Parinti Tematice

Petru Damaschin

·        După cunoștință, e alegerea omului, iar aceasta este începutul mântuirii. Ea constă în aceea că omul părăsește voile și cugetările sale și împlinește cugetările și voile lui Dumnezeu. și de va putea să le facă acestea, nu se va afla în toată zidirea lucru sau îndeletnicire sau loc să-l poată împiedica să se facă așa cum a voit Dumnezeu la început să fie, după chipul și asemănarea Lui și, prin străduință, Dumnezeu după har, nepătimitor, drept, bun și înțelept, fie în bogăție, fie în sărăcie, fie în feciorie, fie în căsătorie, fie la conducere și întru libertate, fie întru supunere și robie, și, simplu vorbind, în orice vreme, loc și lucru.

  • Apoi locurile și ocupațiile se deosebesc între ele, și omul trebuie să cunoască deosebirile lor, fie prin smerita cugetare dată de Dumnezeu, fie prin întrebarea celor ce au darurile deosebirii. Căci fără aceasta, nu sunt bune cele ce se fac, chiar dacă necunoscînd acestea ni se pare că sunt bune. Dar prin deosebire, aflând despre puterea sa spre ce lucrare vrea să pășească începe a bineplăcea lui Dumnezeu. Dar cum s-a spus, în toate trebuie să tăgăduiască voile sale, ca să ajungă la scopul lui Dumnezeu, sau să îmbrățișeze îndeletnicirea pe care o vrea Dumnezeu. Iar de nu face așa, nu poate să se mântuiască prin nimic. Pentru că din neascultarea lui Adam, crescând toți pătimași prin obișnuirea cu patimile, nu voim binele cu bucurie, nici nu îmbrățișăm voia lui Dumnezeu, ci iubim mai vârtos patimile și răutățile, iar cele bune nu le voim deloc, decât siliți de frica muncilor. și numai cei nu primesc cuvântul cu credință tare și cu hotărâre. Iar ceilalți nici așa nu le voim; ci neluînd în seamă necazurile vieții și muncile viitoare, slujim patimilor cu tot sufletul. Dar unii nesimțind nici amărăciunea acestora săvârșesc siliți și fără voie ostenelile virtuților. După Sfântul Grigore de Nisa și Sfântul Maxim Mărturisitorul, gustarea din pomul cunoștinței binelui și răului a adus omului o considerare a răului ca bine, o masacrare a răului în bine. Fenomenul acesta se produce uneori ca voia omului, ispitită de plăcere. Dar el înseamnă adeseori și o neputință a noastră de a deosebi între bine și rău. Starea aceasta devenită permanentă și extremă e proprie demonilor. Astfel discriminarea între bine și rău este semnul ieșirii din păcat și ea e un dar al lui Dumnezeu. Dar ea e condiționată de hotărârea noastră de a trăi după voia lui Dumnezeu. E condiționată de un act de voință, de o orientare nouă, totală.
  • Pentru că nu toți primim binefacerile la el. ci unii primind focul Domnului sau cuvântul Lui, prin lucrare, se fac la inimă mai moi ca ceara, iar alții prin nelucrare ne arătăm mai întăriți ca lutul și cu totul împietriți. și dacă nu-l primim la fel, nu silește pe cineva dintre noi. Ci, precum soarele trimite razele peste tot și luminează toată lumea și cel ce vrea să-l vadă nu e silit de el, și nimeni nu e cauza lipsirii de lumină, dacă Dumnezeu însuși a făcut soarele și ochiul, decât omul care are stăpânirea (peste ochi), așa și aici, Dumnezeu trimite tuturor razele cunoștinței, iar după cunoștință a dat și credința ca ochi. Iar cel ce vrea să primească prin credință cunoștința sigură, păzește prin fapte amintirea ei. și acestuia îi dă Dumnezeu mare râvnă, cunoștință și putere. Căci prin cunoștința naturală se naște râvna, în cel ce o alege pe ea și din râvnă puterea de a lucra; și prin lucrare se păstrează amintirea; și din amintire se naște o mai mare lucrare; și din aceasta o mai mare cunoștință; și din aceasta, numită cumințenie, se naște înfrânarea patimilor și răbdarea întâmplărilor dureroase; iar din acestea petrecerea cea după Dumnezeu și cunoștința darurilor lui Dumnezeu și a greșelilor proprii; și din acestea recunoștința, prin care se naște frica de Dumnezeu, din care vine păzirea poruncilor, adică plânsul, blândețea, smerita cugetare; din aceasta se naște puterea de a deosebi; și din aceasta străvederea sau puterea de a putea prevedea greșelile viitoare și de a le înlătura din vreme, prin curățenia minții, datorită experienței și amintirii celor de mai înainte, și a celor prezente, și a celor săvârșite din nebăgare de seamă; și din acestea nădejdea; iar din acestea neîmpătimirea și dragostea nesăvîrșită.
  • Dar fiindcă s-a vorbit despre cunoștința virtuților, vom vorbi și despre patimi. Cunoștința vine ca soarele și nebunul își închide cu voie ochii sau libera alegere, prin puțină credință, sau lene, și îndată trimite cunoștința în cămara uitării, prin nelucrarea care vine din trândăvie. Căci din neînțelepciune vine trândăvia, din aceasta nelucrare, și prin aceasta uitarea. Iar din uitare vine iubirea de sine, sau iubirea voilor și iubire de slavă. Din acestea se naște iubirea de argint, rădăcina tuturor relelor, și prin ea vine împrăștierea în cele ale vieții, din care se naște totala necunoștință a darurilor lui Dumnezeu și a păcatelor proprii. Iar din aceasta sălășluirea celorlalte patimi, adică ale cele opt căpetenii ale lor: a lăcomiei pântecelui, din care vine curvia; din acestea iubirea de argint, din care se naște mânia, când cineva nu dobândește lucrul dorit, sau nu-și împlinește voia sa; din ea vine întristarea, prin care se naște nepăsarea; apoi slava deșartă din care vine mândria. Din acestea opt vine toată răutatea, patima și sufletul, prin care cel care e covârșit de ele ajunge la deznădejde, la pierzanie totală, la căderea de la Dumnezeu și la asemănarea cu dracii, precum s-a mai spus.
  • Fiecare stă la mijlocul acestor două căi, adică a dreptății și a păcatului; și-și alege pe care o vrea și pe aceasta înaintează. și primindu-l pe el această cale și pe cei ce-l călăuzesc pe ea, fie îngeri, fie oameni ai lui Dumnezeu, fie draci și oameni răi, îl duc până la capătul ei, chiar dacă nu vrea. Cei buni îl duc la și la împărăția cerurilor; iar cei păcătoși, la diavolul și la munca veșnică. și nimeni nu este pricinuitorul pierzaniei sale, decât voia sa.
  • Cel care vrea să facă binele, să ceară prin rugăciune de la Dumnezeu și îndată i se dă lui cunoștința și putere, ca să se arate că harul i se trimite cu dreptate de la Dumnezeu. Căci ni s-ar putea dărui și fără rugăciune, ca și după rugăciune. Dar precum nu are laudă cel ce primește aerul ca să trăiască, știind că fără el nu poate trăi, ci mai vârtos e dator să mulțumească Celui ce l-a făcut și i-a dat nările prin care-l primește, și sănătatea, ca să-l primească, așa și noi suntem datori mai vârtos să mulțumim lui Dumnezeu că a făcut și rugăciunea și cunoștința, și puterea și virtuțile și pe noi și toate cele din jurul nostru, după har. Ba nu numai atât, ci nu încetează să caute orice mijloc ca să biruiască răutatea noastră, a vrăjmașilor și a dracilor. Căci și diavolul, pierzând cunoștința lui Dumnezeu prin nerecunoștință și mândrie, a ajuns cu necesitate neștiutor. De aceea nu poate ști de la sine ce să facă, ci vede pe Dumnezeu ce face ca să ne mântuiască și din acestea învață viclenia și se silește să facă cele asemănătoare spre pierzania noastră. Deoarece urăște pe Dumnezeu și nu poate să se războiască cu El, se războiește cu noi, care suntem după chipul Lui, închipuindu-și că prin acestea înfrânge pe Dumnezeu.
  • și iarăși, văzând pe Hristos că se coboară pentru bunătatea cea mai deplină la sfinții ucenici și la cuvioșii Părinți, arătându-se fie prin Sine, fie prin îngeri, fie pe altă cale negrăită, precum a zis, a început și diavolul să arate unora amăgiri multe spre pierzanie. De aceea au scris Părinții înzestrați cu darul deosebirii, că nu trebuie primite unele ca acestea. Căci acela se silește să amăgească și în privința aceasta, fie prin niscai chipuri, fie prin altă amăgire, în vremea somnului, sau în chip sensibil. Iar de primim aceasta, facem mintea ca, din închipuirea proprie și din neștiința cea mai de pe urmă, să-și zugrăvească niscai figuri sau culori, ca să creadă că este vreo arătare a lui Dumnezeu sau vreun înger. Ba adeseori arată în vis, sau în chip sensibil și draci biruiți, zice-se, și încearcă, simplu grăind, orice meșteșugire pentru pierderea noastră, când ascultăm de el. Dar diavolul făcând acestea își pierde nădejdea dacă, precum zic Sfinții Părinți, în vremea rugăciunii ne facem mintea fără formă, fără chip, fără culoare, neprimind nimic, fie că e lumină, fie foc, fie altceva, ci ne închidem cugetul cu toată puterea numai în cuvintele scrise. Căci cel ce se roagă numai cu gura, se roagă aerului, nu lui Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu ia seama la minte nu la gură. Deci oamenii „trebuie să se închine lui Dumnezeu în duh și în adevăr”; sau cum s-a spus: „Vreau să vorbesc cinci cuvinte cu mintea mea, decât zeci de mii cu limba”. Deci, descurajându-se diavolul de toate acestea, ne aduce gând de deznădejde, șoptindu-ne că altele erau vremurile acelea și alții oamenii în care a arătat Dumnezeu acele lucruri minunate ca să creadă; că acum nu e vremea în care să trebuiască să ne ostenim în felul acesta. Iată, creștini suntem cu toții și purtăm botezul. Cel ce a crezut, zice, și s-a botezat, mîntui-se-va. Deci ce ne mai trebuie?
  • și cum vom păzi poruncile Lui, dacă nu vom tăgădui toată voia și cugetarea noastră? Iar voile și cugetările de lepădat pot fi socotite acelea care se împotrivesc poruncii lui Dumnezeu. Fiindcă adesea sunt unii care, fie prin constituție, fie din obișnuință iubesc binele în unele lucruri și urăsc răul. De asemenea sunt unele cugetări bune, având mărturie și de la dumnezeieștile Scripturi. Dar au lipsă și ele de o dreaptă socoteală din partea celor încercați. Fiindcă fără această dreaptă socoteală nici cele socotite bune nu sunt bune, fie pentru că le împlinim când  nu e vremea lor, sau fără trebuință, sau fără vrednicie, sau cugetând fără cunoștință cele spuse. Căci nu numai în legătură cu Scriptura, ci și cu oricare întrebare ce se nimerește, dacă nu sunt cu luare aminte amândoi, și cel întrebat și cel ce întreabă, se îndepărtează de înțelesul adevărat și se aleg cu o pagubă nu mică. De fapt și eu am pățit adeseori că, întrebând sau fiind întrebat, când am înțeles cum trebuie un cuvânt, m-am mirat pe urmă cum cuvintele sunt la fel, dar înțelesurile sunt departe unul de altul. Așa și în toate celelalte, avem lipsă de discernământ, ca să aflăm cum trebuie să facem ca să împlinim voile lui Dumnezeu. Fiindcă El cunoaște firea noastră întocmai, ca Făcător al tuturor, și a avut în vedere folosul nostru și a rânduit nu lucruri străine de firea noastră, ci ele proprii ale ei. Afară de cazul când unii vor să ajungă de bună voie la desăvârșire, urcând spre El mai presus de fire, fie prin feciorie, fie prin neavere, fie prin smerită cugetare. Nu poate fi pusă însă în rând cu aceasta și recunoștința, căci aceasta e firească. Dar smerita cugetare e mai presus de fire, deoarece cel smerit se îndeletnicește cu toată virtutea și nefiind dator cu nimic, se face pe sine îndatorat și mai prejos de toți. Dar cel recunoscător, fiind dator, își mărturisește datoria. La fel cel ce face milostenie, miluiește din cele ce le are și nu este mai presus de fire, ca acel ce s-a lepădat de avuție. Nici cel ce petrece în căsnicie, ca cel ce petrece în feciorie. Căci acesta este un dar mai presus de fire. De aceea, unul se mântuiește dacă, părăsind voile sale, împlinește pe ale lui Dumnezeu. Iar celălalt va câștiga cununa răbdării și slava de la Dumnezeu, ca unul ce a părăsit numai cele oprite de legi, ci împreună cu ele, cu ajutorul lui Dumnezeu și firea sa, iubind pe Dumnezeu din tot sufletul și imitând după putere nepătimirea Lui.
  • Căci smerita cugetare este roada cunoștinței, iar cunoștința roada încercărilor. Celui ce se cunoaște pe sine i se dă cunoștința tuturor. și cel ce se supune lui Dumnezeu, supune lui toate, când va împărăți smerenia în mădularele sale. Căci cel ce se cunoaște pe sine, cum zis Sfinții Vasile și Grigore, că este la mijloc între măreție și smerenie, ca cel ce are suflet înțelegător și trup muritor și pământesc, niciodată nu se înalță, nici nu deznădăjduiește, ci rușinându-se de partea mintală a sufletului, se întoarce de la toate cele de rușine, iar cunoscându-și neputința sa, fuge de toată îngâmfarea. Cel ce-și cunoaște, așadar, neputința sa din multele ispite și din patimile sufletești și trupești, a văzut puterea nesfârșită a lui Dumnezeu, cum izvăbește pe cei smeriți, care strigă către El prin rugăciune stăruitoare din inimă.
  • și altele multe cunoscând, cel ce-și vede neputința sa, rămâne nedoborît. Dar este cu neputință să ajungă cineva aici, dacă nu suportă multe ispite sufletești și trupești, și, susținut de puterea lui Dumnezeu prin răbdare, nu dobândește experiență. Iar unul ca acesta în îndrăznește peste tot să facă voia sa, fără să întrebe pe cei iscusiți, nici să se fixeze într-o cugetare. Fiindcă ce trebuință este să vrea să facă sau să cugete ceva, dacă nu o face pentru a trăi trupește și a se mântui sufletește? Iar dacă nu cunoaște cineva care voie și care cugetare trebuie să o părăsească, să probeze tot lucrul și toată cugetarea, prin depărtarea și înfrânarea de la ele, și să vadă ce nemulțumire îi aduc; și dacă, împlinindu-se, îi aduc plăcere, iar neîmplinindu-se, durere, să știe că sunt rele și că e dator să le disprețuiască înainte de a zăbovi în jurul lor și să se ostenească a le birui când simte asaltul lor. Aceasta o zic despre tot lucrul și tot gândul fără de care putem trăi trupește și bine plăcea lui Dumnezeu.
  • Fiindcă obișnuința învechindu-se capătă putere de fire. Căci fie că e obișnuință bună, fie că e rea, timpul o hrănește, cum materiile hrănesc focul. De aceea datori suntem să cugetăm și să facem cu toată puterea binele, ca să vină deprinderea și obișnuința să lucreze de la sine, fără osteneală, cele de toate zilele, precum Părinții au biruit prin cele mici în cele mari. Căci numai cel ce nu se lasă convins ca să aibă cele peste trebuință ale trupului, ci le leapădă pe acestea, ca să meargă pe calea cea strâmbă și plină de necazuri. Nu va ajunge la iubirea de avere. Căci nu numai avuția multă arată iubirea de avuție, ci tot ce ține cineva cu împătimire sau fără trebuință, sau peste trebuință.
  • Rămâne așadar, să fugim de oameni și de lucrurile vieții și să umblăm în calea împărătească și să ne liniștim cu unul sau cu doi și să cugetăm ziua și noaptea la poruncile lui Hristos și la toată Scriptura. În felul acesta, mustrat de toate și de conștiință și de luarea aminte a citirii și de rugăciune, poate să ajungă cineva la cea dintâi poruncă, adică la frica lui Dumnezeu care se naște din credință și din meditarea Sfintelor Scripturi. Iar prin frică poate să ajungă la plâns, iar prin acesta la poruncile cărora le-a spus Apostolul credință, nădejde și dragoste. Căci cel ce crede în Domnul se teme de munci; și cel ce păzește poruncile rabdă necazurile; iar cel ce rabdă necazurile, va avea nădejde în Dumnezeu; iar nădejdea desparte mintea de toată împătimirea; iar despărțită de aceasta, va avea dragostea de Dumnezeu. De va vrea cineva să facă acestea, se va mântui.
  • Iar liniștea (isihia) ca început al curăției sufletului, va face pe cel ce o alege, să împlinească fără osteneală toate poruncile. „Fugi, zice, taci, liniștește-te, căci acestea sunt rădăcinile nepătimirii”. Sau iarăși: „Fugi de oameni și te vei mântui”. Pentru că întâlnirile nu lasă mintea să-și vadă nici greșelile sale, nici uneltirile dracilor, ca să se păzească omul pe sine, nici binefacerile și tot felul de griji ale lui Dumnezeu, ca să dobândească din acestea cunoștință de Dumnezeu și smerenie. De aceea, cel ce vrea să meargă pe un drum scurt la Hristos, adică prin nepătimire și cunoștință și să ajungă cu bucurie la desăvârșire să nu se abată în alte părți, adică la dreapta și la stânga, ci în toată viețuirea lui să călătorească cu sârguință pe calea împărătească.
  • Nădăjduiește ca unul ce, neuitînd de iubirea de oameni a lui Dumnezeu, nu-și pierde nădejdea, orice i s-a întâmpla. Omul duhovnicesc trăiește continuu în această tensiune, ca pe un drum ce suie printre două prăpăstii: între apăsarea de conștiința păcatelor sale și între încrederea în mila lui Dumnezeu. Trebuie să le îmbine mereu pe amândouă, să nu se predea exclusiv nici uneia din ele; să îmbine mereu temerea cu nădejdea. Aceasta înseamnă a fi mereu viu mereu palpitant, fără a dispera și fără a adormi.
  • A doua este postul cu măsură, sau a mânca o dată pe zi și a nu se sătura. Mâncarea să fie de un singur fel, din bucate modeste, care se găsesc fără bătaie de cap și pe care nu le poftește sufletul, decât dacă nu este altceva. Aceasta, pentru ca omul să biruiască lăcomia pântecelui, nesăturarea și pofta și să rămână neîmprăștiat; totodată, ca să nu respingă vreun fel, lepădând în chip rău, cele ce au fost făcute de Dumnezeu bune foarte, nici să înghită toate deodată, fără înfrânare și cu voluptate, ci mâncând în fiecare zi câte un singur fel de mâncare, să se folosească de toate spre slava lui Dumnezeu, neoprindu-se de la nimic, cum fac blestemații de eretici, ca de ceva rău. Iar vinul, după vreme, căci la bătrânețe, la neputință și la frig e foarte folositor. Dar și atunci puțin. Iar la tinerețe, la căldură și la vreme de sănătate, e mai bună apa, dar și aceasta cât se poate de puțină.
  • și cel ce vrea să învețe cunoștința lui Dumnezeu nu trebuie să se folosească numai de auzire. Pentru că altceva este auzirea și altceva fapta. Căci precum numai din auzire nu poate ajunge cineva meșteșugar, ci câștigă deprinderea meșteșugului lucrând și văzând și multe greșind și îndreptându-se de cei iscusiți prin răbdare și prin tăierea voilor sale și după vreme îndelungată, așa cunoștința duhovnicească nu se naște numai din cugetare, ci se dă de Dumnezeu după har celor smeriți la cuget. Că cel ce citește Scripturile pare să le cunoască în parte, nu e de mirare, mai ales dacă e lucrător. Dar unul ca acesta nu are cunoștința lui Dumnezeu, ci trebuie să asculte cuvintele celor ce au cunoștință. Deci cei ce au scris au avut adeseori cunoștință de Dumnezeu, ca și proorocii, dar el încă nu. Drept aceea și eu, culegând de asemenea din dumnezeieștile Scripturi, și neînvrednicindu-mă să aud de la Duhul, am auzit de la cei ce au auzit de la Acela, cum aud unii despre o cetate sau o, de la cei ce le-au văzut pe acestea. Cunoștința întreagă nu se primește numai din Scriptură, ci și din predania vie. Cel ce a scris, nu și-a putut pune în scris niciodată tot ce a cunoscut practicând, tot ce era viu în duhul lui. Acest plus se predă de la el la ucenicul spiritual, ca un adaos la cuvântul scris, și așa mai departe. Tradiția monahală se alcătuiește din Scriptură și din Duhul predat prin transmitere, prin învățătură vie, prin raport personal.
  • și nu e de lipsă ca să aibă cineva un lucru, ca să facă milă. Aceasta e mai degrabă o mare neputință. Ci, neavând peste tot ceva cu ce să miluiască, să aibă înduioșare pentru toți, ca să miluiască, să aibă înduioșare pentru toți, ca să ajute pe cei ce au trebuință din cele ce poate, desfăcut de orice împătimire față de lucrurile vieții, dar având împătimire față de lucrurile vieții, dar având împătimire față de oameni. Ba nici nu trebuie să învețe pentru slava deșartă cel ce nu și-a arătat mai întâi mila cu lucrul, zicând că folosește sufletele celor mai slabi, în vreme ce e cu mult mai slab decât cei pe care crede să-i folosească. Fiindcă tot lucrul își cere vremea lui și o dreaptă socoteală, ca să nu se facă ceva ne la vreme, sau fără trebuință. Căci celui slab îi este mai bine fuga de toate și neaverea e cu mult mai bună decât milostenia. E vorba de râvna care arde pentru mântuirea oamenilor. Toate lucrurile trebuie socotite ca nimic, dar omul nu trebuie socotit ca nimic. Însă omul se salvează ca bunul cel neprețuit numai în Dumnezeu. A te împătimi de om înseamnă deci a te împătimi pentru a-l face împătimit de Dumnezeu, pentru a-l ‚face să se depășească necontenit, atras de magnetul desăvârșirii absolute care e Dumnezeu. Arată ce împătimire de om trebuie evitată. Până cauți prin binele ce-l faci aproapelui, lauda proprie de la acela, visezi în ultimă analiză interesul propriu, nu pe al aceluia. Binele făcut aceluia e aparent și în fond nu-i folosește, ci-l smintește până la urmă.
  • Iar felurite înțelepciunii sunt patru: chibzuința, sau cunoștința lucrurilor ce trebuie sau nu trebuie făcute și privegherea minții (N. Hartmann observă că prudența nu e știință, pătrundere, circumspecție, care se mulțumește să se guste pe ea însăși într-o înstrăinare de lume. Sensul ei e redat mai bine de latinescul sapientia, care vine de la sapere = a gusta. „Sapientia este gustul etic și anume gustul fin, diferențiat, cultivat moral, întrucât îndreptat spre plenitudinea vieții, înseamnă contact cu toate și atitudine afirmativă, apreciatoare față de tot ce e valoros. Este pătrunderea sentimentului de valoare în viață, în orice contact cu realitatea, în orice acțiune și reacțiune”.) ; neprihănirea, care stă în păstrarea sănătoasă a cugetului, ca să se poată înfrâna de la orice lucru, cuvânt și gând ce nu place lui Dumnezeu; bărbăția, sau tăria și stăruința (rezistența) în ostenelile încercărilor celor după Dumnezeu; dreptatea, adică împărțirea care dă tuturor la fel. Aceste patru virtuți generale se nasc din cele trei puteri ale sufletului, astfel: din cugetare sau minte, două: chibzuința și dreptatea, sau dreapta socoteală; din partea poftitoare, neprihănirea; și din iuțime, bărbăția. și fiecare stă la mijloc între două patimi potrivnice firii. Chibzuința are deasupra prea multa socotire,( Poate să însemne o excesivă chibzuire, care nu e în stare să treacă la faptă, sau o prea mare ticluire care cuprinde și viclenie.)  iar dedesubt nechibzuința; neprihănirea are deasupra nesimțirea, iar jos, desfrânarea; bărbăția, sus cutezanța nesocotită, jos lașitatea; dreptatea, sus voința de a avea prea puțin, iar jos voința de a avea prea mult. Cele patru sunt chipul omului ceresc, iar cele opt, ale celui pământesc. Toate acestea le cunoaște întocmai Dumnezeu, ca și cele trecute, prezente și viitoare. Dar numai în parte, cel ce a învățat prin harul lui Dumnezeu, lucrurile de la El și s-a învrednicit să fie făcut după chipul și asemănarea Lui. Căci cine zice că știe cum trebuie numai din auz, minte. Fiindcă mintea omului nu poate să urce vreodată la cer fără vreun povățuitor; iar neurcându-se și nevăzând, nu poate spune ceea ce n-a văzut. Ci dacă aude cineva din Scriptură, numai aceea trebuie să grăiască din auz cu mulțumire și să mărturisească pe Tatăl Cuvântului, cum a zis marele Vasile. Ca nu cumva, închipuindu-și că are cunoștință, să rămână mai jos decât cel fără cunoștință. Căci a te închipui ceva, nu te lăsa să ajungi ceea ce te închipui, zice Sfântul Maxim. («Fiindcă socotința că știi nu te lasă să sporești în a ști». Închipuirea că știi, te fixează la gradul la care ești, totdeauna mai jos decât ceea ce-ți închipui, căci închipuirea exagerează totdeauna.) Căci este o neștiință de laudă, cum zice Gură de Aur. De pildă, când cineva întru cunoștință cunoaște că nu cunoaște. și este o neștiință mai jos de orice neștiință, când cineva nu cunoaște că nu cunoaște. Deci este și o cunoștință cu nume mincinos, când socotește cineva că știe, neștiind nimic, cum zice Apostolul. Este, prin urmare, o cunoștință adevărată și este neștiință îndeobște. Dar mai mare ca toate este cunoștința cu lucrul. Fiindcă ce va folosi omul de va avea toată cunoștința, mai bine-zis, de o va fi primit de la Dumnezeu în dar, ca Solomon, asemenea căruia nu poate să ajungă altcineva vreodată, dar va merge la muncile veșnice? Ce va folosi, de nu va fi primit din fapte și din credință tare, prin mărturia conștiinței, asigurarea că este slobozit de muncile viitoare, faptul că nu se osândește pe sine, că n-a avut grijă de vreuna din datorii, după puterea lui? Căci, zice Sfântul Ioan Teologul: „Dacă inima noastră nu ne osândește, avem îndrăznire către Dumnezeu”. Dar zice Sfântul Nil: „și conștiința însăși a ajuns să mintă, slăbită fiind de întunericul patimilor”, cum zice și Scărarul. Căci  dacă chiar și numai răutatea obișnuiește să întunece mintea, zice marele Vasile, și închipuirea face orb pe cineva și nu-l lasă să se facă ceea ce își închipuie, ce vom zice, despre cei ce slujesc patimilor, când își închipuie că au conștiința curată? Mai ales când văd pe Apostolul Pavel, care are în sine pe Hristos, zicând cu lucrul și cu cuvântul: „Că de nimic nu mă știu pe mine (să fi păcătuit adică), dar nu în aceasta mă voi îndrepta”. Căci din nesimțire multă ne socotim noi cei mulți că suntem ceva, nefiind nimic. Dar zice Apostolul: „Când grăiesc pace, atunci le vine prăpădul”, fiindcă n-aveau pace, ci ziceau aceasta, spune Gură de Aur, din multă nesimțire. Iar Iacob, fratele Domnului, zice despre unii ca aceștia că „uitându-și de păcatele lor, s-au uitat de ei înșiși, cei mai mulți dintre cei mândri”, „închipuindu-și că au nepătimire”, zice Scărarul. Drept aceea și eu, tremurând de cei trei uriași ai diavolului, despre care a scris Sfântul Marcu Ascetul, adică despre: trândăvie, uitare și neștiință, ca unul ce sunt pururi stăpânit de ei, și mă tem ca nu cumva uitând de măsura mea, să mă aflu afară din calea cea dreaptă, cum zice Sfântul Isaac, am scris culegerea de față. Căci cel ce urăște mustrarea arată vădit patima mândriei, zice Scărarul, iar cel ce aleargă spre ea, se dezleagă de legătură. și Solomon zice: „Celui nepriceput ce întreabă de înțelepciune, i se va socoti lui înțelepciune”. De aceea am pus la început numele cărților și al sfinților, ca să nu trebuiască să spun la fiecare cuvânt al cui este și așa să se lungească cuvântul. Căci Sfinții Părinți au scris cuvintele dumnezeieștii Scripturi, adeseori cum sunt acolo, ca Grigorie Teologul, cele ale lui Solomon și ceilalți. Iar logofătul Simion Metafrastul a zis despre Gură de Aur: „Nu e drept să părăsesc cuvintele aceluia și să zic ale mele”, măcar că putea, fiindcă din același Duh Sfânt au luat toți. Dar pe unele le numesc ale cui sunt, înfrumusețându-se cu harul smereniei, căutând mai mult cuvintele Scripturii; pe altele te lasă fără nume, pentru mulțimea lor, ca să nu se lungească cuvântul
  • De asemenea fără liniștire și fără tăierea voilor proprii nu poate cineva să învețe vreun meșteșug după toată știința și amănunțimea. De aceea după faptă avem lipsă și de cunoștință, și în toate, de oprirea cea după Dumnezeu de la toate și de cercetarea dumnezeieștilor Scripturi, fără de care nimeni nu poate să dobândească vreo virtute. Iar cel ce s-a învrednicit să se liniștească în întregime și neîncetat a ajuns la bunul cel mai înalt. Iar cel ce nu a cunoscut-o măcar în parte nu ajunge acolo. Dar fericiți sunt cei ce se liniștesc în întregime, fie ascultând de vreun făptuitor sau isihast, fie liniștindu-se și ieșind din toate grijile, întru ascultarea de voia dumnezeiască, cu osârdie și cu sfatul celor încercați, în orice îndeletnicire cu cuvintele și cu înțelesurile. Dar mai ales cei ce vor să ajungă cât mai fără osteneală la nepătimirea și cunoștința duhovnicească, trebuie să aibă odihna cea după Dumnezeu întreagă. Căci El Însuși a zis prin proorocul: „Opriți-vă de la toate și cunoașteți că Eu sunt Dumnezeu”. Iar cei ce suntem oameni în lume și așa-ziși monahi, să ne liniștim măcar în parte, ca drepții de odinioară, spre a ne cerceta ticălosul suflet înainte de moarte și a-i pricinui îndreptare sau smerenie, în loc de pierzanie desăvârșită, din pricina neștiinței generale și a greșelilor din neștiință și știință. Căci David a fost împărat, dar în fiecare noapte își uda așternutul și patul cu lacrimi. „La simțirea lui Dumnezeu, zice Iov, mi s-au încrețit perii capului”, și cele următoare. Drept aceea și noi, ca și cei din lume, să ne oprim măcar o parte din zi sau din noapte și să vedem ce vom răspunde dreptului Judecător în ziua cea înfricoșată a judecății? și să avem grijă mai ales de acestea, fiind de trebuință pentru frica osândei veșnice. Să nu ne îngrijim despre cum vor trăi săracii și cum se vor îmbogăți iubitorii de lume, nici să nu ne facem grijă nebunește despre lucrurile vieții, cum zice dumnezeiescul Hrisostom. Fiindcă se cade să lucrăm, dar să nu ne îngrijim și să ne zorim spre multe, cum a zis Domnul către Marta. Pentru că grija de viață nu lasă pe cineva să se îngrijească de sufletul său și să-l cunoască cum se află, ca cel ce se liniștește și ia aminte la sine. Căci se zice în Lege: „Ia aminte la tine” ( În omilia sau în cuvântul:«Ia aminte de tine însuți», Sfântul Vasile distinge între «noi, cele ale noastre și cele dimprejurul nostru. Noi suntem sufletul și mintea, întrucât ne-am făcut după chipul Ziditorului; iar ale noastre, trupul și simțirile …, iar împrejurul nostru sunt banii, meșteșugurile și celelalte unelte ale vieții».) și cele următoare. Despre acest loc a scris Vasile cel Mare un cuvânt sfânt și plin de toată înțelepciunea.
  • „Fără atenție și fără privegherea minții, e cu neputință să ne mântuim și să ne izbăvim de diavol, care umblă răcnind ca un leu pe cine să înghită”, cum zice Damaschin. De aceea Domnul zicea adesea către ucenicii Săi: „Privegheați și vă rugați, căci nu știți …” și celelalte. Prin aceste cuvinte El le vorbea de mai înainte tuturor despre gândul morții, ca să fie gata spre o apărare bine primită, spre cea din fapte și din luare-aminte. Fiindcă dracii, cum zice Sfântul Ilarion, sunt netrupești și fără somn, și toată grija o au să se războiască cu noi și să ne piardă sufletele, prin cuvânt, lucru și gând. Iar noi nu suntem așa. Ci uneori ne îngrijim de desfătare și de slava trecătoare, alteori de lucrurile vieții și totdeauna de alte multe. și nu vrem să ne luăm nici măcar o parte din vreme, ca să ne cercetăm viața, ca din aceasta mintea să poată dobândi obișnuința și să ia aminte fără încetare la sine însăși. Solomon zice: „Prin mijlocul a multor curse trece”. Despre aceasta a scris Gură de Aur, lămurind ce sunt ele, cu multă amănunțime și cu cea mai deplină-înțelepciune. Iar Domnul, vrând să taie toată grija, ne-a poruncit să disprețuim chiar și hrana și îmbrăcămintea, ca să avem o singură grijă: cum să ne mântuim, ca o căprioară de ploaie și ca o pasăre din cursă, și cum să ajungem la agerimea acestei viețuitoare și la zborul înalt al păsării, prin lipsa de griji. și ceea ce e de mirare, e că Solomon fiind rege a spus acestea. Iar tatăl său a spus și a făcut la fel. și că pe lângă toată luarea-aminte și multele nevoințe, aflându-se întru toată înțelepciunea și virtutea, după atâtea daruri și după arătarea lui Dumnezeu, au fost biruiți, vai, de păcat, încât unul s-a tânguit odată de preacurvie și de ucidere, iar celălalt a căzut în atâtea lucruri înfricoșate. Oare nu este aceasta pricină de multă tremurare și de frică celor ce au minte, cum zice Scărarul și Filimon Ascetul? Cum ne vom înfricoșa și nu vom fugi așadar de împrăștierea vieții, pentru neputința noastră, cei ce nu suntem nimic, ci suntem nesimțitori ca niște dobitoace? și cel puțin de mi-aș păzi, nenorocitul de mine, firea, ca dobitoacele. Dar mai bun este câinele ca mine, și cele următoare.
  • Dacă, deci, vrem să ne vedem pe noi înșine în ce stare purtătoare de moarte suntem, să fugim de voile noastre și de lucrurile vieții, și prin fuga de toate să îmbrățișăm cu stăruință liniștea cea fericită după Dumnezeu, căutându-ne fiecare sufletul în meditarea dumnezeieștilor Scripturi, fie prin supunere desăvârșită a sufletului și a trupului, fie prin liniștire, petrecerea prea lăudată a îngerilor. Mai ales să o facă acestea cei ce sunt încă pătimași și neînfrânați întru poftele lor mici și mari. ”șezi, zice, în chilia ta și aceasta te va învăța pe tine toate”. și iarăși: „Liniștirea este începutul curățirii sufletului”, cum zice marele Vasile. Iar Solomon zice că Dumnezeu a dat o împrăștiere rea fiilor oamenilor, ca să se împrăștie în cele deșarte, ca nu cumva din lenea pătimașă și dobitocească să se abată spre cele mai rele. Dar cel ce s-a izbăvit prin harul lui Dumnezeu de amândouă prăpăstiile și s-a învrednicit să se facă monah, pe cât e cu putință, ca o icoană a lui Dumnezeu cel singur, prin faptă și cuvânt, cum zice marele Dionisie, cum nu va fi dator să fie liniștit pururi și să fie atent cu mintea la orice faptă și să cugete (mediteze) neîntrerupt la Dumnezeu potrivit cu starea la care a ajuns? Căci așa zic sfinții Părinți, Efrem și ceilalți, către începători. Unul să aibă psalmul pe buze, altul stihuri; și alții să fie atenți cu mintea la psalmi și la tropare. Așa să facă cei ce nu s-au învrednicit încă să ajungă la vreo contemplație sau cunoștință, ca să nu se afle careva, cu totul în afară de orice cugetare, fie că lucrează, fie că e la vreun drum, fie că stă culcat, înainte de a adormi. Ci deodată cu împlinirea canonului rânduit, trebuie să-și închidă mintea într-o cugetare (meditație) ca nu cumva găsindu-l vrăjmașul fără pomenirea lui Dumnezeu, să-i strecoare grozăviile lui. Acestea s-au zis către toți. Iar când cineva prin multe nevoințe, adică prin multe virtuți trupești și sufletești, a putut să se înalțe prin harul lui Hristos la vreo lucrare duhovnicească, adică mintală, ca să-și plângă sufletul său, trebuie să păzească, cum zice Scărarul, ca pe lumina ochiului, cugetarea care poartă lacrimile dureroase, până ce se retrage cu bun rost, adică din pricina înălțării, focul și apa. Focul este durerea inimii și credința fierbinte, iar apa sunt lacrimile. Dar nu tuturor s-au dat acestea, zice marele Atanasie, ci celor ce s-au învrednicit să vadă lucrurile înfricoșate dinainte de moarte și de după moarte, prin pomenirea neîncetată a lor în liniște. Cum zice Isaia: „Urechea celui ce se liniștește aude lucruri neobișnuite”. și iarăși: „Liniștiți-vă și cunoașteți”. Căci numai aceasta obișnuiește să nască cunoștința lui Dumnezeu, putând cel mai mult să ajute și celor foarte pătimași și mai slabi, prin viețuirea neîmprăștiată, prin fuga de oameni și de întâlnirile care întunecă mintea și de grijile nu numai cele ale vieții, ci și cele fără însemnătate și care se par nepăcătoase. Cum zice Scărarul: „Un mic fir de păr tulbură ochiul …” și celelalte. Iar Sfântul Isaac: „Să nu socotești că iubirea de argint stă numai în a avea aur sau argint, ci orice lucru de care se lipsește gândul”. și Domnul zice: „Unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră”, fie în lucrurile și cugetările dumnezeiești, fie în cele pământești. De aceea tuturor li se cade să fie fără griji și să se liniștească după Dumnezeu; fie în parte, ca cei din lume, cum s-a zis, ca să vină pe încetul la înțelepciune și la cunoștința duhovnicească, fie în întregime, ca cei ce pot să se oprească de la toate, ca să aibă toată grija să placă lui Dumnezeu. și Dumnezeu va vedea hotărârea lor și le va dărui odihna duhovnicească și îi va face să ajungă să mediteze (să cugete) la prima vedere (contemplație), spre a dobândi frângerea negrăită a sufletului și a se face săraci cu duhul. Apoi îi va înălța pe începutul la celelalte vederi, învrednicindu-i de păzirea fericirilor, până ce vor ajunge la pacea gândurilor, care este „locul lui Dumnezeu”, cum zice Sfântul Nil, luând cuvântul din Psaltire: „și s-a făcut în pace locul Lui”.
  • Iar vederile duhovnicești, precum socotesc, sunt opt. șapte din ele sunt ale veacului acestuia, iar a opta este lucrarea veacului viitor, cum zice Sfântul Isaac. («șase zile le petrecem cu lucrarea vieții acesteia, prin plinirea poruncilor; a șaptea o petrecem toată în mormânt și a opta ieșind din mormânt»)  Cea dintâi este cunoștința necazurilor și a ispitelor vieții acesteia, cum zice Sfântul Dorotei, și ea se întristează de toată paguba, pe care a pătimit-o firea omenească de la păcat. A doua este cunoașterea greșelilor noastre și a binefacerilor lui Dumnezeu, cum zic Scărarul, Isaac și mulți alții dintre Părinți. A treia este cunoștința lucrurilor înfricoșate dinainte de moarte și după moarte, cum se scrie în dumnezeieștile Scripturi. A patra, înțelegerea petrecerii Domnului nostru Iisus în lumea aceasta și a lucrurilor și cuvintelor ucenicilor Lui, ale celorlalți sfinți Mucenici și ale cuvioșilor Părinți. A cincea este cunoștința firii și a prefacerii lucrurilor, precum zic sfinții Părinți Grigorie și Damaschin. A șasea este contemplarea celor ce sunt, adică cunoștința și înțelegerea făpturilor sensibile ale lui Dumnezeu. A șaptea este înțelegerea făpturilor sensibile ale lui Dumnezeu. A opta este cunoștința despre Dumnezeu, așa-numita teologie. ( Iar cuviosul Nicodim Aghioritul vorbește, de șase dulceți duhovnicești, pe care le gustă mintea ieșită din robia patimilor: 1. lucrarea dumnezeieștilor porunci, 2. câștigarea faptelor bune, 3. cuvintele dumnezeieștilor Scripturi, 4. cuvintele zidirilor, 5. cuvintele iconomiei celei în trup a Domnului și 6. privirea celor ce sunt ale lui Dumnezeu.) Acestea sunt deci cele opt vederi. Cele dintâi trei se cuvin celui ce este încă făptuitor, ca prin multe și amare lacrimi, să-și poată curăța sufletul său de toate patimile, și să primească apoi prin har pe celelalte. Iar celelalte cinci se cuvin celui contemplativ (văzător) sau cunoscător, pentru că păzește bine și împlinește neîncetat faptele trupești și morale, sau sufletești, prin care se învrednicește de simțirea vădită și înțelegătoare a acestora. Căci din cea diftâi făptuitorul primește începutul cunoașterii și cu cât se îngrijește mai mult de lucrare și meditează înțelesurile date lui, cu atât sporește mai mult în ele, până ce ajunge la deprinderea lor și așa se ivește de la sine în minte cealaltă cunoștință. Apoi la fel, celelalte.
  • Iată prima cunoștință, prin care se dau celui ce vrea celelalte. Așadar cel ce s-a învrednicit să ajungă la aceasta, e dator să facă așa: să șadă către răsărit, ca odinioară Adam, și să cugete așa: „șezut-a Adam atunci și a plâns înaintea raiului desfătării, bătându-și fața cu mâinile și zicând: „Milostive, miluiește-mă pe mine cel căzut”. Asemenea și celălalt icos: „Văzând Adam pe îngerul care îl împingea și închidea ușa dumnezeieștii grădini, a suspinat tare grăind: „Milostive, miluiește-mă pe mine cel căzut”. Apoi, înțelegând cele petrecute, începe astfel tânguirea, suspinând din tot sufletul. Clătinându-și capul, zice cu durere din inimă: „Vai mie, păcătosului, ce am pătimit! Vai, ce eram și ce-am ajuns! Vai, ce-am pierdut și ce-am aflat! În locul raiului, lumea aceasta stricăcioasă; în locul lui Dumnezeu și a petrecerii cu îngerii, pe diavolul și dracii necurați; în locul odihnei, osteneală; în locul desfătării și al bucuriei, necazul și întristarea lumii; în locul păcii și al veseliei fără sfârșit, frica și lacrimile dureroase; în locul virtuților și al dreptății, nedreptățile și păcatele; în locul înțelepciunii și al sălășluirii la Dumnezeu, neștiința și izgonirea; în locul lipsei de grijă și al slobozeniei, viața cea înecată de griji și robia cea mai rea. Vai mie, vai mie! Cum am fost zidit împărat și mă făcui rob patimilor, dintr-o nebunie. Vai mie, ticălosul, cum în locul vieții, mi-am atras moartea prin neascultare! Of, of, vai mie, vai mie, ce-am pătimit nenorocitul de mine, prin lipsa de sfat. Ce voi face? Într-o parte sunt războaie, într-alta tulburări, aici boala și dincolo ispita. Aici sunt primejdii, dincolo scufundări în valuri. Aici temeri, dincolo întristări; aici patimi, dincolo păcate; aici amărăciuni, dincolo strâmtorări. Vai mie, păcătosul, ce voi face? Unde voi fugi? Din toate părțile sunt strâmtorat, cum zice Susana. Ce să cer, nu știu. De voi cere viață, mă tem de ispitele vieții, de schimbările și de întâmplările ei. Văd îngerul, pe satan, cel ce răsărea ca un luceafăr de dimineață, ajuns și numit diavol; pe omul cel dintâi, izgonit; pe Cain, ucigaș de frate; pe Hanaan, blestemat; pe sodomiți, arși cu foc; pe Esau, căzut; pe israeliteni, urgisiți; pe Ghiezi și pe Iuda Apostolul, căzuți, fiindcă boleau de iubirea de argint; pe marele proroc și împărat, plângând pentru două păcate; pe Solomon, cel cu atâta înțelepciune, căzut; pe cel dintre cei șapte diaconi și pe cel dintre cei patruzeci de Mucenici, căzuți, cum zice marele Vasile: „Bucurându-se începătorul răului, a răpit dintre cei doisprezece, pe ticălosul Iuda; din Eden pe om; și din cei patruzeci, pe cel căzut. Pe acesta, plângându-l același, zice iarăși: „Deșert la minte și vrednic de plâns, a pierdut viețile amândouă; căci prin foc s-a topit și la focul nestins s-a dus”. De asemenea văd pe mulți alții, cărora nu este număr, căzuți; nu numai dintre cei credincioși, ci și mulți dintre Părinți, și după multe sudori. Dar ce sunt eu, cel mai rău, mai nesimțit și mai neputincios decât toți? Ce voi zice despre mine, odată ce Avram zice despre sine că e pământ și cenușă; David, câine mort și de soi prost, în Israil; Solomon, copil mic ce nu cunoaște dreapta și stânga. De asemenea, cei trei tineri zic: „Rușine și ocară ne-am făcut”; Isaia proorocul: „O, ticălosul de mine”; proorocul Avacum: „și eu sunt mai tânăr”; Apostolul: „Sunt cei dintâi dintre păcătoși”. Iar ceilalți toți zic că nu sunt nimic. Deci ce voi face? Unde mă voi ascunde de multele mele răutăți? Ce voi ajunge, eu care nu sunt nimic și care sunt mai rău decât ceea ce nu este? Căci ceea ce nu este, nu a păcătuit și nici nu a primit binefaceri ca mine. Vai mie, cum voi străbate cealaltă vreme a vieții mele? Sau cum voi fugi de cursele diavolului? Căci dracii sunt fără somn și netrupești, iar moartea e aproape și eu neputincios. Doamne, ajută-mi; nu lăsa zidirea Ta să se piardă, că Tu îmi porți grijă mie, păcătosului. „Arată-mi, Doamne, calea pe care voi merge, căci spre Tine am ridicat sufletul meu”. „Nu mă părăsi, Doamne, Dumnezeul meu, nu sta departe de mine. Vino aproape în ajutorul meu, Doamne al mântuirii mele”. și așa se zdrobește sufletul prin cuvinte ca acestea, dacă mai are puțină simțire. Iar stăruind el mai mult în acestea și obișnuindu-se cu frica de Dumnezeu, începe mintea a cugeta și a înțelege cuvintele celei de a doua vederi, care sunt acestea.
  • Afară de aceea de câte ori harul îi străpunge inima, trebuie să aibă și mai mult mintea în lacrimile de pocăință, chiar dacă a încetat gura de a cânta și cugetarea ar fi luată în robia cea bună, cum zice Sfântul Isaac. Căci atunci este vremea culesului, nu în vremea săditului. De aceea trebuie să rămână în asemenea gânduri, ca și mai mult să se străpungă și să-și dea rodul, adică lacrimile cele după Dumnezeu. „Străpungîndu-ți-se inima până la lacrimi printr-u cuvânt, zice Scărarul, rămâi la el”. Fiindcă toată lucrarea trupească, adică postul, privegherea, psalmodierea și citirea, liniștirea și celelalte, se fac pentru a se curăța mintea. Iar mintea fără plâns nu se poate curăța, ca să se unească cu Dumnezeu în rugăciunea curată, care o răpește din toate înțelesurile și o face fără chip și fără formă.
  • Așadar când cineva a ajuns la înțelesuri bune trebuie să ia aminte cu osârdie, ca să rămână în el asemenea vederi, ca nu cumva, din lenevire sau din lipsă de grijă, sau din înălțare, să fie părăsit de har, cum zice Sfântul Isaac: „De cresc în sufletul omului înțelesurile cele după Dumnezeu, care-l duc la o mai mare străpungere și umilință, e dator să mulțumească pururi și să mărturisească lui Dumnezeu acest dar, fiindcă s-a învrednicit să cunoască unele ca acestea, socotindu-se pe sine că este nevrednic”. Iar de încetează acelea și se întunecă iarăși înțelegerea și leapădă temerea și plânsul, trebuie să se întristeze mult și să se smerească pe sine cu lucrul și cu cuvântul, fiindcă l-a părăsit harul, ca să-și cunoască neputința sa, să dobândească smerenie și să se îngrijească de îndreptare. Căci zice marele Vasile: „Dacă nu s-ar fi lenevit omul dinspre plânsul după Dumnezeu, nu i-ar lipsi lacrimile atunci când ar vrea”. De aceea suntem datori să cunoaștem pururi neputința noastră și harul lui Dumnezeu și să nu deznădăjduim orice ni s-ar întâmpla, nici să îndrăznim că suntem ceva. Ci mai vârtos să nădăjduim pururi la Dumnezeu cu smerenie. și acestea se cuvin celui ce caută lacrimi multe cu lucrul și cu cuvântul, fiindcă Sfânta Scriptură-a învrednicit de atâta har și n-a păzit cunoștința lui Dumnezeu din pricina lenevirii sau a mândriei de mai înainte, de acum sau din viitor, precum s-a zis. Iar celui ce a părăsit de bunăvoie aceste daruri, adică plânsul, lacrimile și înțelesurile cele luminate, ce altceva i se cade decât numai să-l compătimim? Fiindcă nu are lumea un mai mare nebun ca acesta, care se învrednicește de cele ale firii, prin care avea să ajungă la cele mai presus de fire, adică la lacrimile înțelegerii și ale dragostei, însă prin oarecare lucruri de nimic sau prin gânduri străine și voiri proprii, se întoarce la neștiința dobitoacelor, ca un câine la vărsătura sa. Cu toate acestea, dacă vrea iarăși și se va îndeletnici cu citirea după Dumnezeu a dumnezeieștilor Scripturi cu luare-aminte și cu grija morții, și-și va păzi mintea cât va putea de gândurile deșarte în rugăciune, poate afla ceva ce a pierdut. Mai ales dacă nu se supără niciodată împotriva cuiva, chiar dacă pătimește adeseori cele mai mari rele de la acela, și nu lasă pe nimeni să se supere împotriva sa, ci cu toată puterea îl slujește pe acela cu lucrul și cu cuvântul. Atunci mintea i se veselește și mai vârtos, izbăvită de tulburarea mâniei. Iar el capătă iscusință ca să nu mai uite niciodată de sufletul său, temându-se ca nu cumva să fie părăsit iarăși. Astfel rămâne necăzut din frică, având pururi lacrimile pocăinței și ale plânsului, până ce se va sui la cele ale dragostei și ale bucuriei, de la care se va înălța la pacea gândurilor, cu harul lui Hristos.
  • Căci zice Domnul: „Cel ce se smerește pe sine, înălța-se-va”. Despre aceasta mărturisește și Petru, care a părăsit mrejele, și a primit cheile cerului; asemenea și ceilalți Apostoli, dintre care fiecare, părăsind cele puține pe care le avea, a luat toată lumea în stăpânire, în veacul de acum, iar în cel viitor „cele pe care ochiul nu le-a văzut și urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit”. și nu numai Apostolilor li s-au întâmplat acestea, ci tuturor cele ce au voit să li se întâmple până astăzi.
  • Căci Hristos s-a ascuns în Evanghelie și cel ce vrea să-L afle pe El, trebuie să vândă mai întâi toate averile sale și să cumpere Evanghelia, ca nu numai să-L poată afla pe El din citire, ci să-L și primească în sine, prin urmarea viețuirii Lui în lume. Fiindcă cel ce caută pe Hristos, zice Sfântul Maxim, nu trebuie să-l caute pe El în afară, ci în sine însuși, adică să se facă cu trupul și cu sufletul nepăcătos ca Hristos, după cât e cu putință omului și să păzească mărturia conștiinței cu toată puterea, ca să împărătească peste toată voia sa și să o biruiască prin disprețuirea ei, chiar dacă e sărac și fără slavă, din punct de vedere al lumii. Pentru că ce folos are cel care pare că e împărat, dar e stăpânit de mânie și de poftă în veacul acesta, iar în cel viitor va afla munca veșnică, dacă nu va voi să păzească poruncile dumnezeiești? Dar o, ce nebunie! Cum nu vrem să luăm, prin unele lucruri mici și vremelnice, bunătățile mare și veșnice, ci lepădăm bunătățile și dorim cele potrivnice. și ce este mai neînsemnat decât un pahar cu apă rece, sau decât dăruirea unei bucăți de pâine, sau decât lepădarea voii, sau a unui mic gând, prin care ni se dă Împărăția cerurilor din harul celui ce a spus: „Iată Împărăția cerurilor înăuntrul vostru este”. ”Căci nu este departe, zice Damaschin, nici afară, ci înăuntru. Voiește numai să biruiești asupra patimilor și iată o ai în tine însuți, numai pentru că viețuiești în chip plăcut lui Dumnezeu. Iar de nu vrei, nu ai nimic”. Fiindcă Împărăția lui Dumnezeu, spun Părinții, este viețuirea plăcută lui Dumnezeu.
  • Iar gândul îngeresc este completarea nepătimașă a lucrurilor, sau cunoștința adevărată, care este mijlocie între amândouă prăpăstiile, păzind mintea și deosebind ținta cea dreaptă de cele șase curse ale diavolului, care o înconjoară, adică de cea de sus și de cea de jos, de cea de-a dreapta și de cea de-a stânga, de cea dinăuntru și de afară de ținta dreaptă. Aceasta este cunoștința adevărată care stăruie ca un centru în mijlocul celor șase curse. Ea se învață de la îngerii pământeni, care s-au omorât pe ei lumii, ca să li se facă mintea nepătimașă, spre a vedea lucrurile cum trebuie. Cel ce are cunoștința aceasta, nu se urcă deasupra țintei drepte, prin semeție, socotind că înțelege ceva din proprie înțelepciune; nici nu se coboară jos prin neștiință, fiindcă n-a putut să ajungă desăvârșirea; nici nu se abate la dreapta, prin lepădarea și ura lucrurilor; nici la stânga, prin iubire nesocotită sau împătimire; nici, iarăși, înăuntru de la ținta dreaptă, prin neștiință și lenevire peste tot; nici în afară, prin multă ocupație și prin sârguință nesocotită din nepăsare sau răutate. (Dreapta socoteală constă în a găsi înțelesul central al lucrurilor și în a te păstra cu tărie în el, nelăsându-te ispitit de nici o atracție unilaterală.) Ci primește cunoștința cu răbdare, cu smerită cugetare și cu bună nădejde, din credință tare, pentru ca, cunoscând ceva din parte, să fie înălțat spre dragostea dumnezeiască, iar pentru necunoașterea întru cunoștință, să dobândească smerita cugetare, și prin nădejdea și credința statornică să ajungă la ținta lucrului căutat. Acele nici nu urăște ceva cu totul ca rău, nici nu iubește fără judecată, ci-l privește pe om spre a se minuna, cum mintea lui este icoană nehotărnicită a lui Dumnezeu cel nevăzut, deși deocamdată e hotărnicită de trup, cum zice marele Vasile; și cum ajunge până la hotarele oricărui trup, ca și Dumnezeu, Care poartă grija de lume. Căci mintea se preface după forma fiecărui lucru și se colorează după chipul lucrului cunoscut de ea. Iar când se învrednicește să ajungă în Dumnezeu, Cel fără chip și înfățișare, se face și ea fără chip și fără formă. Apoi se minunează cum poate să păstreze orice idee și cum ideile din urmă nu pot vătăma pe cele din urmă, ci cugetarea le ține pe toate, ca pe o comoară, fără uitare; și când vrea mintea, descoperă prin grai cele gândite, nu numai pe cele proaspete, ci și pe cele adunate în vistierie de demult. De asemenea se minunează cum, iarăși, cuvintele ieșind mereu, mintea rămâne aceeași, fără scădere.
  • și simplu grăind, cel luminat privind frumusețea fiecărui lucru și întrebuințarea lui, fără patimă, iubește pe Făcător. Acela ia seama la toate cele sensibile, la făpturile de sus și de jos, adică la cer, la soare, la lună, la stele, la nori, la ploi, la zăpadă, la grindină, minunându-se cum îngheață apa în atâta arșiță, apoi la tunete, la fulgere, la vânturi și la aer, la schimbarea acestora, la ani, la anotimpuri, la zile, la nopți, la ceasuri, la minute, la pământ, la mare, la viețuitoarele fără număr, la dobitoacele cele cu patru picioare, la fiare și târâtoare, la neamurile multe ale păsărilor, la izvoare, la râuri, la nesfârșitele feluri ale pomilor și buruienilor, la cele blânde și la cele sălbatice. Căci în toate vede rânduiala, buna așezare, mărimile, frumusețile, întocmirea, legătura, armonia, folosul, conglăsuirea, felurimea, desfătarea, starea, mișcarea, culorile, formele, chipurile, întoarcerea la aceleași, rămânerea în cele stricăcioase. și luând aminte simplu la toate făpturile cele sensibile, se uimește minunându-se de Ziditor, cum din cele ce nu sunt, numai cu porunca, a adus la ființă cele patru elemente (stihii) și cum, prin înțelepciunea lui Dumnezeu, cele ce-și sunt potrivnice nu se păgubesc una pe alta; de asemenea, cum din acestea a făcut toate pentru noi. și încă acestea sunt mici pe lângă coborârea lui Hristos, cum zice Teologul, și pe lângă bunătățile viitoare. Deci cunoscând bunătatea lui Dumnezeu cea ascunsă în făpturi, și înțelepciunea, puterea și purtarea Lui de grijă, cum Însuși a zis către Iov, să privim pe urmă la cea din arte, din cuvinte și din litere, cum prin puțină cerneală neînsuflețită, ne-a descoperit nouă taine așa de mari prin Sfintele Scripturi. și e într-adevăr lucru minunat, că Sfinții Prooroci și Apostoli au ajuns de-abia după multă osteneală și dragoste către Dumnezeu la aceste bunătăți, iar noi le aflăm numai prin citire. Căci Scripturile ne grăiesc în chipul cel mai minunat, de parc-ar fi cuvântătoare.
  • S-a zis despre Sfântul Filimon, și să avem mintea cu totul răpită la înțelesuri. Căci așa se cuvine să fie purtarea celor sârguincioși: să aibă mintea când la contemplarea celor sensibile, când la cunoașterea celor inteligibile și la ceea ce e fără chip; și iarăși, când la vreun înțeles al Scripturii, când la rugăciunea curată. Iar trupul, când la citire, când la lacrimi pentru sine însuși sau pentru altcineva din compătimirea cea după Dumnezeu, când la lucru spre ajutorul vreunuia care e neputincios sufletește sau trupește. Astfel va face totdeauna lucrurile sfinților Îngeri, neîngrijindu-se câtuși de puțin de slava de ceva din ale lumii acesteia. Iar Dumnezeu, care l-a ales pe el și l-a rânduit pentru convorbirea cu Sine și i-a dăruit lui petrecerea aceasta și lipsa de griji, va avea El însuși grijă de acela și-l va hrăni, sufletește și trupește. „Aruncă, zice, grija ta asupra Domnului și El însuși te va hrăni”. și cu cât își pune cineva mai mult nădejdea într-Însul în toate cele ale sufletului și ale trupului său, cu atât Îl află pe Acela mai mult purtând grijă față de el, încât se socotește pe sine mai jos decât toată zidirea, din pricina multelor daruri ale lui Dumnezeu, arătate și nearătate, sufletești și trupești. Căci fiind cu multe dator, nu se poate mândri câtuși de puțin din rușine, cu ceva în fața binefacerilor lui Dumnezeu. și cu cât Îi mulțumește mai mult lui Dumnezeu și se nevoiește să se silească de sine spre dragostea Lui, cu atât Dumnezeu se apropie mai mult de el prin darurile Sale și dorește să-l odihnească și să-l facă să prețuiască liniștirea și neaverea mai presus decât toate împărățiile pământului, afară de răsplata veacului viitor. Căci sfinții Mucenici sufereau dureri fiind munciți de vrăjmași, dar dorul împărăției și dragostei lui Dumnezeu biruia durerile, și însuși faptul de a primi putere să biruiască vrăjmașii, îl socoteau o mare mângâiere și îndatorire, că s-au învrednicit să sufere moarte pentru Hristos. Prin aceasta adeseori ajungeau nesimțitori. De asemenea și Sfinții Părinți, silindu-se mult la început prin nevoințe de tot felul și prin războaiele ce li se făceau de către duhurile răutății, biruiau prin dorul și nădejdea nepătimirii. Fiindcă după multă osteneală, cel fără patimă ajunge fără grijă, ca unul ce a biruit patimile.
  • și dacă toată ținta lui este să placă lui Dumnezeu îl va învăța Dumnezeu Însuși voia Lui, încunoștiințându-l fie prin înțelegere, fie prin vreun om sau prin Scriptură. și dacă își va tăia voile sale pentru Acela, Însuși Acela îl va face să ajungă cu bucurie negrăită la desăvârșire, cum nu știe el; iar văzând aceasta se minunează cum începe să izvorască de pretutindeni bucuria și cunoștința, și cum din tot lucrul găsește folos. Iar Dumnezeu va împărăți în el, ca în cel ce nu mai are voie proprie, fiindcă s-a supus voii Lui celei sfinte. și se face ca un împărat, încât orice gândește se săvârșește fără osteneală și îndată de către Dumnezeu, Cel ce are grijă de dânsul. Aceasta este credința de care a grăit Domnul: „De veți avea credință” și celelalte. și pe această credință se zidesc celelalte virtuți, după Apostol. De aceea vrăjmașul încearcă orice meșteșug ca să desfacă pe om de isihie (liniște) și ca să-l facă să cadă în ispită și să se afle în oarecare fel necredincios, nădăjduind în puterea și în înțelepciunea sa, fie cu totul, fie în parte. Iar de sici își ia vrăjmașul prilej ca să-l biruiască și să-l facă rob pe el ticălosul. Dar cel ce a cunoscut acestea, după ce a părăsit toată desfătarea și odihna lumii, ca pe unele ce nu sunt nimic., se grăbește spre lipsa de griji, fie întru ascultare, având pe povățuitor în locul lui Hristos și încredințându-i lui tot gândul, cuvântul și fapta, ca nimic să nu aibă al său, fie întru liniște, din credință tare, fugind de toate. și în loc de toate are pe Hristos și El i se face lui toate, cum zic Gură de Aur și Damaschin, în veacul de acum și în cel viitor, hrănindu-l, îmbrăcându-l, mângâindu-l, veselindu-l, odihnindu-l, învățându-l, luminându-l. și simplu grăind, precum a avut grijă de ucenicii Săi, așa are și de acesta. Căci măcar că nu are a se osteni ca aceia, dar are credință tare din pricina  căreia nu-și face grijă de sine ca ceilalți oameni. Ci de teama duhurilor, ca Apostolii de frica iudeilor, șade în chilie, așteptând pe Învățătorul Său, ca prin vederea cea adevărată, adică prin cunoașterea făpturilor Lui, să-l ridice duhovnicește din patimă și să-i dăruiască pacea, ca Apostolilor, care stăteau cu ușile încuiate, cum zice Sfântul Maxim.
  • Iar cele scrise mai înainte, la începutul cuvântului, despre cele șapte fapte trupești și morale, trebuie să le păzească pururi, și nici să nu le micșoreze prin lipsă, nici să le mărească prin prisosire, dacă nu cumva e vreme de război trupesc din pricina căreia tinereții, sau a vigorii prisositoare din pricina căreia e nevoie de o strădanie prisositoare; sau iarăși, dacă nu e nevoie din pricina neputinței, de o mică odihnă. Dar, în cazul din urmă, să nu se facă o dezlegare deplină, căci aceasta poate vătăma și pe cei nepătimitori, cum zice Sfântul Isaac. Ci odihna să fie după trebuință, ca o doctorie a slăbiciunii, ca nu cumva luând-o sufletul ca prilej să slăbească încordarea. Această slăbire a încordării apare când cineva vrea din tot sufletul odihna. Iar odihna obișnuiește să vatăme mai ales pe cei tineri și sănătoși. Sfinții Părinți Vasile și Maxim spun că pentru potolirea foamei și a setei sunt necesare numai pâinea și apa, dar pentru sănătatea și tăria trupului s-au dăruit de Dumnezeu cu iubire de oameni și celelalte; și pentru ca nu cumva mâncându-se pururi un singur fel, cel neputincios să ajungă la scârbire, sunt de folos și aceasta să se mănânce una câte una, cum s-a zis. Căci înfrânarea totală și neînfrînarea sunt cele care aduc neputințele. Iar înfrânarea și schimbarea mâncărurilor de fiecare dată, se fac pricinuitoare ale sănătății, ca să se păstreze trupul fără plăceri și fără boală și să fie împreună-lucrător spre dobândirea virtuților. Acestea sunt pentru cei ce se nevoiesc, precum s-a zis. Dar cei nepătimitori, adeseori nu mănâncă multe zile, uitând de trup, ca Sfântul Sisoe, care după ce mânca cerea să se împărtășească cu preacuratele Taine, din pricina răpirii către Dumnezeu, sau cum zice Apostolul, spre folosul multora: „Ori de ne-am ieșit din minți, lui Dumnezeu, ori de suntem cu mintea întreagă, vouă”; și cum zice Vasile cel Mare, ca și alții oarecare despre unii. Sau când mănâncă multe mâncăruri cu alții, nu le simt pe acestea, ci se află cu sufletul ca unii ca nu mănâncă nimic. Căci mintea unora ca aceștia nu este în trup, ca să simtă odihna sau osteneala lui. Aceasta se vede la mulți Părinți și sfinți mucenici, ca și la sfântul acela de care a scris Sfântul Nil. Acesta era un oarecare bătrân pe care, rugându-se în pustiu cu mintea, cu îngăduința lui Dumnezeu, spre folosul lui și al multor altora, îl luau dracii de mâini și de picioare și-l aruncau în sus, și apoi, ca să nu se vatăme trupul lui când cădea de la atâta înălțime, îl primeau într-o rogojină; și aceasta o făceau multă vreme, ca să cerce dacă se coboară mintea lui din cer și n-au putut izbuti aceasta. Când simțea, așadar, unul ca acesta mâncarea sau băutura sau altceva din cele trupești? Iar Sfântul Efrem, după ce a biruit cu harul lui Hristos toate patimile trupești și sufletești, ca să nu se afle în afară de războaiele vrăjmașului și să fie osândit din pricina aceasta, cum socotea dintr-o smerenie  negrăită, cerea să se ia lucrul nepătimirii de la el. Despre acesta a scris Scărarul uimit, că sunt unii dintre cei fără patimi mai nepătimitori, ca Sirul acela, și celelalte.
  • Pentru aceea la tot lucrul avem trebuință de dreapta socoteală, ca să judecăm potrivit cu vremea toată fapta. Căci dreapta socoteală este o lumină care arată celui ce o are: vremea, fapta, destoinicia, tăria, cunoștința, vârsta, puterea, hotărârea slobodă, râvna, zdrobirea, obișnuința, neștiința, puterea și tocmirea trupului, sănătatea și oboseala, modul, locul, purtarea, educația, credința, starea dinăuntru, scopul, petrecerea, slobozenia, știința, cumințenia firească, sârguința, privegherea și cele asemenea. Pe urmă firea lucrurilor, trebuința câtimea, felurile lor, scopul lui Dumnezeu aflător în dumnezeieștile Scripturi, înțelesul fiecărui cuvânt, ca de pildă al aceluia din Evanghelia lui Ioan: că au venit elinii, căutând să vadă pe Domnul, și îndată au zis: „Sosit-a ceasul”, și celelalte, ceea ce înseamnă că a sosit vremea de chemare a neamurilor.  Căci a început vremea patimilor. Iar aceasta o pune ca semn. Dreapta  socoteală lămurește toate acestea.
  • Dar nu numai aceasta, ci și scopul tâlcuirii Părinților. Fiindcă nu lucrul care se face este ceea ce se caută, ci prin ce se face, zice Sfântul Nil. Iar cel ce face ceva fără cunoștința celor spuse se ostenește poate mult, dar nu poate izbuti nimic, cum zice marele Antonie și Sfântul Isaac despre cei ce se nevoiesc în virtuțile trupești, dar se lenevesc în lucrarea minții, cu toate că mai ales aceasta este ceea ce se caută. Pentru că zice Sfântul Maxim: „Dă trupului tău lucrarea după putere și toată nevoința ta întoarce-o spre minte. Căci cel ce lucrează trupește, zice, uneori e biruit de lăcomia pântecelui, de somnul mult, de împrăștiere și de vorbărie și prin acestea își întunecă mintea. Iar alteori își tulbură înțelegerea prin postul prelungit, prin privegheri și prin osteneli peste măsură. Dar cel ce are grijă de tine, contemplă, se roagă, cunoaște pe Dumnezeu și poate dobândi toată virtutea”. Fiindcă omul înțelept se nevoiește cu pricepere să-și micșoreze, pe cât se poate, micile trebuințe ale trupului, ca prin aceasta să ajungă să se îngrijească de puține, sau să nu aibă grijă de loc, ca să păzească poruncile. Căci zice Domnul: „Nu vă îngrijiți …” și celelalte. Fiindcă în grija de multe, nici pe sine însuși nu se poate vedea cineva. Cum poate să vadă atunci cursele vrăjmașului, gătite înainte de vreme? Căci vrăjmașul nu obișnuiește totdeauna să facă războiul la arătare, cum zice Domnul. De aceea când vrea să-l arunce pe cineva în cele mari, îl face să nesocotească întâi cele mici și nearătate: înainte de curvie, privirea deasă și neînfrînată; înainte de ucidere, mânia ușoară; înainte de întunecarea cugetării, împrăștierea scurtă; și înainte de aceasta iarăși, așa-zisa trebuință neapărată a trupului. Pentru aceea Domnul, știind mai dinainte toate, ca unul ce este înțelepciunea Tatălui, luând înaintea uneltirilor diavolului, poruncește oamenilor să taie dinainte de vreme pricinile, ca nu cumva socotind că cele mici sunt fără primejdie, să cadă jalnic în păcatele cele mari și înfricoșate. și zice: „S-a zis celor de demult”, adică celor din Lege, acestea și acestea; „Iar Eu vă zic vouă”. Deci cel ce a învățat din Sfânta Evanghelie, e dator să ia seama la cele ce le învață Mântuitorul și să le facă, spre a se izbăvi de cursele vrăjmașului și să aibă poruncile în mare cinste și în bună lucrare, căci numai cu multă înțelepciune își poate mântui sufletul. Căci poruncile sunt daruri ale lui Dumnezeu. și cu adevărat „toate darea cea bună și tot darul desăvârșit de sus este”, zice fratele Domnului. Iar Damaschin zice: „Pune nouă mijlocitoare neînfruntată pe cea care Te-a născut pe Tine Hristoase și cu rugăciunile ei, dăruiește-ne nouă, ca un milostiv, Duh de bunătate, ce se pogoară de la Tatăl Tău”.
  • Căci cel ce a primit darul luării aminte la dumnezeieștile Scripturi, cum zic Părinții, află tot binele ascuns în toate Scripturile. Căci zice Domnul: „Cel învățat în ale Împărăției cerurilor” și celelalte. Sau în liniștea cea după Dumnezeu și în citirea dumnezeieștilor Scripturi, știe că altă față arată Scriptura celorlalți oameni, chiar dacă par că o cunosc, și altă față celui ce s-a închinat pe sine rugăciunii neîncetate, sau are gândul tot timpul la Dumnezeu, încât să-l aibă în loc de răsuflare în toate, chiar dacă pentru lume este simplu și neînvățat în științele omenești, cum zice marele Vasile. Dumnezeu se arată mai degrabă simplității și smereniei, zice Scărarul, și nu ostenelilor și înțelepciunii ajunsă fără folos. Mai degrabă o leapădă Dumnezeu pe aceasta, dacă nu are smerenie. Căci mai bun e cel simplu la cuvânt și nu la cunoștință, după Apostol. Fiindcă cunoștința duhovnicească este un dar, iar știința cuvântului este o învățătură omenească ca celelalte învățături ale lumii acesteia, și nu ajută la mântuirea sufletului. Aceasta se vede de la elini. Iar citirea se face spre a aminti celor ce știu cele spuse din cercare și spre a învăța pe cei necercați. Marele Vasile zice că atunci când Dumnezeu află o inimă curată de toate lucrurile și învățăturile lumești. Își scrie în ea dogmele Sale ca pe o tăbliță nescrisă. Iar aceasta o spun, ca să nu citească cineva cele ce nu slujesc la a bineplăcea lui Dumnezeu. Dar dacă neștiind aceasta a citit vreodată, să se nevoiască degrabă să șteargă amintirea lor, prin citirea duhovnicească a dumnezeieștilor Scripturi, mai ales a celor ce îl ajută la mântuirea sufletului, după starea la care a ajuns. Dacă este încă făptuitor, să citească viețile și cuvintele Părinților, iar dacă harul l-a ridicat la cunoștința dumnezeiască, să citească toate Scripturile dumnezeiești. Prin aceasta va putea, după Apostol, „să surpe toată înălțarea ce se ridică împotriva cunoașterii lui Dumnezeu și să pedepsească toată neascultarea și nesupunerea”, prin făptuire și prin cunoașterea adevărată a poruncilor dumnezeiești și a dogmelor lui Hristos. În afară de acestea să nu citească nimic. Căci ce trebuință este să ia duh necurat în loc de Duh Sfânt? Fiindcă în cuvântul cu care se îndeletnicește cineva, vrea să aibă duhul acelui cuvânt; și că lucrul nu i se pare greu, ca celor cercați. Să se facă deci citirea cea după Dumnezeu, ca să nu rătăcească mintea, pentru că ea este începutud mântuirii. Căci Solomon zice că vrăjmașul urăște sunetul adeveririi. Adică rătăcirea gândului este începutul păcătuirii, cum zice Sfântul Isaac. Iar cel ce vrea să fugă de aceasta cu desăvârșire, se cade să petreacă mult în chilie. și dacă este supus trândăviei, să lucreze puțin, ca și cel nepătimitor și cunoscător, spre folosul altora și spre ajutorul celor neputincioși. Fiindcă așa făceau și părinții cei mari din pogorămînt, asemănându-se cu cei pătimași, de dragul cugetării smerite, ca unii ce puteau să aibă pretutindeni pe Dumnezeu în ei, atât când se îndeletniceau cu contemplația în Dumnezeu, cât și în lucrul mâinilor și în târg, cum zice marele Vasile către cei desăvârșiți, ca și în mulțime de norod, ca unii ce sunt totdeauna numai în ei înșiși și în Dumnezeu. Iar cel ce nu a ajuns încă aici, ci vrea să-și ia rămas bun de la trândăvie, e dator să lepede de la sine toată vorbirea de prisos și somnul peste trebuință, și să o lase pe aceasta (privegherea) să-i topească trupul și sufletul, până ce, săturându-se trândăvia se va depărta, văzându-i răbdarea în gândirea neîncetată cea după Dumnezeu, în citire și în rugăciunea curată. Căci tot războinicu-l, văzându-se pe sine că poate să izbândească ceva, rămâne războindu-se, iar de nu, se retrage, fie de tot, fie pentru o vreme. De aceea, cel ce vrea să biruiască pe cei ce-l războiesc, e dator să aibă toată răbdarea. Iar „cel ce rabdă până la sfârșit, se va mântui”. „Drept este, zice Apostolul, să dea necaz celor ce ne întristează pe noi, iar nouă celor necăjiți, ușurare”.
  • Mă minunez de înțelepciunea Făcătorului de bine, cum lucrurile cele mai trebuincioase pot fi aflate ușor de toți, ca aerul, focul, apa și pământul. Dar nu numai acestea, ci și cele care pot să mântuiască sufletul, le-a făcut mai ușor de dobândit decât celelalte lucruri. Iar cele ce-i aduc pietre, mai greu. Astfel, sărăcia mântuiește mai multe suflete, iar bogăția se face piedică celor mulți; și cea dintâi o poate afla oricine, cealaltă însă nu ne este la îndemână. Pe urmă ocara, smerenia, răbdarea, ascultarea, supunerea, înfrânarea, postul, privegherea, tăierea voii proprii, neputința trupească, mulțumirea pentru toate acestea, ispitele, păgubirile, lipsa celor trebuincioase, lipsa celor dulci, golătatea, îndelunga-răbdare, și, simplu, toate lucrurile care se fac pentru Dumnezeu, sunt fără piedică și nimeni nu se luptă pentru ele, ci mai degrabă le lasă celor ce le aleg să le aibă, fie că vin asupră-le cu voia sau fără voia lor. Iar celor ce duc spre pieire sunt greu de aflat, ca bogăția, slava, fala, semeția, stăpânirea, puterea, neînfrânarea, multa mâncare, somnul mult, împlinirea voii proprii, sănătatea și tăria trupului, viața fără necazuri, câștigurile, împlinirea tuturor poftelor după cele plăcute, hainele și acoperămintele multe și de mare preț și cele asemenea, pentru care e mare lupta și anevoie se află și trecător le e folosul și mult e necazul și puțină bucuria. Fiindcă celor ce le au și celor ce nu le au, dar poftesc să le aibă, le pricinuiesc tot felul de necazuri, cu toate că nu este nici una rea, ci e rea numai folosirea lor cum s-a zis.
  • Cel ce a luat, prin harul lui Dumnezeu, darul deosebirii din multă smerită cugetare, e dator să păzească acest dar cu toată puterea, ca să nu facă nicidecum ceva fără drept socoteală. Ca nu cumva aflându-se în cunoștință, să greșească din neglijență și să-și pricinuiască sieși o mai mare osândă. Iar cel ce n-a luat darul acesta, încă e dator să nu aleargă nici în gând sau cuvânt sau lucru fără întrebare, credință tare și rugăciune curată, fără care nu poate să ajungă în chip nemincinos la dreapta socoteală. Căci aceasta se naște din smerita cugetare. Iar ea naște în cel ce o are, puterea de a străvedea, cum zice Moise și Scărarul, încât cel ce o are, prevede uneltirile ascunse ale vrăjmașului și retează pricinile lor înainte de vreme, cum zice David: „și a văzut ochiul meu întru vrăjmașii mei”. Semnele darului deosebirii sunt: a cunoaște în chip nemincinos cele bune și cele contrare; pe urmă a ști voia dumnezeiască în toate cele întreprinse. Iar a puterii de a străvedea: a-și cunoaște cineva greșelile sale înainte de a porni la faptă, și cele ce se fac de draci prin furarea atenției; apoi și tainele cele ascunse în dumnezeieștile Scripturi și în făpturile sensibile. Dar și maica acestora, smerenia, are un semn, cum s-a zis mai înainte despre ea. și ce se cunoaște din aceasta? Dacă este cineva smerit cu cugetul, trebuie să aibă toată virtutea și să creadă că este cu adevărat mai prejos decât toată făptura, ca unul ce datorează mai mult. Iar de nu are simțirea aceasta, însăși aceasta este dovada, că e mai rău decât toată făptura, chiar dacă s-ar părea că are petrecere întocmai ca Îngerii. Fiindcă îngerul adevărat nu a putut să placă Făcătorului fără smerenie, măcar că avea atâtea virtuți și înțelepciune. Deci ce are să spună cel ce-și închipuie că este înger, fără smerenie, care e pricina tuturor bunătăților celor sunt și vor fi? Din ea se naște darul deosebirii care luminează sfârșiturile și fără de care sunt întunecoase. Căci ea se și zice lumină înaintea oricărui cuvânt și faptă, ca văzând celelalte, să ne minunăm. Dar ne minunăm și de Dumnezeu, cum în ziua cea dintâi și doamna celorlalte, a făcut întâi lumina, ca cele ce se vor face după ea, să nu rămână nevăzute, ca și cum n-ar fi, zice Damaschin. Așadar lumina, precum s-a zis mai înainte, este darul deosebirii. Iar cel mai trebuincios din toate darurile, este puterea străvederii, născută din ea. Căci ce este mai trebuincios decât a vedea cineva cum vrea să-l fure dracii și a-și păzi sufletul cu ajutorul harului. Dar mai trebuincioasă iarăși decât toate lucrările este curăția conștiinței, zice Sfântul Isaac și sfințenia trupului, „fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul”, cum zice Apostolul.
  • Dar nu trebuie să deznădăjduim, dacă nu suntem cum se cuvine să fim. Rău este că ai păcătuit, omule! Dar de ce nedreptățești pe Dumnezeu și-L socotești neputincios din neștiință? Oare nu poate să mântuiască sufletul tău Cel ce a făcut pentru tine lumea cea atât de mare, pe care tu o vezi? Iar de zici că mai degrabă și aceasta îmi este spre osândă, precum și pogorârea Lui, pocăiește-te și-ți va primi pocăința ta, ca și pe cea a fiului risipitor și a păcătoasei. Dacă însă nici aceasta nu o poți și greșești din obișnuință, chiar în cele ce nu vrei, ai smerenie ca vameșul, și-ți va ajunge ție spre mântuire. Căci cel ce păcătuiește fără puterea de a se pocăi, dar nu deznădăjduiește, neapărat se va socoti pe sine mai prejos decât toată zidirea și nu va îndrăzni să osândească sau să ocărască pe vreun om, ci mai degrabă se minunează de iubirea de oameni a lui Dumnezeu și e plin de recunoștință față de Făcătorul de bine și poate avea și alte bunătăți. Acesta, măcar că se supune diavolului întru a păcătui, dar iarăși, de frica lui Dumnezeu, nu-l ascultă pe vrăjmaș, care-l împinge să deznădăjduiască și prin aceasta este parte a lui Dumnezeu, având recunoștință, mulțumire, răbdare, frică de Dumnezeu, nejudecând pe alții, și prin aceasta nefiind judecat, lucruri care sunt trebuincioase foarte. Sfântul Ioan Gură de Aur zice despre gheenă că ne este binefăcătoare aproape mai mult decât împărăția cerurilor, fiindcă prin ea mulți intră în împărăție, iar prin împărăție puțini, dar aceasta datorită iubirii de oameni a lui Dumnezeu. Cea dintâi îi alungă cu frica, cea de a doua îi îmbrățișează, și prin amândouă ne mântuim cu harul lui Hristos. Căci precum cei războiți de multe patimi sufletești și trupești, dacă le rabdă și nu renunță la libertate, din negrijă, nici cu deznădăjduiesc, se încununează, așa și cel ce a aflat nepătimirea cu eliberarea și ușurarea ei, cade degrabă, dacă nu dă pururi mulțumită, prin aceea că nu judecă pe nimeni. Iar dacă îndrăznește să facă aceasta, arată că folosește cu puterea, bogăția pentru sine, zice Sfântul Maxim. și precum cel încă pătimaș și nepărtaș de lumina cunoștinței se află în mare primejdie, dacă are stăpânire peste vreunii, zice Damaschin, așa și cel ce a luat nepătimire de la Dumnezeu și cunoștință duhovnicească, dacă nu folosește și alte suflete. Căci nimic altceva nu folosește celui neputincios, ca alergarea la liniște, nici celui pătimaș și fără cunoștință, ca supunerea în ea. De asemenea nimic nu e mai bine, ca a-și cunoaște cineva neștiința și neputința proprie; și nimic nu e mai rău, ca a nu le cunoaște pe acestea.
  • Iar când cineva este bolnav, atunci trebuie să fie cu și mai multă luare-aminte la mărturia conștiinței, ca să-și slobozească sufletul de toată osânda, ca nu cumva ajungându-l sfârșitul vieții, să se căiască în deșert și să se tânguiască veșnic. Deci cel ce nu poate să rabde pentru Hristos moartea sensibilă, ca Acela, trebuie să o rabde măcar pe cea duhovnicească, prin libera alegere. și va avea despre ea mărturia conștiinței, prin aceea că nu s-a supus dracilor ce-l războiesc, sau voilor acelora, ci i-a biruit pe el. Căci așa au făcut și Sfinții mucenici și cuvioșii Părinți: cei dintâi au mucenicit sensibil, cei de al doilea au răbdat duhovnicește. Deci cel ce s-a silit puțin, a biruit pe vrăjmași, iar cel ce s-a lenevit puțin, s-a întunecat și s-a pierdut.
  • Nimic nu obișnuiește, zice marele Vasile, să întunece cugetarea așa de mult, ca răutatea; nici să aducă o durere mai năpraznică sufletului, ca gândul morții; nici să pricinuiască sporirea nevăzută, ca ocărârea de sine și tăierea voilor proprii; sau pierderea nevăzută, ca părerea de sine și plăcerea de sine. Nimic nu pricinuiește depărtarea lui Dumnezeu și pedepsirea omului credincios cum o face cârtirea; nici nu duce așa de ușor la păcătuire, ca zăpăceala și vorba multă. Nu este lucru care să ducă așa de repede la dobândirea virtuții, ca singurătatea și adunarea minții; nici la recunoștință și mulțumire, ca cugetarea la darurile lui Dumnezeu și la răutățile noastre. Nimic nu sporește facerile de bine, ca vestirea lor cu laudă; și nimic nu obișnuiește să aducă mântuire fără voie, ca ispitele. Nu este calea mai scurtă către nepătimire și înțelepciunea Duhului cum e calea împărătească, ce se ține departe în toate, atât de ceea ce e prea mult, cât și de ceea ce e prea puțin. și nu este altă virtute care să poată cuprinde voia dumnezeiască, ca smerita cugetare și părăsirea oricărui gând și oricărei voiri proprii.
  • și precum mare prăpastie este necunoașterea Scripturilor, cum zice Sfântul Epifanie, la fel și mai mare rău este neascultarea întru cunoștință. Mai mare este facerea de bine pe seama unui suflet prin cuvânt sau rugăciune, precum mai mare lucru este când cineva rabdă pe aproapele, ca să nu fie necăjit cel care-l nedreptățește, ci să i se liniștească voia în vremea tulburării sale, cum zice Sfântul Doroftei. Prin aceasta face milă cu sufletul lui, purtându-i povara, și se roagă pentru el, dorindu-i mântuirea și orice alt bine trupesc și sufletesc. Aceasta este răbdarea cea curată a răului, care ne curăță sufletul și-l ridică spre Dumnezeu. Fiindcă slujirea omului e mai mare decât orice lucrare și virtute. Căci nu este ceva mai mare între virtuți și mai desăvârșit ca dragostea aproapelui. Iar semnul acesteia e nu numai să ții un lucru de care are lipsă altul, ci să rabzi moartea pentru el, cu bucurie, după porunca Domnului și să socotești aceasta ca o datorie. și pe drept cuvânt. Căci suntem datori să iubim pe aproapele până la moarte, nu numai pentru dreptul firii, ci și pentru preacinstitul sânge vărsat pentru noi al lui Hristos, care ne-a poruncit aceasta. Nu fii iubitor de tine, zice Sfântul Maxim și vei fi iubitor de Dumnezeu; nu-ți fii plăcut ție, și vei iubitor de frate.
  • Cel ce vrea, zice, să afle voia dumnezeiască, trebuie să moară lumii întregi și voilor sale întru toate. De aceea, nici un lucru îndoielnic nu trebuie să-l facă cineva, sau să-l hotărască ca bun, afară de cazul că nu poate să trăiască sau să se mântuiască fără el. Să întrebe pe cei încercați, sau să-și câștige asigurarea din credința cea tare și din rugăciune, înainte de a fi ajuns la desăvârșita nepătimire, care face mintea nebiruită și nemișcată în tot drumul bun. În felul acesta încleștarea poate fi mare, dar omul rămâne nevătămat. Căci „puterea mea întru neputință se desăvârșește”, zice Domnul. Iar Apostolul: „Când sunt slab, atunci sunt tare”. Căci a fi cineva nerăzboit, nu e bine. Fiindcă dracii se depărtează adeseori, zice Scărarul, pentru multe pricini, părăsindu-l pe monah, fie pentru a-i întinde curse, fie pentru a-i stârni părerea de sine, sau înălțarea, sau vreun alt rău, cu care se mulțumesc, știind că acestea pot să umple locul celorlalte patimi.
  • Așadar, toți creștinii suntem datori să mulțumim lui Dumnezeu, precum s-a zis: „Pentru toate mulțumiți”. De la aceasta ajungem la alt cuvânt al Apostolului, care zice: „Neîncetat vă rugați”, adică să avem pomenirea lui Dumnezeu în toată vremea, locul și lucrul. Pentru că orice ar face cineva, e dator să aibă pomenirea Celui ce a făcut lucrul acela. De pildă, tu cel dintre noi când vezi lumina, nu uita pe Cel ce ți-a dăruit-o; când vezi cerul și pământul, marea și toate cele ce sunt, dă laudă și slavă Cerului ce le-a făcut; când îmbraci o haină, cunoaște al cui e darul și mărește pe Cel ce poartă grijă de viața ta. și simplu, orice mișcare să-ți fie prilej pentru slava lui Dumnezeu și iată te rogi neîncetat, și prin aceasta sufletul se „bucură totdeauna”, după Apostol. Căci pomenirea lui Dumnezeu îl veselește pe el, zice Sfântul Doroftei, aducând mărturie cuvântul lui David: „Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu și m-am veselit”.
  • și nu numai în acestea, dar și când îl momesc dracii cu vreun gând de mândrie, ca să-l înalțe, să-și aducă aminte de lucrurile de rușine, vorbite de el mai înainte, și va surpa acest gând și va veni la smerenie. Iar când iarăși îl momesc cu ceva de rușine, aducându-și aminte de acel gând de mândrie, să-l înlăture. Deci să le înlăture unul prin altul, cu ajutorul harului, prin aducere-aminte, ca să nu vină niciodată nici la descurajarea pentru cele de rușine, nici la nebunie, pentru părerea de sine. Ci când îi vor înălța vrăjmașii mintea, să fugă la smerenie, și când îl vor smeri, să și-o înalțe prin nădejdea la Dumnezeu, ca niciodată să nu cadă tulburându-se, nici să nu deznădăjduiască înfricoșându-se până la cea mai de pe urmă răsuflare. Aceasta este marea lucrare a monahului, cum zice Patericul. Când vrăjmașii aduc înainte pe aceasta, el scoate înainte la cealaltă; și când aceia aduc pe cealaltă, el scoate la arătare pe aceasta, cunoscând că nimic nu rămâne în viața aceasta cu totul neschimbat, ci „cel ce rabdă până la sfârșit se va mântui”.
  • Dar pe cei drepți nu-i atinge nici una din cele două primejdii, deoarece iubesc cu bucurie cele ce ni se par nouă neplăcute, și aflându-se ca un mijloc de câștig, îmbrățișează încercările și rămân nerăniți de ele. Căci nu cel ce a primit o săgeată și n-a fost rănit obișnuiește să moară, ci cel ce a primit o rană de moarte de la ea, acela s-a pierdut. Sau a vătămat pe Iov rana, și nu mai degrabă l-a încununat? Sau i-a înspăimântat pe Apostoli și pe mucenici vreodată? Se bucurau, zice, că s-au învrednicit să fie batjocoriți pentru numele Lui. Cu cât e războit biruitorul mai mult, cu cât se încununează mai mult, și de aceea are multă bucurie când aude glas de trâmbiță. Unul ca acesta nu se înspăimântă de ea, ca de una ce-i vestește moartea, ci mai degrabă se veselește ca de una ce-i prezice împărtășirea cununilor.
  • Nimic nu obișnuiește să pregătească mai fără osteneală biruința ca buna cu credință tare, nici înfrângerea nu obișnuiește să o aducă ceva atât de ușor ca iubirea de sine și ca frica din necredință. De asemenea, nimic nu călăuzește spre bărbăție, ca sârguința și ca experiența lucrurilor, nici spre subțirimea gândurilor, ca citirea în liniște. Nimic nu pricinuiește uitarea ca starea degeaba; nici nu duce așa de repede la iertarea păcatelor ca neținerea în minte a răului. Nimic nu pricinuiește ștergerea greșelilor ca pocăința și tăierea răului; nici sporirea mai grabnică a sufletului ca tăierea voilor și cugetărilor proprii. Nu e lucru mai bun, ca acela de a te arunca pe tine înaintea lui Dumnezeu ziua și noaptea, și a-L ruga să se facă voia Lui întru toate; nici mai rău, ca a iubi libertatea și rătăcirea sufletului sau a trupului.
  • De aceea suntem datori să învățăm cu lucrul virtuțile și nu numai cu cuvântul, ca prin deprinderea cu ele, să se păzească amintirea binelui. Căci: „Nu este, zice Apostolul, Împărăția lui Dumnezeu în cuvânt, ci în putere”. Fiindcă cel ce caută cu lucrul, acela vede paguba și câștigul în lucrul cu care se îndeletnicește, zice Sfântul Isaac, și acela poate da sfat altora, ca unul ce l-a pățit adeseori și l-a învățat cu cercarea. Pentru că sunt, zice, lucruri bune la arătare, dar ascund o pagubă destul de însemnată; și sunt altele rele la arătare, dar cuprind în ele cel mai mare câștig. De aceea nu este, zice, tot omul vrednic de încredere, ca să dea un sfat celor ce-l caută, ci numai acela care a luat de la Dumnezeu darul deosebirii și a dobândit din stăruirea în nevoință, o minte străvăzătoare, cum zice Sfântul Maxim. Iar acesta trebuie să fie cu multă smerenie și să nu dea sfaturi tuturor, ci numai celor ce le ofer de bunăvoie, și-l întreabă nesilit, și învață după rânduială. Să facă așa, pentru că prin smerenie și prin întrebarea de bunăvoie a celui ce întreabă, să se întipărească cuvântul în sufletul celui ce-l aude, și să încălzească din credință, văzând pe sfătuitor, bun, asemenea sfătuitorului aceluia minunat, pe care L-a numit Isaia Proorocul: „Dumnezeu tare, biruitor” … și celelalte, adică asemenea Domnului nostru Iisus Hristos. Căci Acesta a zis către cel ce-l chema: „Cine M-a pus pe Mine judecător și împărțitor peste voi?”. Măcar că zice altădată: „Toată judecata a dat-o Tatăl, Fiului”. Prin aceasta ne-a arătat, ca în toate, și în privința aceasta este calea mântuirii, prin sfânta Lui smerenie. El nu silește pe nimeni, ci zice: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine și să-Mi urmeze Mie”; adică să nu-și facă despre sine nici o grijă, ci precum Eu fac și rabd moartea sensibilă și de bunăvoie pentru toți, așa și acela să-Mi urmeze cu lucrul și cu cuvântul ca Apostolii și mucenici, iar de nu să rabde măcar moartea voii sale proprii. Iar către bogatul acela zice: „De voiești să fii desăvârșit, mergi, vinde-ți averile …” și celelalte. Despre acesta zice Sfântul Vasile, că a mințit zicând că a păzit poruncile. Căci dacă le-ar fi păzit, nu ar fi avut averi multe, odată ce Legea spune mai întâi de toate: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din tot sufletul tău”. Căci zicând: „din tot sufletul tău”, nu a lăsat pe cel iubește pe Dumnezeu să iubească și altceva, pentru care întristându-se, să rămână în robia lui. și iarăși zice: „Să iubești pe aproapele tău”, adică pe orice om, „ca pe tine însuți”. Dar cum păzește această poruncă, dacă în vreme ce mulți alții sunt lipsiți de hrana zilnică, el are averi multe și aceasta cu împătimire? Căci dacă le-ar avea ca Avraam, Iov și ceilalți drepți, ca averi ale lui Dumnezeu, nu s-ar fi depărtat întristându-se. De asemenea și Gură de Aur zice: „A crezut că cele zise lui de către Domnul sunt adevărate, pentru aceea s-a și depărtat întristându-se; dar n-a avut putere să le împlinească. Că mulți sunt cei ce cred cuvintele Scripturilor, dar n-au putere să împlinească cele scrise”.
  • Căci cel ce vrea să îndrume sau să dea vreun sfat cuiva sau să-i aducă aminte de ceva, cum zice Scărarul, e dator mai întâi să se curățească de patimi, ca să cunoască în chip nemincinos scopul lui Dumnezeu și starea celui ce cere de la el cuvânt. Fiindcă nu tuturor li se potrivește același leac, chiar dacă neputința este poate aceeași. Pe urmă să se încredințeze de la cel ce cere sfat, dacă face aceasta din faptul că e supus cu trup și suflet, sau se roagă de la sine cu căldura credinței și caută sfat, fără să-l aducă dascălul la aceasta, sau dimpotrivă îl silește fără altă trebuință spre a se preface că e dornic să audă un sfat. Să se încredințeze de aceasta, ca nu cumva să cadă amândoi în minciună și vorbărie, în vicleșug și în alte multe. În acest caz, unul e silit de cel ce-l învață, zice-se, pe el, să spună lucruri pe care nu le voiește și minte cu nerușinare și se preface că vrea să facă binele. Iar celălalt lingușește cu vicleșug pe cel pe care-l învață, ca să afle cele ascunse în cugetul lui, punând în mișcare orice meșteșug și cât mai multă vorbă. Din vorba multă însă, cum zice Solomon, nu lipsește păcatul. De asemenea și marele Vasile a scris care sunt păcatele acesteia. Iar acestea s-au zis nu ca să ne oprim de s sfătui pe cei ce vin la noi supuși și cu credință tare, mai ales când suntem nepătimitori, ci ca să nu învățăm cu înfumurare, din slavă deșartă, pe cei ce nu vor să asculte cu lucrul și din credință fierbinte, cum o facem când suntem încă pătimași. Nici să nu facem aceasta ca niște stăpâni, ci cum ziceau Părinții: Fără întrebare de la frați, nu trebuie să grăiască cineva, de dragul folosului, ca binele să se facă din hotărâre liberă. Căci Apostolii ne cer să fim nu ca unii ce stăpânesc peste turmă, ci ca unii ce ne facem chip turmei. Iar către Sfântul Timotei zice Apostolul: „Trebuie ca mai întâi plugarul să se împărtășească din roade”; prin aceasta cere ca cele ca vrea să le învețe cineva, să le împlinească întâi el însuși. Sau iarăși: „Nimeni să nu disprețuiască tinerețea ta”, adică să nu faci nimic ca un tânăr, ci să fii ca un desăvârșit în Hristos. Asemenea și în Pateric se zice că fără întrebare de la frați, nu grăiau Părinții pentru mântuirea sufletului, ci socoteau această grăire deșartă. și pe drept cuvânt. Căci noi ne pomenim dând drumul cuvântului, prin aceea că ne închipuim că avem o cunoștință mai presus de alții. și de fapt cu cât suntem mai vinovați, cu atât socotim că avem mai multă slobozenie. Pe când sfinții, cu cât sunt mai aproape de Dumnezeu, cu atât se țin pe ei mai păcătoși, zice Sfântul Dorotei. Căci fiind copleșiți de cunoștința despre Dumnezeu, ca unii ce s-au împărtășit de ea, simt că nu mai știu ce să spună.
  • Dar fiindcă ne-am învrednicit să aflăm de la sfinți scopul acestei lucruri, să învățăm și scopul fiecărei părți a acestui cuvânt, de la început. Scopul acesta mai întâi să spunem numele cărților și ale sfinților, ca să ne aducem aminte totdeauna de cuvintele lor, spre râvnirea vieții lor, cum zice marele Vasile, și spre cunoștință celor neștiutori, ca cel ce cunoaște acestea, să-și aducă aminte, iar cel ce nu le cunoaște, să vină la cercetarea cărții care le cuprinde; căci numirea după loc a sfântului și a cărții lui servește la o mai deasă aducere-aminte. Pe urmă să pomenim prin puține cuvinte faptele și învățăturile fiecăruia, spre a înțelege cele ce urmează din fiecare zicere a dumnezeieștii Scripturi, sau lămurirea și sfatul cel bun al Învățătorului. Fiindcă fiecare zice: „că nu sunt ale mele cele spuse, ci ale dumnezeieștilor Scripturi”. Prin aceasta, cunoscând negrăita iubire de oameni a lui Dumnezeu, ne minunăm cum prin hârtie și cerneală, ne-a pregătit mântuirea sufletelor noastre și ne-a dăruit atâtea cărți și dascăli ai învățăturii celei drepte; și cum eu, neînvățatul și trândavul, m-am învrednicit să străbat atâtea cărți, neavând nici o carte a mea, sau altceva peste tot, și fiind străin și lipsit totdeauna și de aceea petrecând întru toată liniștirea și lipsa de griji cu toată bucuria trupească. Iar dacă am lăsat unele fără nume, aceasta este din negrija mea, și ca să nu se lungească cuvântul. Iar întrebările și dezlegările lucrurilor de obște s-au arătat pentru cunoștință și pentru mulțumire către Cel ce a dăruit sfinților noștri Părinți cunoștința și pătrunderea, și prin ei nouă nevrednicilor, precum și spre mustrarea noastră, a celor neputincioși și neștiutori. S-a vorbit și despre drepții ce s-au mântuit odinioară întru multă bogăție și în mijlocul oamenilor păcătoși și necredincioși, măcar că erau oameni de aceeași fire ca și la noi, care nu vrem să ajungem la măsura desăvârșirii, deși am luat o mai mare cercare și cunoștință a binelui și a răului, ca unii ce am învățat din viața lor și ne-am învrednicit de un mai mare har și de atâta cunoștință a Scripturilor. S-au înfățișat apoi datoriile noastre ale monahilor, spre a cunoaște că ne putem mântui pretutindeni, dacă părăsim voile noastre. Fiindcă de nu vom face așa, nu vom putea avea odihnă, precum nu putem avea cunoștința voilor dumnezeiești și împlinirea lor.
  • Iar troparele scrise mai înainte, s-au adus pentru înțelegerea acestora și a altor scripturi, și ca îndemn spre străpungerea inimii celor ce au mintea neputincioasă, cum zice Scărarul. Căci cântarea, zice marele Vasile, atrage cugetul omului spre ceea ce vrea, fie spre plâns, fie spre dor, fie spre întristare, fie spre veselie.
  • De aceea e dator mai întâi ca cineva să dobândească nepătimirea, prin fuga de lucruri și de oameni nefolositori și numai după aceea, când o cere vremea, să povățuiască pe alții și să chivernisească lucruri fără osândă și fără vătămare, în urma deprinderii întru neîmpătimire, odată ce a ajuns la desăvârșita lipsă de patimi; dar numai dacă a primit de la Dumnezeu o chemare, zice Damaschin, ca Moise, Samuil și ceilalți prooroci și sfinți Apostoli, spre mântuirea celor mulți. Chiar și atunci să nu primească ușor, ca Moise, Avacum, Grigorie, Cuvântătorul de Dumnezeu și alții, și cum a zis Sfântul Prohor despre Sfântul Ioan, că nu voia să părăsească liniștea lui scumpă, măcar că avea datoria ca Apostol să propovăduiască, nu să viețuiască în liniște. Dar nu îmbrățișa liniștea ca un pătimaș, acest preanepătimitor, să nu fie, ci ca unul ce nu voia să se despartă de preadulcea liniște. Alții iarăși, fiind nepătimitori, din smerita cugetare, au fugit în pustiurile cele mai dinăuntru, temându-se de tulburare. De pildă, marele Sisoe, chemat fiind de ucenicul său la odihnă, nu a ascultat, ci a zis: „Unde nu sunt oameni, acolo vom merge”, măcar că ajunsese la atâta nepătimire încât se făcuse rob al dragostei dumnezeiești și ajunse nesimțitor din pricina aceasta, neștiind de mâncase sau nu. Dar simplu grăind, toți își tăiau voile lor întru toată liniștea, încât, fiind încă ucenici, erau rânduiți unii de învățătorul lor să învețe pe alții, să primească gânduri și să stăpânească peste alții, fie prin artilerie, fie prin stăreție, primind printr-o simțire a minții pecetea de la Duhul Sfânt, prin pogorârea Lui, asemenea sfinților Apostoli și cei dinainte de ei, Aaron, Melchisedec și ceilalți. Dar cel ce încearcă să pășească cu îndrăzneală la o astfel de treaptă, se osândește, zice Damaschin. Căci dacă cei ce ocupă cu îndrăzneală, fără firman împărătesc, dregătoriile, au să sufere cea mai mare osândă, cu cât mai mult se vor osândi cei ce cutează să le ocupe pe ale lui Dumnezeu, fără porunca Lui? și mai ales dacă își închipuie din neștiință și părere de sine, că această îndeletnicire înfricoșătoare este fără osândă, sau socot să o folosească pentru cinstea și odihna lor și nu mai degrabă să se apropie de ea ca de adâncul smereniei și de moartea pentru cei supuși și pentru vrăjmași, când vremea o cere. Căci așa au făcut sfinții Apostoli, învățându-i pe alții; și aceasta, fiind nepătimitori și înțelepți în chip covârșitor. Iar dacă nici măcar aceasta nu o cunoaștem, că suntem neputincioși și nedestoinici, la ce să mai și grăim? Căci părerea de sine și neștiința fac orbi pe cei ce nu vor să vadă nicidecum neputința și neștiința lor.
  • Dar sufletul să fie în afară de toată răutatea, mai cu seamă în afară de ținerea minte a răului, cum zice Domnul, în vremea rugăciunii. De aceea și marele Vasile, osândind împotrivirea în cuvânt, zice către egumen, să-i dea celui ce se împotrivește în cuvânt multe metanii, până la o mie. Iar schimbând numărul, a zis: sau o mie, sau una. Aceasta înseamnă: cel ce grăiește împotrivă e dator să facă o mie de metanii înaintea lui Dumnezeu, sau una către stareț, zicând: „Iartă-mă, Părinte”. și dezlegare de legături primește numai cea una, care este propriu-zis pocăința și tăierea patimii împotrivirii în cuvânt. Nu este împotrivirea în cuvânt, zise Sfântul Isaac, proprie viețuirii creștinilor. El a preluat cuvântul de la Apostolul care zice: „Iar dacă cineva încearcă să se împotrivească în cuvânt, noi nu avem o astfel de obișnuință”. și ca să nu pară cuiva că leapădă numai de la sine pe cel ce se împotrivește în cuvânt, adaugă: „nici Bisericile lui Dumnezeu”. Din acestea poate cunoaște cineva că este în afară de toate Bisericile lui Dumnezeu, și de Dumnezeu, când se împotrivește în cuvânt și are trebuință de acea unică și minunată pocăință (metanie), care nefăcându-se, nici cele o mie nu-i folosesc celui ce are o purtare nepocăită. Căci metania (pocăința) este tăierea voii rele, zice Gură de Aur, iar așa-zisele metanii sunt mai degrabă plecări de genunchi, și arată înfățișarea de supunere a celui ce cade fără îngâmfare înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor, dacă s-a împotrivit cuiva. Prin ele își află loc de apărare, dacă nu se împotrivește nicidecum în cuvânt, nici nu încearcă să se îndreptățească pe sine, ca fariseul acela, ci mai degrabă imită pe vameș, socotindu-se pe sine mai rău decât toți și nevrednic să caute în sus. Fiindcă dacă ar socoti că face pocăință, dar încearcă să se împotrivească în cuvânt celui ce-l judecă pe el, întemeiat sau neîntemeiat, nu este vrednic de iertarea cea după har, ca unul ce caută judecătorie și dreptăți și așteaptă să ia folos de la harul dreptății. Dar această faptă este străină poruncilor Domnului. și pe drept cuvânt. Căci unde se duc dezvinovățiri, se caută dreptatea și nu iubirea de oameni. Acolo a încetat harul, care îndreptează pe cel care a făcut rău, fără faptele dreptății, numai prin recunoașterea și răbdarea cu mulțumire a mustrărilor celor ce-l mustră, și prin suferirea celor ce-l învinovățesc fără punere de rău la inimă. Numai atunci i se face rugăciune curată și pocăință lucrătoare. Căci cu cât se roagă cineva mai mult pentru cei ce-l bârfesc și învinovățesc pe el, cu atât îi înștiințează Dumnezeu mai mult pe cei ce-l dușmănesc pe el, și-i dăruiește lui odihnă prin rugăciunea curată și stăruitoare.
  • Deci cel cu mintea sănătoasă leapădă momeala vicleană și născătoare de rău, ca să taie dintr-odată toate relele ce urmează din ea; iar momeala bună o are totdeauna gata spre lucrare, ca sufletul și trupul să ajungă la deprinderea virtuții și să se izbăvească de patimi, cu harul lui Hristos. Pentru că nu avem peste tot ceva ce n-am primit de la El, nici n-avem ceva ce să-I aducem Lui decât hotărârea noastră cea bună, pe care neluând-o, nu aflăm nici cunoștință, nici putere pentru a lucra binele. și aceasta o vrea iubirea de oameni a lui Dumnezeu, ca să nu ne osândim ca niște leneși. Căci lenea este începutul a tot răul.
  • Dar și pentru a lucra binele, zice Patericul, e trebuință de dreaptă socoteală. Căci fecioara care a postit șase săptămâni, cugetând pururea și la legea veche și la cea nouă, nu a socotit la fel lucrurile grele și cele ușoare. De aceea, cu toată că trebuia să-și rodească din atâtea socoteli, nepătimirea, dar nu s-a întâmplat, fiindcă binele nu este bine, dacă nu are ca scop voia dumnezeiască. Căci găsim în dumnezeiasca Scriptură, că adeseori Dumnezeu se supără împotriva cuiva care face un lucru ce pare tuturor bun. și iarăși primește pe altul, care pare că face rău. Martor ne este Proorocul acela care cerea unora să lovească. Iar cel ce n-a ascultat, făcând – chipurile-bine, a fost mâncat de fiare. De asemenea Petru, socotind că face ceva bun neprimind să fie spălat, a fost certat. De aici urmează că suntem datori să aflăm și să facem cu toată puterea voia dumnezeiască, chiar dacă ni s-ar părea că nu e bine. De aceea lucrarea binelui nu se face fără osteneală, ca să nu ne pierdem pe lângă libertate și lauda pentru silință.
  • Căci zice marele Vasile: „Cel ce vrea să aibă întru sine această credință mare, nu trebuie să-și mai facă nicidecum vreo grijă despre viața sau despre moartea sa, ci de ar vedea chiar fiară sălbatică, sau ridicări de draci, sau de oameni răi, nu se mai înspăimântă deloc, ca unul ce cunoaște că sunt făpturi ale unuia și aceluiași Făcător și împreună roabe cu el și nu au putere asupra sa, de nu va îngădui Dumnezeu”. Numai de El se mai teme, ca de Cel ce are stăpânire, precum a zis Însuși Domnul: „Vă voi arăta vouă de cine să vă temeți” și a adăugat: „Temeți-vă de Cel ce are putere să arunce și sufletul și trupul în gheenă”; și ca să-și întărească cuvântul, spune: „zic vouă: de Acesta să vă temeți”. și pe drept cuvânt. Căci dacă ar fi altul care să aibă stăpânire afară de Dumnezeu, ar trebui să ne temem de acela. Dar odată ce Acesta singur este Făcătorul și Stăpânul celor de sus și celor de jos, cine este cel ce ne poate face fără El?
  • De aceea, eu, ticălosul, sunt mai rău ca un necredincios că nu vreau să lucrez ca să aflu credința cea mare și prin ea să vin la temerea de Dumnezeu și la începutul înțelepciunii Duhului, ci acum calc legea închizând ochii sufletului cu voia, acum vin la desăvârșita neștiință, întunecându-mă de o uitare desăvârșit. Pentru aceasta nu cunosc ce folosește sufletul meu și venind la cunoștința cea rea, câștig deprinderea păcatului. Ca urmare, chiar dacă aș vrea să mă întorc de unde am căzut, nu pot, pentru că voia se face peretele din mijloc. Căci dacă aș fi avut credința, care viind din faptele pocăinței, aș fi putut să zic: „În Dumnezeul meu voi trece zidul”, și nu m-aș fi înfricoșat din îndoială, zicând în mine însumi: „Oare cine mă va întâmpina, când mă voi repezi să sar înălțimea zidului? Oare nu cumva e vreo prăpastie acolo? ( Precum voia proprie este peretele din mijloc, așa credința surpă acest perete, pentru că credința este voia care vrea să se surpe pe ea însăși ca voie autonomă. Realitățile spirituale dumnezeiești se fac vădite în viața noastră și pătrund în noi și noi înaintăm și creștem în ele, dacă credem în ele, adică dacă vrem să le socotim reale. Ele nu sunt iluzii, dar depinde de voința noastră de a le socoti reale, ca ele să devină reale pentru noi. Spiritul este putere și dacă nu punem noi la contribuție efortul spiritual al credinței, nu putem descoperi și experia spiritul ca putere. Dar faptul că depinde de voie, de efortul voinței noastre, manifestat în credință, descoperirea realităților spirituale face posibilă pentru noi ispita de a le socoti iluzii, autosugestii, precum și faptul ca ele să se evaporeze îndată ce slăbim efortul credinței noastre. Ele sunt pentru noi până ce credem în ele, adică până ce vrem să fie și nu mai sunt pentru noi, când nu mai credem cu tărie, când nu mai vrem să fie. Existând totdeauna ca virtualitate pentru noi, în mod actual există numai când credem și în măsura în care credem. În acest sens credința e vedere, e experiență. Iar voia noastră opusă credinței, e un perete care ne desparte de ele.) Nu cumva nu voi putea să-l trec, ci, rostogolindu-mă, mă voi întoarce iarăși jos, după ce m-am ostenit?” și alte multe de acestea, pe care cel ce are credință că Dumnezeu este aproape și nu departe, nu le socotește niciodată. Acela aleargă drept spre Dumnezeu, Cel ce are toată puterea și stăpânirea, toată bunătatea și iubirea de oameni, ca să-l ajungă, nu ca unul ce bate aerul, ci ca unul ce vâslește, căutând cele de sus. Lăsând toată voia sa jos, își face călătoria spre voia dumnezeiască, până ce va auzi și el graiuri noi, sau chiar va grăi și el tainele, cunoscându-le.
  • Cine sunt eu? și ce este ființa mea, dacă nu un lucru de scârbă? La început e pământ pe urmă putreziciune, iar mijlocul e plin de toată urâciunea. Iar mai departe: Ce este viața mea? și câtă este? Un ceas și apoi moartea. Ce-mi pasă mie de aceasta sau de aceea? Iată degrabă voi muri pentru că viața și moartea o stăpânește Hristos. La ce mă îngrijesc eu și mă gâlcevesc în deșert? N-am trebuință decât de puțină pâine. Iar ceea ce-mi prisosește, de ce îmi trebuie? Dacă o am pe aceasta, a încetat orice grijă. Iar dacă n-o am, să mă îngrijesc numai de ea, pentru nedesăvârșirea cunoștinței mele, măcar că este Dumnezeu care poartă grijă.
  • Zis-a Domnul: „Cel ce va răbda până la sfârșit acela se va mântui”. Iar răbdarea este îmbinarea tuturor virtuților. Căci nici una dintre virtuți nu stă fără ea. Deoarece „tot cel ce se întoarce înapoi nu este vrednic de împărăția cerurilor”. Chiar dacă i se pare cuiva că se împărtășește de toate virtuțile, dacă nu va răbda până la sfârșit și nu se va izbăvi de cursele diavolului, nu este vrednic să ajungă în împărăția cerurilor. Fiindcă și cei ce au luat arvuna au nevoie de răbdare, ca să primească răsplata desăvârșită în veacul viitor. În toată știința și cunoștința este nevoie de răbdare. și pe drept cuvânt. Pentru că nici lucrurile cele sensibile nu se fac fără ea, iar dacă i s-a făcut cuiva vreunul dintre ele, are nevoie de răbdare ca să-i rămână ceea ce i s-a făcut. și simplu grăind, tot lucrul înainte de a se face și odată făcut, prin ea rămâne și fără de ea nu stă, nici nu se desăvârșește. Pentru că dacă este bun, ea îl prilejuiește și îl păzește; iar dacă este rău, ea dă ușurare și tărie de suflet și nu lasă pe cel ispitit să fie strâmtorat de descurajare, care este arvuna gheenei. Ea are puterea să omoare deznădejdea, care omoară sufletul. Ea învață sufletul să se mângâie și să nu slăbească de mulțimea războaielor și a necazurilor. Pe ea neavând-o Iuda, a găsit moartea cea îndoită, ca un lipsit de experiența războiului. Pe ea având-o fruntașul Petru, deși a căzut, dar ca un cercat în război a biruit pe diavolul care-l doborâse. Pe ea aflând-o monahul acela care a căzut în curvie, a biruit pe cel ce l-a biruit, nesupunându-se gândului deznădejdii care-l împingea să părăsească chilia și pustiul, ci cu răbdare zicând către gânduri: n-am păcătuit și iarăși zic vouă n-am păcătuit. O dumnezeiască înțelepciune și răbdare a viteazului bărbat! Această fericită virtute l-a desăvârșit pe Iov și toate bunătățile lui cele dintâi. Căci numai puțin dacă ar fi slăbit în ea, dreptul ar fi pierdut toate cele dintâi. Dar cel ce cunoștea răbdarea lui, a îngăduit bătaia spre desăvârșirea lui și spre folosul multora. Deși cel ce-și cunoaște interesul se nevoiește întâi de toate să o aibă pe aceasta. Căci zice marele Vasile: „Să nu porți război deodată cu toate patimile, că poate slăbind, te vei întoarce la cele dinapoi și nu te vei afla pregătit pentru Împărăția Cerurilor. Ci luptă-te cu fiecare din patimi, pe rând, începând de la răbdarea celor ce vin asupră-ți”. și pe drept cuvânt. Căci dacă nu o are cineva pe aceasta, niciodată nu va putea sta la războiul cel văzut, ci își va pricinui sieși și altora fuga și pierzarea, prin slăbire, după cuvântul care l-a spus Dumnezeul lui Moise: „Fricosul să nu iasă la război” și celelalte. Dar în războiul văzut poate să rămână cineva acasă și să nu iasă la război. Prin aceasta pierde darurile și cununile, rămânând poate numai cu sărăcia și cu necinstea. Dar în războiul nevăzut nu se poate afla un singur loc unde să nu fie în război, chiar dacă ar străbate cineva toată creația. și oriunde ar merge, află război. În pustie, fiare și draci și celelalte greutăți și spaime; în liniște, draci și ispite; în mijlocul oamenilor, draci și oameni care ispitesc. Nu se află loc fără supărare. De aceea fără răbdare nu poate avea odihnă. Iar aceasta vine din frică și credință și începe de la înțelepciune. Cel ce dreapta judecată cântărește lucrurile în minte și aflându-le strâmbe, cum a zis Suzana, alege pe cele mai bune, ca aceea. Căci a zis această fericită către Dumnezeu: „Toate îmi sunt strâmbe. De voi face voia bătrânilor nelegiuiți, s-a pierdut sufletul meu prin preacurvie; iar de nu voi asculta de ei, mă vor învinovăți de preacurvie și ca judecători ai poporului, mă vor osândi la moarte. Ci mai bine îmi este să alerg la Cel atotputernic, chiar dacă îmi stă înainte moartea”. O, înțelepciune a fericitei acesteia! Judecând așa, nu a înșelat-o nădejdea. Ci, după ce s-a adunat poporul și au șezut judecătorii nelegiuiți ca să o învinovățească pe ea și să o osândească la moarte ca pe o adulteră, pe cea nevinovată, îndată Daniil, de doisprezece ani fiind, s-a arătat proroc de la Dumnezeu și a izbăvit-o pe ea de la moarte, întorcând moartea peste bătrânii nelegiuiți, ce voiau să o judece pe ea. Prin aceasta a arătat Dumnezeu că aproape este de cei ce vor să rabde pentru El încercarea și să nu părăsească virtutea cu nepăsare, de frica durerii, ci să prețuiască mai mult legea lui Dumnezeu, prin răbdarea celor ce vin asupră-le, veselindu-se cu nădejdea mântuirii. și cu drept cuvânt. Căci dacă stau înainte două primejdii, una vremelnică, iar alta veșnică, oare nu e bine să fie aleasă cea dintâi? De aceea zice Sfântul Isaac: „Mai bine este a răbda primejdiile pentru dragostea lui Dumnezeu și a alerga la El cu nădejdea vieții veșnice, decât a cădea cineva de la Dumnezeu în mâinile diavolului de frica încercărilor și a se duce împreună cu acela la munci”. De aceea bine este dacă se bucură cineva, asemenea sfinților, în încercări, ca un iubitor de Dumnezeu. Iar de nu suntem ca aceștia, să alegem ce e mai ușor, pentru sila ce ne stă în față? Fiindcă ne stă în față necesitatea sau să ne primejduim aici trupește și să împărățim cu Hristos duhovnicește în veacul de acum prin nepătimire și în cel viitor, sau să cădem de frica încercărilor cum s-a zis, și să mergem la munca veșnică. Să ne izbăvească Dumnezeu de această muncă prin răbdarea celor neplăcute. Căci răbdarea este piatră neclintită în fața vânturilor și a valurilor vieții și cel ce o are pe ea nu slăbește și nu se întoarce înapoi în vremea revărsării lor. Iar aflând ușurare și bucurie, nu e furat de părerea de sine, ci e la fel pururi, la vreme bună și în greutăți. De aceea rămâne nerănit în cursele vrăjmașului. În vreme de furtună rabdă cu bucurie așteptând sfârșitul, iar când se face vreme bună așteaptă ispita, până la cea din urmă suflare, asemenea marelui Antonie. Căci nici unul ca acesta cunoaște că nu este în viața aceasta ceva care să nu se schimbe, ci toate trec. De aceea nu-și face nici o grijă pentru vreuna din acestea, ci le lasă pe toate lui Dumnezeu, căci are El grijă de noi. Lui se cuvine toată slava, cinstea și stăpânirea, în veci. Amin.
  • Pentru aceea zice Domnul, că „împărăția cerurilor se ia cu sila”, nu prin fire, ci pentru obișnuința cu patimile. Căci dacă ar fi prin fire luată cu sila, nu ar intra nimeni în ea. Dar pentru cei ce vor cu hotărâre, „jugul Domnului este blând și sarcina ușoară”, în vreme ce pentru cei ce nu vor ca toată hotărârea, „strâmtă e poarta și îngustă calea” și cu silă (cu anevoie) de luat împărăția. Căci celor dintâi împărăția le este înăuntru și aproape, pentru că o vor pe ea și degrabă dobândesc nepătimirea. Pentru că ceea ce ajută și împiedică pe om să se mântuiască este voia sa și nimic altceva. Nu poți ceva? Voiește și vei avea ce nu ai. și așa obișnuința face pe om de la sine, pe încetul, fie bun, fie rău. Căci dacă n-ar fi așa, nici un tâlhar nu s-ar fi mântuit. Dar nu numai că s-au mântuit, ci au și luminat mulți dintre tâlhari. Gândește cât e de lung drumul de la tâlhar la sfânt. Dacă n-a fost în stare să-l străbată obișnuința, l-a biruit voința hotărâtă. Iar pe cel ce este prin harul lui Hristos evlavios, sau chiar monah, ce-l împiedică să se facă asemenea acelora? Acela e departe, acesta aproape și cea mai mare parte a drumului a primit-o prin har, sau prin fire, sau a moștenit evlavia și buna cinstire de la părinți. Nu este, așadar, ciudat că sânt tâlhari și jefuitori de morminte care se fac sfinți, în vreme ce sânt monahi care se osândesc.
  • Vai, cum uităm cât pătimesc și se ostenesc ostașii și tâlharii numai pentru pâine! și cât se înstrăinează cărăușii și marinarii! Câtă osteneală rabdă toți oamenii fără nădejdea împărăția cerurilor ! Măcar că de multe ori nu ajung nici la scopul pentru care ostenesc. Iar noi nu vrem să răbdăm pentru împărăția cerurilor și pentru bunătățile veșnice un lucru așa de mic. și doar n-am simți multă osteneală, dacă am vrea cu hotărâre aceasta; și împlinirea virtuților nu e un lucru împovărător și de nepurtat, ci e mai degrabă o bucurie și o odihnă, prin nădejdea, negrija și cinstea fără de voie ce urmează virtuții. (Căci și dușmanul se sfiiește și se minunează de ea). Iar sfârșitul ei este veselie și fericire. Dar nu numai atât, ci chiar în ea însăși nepătimirea are amestecată bucuria, precum viața lipită de cele materiale are întristarea în patimile necinstite. Fie deci să ne izbăvim de aceasta și să avem parte de viața nematerială și de veșnica neîmpătimire, care naște mortificarea trupului, în Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia I se cuvine toată cinstea și închinarea în veci. Amin!
  • Căci lacrimile venite poate înainte de aceasta și așa-zisele cugetări dumnezeiești, și străpungerea și cele asemenea sunt ca o bătaie de joc și o înșelăciune a dracilor, mai ales dacă li se întâmplă acestea celor ce petrec în mijlocul oamenilor și-n împrăștiere cât de mică. Pentru că nu este cu putință celor ca mai au încă vreo legătură cu ceva din cele sensibile, să biruiască patimile. Iar dacă amândouă, să știe că de fapt, le-au avut, dar nu sau folosit în chip pătimaș de nici una din ele. Acestea e vădit din aceea că își luau femei, dar le cunoșteau numai după mulți ani, cum se scrie în vechea curte a neamurilor. Ei având, erau la fel ca și cum nu aveau.
  • Căci diavolul are obiceiul să atace sufletul cu ceea ce găsește în fața sufletului, fie cu bucurie și cu părere de sine, fie cu întristare și cu deznădejde, fie cu oboseală covârșitoare, fie cu desăvârșită nelucrare, fie cu lucruri și cugetări nelavreme și fără folos, fie cu întunecime și ură nesocotită față de toate cele ce sunt. și simplu grăind, cu materia pe care o află în fiecare suflet, cu aceea îl atacă spre a nu-i fi de folos, chiar dacă este bună poate și plăcută lui Dumnezeu, dacă e folosită cu măsură de cei ce pot să judece lucrurile și să afle scopul lui Dumnezeu ascuns la mijloc între cele șase patimi care-l înconjoară, adică între cea de deasupra lui, de dedesubt, de-a dreapta și de-a stânga, de afară și dinăuntru. Căci fie că e faptă voită de Dumnezeu, fie că e cunoștință, ea are un scop bun, aflător între cele șase patimi potrivnice lui. De aceea, pentru tot lucrul bun trebuie să întrebe omul, ca Sfântul Antonie, nu pe oricine se nimerește, ci pe cei ce au darul deosebirii, ca nu cumva cei întrebați, fiind necercați (lipsiți de experiență), să cadă amândoi în groapă, după pilda Evangheliei. Pentru că fără dreapta socoteală nu se face nici un lucru bun, chiar dacă li se pare celor neștiutori că e bun, fie pentru că se face nelavreme și fără să fie trebuință, fie că nu se ține seama de măsura lucrului sau de tăria omului, sau de cunoștința lui și de alte multe. Iar cel ce are darul deosebirii, l-a primit prin smerita cugetare. De aceea toate le cunoaște după har și la vremea sa vine la puterea străvederii.
  • Smerenia este roada cunoștinței, iar cunoștința roada ispitelor. Căci celui ce s-a cunoscut pe sine, i se dă cunoștința tuturor. și celui ce s-a supus lui Dumnezeu, i se vor supune toate, când va împărăți smerenia în mădularele lui. și pe drept cuvânt. Căci prin multe ispite și prin răbdarea lor se face omul încercat și prin aceasta își cunoaște neputința sa și puterea lui Dumnezeu. Iar prin cunoștința neputinței și a neștiinței sale, își dă seama să odinioară nu cunoștea odinioară și nu știa că nu le cunoaște, așa sunt și alte multe de care va primi poate cunoștință, după marele Vasile. Căci zice acesta: „Dacă n-a gustat cineva dintr-un lucru, nu știe că-i lipsește. Iar cel ce a gustat din cunoștință, știe din smerenie”. și iarăși: „Cel ce s-a cunoscut pe sine că nimic. Fiindcă, chiar dacă are ceva, este al Făcătorului”. Căci nimeni nu laudă vreun vas că s-a făcut el pe sine bun și trebuincios, ci pe Făcătorul lui îl laudă. Dar de se strică, învinuiește pe cel ce i-a pricinuit stricăciunea, nu pe Făcător.
  • Este foarte bine a întreba în toate. Dar pe cei cercați (cu experiență); pe cei necercați e primejdios, neavând ei puterea de a deosebi. Căci această putere cunoaște vremea, trebuința, starea omului, câtimea, puterea, cunoștința celui ce întreabă și hotărârea lui, scopul lui Dumnezeu și al fiecărui cuvânt din dumnezeiasca Scriptură și alte multe. Iar cel ce nu are darul deosebirii ostenește prea mult, dar nu poate izbândi nimic. De se va afla cineva având acest dar va fi călăuză orbitor și lumină celor din întuneric. Suntem datori deci să-i încredințăm lui toate și să le primim de la el, chiar dacă nu înțelegem, poate cum am voi, din lipsa de cercare (experiență). Dar ce are darul deosebirii poate face pe cineva să primească cele spuse de el fie că vrea, fie că nu vrea, fiindcă duhul cercetează și descoperă lucrurile dumnezeiești, putând sili mintea să creadă chiar dacă nu vrea, cum s-a întâmplat cu Iona, cu Zaharia și cu David scăpat de tâlhari, oprindu-l îngerul să grăiască ceva afară de rânduiala cântării lui. Iar dacă nu se află cineva cu darul deosebirii între oamenii de acum, pentru că lipsește smerenia care îl naște, suntem datori să ne rugăm cu stăruință înaintea fiecărei fapte, cum zice Apostolul. și chiar dacă suntem lipsiți de mâini cuvioase, sau de curăția sufletului și a trupului, să fim măcar în afară de pomenirea răului și de gânduri pătimașe. Căci aceasta vrea să spună cuvântul apostolic, care poruncește să ridicăm „mâini cuvioase, fără mânie și fără gânduri gâlcevitoare.” și dacă cugetăm ceva potrivit cu Dumnezeu, să facem aceasta fără patimă, chiar dacă nu va fi poate un lucru foarte bun. Pentru nepriceperea noastră și pentru voința de a-l face, potrivit cu scopul lui Dumnezeu, ni se va socoti prin har ceea ce am făcut, ca bun, dacă nu s-a făcut din patimă, ci pentru voia lui Dumnezeu, cum s-a zis. Aceasta la caz de nevoie și numai pentru bunătatea lui Dumnezeu.
  • Până ce mintea n-a dobândit omorârea patimilor, ni-i folosește să vină la contemplarea celor sensibile. Iar dacă e împrăștiată de griji și nu se adună în meditarea dumnezeieștilor Scripturi întru cunoștință și liniște, omul se întunecă și mai mult prin uitare și vine cu încetul la neștiință, chiar dacă unul ca acesta a ajuns poate la cunoștința minții. Aceasta i se întâmplă mai ales dacă cunoștința nu i-a venit de la har, fără să știe el, ci din citire, și află despre asemenea taine numai de la cei ce le-au trăit. Căci precum dacă plugarul nu-și lucrează pământul, acesta se face vârtos, oricât ar fi de bun, așa și mintea, dacă nu se adună în rugăciune și citire, și nu are acestea ca lucrare, se îngroașă și cade în neștiință. și precum pământul chiar dacă e plouat și străbătut de soare, nu aduce folos plugarului, dacă acesta nu-l seamănă și nu-l păzește, așa nici mintea nu poate avea cunoștința fără fapta morală, chiar dacă a primit-o pe aceea de la har; ci pe măsură ce se întoarce încetul cu încetul, din nepăsare, spre patimi, îndată rătăcește. și chiar dacă vede întru câtva, pentru părerea de sine, e părăsită de har. De aceea Părinții, chiar dacă au împuținat adeseori, din bătrânețe și neputință, faptele trupești, niciodată nu le-au împuținat pe cele sufletești. Fiindcă în loc de cele trupești, aveau slăbiciunea trupească ce se putea ține trupul sub asuprire. Dar a păzi sufletul fără păcat ca să lumineze mintea fără fapta morală, este cu neputință. Pentru că uneltele le schimbă plugarul adeseori; poate uneori le și scoate din întrebuințare. Dar pământul nu-l lasă niciodată nelucrat sau nesemănat și nesădit și nici roada nepăzită, dacă vrea să se împărtășească din ea. Iar dacă este cineva hoț și tâlhar și nu vrea să intre pe poarta aceasta, ci se urcă prin altă parte, cum zice Domnul, de unul ca acesta nu ascultă oile, adică înțelesurile dumnezeiești, după dumnezeiescul Maxim. Fiindcă hoțul nu intră decât  ca să fure prin auz și să înjunghie prin explicare străină (prin alegorie), neputând ridica Scriptura, și ca să se piardă pe sine și înțelesurile prin cunoștința sa mincinoasă ce vine din părerea de sine. Dar păstorul pătimește relele împreună cu înțelesurile ca un bun ostaș al lui Hristos, cum zice Apostolul, prin păzirea poruncilor dumnezeiești. El intră prin poarta îngustă, adică prin cugetarea smerită, și prin ușa nepătimirii. și înainte de a se învrednici de harul de sus, se adună din împrăștiere și învață din auz despre toate. și de câte ori vine vreun lup în chip de oaie, îl alungă prin disprețuirea de sine, zicând: „Nu știu cine ești, Dumnezeu știe”. Iar dacă vine un înțeles cu îndrăzneală și cere să fie primit, zicând: „Dacă nu-ți fixezi înțelesurile și nu deosebești lucrurile, ești necredincios și neștiutor” acesta îi răspunde, după dumnezeiescul Gură de Aur: „De zici că sunt nebun, așa e, dar eu știu că nebunul în lumea aceasta se face înțelept, după Apostol; iar Domnul zice că fiii veacului acestuia sunt mai înțelepți pentru neamul lor decât fiii Împărăției Cerurilor”. și pe drept cuvânt. Fiindcă cei dintâi doresc să biruiască, să se îmbogățească, să se înțelepțească, să se preamărească, să stăpânească și alte ca acestea. și chiar dacă nu ajung la ajung la acestea și le rămâne fără folos osteneala, ei se sârguiesc totuși mai presus de puterea lor, spre acestea. Iar ceilalți vor să aibă celor protivnice celor pomenite înainte. și prin ele iau adeseori încă de aici cununa fericirii de acolo. Ei se sârguiesc, ca și aceia dar ca mintea să câștige libertatea după har. Căci prin har pot să-și țină amintirea necăzută în uitare și înțelesurile sau să le cunoască ca mărturisite de dumnezeieștile Scripturi și de cei ce au experiența cunoștinței duhovnicești, sau să nu le cunoască, chiar dacă sunt întru cunoștință multă, din neputința de a le pricepe, cunoscând că înțelesurile dinainte de acesta erau ispitite spre cercarea libertății lor. Cel smerit cu cugetul se sârguiește, adică, să respingă raționamentul și scopul său și să nu-i dea crezare, ci mai degrabă să se teamă și să întrebe cu multe lacrimi și să alerge la smerenie și la disprețuirea de sine, socotindu-și spre mare pagubă cunoștința și darurile; iar cel mândru se grăbește să-și întemeieze înțelegerile sale, neauzind pe Scărarul care zice: „Să nu căutăm cele ale vremii înainte devreme”, și următoarele, sau pe Sfântul Isaac, care învață: „Să nu intri cu îndrăzneală înăuntru, ci mulțumește în tăcere”, sau pe Gură de Aur, care spune, învățând de la Apostol: „Nu știu”, sau pe Damaschin care zice despre Adam, că nu era vreme să purceadă la contemplarea celor sensibile. Căci simțurile poruncilor sunt neputincioase pentru hrană vârtoasă și au trebuință de lapte, cum zice Apostolul. De aceea să nu căutăm contemplația până nu e vreme de contemplație, ci să dobândim mai întâi în noi înșine pe maicile virtuților și cunoștința va veni de la sine cu harul lui Hristos, Căruia I se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.
  • Însușirea bărbăției nu stă în a birui și a asupri pe aproapele. Căci aceasta este semeție și se află deasupra bărbăției. Dar nici în a fugi de frica ispitelor de lucrările și de virtuțile cele după voia lui Dumnezeu. Căci aceasta este lașitate și se află dedesubtul bărbăție. Bărbăția înseamnă a stărui cu răbdare în tot lucrul bun și a birui patimile sufletului și ale trupului. Fiindcă nu este lupta noastră împotriva trupului și a sângelui sau împotriva oamenilor, ca la iudeii de odinioară, la care cel ce biruia în războaie pe cei de alt neam făcea lucrul lui Dumnezeu, ci împotriva începătoriilor și stăpânirilor, adică a dracilor nevăzuți. Iar cel ce luptă biruie duhovnicește sau e biruit de patimi. Căci războiul acela era numai chipul războiului nostru.
  • „Bucurați-vă în Domnul”, zice Apostolul. Bine a zis „în Domnul”. Căci de nu va fi bucuria în Domnul, nu numai că nu va avea bucurie cineva, dar aproape niciodată nu se va bucura. Căci Iov cercetând viața omenească, a aflat-o cuprinzând tot necazul. Tot așa marele Vasile. Iar Grigorie al Nisei a spus că păsările și celelalte animale se bucură pentru că sunt nesimțitoare, pe când omul rațional nu are nici o ușurință din pricina plânsului. Pentru că, zice, nu ne-am învrednicit să avem nici cunoștința bunătăților de la care am căzut De aceea și firea ne învață mai mult să plângem, întrucât viața e împreunată cu multe dureri și osteneli și e robită multor păcate”.
  • Dar dacă are cineva neîncetat pomenirea lui Dumnezeu, se veselește. Căci zice psalmistul: „Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu și m-am veselit”. Căci veselindu-se de pomenirea lui Dumnezeu, mintea uită de necazurile lumii și prin aceasta nădăjduiește în El și ajunge fără grijă. Iar lipsa de grijă o face să se bucure și să se mulțumească. La rândul ei, mulțumirea, împreunată cu recunoștință, face să crească darurile, și cu cât se înmulțesc facerile de bine ale lui Dumnezeu, cu atât crește mulțumirea și rugăciunea curată cu lacrimile bucuriei. Astfel omul iese pe încetul din lacrimile întristării și din patimi și vine la bucuria duhovnicească din orice prilej. Pentru cele plăcute se smerește și mulțumește, iar prin încercări se întărește în el nădejdea în viitor. și prin amândouă se bucură și iubește pe Dumnezeu și pe toți în chip firesc, ca pe niște binefăcători. și nu află în toată zidirea ceva ce poate să-l vatăme. Ce luminat de cunoștința lui Dumnezeu, se bucură de toate făpturile în Domnul, minunându-se de purtarea de grijă pe care o are pentru făpturile Lui. și nu numai de cele arătate se minunează, ca de unele vrednice de laudă, cel ce a ajuns la cunoștința duhovnicească, ci se uimește prin simțire și de cele nearătate celor neîncercați ca de cele trebuincioase. Nu se minunează numai de ziuă, pentru lumină, ci și de noapte, căci tuturor le este noaptea de folos: celor lucrători liniște și ușurare; pe cei ce plâng îi aduce la pomenire morții și a iadului; iar pe cei ce se îndeletnicesc cu purtările morale îi face să cugete și să cerceteze mai cu de-amănuntul binefacerile și așezarea moravurilor. Căci zice psalmistul: „Pocăiți-vă pe paturile voastre de cele ce grăiți în inimile voastre”, sau pocăiți-vă în liniștea nopții, amintindu-vă de alunecările ce vi s-au întâmplat în tulburarea zilei și vă sfătuit sau să învățați să petreceți în imne și cântări duhovnicești, adică în rugăciuni și cântări, prin meditație și luarea-aminte a citirii. Căci așa se câștigă o deprindere morală: meditând omul la cele ale zilei, ca să ajungă la simțire în liniștea nopții și să se poată plânge pentru cele ce a păcătuit. Iar când harul îl duce la vreo sporire și află cu adevărat și nu în nălucire anumite fapte morale ale sufletului și ale trupului, săvârșite cu lucrul sau cu cuvintele, după porunca lui Hristos, mulțumește cu frică și cu smerenie, și se nevoiește prin rugăciune și lacrimi multe îndreptate către Dumnezeu să păzească obiceiul acela bun, îndemnându-se pe sine spre ținerea de minte a lui, ca să nu se piardă iarăși prin uitare. Fiindcă numai după vreme îndelungată dobândim în noi vreo deprindere bună. Dar ceea ce s-a dobândit după vreme și osteneală îndelungată, se poate pierde într-o clipită de timp. Acestea despre cei lucrători. Cât despre cei contemplativi, noaptea are multe vederi, cum zice marele Vasile. Ea aduce aminte de fiecare dată, despre facerea lumii, pentru pricina că toată zidirea se ascunde sub întuneric ca mai înainte și ajută pe om să cugete cum cerul era odată singur fără stele, precum nevăzute sunt acelea acum când sunt ascunse de nori. Iar intrând în chilie și privind numai întunericul, își aduce aminte de nori. Iar intrând în chilie și privind numai întunericul, își aduce aminte de întunericul acela ce era deasupra adâncului. și făcându-se iarăși cerul dintr-odată curat și el stând afară din chilie, se uimește de lumea de sus și aduce laudă lui Dumnezeu, cum zice Iov despre Îngeri, când au văzut stelele. Privește și pământul nevăzut și neîntocmit ca odinioară și pe oameni cufundați în son ca și când n-ar fi și se face prin simțire singur ca Adam și preamărește pe Ziditorul și Făcătorul zidirii întru cunoștință cu îngerii. Din tunetele și fulgerele ce se fac, își închipuie ziua judecății; iar din glasurile păsărilor parcă ar simți glasul trâmbiței de atunci. Din răsărirea luceafărului și din arătarea zorilor, înțelege arătarea cinstitei și de viață făcătoarei cruci; iar din scularea oamenilor din somn, își ia o dovadă despre înviere, precum răsăritul soarelui îi dă o asemănare despre venirea Domnului; și precum cei ce întâmpină soarele prin cântare sunt ca sfinții ce vor ieși atunci înaintea Domnului în noi, așa cei ce trândăvesc și rămân dormind sunt ca cei se vor osândi atunci. Cei dintâi veselindu-se în tot timpul zilei prin cântări de laudă, prin contemplație, rugăciune și prin celelalte virtuți, petrec în lumina cunoștinței, ca drepții de atunci; ceilalți rămân în patima și în întunericul neștiinței, ca păcătoșii de atunci. Simplu grăind, cel ce are cunoștință, află tot lucrul ca ajutător spre mântuirea sufletului și spre slava lui Dumnezeu, pentru care s-au și făcut de Domnul și „Dumnezeul cunoștințelor”, cum zice maica proorocului Samuil. De aceea „să nu se laude înțeleptul întru înțelepciune” și celelalte, „ci întru aceasta să se laude cel ce se laudă, că înțelege și cunoaște pe Domnul”, adică Îl cunoaște pe Domnul în înțelegere multă din făpturile Lui și Îl imită pe El, după putere, prin păzirea dumnezeieștilor Lui porunci, „ca să poată face judecată și dreptate în mijlocul pământului”, ca Acela (adică proorocind despre răstignirea și învierea Domnului a zis ea acestea), și ca să pătimească împreună cu El, prin dobândirea virtuților și să se slăvească împreună, prin nepătimire și cunoștință. Atunci va avea laudă în sine, ca cel ce s-a învrednicit să se facă robul unui astfel de Stăpân și următor al smereniei lui, nevrednic fiind. Atunci i se va face lui, după Apostol, laudă de la Domnul. Când atunci? Când va zice celor de-a dreapta: „Veniți, binecuvântații Părintelui Meu, de moșteniți împărăția”.
  • Dacă nu se naște în suflet răbdarea din credință, nu poate avea cineva nicidecum vreo virtute. „Întru răbdarea voastră veți dobândi sufletele voastre”, zice Domnul, Cel ce a zidit una câte una inimile oamenilor, cum zice psalmistul. De aici este vădit că inima, adică mintea se zidește fiecare deosebit prin răbdarea celor ce vin asupră-i. Căci cel ce crede că are pe altcineva care-i cârmuiește nevăzut viața, cum va mai da crezare gândului său, care zice: aceasta vreau, sau aceasta nu vreau, aceasta e bine sau aceasta e rău? Dacă are vreun povățuitor văzut, e dator să întrebe la tot lucrul și să primească prin urechi răspunsul și să plinească cu lucrul cele spuse. Iar dacă nu are vreunul, îl are după Euhait, pe Hristos, și e dator să-L întrebe prin rugăciune din inimă pe El și să nădăjduiască cu credință răspunsul prin lucru și prin cuvânt, ca nu cumva satana, neputând răspunde cu lucrul, să răspundă cu cuvântul, prefăcându-se pe sine în povățuitor și trăgând la pierzare pe cei ce n-au răbdare. Căci aceștia se grăbesc din neștiință să ia cele ce niciodată nu li s-au dat lor, uitând că o zi în ochii Domnului e ca o mie de ani și o mie de ani ca o zi. Iar cel ce are din răbdare experiența uneltirilor vrăjmașului, cum zice Apostolul, lucrează, lovește și aleargă întru răbdare, ca să ia cunoștință și să poate zice: „Nu ne sunt necunoscute gândurile lui”, adică nu ne sunt ascunse uneltirile lui, neștiute de cei mulți. Căci se preface, zice, în general luminii. și nu e de mirare, odată ce și gândurile care vin de la el în inimă, se înfățișează ca gânduri ale dreptății, celor neîncercați, lipsiți de experiență. De aceea bine este ca omul să zică: nu știu, ca să nu se arate fără crezământ nici celor spuse de înger și să nu creadă nici celor săvârșite de viclenia vrăjmașului, ci să scape prin răbdare de amândouă povârnișurile și să aștepte să i se dăruiască răspunsul cu lucrul în decurs de mulți ani, fără de voie, făcându-se că nu știe de i-a spus cineva despre înțelesul lucrurilor, sau al făptuirilor lui Dumnezeu, până ce nu ajunge la un liman, adică la cunoștința cu lucrul. și când o vede rămânând mulți ani, atunci află că într-adevăr a fost și a primit răspuns în chip nevăzut. De pildă cineva se roagă pentru biruință asupra patimilor care îl războiesc și cuvânt nu aude, nici chip amăgitor nu vede. Dar chiar dacă i s-ar întâmpla poate aceasta în somn sau sensibil, nu crede nicidecum. După câțiva ani însă, vede războiul acela câștigat prin har și anumite înțelesuri atrăgându-i mintea la smerenie și la cunoștința neputinței sale. Dar nici așa nu crede, ci așteaptă mulți ani, temându-se ca nu cumva să fie și aceasta înșelăciune. Căci zice Gură de Aur despre Apostoli că de aceea le-a spus Domnul de necazurile cele multe și a adăugat „Cel ce va răbda până în sfârșit, se va mântui”, ca niciodată să nu rămână fără grijă, ci să se nevoiască din temere. Căci nu va folosi cineva nimic de la celelalte virtuți, măcar de ar fi cu petrecerea în cer, dacă e stăpânit de mândrie, prin care diavolul și Adam și alți mulți au căzut. De aceea niciodată nu trebuie să părăsească temerea, până ce nu ajunge la limanul dragostei desăvârșite și iese afară din lume și din trup.
  • și fiind el în lacrimile acestea, începe mintea să primească curăția și vine la străvechea ei stare, adică la cunoștința firească pe care a pierdut-o din dragoste față de patimi. Aceasta e numită de unii înțelepciune, pentru că mintea vede lucrurile cum sunt după fire. De alții iarăși e numită pătrundere, pentru că cel ce are parte de ea cunoaște o parte din tainele ascunse, sau scopul lui Dumnezeu așezat în dumnezeieștile Scripturi și în fiecare făptură. Iar aceasta se naște din darul deosebirii și poate înțelege rațiunile celor sensibile și inteligibile. Din această pricină se numește vedere (contemplare) a celor ce sunt, sau a făpturilor, dar ea este firească (naturală) și vine din curăția minții. (După Părinți starea naturală și cunoașterea naturală nu e cea pe care o are cel scufundat în păcat, ci cea dinainte de păcat pe care o redobândește acesta cu ajutorul harului, căci așa e cum trebuie să fie. Redând această învățătură diaconul rus G. Tsebricov zice: „Nu lumea supusă legilor logice e concepută de sufletul ortodox ca fiind lumea naturală. Dimpotrivă el străvede natura adevărată, realitatea substanțială, starea normală a lucrurilor în supranatural, în domeniul mistic deschis sfinților. Nu natura supusă matematicianului, nu universul unde doi ori doi fac în mod invariabil patru, și-l reprezintă sufletul ortodox ca adevărata lume a lui Dumnezeu. Nu cosmosul în care legile par să prevaleze asupra Dătătorului de legi, în care pretinsa imutabilitate a legilor fizice pare mai degrabă să disciplineze pe Dumnezeu decât să fie disciplinată pe El. „Aspectul actual al universului nu e decât un episod”, scria Teofan Zăvorâtul. „El n-ar fi existat (acest aspect), dacă păcatul n-ar fi fost săvârșit. și precum păcatul, n-a fost necesar, așa aspectul acesta al lumii nu are nimic necesar. Libertatea în creație nu înseamnă numai posibilitatea căderii. Deci ea neagă necesitatea căderii, a păcatului și, în același timp, necesitatea aspectului actual al universului. Noi n-avem puterea să presupunem cum ar fi lumea, dacă n-ar fi avut loc căderea, dar putem spune că ar fi fost cu totul diferită. Astăzi totul este adaptat la starea de pedeapsă care trebuie suportată. Altfel totul ar fi fost adaptat la starea de ascultare de voia lui Dumnezeu”. Așadar, un lucru e clar: „Noi nu vedem universul decât printr-o viziune coruptă de păcatul săvârșit împotriva lui Dumnezeu și care ne scufundă în întuneric; universul adevărat e de fapt altul. Lumea adevărată e aceea care se deschide ochilor duhovnicești și credinței, prin înrâurirea harului revărsat în noi cu plinătate. Atunci începem, sau mai vârtos, reîncepem să o înțelegem după Dumnezeu și nu după noi. Atunci supranaturalul devine natural, în vreme ce naturalul de aici de jos devine ireal. Minunea lui Dumnezeu realizată de nu e decât starea cea mai normală a lucrurilor. În sine minunea nu e supranaturală, căci „emană din unica și adevărata natură”.)
  • Fiindcă și elinii multe au iscodit, dar scopul lui Dumnezeu din făpturi nu l-au aflat, cum zice marele Vasile; ba nici pe Dumnezeu însuși, pentru că n-aveau smerenia și credința lui Avraam. Căci credincios se numește cineva atunci când crede celor nevăzute din cele văzute. Iar a crede cele văzute de el înseamnă a nu crede celui ce îl învață. Sau îi propovăduiește. Pentru aceasta, spre cercarea credinței, ispitele sunt arătate, iar ajutorările nearătate, ca cel credincios să afle, prin răbdare, după isprăvirea ispitei, cunoștința. Iar din aceasta să afle că nu cunoaște și că se împărtășește de binefaceri, culegând rodul smereniei și dragostea față de Dumnezeu ca binefăcător și față de aproapele, pentru a sluji lui Dumnezeu. și aceasta socotește că este un lucru firesc și o datorie, care-l face să dorească a păzi poruncile și a urî patimile ca vrăjmașe, iar trupul a-l disprețui, socotindu-l ca piedică spre nepătimire și spre cunoștința lui Dumnezeu, adică spre înțelepciunea cea ascunsă.
  • Dar pe lângă aceasta mai trebuie spus că cunoștința celor ascunse, adică contemplarea Scripturilor și a făpturilor, se dă aici și spre mângâierea celor ce plâng, cum zice Sfântul Ioan Gură de Aur. Căci din credință ne naște frica, iar din aceasta plânsul, prin care vine smerenia, din care se naște darul deosebirii. Iar din aceasta pătrunderea și vederea înainte cea după har. Iar cunoscătorul nu trebuie să-și fixeze un înțeles al său, ci să voiască să aibă totdeauna mărturie Sfânta Scriptură, sau firea lucrului. O cunoștință care nu le are pe acestea nu e cunoștință adevărată, ci viclenie și amăgire.
  • Dar firea lui e în primul rând rațiunea cuvântătoare. De aceea se și zice: rațional și singur era acest nume propriu lui. Căci în celelalte nume ale lui are ŗi alte făpturi părtașe. De ceea trebuie să părăsim toate și să prețuim mai mult rațiunea și să aducem, prin rațiune, rațiunile Cuvântului lui Dumnezeu, ca să ne învrednicim să primim de la el în minte, îl loc de cuvinte, rațiunile Duhului Sfânt. Aceasta potrivit cu ceea ce s-a spus: „Cel ce dă rugăciune celui ce se roagă”; adică Dumnezeu dă celui ce face bine rugăciunea trupească, rugăciunea cea din minte; și celui ce o face cu sârguință pe aceasta, pe cea fără formă și fără figuri, din frica curată de Dumnezeu; și iarăși celui ce o face bine pe acesta, contemplația făpturilor; iar din aceasta i se va dărui celui ce se odihnește de toate și meditează în El cu lucrul și cu cuvântul (cu rațiunea) și nu numai cu auzul, răpirea minții spre cunoașterea lui Dumnezeu (spre teologie) și spre facerea de bine. Așadar, cunoștința dacă e fără de voie și duce spre smerenie pe cel ce o are, prin rușine, pentru că a primit-o fără să fie vrednic, și dacă acela caută să o depărteze de la sine ca vătămătoare, chiar dacă e dată de la Dumnezeu, prin mâna smereniei, cum zice Scărarul  e bună. Altfel să ne amintim de cel luat odinioară în furci de niște chipuri negre. Ce nenorocire! Acela avea nume mare și era iubit așa de mult de oameni, că toți au plâns moartea lui și au socotit mare pagubă pierderea lui, dar din pricina mândriei ce o avea ascunsă, cel ce a văzut acestea, a auzit din înălțime: „nu-l voi odihnit pe el, căci nici el nu m-a odihnit pe Mine nici un ceas”. Vai, cel numit de toți sfânt și cu ale cărui rugăciuni nădăjduiau să se mântuiască mulți din tot felul de ispite, așa a avut sfârșitul, din firea îngâmfării. și că aceasta a fost pricina, e vădit oricui. Căci dacă era alt păcat, nu ar fi putut rămâne tuturor ascuns și nici nu l-ar fi putut săvârși în fiecare ceas. Iar de ar fi fost erezie, ereticul de fapt mânie pe Dumnezeu în fiecare ceas prin blasfemia lui cu voia, dar nici aceasta nu e cu totul nearătată, ci, după iconomia lui Dumnezeu, se face arătată spre îndreptarea celui ce o are, dacă vrea să se întoarcă, iar de nu, spre păzirea altor oameni. De aceea numai cugetarea semeață a încântării de sine poate să rămână ascunsă tuturor, ba aproape și celui ce o are pe aceasta, mai ales dacă nu cade în încercări prin care sufletul e dus la mustrare și-și cunoaște neputința și neștiința sa. și de aceea n-a avut nici Duhul Sfânt odihnă în ticălosul acela de suflet, pentru că neîncetat avea același gând și se bucura de el, ca de o izbândă oarecare. Pentru aceea s-a și întunecat, ca dracii, pentru că nu se arată deloc păcătuind. și acestea a fost de ajuns dracilor, putând să umple locul celorlalte rele, cum zice Scărarul. și nu eu am aflat această explicare și înțelegere a întâmplării amintite, ci am scris-o auzind-o de la sfântul bătrân. El a spus și despre Sfântul Pavel cel Simplu, că de aceea n-a ascultat dracul să iasă îndată dintr-un om, pentru că i-a spus aceluia marele Antonie: Avva Pavele, scoate pe diavolul din fata aceasta și nu a făcut îndată metanie ascultând, ci oarecum s-a împotrivit zicând: „Dar tu cine ești?” și când a auzit că nu fac aceasta de la mine, s-a supus. și de aceea a spus fericitul bătrân că n-a ieșit îndată dracul, ci după ce s-a ostenit mult. și așa a trebuit să fie. Căci bătrânul merită crezare, pentru că a purtător de Dumnezeu. Dar avem și mărturie din prilejul spălării picioarelor și din împotrivirea lui Moise și a proorocului care cerea să fie lovit. Dar pentru că istoria are înțelesul acesta și nu s-a spus până acum, se va spune aici. Un rege, se spune în Paralipomene, cârmuia țara în chip tiranic. De aceea iubitorul de oameni Dumnezeu, nesuferind tirania, a poruncit proorocului să meargă și să mustre pe regele acela. Acesta însă, cunoscând cruzimea aceluia, nu a voit să meargă, în chip simplu, ca nu cumva văzându-l pe el de departe și cunoscând pentru ce pricină a venit, să-l alunge și să nu poată proorocul să-l mustre pe el; sau ca nu cumva, începând el a spune: „De Dumnezeul meu am fost trimis din pricina cruzimii tale”, acela să nu dea atenție celor spuse. Ci a plănuit să fie lovit de cineva și să meargă plin de sânge la rege cu pâră, pentru ca prin aceasta să înșele cu meșteșug pe rege și să-l facă să audă cele spuse. și străbătând drumul a aflat pe cineva lângă cale cu o secure și a zis către el: „Acestea zice Domnul: Ridică securea ta și lovește-mă în cap”. dar acela fiind temător de Dumnezeu a zis: „Nicidecum domnul meu; sânt om al lui Dumnezeu, nu voi pune mâna mea pe un uns al Domnului”. și a zis prorocul:  „Acestea zice Domnul, pentru că n-ai ascultat glasul Domnului, să vină un leu din pustie și să te mănânce”. Aceasta deci n-a fost din mânie, să nu fie, ci spre folosul multora s-a făcut. și pentru că omul acela a fost vrednic să nu moară în chip simplu, ca ceilalți oameni, ci ea, după cuvântul Domnului, să fie mâncat de fiară și să ia cununa printr-o moarte amară. Zice și Gheronticonul despre patru preoți că s-au înțeles și au făcut înțeles și au făcut rugăciuni ca să fie mâncat slujitorul lor de un leu, din pricina curviei pe care a făcut-o. Dar nu a ascultat de ei Domnul, ci a judecat să asculte de pustnicul (isihastul) care s-a rugat pentru el, ca să se depărteze leul de el. Apoi aflând proorocul alt om, a zis lui: „Acestea zise Domnul: Ridică securea ta și lovește-mă în cap”. Iar acela auzind: „Acestea zice Domnul”, a lovit fără să mai stea la gânduri capul Proorocului cu securea lui. Iar Proorocul, ca odinioară Moise, a zis către el: „Binecuvântarea Domnului peste tine, că ai ascultat glasul Domnului”. Așadar unul, din bunătate multă, s-a sfiit de prooroc și n-a ascultat, ca și Petru din prilejul spălării picioarelor. Celălalt a făcut ascultare, cum a ascultat poporul de Moise când s-au junghiat unii pe alții. De aici vedem că cel ce ascultă la arătare de voie dumnezeiască, face un lucru mai bun. Căci socotește porunca de mai presus de fire a Stăpânului firii înțeleaptă și mai dreaptă decât cunoașterea naturală. Iar cel ce nu ascultă face un lucru mai mic, căci socotește cele la arătare bune pentru el mai drepte decât cele ale lui Dumnezeu. În ascuns însă nu e așa, ci acela se judecă după intenția de a asculta sau de a nu asculta. Căci cel ce are scopul să placă lui Dumnezeu, acela e cel ce face lucrul mai bun. și la arătare Dumnezeu pare să fie cu minte față de cel ce a ascultat. Dar în ascuns nu e așa, ci cum s-a spus, după înțelegerea naturală erau la fel de buni amândoi, pentru că scopul amândoura era după Dumnezeu. Acestea așa sânt. Iar proorocul mergând la rege și stând înaintea lui, a zis: „O, rege! Venind eu, m-a întâmpinat cineva pe cale și m-a lovit în cap”. și regele văzând sângele și lovitura, s-a mâniat, după obiceiul lui, dar nu împotriva pârâșului, ci socotind că avea de judecat pe altcineva și nu pe sine însuși, s-a rostit cu cuvinte grele împotriva celui ce a făcut aceasta. Iar Proorocul dobândind ceea ce nădăjduia, zise: „Bine ai spus, o rege. Petru aceea, aceasta zice Domnul. Smulgând, voi smulge împărăția din mâna ta și de la seminția ta, pentru că tu ești cel ce ai făcut acestea”. și așa a împlinit Proorocul porunca precum a voit și cu meșteșug a făcut pe rege să fie atent la cele spuse de el. și a plecat mărind pe Dumnezeu. Așa erau sufletele proorocilor, iubitoare de Dumnezeu și grabnice să sufere pentru voia Lui, din cunoștința de Dumnezeu ce o aveau. și cu drept cuvânt. Căci cel ce cunoaște cu exactitate o cale sau o știință, o ține cu toată râvna și ușurința și învață și pe alții în chip sigur călătoria pe cale sau tainele și înțelesurile meșteșugului, chiar dacă el, poate, tânăr cu vârsta și simplu, iar aceia numără mulți ani și sânt înțelepți în celelalte științe. Căci Proorocii, Apostolii și Mucenicii n-au învățat cunoștința de Dumnezeu și înțelepciunea din auz ca noi, ci au dat sânge și au primit Duh, după cum s-a spus de Bătrâni: „Dă sânge și ia Duh”. De aceea și Părinții în loc de mucenicie sensibilă, au mucenicit cu conștiință, suferind în loc de moartea trupească, cea a voii, ca să biruiască mintea voile trupești și să împărățească în Hristos Iisus, Domnul nostru.