Ilie Edicul

·         Făptuirea, care necinstește jugul rațiunii, e ca o vacă ce rătăcește încoace și încolo în jurul în jurul celor nefolositoare. Iar rațiunea, care leapădă veșmintele cinstite ale făptuirii, nu e cu buna cuviință, chiar dacă se preface la părere că e așa.

·         Nu ajunge sufletului, spre desăvârșita izbăvire din păcat, reaua pătimire de bunăvoie, de nu se va desface de el prin focul celei fără de voie.

·         Căci sufletul, asemenea unei săbii, de nu va trece prin foc și prin apă, adică prin osteneli de bunăvoie, nu se va păstra nevătămat de loviturile celor ce vin asupra lui.

·         Precum pricinile mai generale ale ispitelor de bunăvoie sunt trei: sănătatea, bogăția și renumele, așa și ale celor fără de voie sunt trei: pagubele, batjocurile și bolile. Unora le sunt acestea spre zidire, iar altora spre surpare.

·         Cel ce urăște răul se mișcă rar și fără stăruința în el. Dar cel ce e lipit de pricinile lui, mai des și mai cu stăruință.

·         Simțirea și conștiința să se însoțească cu cuvântul rostit, pentru ca Cuvântul dumnezeiesc care a zis că se va afla în mijlocul lor, să nu fie rușinat de obrăznicia sau lipsa de măsură a celor spuse sau făcute.

·         Cel ce nu-și vatămă sufletul prin fapt, încă nu și-l păstrează neîntinat și prin cuvinte. Nici cel ce-l păzește de acestea nu e sigur că nu l-a întinat prin gânduri. Căci păcătuirea este întreită.

·         Dracii războiesc sufletul mai ales prin gânduri, nu prin lucruri. Căci lucrurile în ele însele sunt necesare. și pricina lucrurilor este auzul și vederea. Însă al gândurilor obișnuința și dracii.

·         Păcatul sufletului se întinde în trei ramuri: în fapte, în cuvinte și în gânduri. Iar bunul nepăcătuirii în șase. Căci trebuie să păzim fără greșeală cele cinci simțuri și cuvântul rostit. Cel ce nu păcătuiește în acestea „e bărbat desăvârșit, în stare să-și înfrâneze și mădularele trupului”.

·         Partea nerațională a sufletului se împarte în șase, adică în cele cinci simțuri și în cuvântul rostit. Acesta, când e nepătimaș, se împarte împreună cu cel pătimaș în chip neîmpărțit. Dar când se află pătimaș, primește întipărirea păcatului aceluia.

·         Nici trupul nu se poate curăța fără post și priveghere; nici sufletul, fără milă și adevăr. Dar nici mintea fără vorbire cu Dumnezeu și fără vederea Lui. Acestea sunt perechile cele mai însemnate în aceste lucruri.

·         Sufletul împrejmuit de virtuțile pomenite își are cetățuia sa, care este răbdarea, neclătinată de ispite. „Întru răbdarea voastră veți dobândi sufletele voastre”, zice Scriptura. Dar dacă lucrurile stau astfel, se clatină în tremurături de spaimă, chiar la zgomotele de departe, întocmai ca o cetate fără ziduri.

·         Nu toți câți sunt prudenți în ale cuvântului sunt și în ale gândului. Nici toți câți sunt în ale gândului se vor afla și în ale simțirii din afară. Căci deși pe toți îi are birnici simțirea, dar nu toți îi plătesc la fel birul. Din simplitate cei mai mulți nu știu să o cinstească așa cum cerea ea.

·         Vremea și măsura sunt comesenii tăcerii cu bun rost. Iar materia ospățului este adevărul. Venind la vremea lui asupra sufletului călătorit, tatăl minciunii nu găsește nimic din cele ce caută.

·         Milostiv cu adevărat nu e cel ce dă de bunăvoie cele de prisos, ci cel ce lasă cele de trebuință neapărată celor ce le răpesc.

·         Sănătatea i se pare sufletului că este în afară, iar boala se ascunde în adâncul simțirii. Deci dacă trebuie ca boala să fie scoasă afară prin secera mustrărilor, iar sănătatea să fie adusă înăuntru prin înnoirea minții, este nebun cel ce leapădă mustrările și nu se rușinează să zacă totdeauna în bolnița nesimțirii.

·         Nu te întărâta împotriva celui ce te operează fără voie, ci căutând la izbăvirea de durere, plânge-te pe tine și ferește-l pe cel ce ți s-a făcut pricina acestui folos, prin iconomia lui Dumnezeu.

·         Să nu nesocotești boala ta, ca să nu ți se facă și mai cumplită, ci prin leacurile și mai aspre ale ostenelii izbăvește-te de ea, tu ce porți grijă de sănătatea sufletului.

·         Nu te feri dinaintea celui ce te lovește când trebuie, ci apropie-te de el și-ți va arăta cât e de mare răul ce se ascunde de simțirea ta, și vei mânca mâncarea dulce a sănătății, după ce ai mistuit pe cea neplăcută a amărăciunii.

·         Pe cât simți durerile, pe atât să te bucuri de cel ce ți le scoate la iveală prin mustrări. Căci el ți se face pricină de curățire desăvârșită, fără de care mintea nu poate petrece în locul curat al rugăciunii.

·         Cel mustrat trebuie sau să tacă, sau să apere cu blândețe în fața celui ce-l învinuiește; nu ca să-și susțină cel mustrat ale sale, ci ca să ridice poate pe cel ce s-a poticnit, mustrând din neștiință.

·         Cel ce se pocăiește în fața celui ce s-a supărat pe dreptate, înainte de a fi chemat pe acela, nu se păgubește cu nimic din ceea ce i se cuvine în urma pocăinței. Iar cel ce se pocăiește după ce e chemat pierde jumătate din câștig. Câștigă tot ce s-a rânduit cel ce niciodată nu iese din tovărășie pentru întristarea ce i se face. Dar i se adaugă și plată pe deasupra celui ce își ia, în toate, greșeala asupra sa.

·         Nici cel trufaș la cugetare nu-și cunoaște scăderile, nici cel smerit la cugetare bunătățile (virtuțile) sale. Pe cel dintâi îl înșeală o neștiință rea; pe cel de al doilea una plăcută lui Dumnezeu.

·         Cel mândru nu vrea să se măsoare în cele bune cu cei deopotrivă în cinste. Iar în cele dimpotrivă, comparându-se cu cei ce îl întrec, scăderea lui și-o socotește suportabilă.

·         Cel ce se teme să nu se vadă străin de cei ce vor ședea în cămara de nuntă, trebuie sau să împlinească toate poruncile lui Dumnezeu, sau să se țină cu toată puterea de una, de smerita cugetare.

·         Pe lângă reaua pătimire de bunăvoie, trebuie primită și cea fără voie, adică cea de la draci, din pagubele suferite și din boli. Căci cel ce nu le primește pe acestea, ci se scârbește de ele, e asemenea celui ce vrea să-și mănânce pâinea nu și cu sare, ci numai cu miere. Acesta nu are totdeauna plăcerea ca tovarășă, dar e totdeauna vecin cu săturarea (cu plictiseala).

·         Cel ce spală haina ruptă a aproapelui cu cuvinte dumnezeiești, sau o coase prin daruri, arată ca unul care, stăpân fiind, îmbracă înfățișare de slugă. Dar să ia seamă cel ce face aceasta, ca nu cumva, nefăcând-o ca o slugă, să-și piardă, deodată cu plata sa, și cinstea puterii de stăpân care i se cuvine, pentru slavă deșartă.

·         Precum credința este temelia celor nădăjduite; așa este chibzuința temelia sufletului; iar smerenia, a virtuții. Dar e de mirat cum cele desăvârșite prin ele însele se fac nedesăvârșite fără cele întâmplătoare (fără accidente).

·         „Domnul, zice, va păzi intrarea ta și ieșirea ta”, adică a mâncărilor și a cuvintelor prin înfrânare. Căci cel ce e cu înfrânare la intrarea și ieșirea mâncărilor și a cuvintelor, scapă de pofta ochilor și-și îmblânzește mânia care vine din lipsa răsuflării. Căci înainte de toate acestea trebuie să aibă grijă și să se sârguiască în tot chipul nevoitorul. Fiindcă prin ele se împuternicește viața lucrătoare și prin el se întărește cea contemplativă.

·         Unii cu multă grijă de intrarea mâncărilor, dar se poartă cu nepăsare față de ieșirea cuvintelor. Unii ca aceștia „nu știu să scoată mânia din inimă și pofta din trup”, cum zice Eclesiastul, prin ceea ce obișnuiește Duhul înnoitor să zidească inima curată.

·         Curăță-ți rărunchii cu focul nesăturării de mâncări și probează-ți inima cu înfrânarea de la cuvinte; și vei avea în slujba celor bune atât pofta cât și iuțimea.

·         Plăcerea celor de sub pântece scade în cei ce se nevoiesc, trupul pierzându-și vigoarea, dar mai rămâne cea a gâtlejului, în cel ce n-a ajuns să o pedepsească precum se cuvine. Trebuie să te silești, așadar, să înlături necinstea urmărilor, stingând pricina, ca nu cumva aflându-te acolo străin de virtutea înfrânării, să fii acoperit de rușine.

·         Ascetul trebuie să știe când și nu ce mâncări trebuie să-și hrănească trupul ca dușman; când să-l mângâie ca prieten; și când să-l îngrijească ca bolnav; ca nu cumva, prin nebăgare de seamă, cele ale dușmanului să le socotească ale prietenului, iar cele ale prietenului să le pună în seama dușmanului, iar ale acestuia iarăși să le socotească ale bolnavului. Căci la vremea ispitei, îl va război fiecare, după ce a dat sminteală fiecăruia.

·         Când cel ce hrănește socotește mai de preț decât desfătarea, harul lacrimilor venind la el începe să-l mângâie și să-l facă să uite de orice altă plăcere, ca una ce e copleșită de plăcerea neasemănat mai mare a acestora.

·         Rugăciunea și tăcerea sunt virtuți care atârnă de noi, prin puterea noastră. Iar postul și privegherea sunt virtuți care nu atârnă de noi, ci, de cele mai multe ori, de temperamentul trupului. Deci nevoitorul trebuie să se îndeletnicească cu ceea ce-i este mai ușor.

·         Nu te lăsa legat de ceea ce e mic și nu vei robi la ceea ce e mare. Căci răul mai mare nu ia ființă înaintea celui mic.

·         Căutând la cele mari, vei fi temut de cele mai mici. Dar vei fi disprețuit de acestea, de nu te vei gândi la acelea.

·         Nu vei putea ajunge la virtuțile mai mari, de nu vei atinge vârful celor ce-ți stau în putere.

·         Nu vei tăia patimile care te războiesc, de nu vei lăsa mai întâi nelucrat pământul din care se hrănesc.

·         Unii se sârguiesc să curețe numai materia trupului, iar alții și pe a sufletului. Cei dintâi au dobândit putere numai împotriva păcatului cu fapta; ceilalți și împotriva patimii. Împotriva poftei, însă, foarte puțini.

·         Materia rea a trupului este împătimirea (libidinozitatea); a sufletului dulcea pătimire (voluptatea); iar a minții aplecarea spre patimă. Pe cea dintâi o caracterizează pipăitul; pe-a doua, celelalte simțuri; iar pe cea din urmă, dispoziția contrară.

·         Voluptosul este aproape de libidinos; iar cel aplecat spre pătimire aproape de voluptos. Dar nepătimașul e departe de toți aceștia.

·         Libidinos e cel în care puterea păcatului e mai tare ca rațiunea, chiar dacă deocamdată nu păcătuiește; voluptos cel în care lucrarea păcatului e mai slabă ca rațiunea, chiar dacă păcătuiește înăuntru. Iar aplecat spre patimă e cel ce e lipit mai mult prin libertate decât prin robie de mijloace. Iar nepătimaș e cel ce nu cunoaște peste tot deosebirea acestora.

·         Libidinozitatea se pierde din suflet prin post și rugăciune; voluptatea prin priveghere și tăcere; aplecarea spre patimă prin liniștire și atenție. Iar nepătimirea se naște din pomenirea lui Dumnezeu.

·         Cine se va vedea pe sine dezbrăcat de păcat, înainte de moartea cea de obște a trupului? și cine s-a cunoscut pe sine și firea sa, cum este, înainte de dezbrăcarea viitoare?

·         Mintea pătimașă nu toate intra înăuntrul porții înguste a rugăciunii, înainte de a părăsi grijile pricinuite de pofte, ci se va frământa mereu cu durere pe lângă pridvoarele aceleia.

·         Rugăciunea, împuternicită de lacrimi, scoate afară din suflet toate gândurile care o dușmănesc; dar le aduce iarăși împrăștierea minții, împuternicită de ușurătatea față de lege. Cel ce a izgonit-o pe aceasta a izgonit și răul atoatepricinuitor al cutezanței (la vorbă).

·         Dumnezeiescul Apostol ne îndeamnă să răbdăm în credință, să ne bucurăm în nădejde și să stăruim în rugăciune, ca să rămână în noi bunul bucuriei. Dacă e așa, cel ce nu rabdă nu e credincios; cel ce nu se bucură nu e cu bună nădejde, căci a lepădat pricina bucuriei, rugăciunea, nestăruind în ea.

·         Dacă mintea, petrecând de la început în gânduri lumești, a câștigat atâta dragoste de ele, câtă prietenie n-ar dobândi față de rugăciune, petrecând necontenit în ea? Căci în cele ce zăbovește, zice, în acelea și obișnuința a se lărgi.

·         Mărturia minții iubitoare de Dumnezeu este rugăciunea de-un singur gând; a gândului chibzuit este cuvântul la vreme; iar a simțirii eliberate gustul de un singur fel. Prin acestea trei se zice că se întăresc cele ale sufletului.

·         Cel ce se roagă gândindu-se la văduva care a mișcat judecata împotriva asupritorului crud nu va slăbi niciodată din pricina întârzierii bunătăților făgăduite.

·         Nu va rămâne rugăciunea în cel ce zăbovește la cele gândite înăuntru și la cele grăite în afară. Dar tot ea se va întoarce la cel ce le taie pe cele mai multe.

·         De nu vor străbate cuvintele rugăciunii la adâncurile sufletului, nu vor fi lăsate lacrimile să se rostogolească pe obrajii feței.

·         Spicele vor răsări plugarului, dacă semințele n-au fost aruncate la suprafața pământului (la vedere). Iar monahului îi vor izvorî lacrimile, dacă pătrunde cu osteneală cuvintele rugăciunii.

·         Cel ce se îndeletnicește cu cunoștința (gnosticul) trebuie să știe că mintea se află uneori în țara înțelesurilor, alteori în cea a gândurilor și alteori în cea a simțirii. Iar când e în aceasta, se află fie în cele cu rost, fie mai degrabă în cele fără rost.

·         Neaflându-se mintea în înțelesuri, nu se află în înțelesuri. Dar aflându-se în simțire, este cu toate.

·         Prin înțeles, mintea străbate spre cele inteligibile; prin gând, rațiunea, spre cele raționale; iar prin închipuire, simțirea, spre cele ce sunt de făptuit.

·         Altceva este înțelesul lucrului, altceva rațiunea lui și altceva ceea ce cade sub simțire. Cel dintâi este ființa; a doua accidentul; iar cea din urmă deosebirea obiectului.

·         Nu vei putea face sufletul să fie numai cu gândurile din jurul său, chiar dacă îți vei sili trupul să petreacă în singurătate, cugetând pururi numai la ticăloșia lui. Căci numai cu vremea, din mila lui Dumnezeu, vei putea să te întorci la cinstea dintâi a obârșiei tale de neam bun (la demnitatea dintâi a nobleței tale).

·         Cel ce se ocupă cu făptuirea poate ușor să-și supună mintea rugăciunii, iar contemplativul rugăciunea minții: cel dintâi retrăgându-și simțirea de la chipurile văzute, iar celălalt mutându-și sufletul la rațiunile ascunse în chipuri. Cel dintâi își convinge mintea să uite de rațiunile trupurilor, iar celălalt să cugete la cele netrupești. Iar netrupești sunt rațiunile trupurilor, însușirile și ființele lor.

·         Când îți vei dezrobi mintea din plăcerea (voluptatea) trupurilor, banilor și mâncărilor, orice vei face ți se va socoti dar curat, adus lui Dumnezeu; și ți se va da în schimb să-ți deschizi ochii inimii tale și să poți strivi clar rațiunile lui Dumnezeu, scrise în ea, care vor fi socotite, de gâtlejul tău inteligibil, mai presus de miere și de ceară, prin dulceața dată de ele.

·         Nimic nu e mai înfricoșat ca gândul morții și nimic mai minunat ca pomenirea lui Dumnezeu. Căci cea dintâi aduce întristarea mântuitoare; iar cealaltă dăruiește veselie. „Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu, zice Proorocul, și m-am înveselit”. Iar Înțeleptul zice: „Adu-ți aminte de cele din urmă și nu vei păcătui”. Dar e cu neputință să o dobândească cineva pe cea de-a doua, până n-a încercat apăsarea celui dintâi.

·         Până ce n-a văzut mintea cu fața descoperită slava lui Dumnezeu, nu poate sufletul să spună întru simțirea sa: „Iar eu mă voi bucura întru Domnul, mă voi desfăta întru mântuirea Lui”. Căci zace acoperământul iubirii de sine peste inima lui, spre a nu i se descoperi temeliile lumii, care sunt rațiunile făpturilor. Iar acest acoperământ nu-l va putea ridica fără osteneli de bunăvoie și fără de voie.

·         Conducătorul norodului lui Israel nu poate vedea pământul făgăduinței, care este nepătimirea, după fuga din Egipt, care este păcatul cu lucrul, nici după trecerea mării, adică a robiei prin poftă și afecțiune, ci numai după petrecerea în pustie, așezată între faptele și mișcările păcatului, trimițând înainte pururi sa văzătoare și cercetătoare.

·         Virtuțile mai cuprinzătoare ale sufletului fiind trei: postul, rugăciunea și tăcerea, cel ce vrea să se desfacă (puțin) de rugăciune trebuie să se odihnească într-o oarecare contemplație naturală; cel ce vrea să se desfacă de tăcere într-o convorbire morală; iar cel ce postește într-a doua mâncare dăruită.

·         Raiul nepătimirii, ascuns în noi, este icoana raiului viitor, care va primi pe cei drepți. Dar nu se vor afla afară de acela toți câți n-au putut să ajungă înlăuntrul acestuia.

·         Albina, dorindu-se după livezi, își adună de-acolo materia mierii; iar sufletul, scrutând veacurile, își adună de acolo dulceața variată în cugetare.

·         În viața singuratică, răsar gânduri simple; în viața în doi gânduri amestecate; iar de sufletul mult subțiat, gândurile s-au depărtat și vin la el numai minți goale de trupuri, care îi arată, descoperindu-i, rațiunile Providenței și ale Judecății, ca niște temelii ale pământului.

·         În viața în doi, bărbatul și femeia nu pot să vadă simplu, căci aceasta se va afla numai în viața singuratică, în care, pentru asemănarea în Hristos nu se va cunoaște deosebirea între bărbat și femeie.

·         Gândurile nu sunt ale părții neraționale ale sufletului (căci nu este gând în dobitoace), nici ale celei mintale (fiindcă nu e nici în Îngeri). Ci fiind roade ale părții raționale și folosindu-se de închipuire ca de o scară, se urcă spre minte de la simțire, vestindu-i aceleia cele ale acesteia, și se coboară spre simțire de la minte, punându-i acesteia înainte cele ale minții.

·         Când păcatul se primejduiește ca o corabie de puhoiul lacrimilor, gândurile rele se ivesc ca unele ce ies din adânc și încearcă să-i sară în ajutor.

·         Gândurile se adună în preajma sufletului, potrivit cu starea de față a lui, fie ca niște tâlhari de mare ce vor să-l scufunde, fie ca niște vâslași ce vor să-i ajute văzându-l primejduit. Cei dintâi îl atrag la largul gândurilor necuvenite, întorcând cârma, împing corabia la limanuri liniștite.

·         Gândul slavei deșarte, fiind al șaptelea, sufletul care dorește să-l lepede ca pe cel din urmă, de nu va dezbrăca și pe cele dinaintea lui, nu va putea să îmbrace pe al optulea, care este după ele și pe care dumnezeiescul Apostol îl numește „locuință cerească”. Cu aceasta se pot îmbrăca prin suspine numai cei ce s-au dezbrăcat pentru ea de cele materiale.

·         De rugăciunea desăvârșită se pot apropia gândurile îngerești; de cea mijlocie cele duhovnicești; iar de cea începătoare cele rațional-naturale.

·          Făptuirea stă în a face simplu cele bune, ci și în a le face cum trebuie, săvârșitorul hotărând de la sine vremea și măsura pentru cele ce trebuie făcute.

·         Contemplativul, având firea în armonie cu hotărârea voii, săvârșește plutirea fără osteneală, ca dus de curgerea apei. Iar cel ce se îndeletnicește cu făptuirea, având afecțiunea firii potrivnică hotărârii voii, suferă mare vârtej de gânduri și puțin lipsește să ajungă la deznădejde, din pricina poverii.

·         Rugăciunea împreunată cu contemplația duhovnicească este pământul făgăduinței, în care curge, ca un lapte și ca o miere, cunoștința rațiunilor Providenței și Judecății lui Dumnezeu. Iar cea împreunată cu vreo contemplație naturală este Egiptul, în care se ivește, în cei ce se roagă, amintirea poftelor mai groase. În sfârșit, rugăciunea simplă este mana din pustie, care, pentru nefelurimea ei, celor ce nu rabdă, le închide din pricina poftei bunătăților făgăduite; iar celor ce stăruie pe lângă această hrană îngustată le pricinuiește o gustare mai înaltă, care dăinuiește.

·         Precum mânzul nu suferă primăvara să stea la iesle și să mănânce cele de acolo, așa nici mintea tânără nu poate răbda mult îngustimea rugăciunii, ci se bucură mai bine, ca și acela, să iasă la largul contemplației naturale, care se află în psalmodie și în cetire.

·         Precum nu toți cei ce ajung la convorbirea cu împăratul pot să stea la masă cu el, așa nici cei ce ajung la întâlnirea cu rugăciunea nu se vor bucura toți de contemplația din ea.

·         Rugăciunea fără străpungerea inimii e socotită de minte așa cum e socotită de gâtlej mâncarea fără sare.

·         Se zice că asinul sălbatic râde de gloata orașului; iar rinocerul nu poate fi legat de nimeni. Tot așa mintea care împărățește peste fire și peste rațiunile firii râde de deșertăciunea gândurilor când se roagă, și nu poate fi luată în stăpânire de nimic din cele supuse simțurilor.

·         Cel ce clatină bățul împotriva câinilor îi întărâtă împotriva sa. La fel îi întărâtă pe draci cel ce se silește să se roage curat.

·         Cel ce se nevoiește trebuie să-și strângă simțirea la un singur fel de hrană; iar mintea la rugăciunea de la un singur gând. Făcându-se astfel neatârnată de patimi, va ajunge acolo, ca să fie răpită la Domnul, în vremea rugăciunii.

·         Cei stăpâniți de patima plăcerii, fiind pământești, când se roagă au gândurile ca niște broaște, care îi fură. Cei cu patimile mai domolite au contemplațiile ca niște privighetori, care îi distrează prin zborul lor de pe-o creangă pe alta, adică de la o contemplație la alta. Iar cei nepătimitori au parte de tăcere și de liniște multă dinspre gânduri, în vremea rugăciunii.

·         Precum ostașul slobozit de la război se descarcă de povara armelor, așa făptuitorul se descarcă de gânduri, venind la contemplație. Căci nici acela nu are trebuință de arme decât în război, și nici acesta nu are trebuință de gânduri decât dacă se coboară la cele ce cad sub simțuri.

·         Făptuitorii privesc trupurile pentru a cunoaște locul lor; iar contemplativii pentru a cunoaște firea lor. Dar numai cei ce se îndeletnicesc cu cunoașterea (gnosticii) privesc rațiunile amândurora.

·         În rațiunile trupurile se cunosc cele netrupești; iar în cele netrupești se cunoaște Cuvântul (Rațiunea) cel mai presus de ființă, spre care se grăbește orice suflet strădalnic să fie slobozit.

·         Cel ce așteaptă ca să fie mâine chemat la împăratul, ce altă grijă va avea, decât să cugete la cuvintele care pot să fie pe placul aceluia? De aceasta grijindu-se sufletul, nu se va înfățișa nepregătit la judecata de acolo.

·         Nu este așa de greu să fie oprit cursul râului ca să nu curgă în jos, cât e de greu celui ce se roagă să înfrâneze când vrea năvala minții, ca să nu se împrăștie în cele văzute, ci să se adune spre cele de sus și înrudite, măcar că acest lucru e potrivit cu firea, pe când celălalt e potrivnic firii.

·         Cel ce nu se roagă cu luare aminte, ci împrăștiat, socotește psalmul barbar, dar e și el barbar pentru psalm; și amândoi sunt socotiți de draci nebuni.

·         Nu toți cei ce nu iubesc pe aproapele îl pot și urî; nici cei ce nu-l urăsc îl pot și iubi. și altceva este a pizmui sporul aceluia, și altceva a-i împiedica sporirea. Dar cea mai de pe urmă treaptă a păcatului stă în a nu fi numai mușcat de darurile aceluia, ci în a și cleveti însușirile lui bune, că n-ar fi așa.

·         Mai întâi sufletul își închipuie răul, pe urmă îl poftește, apoi se pătrunde de plăcere sau de întristare, pe urmă îl vede cu simțurile și apoi intră în atingere văzută sau nevăzută cu el. Toate acestea sunt întovărășite de gânduri, afară de prima mișcare, care dacă nu e primită, tot răul de după ea va rămâne nelucrat.

·         Cei ce s-au apropiat de nepătimire sunt clintiți numai de năluciri; cei cu patimile domolite de pofte; cei stăpâniți de voluptate de afecțiuni. În simțirea răului se află cei ce abuzează de cele trebuincioase, dar cu întristare; iar æn atingere cu el cei ce se însoțesc cu el fără întristare.

·         Plăcerea se sălășluiește în toate mădularele trupului. Dar nu tuturor se arată la fel de tulburătoare. Ci unele se tulbură mai mult de partea poftitoare a sufletului, altele de mânie și iarăși altele de cele care țin de cugetare. Cele dintâi sunt tulburate de lăcomia pântecelui, cele de-al doilea de furie, iar cele de-al treilea de viclenie, pricina tuturor patimilor.

·         Cei ce resping atacurile nu lasă să intre gândurile la via rațională ca niște fiare și să facă pagubă în roadele ei. Iar cei ce se însoțesc fără să se îndulcească cu ele, le lasă simplu să intre, dar să nu se atingă nicidecum de roadele ei. Cei ce vorbesc dulce cu patimile prin gânduri, dar nu vin la încuviințare, se aseamănă cu cei ce lasă fiara să intre înlăuntrul țarinii și a îngrăditurii, dar nu-i îngăduie să se sature din strugurii viei. Dar pe urmă o găsesc și mai tare decât puterea lor, ajungând adeseori la încuviințarea patimilor.

·         Cel ce mai are lipsă de îngrijirea îngrăditurii prin înfrânare încă n-a ajuns la simplitate. Căci cel desăvârșit, zice, nu se înfrânează (ci cel ce se luptă încă). El se aseamănă cu cel ce are vie, sau țarină, nu în mijlocul multor altor vii și locuri, ci undeva într-un colț. De aceea are lipsă de multă pază și trezvie. Dar via celui ce a ajuns la simplitate nu poate fi atinsă din nici io parte, întocmai ca a unui împărat sau a altui stăpânitor înfricoșat, care face să se cutremure hoții și trecătorii chiar și numai la auzul lui.

·         Mulți urcă pe crucea relei pătimiri, dar puțini primesc piroanele ei. Căci mulți se supun ostenelilor și necazurilor celor de bunăvoie, dar celor ce vin fără voie nu se supun decât cei ce au murit cu desăvârșire lumii acesteia și odihnei din ea.

·         Cel ce respinge și nu primește lauda oamenilor și odihna trupului s-a dezbrăcat și de ultima haină a slavei deșarte. Aceasta s-a învrednicit să se îmbrace încă de aici în strălucirea locuinței din cer, căutată cu multe suspine.

·         Dacă gustul e stăpânit de plăceri, e cu neputință să nu-l urmeze și celelalte simțuri, chiar dacă cele de sub pântece ale celor mai reci par să fie liniștite, ca și ale celor îmbătrâniți, care nu mai primesc înfocarea, din istoveală. Dar stearpa care preacurvește nu va fi socotită neprihănită, prin aceea că nu naște. Ci zicem că e neprihănit acela care nu pătimește înăuntru și nu se rostogolește din pricina vederii.

·         Partea poftitoare a sufletului se vădește cum este, în mâncări, în înfățișări și în glas, în pornirile cu voia, sau altfel în gust, în vedere și în auz, după cum se folosește bine sau rău de ele, sau se află la mijloc între acestea două.

·         Cei ce ne îndeamnă să ne învoim cu plăcerile gâtlejului, până ce suntem nedespărțiți, face ceva asemănător cu cei ce ne poruncesc să zgâriem rănile aproape de vindecare, sau să scărpinăm bubele pentru plăcerea ce ne-o fac, sau să mâncăm bucate care sporesc căldurile, sau să surpăm îngrăditura viei și să lăsăm să intre, ca o fiară, cugetul trupului, care să strice gândurile cele bune ca pe niște struguri. Acestora nu trebuie să le dăm ascultare, nici să nu ne plecăm la lingușirile fără rost ale oamenilor și ale patimilor. Ci mai degrabă să întărim îngrăditura înfrânării până nu vor înceta fiarele, adică patimile trupești, să urle, sau gândurile deșarte să coboare ca niște păsări și să vatăme via, adică sufletul călăuzit de vederile cele în Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia fie slava, în vecii vecilor, Amin.