Teognost

·         Cel ce a dobândit supunerea mintală (inteligibilă) și și-a supus trupul duhului nu mai are trebuință de supunere omenească, căci aceasta se supune Cuvântului și legii lui Dumnezeu, ca un supus recunoscător. Dar noi, cei întru care se află lupta și războiul împotriva sufletului, trebuie să ne supunem și să avem o căpetenie de oaste și un cârmaci, care să ne cârmuiască cu știință și să ne înarmeze cât mai bine, ca nu cumva să fim biruiți de vrăjmașii inteligibili și să fim înghițiți de patimi, din neiscusință (din lipsa de experiență).

·         Când nu mai ești supărat de nici o patimă și dorul după Dumnezeu sporește în inima ta și când socotim moartea ca un somn, nu te mai temi de ea, ci mai degrabă dorești dezlegarea, atunci ai câștigat precum trebuie arvuna mântuirii și porți înăuntru Împărăția Cerurilor, bucurându-te cu o bucurie negrăită.

Despre preoție – I –

·         Nimic nu este mai de trebuință și mai de folos decât cuvântul drept și decât cunoștința. Căci de aici vine frica lui Dumnezeu și dorul după El. Iar din acestea, cea dintâi curățește prin evlavie și sfială, iar celălalt desăvârșește prin deprinderea luminătoare‚ și din dreapta socoteală și face mintea să călătorească pe culmi, prin înalta suire și vedere. Dar fără frică este nu neputință minții să ajungă la dragostea dumnezeiască și prin ea să zboare spre cele nădăjduite și să se odihnească în ele.

·         Deci vino și ascultă-mă pe mine, cel ce dorești aprins și fără șovăire mântuirea. Aleargă până ce vei primi, căutând cu încordare, cerând neîncetat și bătând cu răbdare, până ce vei dobândi, împlântând ca temelie neclintită credința tare și smerenia. Atunci vei primi ceea ce dorești, nu când vei primi numai iertarea păcatelor, ci când nu te vei mai speria, nici nu te vei mai teme de răscoala vreunei patimi, despărțindu-te fără frică și cu îndrăznire de trup.

·         Când iese sufletul din trup, vrăjmașul vine asupra lui cu obrăznicie, luptându-se și osândindu-l și făcându-se un pârâș amarnic și înfricoșat pentru greșeli. Dar sufletul iubitor de Dumnezeu, chiar dacă a fost mai-nainte rănit adeseori de multe păcate, nu se înspăimântă de repezirile și de amenințările aceluia, ci mai vârtos se întărește întru Domnul și zboară cu bucurie, încurajat de sfintele Puteri care îl călăuzesc și îngrămădit de lumina credinței, strigând cu multă îndrăzneală vicleanului: Ce este ție și nouă, fugarule din cer și slugă vicleană? Nu tu ai stăpânirea peste noi, căci Hristos Fiul lui Dumnezeu are stăpânirea peste noi și peste toți. Lui I-am păcătuit, Lui îi vom răspunde, având zălog al milostivirii Lui față de noi și al mântuirii Lui față de noi și al mântuirii noastre, cinstita Lui cruce. Iar tu fugi departe de noi, pierzătorule. Căci nimic nu este ție și slugilor lui Hristos. Zicând aceasta sufletul cu îndrăzneală, diavolul întoarce spatele tânguindu-se cu glas mare, neputând să tea împotriva numelui lui Hristos. Iar sufletul aflându-se deasupra, zboară asupra vrăjmașului, pălmuindu-l ca pasărea numită Oxypteryx (repede zburătoare) pe corb. După aceasta e dus cu veselie de Sfinții Îngeri la locurile potrivite lui, potrivit cu starea lui.

·         Chiar dacă ai îndeplini toată făptuirea, să nu te încrezi în tine, socotind că ai ajuns la nepătimire, și să nu petreci în lume fără grijă; ca nu cumva, încărcându-te cu întipăriri de patimi de aici, să-ți fie grea retragerea din ea. Ci călăuzindu-te pururi de frică, ai grijă de firea ta schimbăcioasă și nestatornică. Depărtează-te cu înțelepciune de pricinile patimilor. Căci nepătimirea statornicită la culme nu se află decât în cei ce au ajuns la dragoste desăvârșită și prin complementare neîntreruptă s-au ridicat deasupra celor supuse simțurilor și au depășit trupul smereniei. De aceștia nu se mai atinge văpaia patimilor, căci a fost tăiată de glasul Domnului, pentru faptul că aceștia s-au preschimbat întru nestricăciune.

·         Nu pofti nepătimirea înainte de vreme, ca să nu pățești ceea ce a pățit cel dintâi zidit, împărtășindu-se fără vreme de pomul cunoștinței. Ci lucrând cu răbdare prin înfrânare cuprinzătoare și prin cerere stăruitoare și păzind disprețuire de sine și prin smerenie desăvârșită cele înfăptuite, așteaptă după acestea, la vreme bine rânduită, darul nepătimirii, ca pe un liman de odihnă, după multă furtună și tulburare. Căci nu este nedrept Dumnezeu, ca să nu le deschidă, când trebuie, ușa nepătimirii, celor ce au umblat drept.

·         Luptă-te să iei arvuna mântuirii în chip ascuns înlăuntrul inimii tale, cu o încredințare neîndoielnică, ca să nu afli în vremea ieșirii tulburare și spaimă neașteptată. și atunci ai luat, când nu mai ai inima osândindu-te pentru lipsuri și conștiința înțepându-te pentru supărări; când s-a domesticit sălbăticia patimilor fiară în tine, cu harul lui Dumnezeu; când își izvorăsc lacrimile de mângâiere și mintea se roagă curat și neîmprăștiat; și când primești cu bucurie și cu inima pregătită moartea cea înfricoșată, de care fug mulți.

·         Cuvintele vieții veșnice, pe care le-a mărturisit verhovnicul apostolilor că le are Dumnezeu Cuvântul, sunt rațiunile celor făcute de El, pe care cel ce le primește tainic de la El, ca un neîntinat, a dobândit încă de aici, deodată cu ele, viața veșnică și arvuna Duhului și nădejdea nerușinată a mântuirii. Dar nu se învrednicește de aceasta cel ce prețuiește mai mult trupul decât sufletul și e împătimit și legat de cele pământești.

·         Cuvântător nu este cel ce are putința cuvântului vorbit, căci aceasta o are tot omul, ci cel ce prin puterea rațiunii caută să afle urmele lui Dumnezeu. Dar ceea ce este ființa Celui mai presus de ființa nu va afla nicidecum. Căci acesta este un lucru cu neputință întregii firi. Ci Îl va cunoaște din înțelepciunea ziditoare a lucrurilor, din purtarea de grijă, din îndrumarea, ținerea la un loc, cârmuirea și susținerea lor. Prin acestea se află și oarecum se vede minunatul meșter, în chipul în care zidarul se vede din lucrul mâinilor sale.

·         Credința și nădejdea nu sunt niște lucruri simple și întâmplătoare. Ci credința are nevoie de un suflet tare, iar nădejdea de o socotință și de o inimă dreaptă. Căci cum va crede cineva cu ușurință în cele ce nu se văd, fără har? și cum va nădăjdui în lucrurile viitoare neînvederate, de nu va avea prin curăție vreo experiență a darurilor Domnului, prin care primește adeverirea acelora, ca a unora ce sunt de față? Deci pentru amândouă este nevoie de virtute, dar și de înrâurirea și de ajutorul lui Dumnezeu, pe care dacă nu le avem, în zadar ne ostenim.

·         Mântuindu%te în dar, mulțumește Mântuitorului Dumnezeu. Iar de vrei să aduci și daruri, adu-l din sufletul tău văduvit, cu recunoștință, cei doi bănuți, adică smerenia și dragostea. și știu bine că le va primi pe acestea mai mult decât mulțimea virtuților aruncate de mulți în vistieria mântuirii. Făcând așa, chiar de vei avea trebuință ca Lazăr de înviere, după ce ai fost omorât de patimi, trimite-le pe acestea, ca pe niște surori bune, ca mijlocitoare către El și vei dobândi fără îndoială ceea ce cauți.

·         Nu vom fi pedepsiți și osândiți în veacul ce va să vie pentru că am păcătuit, o dată ce am primit o fire nestatornică și schimbăcioasă. Ci fiindcă, păcătuind, nu ne-am pocăit, nici nu ne-am întors de la calea cea rea spre Domnul, după ce-am primit putere și vreme pentru pocăință, ca să arătăm și mai mult că dumnezeirea e bună și nu, dimpotrivă, pătimașă, ca una ce pedepsește și se mânie. Dar el pedepsește păcatul și nu pe noi. Căci El este în afară de orice patimă și pedeapsă, deși se zice că se conformează faptelor și dispozițiilor noastre, întorcând fiecăruia după valoarea celor făcute în viață.

Despre preoție – II –

·         Dacă nu poți să te desfaci de deprinderea pătimașă a curgerii de sămânță, din pricina obișnuinței îndelungate, cum cutezi, nenorocitule, să te apropii de cele pe care nici Îngerii nu le ating? Deci sau tremură și stai departe de aici înainte de slujbă dumnezeiască și așa vei câștiga îndurarea lui Dumnezeu, sau așteaptă-te să cazi cu urgie, ca un nesimțit și ca un îndreptat, în mâinile Dumnezeului celui viu, care nu te va cruța cu iubire de oameni, ci te va pedepsi fără milă, fiindcă ai cutezat cu nerușinare să intri la nunta împărătească cu sufletul și cu haina întinată, deși nu ești vrednic nici măcar de intrare, dar încă de așezare.

·         Am cunoscut un preot care îndrăznea să săvârșească cele dumnezeiești cu nevrednicie, ca unul ce căzuse în patima curviei. Acesta căzu mai întâi într-o boală grea și de nevindecat, și se apropia de moarte. După ce făcu totul pentru tămăduirea bolii, dar nu folosi nimic, ci boala se întindea și mai tare, veni la conștiința că are să moară din pricină că a slujit cele sfinte cu nevrednicie. Drept aceea oprindu-se îndată cu jurământ de la sfânta Liturghie, a urmat degrabă și tămăduirea, încât nici urmă de boală n-a mai rămas în el.

·         Mântuirea se câștigă prin umilință și virtute, nu prin slăvita preoție, care cere o viețuire întocmai cu a Îngerilor. Deci fă-te nepătimitor ca Îngerii, petrecând afară de lume și de trup cu cugetul, și așa pășește pe această scară cerească, sau recunoscându-ți neputința ta, teme-te de înălțime, ca de una ce pricinuiește mare cădere celor ce sunt în stare să rămână pe ea, și alege viețuirea iubită de mulți, care apropie de Dumnezeu nu mai puțin ca aceea. Căci întru aceasta, chiar dacă ți s-ar întâmpla să cazi, ușoară îți va fi iarăși ridicarea prin căință, cu mila și cu harul lui Dumnezeu.

·         Nefiind înaintea ochilor tăi frica lui Dumnezeu, socotești că e un lucru simplu să săvârșești cele sfinte cu nevrednicie, amăgit de iubirea de sine și închipuindu-ți pe Dumnezeu bun. Aceasta au pătimit-o și Datan și Aviron odinioară, până ce i-a înghițit pământul. Temându-te de aceasta și înfricoșându-te Cel de care trebuie să-ți fie frică, cugetă la măreția lucrului și sau săvârșește cu vrednicie și curăție, ca să nu zic întocmai ca un Înger, lucrul dumnezeieștii preoții, sau oprește-te, ca un om chibzuit, de la slujba înfricoșată, ca nu cumva, disprețuind aceasta și nesocotindu-ți conștiința care te mustră, să zici cu durere atunci când vei fi osândit, și când toate se vor judeca și îndrepta: „Frica de care m-am temut a venit peste mine”, și „aceea ce mă va înfricoșa mi s-a întâmplat mie”.

·         Îți spun un cuvânt străin, și nu te minuna: Chiar dacă nu ai dobândit nepătimirea, pentru obișnuințele care poate te stăpânesc, dacă te afli în vremea ieșiri în adâncul smereniei, dacă te afli în vremea ieșirii în adâncul smereniei, te vei înălța, nu mai puțin ca cel fără patimă, mai presus de nouri. Căci deși comoara celor nepătimitori s-a adunat în toate virtuțile, piatra prețioasă a smereniei e mai de preț decât toate. Ea nu prilejuiește numai împăcare de la Dumnezeu celui ce o are, ci și intrare împreună cu cei aleși în locașurile de nuntă ale Împărăției Sale.

·         Primind ispășire de păcate de la Dumnezeu, slăvește pe Cel ce nu ține minte răul și nu se răzbună, asigurându-te dinspre greșelile cu voia, din toată puterea. Căci deși este ispășire și pentru ele, până la moarte, prin pocăința de fiecare zi, dar te arăți nemulțumitor, dacă păcătuiești cu ușurință întru cunoștință. Alungând câinele deznădejdii cu piatra bunei nădăjduiri și cerând totdeauna cu îndrăznire și cu stăruință, ți se vor ierta multe păcate, ca îndatorat, să iubești și tu mult în veacul ce va să vie, pe Cel împreună pătimitor și prea bun.

·         Fiind purtător de trup, nu încerca să iscodești cum sunt cele inteligibile, chiar dacă partea mintală a sufletului tinde spre acelea prin curăție. Căci până ce partea netrupească, legată de suflare și de sânge, nu se va desface de grosime și nu va fi în cele inteligibile, nu va putea cugeta și înțelege cum trebuie acelea. Prin urmare, pregătindu-te să ieși din materie, ca dintr-un al doilea pântece întunecat al mamei, către cele nemateriale și luminoase, bucură-te slăvind pe Binefăcătorul care ne trece prin moarte spre cele nădăjduite. și veghează pururi pentru dracii necinstitori care dau târcoale în jurul nostru și uneltesc împotriva cinstei noastre și păzesc cu viclenie călcâiul nostru, adică săvârșirea vieții. Tremură până la ieșire, necunoscându-ți viitorul și neavându-l sigur, ca unul ce ești zidit schimbăcios și nestatornic, din pricina voii slobode.

·         Când vrăjmașul simte că sufletul nostru a ajuns la mari măsuri ale virtuții, ne întâmpină cu ispite sălbatice și înfricoșate. Această stare ne-o cunoaște el din cuvintele rugăciunii și din ridicarea mai presus de perechea materială: trupul și simțurile. și atunci cu atâta pizmă ne ispitește urâtorul de oameni, încât ne face să ne scârbim chiar și de viață. Dar nu știe, deșertul, câtor bunătăți ni se face pricinuitor, făcându-ne în chipul acesta cerești prin răbdare și împletind mai strălucite cununile noastre.

·         Nu este altă luptă mai mare decât a neprihănirii și a fecioriei. Chiar și Îngerii se minunează de cel ce cinstește nenuntirea, care se încununează nu mai puțin ca Mucenicii. Căci cel ce, legat fiind cu trupul și cu sângele, se străduiește să imite necontenit viața nematerială a celor netrupești, prin curăție, de câte osteneli și sudori nu are trebuință? Atât de mare și de înaltă este cu adevărat această virtute, încât puțin lipsește ca să-i pară cu neputință, ca fiind mai presus de fire, dacă nu ar ajuta Dumnezeu de sus, întărind neputința firii și proptind putreziciunea ei și ușurând-o în oarecare chip, ca să se ridice de la pământ, prin dragoste de Dumnezeu și prin nădejdea bunătăților celor gătite ei.

·         Trupul umplut de must prin multa băutură și prin mult somn e mare piedică spre neprihănire. Iar neprihănirea adevărată rămâne nemișcată și în fața nălucirilor din somn. Căci alergarea minții către ele este o dovadă că poartă încă în adânc boala patimii. Iar dacă se învrednicește prin har să vorbească cu Dumnezeu în somn fără de trup, înseamnă că patimile s-au liniștit și ea rămâne neatinsă și pașnic treaz al sufletului și al trupului, ca un câine care veghează asupra lupilor ce stau la pândă, nelăsându-se înșelat de ei.

·         Îți spun un cuvânt străin și să nu te minunezi. Este între Dumnezeu și suflet o taină, ce se săvârșește într-ascuns. Dar este a măsurilor celor mai înalte, a curăției, a dragostei și a credinței desăvârșite. Când omul, împăcat la culme, se unește cu Dumnezeu prin apropiere deplină, în rugăciune și vederea neîncetată (căci prin acestea Ilie încuie cerul cu secetă și arde cu foc ceresc jertfa, iar Moise taie marea și biruiește prin întinderea mâinilor pe Amalec, și Iona se mântuiește din chit și din adânc, fiindcă sila aduce pe Dumnezeu cel prea iubitor de oameni, ori unde vrea), învrednicindu-se de El, măcar că este în trup, a covârșit măsura stricăciunii care-l supune morții, așteptând moartea ca pe un somn obișnuit, care-l transportă dulce spre cele nădăjduite.