Teodor al Edesei

·         Trei sunt patimile cele mai generale, din care se nasc toate: iubirea de plăcere, iubirea de argint și iubirea de slavă. Acestora le urmează alte cinci duhuri ale răutății. Iar din acestea se naște un roi mare de patimi și toate chipurile răutății cu multe fețe. Deci cel ce a biruit pe acești trei conducători și fruntași a suportat împreună cu ei și pe cei cinci și a supus apoi toate patimile.

·         Toate câte le-am făcut cu patimă ne asupresc apoi sufletul în chip pătimaș prin amintirile lor. Iar când se vor șterge amintirile pătimașe cu totul din inimă, ca să nu o mai momească pe ea, apare semnul iertării păcatelor de mai înainte. Căci până ce sufletul se mișcă cu patimă, se arată și stăpânirea păcatului în el.

·         Patimile trupești și materiale se micșorează și se vestejesc prin suferințele trupului. Iar cele sufletești și nevăzute se ating prin smerita cugetare, prin blândețe și dragoste.

·         Unii au întrebat cu nedumerire: oare gândul stârnește patima, sau patima gândul? și între ei, unii zic că aceea, alții că acesta. Eu zic că din patimi se stârnesc gândurile. Căci dacă n-ar fi fost patimile în suflet, nu l-ar fi tulburat gândurile lor.

·         Pe cei ce petrec în lume și sunt aproape de materiile patimilor, dracii îi războiesc și-i luptă cu războiul lucrurilor. Iar pe cei din pustie, pentru raritatea lucrurilor, îi supără cu gândurile, dar e cu mult mai cumplit războiul al doilea, ca cel dintâi. Căci războiul prin lucruri are trebuință de vreme, de loc și de iscusință. Dar cel al minții este ușor de oprit. Ajutor împotriva acestei lupte netrupești ni s-a dat rugăciunea curată, din care pricină s-a și rânduit să se facă neîncetat. Ea întărește mintea pentru luptă, ca una care poate să se săvârșească fără trup.

·         Arătând omorârea desăvârșită a patimilor, dumnezeiescul Apostol zice: „Iar cei ce sunt ai lui Hristos, trupul și-au răstignit împreună cu patimile și cu poftele lui”. Căci când omorâm patimile și stingem poftele și supunem cugetul trupesc Duhului, atunci luăm crucea și urmăm lui Hristos. Fiindcă retragerea nu e nimic altceva decât omorârea patimilor și arătarea vieții celei ascunse în Hristos.

·         Îngerii, fiind slujitori ai dragostei și ai păcii, se bucură de pocăința noastră și de sporirea în virtute. De aceea se sârguiesc să ne umple de vederi duhovnicești și ne-ajută la tot ce e bun. Dimpotrivă, dracii, fiind pricinuitorii mâniei și ai răutății, se bucură de scăderea virtuții și se străduiesc să ne abată sufletele spre năluciri urâte.

·         Credința este un bun lăuntric. Ea naște în noi frica lui Dumnezeu. Iar frica lui Dumnezeu ne învață păzirea poruncilor, care se numește făptuire. Iar din făptuire odrăslește cinstita nepătimire. Iar rodul nepătimirii este iubirea, care e plinirea tuturor poruncilor, strângându-le ți ținându-le pe toate.

·         Precum simțirea trupului, când e sănătoasă, simte boala care îl stăpânește, iar cel nu o simte bolește de nesimțire, așa și mintea, câtă vreme are nevătămată lucrarea sa, cunoaște puterile sale și știe unde îi vin patimile cu mai multă silnicie și spre acea parte își îndreaptă lupta cu tărie. Dar e trist când își cheltuiește zilele în nesimțire, asemănându-se celui ce luptă noaptea și nu vede gândurile vrăjmașilor.

·         S-a scris că vinul înveselește inima omului. Dar tu, care ai făgăduit să te tânguiești și să plângi, ocolește această veselie și te vei veseli de daruri duhovnicești. Căci înveselindu-te de vin, vei conviețui cu gânduri de rușine și vei ajunge în multe supărări.

·         Ia seama să nu petreci sărbătorile în băuturi de vin, ci în înnoirea minții și curăția sufletului. Căci umplându-ți pântecele și îmbătându-te de vin mai degrabă vei mânia pe înainte stătătorul sărbătorii.

·         Am auzit de la bătrâni încercați în făptuire că gândurile rele se nasc din frumusețea hainelor, din săturarea stomacului și din întâlniri vătămătoare.

·         De locuiești cu un Părinte duhovnicesc și ai simțit folosul de la el, nimeni să nu te despartă de dragostea lui și împreună locuirea cu el. Să nu-l judeci în ceva, să nu-l vorbești de rău dacă ești mustrat sau lovit, să nu dai ascultare vreunuia care-l defaimă, să nu te însoțești cu cel ce-l batjocorește, ca să nu se mânie Domnul asupra ta și să te șteargă din cartea celor vii.

·         Să nu fii judecătorul faptelor Părintelui tău, ci împlinitorul poruncilor lui. Căci dracii au năravul să-ți arate lipsurile lui, ca să-ți astupe urechile de la cuvintele lui și așa să te scoată din luptă ca pe un ostaș slab și fricos, sau să te fure prin gânduri de necredință și să te facă neputincios pentru orice virtutea.

·         Cel ce nu ascultă de poruncile Părinților calcă cele mai însemnate datorii ale făgăduinței. Iar cel ce a luat în brațe ascultarea, junghiindu-și voia sa cu sabia smeritei cugetări, împlinește, după puterea sa, cele ce le-a făgăduit lui Hristos în fața multor martori.

·         Luând seamă, am cunoscut și am învățat limpede că vrăjmașii vieții noastre, dracii, pizmuiesc foarte tare pe cei ce se nevoiesc în ascultarea Părinților, scrâșnind din dinți împotriva lor și născocind tot felul de uneltiri. Ce nu fac și ce nu le furișează în minte, ca să-i desfacă din brațele pământești? Le dă prilejuri așa zise binecuvântate, stârnesc întăriri, ridică ură împotriva Părintelui, înfățișează sfaturile lui ca săgeți ascuțite. Ce, zic, din om liber te-ai făcut rob și încă rob al unui despot fără milă? Până când te vei lăsa ros de jugul robiei și nu vei vedea lumina judecății? Apoi te împing la primiri de oaspeți, la cercetări de bolnavi și la îngrijirea de cei săraci. Pe urmă laudă peste măsură nevoința liniștirii și a singurătății celei mai de pe urmă și seamănă tot felul de neghină rea în inima ostașului evlaviei, numai ca să-l scoată din turma duhovnicească și să-l tragă de la limanul neînviforat, spre a-l arunca în vârtejul pierzător de suflet al mării înfuriate. La urmă, luându-l ca pe un rob în stăpânirea lor îl, folosesc după voile lor cele rele.

·         Dar ție, celui ce ești în ascultarea Părintelui, să nu-ți scape nebăgată în seamă viclenia vrăjmașilor și a potrivnicilor. Nu uita nici de făgăduința ce ai dat-o lui Dumnezeu. Să nu te lași biruit de ocări, să nu te înfricoșezi de mustrări, de batjocuri și de luare în râs, să nu te supui gândurilor rele, care umflă lucrurile, să nu fugi de asprimea părintească și să nu necinstești jugul blând al smereniei prin îndrăzneala plăcerii de sine și a încăpățânării. Ci punându-ți la inimă cuvântul Domnului, că: „Cel ce va răbda până la sfârșit acela se va mântui”, poartă cu răbdare lupta ce-ți este dată ție, privind la Iisus, căpetenia și desăvârșitorul credinței noastre.

·         Credința dreaptă și lăuntrică naște frica de Dumnezeu. Iar frica de Dumnezeu ne învață păzirea poruncilor. „Căci frica Lui, zise, naște păzirea poruncilor”. Din păzirea poruncilor, se naște virtutea cu fapta, care e începutul virtuții contemplative. Iar roada acestora e nepătimirea. Din nepătimire apoi se naște în noi dragostea. Iar despre dragoste zice învățăcelul iubit: „Dumnezeu este dragoste și cine rămâne în dragoste rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu în el”.

·         Cel ce te-ai lepădat de grijile vieții și ai îmbrăcat lupta nevoinței, să nu poftești a avea bogăție spre a împărți săracilor. Căci și aceasta este o amăgire a celui rău, care ne împinge la slava deșartă, ca să încurce mintea în tot felul de ocupații. Chiar dacă ai numai pâine și apă, poți să îți câștigi cu ele plata iubirii de străini. Iar de nu ai nici aceasta, ci primești pe străin numai cu gândul bun și-i dai cuvânt de mângâiere, de asemenea poți să-ți câștigi plata iubirii de străini. Ai pentru aceasta ca pildă pe văduva, pentru mărturisește Domnul în Evanghelie și care a întrecut prin cei doi bănuți gândul și puterea bogaților.

·         Acestea au spus pentru cei ce se îndeletnicesc cu liniștirea (isihia). Iar cei ce se află sub ascultarea Părintelui un lucru numai să aibă în minte: să nu cadă întru nimic din porunca părintească. Făcând dimpotrivă, cei ce vor cădea din această poruncă și petrecere vor fi nevrednici de orice virtute și petrecere duhovnicească.

·         Ca prieteni trebuie să ai, iubitorule de Hristos, pe cei ce-ți sunt de folos și să-ți ajută la viețuirea ta. „Bărbați pașnici, zice, să-ți fie prietenii tăi, frați duhovnicești și Părinți sfinți”; despre care și Domnul nostru a zis: „”Mama mea și frații mei aceștia sunt, care fac voia Tatălui meu celui din ceruri”.

·         Să nu poftești mâncări felurite și de mult preț și desfătări aducătoare de moarte. Căci „cea dedată desfătărilor, zice, a murit fiind încă vie”. Dacă e cu putință, fugi chiar de săturarea cu cele ușor de găsit. Căci s-a scris: „Nu vă amăgiți cu săturarea stomacului”.

·         Petrecerea deasă afară de chilia ta să o lepezi, dacă ți-ai ales să te liniștești. Căci este foarte păgubitoare, ia harul, întunecă judecata, vestejește dorul. De aceea s-a zis: „”Rătăcirea poftei schimbă mintea cea fără răutate”. Prin urmare taie legăturile cu cei mulți (afecțiunile față de cele multe) ca să nu se împrăștie mintea și să nu-ți tulburi putința (modul liniștirii).

·         șezând în chilia ta, să nu faci lucrul tău fără judecată și plin de lene. Căci cel ce călătorește fără țintă se va osteni în deșert. Ci ține-te de lucrarea cea bună: adună-ți mintea, ține mereu înaintea ochilor ceasul din urmă al morții, adu-ți aminte de deșertăciunea lumii, cât de înșelătoare, de neputincioasă și fără de preț este, cugetă la înfricoșată dare de seamă, cum au să înfățișeze dușmănoșii purtători de catastife faptele noastre, cuvintele, gândurile pe care ei ni le-au strecurat în minte, iar noi le-am primit. Adu-ți aminte și de muncile iadului și cum stau acolo închise sufletele, amintește-ți și de aceea mare și înfricoșată zi, adică de învierea cea de obște și de înfățișarea înaintea lui Dumnezeu, de cea din urmă hotărâre a Judecătorului care nu greșește. Gândește-te la osânda care va pune stăpânire pe păcătoși, la rușinea, la mustrarea cunoștinței, la scoaterea afară de la Dumnezeu și la aruncarea în focul cel veșnic, la viermele care nu moare, la întunericul cel neluminat, unde este plângerea și scrâșnirea dinților. La acestea și la toate celelalte chinuri gândindu-te, să nu lipsești a-ți uda obrajii, haina, locul unde șezi cu șiroaie de lacrimi, căci cu asemenea gânduri am văzut pe mulți dobândind mare mulțime de lacrimi și curățindu-și în chip minunat toate puterile sufletului.

·         Dar gândește-te și la bunătățile care așteaptă pe cei drepți: la înfățișarea de-a dreapta lui Hristos, la glasul Stăpânului, care-i binecuvântă, la moștenirea Împărăției Cerurilor, la darul cel mai presus de minte, la lumina aceea a tot dulce, la bucuria care nu are sfârșit și nu e întreruptă de întristare, la locașurile acelea cerești, la petrecerea cu Îngerii și la toate celelalte bunătăți făgăduite celor ce se tem de Domnul.

·         Aceste gânduri să stea la masă cu tine, să doarmă cu tine și să se scoale cu tine. Ia seama să nu le uiți pe acestea niciodată, ci oriunde ai fi să nu-ți desfaci mintea de amintirea lor, ca să fugă gândurile rele. și vei fi plin de mângâiere dumnezeiască. Iar sufletul care nu e îngrădit de aceste gânduri nu poate dobândi liniștea. Căci izvorul care nu are apă, în zadar poartă acest nume.

·         Pentru cei ce caută liniștirea, s-a legiuit această rânduială: post, cât e cu putință, priveghere, culcare pe jos și toate celelalte rele pătimiri, pentru odihna ce va să vie. Căci „nu sunt vrednice pătimirile vremii de acum, față de slava ce ni se va descoperi nouă”. Dar mai ales rugăciunea curată, să zic aproape neîntreruptă și neîntreruptă. Căci aceasta este zid sigur, liman liniștit, paznică a virtuților, omorâre a patimilor, întărire a sufletului, curățire a minții, odihnă a celor osteniți, mângâiere a celor ce plâng. Rugăciunea este vorbire cu Dumnezeu, vedere a celor nevăzute, încredințare despre cele dorite, petrecere a îngerilor, îndemn la virtuți, ipostas al celor nădăjduite. Prinde-te cu toată puterea de această împărăteasă a virtuților, o, nevoitorule! Roagă-te cu frică și cu cutremur, cu minte trează și veghetoare, ca să fie primită de Domnul rugăciunea ta. Căci: „Ochii Domnului, zace, peste cei drepți și urechile Lui la cererea lor”.

·         S-a zis de cineva dintre cei vechi cu multă dreptate și foarte nimerit, că cei dintâi dintre dracii care ni se împotrivesc cu război sunt cei cărora li s-au încredințat dorințele lăcomiei pântecelui, cei ce ne pun în minte iubirea de argint și cei ce ne îmbie spre slava deșartă. Iar toți ceilalți vin pe urma acestora, luând în primire pe cei răniți de ei.

·         Mai ușor este a curăța un suflet necurat decât a reduce la sănătate un suflet odată curățit și iarăși rănit. Căci celor ce s-au lepădat de curând de tulburarea lumii, în orice greșeli ar fi căzut, le e mai ușor să ajungă la nepătimire. Dar celor ce au gustat din cuvintele bune ale lui Dumnezeu și au umblat pe calea mântuirii, dar apoi iarăși s-au întors la păcat, anevoie le este să dobândească nepătimirea, pe de o parte pentru reaua deprindere și pentru urâta obișnuință, pe de alta pentru că darul întristării sare mereu înaintea ochilor și le aduce în față idolul păcatului. Dar sufletul sârguincios și iubitor de osteneală izbândește ușor și în acest lucru greu de izbândit, cu împreună lucrarea harului dumnezeiesc. Căci acesta ne iubește cu îndelungă răbdare, ne cheamă la pocăință, iar pe cei ce se întorc îi primește cu mila negrăită a îndurărilor, cum am învățat din Evanghelie prin parabola fiului risipitor.

·         Nimeni dintre noi nu e în stare să biruiască cu de la sine putere uneltirile și meșteșugurile celui viclean, ci cu puterea nebiruită a lui Hristos. Deci în zadar s-au amăgit cei ce se mândresc, lăudându-se că au desființat păcatul prin nevoințele săvârșite de ei și prin voia lor liberă. Acesta nu poate fi desființat decât prin harul lui Dumnezeu, ca unul ce a și fost omorât prin taina de pe cruce. De aceea și luminătorul Bisericii, Ioan Gură de Aur, zice că: „nu ajunge râvna omului, dacă nu se bucură și de revărsarea ajutorului de sus”, dar iarăși că „nu câștigăm nimic din revărsarea harului de sus, dacă nu este râvnă”. Acestea amândouă le arată Iuda și Petru. Cel dintâi bucurându-se de mult ajutor, n-a folosit nimic, fiindcă n-a adus cele ale sale. Iar Petru, cu toate că a râvnit, fiindcă nu s-a bucurat de nici un ajutor, a căzut. Din acestea două se țese virtutea. De aceea vă rog, zice, nici să nu dormiți aruncând totul asupra lui Dumnezeu, nici sârguindu-vă să nu socotiți că dobândiți totul prin ostenelile voastre.

·         Careva dintre cei vechi a spus un cuvânt foarte înțelept și lesne de priceput despre gânduri, zicând: „Judecă gândurile în divanul inimii, dacă sunt ale noastre, sau ale potrivnicilor. și pe cele ale noastre și bune așează-le în cămara cea mai dinăuntru a sufletului, păzindu-le închise în vistieria cea nejefuită. Iar cele protivnice alungă-le, pedepsindu-le cu loviturile cugetării raționale, nedându-le nici loc nici sălaș în cuprinsul sufletului tău, sau mai bine zis, junghie-le desăvârșit cu sabia rugăciunii și a cugetării dumnezeiești, ca prin omorârea tâlharilor să se înfricoșeze căpetenia tâlharilor. Căci cel ce cercetează cu de-amănuntul gândurile, acela și iubește cu adevărat poruncile”.

·         Vrăjmașul vieții noastre, diavolul, micșorează păcatele noastre prin multe gânduri, și adeseori le acoperă cu uitarea, ca micșorându-le ostenelile să nu ne mai gândim la plânsul pentru greșeli. Noi însă, fraților, să nu uităm de greșelile noastre, chiar dacă ni se pare prin pocăință ni s-au iertat. Ci să ne amintim necontenit de păcate și să nu încetăm a plânge pentru ele; ca să câștigăm smerenia ca soție bună și să scăpăm de cursele slavei deșarte și ale mândriei.

·         Cel ce a împreunat făptuirea cu cunoștința este un plugar vrednic de laudă, care își udă locșorul sufletului din două izvoare foarte limpezi. Căci cunoștința înaripează ființa tânără prin contemplarea celor mai înalte, iar făptuirea omoară mădularele cele de pe pământ: desfrânarea, necurăția, patima, pofta cea rea. Iar fiind omorâte acestea, odrăslesc frumos florile virtuților, rodind roadele Duhului: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, credința, blândețea, înfrânarea. și atunci acest înțelept plugar, după ce și-a răstignit trupul său împreună cu patimile și cu poftele lui, va zice împreună cu patimile și cu poftele lui, va zice împreună cu propovăduitorul de Dumnezeu purtător: „Nu mai trăiește în mine Hristos”; ceea ce trăiesc, trăiesc prin credință, prin aceea a Fiului lui Dumnezeu, care m-a iubit pe mine și s-a dat pe Sine pentru mine.

·         Să nu uiți nici aceea, iubitorule de Hristos, că patima, aflând în tine un locșor și înrădăcinându-se ca deprindere, aduce cu sine în același ocol și altele. Chiar dacă patimile se împotrivesc între olaltă și făcătorii lor, dracii, la fel, dar toți caută în unire pierzania noastră.

·         Cel ce-și vestejește floarea trupului prin nevoință (asceză) și taie toată voia lui, acela poartă semnele lui Hristos în trupul său cel muritor.

·         Alungă departe de la tine duhul vorbăriei. Căci în el zac patimi foarte cumplite. De aici vine minciuna, îndrăzneala, glumele proaste, nerușinarea, vorbele nebunești și, scurt grăind, „din vorbă multă nu va lipsi păcatul; iar bărbatul tăcut este scaun al simțirii”. Ba „vom da și socoteală pentru orice cuvânt deșert”, cum a zis Domnul. Așadar tăcerea e foarte trebuincioasă și folositoare.

·         Ni s-a poruncit, ca pe cei ce ne defaimă și ne ocărăsc, sau ne necăjesc în oricare alt chip, să nu-i defăimăm și supărăm la rândul nostru, ci mai degrabă să-i vorbim de bine și să-i binecuvântăm. Căci câtă vreme trăim în pace cu oamenii ne luptăm cu dracii; iar câtă vreme ținem minte răul și ne luptăm cu frații, petrecem în pace cu dracii, pe care am învățat să-i urâm cu o ură desăvârșită și să avem către ei război neîncetat.

·         Ferește-te de a vătăma pe aproapele cu o limbă vicleană, ca să nu fii vătămat de ucigașul. Căci am auzit pe Proorocul care strigă: „Pe bărbatul sângeros și viclean îl urăște Domnul; și va pierde Domnul toate buzele viclene, toată limba ce spune vorbe mari”. De asemenea ferește-te de a osândi greșeala fratelui tău, ca să nu cazi din bunătate și dragoste. Căci cel ce nu are bunătate și dragoste pentru fratele nu a cunoscut pe Dumnezeu. Fiindcă Dumnezeu iubire este, cum strigă Ioan, fiul tunetului, și ucenicul iubit al lui Hristos. Dacă Hristos, zice, Mântuitorul tuturor și-a pus sufletul Său pentru noi, datori suntem și noi să ne punem sufletele pentru frații noștri.

·         Patriarhul, împlinind lucrarea iubirii de străini, ședea înaintea cortului, poftind pe cei ce treceau; și întindea masa tuturor, necredincioșilor și barbarilor, fără să deosebească. De aceea s-a învrednicit și de acea minunată masă, ospătând pe Îngeri și pe Stăpânul tuturor. Deci și noi să grijim de iubirea de străini cu multă sârguință și râvnă, ca să primim nu numai pe Îngeri, ci și pe Dumnezeu. Căci zice Domnul: „Întrucât ați făcut unuia dintre acești prea mici, mie ați făcut”. Deci se cuvine să facem bine tuturor, dar mai ales celor ce nu pot să întoarcă.

·         Să ne silim de-a ajunge să cârmuim simțurile prin rațiune și mai ales să nu îngăduim ca ochii, urechile și limba să privească, să asculte și să grăiască în chip pătimaș, ci spre câștigul nostru. Căci nimic nu alunecă mai ușor spre păcat ca aceste mădulare, dacă nu sunt stăpânite de rațiune; și nimic nu ajută mai mult la mântuire ca ele, dacă le cârmuiește și le duce rațiunea spre cele ce trebuie și spre cele ce vrea ea. Dacă acestea nu lucrează cu rânduială, atunci și mirosul se moleșește și pipăitul se întinde cutezător și un roi întreg de patimi se adaugă. Dar ținute în rânduială de rațiune, se ivește pace multă și liniște statornică de pretutindeni.

·         Precum mirul de mult preț, chiar închis în vas, răspândește în aer buna sa mireasmă și umple de ea nu numai pe cei ce stau aproape, ci și pe cei dimprejur, așa și buna mireasmă a sufletului virtuos și iubitor de Dumnezeu, răspândindu-se prin toate simțurile trupului, arată privitorilor virtutea așezată înăuntru. Căci cine văzând limbă care nu grăiește nimic fără rânduială și nepotrivit, ci tot ce-i bun și folositor ascultătorilor, ochi înfrânați, ureche ce nu primește nimic din cântările și cuvintele necuvenite, picioare care umblă necuviincios și față care nu se strâmbă de râs, ci mai degrabă e gata de lacrimi și de plâns, nu va cunoaște că înăuntru se află și multă bună mireasmă a virtuților? De aceea și Mântuitorul zice: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vază faptele voastre cele bune și să mărească pe Tatăl vostru cel din ceruri”.

·         Calea pe care Hristos și Dumnezeul nostru a numit-o în Evanghelie „strâmtă”, pe aceasta iarăși a numit-o „jug blând și sarcină ușoară”. Cum se vor număra aceste două împreună, odată ce par a fi potrivnice? Pentru fire, această cale este desigur aspră și cu suiș, dar pentru intenția și nădejdile bune ale celor ce o bătătoresc, este vrednică de dorit și de iubit și pricinuiește mai degrabă plăcere decât greutate sufletelor iubitoare de virtute. De aceea, cineva poate vedea pe cei ce și-au ales calea strâmtă și necăjicioasă, că umblă pe ea cu mai multă râvnă decât ar umbla pe una largă și lată. Auzi-l pe fericitul Luca spunând că, după ce au fost bătuți, Apostolii „au plecat de la fața sinedriului bucurându-se”, cu toate că nu aceasta e firea loviturilor, căci nu obișnuiesc să aducă plăcere și bucurie, ci durere și suferință. Iar dacă loviturile au născut plăcere pentru Hristos, de ce să ne mirăm dacă și celelalte pătimiri și chinuri ale trupului au același efect din pricina lui Hristos.

·         Dintre cunoștințele de aici, una este după fire, iar alta mai presus de fire. A doua se va limpezi din cea dintâi. Cunoștință după fire numim deci pe toată aceea pe care o poate câștiga sufletul prin cercetare și căutare, folosindu-se de părticelele și puterile firii: despre zidire și despre cauza zidirii, atâta cât poate înțelege sufletul legat de materie. Căci s-a spus în „Cuvântul despre simțire și închipuirea minții”, că lucrarea minții s-a tocit prin unirea și amestecarea cu trupul și de aceea nu poate ajunge în atingerea cu formele inteligibile, ci are trebuință, pentru a le cugeta, de închipuire, care are o fire idolească, de despărțire materială și de grosime. Prin urmare e trebuință de forme pe măsura minții din trup, ca să le poată sesiza pe acestea. Deci mintea fiind astfel, orice cunoștință ar primi prin metoda ei naturală, o numim naturală. Iar cunoștință mai presus de fire este aceea care se ivește în minte într-un chip mai presus de metoda și de puterea ei, adică atunci când cele cugetate întrec (depășesc, transcendent) măsura (analogia) minții împreunată cu trupul, fiind cunoștința care se potrivește minții fără trup. Aceasta vine numai de la Dumnezeu, când află o astfel de minte bine curățită de toată împătimirea materială și stăpânită de dragostea dumnezeiască. Dar nu numai cunoștința se împarte așa, ci și virtutea. Căci alta este virtutea care nu întrece firea și care se numește, pe drept cuvânt, și naturală, și alta cea lucrată numai de Primul Bine, care e mai presus de puterea și starea naturală și care trebuie numită, cu dreptate, supranaturală. Deci astfel împărțindu-se acestea, cunoștința și virtutea naturală le are poate și cel neiluminat. Dar pe cele supranaturale, nicidecum. Căci cum le-ar avea, nefiind părtaș de cauza care le produce? Iar cel iluminat le poate avea pe amândouă. Mai bine zis virtutea supranaturală n-o dobândește nicidecum, dacă n-a dobândit mai întâi pe cea naturală. Dar nimic nu-l împiedică să câștige cunoștința supranaturală, fără cea naturală. Numai trebuie știut că precum simțire și închipuire au și necuvântătoarele, dar are și omul aceste puteri, însă cu mult mai bune și mai înalte, la fel despre virtuțile și cunoștințele naturale se poate spune că le au amândoi, dar cu mult mai bune le are pe acestea cel iluminat, decât cel neiluminat.

·         Cunoștința numită naturală, care se ocupă cu virtuțile și cu cele contrare, e și îndoită. Una e simplă, când cel ce filosofează despre aceste dispoziții nu are experiența lor: aceasta se întâmplă când e îndoielnică. Iar alta e cu lucrul și așa zicând însuflețită, când cunoștința ăstor fel de dispoziții e întărită prin experiență; aceasta e limpede și sigură, necunoscând nicidecum îndoiala și nesiguranța. Acestea așa fiind, patru sunt lucrurile care împiedică mintea să dobândească virtutea. Unul e obișnuința deprinderilor contrare, care s-a zis că încearcă să o convingă prin obiceiul îndelungat să tindă spre cele pământești. Altul e lucrarea simțurilor, care trage mintea cu sine spre frumusețile sensibile. Al treilea e tocirea lucrării mintale, pe care o suferă din pricina împletirii cu trupul. Căci nu stă lucrul mintal în fața minții ca lucrul văzut în fața vederii sau, scurt vorbind, ca lucrul sensibil în fața simțirii; vorbesc de mintea sufletului care e în trup, fiindcă mințile nemateriale ating mai efectiv cele mintale, ca vederea cele văzute. Ci precum vederea slăbită a celor ce pot să vadă nu vede chipurile limpezi, nici clare, ci mai degrabă tulburi și neclare, la fel și mintea din noi privește cele inteligibile. Ba nu le poate nici dori. Căci după măsura cunoștinței e și măsura dorinței. În același timp e trasă spre frumusețile sensibile, care i se par mai clare. Căci e necesar să se umple de o frumusețe ce i se arată, fie ea adevărată sau nu. Pe lângă aceasta e ispita dracilor necurați și de oameni urâtori. Nu se poate spune câte curse întind și aceștia pe drumul sufletelor, în multe chipuri și moduri, prin simțuri, prin cuvânt, ba așa zicând prin toate lucrurile, încât dacă n-ar fi Cel ce a luat oaia rătăcită pe umerii Săi, ca să-i facă pe cei ce privesc spre El mai înalți printr-o nesfârșită purtare de grijă, n-ar putea scăpa nicidecum nici un suflet.

·         Al doilea, care socotesc că pricinuiește și pe cel dintâi, e hrănirea necontenită a sufletului prin știință. Iar prin știință înțeleg atât pe cea a lucrurilor sensibile, cât și pe a celor inteligibile, fie privit în ele înșile, fie în raport cu primul principiu, ca fiind din el și spre el, cât și contemplarea cauzei lucrurilor din cele din jurul ei, atât cât e cu putință. Căci cercetarea firii lucrurilor ajută foarte mult la curățire. Ea izbăvește de afecțiunea pătimașă față de ele și înalță la principiul tuturor, îngăduind să se vadă din cele frumoase și minunate și mari. Cel mai frumos, cel mai minunat și cel mai mare, mai bine zis Cel mai presus de frumusețe, de minunăție și de mărime. Cugetarea învârtindu-se în jurul lor, e cu putință să nu dorească pe Cel cu adevărat bun? Căci dacă e dusă spre ceea ce-i străin, cu atât mai mult spre ceea ce e familiar ei, iar îndrăcindu-se sufletul de acestea, în care din cele de jos ar răbda să zăbovească? și în care din cele ce obișnuiesc să o tragă de la Cel iubit? Oare nu se va sătura și de viața în trup, ca de una ce-l împiedică de la cele frumoase? Căci deși s-a zis că mintea din materie vede neclar frumusețea inteligibilă, dar bunurile inteligibile sunt de așa fel și așa de mari, încât și numai o licărire scurtă a lor și o arătare neclară a acelui noian de frumusețe poate convinge mintea să se ridice poate toate cele neinteligibile și să se întindă numai spre acelea și să nu mai sufere să se despartă de desfătarea aceea, chiar dacă ar ajunge în lucruri de întristare.

·         Dar nici lucrul care ne stăpânește mai mult, adică grijile, nu convine rațiunii. Căci pentru ce s-ar îngriji cel ce nu e împătimit și nici tinde spre nimic din cele de aici? Fiindcă nourul grijilor se naște din tămâia patimilor cele mai generale, adică a iubirii de plăcere, a iubirii de argint și a slavei deșarte. Așa că cel ce e liber de aceasta e străin și de grijă.

·         Dar nici chibzuința, care e încredințată că nu e altceva despre înțelepciunea și care e cel mai puternic mijloc dintre cele ce aduc spre cele de sus, nu lipsește din cele spuse. Căci în știința virtuților se cuprinde și discernământul exact al binelui și al contrariului lui, pentru care e trebuință de chibzuință. Iar modurile întrebuințării și ale luptei ne învață experiența și lupta cu trupul. Iar rațiunea fricii nu lipsește din rațiune. Căci cu cât e mai mare dragostea, cu atât crește și frica. Fiindcă cu cât e mai mare nădejdea binelui, cu atât mușcă mai mult pe cei răniți de el, decât zeci de mii de amenințări. Pe cât de mare e fericirea când e ajuns, pe atât de mare e frica de a nu-l înțelege, care e cea mai mare nenorocire.

·         Este un fel de cerc veșnic ce începe de la același loc și iarăși în același loc sfârșește. Căci cât înțelege cineva atâta dorește; și cât dorește atâta primește, atâta folosește iarăși pentru a-și întări înțelegerea. și iarăși începe mișcarea nemișcată sau nemișcarea mișcată. Deci sfârșitul e astfel, pe cât putem noi pricepe. Iar cum trebuie să mergem spre acest sfârșit, trebuie să băgăm de seamă. Pentru sufletele raționale, care sunt ființe cugetătoare și puțin mai prejos decât mințile Îngerilor, viața de aici este o luptă, viața în trup o nevoință impusă. Iar răsplata este starea pomenită, care e în același timp un dar al bunătății dumnezeiești și o răsplată a dreptății. Este răsplata dreptății, fiindcă bunurile acestea ni se arată ca dobândite prin sudoarea noastră. Iar, fiindcă puterea darului nesfârșit întrece orice osteneală și fiindcă însuși faptul de-a putea binele și de a-l face este un dar al Lui.

·         Care este lupta de aici? Sufletul raționat a fost înjugat cu un trup animalic, care-și are ființa din pământ și atârnă spre cele de jos. și a fost împleticit cu el astfel încât din acestea două, din suflet și din trup, care-și sunt cu totul contrare, să se facă unul, neurmând de aici nici o schimbare sau amestecare a părților, ci din cele două, care rămân după firea lor, făcându-se un ipostas în două firi depline. și așa omul, această viețuitoare amestecată (mixtă), având o fire îndoită, fiecare fire își lucrează în parte cele ale sale. Astfel propriu trupului este să dorească cele asemenea. Căci toate făpturile au dragoste firească spre cele asemenea, dăinuirea lor fiind, se zice, ajutată de unirea cu cel asemenea. Propriu lui mai este să se împărtășească de gustarea lui prin simțire, iar fiind greoi, îi place odihna. Acestea sunt potrivite și plăcute firii animalice. Iar sufletului rațional, ca ființă cugetătoare, îi sunt firești și dorite cele inteligibile și gustarea din ele, după modul său. Dar înainte și mai presus de toate îi este înrădăcinată în chip firesc dragostea către Dumnezeu. El vrea să se bucure de gustarea Lui și a celorlalte bunuri inteligibile, dar nu poate face această fără piedică. Primul om poate să cunoască și să se bucure neîmpiedicat de gustarea celor inteligibile prin minte, precum a celor sensibile prin simțire (percepție simțuală), dar era dator să nu se îndeletnicească cu cele de mai jos, ci cu cele mai de sus. În el era puterea pentru amândouă, fie să fie împreună cu cele inteligibile, prin minte, fie cu cele sensibile prin simțire. și nu zic că Adam nu trebuia să se folosească de simțire, căci nu în zadar era îmbrăcat în trup, ci că nu trebuia să se desfăteze cu cele sensibile, ci, privind prin simțire frumusețea făpturilor, trebuia să se înalțe spre cauza lor și să se desfăteze de El cu uimire. Având două căi pentru a se minuna de Făcător, nu trebuia să se lipsească de cele sensibile și să se minuneze de ele și nu de Făcător, păstrând frumusețea cea inteligibilă. Dar Adam așa a făcut. Folosindu-se rău de simțire, s-a minunat de frumusețea sensibilă, părându-i fructul frumos la vedere și bun la mâncare. și așa gustând din el, a părăsit gustarea celor inteligibile. De aceea dreptul Judecător, judecându-l nevrednic de Sine, L-a lipsit pe el de cele pe care însuși le-a disprețuit, adică contemplarea lui Dumnezeu și a celor ce sunt și a pus întuneric care să-L ascundă de El și ființele nemateriale. Căci nu trebuiau lăsate cele sfinte celor întinați. Ci i-a îngăduit gustarea celor de care s-a îndrăgit, lăsându-l să trăiască prin simțire și prin mici urme ale minții. Din această pricină s-a făcut lupta noastră față de cele de aici mai grea. Căci precum s-a zis, nu ne stă în putere să gustăm din cele inteligibile, ca din cele sensibile prin simțire, măcar că prin botez suntem ajutați foarte mult, fiind curățiți și înălțați.

·         Aceasta trebuie făcut. Dar cum o putem face, trebuie să chibzuim bine. S-a spus că trupul dorește să se desfăteze de cele ale sale prin simțire, lucru care e contrar intenției sufletului. și cu cât mai mult se întărește, cu atât mai mult le dorește. Deci aceasta s-a dat în grija sufletului, ca să pună frâu tuturor simțirilor, ca să nu ne desfătăm, cum s-a zis, de cele supuse simțurilor. Iar fiindcă trupul întărindu-se se pornește și mai mult e greu de înfrânat, s-a dat în grija sufletului mortificarea lui prin post, priveghere, stare în picioare, culcare pe jos, neîmbăiere și prin toată cealaltă rea pătimire, ca vestejind puterea lui să-l aibă ușor de strunit și ascultător spre faptele sale cugetătoare. La această stare trebuie să se ajungă. Dar fiindcă acestea sunt ușor de dorit, dar greu de făcut și multe sunt greșelile faptelor, căci oricât ar fi de atent cineva, simțirea îl fură adeseori, s-a iscodit și un al treilea leac: rugăciunea și lacrimile. Rugăciunea este mulțumirea pentru bunurile primite și cererea iertării greșelilor și a puterii care împuternicește pentru viitor, întrucât fără ajutorul dumnezeiesc, cum s-a spus și mai înainte, n-ar putea face sufletul nimic. Ea mai este unirea cu Cel dorit și împărtășirea de El și învoirea deplină a întregi puteri a voinței cu El. Iar partea cea mai însemnată a țintei urmărite era să înduplece voința, să vrea aceasta cât se poate de mult. Iar lacrimile au multă putere. Ele câștigă îndurarea stăpânului pentru greșelile noastre și spală petele ce n-au venit din plăcerea simțurilor. De asemenea întraripează dorul spre cele de sus. Așa stau acestea.

·         Căci stăpânit de neștiință sufletul nu pricepe cum trebuie firea lucrurilor, de unde a venit fiecare și unde se întoarce. și disprețuindu-și scopul său se întoarce spre cele pământești. Căci sufletul nu se dorește după binele văzut. Iar dacă e stăpânit de vreo obișnuință, el poate să biruiască și obișnuința. Deci când nu era încă obișnuința, a fost amăgit de neștiință. Drept aceea trebuie să năzuiască spre cele dintâi și să cugete drept despre făpturi, pe urmă să-și înaripeze voința spre primul bine și să disprețuiască toate cele de față, cunoscând marea lor deșertăciune. Căci ce ajutor ne dau ele pentru sfârșitul (scopul) nostru? și ca să rezum totul pe scurt, un singur lucru are de făcut sufletul rațional în trup: să se dorească după scopul său propriu. Iar fiindcă lucrarea voinței fără înțelegere rămâne nemișcată, avem datoria să lucrăm cu mintea. Deci fie că a cugeta este pentru a voi, fie că atât pentru sine cât și pentru a voi, ceea ce pare mai adevărat, căci fericirea, căreia viața nevoitorului de aici îi este nu numai pricinuitoare, ci și chip, are amândouă lucrările: cugetarea și dorirea (dacă amândouă sunt acolo la fel, sau una din el e mai de căpetenie, n-au decât să filosofeze cei ce vreau), fapt e că pentru vremea de acum ne mișcăm prin amândouă lucrările, dintre care una o numim contemplație, iar pe alta făptuire. și este cu neputință să se afle una din ele fără cealaltă pe culmile acestor lucrări. Pe treptele cele mai de jos însă și după acelea, se poate. Iar toate piedicile acestor lucrări, sau acelea care caută spre cele contrare, le numim păcate. Precum toate cele ce ajută sau izbăvesc de piedici, le numim virtuți. Iar fapte săvârșite prin virtuți le numim izbânzi, precum ale celor potrivnice, căderi și greșeli. Iar ceea ce modelează fiecare lucrare, fie spre mai rău, fie spre mai bine, este ținta cea mai din vârf pe care o știm că este o lucrare compusă din cugetare și voire.