Avva Filimon

·         Deci dacă vrei să ajungi la toate aceste virtuți, fii fără grijă dinspre orice om, fugi de lume și umblă cu râvnă pe calea Sfinților, ține-ți înfățișarea neîngrijită, haina pătată și smerită, purtarea simplă, cuvântul fără meșteșug, mersul fără slavă deșartă, glasul netocmit, viețuiește în sărăcie, lasă-te disprețuit de toți, iar mai presus de poate păzește-ți mintea, grijește trezvie, stăruiește în toate strâmtorările și păstrează toate bunătățile pe care le ai neștirbite, și ia aminte la tine cu de-amănuntul, ca să nu primești nici una din plăcerile ce vor să intre. Căci patimile sufletului se potolesc prin liniștire; iar întărâtate și mâniate se sălbăticesc și mai tare și-i silesc pe cei ce le au să păcătuiască și mai mult, precum rănile trupurilor, zgâriate și descojite, se fac anevoie de tămăduit. Cuvântul fără rost încă poate despărți mintea de pomenirea lui Dumnezeu, dracii silind-o la aceasta, iar simțurile ascultând de ei. Numai lupta și frica mare pot păzi sufletul. Deci trebuie să desparți de toată lumea și să rupi sufletul de toată afecțiunea față de trup, și să te faci fără casă, fără lucruri de ale tale, neiubitor de argint, lipsit de avere, neumblător după câștig și după schimburi, nepriceput în lucruri omenești, smerit la cugetare, împreună pătimitor, bun, blând, liniștit, gata să primești în inimă întipăririle venite din cunoștința dumnezeiască. Căci nici în ceară nu se poate scrie, dacă nu s-au netezit mai-nainte trăsăturile aflate în ea. Acestea ne învață marele Vasile.

·         Iar pravila sfântului bătrân era aceasta: noaptea cânta toată psaltirea și canoanele, fără tulburare, și zicea o pericopă din Evanghelie. Pe urmă se așeza zicând în sine: Doamne miluiește, cu stăruința și atât de mult, până nu mai putea să-l rostească. Apoi se culca, și când se făcea de ziuă cânta iarăși ceasul întâi, și se așeza în scaunul lui privind către răsărit și cântând cu rândul și iarăși zicând din Apostol și din Evanghelie. Așa petrecea toată ziua, cântând neîncetat și rugându-se și hrănindu-se cu contemplarea celor cerești, încât de multe ori mintea lui se înălța în contemplație și nu știa dacă se află pe pământ. Văzându-l deci pe el fratele îndeletnicindu-se așa pe întins și de neslăbit cu pravila, și preschimbat cu totul de cugetările dumnezeiești, zice către el: Te ostenești, Părinte, astfel la o așa bătrânețe, chinuindu-ți trupul și robindu-l. Iar el zise răspunzând: Crede, fiule, că atâta râvnă și dor pentru pravilă a așezat Dumnezeu, încât o pot împlini în toată întinderea ei. Iar dorul după Dumnezeu și nădejdea bunurilor viitoare biruie neputința trupească. Astfel întreg dorul minții îl avea zburând spre cer; și nu numai în alte vremi, ci și în vremea mesei însăși.

·         Apoi l-a mai întrebat și aceasta: De ce, Părinte, mai presus de toată dumnezeiasca Scriptură te îndulcești cu Psaltire? și de ce cânți liniștit, ca și când ai spune către cineva cuvintele? Iar el zise către acela: Îți spun, fiule, că așa a întipărit Dumnezeu puterea Psalmilor în sufletul meu smerit, ca și în Proorocul David, și nu mă pot despărți de dulceața feluritelor vederi din ei. Căci cuprind toată dumnezeiasca Scriptură. Iar acestea le-a spus cu multă smerenie de cuget celui ce l-a întrebat, de dragul folosului, fiind mult silit.

·         Fie că mănânci, fie că bei, fie că te întâlnești cu oarecine, fie că ești afară din chilie, fie că ești pe drum, să nu uiți să rostești această rugăciune și să cânți și să meditezi rugăciuni și psalmi, cu o cugetare trează și cu mintea nerătăcită. Dar chiar când te afli în cea mai necesară trebuință, să nu înceteze mintea ta să mediteze și să se roage în ascuns. Căci astfel poți înțelege adâncurile dumnezeieștii Scripturi și puterea ascunsă în ea și să-i dai minții o lucrare neîncetată, ca să împlinești cuvântul Apostolului, care poruncește: „neîncetat vă rugați”. Ia aminte deci cu dinadinsul și păzește-ți inima ca să nu primească gânduri rele, sau deșarte și nefolositoare. Ci totdeauna, fie că ești culcat, fie că ești în picioare, fie că mănânci, fie că bei, fie că te întâlnești cu alții, inima ta să se îndeletnicească pe ascuns în cuget, fie cu psalmii, fie cu rugăciunea: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, miluiește-mă”. Iar când cânți cu gura, ia de asemenea aminte să nu zici alte cuvinte cu gura și la altele să-ți rătăcească cugetarea. și iarăși l-a întrebat fratele: Văd în somn multe năluciri deșarte. Iar bătrânul a zis către el: Să nu te lenevești și să nu te faci nepăsător, ci înainte de a te culca fă multe rugăciuni în inima ta și împotrivește-te gândurilor, ca nu cumva să fii dus de voile diavolului și să te lepede Dumnezeu. Grijește cu puterea ca să adormi după psalmi și după această meditație în minte, și să nu lași cugetarea ta să primească gânduri străine; ci în gândurile în care ai fost rugându-te, în acelea să te culci meditând, ca să fie cu tine când adormi și să-ți grăiască ție când te scoli. Zi și sfântul Simbol al credinței ortodoxe înainte de a te scula. Căci credința dreaptă în Dumnezeu este un izvor și o strajă a tuturor bunătăților.

·         Mai zicea și aceea că gândurile ce se ivesc în cuget despre cele deșarte sunt boli ale sufletului nelucrător și leneș.

·         Iar când dobândești o virtute, să nu ți se înalțe gândul împotriva fratelui, fiindcă tu ai dobândit-o, iar acela nu i-a avut grijă. Căci acesta este începutul mândriei. Păzește cu toată puterea să nu faci nimic pentru plăcerea oamenilor. Iar când lupți cu patima, să nu slăbești, nici să te lenevești dacă dăinuiește războiul, ci, ridicându-te, aruncă-te înaintea lui Dumnezeu, din toată inima, zicând cu Proorocul: „Judecă-i, Doamne, pe cei ce mă nedreptățesc, căci eu nu pot nimic asupra lor”. și El văzând smerenia ta, îți va trimite mai repede ajutorul Său. Iar când mergi cu cineva pe cale, nu primi convorbire când mergi cu cineva pe cale, nu primi convorbire deșartă, ci dă-i minții lucrarea duhovnicească pe care o avea, ca să i se facă obicei bun și uitare a plăcerilor vieții.

·         Când poți să te rogi întru trezvie, să nu faci nimic cu mâinile; iar dacă ești cuprins de moleșeală, mișcă-te puțin, amenințându-i gândul și fă ceva cu mâinile. Iar acela zise iarăși către el: Dar tu, Părinte, nu ești îngreunat de somn în pravila ta? Zise lui: Anevoie; dar dacă mi se întâmplă vreodată puțin, mă mișc și zic începutul Evangheliei după Ioan, îndreptând spre Dumnezeu ochiul cugetului și îndată se risipește. Asemenea fac și cu gândurile. Când vine vreunul, îl întâmpin ca pe un foc de lacrimi, și se risipește. Dar tu încă nu poți să te înarmezi astfel, ci ține mai degrabă meditația ascunsă și rugăciunile de azi, rânduite de Sfinții Părinți adică silește-te să săvârșești ceasul al treilea, al șaselea, al nouălea, cele de seara și pravila de noapte. Dar ia seama cu toată puterea, să nu faci nimic pentru plăcerea oamenilor, nici să nu ai vreodată dușmănie împotriva fratelui, ca să nu te desparți de Dumnezeul tău.

·         „șezând eu o dată aproape de el, l-am întrebat dacă a fost ispitit de uneltirile dracilor pe când ședea în pustie? Iar el zise: Îngăduie, frate. Dacă va îngădui Dumnezeu să vie la tine ispitele pe care le-am încercat eu de la diavol, nu cred că ai putea să rabzi amărăciunea lor. Am șaptezeci de ani, sau și mai bine, și cei mai mulți i-am petrecut în ispite. și locuind în mai multe pustiuri, în liniștea cea mai deplină, atâtea am încercat și am pătimit de la ei, câte nu sunt de folos să le povestesc celor ce n-au primit experiența liniștirii, ca să nu-i amărăsc. Iar în ispite, aceasta o făceam pururi: Îmi puneam toată nădejdea în Dumnezeu, înaintea căruia am făcut și făgăduințele lepădării și El îndată mă izbăvea. De aceea, frate, nu mai am grijă de mine. Căci știu că se îngrijește El de mine. și așa port mai ușor ispitele ce-mi vin. Numai aceasta o aduc de la mine, că mă rog neîncetat. Căci știu că pe cât se întind cele neplăcute, pe atât se gătesc cununile celui ce rabdă. Căci acestea sunt rânduite ca lucruri de schimb de Dreptul Judecător. Deci știind aceasta, frate, să nu cazi în lenevie, cunoscând că stai în mijlocul războiului luptându-te, și că sunt foarte mulți cei ce luptă pentru noi, cu vrăjmașul lui Dumnezeu. Căci cum am putea noi cuteza să ne împotrivim unui așa de înfricoșat vrăjmaș al neamului nostru, dacă nu ne-ar susține dreapta cea atotputernică a lui Dumnezeu Cuvântul, ocrotindu-ne și acoperindu-ne? Cum ar rezista firea omenească la uneltirile lui? Căci „cine, zice, va descoperi fața îmbrăcăminții lui? Iar la încheietura platoșei lui cine va pătrunde? Din gura lui ies făclii aprinse, care scapără ca niște gratii de foc. Din nările lui iese fum de cuptor ce arde cu foc de cărbuni. Sufletul lui e cărbuni. Flacără iese din gura lui. În grumazul lui sălășluiește puterea. Înaintea lui aleargă pierzania. Inima lui e întărită, stă ca o piatră, ca o nicovală neclătită. Fierbe adâncul ca o căldare. Socotește marea ca un vas de unsoare; iar tartarul adâncului ca pe un rob. Tot ce e înalt vede, împărățind peste toate cele din ape”. Împotriva lui ne este lupta, frate. Pe unul ca acesta ni l-a arătat Cuvântul ca asupritor.

·         Mai povestea iarăși același frate și aceea că pe lângă alte virtuți, o câștigase și pe aceasta, că nu răbda niciodată să audă o vorbă fără rost. Iar dacă cineva din neatenție povestea vreun lucru care nu tindea la folosul sufletului, nici nu răspundea măcar. Dar nici când plecam eu la vreo slujbă, nu mă întreba de ce pleci, și nici întorcându-mă, nu mă întreba unde ești, sau cum ești, sau ce ai de făcut. Odată, călătorind eu la Alexandria pentru o trebuință oarecare și de acolo suindu-mă în cetatea împărătească pentru un lucru bisericesc, împreună cu mai mulți frați preacuvioși, n-am trimis nici o veste slujitorului lui Dumnezeu. Petrecând deci acolo vreme destulă, m-am întors iarăși la Schit la el. iar el văzându-mă și bucurându-se și îmbrățișându-mă, a făcut rugăciune și apoi a șezut neîntrebându-mă nimic, ci stăruia îndeletnicindu-se cu contemplația. Odată, vrând să-l cerc, am lăsat să treacă mai multe zile, fără să-i dau pâine să mănânce. Iar el n-a întrebat, nici n-a zis nimic. Eu, după aceasta, punându-i metanie, i-am zis: Fă iubire, Părinte, și-mi spune, nu te-ai supărat, că nu ți-am adus să mănânci după obicei? Iar el zise: Iartă frate, douăzeci de zile dacă nu mi-ai da pâine să mănânc, și încă nu ți-aș cere. Căci până rabd cu sufletul, rabd și cu trupul. Atâta era cufundat în contemplarea Binelui adevărat. Mai zicea: De când am venit în Schit, n-am îngăduit gândului meu să iasă afară din chilie, dar nici alt gând n-am primit în cugetare, afară de frica lui Dumnezeu și de judecățile veacului ce va să vie, gândindu-mă la osânda ce așteaptă pe păcătoși, la focul veșnic, la întunericul cel mai dinafară, la felul cum petrec sufletele păcătoșilor și ale drepților și la bunătățile ce așteaptă pe cei drepți, la plata pe care o va lua fiecare după osteneala sa, unul pentru sporirea durerilor, altul pentru milostenie și dragoste nefățarnică, unul pentru neavere și pentru lepădarea de toată lumea, altul pentru smerita cugetare și liniștirea cea mai deplină, unul pentru supunerea desăvârșită și altul pentru înstrăinare. Gândindu-mă la toate acestea, nu las alt gând să lucreze în mine, nici nu pot să mai fiu cu oamenii, sau să-mi mai ocup mintea cu ei, ca să nu mă despart de gândurile mai dumnezeiești.

·         Căci când sufletul lasă desimea și intensitatea minții să slăbească, pune stăpânire pe el noaptea. Fiindcă unde nu strălucește Dumnezeu, toate se contopesc ca într-un întuneric și nu mai poate privi numai spre Dumnezeu și tremura de cuvintele Lui. „Căci Dumnezeu aproape sunt eu, zice Domnul, și nu Dumnezeu departe”; sau: „Se va ascunde omul în ascunziș, și eu nu-l voi vedea? Nu umplu eu cerul și pământul?”

·         Cum pot, ziceam, să-mi fac mintea curată ca și tine? Iar el zicea: Mergi și ostenește. Căci e trebuință de osteneală și de durerea inimii. Fiindcă nu ne vin dormind și zăcând pe spate cele ce se dau prin osteneală și sârguință. Când vin bunătățile pământului fără osteneală? Deci cel ce vrea ca să ajungă la spor duhovnicesc, trebuie, înainte de toate, să se lepede de voile sale și să câștige pentru totdeauna plânsul și averea. Nemailuând aminte la păcatele altora, ci numai la ale sale, să plângă pentru ele, ziua și noaptea, și să nu aibă prietenie cu vreun om. Căci sufletul îndurerat de întâmplări triste și străpuns de amintirea păcatelor de mai înainte, se face mort pentru lume și lumea se face moartă pentru el, adică patimile trupului se fac nelucrătoare, precum și omul pentru patimi.

·         Iar cel ce la începutul lepădării nu primește plânsul în inimă, nici lacrimi duhovnicești, nici gândul la chinurile fără sfârșit, nici liniștirea adevărată, nici rugăciunea stăruitoare, nici psalmodia, nici meditarea dumnezeieștilor Scripturi, cel ce nu câștigă deprinderea acestora, ca să fie silit de o stăruință neîncetată să facă acestea cu mintea chiar dacă nu vrea, și să înflorească în cugetul lui frica de Dumnezeu, unul ca acesta se odihnește încă în dragostea de lume și nu poate dobândi mintea curată în rugăciune. Căci evlavia și frica de Dumnezeu curățesc sufletul de patimi și ajută minții să se elibereze și o duc spre contemplația naturală și o fac să se înalțe la cunoștința lui Dumnezeu (la teologie), pe care o primește în schima fericirii. Pentru că celor ce o iau asupra lor le dăruiește încă de aici arvunile și le-o păzește neclintită.
Deci să grijim cu toată puterea de lucrarea făptuitoare, prin care suntem înălțați cu evlavie. Ea este curăția cugetării, al cărei rod este contemplația naturală și cunoașterea lui Dumnezeu (teologia). Căci făptuirea este ușa contemplației, cum zice mintea cea mai înfocată și mai teologică. Deci dacă nu vom griji de făptuire, vom fi pustii de orice înțelepciune. Chiar dacă ar ajunge cineva la culmea virtuții, are trebuință de osteneala nevoinței, ca să-și strunească pornirile neregulate ale trupului și să-și păzească gândurile. Numai așa am putea să ne împărtășim de sălășluirea lui Hristos. Căci pe cât se înmulțește în noi dreptatea, pe atâta crește bărbăția duhovnicească. și desăvârșindu-se mintea, se unește întreagă cu Dumnezeu, se umple de lumina dumnezeiască și primește descoperirea tainelor negrăite. Atunci descoperă cu adevărat locul cumințeniei, al tăriei, al destoiniciei ca să cunoască toate, al îndelungimii de zile și vieți, al luminii ochilor și al păcii. Căci până e prinsă în lupta cu patimile, încă nu e vremea să se bucure de acestea. Fiindcă virtuțile și păcatele fac mintea oarbă. Unele, ca să nu vadă virtuțile; celelalte, ca să nu vadă păcatele. Dar când se odihnește de război și se învrednicește de darurile duhovnicești, atunci se face întreagă luminoasă, stând sub lucrarea îndesată a harului. Atunci stăruie neclintită în contemplarea (vederea) celor duhovnicești. O minte ca aceasta nu mai e legată de cele de aici, ci s-a mutat din moarte la viață.

·         Pentru că cel ce se luptă și a ajuns să se apropie de Dumnezeu și să se facă părtaș de sfânta lumină și să fie rănit de dorul ei, se desfată de Domnul cu o bucurie duhovnicească și necuprinsă, precum zice dumnezeiescul psalm: „Desfătează-te de Domnul, și să-ți dea ție cererile inimii tale; și va arăta ca o lumină dreptatea ta și judecata ta ca miezul zilei”. Căci ce dor al sufletului e așa de puternic și de anevoie de suportat ca cel ce vine de la Dumnezeu în sufletul care e curățit de tot păcatul și care zice din adevărata simțire a inimii: „Sunt rănit de dragoste?” Fulgerările frumuseții dumnezeiești sunt cu totul de negrăit și de nepovestit. Nu le înfățișează cuvânt, nu le primește ureche. Chiar de ai vorbi de lumina luceafărului, de strălucirea lunii, de lumina soarelui, toate sunt nimic față de slava aceea și sunt cu mult mai prejos de lumina adevărată, decât noaptea adâncă, sau luna întunecată, de amiaza cea mai luminată. Așa ne-a învățat și Vasile, dumnezeiescul dascăl, cel care a cunoscut acestea prin cercare și învățându-le ni le-a predat nouă.

·         Dar cine nu s-ar minuna și de lucrul următor, care e dovada marii lui smerenii de cuget. Învrednicit de multă vreme de treapta preoțească și ajuns la cele prin viețuire și cunoștință, fugea așa de mult povara dumnezeieștilor slujbe, încât în cele mai multe din timpurile nevoințelor sale, aproape că nu primea să se apropie de sfânta masă. Ba, viețuind cu atâta curăție, nici împărtășirea de dumnezeieștile Taine nu o primea când avea întâlnire cu oamenii, măcar că nu spunea nimic pământesc, ci primea întâlnirea pentru folosul celor ce o cereau. Iar când voia să se Împărtășească de dumnezeieștile Taine, cerea îndurarea lui Dumnezeu prin rugăciuni, psalmodii și mărturisiri. Căci se cutremura de glasul preotului, când rostea și zicea: „Sfintele Sfinților”. Fiindcă zicea că toată biserica se umple de Sfinții Îngeri și însuși Împăratul Puterilor săvârșește tainic cele sfinte și se preface în inimile noastre în trup și sânge. De aceea zicea că trebuie să devenim curați și oarecum afară de trup și așa să îndrăznim a ne apropia, fără nici o îndoială și ezitare, de preacuratele lui Hristos Taine, ca să ne facem părtași de luminarea din ele. Căci mulți dintre Sfinții Părinți au văzut pe Îngeri, stând de pază în jurul lor. De aceea se și păzeau în tăcere, nevorbind cu nimeni. Mai zicea și aceea că atunci când trebuie să-și vândă el însuși lucrul mâinilor sale, ca nu cumva, vorbind și răspunzând, să spună vreo minciună, vreun jurământ, sau vreo vorbă de prisos, sau vreun altfel de păcat, mai bine tăcea, lăsând să pară că e prost. și tot cel ce voia să cumpere, lua de la el și da ce voia. și primea ceea ce i se da cu mulțumire, negrăind nimic, acest bărbat cu adevărat înțelept.