Ioan Carpatiul
· Precum focul învăluia rugul, dar nu-l ardea, așa și la cei ce au primit darul nepătimirii, chiar de ar purta un trup foarte greu și foarte aprins, căldura trupului nu tulbură și nu întinează întru nimic trupul sau mintea. Căci glasul Domnului a desfăcut flacăra de fire. Fiindcă voia și cuvântul lui Dumnezeu a despărțit cele unite după fire.
· Luna crescând și iarăși scăzând arată starea omului, care aici face cele bune și aici păcătuiește, apoi se întoarce prin pocăință la viața virtuoasă. Deci nu s-a pierdut mintea celui ce a greșit, cum socotesc unii de la voi, precum nu se micșorează trupul lunii, ci lumina ei. Omul își recâștigă așadar iarăși strălucirea sa prin pocăință, precum luna, după ce s-a mistui, se îmbracă iarăși de la sine cu lumina. Căci „cel ce crede în Hristos, de va și muri, viu va fi”; „și va cunoaște, zice, că Eu Domnul am grăit și voi face”.
· De se va răscula în cugetul tău roiul gândurilor urâte și slăbind vei fi biruit, să știi că te-ai despărțit pentru o vreme de harul dumnezeiesc. De aceea ai și fost dat pe mâna căderii tale, după o dreaptă judecată. Drept aceea luptă să nu fii lipsit niciodată de har, din nepurtarea de grijă, nici pentru o clipă. Iar de vei putea să te ridici din alunecare și să treci peste zidul gândurilor pătimașe și peste atacurile întinate necontenite, aduse de marea dibăcie a vrăjmașilor, să nu uiți de harul dat ție de sus. Căci zice Apostolul: „Nu eu, ci harul lui Dumnezeu, care e cu mine”, a lucrat o astfel de biruință și m-a ridicat din gândurile întinate ce s-au sculat asupra mea, și m-a izbăvit de bărbatul nedrept, adică de diavolul, și de omul cel vechi. Pentru aceasta, ușurat de aripa Duhului și slobozit de povara trupului, am putut zbura deasupra dracilor ce umblă să vâneze și să prindă mintea omenească cu patima plăcerii, pe care i-o arată, atrăgând-o cu sila spre ea. Cel ce m-a scos prin urmare din Egipt, adică din lumea pierzătoare de suflet, Acesta este cel ce, luptând pentru mine cu braț ascuns, a biruit pe Amalec și mi-a dat nădejdea că Domnul va zdrobi de la fața noastră și celelalte neamuri ale patimilor necuvioase. Acesta este Dumnezeul nostru, care ne va da înțelepciune și putere (căci cine sunt aceia care, luând înțelepciune, nu au luat și puterea Duhului, spre a birui pe vrăjmași), „acesta va înălța capul tău peste vrăjmașii tăi și-ți va da ție aripi ca de porumb și, zburând, te vei odihni la Dumnezeu”. Pune-va Domnul „arc de aramă în brațele tale”, arătându-te tare, ager și viguros împotriva vrăjmașului și împiedicând sub tine pe toți cei ce-ți stau împotrivă. Pune deci în socoteala Domnului harul curăției, mulțumindu-I că nu te-a închis în mâinile voilor trupului tău, ale sângelui și ale duhurilor stricăcioase și necurate, care le întărâtă pe acestea, ci te-a întărit pe tine cu dreapta Lui. Zidește-i jertfelnic ca Moise după ce a pus pe fugă pe Amalec. „Pentru aceasta mărturisi-mă-voi ție, Doamne, și numele Tău voi cânta”, mărind puterile Tale, că ai izbăvit de stricăciune viața mea și m-ai răpit din cursele și săgetăturile răutății viclene, învechite și cu multe fețe.
· Dracii cei vicleni înviorează, înnoiesc, înalță și înmulțesc în noi patimile spurcate. Iar meditările cuvântului dumnezeiesc, și mai ales cele ce se fac cu vărsare de lacrimi, omoară patimile și le risipesc, chiar dacă sunt vechi, și fac să înceteze treptat lucrările lor păcătoase, stricătoare de suflet și de trup. Numai noi să nu ne lenevim de a stărui pe lângă Domnul prin rugăciune și prin nădejde neslăbită și neînfricată.
· Când, sârguindu-te pentru virtutea postirii, nu o poți dobândi din pricina neputinței, și cu inima zdrobită te întorci cu mulțumire către Purtătorul de grijă și Judecătorul tuturor, însuși faptul de a mulțumi milostivirii lui Dumnezeu ți se va pune la socoteală, numai să te arăți pururi umilit înaintea Domnului și să nu te înalți față de nici un om.
· știind vrăjmașul că rugăciunea ne este nouă apărătoare, iar lui vătămătoare, și silindu-se să ne desfacă de ea, ne împinge la pofta științelor elinești, de la care ne-am depărtat, și ne îndeamnă să ne ocupăm cu ele. Să nu ascultăm de el, ca nu cumva, depărtându-ne de la legile plugăriei noastre, să culegem, în loc de smochini și struguri, spini și mărăcini. „Căci înțelepciunea lumii acesteia s-a socotit nebunie la Dumnezeu”.
· Ai Scriptura mărturie că cineva, chiar pătimaș fiind, dacă crede cu toată inima și cu smerenie, primește harul nepătimirii. Căci zice: „Astăzi vei fi cu mine în rai”; „Credința ta te-a mântuit, mergi în pace”, în pacea preafericitei nepătimiri, și celelalte de felul acesta; sau: „Toamna se coc strugurii”; sau: „Fie vouă după credința voastră”.
· Când, urând patimile, suntem tulburați și mai tare de gândurile nerușinate ale dracilor, să ne sprijinim și mai mult pe credința în Domnul și să ne facem și mai întărită nădejdea în bunurile veșnice făgăduite, de care se silesc vrăjmașii să ne lipsească și să ne înstrăineze, din pizmă. Căci dacă n-ar fi foarte mari acele bunuri, n-ar arde dracii de o atât de mare pizmă împotriva noastră și nu ne-ar săgeta așa de des cu gânduri întinate, crezând că își vor sătura furia lor și ne vor împinge la deznădejde, prin supărarea multă și cu anevoie de purtat.
· Unii spun că făptuirea este cunoștința cea mai adevărată. Drept aceea siliți-vă să vă arătați credința și cunoștința mai mult prin fapte. Căci cel ce se mândrește numai cu cunoștința va auzi: „Pe Dumnezeu mărturisesc că îl știu, dar prin fapte îl tăgăduiesc”.
· Dracii se silesc să spurce pe nevoitor, prin năluciri rușinoase și prin scurgerea sămânței, cele mai adeseori în vremea praznicelor și a sfintelor slujbe, și mai ales când vrea cineva să se apropie de masa cea de taină. Dar nici prin aceasta nu vor răni sau slăbi pe cel obișnuit să poarte toate cu răbdare și cu vitejie. „Deci să nu se laude împotriva noastră cei strâmbi ca cei drepți”.
· Vrăjmașii se răzbună pe purtarea și râvna ta, pălmuindu-ți sufletul cu încercări felurite și negrăite. Dar din necazurile multe și nespuse ți se împletește cununa; și „întru neputințe se desăvârșește puterea lui Hristos”; și în stările triste ale sufletului obișnuiește să înflorească harul Duhului. „Că a răsărit celor drepți lumina în întuneric”. Să ținem numai îndrăznirea și lauda nădejdii tare până la sfârșit.
· Nimic nu obișnuiește să piardă așa de mult virtutea, ca luarea ei în râs, batjocura și vorbăria deșartă. Dar iarăși nimic nu înnoiește așa de mult sufletul învechit și nu îl face să se apropie de Dumnezeu, ca frica de Dumnezeu, atenția cea bună, cugetarea neîncetată la cuvintele lui Dumnezeu, înarmarea cu rugăciunea și urmărirea câștigului din privegheri.
· Multă destoinicie și mult folos câștigă sufletul dacă rabdă cu tărie orice necaz, fie că vine de la oameni, fie de la draci, și dacă știe că suntem datori să purtăm ostenelile și să nu învinuim pe nimeni decât pe noi înșine. Căci cel ce învinuiește pe altul pentru necazurile sale a alunecat din dreapta judecată a ceea ce se cuvine.
· Se întâmplă uneori, ca înmulțindu-se ispitele, omul să se depărteze de la scaunul de-a dreapta, chiar dacă e sârguitor, adică să iasă din rânduiala lui, „toată înțelepciunea și tot meșteșugul lui fiind înghițit”, cum zice Scriptura. Aceasta, ca să nu ne încredem în noi înșine și să nu se laude Israel, zicând: „Mâna mea m-a izbăvit pe mine”. Dar nădăjduiește că vei fi așezat iarăși în starea frumoasă de mai înainte, fiind alungat și căzând de la tine cel viclean, prin porunca dumnezeiască. Căci acesta ne ațâță să privim și să auzim toate cu patimă și ne împinge spre păcat. Învăluindu-ne mintea ca într-o ceață groasă, el face și trupul să simtă o greutate și o povară negrăită. Iar rațiunea cea firească, ce e simplă și neprefăcută, asemenea copiilor de curând născuți, o face complicată și foarte expertă în tot felul de păcate, otrăvind-o și scoțând-o din firea ei prin aplecarea în două părți.
· Când sufletul iese din trup vrăjmașul dă năvală asupra lui, războindu-l și ocărându-l cu îndrăzneală și făcându-se pârâș amarnic și înfricoșat al lui pentru cele ce a greșit. Dar atunci se poate vedea cum sufletul iubitor de Dumnezeu și prea credincios, chiar dacă a fost mai-nainte rănit adeseori de păcate, nu se sperie de năvălirile și amenințările aceluia, ci se întărește și mai mult întru Domnul și zboară plin de bucurie, încurajat de Sfintele puteri care îl conduc, și împrejmuit ca de un zid de luminile credinței, strigând și el cu multă îndrăzneală diavolului viclean: Ce este ție și nouă, înstrăinatule de Dumnezeu? Ce este ție și nouă, fugarule din ceruri și slugă vicleană? Nu ai stăpânirea peste noi, căci Hristos, Fiul lui Dumnezeu, are stăpânirea peste noi și peste toți. Lui i-am păcătuit, Lui îi vom răspunde, având zălog al milostivirii lui față de noi și al mântuirii noastre cinstita Lui cruce. Iar tu fugi departe de noi, pierzătorule. Căci nimic nu este ție și slugilor lui Hristos. Zicând acestea sufletul cu îndrăzneală, diavolul întoarce spatele, tânguindu-se cu glas mare, neputând să stea împotriva numelui lui Hristos. Iar sufletul aflându-se deasupra, zboară asupra vrăjmașului, pălmuindu-l, ca pasărea numită oxypterix (repede zburătoare) pe corb. După aceasta e dus cu veselie de dumnezeieștii Îngeri la locurile hotărâte lui, potrivit cu starea lui.
· Chiar și o ispită mică, dacă e îngăduită, împiedică pe cel ce se sârguiește în înaintare. Să te încredințeze despre aceasta echeneida, peștișorul cel atât de mic, care oprește numai cu atingerea o încărcătură foarte mare, împiedicând-o să înainteze. și adu-ți aminte de cel ce zice: „Eu, Pavel (cel atât de mare), am vrut să viu o dată și încă o dată la voi, dar ne-a împiedicat Satana”. Dar să nu te tulburi pentru aceasta, ci luptă-te mai departe prin răbdare și vei avea parte de har.
· Poate fi cineva foarte bogat în virtuți, dar dacă din nepăsare se abate de la ceea ce se cuvine, se ridică asupra lui fiii răsăriturilor rele de la Amalec și mai ales de la Madiam, puterea cea iubitoare de curvie, împreună cu cămilele lor, adică cu amintirile pătimașe, cărora nu este număr, și nimicesc toate roadele pământului, adică ale făptuirii și ale deprinderii celei prea bune. Atunci sărăcește Israel și se împuținează cu sufletul și se vede silit să strige către Domnul. Iar din cer ce trimite gând bun, care imită pe Ghedeon prin multa credință și smerita cugetare. „Căci mia mea, zice, este cea mai smerită în Manase”, ca să lupt împotriva atâtor mulțimi cu trei sute de oameni slabi și să dobândesc în chip minunat biruința împotriva vrăjmașilor, cu ajutorul harului.
· Nu vei putea să calci peste aspidă și vasilisc, și celelalte, dacă nu vei primi de la Dumnezeu, prin multă rugăciune, Îngeri apărători, care să te ridice cu mâinile lor și să te facă să fii mai presus de cugetul trupesc.
· Când cineva, chiar dacă se luptă cu putere, va fi biruit, să nu se întristeze și să nu slăbească nicidecum, ci ridicându-se să se încurajeze cu cuvintele lui Isaia, cântând unele ca acestea: „Întărindu-vă ați fost înfrânți, o, draci vicleni. Deci dacă iarăși veți izbândi, iarăși veți fi biruiți”; și „Sfatul pe care-l veți plănui, îl va împrăștia Domnul, căci cu noi este Dumnezeu, cel ce ridică pe cei căzuți și face să fie tăiați vrăjmașii noștri, când ne pocăim”.
· Este cu neputință celui povățuit prin încercări să treacă prin ele fără întristare. Dar după acestea, de multă bucurie se umplu unii ca aceștia, și de lacrimi dulci și de gânduri dumnezeiești toți câți au cultivat osteneala și necazurile în inimile lor.
· Deși Isaac a voit să binecuvânteze, iar Essau a alergat spre dorința binecuvântării, totuși n-au izbutit. Dumnezeu a miluit și a binecuvântat și a uns în duh nu pe acela pe care l-am voit noi, ci pe care l-a rânduit spre slujire mai înainte de a-l voit noi, ci pe care l-a rânduit spre slujire mai înainte de a-l fi făcut. Deci să nu ne tulburăm, nici să pizmuim când vedem niscai frați vrednici de plâns și prea mici, înaintând în virtute. Ai auzit doar și pe Domnul zicând: „Dă acestuia locul” să se așeze la masă mai sus. Mă minunez mai degrabă de judecătorul care a judecat așa de înțelept și de negrăit în privința acestora, ca acela este cel mai mic și mai de pe urmă să fie primul și să povățuiască, iar noi cei ce stăm înaintea aceluia cu nevoința și cu vremea, să rămânem la urmă. Deci pe fiecare om să-l privim după cum i-a împărțit Domnul. Căci s-a scris: „Dacă în Duhul trăim, în Duhul să umblăm”.
· Nu primi niciodată ca cel ce este sub ascultarea ta să-ți zică: dă-mi pentru o vreme stăpânirea (libertatea) ca să dovedesc lucrul cutare sau cutare în privința virtuții și voi izbândi. Căci cel ce zice așa e vădit că-și face voia sa și înlătură rânduielile celei mai bune ascultări.
· Se întâmplă uneori că învățătorul e dat spre necinstire, suferind încercările pentru cei ce s-au folosit duhovnicește. Căci „noi, zice, suntem necinstiți și ocărâți și neputincioși, iar voi v-ați făcut slăviți și puternici întru Hristos”.
· Gândul pătimaș este izvor și pricină a stricăciunii prin trup. Cel ce cultivă însă trezvia îl alungă din suflet, după greșeală prin pocăință, dar și înainte de greșeală. Bine este deci căci ați plâns mai mult, ca să se scoată din mijlocul vostru gândul viclean și necuvios, care v-a îndemnat să faceți acest lucru. Prin urmare plânsul se împotrivește duhului stricăciunii.
· Cine va vesti celui întristat de lipsa de slavă și de neputință în virtuți că va vedea pe Iisus, nu numai în viitor, ci încă și aici, venind la el cu putere și cu slavă multă, prin nepătimire? Acesta va putea zice ca Sara, sau ca sufletul ce-a îmbătrânit în nerodire și a născut, împotriva așteptării, fiu al dreptății: „râs a făcut mie Dumnezeu”, adică mi-a dăruit cea mai mare bucurie, mie celui întristat ani îndelungați de mulțimea patimilor, sau, cum zice alt tâlcuitor: „desfătare mi-a făcut mie Dumnezeu”, adică „s-au înnoit tinerețile mele ca ale vulturului”. Căci, după ce am îmbătrânit în păcate și în patimi de necinste, acum m-am născut din nou și întineresc și mă înfrăgezesc, eu cel ce mă înăsprisem la fire, și văd acum luminos lucrurile din lume, fiindcă am primit din nou simplitatea și necomplicația cea după fire, însănătoșindu-mi-se mintea, prin mila cea mare a lui Dumnezeu. Trupul meu s-a făcut ca al lui Neeman Sirianul, asemenea celui al pruncilor, pentru că m-am spălat în Iordanul cunoștinței. și prin harul lui Dumnezeu viețuiesc acum într-un singur mod, izbăvit fiind de voia șarpelui și de roiul gândurilor mult știutoare și prea materiale ale păcatului, pe care le câștigasem mai înainte împotriva firii.
· Presupune că Domnul zice către tine: Am luat pentru o vreme de la tine harul acesta și acela, de care socoteai că mintea ta e plină și se poate odihni, și ți-am dat în locul lor darul acesta și acela, de același preț. Tu însă, gândindu-te la cele luate și neprivind la cele date în locul acelora, ești posomorât și îndurerat și te topești de întristare. Dar întristat de mine, tu îmi produci bucurie. Căci eu întristez spre folos, urmărind mai degrabă să mântuiesc, decât să pierd pe cel ce l-am socotit să-mi fie fiu.
· Socotește că-ți poruncești să nu mănânci pește și vei vedea după acestea că vrăjmașul te împinge neîncetat spre poftirea peștelui, iar tu de asemenea tinzi cu patimă spre înfruptarea cu lucrul neîngăduit, ca să înțelegi cele ce s-au întâmplat lui Adam ca tip. Căci auzind acela: numai din acest lucru să nu mănânci, mai ales spre acest lucru oprit a alergat cu multă poftă.
· Dacă ți-ai ales să te îmbraci cu nepătimirea, să nu fii fără grijă, ci silește-te cu toată puterea să o dobândești. Căci „suspinăm, dorind să ne îmbrăcăm cu locuința noastră din cer”, ca să fie înghițit muritorul de viață, nu numai trupește, după sfârșitul veacului, ci încă de aici, în chip spiritual (inteligibil), ca arvună. Căci „înghițitu-s-a moartea în biruință”, și înghițiți vor fi toți Egiptenii care ne necăjesc, urmărindu-ne în valurile puterii trimise nouă din cer.
· Să nu uiți pe cel ce a zis: Mă tem „ca nu cumva, după ce am vestit altora, eu însumi să ajung de lepădat”; și iarăși: „Cel ce crede că stă să ia aminte să nu cadă”; și „Tu, cel duhovnicesc, ia seama la tine însuți, ca să fii și tu ispitit”. Să nu uiți de căderea și fărădelegea lui Solomon, după atâta har. și să nu dai uitării tăgăduirea neașteptată a marelui Petru. Dacă ai uitat acestea, te vei încrede în cunoștința ta, te vei mândri cu viețuirea, te vei lăuda cu vremea îndelungatei tale nevoințe și vi da loc trufiei. Deci nu te face nepăsător, o, frate, ci mai degrabă teme-te până la ultima răsuflare, chiar dacă ai ajuns la numărul anilor lui Moise, și roagă-te zicând: „Doamne, să nu mă lepezi în vremea bătrâneților mele; când va lipsi virtutea mea să nu mă lași pe mine. Dumnezeule, Mântuitorul meu! În Tine e cântarea mea pururi ”.
· Cum ar putea fi convins cel necredincios sau puțin credincios că furnica zboară și cutare vierme se face pasăre și că se întâmplă și alte multe lucruri în zidire, ca lepădând măcar astfel boala necredinței și a deznădejdii, să-i crească aripi și să înflorească în el ca într-un pom cunoștința prealăudată. Căci „Eu sunt, zice, cel ce înverzesc lemnul uscat și înverzesc oasele uscate”.
Să nu ne topim de grijile celor trebuincioase trupului, ci să credem din tot sufletul lui Dumnezeu, cum a zis un oarecare bărbat minunat: „Încredeți-vă în Domnul și vă va întări”, și cum scrie fericitul Apostol Petru: „Fiți cumpătați și fiți treji în rugăciuni și toată grija voastră aruncați-o asupra Domnului, căci El are grijă de voi”. Iar dacă te mai îndoiești și nu crezi că are grijă de tine ca să te hrănească, privește la păianjen și gândește-te cât de mult se deosebește omul de păianjen. Nimic nu este mai slab ca el, nici mai fără de putere, căci nu are averi, nu face călătorii peste mări, nu se judecă, nu se mânie, nu adună în jitnițe, ci-și duce viața în desăvârșită blândețe, cumpătare și liniște, nu iscodește cele ale vecinilor, ci face numai lucrurile sale, iar în ocupația sa rămâne într-o pașnică și netulburată liniște, spunând, parcă, celor ce iubesc lenea, doar atâta: „Cel ce nu voiește să lucreze nici să nu mănânce!” Atâta tace, încât îl biruiește covârșitor și pe Pitagora, pe care Elinii îl admiră mai mult decât pe toți filozofii, pentru nevoința sa în înfrânarea limbii. Pitagora, chiar dacă nu vorbea cu toți, dar vorbea în ascuns uneori cu cei mai apropiați și adeseori îndruga către boi și vulturi anumite bâiguieli și aiureli; iar înfrânându-se cu totul de la vin, el se folosea totuși de apă. Dar păianjenul a întrecut înfrânarea limbii lui Pitagora prin tăcerea covârșitoare și totală și disprețuiește deodată vinul și apa. În această stare liniștită petrecând firavul și neînsemnatul păianjen și neîngăduindu-și nicidecum să umble pe afară, nici să rătăcească încoace și încolo cum i se năzare prin minte, nici să se ostenească și să muncească la nesfârșit, Domnul, care „locuiește în cele înalte și spre cele smerite privește”, (căci nimic nu e mai smerit ca păianjenul), și-și întinde până le el purtarea Sa de grijă, îi trimite în fiecare zi mâncarea aproape de unghețul lui, făcând să cadă în pânza lui micile musculițe de care are trebuință.
· Dar va zice cineva dintre cei robiți lăcomiei de mâncare că eu mănânc foarte mult și, fiindcă cheltuiesc mult, sunt silit să mă încurc în nenumărate treburi ale vieții. Dar și acesta să privească la chiții cei mari, care pasc în Oceanul Atlantic, cum sunt hrăniți de Dumnezeu din belșug și niciodată nu știu ce-i foamea. Căci fiecare din ei înghite atâta hrană cât nu poate cheltui zilnic nici o cetate cu mulți locuitori. „Toate, zice, către Tine așteaptă, să le dai lor hrană la bună vreme”. Prin urmare Dumnezeu este cel ce hrănește și pe cel ce mănâncă mult și pe cel ce mănâncă puțin. Auzind acestea, lasă-te întreg în seama lui Dumnezeu și a credinței, și tu cel ce ai un pântec larg și încăpător, lepădând orice fel de împrăștiere lumească și cugetul mult îngrijat, și „nu fi necredincios, ci credincios”.
· Cum am putea răpune păcatul, care a pus stăpânire pe noi? E trebuință de silă. Căci bărbatul, zice, ostenește întru nevoințe și alungă cu sila pierzania de la el, râvnind întotdeauna să se înalțe spre sfințenia gândurilor sale. Iar a depărta sila prin silă nu-i oprit de legi. Dacă deci punem la lucru sila vreunei străduințe, chiar foarte slabe, și șezând în Ierusalim, adică în rugăciune neîncetată și în celelalte virtuți, așteptăm apoi puterea care ne vine de sus, va veni la noi o silă puternică, ce nu mai lucrează ca sila noastră slabă, ci este o silă ce nu poate fi arătată fi arătată prin buze trupești. Ea va birui cu marea ei putere și va înfrânge obișnuința cea rea și răutatea dracilor. Va birui și pornirea spre mai rău a sufletelor noastre, precum va birui și mișcările necuvenite ale trupului. „și s-a făcut, zice, sunet din cer, ca de vijelie ce vine cu putere”, ca să alunge cu sila păcatul ce ne silește puterea spre mai rău.
· Vrăjmașul stă la pândă ca un leu în culcușul său și ne întinde pe ascuns curse și lațuri de gânduri necurate și necredincioase. Dar și noi, dacă nu dormim, putem să-i punem curse și lațuri, încă mai mari și mai înfricoșate. Căci rugăciunea, cântarea, privegherea, smerenia, slujirea aproapelui, mila, mulțumirea și ascultarea cuvintelor dumnezeiești, i se fac vrăjmașului curse, lațuri, frânghii și gropi în care cade.
· Precum pentru lucrurile din afară sunt zarafi, țesători, vânători, oameni de război și meșteșugari, așa și pentru cele dinăuntru cugetă că sunt între gânduri unele care se ocupă cu jocurile de noroc, altele otrăvesc, altele tâlhăresc, altele vânează, altele murdăresc, altele omoară și așa mai departe. Tuturor trebuie să le interzicem scurt intrarea, prin împotrivire evlavioasă și rugăciune, și mai ales celor ce murdăresc, ca să nu spurce locul cel sfânt și să întineze pe omul lui Dumnezeu.
· Nu numai cu limba este furat Domnul spre mântuire, precum a făcut tâlharul care a strigat de pe cruce, ci și cu gândul. „Căci zicea în sine cea cu curgere de sânge, de mă voi atinge chiar și numai de marginea hainelor Lui, mă voi mântui”; iar sluga lui Avraam grăia lui Dumnezeu despre Rebeca în gând”.
· Aproape păcatul însuși împinge pe cel ce se căiește spre ‚Dumnezeu, dându-i un fel de simțire a putorii, a poverii și a nebuniei lui. Dar pe cel ce nu vrea să se aplece spre pocăință nu-l împinge spre Dumnezeu, ci ținându-l mai degrabă în puterea sa, îl leagă cu lanțuri de nedezlegat, făcând mai tari și mai năpraznice poftele pierzaniei.
· Zice legea: „Iar de vor fi mărturisite și nu-l va pierde pe el, va ispăși plătind”. Se întâmplă uneori la vreun ospăț că sare înainte gândul slavei deșarte, vrând să vorbească fără vreme. Dar gândurile îngerești se vor împotrivi, cerându-ți să înăbuși gândul iubitor de vorbărie și nelalocul lui. Dacă deci nu-l vei înăbuși prin tăcerea cea bună, ci-l vei lăsa să iasă afară, după ce te vei fi umplut de fumul mândriei, vei plăti gloaba, fiind predat de judecată fie unui păcat mare, fie unor dureri grele trupești, fie loviturilor îndesate ale fraților, fie osândei din veacul viitor. Căci și pentru cuvântul fără rost și iubitor de slavă deșartă vom da socoteală, din pricina lipsei de disciplină a limbii. De aceea trebuie să ne păzim limba cu trezvie.
· Nu îngădui celor ce slujesc beției și robesc meselor fără rânduială să fie cu îndrăzneală față de tine; nici ce vreau să-ți grăiască cu nerușinare, chiar dacă ar fi cu părul alb, sau chiar dacă ar avea ani mulți în viața monahală, ca nu cumva să te acopere cu putreziciunea, cum zice Scriptura, și să fii dus împreună cu cei necurați și netăiați împrejur la inimă.
· Petru primește întâi cheile, apoi e lăsat să cadă și să se lepede, ca să i se înțelepțească cugetul prin cădere. Deci și tu vei cădea în tot felul de gânduri după ce-ai primit cheia cunoștinței, nu te mira, ci slăvește pe singurul înțelept, pe Domnul nostru, care înfrânează prin diferite strâmtorări părerea de sine ce se înalță pe sine pentru cunoștința dumnezeiască. Căci ispitele sunt un frâu, care poate să înfrâneze mândria omului, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu.
· Cel ce pornește împotriva dracilor, fie prin înfrânare, fie prin rugăciune, fie prin orice virtute, mai tare și mai cu râvnă, va primi și de la ei lovituri tot mai grele, până ce se va descuraja văzând osânda morții spirituale (inteligibile) în sufletul său, încât să ajungă să zică: „Cine mă va izbăvi de trupul morții acesteia”, căci sunt silit să mă supun fără voie legilor vrăjmașilor?
· Nu degeaba s-a scris că ziceau unii dintre ei: „Sculați-vă și să mergem la poporul cel întărit întru nădejde și liniștit”; sau iarăși: „Veniți să ne suim și să vorbim cu ei o limbă de gând (inteligibilă) vicleană, și-i vom întoarce pe ei de la adevăr spre noi”. Căci cumpliții draci obișnuiesc în toată vremea vieții să-și ascută sulițele ispitelor împotriva celor ce și-au ales viața de liniște. și mai furios luptă ei împotriva celor mai cuvioși și mai cinstitori de Dumnezeu, împingându-i spre păcatul cu fapta prin războaie greu de răbdat, doar vor putea astfel să-i desfacă pe cei războiți de credința în Hristos, de rugăciune și de buna nădejde. „Dar noi, cum zice David, nu ne vom depărta de la Tine, până ce nu te vei milostivi spre noi și nu se vor depărta de la noi cei ce vreau să ne înghită pe noi; nu ne vom depărta de la Tine, până ce nu vei porunci să fugă de la noi cei ce ne ispitesc pe noi și nu vom fi făcuți iarăși vii prin răbdare și prin nepătimire fermă”. Căci mijloc de ispitire este viața omului și adeseori ni se gătește de către conducătorul luptei vreme rânduită spre a cădea sub picioarele celor de alt neam. Dar e propriu sufletului mare și viteaz să nu deznădăjduiască în nenorociri.
· Dacă dracul e așa de tare, că chiar dacă nu vrea omul, îl schimbă și-l duce spre pierzania sa, scoțându-l din starea cea bună a firii, cu cât nu va fi mai tare Îngerul, care primește la vremea hotărâtă poruncă de la Dumnezeu să întoarcă spre bine toată dispoziția omului? Dacă vântul cel foarte rece de la Miazănoapte a fost așa de tare că a putut să facă firea moale a apei vârtoasă ca pe a pietrelor, ce nu va putea face vântul cel foarte cald de la Miazăzi? Dacă aerul cel foarte rece le face pe toate să se retragă din calea lui (căci „cine va sta în fața gerului”), cum nu va întoarce căldura toate spre sine. Să credem deci că mai curând sau mai târziu cărbunele rece și negru al cugetării noastre se va face fierbinte și luminos, prin atingerea focului atotdumnezeiesc.
· Am auzit pe unii frați care sunt neîncetat bolnavi cu trupul și nu pot să se folosească de post, zicând către mine: Cum putem să ne izbăvim de diavoli și de patimi, fără post? Acestora trebuie să li se spună: Nu numai prin înfrânare de la mâncări, ci și prin strigarea inimii veți putea zdrobi și izgoni gândurile rele și pe cei ce le strecoară. „Strigat-am către Domnul, zice, întru necazul meu și m-ai auzit”; și iarăși s-a scris: „Din pântecele iadului ai auzit strigarea mea și glasul meu”; și „să se ridice din stricăciune viața mea”. De aceea „până ce va trece fărădelegea”, adică tulburarea păcatului, „striga-voi, zice, către Dumnezeu cel prea înalt”, ca dăruindu-mi cea mai mare binefacere, să nimicească cu puterea Lui însăși momeala păcatului și să surpe idolii cugetării pătimașe și să golească de idoli Atena noastră ocupată de idoli. Deci n-ai primit darul înfrânării, cunoaște că Domnul vrea să te asculte prin rugăciune și nădejde când te rogi. Deci cunoscând judecata lui Dumnezeu, nu te descuraja pentru neputința nevoinței. Ci mai degrabă stăruiește în lucrarea izbăvirii de vrăjmași prin rugăciune și răbdare, împreunată cu mulțumire. Deci de vă vor alunga gândurile neputinței și ale suferinței din cetatea postirii, fugiți în alta, adică în rugăciune și mulțumire.
· Zice Faraon, rugându-se: „Să ia Dumnezeu de pe mine moartea aceasta”. și a fost ascultat. Asemenea și dracii, rugând pe Domnul ca să nu fie trimiși în adânc, au primit împlinirea cererii. Cu cât mai vârtos nu va fi ascultat creștinul, rugându-se să primească slobozenie de moarte mintală (inteligibilă, spirituală)?
· Când a lăsat diavolul de Domnul, au venit Îngerii și Îi slujeau Lui. Să știm deci că precum nu s-a scris că în vremea ispitirii Lui erau de față Îngerii, așa ca și când suntem noi ispitiți se retrag pentru o vreme Îngerii lui Dumnezeu, nu departe de noi. Apoi, după retragerea ispititorilor, vin iarăși la noi, slujindu-se de gânduri dumnezeiești, cu sprijiniri, cu luminare, cu străpungere, mângâiere, răbdare, îndulcire și cu toate câte mântuie, întăresc și refac sufletul ostenit. Căci s-a spus lui Natanail: „Vei vedea Îngerii suindu-se și pogorându-se peste Fiul Omului”, adică slujirea și ajutorul Îngerilor se va revărsa din belșug peste neamul omenesc.
· David a prețuit râvna celor ce au ieșit împreună cu el din Sichelag împotriva celor de alt neam, deși slăbind au rămas la râul Bosor. Căci întorcându-se la ei după biruința asupra barbarilor și auzind pe cei ce ziceau că nu trebuie să se dea parte din prăzi celor ce au șezut, din pricina slăbirii, la pârâu, iar aceștia rușinându-se și negrăind nimic, i-a apărat prea bunul David, zicând că au stat ca să păzească uneltele. De aceea le-a dat o parte egală cu cea dată luptătorilor viteji și curajoși. Ia seama deci dacă la fratele care a arătat la început căldură, iar mai pe urmă a slăbit puțin, se află uneltele mântuirii: credința, smerenia și plânsul, răbdarea, nădejdea, îndelunga răbdare și celelalte? Dacă vreunul slăbuț în ale viețuirii (slăbuț după mod), șade și stăruie lângă ele în așteptarea lui Hristos, primește după cuviință un oarecare dar veșnic.
· Loviturile ce ni le dă vrăjmașul fie pe văzute, fie pe nevăzute, adeseori le simțim și le vedem. Dar chinurile și durerile ce le suferă el de la noi, când devenim uneori virtuoși, sau ne căim pentru greșeli, sau răbdăm îndelung și rezistăm în necazuri, sau ne rugăm și împlinim cu râvnă toate celelalte prin care el e chinuit, pedepsit, fără să se tânguie, lovit, - toate acestea, după iconomia dumnezeiască noi nu le vedem, ca să nu ne mândrim și moleșim. Căci „drept este înaintea lui Dumnezeu să răsplătească cu necaz celor ce ne necăjesc pe noi”.
· Dumnezeu nu deznădăjduiește de mântuirea noastră. Căci sufletelor care s-au descurajat de ele înșile, pentru mulțimea covârșitoare a ispitelor și a păcatelor, și au zis: „S-a pierdut nădejdea noastră, ne-am omorât”, le-a grăit: „Veți trăi și veți cunoaște că eu sunt Domnul!” Iar către sufletul care nu pricepea cum va putea să nască pe Hristos prin virtuți mărețe, i-a zis: ”Duhul Sfânt va veni peste tine”. Iar unde este Duhul Sfânt de față, să nu cauți înlănțuirea și legea firii și a obiceiului. Căci Duhul cel sfânt și închinat este atotputernic și pe cele nefăcute ți le face ție, ca să te minunezi. Dar și mintea biruită mai înainte o face acum biruitoare. Căci Mângâietorul care vine de sus peste noi, pentru milostivirea Lui, e mai presus de toate și te așează mai presus de toate mișcările firești și patimile drăcești.
· Nevoiește-te să păstrezi nepătată strălucirea luminii din puterea cârmuitoare a sufletului. Căci de ai început să privești cu patimă, te-a întunecat Domnul și a trimis zăbranic peste obrazul tău și lumina ochilor tăi nu mai este cu tine. Dar chiar dacă s-ar întâmpla acestea, nici atunci să nu descurajezi și să nu slăbești. Ci să te rogi, împreună cu sfântul David: „Trimite lumina Ta și adevărul Tău, mie celui mâhnit, mântuirea feței mele și Dumnezeul meu”. Căci „trimite-vei Duhul Tău și se vor zidi și vei înnoi fața pământului”.
· Fericit cel ce mănâncă și bea în viața aceasta fără să se sature, rugăciuni și psalmi, ziua și noaptea și se întărește pe sine cu slăvita cetire a Scripturii. Căci această împărtășire va da sufletului o bucurie nemicșorată în veacul ce va să vie.
· Asigură-te din toată puterea să nu cazi. Căci nu se cuvine luptătorului puternic să cadă. Dar dacă ți s-ar întâmpla să cazi, ridică-te îndată și stai iarăși la lupta cea bună. Chiar dacă ți s-ar întâmpla aceasta de zeci de mii de ori, prin retragerea harului, de zeci de mii de ori să faci și aceea, adică să te ridici până la sfârșitul tău. Căci s-a scris: „De șapte ori de va cădea dreptul, adică toată viața, de șapte ori se va ridica”. Până ce ții arma sfintei schime cu lacrimi și cu rugăciune către Dumnezeu, te socotești între cei ce stau, chiar dacă ai căzut de multe ori. Până ce rămâi între monahi, primești ca un ostaș viteaz rănile în față și ele îți aduc mai degrabă laudă, că nici rănit fiind n-ai suferit să cedezi sau să te lepezi. Dar dacă vei ieși dintre monahi, vei fi rănit pe la spate, ca un fugar și ca un fricos, ca unul ce ai dezertat din rânduri și ești lipsit de curaj.
· Mai cumplit lucru este a deznădăjdui decât a păcătui. Iuda trădătorul, fiind mic la suflet și neîncercat în lupte și de aceea deznădăjduind, a venit la el vrăjmașul și i-a pus cureaua în jurul gâtului. Dar Petru, piatra cea tare, suferind o cădere înfricoșată, fiindcă era cercat în lupte, n-a slăbit, nici n-a deznădăjduit, descurajându-se, ci ridicându-se îndată a adus lacrimi amare din inimă mâhnită și smerită, și vrăjmașul nostru, văzând acestea, a sărit ca ars la față de o văpaie mare și a fugit departe, văitându-se cumplit.
· Un rege israelitean oarecare a biruit neamul celor ce locuiesc în peșteri și pe alți barbari cu psalmi, cu imne și cu cântări duhovnicești prin cuvinte și organele lui David. Ai și tu ca barbarii ce locuiesc în peșteri pe dracii care pătrund în simțurile și mădularele tale ți-ți muncesc trupul cu fierbințeală și te fac să privești, să asculți și să miroși cu patimă, să grăiești cuvinte necuviincioase, să ai „ochi plin de desfrânare”, și să fii înăuntru și în afară zăpăcit ca o babilonie. Deci silește-te și tu să nimicești pe barbarii din peșteri, care îți lucrează cele rele, cu credință mare, cu psalmi, cu imne și cu cântări duhovnicești.
· Precum voiește Domnul ca om prin om să se mântuiască, așa se sârguiește Satana ca om prin om să se piardă. De aceea nu te lipi de bărbatul disprețuitor, viclean și limbut, ca să nu mergi cu el la munci. Căci de abia dobândește cineva mântuirea stând în preajma celui drept. Dar dacă trăiește cu cel viclean, va cădea în valuri, cum se umple cineva de lepră, fără să bage de seamă. și cine va avea milă de cel ce s-a apropiat voios de balaur? Fugi deci de cei neînfrânați la limbă, de cei porniți spre sfadă și de cei ce tulbură cu mădularele dinăuntru și din afară.
· Un singur cuvânt bun l-a făcut pe tâlharul scelerat de odinioară curat și sfânt și l-a dus în rai; și un singur cuvânt necuvenit i-a închis lui Moise pământul făgăduinței. Deci să nu socotim mică mâncărimea de limbă. Căci bârfitorii și flecarii își închid lor înșiși Împărăția cerurilor. Bărbatul limbut, chiar dacă merge drept în unele privințe, dar în aceea nu merge drept, ci mai degrabă strâmb și-l vor vâna relele ca să-l piardă. Drept a zis deci un oarecare bărbat înțelept că mai bine este a cădea de pe o înălțime de pământ, decât de pe limbă. Să credem de aceea lui Iacob Apostolul, care scrie: „Să fie tot omul grabnic la auzire și zăbavnic la grăire”.
· Ca să nu ne înălțăm din deșertăciune, amăgiți de simțuri, bine este să luăm aminte la cel ce zice: Mergi, poporul meu, intră în cămara inimii tale, ascunsă oricărei închipuiri sensibile, în locașul acela fără idoli, luminat de nepătimire și de umbrirea sfântului har. Închide ușa ta tuturor celor ce te văd, ascunde-te câtuși de puțin, căci puțină este toată viața omenească, și după aceea zi: „Până ce va trece mâna Domnului”, precum altul a zis: „Până ce va trece fărădelegea”. Căci mânia Domnului și fărădelegea sunt dracii, patimile și păcatele, precum zice Isaia către Dumnezeu: „Iată Tu te-ai mâniat și noi am păcătuit”. Iar de mânia această scapă omul, dacă ia neîncetat aminte la inima sa în rugăciune și se străduiește să se țină înlăuntrul celor ascunse. „Trage, zice, înțelepciunea peste cele mai dinăuntru”. Fiindcă „toata slava fiicei Împăratului e dinăuntru”. Deci mă voi osteni „până ce voi intra în locul sfințit al lui Dumnezeu”, muntele moștenirii, la locuința gătită, pe care ai pregătit-o, Doamne, loc sfânt pe care l-au gătit mâinile Tale.
· Când ajungi să înțelegi că Amoreul s-a întărit în tine ca un stejar, roagă-te Domnului cu stăruință ca să uște rodul lui de sus, adică păcatul cu fapta, și rădăcinile lui de jos, adică gândurile necurate, și ca să nimicească Domnul pe Amoreu de la de la fața ta.
· Focul rugăciunilor către Dumnezeu și sfânta meditație a cuvintelor Duhului să ardă pururi pe altarul sufletului tău.
· Să nu te gândești vreodată să fericești pe mirean mai mult decât pe monah, ca pe unul ce are femeie și copii și e bucuros că face bine multora, că dă din belșug milostenie și nu este ispitit nicidecum de draci, socotindu-te astfel că placi mai puțin lui Dumnezeu decât acela. și să nu te plângi pe tine ca un pierdut. Nu zic că viețuiești fără prihană stăruind între monahi. Dar chiar dacă ești foarte păcătos, necazul și reaua pătimire a sufletului tău sunt mai de cinste la Dumnezeu decât virtutea covârșitoare a mireanului. Multa ta întristare, descurajarea, suspinele, sentimentul de înăbușire, lacrimile, chinuirea conștiinței, strâmtorarea gândurilor, osânda cugetării, oftarea, plânsul minții, tânguirea și zdrobirea inimii, mizeria, mâhnirea și umilirile, toate acestea și cele asemenea, care se întâmplă adeseori celor aruncați în cuptorul de fier al ispitelor, sunt neasemănat mai cinstite și mai bine primite decât viața neplăcută a mireanului. Ia seama deci să nu cazi în cuvinte de cârtire pe care le spune Scriptura în numele tău: „Ce-am folosit că am umblat rugându-te înaintea Domnului și am petrecut în casa Lui pururi?” E vădit că orice slugă, care e aproape de stăpân, primește uneori și bătăi și palme și ocări și înfruntări. Iar cei ce sunt afară sunt departe de bătăi, ca unii ce sunt străini și nebăgați în seamă. Dar atunci unde este folosul nostru, vei zice, dacă trebuie să răbdăm necazuri cu sufletul și cu trupul, noi cei ce totdeauna ne rugăm și cântăm, iar cei ce nici nu se roagă, nici nu priveghează, se bucură, se veselesc, propășesc și-și petrec viața cu mulțumire? Sau cum zice Proorocul: „Iată se zidesc case străine și noi fericim pe cei străini”, adăugând: „acestea le grăiau împotrivă robii lui Dumnezeu, cei ce au cunoștință”. Dar trebuie să se știe că nu pătimesc nimic străin cei asupriți și întristați în felurite chipuri, ci rabdă prin multe încercări cele ale Stăpânului lor. Căci L-au auzit grăind în Evanghelii: „Amin zic vouă, că veți plânge și vă veți tângui, voi ce sunteți aproape de mine, iar lumea se va bucura”. Dar încă puțin și vă voi cerceta pe voi prin Mângâietorul și voi alunga întristarea voastră și vă voi întări pe voi iarăși prin gândurile vieții și odihnei cerești și prin lacrimi dulci, de care ați fost lipsiți puține zile fiind ispitiți. și vă voi da vouă sânul harului meu, precum mama pruncului care plânge suspinând, și vă voi întări cu putere de sus, pe voi ce ați slăbit în războiul ce-l purtați; și vă voi îndulci pe voi cei ce ați fost amărâți, cum zice Ieremia în „Plângeri”, despre Ierusalimul tău cel ascuns. „Ci vă voi vedea pe voi și se va bucura inima voastră”, pentru cercetarea cea ascunsă „și necazul vostru în bucurie se va întoarce”, „și bucuria voastră nimenea nu o va putea lua de la voi”. Deci să nu fim scurți la vedere, și nici să închidem ochii, fericind pe mireni mai mult decât pe noi. Ci cunoscând deosebirea dintre fiii adevărați și cei nelegitimi, să îmbrățișăm mai degrabă păruta nefericire a monahilor și marea lor osteneală, al cărei sfârșit este viața veșnică și cununa neveștejită a slavei Domnului. Să îmbrățișăm viața necăjită a asceților, ca să nu zic a drepților care se socotesc păcătoși, și „lepădarea în casa lui Dumnezeu”, adică în ceata celor ce slujesc neîncetat lui Hristos, și „nu locuirea în locașurile păcătoșilor”, sau petrecerea împreună cu mirenii, chiar de ar face aceștia mari dreptăți. Căci zice către tine, o, monahule, Tatăl tău cel ceresc, care te iubește pe tine mai presus de toți și te necăjește și te ostenește pe tine cu felurite ispite: bine să știi monah amărât că, precum am grăit prin Proorocul, voi fi ție povățuitor aspru și te voi întâmpina pe calea Egiptului, întărindu-te prin necazuri; și căile tale de ocară ți le voi închide cu țărușii ascuțiți ai proniei Mele, înțepându-te cu nenorociri neașteptate și împiedicându-te ca nu cumva să aduci la faptă cele ce vrei în inima ta nesocotită. și voi împrejmui marea patimilor tale cu porțile îndurărilor mele. și voi fi ție ca o panteră, care te mănâncă cu gânduri de înfruntare, de descurajare și de căință, aducându-ți în conștiință cele neștiute de tine. Dar toate aceste necazuri sunt cel mai mare har al lui Dumnezeu. Ba nu-ți voi fi numai panteră, ci și ac ce te rănește cu gânduri de căință și cu dureri în inimă; și nu va lipsi durerea din casa ta, adică din sufletul și din trupul tău, care vor fi ospătate bine și cu folos de chinurile dulci ca mierea ale lui Dumnezeu. Iar sfârșitul chinurilor, al ostenelilor, al tulburării, al rușinii, al temerilor, al deznădejdilor ce obișnuiesc să vină peste cei ce și-au ales nevoința, sfârșitul tuturor acestor mâhniri este o bucurie cerească, o desfătare nespusă, o slavă negrăită și o veselie neîncetată. Căci de aceea te-am necăjit, ca să te hrănesc cu mana cunoștinței; și de aceea te-am chinuit cu foamea, ca să-ți fac bine în vremile cele de apoi și să te duc în împărăția cea de sus. Că atunci veți sălta, voi smeriți monahi, ca niște viței sloboziți din legături, adică din patimile trupului și din ispitele vrăjmașilor. și atunci veți călca peste dracii nelegiuiți, care vă calcă acum. și vor fi cenușă sub picioarele voastre. Căci dacă ești cinstitor de Dumnezeu și smerit în cuget, neînălțîndu-te întru mândrie deșartă și în mare cutezanță, ci simțindu-te străpuns cu inima și socotindu-te rob netrebnic și zdrobit cu duhul, mai de preț este, o, monahule, greșeala ta, decât dreptatea mirenilor și mai de trebuință sunt petele tale, decât marea curăție acelora.
Căci ce este aceea pentru care rabzi necazuri? Desigur vreo pată oarecare. Dar privește pe un om care și-a pătat mâinile sale, cum și le curăță cu puțin untdelemn. Cu atât mai vârtos te poți curăța tu prin mila lui Dumnezeu. Căci precum nu-ți este ție greu să-ți speli cămașa, tot așa cu mult mai mult nu-i este greu lui Dumnezeu să te spele pe tine de orice pată, chiar dacă ți-a venit în fiecare zi vreo ispită cu sila. Căci zicând tu: „am păcătuit Domnului”, ți se și dă răspunsul: „Iartă-ți-se ție păcatele”. „Eu sunt cel ce șterg, și nu-mi voi aduce aminte”. Pe cât sunt de departe răsăriturile de apusuri, depărta-s-au de la tine păcatele tale; și precum se îndură tatăl de fii mă îndur eu de tine. Numai tu să nu te depărtezi și să nu fugi de la Cel ce te-a ales pe tine ca să cânți și să te rogi. Ci lipește-te de El toată viața ta, fie prin îndrăzneală curată, fie prin nerușinare cucernică și prin mărturisire fermă. și El te va curăța cu bunăvoința Lui. Căci pe cele ce Dumnezeu le curățește cu voia Sa, nici Petru, nici marele Apostol nu le vor putea spurca sau osândi. Fiindcă s-a zis către el: „Cele ce Dumnezeu le-a curățit, tu să nu le spurci”. Căci dacă Dumnezeu este cel ce ne-a îndreptat pe noi cu iubirea sa de oameni, cine este cel ce ne va osândi pe noi? Căci chemând noi numele Domnului nostru Iisus Hristos, ușor se curățește conștiința noastră și nimic nu ne mai deosebește pe noi de Prooroci și de ceilalți sfinți. Că nu ne-a pus pe noi Dumnezeu spre mânie, ci spre a ne câștiga prin Domnul nostru Iisus Hristos, care a murit pentru noi, ca ori de vom priveghea, între virtuți, ori de vom dormi în vreo împrejurare, cum se întâmplă, din niscai scăderi, împreună cu Hristos să viețuim, căutând spre El, cu mari suspine, tânguindu-ne neîncetat și respirându-L pe El.
· Dar zici: mă mânii și mă tulbur cumplit când văd că mirenii nu sunt ispitiți. Să știi, iubitule, că nu are nevoie Satana să ispitească pe cei ce singuri se ispitesc și sunt trași pururi spre cele de jos prin lucrurile lumești. Mai cunoaște și aceasta, că pentru cei ispitiți se păstrează răsplătirile și cununile, nu pentru cei ce nu au grijă de Dumnezeu sau pentru mirenii care zac pe spate și horcăie.
· Dar marele doctor este aproape ce cei ce se ostenesc. „El poartă neputințele noastre și cu rana Sa ne-a tămăduit” și ne tămăduiește. De față este și acum, punându-și leacurile sale mântuitoare. Căci eu, zice, am lovit prin părăsire, dar eu voi și tămădui. Deci să nu te temi, căci când mânia iuțimii mele va curge, iarăși voi vindeca. Că precum nu va uita femeia să aibă milă de pruncii pântecelui ei, așa nici eu nu voi uita de tine, zice Domnul. Dacă mila păsării se revarsă peste puișorii ei și-i cercetează în fiecare ceas, le grăiește și le dă hrană în ciocurile lor, cu mult mai mult se vor revărsa îndurările mele peste făpturile mele. Dar și mai mult se revarsă mila mea peste tine și te cercetez în taină și-ți grăiesc în minte și las în cugetarea ta hrană, ca într-un cioc de pui de rândunică. Căci te hrănesc cu frica mai înaltă, cu dorul ceresc, cu suspine de mângâiere, cu străpungere, cu cântare, cu cunoștință mai adâncă și cu anumite taine dumnezeiești. Iar dacă mint grăindu-ți acestea, eu Stăpânul și Părintele tău, mustră-mă și voi răbda.
