Filotei Sinaitul

·         Deci toți cei ce luptă mintal sunt datori să culeagă cu toată silința puteri duhovnicești din dumnezeieștile Scripturi și să le pună pe minte ca niște plasturi de însănătoșire. și de dimineața, zice, să stea cu bărbăție și hotărâre în poarta inimii, cu pomenirea strânsă a lui Dumnezeu și cu rugăciunea neîntreruptă a lui Iisus Hristos în suflet și să omoare prin străjuirea minții pe toți păcătoșii pământului, iar prin stăruința în pomenirea credincioasă a lui Dumnezeu, să taie capetele celor puternici, pentru Domnul, și începuturile gândurilor ce ne războiesc.

·         Însă foarte rar se găsesc cei ce se liniștesc cu cugetul. și aceasta o pot numai cei ce se silesc să-și apropie harul și mângâierea dumnezeiască prin această lucrare. Deci dacă vrem să umblăm întru filozofia cea după Hristos, întru lucrarea cugetătoare pentru păzirea minții și cu trezvie, să începem această cale prin înfrânare de la mâncările cele multe, primind mâncările și băuturile cu măsură, pe cât e cu putință.

·         Nimic nu aduce mai multă tulburare ca vorba multă, și nimic nu e mai rău ca vorba neînfrânată, care poate să strice starea sufletului. Căci cele ce le zidim în fiecare zi ea le surpă, și cele ce le adunăm cu osteneală, sufletul le risipește prin mâncărimea de limbă. Ce e mai rău decât ea? E un râu fără frâu. Deci trebuie să-i punem hotar, să o ținem cu sila, să o sugrumăm, ca să zic așa, ca să slujească numai spre cele de trebuință. Dar cine ar putea povesti toată paguba sufletească ce poate veni la limbă.

·         Cea dintâi poartă care duce la Ierusalimul mintal (inteligibil), la atenția minții, este tăcerea gurii întru cunoștință, chiar dacă mintea încă nu s-a liniștit. A doua este înfrânarea cu măsură de la mâncări și băuturi. A treia, care curățește mintea și trupul, este amintirea și gândul neîncetat al morții. Eu, văzând o dată, pentru o clipă, frumusețea acesteia, și rănindu-mă și desfătându-mă cu duhul, nu cu privirea, am voit să mi-o câștig soție pentru toată viața, îndrăgostit de frumusețea și de cuviința ei: cât este de smerită, cu câtă bucurie se mâhnește, cât e de gânditoare, câtă frică are de dreapta cercetare viitoare, temându-se de sorocul vieții; din ochii ei sensibili obișnuiește să curgă apa vie cea vindecătoare, din ochii cugetători (inteligibili) un izvor de gânduri prea înțelepte, care curgând și săltând veselește cugetul. Pe această fiică a lui Adam, adică pomenirea morții, însetam, cum am zis, pururi să mi-o câștig soție, să dorm cu ea și să vorbesc cu ea și să discut ce se va întâmpla după lepădarea trupului? Dar adeseori nu m-a lăsat blestemata uitare, fiica întunecată a diavolului.

·         Este un război întru ascunsul nostru, susținut de duhurile răutății, care se poartă prin gânduri cu sufletul. Căci aceasta fiind nevăzut, puterile acelea răuvoitoare, fiind asemenea cu ființa lui, se apropie de el prin războiul nevăzut. Astfel se pot vedea între ele și suflet: arme, rânduire de bătaie, înșelăciuni viclene, război înfricoșat, ciocniri de luptă și biruințe și înfrângeri din amândouă părțile. Numai un lucru nu îl are acest război al minții (inteligibil), pe care-l are războiul văzut (sensibil): vremea hotărâtă a războiului. Căci războiul văzut își hotărăște o vreme și o rânduială, pe când celălalt atacă fără veste și țintind dintr-o dată în cele mai dinăuntru părți ale inimii, omoară sufletul prin păcat. Pentru ce se pornește împotriva noastră lupta și bătălia aceasta? Ca să nu se facă prin noi voia lui Dumnezeu, precum ne rugăm zicând: „Facă-se în noi voia ta”. Iar aceasta stă în poruncile lui Dumnezeu. Dacă cineva și-a hotărât (și-a fixat) cu trezvie mintea sa în Domnul împotriva amăgirii dracilor și urmărește cu dinadinsul intrările ce se nasc din năluciri, va dobândi cunoștința lor prin experiență. De aceea și Domnul, îndreptându-și atenția împotriva blestemaților dracii și văzând de mai înainte, ca un Dumnezeu, gândurile lor, a rânduit poruncile Sale împotriva scopului lor, înfricoșând pe cei ce le vor călca.

·         Vorbirile fără rost uneori ne pricinuiesc ura celor ce ne ascultă, alteori batjocuri și râs, defăimând prostia cuvintelor. Altele întinarea cunoștinței și iarăși altele osânda de la Dumnezeu și întristarea duhului Sfânt, ceea ce este mai înfricoșat decât toate celelalte.

·         și să vezi că e tocmai așa. Toate poruncile dumnezeieștii Evanghelii urmărește să îndrepte cele trei părți ale sufletului și să le facă sănătoase prin cele ce le poruncesc. Mai bine zis, nu numai urmăresc, ci le și însănătoșează cu adevărat. Deci aceste trei părți ale sufletului le războiește și diavolul ziua și noaptea. Iar dacă Satana războiește cele trei părți, este vădit că războiește poruncile lui Hristos. Căci prin porunci Hristos pune legi celor trei părți ale sufletului, adică inimii și rațiunii. Privește: „Cel ce se mânie pe fratele său în deșert, vinovat va fi judecății” și celelalte porunci ale lui care urmează. Prin aceasta tămăduiește iuțimea. Iar vrăjmașul încearcă să strice porunca aceasta și cele în legătură cu ea înăuntru, prin gânduri de vrajbă, de pomenirea răului și prin gânduri de pizmă. Căci știe vrăjmașul și el că povățuirea iuțimii este partea rațională, și de aceea săgetând, precum am spus, rațiunea prin gânduri de bănuieli, de pizmă, de vrajbă, de ceartă, de viclenie, de slavă deșartă, o înduplecă să-și părăsească rolul de stăpânitoare și să predea iuțimii frânele fără cârmaci. Iar iuțimea, lepădând pe cârmaci, scoate prin gură, în cuvinte, cele ce i-au fost așezate mai-nainte în inimă, îngrămădite acolo în inimă, îngrămădite acolo prin gândurile vrăjmașului și prin nepurtarea de grijă a minții, lăsând să se vadă atunci ca inima, în loc să fie plină de Duhul dumnezeiesc și de gânduri dumnezeiești, e plină de păcat, precum a zis Domnul; „Din plinătatea inimii vorbește gura”. Căci dacă va izbuti vicleanul să scoată afară în cuvinte cele cugetate înăuntru, fratele chinuit de ură nu-i va zice fratelui numai „raca” și numai „nebun”, ci de la cuvinte de batjocură va cădea adesea și la ucidere. Iar de aceasta se folosește vicleanul, fiindcă Dumnezeu a dat porunca să nu ne mâniem în deșert. și s-ar fi putut să nu ne mâniem în deșert. și s-ar fi putut să nu se ajungă la cuvinte de batjocură și la cele ce urmează lor, dacă îndată de la momeală s-ar fi alungat acelea din inimă, prin rugăciune și atenția cea dinăuntru. Astfel își ajunge blestematul scopul său, dacă cele furișate de el prin gânduri în inimă găsesc pe unul care nesocotește porunca dumnezeiască.

·         Dar care sunt cele rânduite pe seama părții poftitoare, prin dumnezeiasca poruncă a Domnului? „Cel ce caută la femeie spre a o pofti pe ea, a și curvit cu ea în inima sa”. Văzând vicleanul și această poruncă, aruncă în om ca un fel de mreajă împotriva poruncii. Căci depărtând aceasta pe om de materia care îl aprinde, vicleanul face să nască războiul înăuntru. și astfel se pot vedea în minte, zugrăvite de el, figuri și întipăriri curvești și se pot auzi cuvinte care aprind spre patimă și alte lucruri pe care cei ce au cercarea minții le știu.

·         Care este acum porunca ce îndeamnă partea rațională? „Iar eu vă zic vouă să nu vă jurați nicidecum, ci să fie cuvântul vostru: da și nu”; sau: „Cel ce nu se leapădă de toate ca să-mi urmeze mie nu este vrednic de mine”; sau: „Intrați pe poarta strâmtă”. Acestea sunt poruncile pe seama părții raționale. Deci vrăjmașul iarăși, vrând să prindă pe generalul cel mai bun, care este rațiunea, îl scoate din minți și de la conducere prin gânduri de lăcomie a pântecelui și de nepăsare. și râzând de el ca de un general beat, dracul se folosește, prin mânie și poftă, de voile lui, ca de niște slugi ale sale. Iar aceste puteri, adică partea poftitoare și iuțimea, lăsate slobode de rațiune, se folosesc de cele cinci simțuri ale noastre, ca de niște slugi, pentru a păcătui la arătare. Acestea sunt căderile. Atunci și ochii sunt iscoditori, neavând mintea care să-i lege înăuntru și auzul iubește să audă lucruri deșarte, și mirosul se moleșește, și gura e neînfrânată, și mâinile ating ce nu trebuie. Acestora le urmează nedreptatea în loc de dreptate, nebunia în loc de înțelepciune, necumpătarea în loc de cumpătare, robia în loc de bărbăție. Căci acestea sunt cele patru virtuți generale: dreptatea, înțelepciunea, cumpătarea și bărbăția, care cârmuiesc cele trei părți ale sufletului, însănătoșindu-le. Iar cele trei părți bine cârmuite opresc simțuri de la cele necuvenite. și astfel mintea având liniște, o dată cu puterile ei sunt cârmuite după Dumnezeu și i se spun, luptă cu bărbăție în războiul mintal (inteligibil). Dacă i se tulbură puterile, din neatenție, fiind biruită de atacurile celui viclean, calcă poruncile dumnezeiești. Iar călcării îi urmează în chip sigur, sau pocăința pe măsura ei, sau osânda în veacul ce va să vie. Bine este deci ca mintea să fie pururi trează, prin ceea ce, statornicindu-se în rânduiala ei cea după fire, se face păzitoarea adevărată a poruncilor dumnezeiești.

·         Cel ce-și răscumpără viața sa bine, îndeletnicindu-se cu gândul și cu pomenirea morții, și furându-și cu înțelepciune mintea de la patimi, obișnuiește să vadă îndată venirea momelilor drăcești, mai ager decât acela care s-a hotărât să petreacă fără gândul morții. Acesta vrând să-și curățească inima numai de dragul cunoștinței și nemântuind-o printr-un gând întristător, închipuindu-și uneori că-și stăpânește prin dibăcie toate patimile pierzătoare, este legat, fără să știe, de cea mai rea decât toate și cade adeseori, neavând pe Dumnezeu, în mândrie. Aceasta trebuie să vegheze cu tărie, ca nu cumva, înfumurându-se, să-și piardă mințile. Căci, precum zice Pavel, sufletele care adună cunoștințele de ici de colo obișnuiesc să se trufească față de cei pe care îi socotesc mai mici. În sufletele acestea cred că nu se află nici măcar scânteie din dragostea ziditoare. Iar cel ce cugetă cu zăbovire la moarte, văzând năvălirile dracilor mai ager decât cel ce face altfel, le aruncă izgonindu-le.

·         Deci să păzim cu toată străjuirea inima noastră în tot ceasul, chiar și în clipa cea mai mică, dinspre gândurile care întunecă oglinda sufletului, în care obișnuiește să se întipărească și să se zugrăvească luminos Iisus Hristos, înțelepciunea și puterea lui Dumnezeu Tatăl. și să căutăm neîncetat înlăuntrul inimii Împărăția Cerurilor, grăuntele de muștar, mărgăritarul și aluatul, și toate celelalte le vom afla în chip tainic, de ne vom curăța ochiul minții. De aceea Domnul nostru Iisus Hristos a zis: „Împărăția Cerurilor este înlăuntrul vostru”, arătând dumnezeirea care se află înlăuntrul inimii.

·         Fericitul Apostol, vasul alegerii, care grăiește în Hristos, având o mare experiență a războiului lăuntric și mintal (inteligibil), care ne este nouă înșine nevăzut, scrie Efesenilor: „Nu este lupta noastră împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva începătoriilor, a stăpâniilor, a căpeteniilor întunericului veacului acestuia, a duhurilor răutății întru cele cerești”. Iar Apostolul Petru zice: „Stați treji, privegheați, că potrivnicul nostru diavolul umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită, căruia stați împotrivă, tari în credință”. Iar Domnul nostru Iisus Hristos, vorbind despre feluritele dispoziții ale celor ce ascultă cuvintele Evanghelie, zice: „Apoi vine diavolul și ia cuvântul din inimă”, săvârșind adică furtul prin uitarea cea rea, „ca nu cumva, crezând, să se mântuiască”. Iar Apostolul zice iarăși; „Căci mă veselesc întru omul dinăuntru cu legea lui Dumnezeu, dar văd o altă lege oștindu-se împotriva legii minții mele și robindu-mă”. Toate acestea le-au spus ca să ne învețe și să ne facă cunoscută uitarea.

·         Atacul spun că este gândul simplu, sau chipul lucrului născut de curând în inimă, ce se arată minții. Însoțirea stă în convorbirea cu ceea ce s-a arătat, fie cu patimă, fie fără patimă. Consimțirea este învoirea bucuroasă a sufletului cu ceea ce s-a arătat, robirea este ducerea fără voie a inimii, sau amestecarea hotărâtă și nimicitoare a celei mai bune stări a noastre, cu lucrul respectiv. Iar patima este ceea ce se află cuibărit de multă vreme cu împătimire în suflet. Dintre toate, cea dintâi e fără păcat; a doua nu totdeauna; a treia după starea celui ce luptă. Iar lupta e pricină sau de cununi sau de pedepse.

·         Robirea se face în alt chip în vremea rugăciunii, și în alt chip când ne rugăm. Iar patima supusă, fără îndoială, sau pocăinței potrivnice, sau muncilor viitoare. Prin urmare, cel ce se împotrivește, sau nu se supune începutului, adică atacului, a tăiat dintr-o dată toate relele ce urmează. Aceasta e lupta dracilor vicleni împotriva monahilor și a celor ce nu sunt monahi. Aceasta e înfrângerea și biruința, precum am zis. și din biruință vin sau cununile sau pedepsele pentru cei ce au greșit și nu s-au pocăit. Să luptăm deci cu mintea împotriva lor, ca să nu aducem la fapte sensibile păcătoase voile lor rele, ci, tăind păcatul din inimă, să aflăm înlăuntrul nostru Împărăția Cerurilor. Să păzim curăția inimii noastre și căința (străpungerea) statornică față de Dumnezeu, prin această prea frumoasă lucrare.

·         Mulți dintre monahi nu cunosc amăgirea minții ce le vine de la draci. Se îndeletnicesc cu făptuirea, neavând grijă de minte. Fiind simpli și neformați, plutesc în viață fără să guste, socot, curăția inimii, ignorând nu totul întunericul patimilor dinăuntru. Drept aceea toți câți nu cunosc lupta de care vorbește Pavel, și nu sunt îmbibați de bine prin cercare, socotesc căderi numai păcatele cu lucrul, neluând în seamă înfrângerile și biruințele cu gândul. Deoarece nici privirea nu le poate vedea, fiind tăinuite și cunoscute numai de Dumnezeu, Conducătorul luptei și conștiinței celui ce luptă. Acestora socot că li s-a spus cuvântul din Scriptură: „și au spus pace, dar nu era pace”. Deci sunt între frați, din simplitate, unii de felul acesta. Ei doresc și se silesc cât pot să se ferească de faptele rele cu lucrul. Dar în cei ce au dorința să-și curețe vederea sufletului e o altă lucrare a lui Hristos și o altă taină.

·         Pomenirea limpede a morții cuprinde cu adevărat multe virtuți. Ea naște plânsul, îndeamnă la înfrânarea de la toate, aduce aminte de gheenă, neîmpătimirea de țărână, țâșnire de înțelegere și dreaptă socoteală, ale căror roade sunt frica îndoită de Dumnezeu și curățirea gândurilor pătimește din inimă. Ea deci cuprinde multe porunci ale Domnului. Prin ea a văzut războiul cel greu de fiecare ceas, care face grijă multora dintre luptătorii lui Hristos.

·         O întâmplare sau o supărare ce vine pe neașteptate întinează nu puțin atenția cugetării. Scoțând mintea din preocuparea cea înaltă, virtuoasă și bună, ea o abate spre gâlcevi și certuri păcătoase. Iar pricina acestei pierderi a noastre stă în aceea că nu suntem cu grijă la cele ce ni se întâmplă.

·         Nu ne va întina și nu ne va întrista nici una din supărările ce ne vin în fiecare zi, odată ce vom ști și vom cugeta aceasta întotdeauna. De aceea zice dumnezeiescul Apostol Pavel: „Sunt mulțumit întru neputințe, întru batjocuri și întru nevoi” și: „Toți cei ce vor să viețuiască cu bună cinstire întru Hristos Iisus vor fi prigoniți”. A lui să fie slava, în veci, Amin.