Despre diferite locuri grele din dumnezeiasca Scriptură - 3

Sf. Maxim Marturisitorul

Iuda înseamnă „mărturisire”. Iar înțelesul mărturisirii este îndoit. și anume există o mărturisire de mulțumire pentru bunurile primite în dar și există una pricinuită de mustrare și de certarea pentru relele săvârșite. Căci mărturisire se numește și înșirarea cu mulțumire a binefacerilor dumnezeiești de către cei vinovați. și amândouă produc smerenia, căci atât cel ce mulțumește pentru cele bune, cât și cel ce se cercetează pentru fărădelegi se mulțumește. Cel dintâi socotindu-se nevrednic pentru bunurile ce i s-au dat, cel de al doilea rugându-se să primească iertare pentru greșeli. Veniamin se tălmăcește, după înțelesul exact al acestui cuvânt la Evrei, „plânsul sau suspinarea mamei”, sau „îndrumarea mamei”, sau „fiul dreptei”, sau „zidirea poporului”.

Deci tot ce se mărturisește într-unul din cele două chinuri arătate, este de seminția lui Iuda. și tot ce se plânge pentru virtute, sau are dreptatea ca pe o mamă, care îi îndrumă cu pricepere viața și rațiunea, sau este multora cale spre zidire și mântuire pentru bogăția virtuții și revărsarea învățăturii sale în cuvânt, face parte din seminția lui Veniamin. Așa i-a definit Scriptura pe cei care i-au eliberat din robia patimilor și au părăsit afecțiunea față de cele sensibile și s-au făcut, prin deprinderea cu nepătimirea, capabilă să zidească casa lui Dumnezeu. Iar „casă” numesc mintea zidită din diferite virtuți și rațiuni prin făptuire și contemplație, spre a fi locuință lui Dumnezeu în duh. În sfârșit dușmanii acestora sunt cele patru neamuri mutate în pământul lui Israel de către Azvacafat, regele Asur. Căci acesta a fost primul care a adus în pământul lui Israel Babiloneni, Hutei, Ematei și Evrei (IV Regi 17,24).

Babilonenii închipuie mândria, tălmăcindu-se prin „fire confuză (zăpăcită)”. Huteii închipuie slava deșartă întrucât își mută cugetarea de la virtute la stearpa părere de sine. Căci numele lor tălmăcit înseamnă „ieșirea din acestea”.

Emateii închipuie voința de a plăcea oamenilor.

Căci Emat se tălmăcește „vederea celor de dinafară”. Prin aceasta se împart darurile cele mai bogate acelora care cultivă virtutea în chip mincinos, pentru văzul oamenilor.

În sfârșit Evreii închipuie înșelăciunea fățărnicie. Căci se tălmăcesc „șerpuitori”. Ei scot din virtute pe cei ce-i ascultă, prin înșelăciune și fățărnicie prietenoasă, așa cum a făcut șarpele dintâi cu Adam.

Iar Asarhadon, care i-a strămutat pe aceștia în pământul lui Israel, se tălmăcește „cel ce robește pe la spate”, adică în chip ascuns și neobservat; „sau cel ce robește în lanțuri”. Dar e vădit că acesta este diavolul, care toate le face pe ascuns spre surparea firii omenești și pe care îl strânge în lanțurile propriilor păcate. Aceasta a adus æn pământul lui Israel, adică în deprinderea cunoștinței și a virtuții, mândria, slava deșartă, voința de a plăcea oamenilor și fățărnicia, împreunându-le cu cei ce se îndeletnicesc cu virtutea și cunoașterea, ca să fure ostenelile celor ce trudesc după bine, abătându-le cu viclenie spre alte lucruri decât spre cauza supremă, scopul activității lor.

Poate tocmai pentru că știa că acești draci vicleni se țin pe urmele celor virtuoși, scrie dumnezeiescul Apostol Tesalonicenilor (Tesaloniceni 2, 4-6) că nu s-a dus la ei „cu cuvinte de lingușire”, ca un fățarnic (cum poate credeau ei despre dânsul), nici „cu ascunse porniri de lăcomie”, vrând să placă oamenilor, nici „căutând mărire de la cineva”, ca un iubitor de slavă. Căci nu și-a arătat nici o mândrie, fiind vădite trăsăturile smereniei sale: nenumăratele prigoniri și pătimirile cu trupul, sărăcia desăvârșită și simplitatea în rostirea cuvântului. „Căci deși sunt simplu în cuvânt, dar nu și în cunoștință”.

Deci „aceea auzind sunetul trâmbițelor, au venit să vadă ce e cu acest sunet și au aflat că cei scăpați din robie zidesc templul Domnului Dumnezeului lui Israel”. Trâmbițele, al căror sunet îl aud dracii necurați, sunt cuvintele despre virtute și cunoștință. Iar sunetul acestor cuvinte sunt faptele virtuților și buna statornicie în modul de comportare a celor ce s-au întors prin pocăință de la păcat la virtute și s-au ridicat de la neștiință la cunoștința de Dumnezeu.

și au venit la Zorobael și la Iisus și la capii familiilor și le-au zis lor: Să clădim împreună cu voi, căci la fel cu voi ascultăm de Domnul vostru și-i jertfim Lui”. Zorobael este mintea activă, Iisus mintea contemplativă, iar capii familiilor sunt puterile (facultățile) sufletului, din care răsar modurile virtuții și rațiunile cunoștinței. De aceasta se apropie dracii necurați ai mândriei, ai slavei deșarte, ai voinței de a plăcea oamenilor și a fățărniciei, zicând: „Să clădim împreună cu voi templul Domnului”. Căci nici unul dintre acești draci vicleni nu întâmpină vreodată râvna omului virtuos, ci înlăturând mai degrabă lipsurile virtuților îndeamnă la și mai mari silințe, făcându-se împreună râvnitor cu cei ce se nevoiesc ca să tragă la sine inima celui ce se străduiește după ce a pierdut măsura constantă a moderației și să-l ducă pe neobservate spre altă țintă decât cea spre care credea că merge. De aceea spun viclenii: „la fel cu voi ascultăm pe Domnul vostru”. Căci nu urăsc neprihănirea și nu se scârbesc de post, nici de împărțirea de ajutoare, sau de primirea de străini, sau de cântarea de psalmi, sau de citiri, sau de învățăturile cele mai înalte, sau de culcarea pe jos, sau pe veghere, sau de toate celelalte prin care se caracterizează viața lui Dumnezeu, până ce scopul și cauza celor care se săvârșesc le slujește lor. De aceea pe ceilalți draci îi observă ascetul mai repede și scapă mai ușor de vătămarea ce vine de la ei.

Dar aceștia, care au aparența că ajută omului să umble pe calea virtuții și că zidesc împreună cu el templul Domnului, ce minte înaltă i-ar putea descoperi? Ea poate aceasta numai „prin cuvântul viu și lucrător care pătrunde în toate și străbate până la despărțirea sufletului și a duhului”, adică cunoaște care dintre fapte și gânduri sunt sufletești, sau forme și mișcări naturale ale virtuții, și care duhovnicești sau forme și mișcări mai presus de fire și proprii lui Dumnezeu, date firii prin har; prin cuvântul care străbate până la despărțirea „dintre încheieturi și măduvă”, cunoscând potrivirea sau nepotrivirea dintre modurile virtuții și rațiunile duhovnicești; prin cuvântul care „judecă cugetările și intențiunile inimilor”, adică afecțiunile ascunse ale adâncului nostru față de cele spuse și pricinile nevăzute ale acestora din suflet.

Căci „nu este înaintea Lui nici o făptură ascunsă”; se înțelege între noi, care credem că ne putem ascunde. „Fiindcă toate sunt goale și descoperite”, nu numai cele ce s-au făcut și s-au gândit, ci și cele ce se vor face și se vor gândi. Căci poate de faptele și gândurile viitoare spune Scriptura că „nu este făptură ascunsă”, și nu despre cele ce s-au săvârșit. Fiindcă acestea ne sunt și nouă înșine și le sunt și altora descoperite. Cu atât mai mult lui Dumnezeu, care a cunoscut de mai înainte toate veacurile nesfârșite care au fost, sunt și vor fi, și care are de mai înainte prin fire cunoștința facerii tuturor; și care nu din lucruri, ci de la Sine a primit în Sine de mai înainte cunoștința lucrurilor. Căci El este cunoștința ființială a lucrurilor, fiind Făcătorul lor; e însăși cunoștința, ca cel ce are cunoștința Sa prin fire, mai presus de orice cauză. Dar chiar și de față de aceasta se află mai presus în tot chipul, conform unei rațiuni suprainfinite care depășește de infinite ori însăși infinitatea. Căci El este Făcătorul și al așa zisei cunoștințe în orice sens și chip, și nu este accesibil nici unei cunoștințe ce poate fi cugetată sau rostită.

Cine deci, neavând acest cuvânt sălășluit în adâncul inimii, va putea să scape de vicleniile ascunse ale fățărniciei dracilor împotriva noastră și să stea de sine, cu totul singur, fără nici un amestec cu ei, și să zidească templul Domnului, asemenea marelui Zorobael, a lui Iisus și a capilor de familii, care spun hotărât și cu glas mare duhurilor amăgitoare ale mândriei, ale slavei deșarte, ale plăcerii de la oameni și ale fățărniciei: „Nu vom zidi cu voi templul Domnului Dumnezeului nostru, ci vom zidi singuri Domnului lui Israel”? Numai cel ce are acest cuvânt poate cunoaște că amestecul dracilor cauzează stricăciunea și surparea întregii clădiri și întinează harul și frumusețea stăruitoarelor închinate lui Dumnezeu. Căci nimeni nu poate, având ca ajutor la virtute pe vreunul din dracii pomeniți, să o zidească pe aceasta lui Dumnezeu. Pentru că nu are pe Dumnezeu ca scop în cele ce face, ca să se exercite în virtute privind spre El. Deci nu din gelozie n-au primit cei ieșiți din robie pe Babilonieni, pe Huteni, pe Ematei și pe Evrei să zidească împreună cu ei templul Domnului, ci fiindcă au cunoscut cursele ce se ascundeau în aparența de prietenie a dracilor, care voiau să le aducă prin bine pe neobservate moartea păcatului.

Fie deci ca și noi să zicem totdeauna duhurilor răutății, care ne vădesc în chip nevăzut cu înfățișarea prieteniei duhovnicești și ne spun: „Să zidim împreună cu voi templul Dumnezeului nostru”: „Nu putem să zidim împreună casa Domnului Dumnezeului lui nostru, ci noi vom zidi singuri Domnului lui Israel”. Singuri într-o anumită privință, deoarece o dată ce ne-am eliberat de duhurile care ne războiau din lipsa virtuții și de la care am ieșit, nu vrem ca, înălțându-se prin excesele voastre, să fim iarăși străpunși și să cădem cu atât mai cumplit ca întâia oară, cu cât din cea dintâi cădere exista nădejdea întoarcerii în temeiul unei iertări pentru slăbiciune, dar din cea de-a doua întoarcere este cu neputință sau foarte grea, deoarece acum suntem urâți din pricina mândriei ce ne vine din faptul că am săvârșit, în loc de cele de-a dreapta, altele ca ei sunt și mai la dreapta. Dar totuși nu singuri în altă privință, deoarece îi avem pe Sfinții Îngeri, ca ajutoare la cele bune, dar și mai mult pe Dumnezeu, care se arată El însuși pe Sine în noi prin faptele dreptății și ne zidește pe noi Sieși templu sfânt și slobod de toată patima.

Scolii

Cel ce plânge pentru păcatele de mai înainte și are în sine în chip desăvârșit credința lui Dumnezeu, care-l naște mereu spre dreptate, și-și oferă viața și rațiunea ca să se întipărească în ele toată virtutea, s-a făcut pe sine mădular al seminției duhovnicești a lui Veniamin, arătându-și nașterea după Dumnezeu ca faptă a voinței, nu a necesității. Căci cel ce poartă de bunăvoie nașterea lui Dumnezeu este „fiul dreptei”. (3)

Prin Babilonieni înțelege mândria, dat fiind că aceasta produce o cugetare confuză. Căci patima mândriei constă în două neștiințe. Iar aceste două neștiințe împreunându-se, dau o cugetare confuză. Căci numai este acela mândru, care ignoră atât ajutorul dumnezeiesc cât și neputința omenească. Deci mândria este lipsa cunoștinței de Dumnezeu și de om. Căci prin negarea celor două extreme ia ființă o afirmare mincinoasă. (4).

Prin Hutei înțelege slava deșartă. Căci slava deșartă este abaterea de la scopul cel după Dumnezeu și îndreptare spre alt scop decât cel dumnezeiesc. Fiindcă iubitorul de slavă deșartă este cel ce urmărește virtutea pentru slava sa, nu pentru a lui Dumnezeu și care plătește prin ostenelile sale laudele goale de la oameni. (5)

Prin Ematei înțelege dorința de a plăcea oamenilor. Căci cel ce voiește să placă oamenilor are grijă numai de purtările de dinafară și de cuvinte lingușitoare, ca prin cele dintâi să fure vederea, iar prin cele de-al doilea să fure auzul acelora care se lasă îndulciți și impresionați numai de cele ce văd și se aud și mărginesc virtutea numai la ceea ce cade sub simțuri. Deci voința de a plăcea oamenilor se arată în înfățișarea unor purtări și cuvinte care vor să fie cinstite de oameni ca virtuoase. (6)

Prin Evrei înțelege fățărnicia. Iar fățărnicia este afectarea prefăcută a prieteniei, sau ura acoperită sub înfățișarea prieteniei, sau dușmănia ce se arată ca bunăvoință, invidia ce-și dă o față iubitoare, sau dispoziția păcătoasă ce înșeală pe privitori prin afișarea chipurilor virtuții, sau o viață care are forma virtuții dar nu și podoaba ei de fapte, sau afectarea unei dreptăți ce constă numai în aparență, sau chipul filosofiei lucrătoare care acoperă golul ascuns al voinței virtuoase, sau amăgirea cu chip de adevăr pe care o cultivă cei ce imită pe șarpe prin șiretenia năravurilor. (7)

Cauza lucrurilor și a bunurilor din lucruri este Dumnezeu. Deci cel ce se ostenește pentru virtute și cunoștință și nu sporește; pe măsura creșterii sale în har, în recunoașterea nevredniciei proprii, nu a scăpat de răul mândriei. Iar cel ce cultivă binele pentru slava proprie, se cinstește pe sine mai mult decât pe Dumnezeu, fiind străpuns de pilonul slavei deșarte. De asemenea cel se săvârșește sau urmărește virtutea pentru a fi văzut de oameni, pune aprobarea omenească mai presus de cea Dumnezeiască, bolind de patima de a plăcea oamenilor. Iar cele ce își vopsește în chip viclean purtările sale cu buna cuviință a virtuții și-și acoperea dispoziția rea a voinței cu înfățișarea văzută a cuvioșiei, spre amăgirea oamenilor, cumpără virtutea cu viclenia fățărniciei. Deci, Azvacat cel spiritual îndreaptă intenția fiecăruia din aceștia, de la cauza propriei spre alte scopuri. (8)

Prin Zorobael se înțelege aici mintea activă, dat fiind că este mai războinic, iar prin Iisus, mintea contemplativă, dat fiind că e preot și a fost rânduit să facă necontenit rugăciuni către Dumnezeu. (10)

Despărțirea sufletului și a duhului indică deosebirea dintre virtuțile din fire, ale căror rațiuni le avem în chip firesc, și dintre cele de la Duhul, al căror har îl primim în dar. Deosebirea acestora o face Scriptura în chip clar. (11)

„Măduva” este cuvântul dumnezeiesc, care nutrește ca pe niște oase gândurile dumnezeiești din noi, care la rândul lor susțin trupul virtuților. Iar „încheietura” este modul făpturii, în care se realizează unirea gândurilor cu rațiunile Dumnezeiești spre a da întregul virtuții. (12)

„Cugetările și intențiunile”, pe care zice că le judecă cuvântul sunt legăturile dumnezeiești și cu gândurile și cauzele acestor legături. Căci cugetarea mișcă amintirea, care este prin fire și afecțiune, iar intenția privește spre sfârșit, ceea ce e propriu cauzei. (13)

Dracii care războiesc sufletul în lipsa virtuții sunt aceia care îl învață desfrâul și beția, iubirea de argint și cele asemenea. Iar cei care îl războiesc din pricina excesului de virtute sunt acei care îl învață părerea de sine, slava deșartă, mândria și cele asemenea, strecurând prin cele de-a dreapta în chip ascuns ispitele celei de-a stânga. (15)

Definiția virtuții este unirea prin cunoștință a neputinței omenești cu puterea dumnezeiască. Deci cel ce se închide pe sine în neputința firii, încă nu a ajuns la hotarul virtuții. Din această pricină el păcătuiește, ca unul ce n-a primit încă puterea ce întărește neputința. Iar cel ce prezintă cu îndrăzneală în loc de puterea dumnezeiască neputința proprie ca putere, a sărit pe hotarul virtuții. El păcătuiește prin aceea că nu recunoaște ceea ce s-a făcut mai pe urmă prin el în chip suprafiresc. El socotește păcatul drept virtute. E mai de iertat deci ce s-a închis în neputința sa naturală, pătimind mai bine căderea de la virtute din trândăvie, decât cel ce prezintă în loc de puterea dumnezeiască neputința proprie ca putere în stare să împlinească datoriile. Căci mai degrabă își pricinuiește căderea prin îndrăzneala sa. (16)

Eu știu că rugăciunea este lucrătoare în două feluri. Într-unul, când cel ce se roagă aduce rugăciunea sa lui Dumnezeu împreună cu faptele poruncilor, când deci rugăciunea lui nu cade de pe limbă numai ca un cuvânt simplu și ca un sunet gol al vocii, zăcând leneșă și fără consistență, ci când este lucrătoare, vie și însuflețită prin împlinirea poruncilor. Căci rugăciunea și cererea își împlinesc consistența când le umplem prin virtuți. Această umplere face rugăciunea dreptului tare, încât toate le poate, lucrând prin porunci.

Într-altfel este lucrătoare, când cel ce are lipsă de rugăciunea dreptului săvârșește faptele rugăciunii, îndreptându-și viața de mai înainte și făcând tare cererea dreptului, întru-cât o împuternicește prin purtarea sa cea bună. Căci nu folosește rugăciunea dreptului celui care, având trebuință de ea, se desfată mai mult cu păcatele decât cu virtuțile. De pildă marele Samuil plângea odinioară pe Saul care păcătuise, dar nu putea să-l facă pe Dumnezeu îndurător, neavând în ajutorul plânsului său îndreptarea cuvenită a păcătosului. De aceea Dumnezeu, oprind pe slujitorul Său de la plânsul de prisos, îi zice: „Până când vei plânge pentru Saul? Căci Eu l-am lepădat pe el, ca să nu mai împărățească peste Israel” (I Regi 16,1).

De asemenea Ieremia, care suferea tare pentru poporul Iudeilor înnebunit de amăgirea dracilor, nu este auzit când se roagă, întrucât nu are ca putere a rugăciunii întoarcerea necredincioșilor Iudei de la rătăcire. De aceea, oprindu-l și pe Dumnezeu de la rugăciunea în zadar zice: „și nu te mai ruga pentru poporul acesta și nu-mi mai cere să am milă de ei; nu te mai ruga și nu mai veni la mine pentru ei, că nu voi auzi” (Ieremia 7,16).

Este cu adevărat o mare nesimțire, ca să nu zic nebunie, să ceară mântuire prin rugăciunile drepților acela care-și desfată sufletul în cele stricăcioase, și să ceară dreptate pentru acele fapte cu care se laudă, întinându-se cu voința. Cel ce are trebuință de rugăciunea dreptului trebuie să nu o lase nelucrătoare și inertă, dacă urăște cu adevărat cele rele, ci să o facă lucrătoare și tare, într-aripând-o prin propriile sale virtuți, și în stare să ajungă la Cel ce poate să dea iertare pentru greșeli.

Prin urmare mult rugăciunea dreptului când e lucrătoare, fie prin dreptul care o face, fie prin cel ce o roagă prin drept s-o facă. Când e lucrătoare prin dreptul care o face, îi dă lui îndrăzneală către Cel ce poate să împlinească cererile drepților; iar când e lucrătoare prin cel ce o roagă prin drept s-o facă, îl echilibrează pe el de ticăloșia de mai înainte, schimbându-i dispoziția spre virtute.

Cuvântul adevărului cunoaște două feluri de întristări: una ascunsă în suflet, iar alta arătată prin simțire. Cea dintâi cuprinde tot adâncul sufletului, lovit de biciul cunoștinței; iar cea de-a doua se întinde peste toată simțirea, care se adună din revărsarea ei naturală, sub povara durerilor. Cea dintâi este urmare a plăcerii trăită cu simțurile, iar cealaltă a bucuriei din suflet⁴²². Mai bine zis, una este urmarea patimilor de bună voie ale simțurilor, iar cealaltă a celor fără de voie⁴²³.

Căci întristarea este, după părerea mea, o dispoziție din care lipsește plăcerea. Iar lipsa plăcerilor e adusă de osteneală. Osteneala, la rândul ei, e provocată în chip vădit de lipsa deprinderii naturale, sau pierderea ei. Iar lipsa deprinderii naturale, e produsă de îmbolnăvirea puterii ce se află prin fire la dispoziția deprinderii vine din reaua întrebuințare a lucrării ei naturale. În sfârșit reaua întrebuințare a lucrării ei constă în mișcarea puterii spre ceea ce nu este potrivit cu firea și nu are consistență.

Dar precum cunoaște Scriptura două feluri de întristări, la fel cunoaște două feluri de ispite. Unul cu voie și unul fără de voie, unul creator de plăceri voite, celălalt aducător de dureri fără voie. Ispita cu voia dă ființă plăcerilor voite, iar cea fără de voie aduce durerile fără de voie⁴²⁴. Una este cauza întristării din suflet, iar cealaltă a întristării după simțuri.

De aceea socotesc că Domnul și Dumnezeul nostru, învățând pe ucenicii săi cum trebuie să se roage, le spuse să se roage să nu le vină felul ispitelor cu voia: „și nu ne duce pe noi în ispită”, adică îi învață pe ucenicii Săi să se roage să nu fie lăsați să facă experiența ispitelor plăcerii, adică a celor voite și poftite. Iar marele Iacob, zis fratele Domnului, învățând pe cei ce luptă pentru adevăr să nu se ferească de felul ispitelor fără de voie, zice: „Mare bucurie să socotiți frații mai când cădeți în felurite ispită, adică în încercările, care nu sunt voite și poftite și produc dureri. și Domnul o arată aceasta limpede adăugând: „ci ne izbăvește de cel rău”, iar marele Iacob zicând: „”știind că cercarea credinței voastre lucrează răbdarea, iar răbdarea să-și aibă lucrul ei desăvârșit, ca să fiți desăvârșiți și întregi, fără nici o lipsă”. „Desăvârșit este cel ce luptă împotriva ispitelor cu voia, prin înfrânare, și cele fără de voie stăruie cu răbdare, iar „întreg” este cel ce-și însoțește făptuirea cu cunoștința și a cărui contemplație nu este lipsită de fapte”.

Așadar întristarea și plăcerea fiind împărțite între suflet și simțire, cel ce caută plăcerea sufletului, primește întristarea simțurilor și devine cercat, desăvârșit și întreg. „Cercat” întrucât a experimentat prin simțire cele contrare; „desăvârșit”, întrucât a luptat neobosit cu plăcerea din simțuri, prin înfrânare și răzdare; „întreg”, întrucât păstrează neștirbite, statornice și constante deprinderile care luptă cu dispozițiile simțirii opuse întreolaltă; acesta deprinderi sunt făptuitoarea și contemplația, care rămân legate întreolaltă și nedespărțite, făptuirea vădind prin modurile ei cunoștința contemplației, iar contemplația purtând, ca și rațiunea, platoșa virtuții cu fapta.

Deci fiindcă Scriptura spune că întristarea ca și plăcerea sunt de două feluri și una se află în suflet, iar alta în simțuri, să privim pe scurt și cauzele lor.

Întristarea din suflet este îndoită. Una este pentru greșelile proprii, alta este pentru greșelile străine. Iar cauza acestei întristări este în chip vădit plăcerea după simțuri a celui ce se întristează, sau a celor pentru care se întristează. Căci judecând drept, aproape că nu este păcat în oameni, care să nu-și aibă ca început al nașterii sale afecțiunea nerațională a sufletului față de plăcerea simțurilor.

Iar cauza plăcerii din suflet este, în chip vădit, întristarea după simțuri a celui ce se veselește și se bucură de virtuțile proprii sau ale altora. Căci după judecata cea dreaptă, aproape că nu este virtute între oameni, care să nu aibă ca început al nașterii sale întoarcerea înțeleaptă a sufletului de la simțire. Dobândind sufletul, care urmărește virtutea, această desfacere de simțire, aceasta din urmă se va afla în chip necesar în dureri și osteneli, nemaiavând unită cu ea puterea care ne născocește diferite plăceri în temeiul afecțiunii voluntare a sufletului față de ele. Dimpotrivă această putere respinge acum bărbătește, prin înfrânare, năvala plăcerilor firești ale simțurilor. Iar față de ostenelile și durerile fără de voie și potrivnice firi ce vin asupra-i, rămâne cu totul neînduplecată, neputând fi abătută de la deprinderea și de la frumusețea dumnezeiască a virtuții, de la plăcerea cea fără consistență. și nu cade de la înălțimea virtuților ca să abată ostenelile ce vin asupra-i, pentru a cruța trupul de simțirea durerilor. Iar cauza întristării după simțuri este preocuparea totală a sufletului de cele conforme firii sale, pe când plăcerea după simțuri o produce în chip vădit lucrarea sufletului contrară firii lui neputând avea alt început al nașterii ei decât abaterea sufletului de la cele conforme firii sale.

Căci plăcerea după fire a minții și a simțurilor sunt opuse una alteia, din pricina deosebirii extreme a celor supuse lor. Pentru că cele supuse minții sunt entitățile spirituale și necorporale, pe care le sesizează după ființă; iar cele supuse simțurilor sunt lucrurile sensibile și corporale, pe care le percep ele de asemenea după fire.

Deci fiindcă nu e cu putință minții să străbată la cele spirituale înrudite cu ea fără contemplarea lucrurilor sensibile, așezate la mijloc, iar aceasta nu se poate face fără lucrarea simțurilor care o întovărășește și care e înrudită cu lucrurile sensibile, pe drept cuvânt dacă se lipește de înfățișările cele văzute, socotind lucrarea simțurilor care o întovărășește drept o lucrare naturală, care din cel spirituale și cele conforme firii, prinzându-se zicând cu amândouă mâinile de cele corporale și cele conforme firii. Purtate apoi de acestea în chip nerațional (din pricina simțirii care a biruit-o), mintea pe care o naște întristarea din suflet, întrucât acesta e lovit de biciuirile dese ale conștiinței, iar pe de alta produce plăcerea de simțire, îngrășând-o cu născocirile mijloacelor de desfătare a trupului. Dacă însă mintea, de la prima atingere prin simțuri cu cele văzute, taie înfățișarea acestora și contemplă rațiunile duhovnicești ale lucrurilor, curățite de figurile așezate pe ele, produce plăcerea din suflet, nemaifiind reținută de nici unul din lucrurile văzute prin simțuri, și naște întristarea din simțire, aceasta fiind lipsită de toate lucrurile naturale sensibile. Căci acolo unde simțurile sunt cârmuite de rațiunile în contemplarea celor văzute, trupul e lipsit de toată plăcerea după fire, neavând simțurile slobode și dezlegate de lanțurile rațiunii, ca să slujească plăcerilor.

Dacă deci, precum am spus, întristarea sau durerea sufletului (căci sunt unul și același lucru) e produsă de plăcerea de simțire, iar întristarea sau durerea simțirii de plăcerea din suflet, pe drept cuvânt cel ce dorește și nădăjduiește viața „păstrată în cer spre moștenire nestricăcioasă, prihănită și neveștejită, prin învierea din morți a Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos”, are în suflet o veselie și o bucurie negrăită, bucurându-se neîncetat de nădejdea bunurilor viitoare, dar în trup și în simțire poartă întristarea, sau ostenelile cauzate simțirii de feluritele încercări și de durerile prilejuite de ele. Căci orice virtute este însoțită de plăcere și de durere: durere pentru trup, care se lipsește de durerea dulce și lină, și plăcerea pentru suflet, care se desfată în duh cu rațiunile curățite de tot ce cade sub simțuri.

Se cuvine deci ca mintea, întristându-se în viața aceasta (căci așa cred că se înțelege ”acum”) cu trupul pentru multe strâmtorări ce-i vin din încercările pentru virtute, să se bucure și să se veselească cu sufletul pururea pentru nădejdea bunurilor veșnice, chiar dacă simțirea e apăsată de durere. „Căci dacă nu sunt vrednice pătimirile sufletului de acum de slava viitoare, ce se va descoperi nouă” zice Apostolul.

În felul acesta se poate omul bucura, după părerea mea, pentru ceea ce se întristează. Căci întristându-se cu trupul de virtute din pricina ostenelilor, se bucură cu sufletul de aceeași virtute, privind la frumusețea celor viitoare ca la ceva prezent. Pentru această frumusețe, cel ce se înnoiește necontenit prin nașterea sufletului în duh, moare în fiecare zi, asemenea marelui David (Psalmi 43, 24), prin renunțarea de bunăvoie la trup, având atâta plăcerea mântuitoare, cât și întristarea folositoare. Iar prin întristare nu înțelegem pe cea nerațională, a celor mulți, care apasă sufletul pentru că e lipsit de plăceri sau de bunuri materiale ce stârnesc în om în om porniri contrare firii spre cele care nu trebuie și îl fac să fugă de cele ce nu trebuie să fugă, ci pe cea rațională și încercată de înțelepți în cele dumnezeiești și pe cea care descoperă răul prezent. Căci întristarea este un rău prezent ce se află în suflet când plăcerea simțirii împiedică discernământul rațiunii, sau în simțire când drumul sufletului înaintează neîmpiedicat în virtute, aducând cu atât mai multe strâmtorări simțirii, cu cât procură mai multă plăcere și bucurie sufletului închinat în Dumnezeu, prin lumina înrudită a virtuții și cunoștinței.

Scolii

Domnul ne învață să ne rugăm să nu ajungem în ispitele cu voia, care produc plăcere trupului și durere sufletului. Iar marele Iacob ne îndeamnă să ne bucurăm de încercările cele fără de voie, care alungă plăcerea trupului și durerea sufletului. (7)

„Cercat” este cel ce a făcut experiența durerii și plăcerii trupului, întrucât a încercat atât la latura favorabilă a celor trupești. „Desăvârșit” este cel ce a biruit plăcerea și durerea trupului prin puterea rațiunii. Iar „întreg” este cel ce și-a păstrat neschimbate deprinderile făptuirii și ale contemplației, prin tăria dragostei de cele dumnezeiești. (10)

Oricărei întristări din suflet îi premerge, zice, o plăcere a trupului. (11)

Fără legătura pătimașă a sufletului cu simțurile nu este în oameni păcat. (12)

Puterea născocitoare de care vorbește este puterea cugetătoare (mintală) a sufletului. Aceasta ieșind din legătura cu simțurile, nu mai are cine să se îngrijească de plăceri pe seama sufletului, printr-o afecțiune de bunăvoie față de el. Ea nu se mai ocupă nici cu ușurarea durerii sufletului, din pricina preocupării totale și afectuoase a voinței de cele dumnezeiești. (15)

Preocuparea sufletului de cele conforme cu firea se face începutul durerii simțurilor. Căci sufletul ostenindu-se pentru cele bune după fire, nu mai este nici o putere care să născocească mijloacele ce procură plăcere simțurilor. (16)

Mintea îndată ce socotește lucrarea simțurilor ca proprie, se încâlcește în înfățișările lucrurilor sensibile și născocește plăceri pe seama trupului, neputând străbate dincolo de natura celor văzute, fiind reținută de legătura pătimașă cu simțurile. (18)

Cel ce preface legile lucrurilor prin imitare în legea sa, este un virtuos, făcând rațională mișcarea celor lipsite de rațiune. Iar cel ce preface legea sa în legile altora prin imitare, e un pătimaș, schimbând rațiunea în ceea ce-i lipsit de rațiune. (19)

Trupul e al sufletului, iar nu sufletul al trupului. Căci cel mai mic este al celui mai mare, nu cel mai mare al celui mai mic. Deci fiindcă pentru greșeala dintâi a răsărit în noi legea păcatului, care este plăcerea simțurilor, iar pentru aceasta s-a hotărât moartea trupului prin osteneli și dureri, rânduită spre desființarea legii păcatului, cel ce știe că moartea s-a ivit din pricina păcatului, spre desființarea lui, se bucură pururea în sufletul său când vede cum este desființată legea păcatului din trupul său prin feluritele osteneli și dureri, ca să primească fericita viața viitoare în duh. Căci știe că nu poate ajunge la aceasta dacă nu e golită mai înainte din trup, ca dintr-un vas, încă în această viață, legea păcatului, susținută prin afecțiunea voinței fără de el. (21)

Note

Bucuria duhovnicească înseamnă o comprimare a plăcerilor senzuale, precum plăcerile senzuale produc întristare în suflet. (422)

Patimile de bună voie sunt cele păcătoase. Ele produc întristare sufletului. Patimile fără de voie sunt durerile, strâmtorările. Ele produc întristarea simțurilor. (423)

Ispita fără de voie, care e o suferință, un necaz, o osteneală, e mai potrivit să se numească încercare. E și ea o ispită, întrucât suferința îl face și ea pe om adeseori să păcătuiască pentru a scăpa de ea. Dar pe când ispita plăcerii (ispita în sens strâns) trebuie respinsă, ispita durerii (încercarea) trebuie acceptată. Deci atitudinile față de ele trebuie să fie direct opuse. Rău ar fi când s-ar respinge amândouă (indiferența, apatia), dar și mai rău când s-ar accepta ispita plăcerii și s-ar respinge cea a durerii. Ispita plăcerii conduce plăcerii simțirii și întristare sufletului, iar încercarea durerii aduce întristare simțirii și bucurie sufletului. Nu te poți bucura cu sufletul și totodată desfătat cu simțirile, adică nu poți primi deodată și ispita și încercarea. Deci beția și desfătarea pe care o simțim în vremea unei voluptăți deși ni se pare că ne-a pătruns toată ființa, e numai o plăcere a simțurilor, nu și a sufletului. Sufletul a putut să se scufunde în acele clipe, dacă nu simțim în mijlocul acelei voluptăți o întristare internă ca semn al prezenței lui. Am devenit cu alte cuvinte în acele clipe în întregi ai simțurilor. În nici un caz voluptatea nu e și a sufletului.

Puterile de căutare și cercetare a lucrurilor dumnezeiești sunt sădite în firea oamenilor, ființial de către Creator, prin însăși aducerea ei în existență. Iar descoperirea lucrurilor dumnezeiești le împărtășește prin har puterea Preasfântului Duh. Dat fiind însă că cel viclean a țintuit în urma păcatului aceste puteri încă de la început de firea celor văzute, „și nu mai era cine să înțeleagă și să caute pe Dumnezeu (Psalmi 13, 2)” întrucât toți cei părtași de firea omenească își mărgineau puterea minții și rațiunii la înfățișarea lucrurilor sensibile și nu mai aveau nici o înțelegere pentru cele mai presus de simțuri, pe drept cuvântul harului Preasfântului Duh a restabilit puterea celor ce n-au îmbrățișat rătăcirea cu intențiile și cu toată inima, dezlipind-o de cele materiale. Deci reprimând-o curățită prin har, aceștia au căutat întâi și au cercetat, apoi au căutat cu stăruință și au cercetat cu de-amănuntul tainele dumnezeiești prin același har al Domnului.

Fiindcă nu e îngăduit să zicem că numai harul de sine lucrează în Sfinți cunoștințele tainelor, fără puterile care primesc prin fire cunoștința. Căci atunci socotim că sfinții Prooroci nu înțelegeau iluminările date lor de către Preasfântul Duh. Dar în acest caz cum ar mai fi adevărat cuvântul care zice: „Înțeleptul înțelege cele din gura sa (Proverbe. 16,25)”. Pe de altă parte n-au primit cunoștința adevărată a lucrurilor nici numai căutând-o prin puterea firi, fără harul Duhului Sfânt. Căci atunci s-ar dovedi de prisos sălășluirea Duhului în Sfinți, neajutându-le întru nimic la descoperirea adevărului. și cum ar mai fi adevărat cuvântul care zice: „Toată darea cea bună și tot darul desăvârșit de sus este, pogorând de la Părintele luminilor”; sau: „Fiecăruia i s-a dat arătarea Duhului spre folos; căci unuia, zice, i s-a dat prin Duhul cuvânt de înțelepciune, altuia cuvânt de cunoștință prin același Duh, altuia, darul tămăduirilor” ș.a. m. d. Apoi adaogă: „Toate le lucrează unul și același Duh, împărțind fiecăruia îndeobște precum voiește”. și voiește ceea ce este spre folos fiecăruia, ca să împlinească dorul nepătimaș al celor ce caută cele dumnezeiești. Căci ce caută cele dumnezeiești, desigur va lua cele ce caută. Iar cel ce caută cu vreo patimă, nu va primi ce caută, căutând în chip rău. Căci zice: „Cereți și nu primiți, fiindcă cereți rău (Iacov 4,5)”.

Prin urmare harul Duhului Sfânt nu lucrează înțelepciunea în Sfinți fără mintea care să o primească; nici cunoștința, fără rațiunea capabilă de ea; nici credința, fără convingerea minții și a rațiunii despre cele viitoare și deocamdată nearătate; nici darurile vindecărilor, fără iubirea de oameni cea după fire; nici vreun altul dintre celelalte daruri, fără deprinderea și puterea capabilă de fiecare. Dar iarăși nu va dobândi omul ceva din cele înșirate numai prin puterea naturală, fără puterea lui Dumnezeu, care să le dăruiască.

Iar aceasta o arată limpede toți Sfinții, care, după ce se învrednicesc de descoperirile celor dumnezeiești, caută rațiunile celor descoperite (Daniel 12,8; Zabulon 4,5). Astfel Avram, primind făgăduința că va moșteni pământul arătată lui prin cuvintele ce i le spune Dumnezeu: „Eu sunt Domnul care te-am scos din pământul Chaldeilor, ca să-ți dau pământul acesta spre moștenire”, nu se mulțumește să primească ceea ce a căutat ieșind din pământul Chaldeilor, ci a căutat cu dor să afle și felul cum va moșteni, zicând către Dumnezeu: „Stăpâne Doamne, prin ce voi cunoaște că-l voi moșteni (Facerea 15,7)?” Iar Moise, primind puterea semnelor și a minunilor, a căutat să învețe modurile și rațiunile prin care avea să dobândească vrednicia de crezare a semnelor dăruite (Exod 4,1). Iar marele David zice: „și a mai pus în ei toate rațiunile semnelor și a minunilor lui, în pământul lui Ham”. și tot el zice despre sine, strigând către Dumnezeu: „Descoperă ochii mei și vei înțelege minunile din legea Ta (Psalmi 118, 18). Apoi: „Făclie picioarelor mele este legea Ta și lumina cărărilor mele (Psalmi 118, 105). Iar marele Daniil, care dorea cu atâta putere vedeniile dumnezeiești, pentru care a stat nemâncat trei săptămâni, căutând rațiunilor lor, aude pe un Înger zicând către alt Înger: „Tâlcuiește celui de acolo vedenia (Daniel 8,16). În sfârși marele Prooroc Zaharia la fiecare vedenie din proorocia lui în prezintă pe îngerul ce grăia în el, arătându-i și învățându-l rațiunile vedeniilor, zicând: „și mi-a arătat mie Îngerul, carte grăiește în mine: Doamne, ce sunt acestea? (Zaharia 1,9).

E limpede din acestea că toți Sfinții pe de o parte au primit de la Duhul descoperirii, pe de alta au cerut să li se lămurească rațiunile celor descoperite. De asemenea că harul Duhului nu desființează câtuși de puțin puterea firii, ci mai degrabă, fie slăvită prin întrebuințarea ei într-un mod contrar firii, o face iarăși tare prin întrebuințarea ei într-un mod potrivit firii, înălțând-o la înțelegerea celor dumnezeiești.

Desigur Duhul Sfânt este cel ce caută și cercetează în noi cunoștința lucrurilor. Dar nu caută pentru Sine ceea ce caută, fiindcă e Dumnezeu și mai presus de orice cunoștință, ci pentru noi cei ce avem lipsă de cunoștință. Precum și cuvântul făcându-se trup, nu săvârșește taina întrupării pentru Sine, ci pentru noi. Dar precum fără trup însuflețit mintal nu ar fi lucrat Cuvântul în chip dumnezeiesc cele ale trupului, la fel nici Duhul Sfânt nu lucrează în Sfinți cunoștințele tainelor, fără puterea cea după fire, care caută și cercetează cunoștința. Deci ori de căutau, ori de căutau cu stăruință, ori de cercetau ori de cercetau cu de-amănuntul, Sfinții aveau harul Duhului, care mișca puterea mintală și rațională a lor spre căutarea și cercetarea celor privitoare la mântuirea sufletului. Fără Duhul nu vedeau nimic din cele duhovnicești, fiindcă nu poate mintea omenească să perceapă fără lumina dumnezeiască cele dumnezeiești și spirituale.

Căci precum nu se poate odihni ochiul perceapă cele sensibile fără lumina soarelui, la fel fără lumina duhovnicească nu ar putea primi mintea omenească niciodată vreo vedere duhovnicească. Cea dintâi luminează simțul văzului prin fire spre perceperea corpurilor, cea de-a doua luminează mintea spre contemplare pentru a înțelege cele mai presus de simțuri.

Iar mântuirea „sufletelor” este sfârșitul credinței. Sfârșitul credinței este descoperirea adevărată a Celui crezut. Iar descoperirea adevărată a celui crezut este pătrunderea (perihoreza) negrăită a Celui crezut în cel ce crede, după măsura credinței fiecăruia. Această pătrundere, la rândul lui, este întoarcerea finală a celor ce cred la principiul propriu, este împlinirea dorinței. Împlinirea dorinței este odihnirea pururi mobilă a celor plini de dorință, în jurul Celui dorit. Iar odihnirea pururi mobilă a celor plini de dorință în jurul Celui dorit este bucuria veșnică și neîncetată a Celui dorit. Bucuria veșnică și neîntreruptă e împărtășirea de bunurile dumnezeiești mai presus de fire⁴⁴⁹. Iar împărtășirea de bunurile dumnezeiești mai presus de fire, este asemenea celor ce se împărtășesc. Asemănarea celor ce se împărtășesc cu Cel de care se împărtășesc, atât cât este cu putință. Iar identitatea actualizată prin asemănare a celor ce se împărtășesc cu Cel de care se împărtășesc, este îndumnezeirea celor ce se învrednicesc de îndumnezeire. Îndumnezeirea, ca să spun sumar, este concentrarea tuturor timpurilor și veacurilor și a celor din timp și din veac. Iar concentrarea și sfârșitul timpurilor și veacurilor și a celor din ele este unirea nedespărțită a începutului adevărat și propriu în cei mântuiți. Unirea nedespărțită a începutului și sfârșitului adevărat în cei mântuiți este ieșirea cea bună din cele naturale a celor hotărniciți ființial între început și sfârșit. Iar ieșirea cea bună din cele naturale a celor mărginiți între început și sfârșit, este o lucrare atotviguroasă și supraputernică, nemijlocită și infinită a lui Dumnezeu ce lucrează la infinit în cei învredniciți de acea ieșire bună din cele naturale. În sfârșit lucrarea această nemijlocită, atotviguroasă și supraputernică a lui Dumnezeu, ce lucrează la infinit, este o plăcere și o bucurie tainică, și supratainică a celor stăpâniți de ea în temeiul unei uniri negrăite și mai presus de înțelegere; o bucurie pe măsura căreia nu se poate afla minte sau rațiune, înțelegere sau cuvânt în lumina celor create⁴⁵¹.

Căci nu posedă firea rațiunilor celor mai presus de fire, precum nici legile celor contrare firii. Mai presus de fire numim plăcerea dumnezeiască și înțeleasă, pe care Dumnezeu o procură firii, unindu-se după har cu cei vrednici. Iar contrar firii este durerea negrăită ce se naște din lipsa acelei plăceri, pe care Dumnezeu o procură firii, unindu-se în afară de har cu cei nevrednici. Căci Dumnezeu unindu-se cu toți, după calitatea dispoziției aflătoare în fiecare, dă fiecare, precum știe El, simțirea potrivită, după cum s-a pregătit fiecare prin sine însuși spre primirea Celui ce se va uni cu toți la sfârșitul veacurilor⁴⁵².

Deci socotesc că prin „mântuirea sufletelor” ca sfârșit al credinței (I Petru 1,9), corifeul Apostolilor Petru înțelege îmbrățișarea de cele mai presus de fire. „Pentru această mântuire, desigur prin Duhul Sfânt au căutat cu stăruință Proorocii și au cercetat cu de-amănuntul, care și ce fel de chip este acela arătat lor de Duhului lui Hristos aflător în ei, care le mărturisea despre patimile lui Hristos și despre măririle de după ele”. Așadar pe cel ce caută cu stăruință în duh mântuirea sufletelor și cercetează cu de-amănuntul rațiunile și modurile duhovnicești ale acestei mântuiri, îi povățuiește la înțelegere Duhul Sfânt, care nu lasă să rămână în ei nemișcată și nelucrătoare puterea prin care pot să caute cu stăruință cele dumnezeiești.

Mai întâi El învață să „caute” omorârea voinței din păcat sau a păcatului din (prin) voință și învierea voinței în (prin) virtute sau a virtuții în (prin) voință. De asemenea să „cerceteze” modurile de omorâre a voinței din păcat, sau a păcatului din (prin) voință; la fel rațiunile învierii voinței (prin) virtute și a virtuții (prin) voință. Căci prin aceste moduri și rațiuni obicinuiește să se înfăptuiască omorârea păcatului din (prin) voință, sau a voinței pentru păcat, precum și învierea virtuții în (prin) voință sau a voinței în (prin) virtute. Fiindcă ei au în chip vădit, ca parte în veacul acesta (pe care Scriptura l-a numit „timp”), patimile în Hristos în preajma firii, patimi pe care le-a mărturisit lor Duhul Sfânt, ca să se sădească în Hristos întru asemănarea morții Lui prin omorârea păcatului, dar și în asemănarea învierii, prin lucrarea virtuților.

Căci se cuvine de fapt ca cel ce vrea să se mântuiască să omoare nu numai păcatul prin voință, ci și voința însăși pentru păcat (față de păcat) și să învie nu numai voința pentru virtute, ci și însăși virtutea pentru voință. Aceasta pentru că întreaga voință omorâtă să fie despărțită de întregul păcat omorât, încât să nu-l mai simtă, și întreaga voință înviată să simtă, și întreaga voință înviată să simtă întreaga virtute înviată printr-o unire nedespărțită.

Aceasta „căutând-o” mai întâi Sfinții prin Duhul Sfânt, au dobândit filozofia lucrătoare. După aceasta, devenind curați și slobozio de orice întinare, și-au mișcat ochiul mintal al sufletului spre ținta finală a făpturilor prin același Duh, „căutând cu stăruință”, după învierea voinței, și nestrălucirea firii, și „cu de-amănuntul” modurile și rațiunile nemuririi celei dumnezeiești⁴⁵⁸. Căci nu mai „căutau” învierea voinței, pe care o primiseră deja prin făptuire morală de la Duhul, precum nu mai „cercetau” nici modurile ei, ci „căutau acum cu stăruință” nestricăciunea firii, pe care nu o aveau, și „cercetau cu de-amănuntul” modurile și rațiunile îndumnezeirii ei. Spre aceasta le era acum tot zorul, dorind slava ei în Hristos, ca precum au pătimit împreună cu El în veacul acesta (pe care, cum am zis, Scriptura l-a numit „timp”), așa să fie și slăviți împreună cu El în veacul viitor, devenind, într-un chip mai presus de fire, moștenitori ai lui Dumnezeu după har împreună și moștenitori cu Hristos după iconomie, prin puterea întrupării Celui ce și-a însușit toată firea.

Căci Hristos fiind prin fire Dumnezeu și om, ca Dumnezeu Îl moștenim noi după har într-un chip mai presus de fire, prin participarea cea negrăită. Iar ca om care ne-a însușit pe noi, făcându-se pentru noi în chipul nostru, se moștenește și El însuși pe Sine împreună cu noi, datorită coborârii Sale neînțelese. Pe acesta Sfinții dorindu-L mai înainte în chip tainic în duh, au îfvățat că slavei celei întru Hristos ce se va arăta în viitor pe urma virtuții trebuie să-i premeargă în timpul de față pătimirile în timpul de față pătimirile în El pentru virtute. Căci „cercau, zice, care și ce fel de timp este arătat lor de Duhul lui Hristos din ei, care le mărturisea de mai înainte pătimirile în Hristos”.

Deci ei „căutau cu stăruință” și „cercetau cu de-amănuntul” nu numai nestricăciunea firii și rațiunile îndumnezeirii ei, ci și timpul în care va veni încercarea prin pătimiri de dragul ei, ca să facă vădită atât dispoziția celor ce o doresc cu adevărat, cât și intenția celor ce o doresc cu fățărnicie; apoi și timpul, adică veacul celălalt, în care se va arăta prezentă și actualizată îndumnezeirea după har, care îi va face pe toți întru asemănarea dumnezeiască, pe măsura în care este capabil fiecare să o primească. Poate aceasta a numit-o Scriptura „mărirea” ce va urma ostenelilor pentru virtute.

Acestea trebuie spuse ca răspuns celui ce ar zice: de ce n-a zis Scriptura aici „căutare” și „cercetare”, ci „căutare cu stăruință” și „cercetare cu de-amănuntul”? Răspunzând astfel, va arăta lămurit înțelesul lor cel mai apropiat. Dar eu cunosc și alt înțeles al lor, pe care l-am auzit de la oarecare înțelept. Zicea adică acela, spunând un lucru mai tainic despre „căutarea” și „căutarea cu stăruință a originii (începutului) și a țintei finale (sfârșitului). și anume despre „căutare” că ea e folosită în chip natural pentru origine, iar „căutarea cu stăruință” pentru ținta finală. Căci în mod firesc nimeni nu-și va „căuta cu stăruință” originea, precum nimeni nu-și va „căuta” în mod firesc ținta finală. Ci originea și-o „caută”, iar ținta finală și-o „caută cu stăruință”. Dar, zicea, de când omul a aruncat prin neascultare de îndată ce-a început să existe, îndărătul sau originea proprie, nu mai putea să „caute” ceea ce s-a căutat în urma lui. și deoarece originea circumscrie în mod natural mișcarea celor pornite din ea și ținta finală, în care ca într-o cauză își caută sfârșitul mișcarea celor ce se află în mișcare.

Deci omul „căutându-și cu stăruință” ținta sa finală dă de originea sa, care se află în mod natural în ținta sa finală. Căci părăsind „căutarea” originii sale, a întreprins în fire „căutarea cu stăruință” a ei ca țintă finală. Fiindcă nu era cu putință să scape din hotarul ei, care înconjoară din toate părțile și-și circumscrie mișcarea. Deci, cum am zis, nu putea „căuta” originea ajunsă înapoia sa, dar a trebuit să „caute cu stăruință” ținta finală originea părăsită, după ce nu a cunoscut ținta finală din origine.

Poate și aceasta vrea să ne învețe înțeleptul Solomon când zice: „Ce este ce a fost însăși ceea ce va fi. și ce este ce s-a făcut? Însăși ceea ce se va face”. Prin aceasta arată oarecum cu înțelepciunea originea din țintă, căci nu se mai arată după călcarea poruncii ținta finală din origine, ci originea din ținta finală; nici nu mai „caută” cineva rațiunile originii, ci „caută cu stăruință” pe acelea care duc pe cei aflători în mișcarea spre ținta finală.

Dar cineva ar putea spune că de multe ori cuvântul „căutate” în Scriptură nu are în mod sigur acest înțeles. De pildă se spune: „Caută pacea și urmărește-o pe ea”, sau: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui”. Dar acela poate găsi chiar în aceste locuri, dacă le privește cu atenție, întărirea celor spuse de noi. Căci spunând Scriptura: „Caută pacea și urmărește-o pe ea”, prin aceasta a dat sfatul să se urmărească originea în ținta finală; iar „Împărăția”, care este originea, a poruncit să se „caute cu stăruință” prin dreptate, care este ținta finală a Împărăției. Căci Împărăția lui Dumnezeu este înainte de orice „dreptate” mai bine zis e ea însăși dreptatea, spre care tinde ca spre ținta finală, toată mișcarea celui ce se străduiește. Fiindcă dreptatea înseamnă a da în mod egal fiecăruia după vrednicie; iar Împărăția este ocrotirea după lege. Deci dreptatea e aceeași cu Împărăția. Prin ea, ca prin ținta finală, pot merge cu ușurință cei ce vor spre Împărăție, ca(spre origine. Fiindcă dreptatea este Împărăția lucrată (actualizată), iar Împărăția, dreptatea sprijinită prin fapte. Căci a ocroti după lege făpturile, înseamnă a da fiecăreia cele potrivite cu vrednicia sa. Iar a da fiecăreia cele potrivite cu vrednicia sa, e tot una cu ocrotirea după lege a existențelor. Prin urmare nici o deosebire în cuvinte nu zdruncină acordurile dintre înțelesurile Sfintei Scripturi pentru cei ce înțeleg cu înțelepciune cele dumnezeiești.

Iar dacă ar vrea cineva să înțeleagă și altfel „căutarea”, sau „căutarea cu stăruință” și „cercetarea cu de-amănuntul”, va afla că atât „căutarea” cât și „căutarea cu stăruință” se referă la minte, iar „cercetarea” și „căutarea cu de-amănuntul” la rațiune. Căci în mod natural „caută” mintea și „cercetează” prin fire rațiunea. „Căutarea” este, ca să dau o definiție, o mișcare simplă însoțită de dorință, pe care o face mintea spre ceva ce poate fi cunoscut; iar „cercetarea” este o distincție simplă și însoțită de o intenție pe care o face rațiunea cu privire la ceva ce poate fi cunoscut. „Căutarea cu stăruință” este mișcarea pătrunsă de cunoaștere și de știință și însoțită de o dorință de-o anumită calitate sau mărime, pe care o face mintea spre ceva care poate fi cunoscut; iar „cercetarea cu de-amănuntul” este distincția prin fapte pe care o poate face rațiunea cu privire la ceva ce poate fi cunoscut, mânată de o intenție de-o anumită calitate sau mărime. Aplicând aceste definiții la cele dumnezeiești, zicem despre „căutare” că este mișcarea primă și simplă și însoțită de dorință a minții spre propria cauză, iar „cercetarea” distincția primă și simplă, pe care o face rațiunea cu privire la propria cauză, mânată de o anumită intenție. „Căutarea cu stăruință” este iarăși mișcarea pătrunsă de cunoștință și de știință, pe care o face mintea spre propria cauză, mânată de o dorință fierbinte. Iar „cercetarea cu de-amănuntul” este distincția, pe care o face rațiunea ce împlinește virtuțile, cu privire la cauza proprie, mânată de o intenție chibzuită și înțeleaptă.

Deci și Sfinții Prooroci, „căutând cu stăruință” și „cercetând cu de-amănuntul” cele privitoare la mintea sufletului, erau purtați spre Dumnezeu de o mișcare arzătoare și înfocată a minții, pătrunsă de știință și cunoștință, și făceau cu rațiunea distincții înțelepte în vreme ce împlineau poruncile dumnezeiești. Iar cei ce-i imită pe ei caută asemănarea stăruitor cu cunoștință și știință, mântuirea sufletelor, și cercetează amănunțit, cu chibzuință și înțelepciune distincțiile din faptele dumnezeiești.

Scolii

Cel ce cere fără patimă, primește harul de a lucra prin fapte virtuțile; cel ce caută în chip nepătimaș, află adevărul din lucruri prin contemplarea naturală; iar cel ce bate în chip nepătimaș la ușa cunoștinței, va intra neîmpiedicat la harul ascuns al teologiei mistice (cunoștința tainică despre Dumnezeu). (2)

Mintea este organul înțelepciunii; rațiunea al cunoștinței; încredințarea (convingerea) amândurora, al credinței; care este susținută prin amândouă; iubirea naturală de oameni, al darurilor vindecărilor. Căci tot darul dumnezeiesc are în noi, ca putere sau dispoziție, un organ corespunzător și capabil de el. Astfel cel ce și-a curățit mintea de orice nălucire sensibilă, primește înțelepciune; cel ce și-a făcut rațiunea stăpână peste afectele înnăscute, adică peste mânie și poftă, primește cunoștință; cel ce are în minte și rațiune o încredințare neclintită cu privire la Dumnezeu, primește credința care toate le poate; iar cel ce a ajuns la iubirea naturală de oameni, după înlăturarea totală a iubirii păcătoase de sine, primește darurile vindecărilor. (3)

Mai întâi cel evlavios „caută” să omoare păcatul pentru voință și voința pentru păcat; pe urmă „cercetează” cum și în ce chip trebuie să le fortifice pe aceasta una pentru alta. După mortificarea desăvârșită a acestora una pentru alta, „caută” viața voinței în virtute și a virtuții în voință; pe urmă „cercetează” cum și în orice chip trebuie să dea viață fiecăreia din acestea în cealaltă. „Căutarea” este, ca să dăm o definiție, dorirea unui lucru dorit, iar „cercetarea” e căutarea modului de împlinire a dorinței după lucrul dorit. (10)

Cel ce a omorât voința după păcat, s-a împreunat cu Hristos întru asemănarea morții, iar cel ce a înviat-o pe aceasta pentru dreptate, s-a împreunat cu El și întru asemănarea învierii Lui. (11)

Păcatul și voința omorându-se una pentru alta, dobândesc o îndoită nesimțire una față de alta. Iar dreptatea și voința având viața una în alta, dobândesc o îndoită simțire una față de alta. (12)

Mintea mișcându-se fără să știe, spre cauza lucrurilor, numai prin dorință, „caută” numai; iar rațiunea scrutând rațiunile adevărate din lucruri, în chip felurit, le „cercetează”. (14)

Note

„Bucuria, zice Sfântul Maxim, nu are nimic opus, nici trecut, nici viitor. Căci bucuria nu cunoaște nici tristețe trecută și nu așteaptă cu frică nici săturarea (plictiseala) viitoare” (Ambigua). Dacă-i așa, bucuria adevărată, care nu poate fi decât bucuria veșnică, nu poate fi procurată de bunurile create mărginite, ce numai de bunurile dumnezeiești, care niciodată nu sfârșesc, care fac pe cel părtaș de ele să iasă din timp. (449)

Până când în făptură e Dumnezeu numai ca început, ea contribuie cu lucrarea ei la dezvoltarea darului primind ca început. De când Dumnezeu s-a făcut în sfârșit în făptură, adică începutul s-a unit cu sfârșitul, nu mai lucrează decât Dumnezeu. (451)

Orice făptură trebuie să ajungă la o încetare a lucrării ei naturale (Sâmbăta) și la o sălășluire în ea a lucrării exclusive a lui Dumnezeu. Făptura bună prin dezvoltarea până la limita de sus a posibilităților sale iar făptura rea prin coruperea totală a puterilor ei naturale. (452)

Asceza, făptuirea morală, învie voința. Treapta ulterioară, gnoza sau îndumnezeirea, ce urmează după încetarea activității morale, învie și firea întru nestricăciune și nemurire. Până nu se consolidează viața în neschimbalitatea în bine, nu poate dobândi nici firea neschimbalitatea. Între asceză și mistică e o continuitate necesară. (458)

Prin taina lui Hristos cuvântul Scripturii a numit pe Hristos însuși. Aceasta o mărturisește limpede marele Apostol, spunând: „Taina cea ascunsă de neamuri, s-a descoperit acum”, de unde se vede că după el taina lui Hristos e tot una cu Hristos. Iar această taină, este, desigur, unirea negrăită și neînțeleasă a dumnezeirii și omenității într-un singur ipostas. Unirea aceasta adună omenitatea la un loc cu dumnezeirea în tot chipul în rațiunea ipostasului și face din amândouă un singur ipostas compus, fără să aducă nici un fel de micșorare a deosebirii lor ființiale după fire. Astfel se înfăptuiește, precum am spus, un singur ipostas al lor, și totuși deosebirea firilor rămâne neatinsă, ceea ce face ca și după unire să se păstreze micșorată integritatea lor după fire, măcar că sunt unite. Căci acolo unde prin unire nu s-a produs nici o schimbare sau alterare în cele ce s-au unit, a rămas neatinsă rațiunea ființială a fiecăreia după cele ce s-au unit. Iar acolo unde rațiunea ființială a rămas neatinsă și după unire, au rămas nevătămate și firile, nepierzând nici una ale sale din pricina unirii.

Căci se cădea Făcătorul a toate, ca făcându-se prin fire, potrivit iconomiei, ceea ce nu era, să se păstreze pe Sine neschimbat, atât ca aceea ce era după fire, cât și ca ceea ce a devenit prin fire potrivit iconomiei. Fiindcă nu se poate cugeta la Dumnezeu vreo schimbare, precum nu se poate cugeta peste tot vreo mișcare, care singură face cu putință schimbarea la cele ce se mișcă. Aceasta este taina cea mare și ascunsă. Aceasta este ținta fericită (sfârșitul) pentru care s-au întemeiat toate. Acesta este scopul dumnezeiesc, gândit mai înainte de începutul lucrurilor, pe care definindu-l spunem că este ținta finală mai înainte gândită, pentru care sunt toate, iar ea pentru nici una. Spre această țintă finală privind, Dumnezeu a adus la existență ființele lucrurilor. Acesta este cu adevărat sfârșitul. Providenței și al celor providențiale, când se vor readuna în Dumnezeu cele făcute de El. Aceasta este taina care circumscrie toate veacurile și descoperă sfatul suprainfinit al lui Dumnezeu, care există de infinite ori infinit înainte de veacuri. Iar vestitor (Înger) al ei s-a făcut însăși Cuvântul ființial al lui Dumnezeu, devenit om. Căci acesta a dezvăluit, dacă e îngăduit să spunem, însăși adâncul cel mai dinăuntru al bunătății părintești, însăși adâncul cel mai dinăuntru al bunătății părintești și a arătat în Sine sfârșitul pentru care au primit făpturile începutul existenței. Fiindcă pentru Hristos sau pentru taina lui Hristos au primit toate veacurile și cele aflătoare înlăuntrul veacurilor începutul existenței și sfârșitul lui Hristos. Căci încă dinainte de veacuri a fost cugetată și rânduită unirea hotarului (definitului) și a nehotărniciei (indefinitului), a măsurii și a lipsei de măsură, a marginii și a nemărginirii, a Creatorului și a creaturii, a stabilității și a mișcării⁴⁷¹. Iar această taină s-a înfăptuit în Hristos, care s-a arătat în cele din urmă dintre timpuri, aducând prin ea împlinirea hotărârii de mai înainte a lui Dumnezeu. Aceasta, pentru ca cele ce se mișcă după fire să găsească odihna în jurul Aceluia care este după ființă cu totul nemișcat, din mișcarea lor față de ele însele și una față de alta; de asemenea ca să primească prin experiența cunoștința trăită a Aceluia în care s-a învrednicit să se odihnească, cunoștința care le oferă posesiunea fericită, neschimbată și constantă a Celui cunoscut de ele.

Căci Scriptura știe de o îndoită cunoștință a celor dumnezeiești. Una e relativă și constă numai în raționament și în înțelesuri, neavând simțirea experiată prin trăire a Celui cunoscut. Prin ea ne călăuzim în viața aceasta. Cealaltă e în sen propriu adevărată și constă numai în experiența trăită, fiind în afară de raționament și de înțelesuri și procurând toată simțirea Celui cunoscut, prin participarea la El după har. Prin aceasta vom primi în viața viitoare îndumnezeirea mai presus de fire, ce se va lucra fără încetare. Cunoștința relativă, cuprinsă în raționament și înțelesuri, mișcă dorința spre cunoștința trăită prin participare. Iar cea trăită, care procură simțirea. Celui cunoscut prin participare și prin experiență, înlătură cunoștința cuprinsă în raționament și înțelesuri.

Căci este cu neputință, zic înțelepții, să existe deodată cu experiența lui Dumnezeu, raționamentul cu privire la EL; sau deodată cu simțirea lui Dumnezeu, înțelegerea Lui. Fiindcă prin raționamentul despre Dumnezeu înțeleg o cunoștință prin analogie, scoasă din contemplarea lucrurilor. Prin simțire, experiența prin participare a bunurilor mai presus de fire. În sfârșit prin înțelegere, cunoștința simplă și unitară despre El, răsărită din lucruri. Dar poate că acestea au valoare în legătură cu orice alt lucru, dacă experiența unui lucru oprește raționamentul cu privire la el și dacă simțirea lui dă odihnă silinței de a-l înțelege. Căci experiență numesc cunoștința trăită care se ivește după încetarea oricărui raționament iar simțire însăși participarea la lucrul cunoscut, care apare după încetarea oricărei înțelegeri. Poate că acestea vrea să ni le spună în chip tainic marele Apostol când zice: „Cât despre proorocii, se vor desființa; cât despre darul limbilor, va înceta; cât despre cunoștință, se va sfârși”. El vorbește desigur despre cunoștința aflătoare în raționament și înțelesuri.

Această taină a fost cunoscută mai înainte de toate veacurile de către Tatăl, și Fiul și Sfântul Duh. De Tatăl ca acela care a binevoit-o, de Fiul ca acela care a îndeplinit-o, iar de Sfântul Duh ca acela care a conlucrat. Fiindcă nu este cunoștința Tatălui și a Fiului și Sfântul Duh, odată ce una este și ființa și puterea lor. Căci nu ignora Tatăl întruparea Fiului, precum nici Duhul Sfânt. Pentru că în întreg Fiul, care împlinea taina mântuirii noastre prin întrupare se afla întreg Tatăl după ființă, nu întrupându-Se, ci binevoind să se întrupeze Fiul se afla în întreg Duhul Sfânt după ființă, nu întrupându-Se, ci conlucrând cu Fiul la întruparea cea negrăită pentru noi.

Deci fie că zice cineva Hristos, fie taina lui Hristos, singura Sfânta Treime are preștiința ei după ființă; cu alte cuvinte nu mai Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. și să nu se întrebe nimeni cu nedumerire, cum Hristos, fiind unul din Sfânta Treime e preștiut de ea. Căci nu ca Dumnezeu a fost Hristos preștiut, ci ca om, adică întruparea Lui cea după iconomie pentru om. Pentru că Cel ce este veșnic existent, din Cel veșnic existent mai presus de cauză și de rațiune, niciodată nu este preștiut. Fiindcă preștiute sunt numai acelea, care au un început al existenței fiind cauzate. Deci Hristos a fost preștiut nu ca ceea ce era după fire ca Sine însuși, ci ca ceea ce s-a arătat mai pe urmă făcându-Se din iconomie pentru noi.

Căci se cădea cu adevărat ca Cel ce este după fire făcătorul ființei lucrurilor, să se facă și Autorul îndumnezeirii după har a celor create, ca astfel Dătătorul existenței să se arate ca și Dăruitorul fericirii veșnice a existenței. Deci dat fiind că nici una dintre făpturi nu se cunoaște pe sine sau vreun alt lucru ca ceea ce sunt după ființă, pe drept cuvânt nu e făptură care să nu fie lipsită după fire și de preștiința celor ce vor fi. Numai Dumnezeu, care este mai presus de cele ce sunt, se cunoaște și pe Sine ca ceea ce este după ființă și le cunoaște și pe toate cele făcute de El mai înainte de-a fi. Ba va dărui după har și făpturilor cunoștința despre ele însele, ca și cunoștința reciprocă despre ceea ce sunt după ființă, și le va descoperi rațiunile lor ce se află în El în chip unitar mai înainte de facerea lor.

Scolii

Cunoștința, zice, este îndoită. Una stă în raționament și în înțelesuri despre Dumnezeu, neavând simțirea celor cugetate printr-o prezență a feței lor. Cealaltă este cea prin trăire, care singură are posesiunea adevărurilor, prin prezența feței lor, fără raționamente și înțelesuri. (2)

Dat fiind că rațiunea indică prin cunoștință un lucru ce poate fi cunoscut, ea mișcă dorința celor ce sunt mișcați de ea spre posesiunea lucrului indicat. (3)

Cunoștința prin rațiune premerge oricărei experiențe. Căci posesiunea lucrului e dată numai prin experiență. (4)

Note

Ideea aceasta o exprimă sfântul Maxim și în Capitole gnostice. Comentând aceste capete Hans Urs von Balthasar spunea: „Întruparea Domnului este centrul, sensul și scopul lumii, ba moartea și Învierea lui Hristos sunt numai forma completă a legii universale în general, chiar făcând abstracție de păcat. Desigur Maxim nu exclude păcatul – deci nu e martor direct pentru teoria seotistă a întrupării – dar modelează legea întrupării după legea firii, ba aceasta e întocmită în sfatul dumnezeiesc în vederea aceleia”. În acest loc sfântul Maxim spune că nu abia păcatul lui Adam, ci însăși constituția lumii, așa cum a ieșit din gândul și din actul creator al lui Dumnezeu, o îndrumă spre Hristos. În Cap. gnostice) se spune că toate cele create au fost întemeiate spre Hristos, întrucât toate se cer după cruce, mormânt și Înviere. Acum spune că această întemeiere spre Hristos stă în aceea că toate cele create se cer după unirea cu necuratul, fapt inițiat prin întruparea Cuvântului lui Dumnezeu.

……………………………………………………………………….

S-ar părea că după sfântul Maxim problema trebuie rezolvată în sensul că și chiar fără de păcat lumea era destinată unei întrupări a Logosului în ea, a unei morți și a unei învieri a omenității Logosului și a lumii în El. dar păcatul a dat acestei întrupări caracterul de extremă chenoză, crucii caracterul sângeros și ispășitor, iar Învierii caracterul de biruință asupra morții. Fără păcat ar fi fost o întrupare, o cruce și o Înviere mistică, în sensul că și creatul ca atare (chiar ajuns la nepătimire, trebuie să primească în El pe Dumnezeu într-un mod mai deplin (întrupare), să se odihnească de activitățile și însușirile sale (moartea) și să învie la o activitate exclusiv dumnezeiască (îndumnezeirea). Logosul cu omenitatea Sa ne-ar fi fost Înaintemergătorul pe acest drum. Așadar taina lui Hristos a fost rânduită din veac și lumea a fost creată cu o constituție corespunzătoare cu ea, dar păcatul a modelat într-un fel nou executarea ei. Dar dincolo de sensul răscumpărător impus de păcat, întruparea, moartea și învierea Lui au și sensul mistic și în acest sens ele trebuie repetate de fiecare făptură. (471)

Dumnezeu, care a zidit firea omenească, nu a creat împreună cu ea nici plăcerea nici durerea din simțire (din simțuri), ci a dat minții ei o anumită capacitate de plăcere, prin care să se poată bucura în chip tainic de El. Această capacitate (care e dorința naturală a minții lui Dumnezeu), lipind-o primul om de simțire îndată ce a fost creat, și-a văzut plăcerea mișcându-se potrivnic firii, spre lucrurile sensibile, prin mijlocirea simțurilor. Dar Cel ce se îngrijește de mântuirea noastră a înfipt în mod providențial în această plăcere, ca pe un mijloc de pedepsire, durerea, prin care s-a zidit în chip înțelept în firea trupului legea morții, ca să limiteze nebunia minții, care-și mișcă, potrivnic firii, dorința spre lucrurile sensibile.

Astfel, datorită plăcerii potrivnice rațiunii, care a pătruns în fire, a pătruns ca un antidot, și durerea conformă cu rațiunea. Aceasta e mijlocită de multe pătimiri, între care și din care este și moartea, și are rostul să înlăture plăcerea potrivnică firii, ba chiar să o desființeze cu desăvârșire, ca să se arate darul plăcerii dumnezeiești în minte. Căci toată durerea având drept cauză a nașterii sale fapta unei plăceri care îi premerge, e o datorie pe care trebuie să o plătească în chip natural, în virtutea cauzalității, toți cei ce sunt părtași de firea omenească. Fiindcă plăcerea potrivnică firii e urmată în chip firesc de durere în toți cei a căror naștere a fost anticipată de legea plăcerii fără cauză. Iar fără cauză numesc plăcerea primei greșeli, întrucât nu a fost urmarea unei dureri premergătoare.

Deci după cădere toți oamenii aveau în mod natural plăcerea ca anticipație a venirii lor pe lume și nici unul nu era liber de nașterea pătimașă prin plăcere. De aceea toți plăteau în mod natural durerile ca pe o datorie și ca pe o datorie suportau moartea de pe urma lor, și nu se afla chip de scăpare pentru cei tiranizați silnic de plăcerea nejustificată și stăpâniți în mod natural de durerile justificate și de moartea cea atotjustificată de pe urma lor⁴⁷⁶. Căci pentru desființarea plăcerii atotnecuvenite era trebuință de durerile atotcuvenite de pe urma ei care sfâșiau în chip jalnic pe om (ce-și avea începutul facerii în stricăciunea plăcerii și sfârșitul în stricăciunea morții). Iar pentru îndreptarea firii ce pătimea, trebuia să se iscodească o durere și o moarte în același timp și necauzată; necauzată (nevinovată) prin faptul de-a nu avea plăcerea ca anticiparea nașterii, și necuvenită prin faptul de a nu fi urmarea unei vieți pătimașe. Acestea pentru că durerea și moartea atotnecuvenită, să desființeze total originea atotcuvenită a firii din plăcere și sfârșitul ei atotcuvenit prin moarte, cauzat de acea origine. și așa să se facă neamul omenesc iarăși liber de plăcere și de durere, recăpătându-și firea limpezimea de la început, nemaifiind întinată de trăsăturile care au pătruns în firea celor supuși fericirii și stricăciunii.

Pentru aceasta Cuvântul lui Dumnezeu, fiind Dumnezeu desăvârșit după fire, se face om desăvârșit, constatator din suflet mintal și trup pătimitor după fire, asemenea nouă, afară numai de păcat, neavând câtuși de puțin plăcerea răsărită din neascultare, ca anticipație a nașterii Sale în timp din femeie, dar însușindu-și, din iubirea de oameni, de bunăvoie, durerea de pe urma aceleia, care este sfârșitul firii. Iar aceasta a făcut-o ca, suferind pe nedrept, să desființeze obârșia noastră din plăcerea necuvenită, care ne tiraniza firea; căci moartea Domnului n-a fost o datorie plătită pentru această obârșit din plăcere, ca la ceilalți oameni, ci mai degrabă o putere opusă acestei obârșii. De asemenea ca să înlăture cuvenitul sfârșit al firii prin moarte, întrucât acesta nu avea la El ca pricină plăcerea nelegiuită, pentru care a pătruns (acest sfârșit în fire) și care era pedepsită prin el după dreptate⁴⁴⁷.

Căci Domnul fiind înțelept, drept și puternic după fire, se cădea ca înțelept să nu ignore modul tămăduirii, ca drept să nu înfăptuiască în chip silnic mântuirea omului stăpânit de păcat cu voia lui, iar ca atotputernic să nu se arate slab în aducerea la îndeplinire a vindecării.

Înțelepciunea și-a arătat-o în modul tămăduirii, făcându-se om fără vreo schimbare sau știrbire. Cumpăna dreptății a arătat-o în mărimea pogorârii, luând de bunăvoie osânda noastră în trăsătura pătimitoare⁴⁷⁸ a firii Sale și făcând din această trăsătură o armă spre desființarea păcatului și a morții de pe urma lui, adică a plăcerii și a durerii de pe urma ei. Pentru că în trăsătura pătimitoare stătea puterea păcatului și a morții, adică domnia silnică a păcatului prin plăcere și stăpânirea morții prin durere. Căci e vădit că în trăsătura pătimitoare a firii stă puterea plăcerii și a durerii. Pentru că vrând să scăpăm de simțirea chinuitoare a durerii, ne luăm refugiul la plăcere, încercând să ne mângâiem firea torturată de chinurile durerii. Dar grăbindu-ne să tocim împunsăturile durerii prin plăcere, întărim și mai mult zapisul aceleia împotriva noastră, neputând ajunge la o plăcere eliberată de durere și de osteneli.

Iar tăria puterii atotcovârșitoare și-a arătat-o dăruind firii neschimbalitatea prin toate cele contrare suferite de El. Căci dăruind firii prin patimi nepătimirea, prin osteneli odihna și prin moarte viața veșnică, a restabilit-o iarăși, înnoind prin privațiunile Sale trupești deprinderile firii și dăruindu-i acesteia prin întruparea Sa harul mai presus de fire, adică dumnezeirea.

Făcutu-s-a deci Dumnezeu om cu adevărat și a dat firii o altă obârșie pentru o a doua naștere, obârșie care o duce prin osteneală și durere spre plăcerea viitoare⁴⁷⁹. Căci protopărintele Adam, călcând porunca dumnezeiască, a dat firii altă obârșie decât cea dintâi, constatatoare din plăcere, dar sfârșind în moartea prin durere; și a născocit, la sfatul șarpelui, o plăcere, ce nu era urmarea unei dureri de mai înainte, ci mai degrabă ducea la durere. Prin aceasta i-a dus, cu dreptate, pe cei toți născuți din el după trup, împreună cu sine la sfârșitul morții prin durere, datorită obârșiei lor nedreptate prin plăcere. Dar tot așa Domnul, făcându-Se om și dând o altă obârșie firii, pentru o a doua naștere din Duhul Sfânt, și primind moartea atotocuvenită, întrucât nu-și avea ca obârșie a nașterii Sale plăcerea atotcuvenită de pe urma neascultării protopărintelui, a adus desființarea ambelor extreme: a obârșiei și a sfârșitului făpturii omenești după chipul lui Adam, ca unele ce nu au fost date de la început de Dumnezeu. și așa a făcut pe toți cei renăscuți în El duhovnicește, liberi de vina ce apăsa asupra lor. Drept urmare aceștia nu mai au de la Adam plăcerea nașterii, dar păstrează din pricina lui Adam durerea care lucrează în ei moartea, nu ca o datorie pentru păcat, ci ca mijloc împotriva păcatului, potrivit unei orânduiri înțelepte dintr-o necesitate naturală. Iar când moartea nu mai are plăcere ca mamă, care o naște și pe care trebuie să o pedepsească, se face în chip vădit pricina vieții veșnice. Astfel, precum viața lui Adam din plăcere s-a făcut maica morții și a stricăciunii, la fel moartea Domnului pentru Adam (căci el era liber de plăcerea lui Adam), se face născătoare a vieții veșnice⁴⁸¹.

Deci socotesc că Scriptura a deosebit bine lucrurile, arătând cum proveniența din Adam prin plăcere, punându-și pecetea silnică peste fire, a dat-o pe aceasta hrană morții ce s-a ivit din pricina ei, și cum nașterea Domnului după trup a dus desființarea amândurora, adică a plăcerii din Adam și a morții din pricina lui Adam, ștergând odată cu păcatul lui Adam și pedeapsa lui Ada,. Căci nu era cu putință să fie predat la sfârșit stricăciunii prin moarte, cel venit pe lume neatins de originea prin care s-a ivit ca sfârșit moartea. Dar dacă-i așa, potrivit acestei deosebiri, până când au stăpânit zilnic peste fire, în ce privește începutul și sfârșitul, adică nașterea și stricăciunea, numai stricăciunile lui Adam, nu era vremea să se înceapă judecata spre deplina osândire a păcatului. Dar când s-a arătat Cuvântul lui Dumnezeu în trup și s-a făcut om desăvârșit, afară numai de păcat, purtând prin fire, dar cu voia Sa, în trupul lui Adam numai pedeapsa, și a osândit păcatul în trup, suferind în chip nevinovat Cel drept pentru cei drepți, și a răsturnat rostul morții, prefăcând-o în osândă a păcatului din osândă a firii, a venit vremea să se înceapă judecata pentru osândirea păcatului prin răsturnarea rostului morții.

Dar să lămuresc și mai bine acest lucru: Păcatul, amăgind la început pe Adam, l-a înduplecat să calce porunca dumnezeiască. Prin aceasta dând ființă plăcerii, iar prin plăcere sălășluindu-se pe sine în însuși adâncul (sânul) firii, a osândit la moarte întreaga fire, împingând prin om toată firea celor create spre destrămare prin moarte. Căci aceasta a plănuit-o diavolul cel viclean, semănătorul păcatului și tatăl răutății, care prin mândrie s-a înstrăinat pe sine de slava dumnezeiască, iar din invidie față de noi și față de Dumnezeu, l-a scos pe Adam din Rai: să nimicească lucrurile lui Dumnezeu și să împrăștie cele ce au fost aduse la existență. Fiindcă ne pizmuiește păcatul nu numai pe noi, pentru slava ce-o primim de la Dumnezeu din pricina virtuții, ci și pentru Dumnezeu pentru puterea prealăudată ce o are în ochii noștri din pricina mântuirii.

Deci toată firea noastră este stăpânită de moarte din pricina căderii. Iar motivul stăpânirii era plăcerea, care, luându-și începutul dintr-o neascultare, se menține de-a lungul întregului lanț de nașteri naturale. Din pricina acestei plăceri a fost adusă moartea ca osândă peste fire. Dar Domnul, făcându-Se om și neprimind ca anticipație a nașterii sade după trup plăcerea necuvenită, pentru care a fost adusă peste fire osânda cuvenită a morții, dar primind cu voia după fire moartea în trăsătură pătimitoare a firii, adică suferind-o, a răsturnat rostul (întrebuințarea) morții, nemaiavând aceea în El rolul de osândă a firii, ci a păcatului. Căci nu era cu putință ca în Cel ce nu și-a luat nașterea din plăcere să fie moartea osândă a firii. Drept aceea în El a avut rostul să desființeze păcatul protopărintelui, din pricina căruia stăpânea peste toată firea frica morții.

Căci dacă în Adam moștenirea a fost osândă a firii, întrucât aceasta și-a luat ca obârșie a nașterii ei plăcerea, pe drept cuvânt moartea în Hristos a devenit osândă a păcatului, firea recăpătând din nou în Hristos o obârșie liberă de plăcere. Astfel, precum în Adam păcatul din plăcere a osândit firea la stricăciune prin moarte și cât a stăpânit el a fost vremea în care firea era osândită la moarte pentru păcat, tot așa în Hristos a fost cu dreptate ca firea să osândească păcatul prin moarte și să fie vremea în care să înceapă a fi osândit păcatul la moarte, pentru dreptatea dobândită de fire, care a lepădat în Hristos cu totul nașterea din plăcere, prin care se întinsese cu toți cu necesitate osânda morții ca o datorie. Deci aceeași moarte, în Adam este o osândă a firii de pe urma păcatului, iar în Hristos o osândă a păcatului de pe urma dreptății. Căci cel ce suferă moartea ca o osândă a firii de pe urma păcatului său, o suferă după dreptate. Dar cel ce nu o suferă de pe urma păcatului său, primește de bunăvoie moartea adusă în lume de păcat spre desființarea păcatului, dăruind-o mai degrabă din iconomia firii ca un har spre osândirea păcatului.

Deci precum din pricina lui Adam, care a înființat prin ascultare legea nașterii din plăcere și drept urmare a acesteia moartea ca osândă a firii, toți cei ce aveau existență din Adam, după legea nașterii din plăcere, aveau în chip necesar și fără să vrea, împreunată virtual cu nașterea, și moartea ca osândă a firii și deci atunci era vremea în care firea era osândită prin păcat, întrucât stăpânea peste fire legea nașterii prin plăcere, tot așa din pricina lui Hristos, care a smuls din fire cu totul legea nașterii prin plăcere și prin urmare rostul morții ca osândă a firii, primind-o de bunăvoie numai ca osândă a păcatului, toți cei ce s-au renăscut cu voia din Hristos prin baia renașterii în Duh și au lepădat prin har nașterea de mai înainte prin plăcere din Adam și păzesc harul nepăcătuirii de la Botez și puterea nemicșorată și neîntinată a înfierii tainice în Duh, prin legea poruncilor evanghelice, au în ei după cuviință moartea (întrebuințarea morții) ce se lucrează spre osânda păcatului⁴⁸². Ei au apucat vremea în care se osândește prin har păcatul în trup. Iar osândirea aceasta are loc în general după fire, pentru marea taină a înomenirii, chiar din vremea întrupării, iar în special, după plecarea prin har, din vremea când primește fiecare prin Botez harul înfierii. Prin acest har, lucrat (actualizat) în chip voluntar prin împlinirea poruncilor, având la început numai nașterea în duh, suportă fiecare, din multe pătimiri, moartea (întrebuințarea morții) spre osânda păcatului.

Pentru că cel ce a fost botezat și primește Botezul, întărindu-l prin porunci, nu mai plătește moartea ca o datorie pentru păcat, ci primește întrebuințarea morții ca osândă a păcatului, care să-l treacă în chip tainic la viața dumnezeiască și fără de sfârșit. Căci Sfinții, care au străbătut calea vieții de aici trecând prin multe pătimiri, pe care le-au purtat cu bărbăție pentru adevăr și dreptate, au eliberat firea din ei de moartea ca osândă pentru păcat, și arma morții, care slujea spre nimicirea firii, au folosit-o spre nimicirea păcatului, după pilda căpeteniei mântuirii lor, Iisus. Fiindcă dacă păcatul se slujea de moarte ca de o armă pentru nimicirea firii în cei ce săvârșeau păcatul asemenea lui Adam, cu atât mai mult se va sluji firea de moarte, ca de-o armă spre nimicirea păcatului în cei ce săvârșesc dreptatea prin credință.

Drept aceea, când s-a înfăptuit taina întrupării și Dumnezeu cel întrupat a desființat cu totul în cei născuți cu duhul din El, nașterea firii după legea plăcerii „a venit vremea să se înceapă judecata de la casa lui Dumnezeu”, adică să fie osândit păcatul, începând să fie osândit prin pătimiri de la cei ce cred și au cunoscut adevărul și au cunoscut prin Botez nașterea din plăcere. Căci pe aceștia i-a numit Petru „casa lui Dumnezeu”, precum mărturisește dumnezeiescul Apostol Pavel, zicând: „Iar Hristos în casa Sa, a cărui casă suntem noi (Evrei 3,6)”. Dar și Petru însuși, corifeul Apostolilor, arată aceasta prin cuvântul următor: „Iar dacă (începe) întâi de la noi (se înțelege judecata), care va fi sfârșitul celor ce nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu”? E ca și cum am zice: „Dacă noi, care am fost învredniciți să devenim, din darul Domnului, casa lui Dumnezeu prin Duh suntem datori să arătăm o așa de mare răbdare în pătimirile pentru dreptate spre osânda păcatului și să primim cu dragă inimă mintea de ocară ca niște răufăcători, măcar că suntem buni, „care va fi sfârșitul celor ce nu ascultă de cuvântul Evangheliei”? Cu alte cuvinte, care va fi sfârșitul sau judecată celor ce nu mai țin cu toată silința, până la sfârșit, vie și lucrătoare în suflet și în trup, în aplecarea voii și în fire, nașterea lor de la Adam prin plăcere, ce stăpânește peste fire, dar nu primesc nici pe Dumnezeu și Tatăl Fiului celui întrupat, care ne cheamă, nici pe Însuși Mijlocitorul și Fiul, trimis al Tatălui, care a primit, cu voia Tatălui de bunăvoie, moartea pentru noi, ca să ne împace cu Tată? Iar aceasta a făcut-o ca să ne slăvească pentru Sine de pe urma faptei Sale, luminându-se cu frumusețea dumnezeirii proprii atât de mult, cât a primit El să fie necinstit pentru noi, prin pătimirile noastre. Căci aceasta socotesc că este „Evanghelia lui Dumnezeu”: solie și îndemn a lui Dumnezeu către oameni, trimisă prin Fiul Său, care s-a întrupat și a dăruit ca răsplată a împăcării cu Tatăl, celor ce ascultă de El, îndumnezeirea nenăscută (sau necreată).

Din pricina aceasta marele Apostol îi plânge pe cei neascultători în cele ce urmează, zicând: „Iar dacă dreptul abia se mântuiește, unde se va arăta necredința și păcătosul? „Drept” numește pe cele credincios și pe cel ce păstrează harul dat lui la Botez, păzind prin multe pătimiri nesmulsă din el înfierea prin Duhul. Iar „mântuire”, harul deplin al îndumnezeirii, pe care-l va da Dumnezeu celor vrednici și pe care abia îl va primi cel ce stăruie cu toată puterea în toate cele dumnezeiești. În sfârșit „necredincios” și „păcătos” numește pe cel străin de harul Evangheliei; „necredincios” pentru necredința în Hristos, iar „păcătos” pentru făptura cea veche, care se menține vie în el prin stricăciunea patimilor. Sau poate „necredincios” a numit Scriptura pe cel lipsit cu totul numai de cunoștința cea întru Hristos, iar „păcătos” pe cel ce crede, dar calcă poruncile evanghelice, care păstrează curată cămașa nestricăciunii primită prin sfântul Botez. Locul acestora, al necredinciosului și al păcătosului, nu e cunoscut cel ce cultivă cât de cât cunoștința tainică. Căci cuvântul „unde”, indică desigur un loc, care nu e lipsit de circumscriere spațială. Față de locul acestora, locul dreptului se deosebește prin aceea că el nu mai e înfățișat prin cuvântul „unde”, căci dreptul a primit prin har, ca loc mai presus de „unde”, pe Dumnezeu însuși, cum i s-a făgăduit. Căci Dumnezeu nu este „undeva”, ci în chip absolut dincolo de orice „unde” și în El este locașul tuturor celor mântuiți, după cum s-a scris: „Fii mie Dumnezeu ocrotitor și loc întărit, ca să mă mântuiești”. și tot cel ce nu se va împărtăși de El, spre a primi din relația cu El fericirea, va fi asemenea unui mădular al trupului lipsit cu totul de lucrarea de viață dătătoare a sufletului.

Sau iarăși, odată ce Dumnezeu va fi locul necircumscris, nedistanțat și nesfârșit al tuturor celui ce se vor mântui, făcându-se pe Sine fiecăruia pe măsura patimilor însoțite de cunoștință pe care le-a suportat aici pentru dreptate, așa cum se arată sufletul în mădularele trupului, lucrând în ele după capacitatea proprie fiecărui mădular și legându-le la un loc ca să poată exista și susține viața „unde se va arăta necredinciosul și păcătosul”, care sunt lipsiți de acest har? Căci cel ce nu poate să primească pe Dumnezeu în sine ca să lucreze în el fericirea, unde se va arăta, odată ce a căzut de la viața dumnezeiască cea mai presus de veac, de loc și de timp?

Dacă rămânem deci la înțelesul dintâi, la cel afirmativ, credinciosul și păcătosul care se va arăta „undeva”, nu va fi câtuși de puțin liber de viață circumscrisă, el neavând viața cea slobodă de orice circumscriere și dincolo de orice loc. Iar dacă primim înțelesul al doilea, cel negativ, e cazul să întrebăm unde se va arăta necredinciosul și păcătosul, odată ce nu va avea pe Dumnezeu, care îmbrățișează toată viața fericită și care va fi locul tuturor celor drepți? Dacă n-are pe Dumnezeu însuși ca loc, cum se va afla în locașul și în așezământul fericirii din Dumnezeu? și simplu vorbind, dacă dreptul se mântuiește cu multă greutate, ce se va înțelege de cel ce nici gând n-a avut de credință și de virtute în viața de aici.

Scolii

Plăcerea și durerea nu au fost create, zice, deodată cu firea trupului, ci călcarea poruncii a născocit-o pe cea dintâi, spore coruperea voinței, iar pe a doua adus-o ca osândă spre destrămarea firii, ca plăcerea să lucreze moartea de bunăvoie a sufletului din pricina păcatului, iar durerea să pricinuiască, prin destrămare, nimicirea formei trupului. (1)

Dumnezeu a dat, prin Providență, firii durerea fără voie și moartea de pe urma ei, spre pedepsirea plăcerii de bunăvoie. (2)

Căutarea ostenelilor de bunăvoie și suportarea celor fără de voie, desființează plăcerea, oprind mișcarea ei actuală. Dar nu smulg puterea ei, sălășluită ca o lege împotriva firii în vederea nașterii. Căci filozofia care cultivă virtutea produce nepătimirea voii, dar nu pe a firii. Iar prin nepătimirea voii se sălășluiește harul plăcerii dumnezeiești în minte. (3)

Osteneala și moartea Domnului au fost mijlocul care a desființa extremele, întrucât nașterea Lui a fost liberă de plăcere, iar moartea trupului Său dumnezeiesc, luptă pentru noi, curaj de viața pătimașă. Răbdând pentru noi cu trupul nașterea și moartea de bunăvoie, s-a făcut mijloc care a desființat nașterea noastră din plăcere și moartea de pe urma vieții pătimașe și ne-a mutat la o altă viață, liberă de început temporal și de sfârșit, pe care nu firea, ci harul o creează. (5)

Era cu neputință ca firea noastră, supusă plăcerii de bunăvoie și durerii fără de voie să fie readusă iarăși la viața de la început, dacă nu se făcea Dumnezeu om, primind de bunăvoie, pentru pedepsirea plăcerii voluntare a firii durerea ce nu era anticipată de nașterea din plăcere. În chipul acesta a slobozit firea de osânda nașterii, primind o naștere ce nu-și avea începutul în plăcere. (6)

Domnul, smulgând în cei născuți în El prin harul Duhului plăcerea pornită din legea păcatului și prin acesta desființând nașterea după trup, le îngăduie să primească moartea, care înainte era spre osânda firii, spre osânda păcatului. (11)

Firea oamenilor a avut după cădere, ca început al existenței, zămislirea din sămânță împreunată cu plăcere, iar ca sfârșit moartea prin stricăciune împreunată cu durere. Domnul însă, neavând un asemenea început al nașterii după trup, n-a fost supus după fire nici sfârșitului, adică morții. (12)

Diavolul, pizmuind pe Dumnezeu și pe noi, și convingând cu viclenie pe om că e pizmuit de Dumnezeu, l-a făcut să calce porunca. Pe Dumnezeu L-a pizmuit ca să nu se arate în fapt (actual) puterea Lui prealăudată, care îndumnezeiește pe om; iar pe om, ca să nu ajungă părtaș al slavei dumnezeiești prin virtute. (14)

Osânda generală a legii ce stăpânea peste fire după cădere este întruparea cea adevărată a lui Dumnezeu, iar osânda specială a legii este renașterea fiecăruia prin voință. (15)

Cel ce nu va dobândi viața dumnezeiască curată, cea nescrisă împrejur, nu va fi liber de durere, căci va avea necontenit viața născută care îi va circumscrie existența sau i-o va mărgini, dar nu viața nenăscută și liberă de toată situarea în spațiu și de toată mișcarea în timp, ce nu poate fi cuprinsă și de aceea nici circumscrisă⁴⁸⁶& Căci viața dumnezeiască și neînțeleasă, deși dă bucurie celor ce se împărtășesc de ea după har, nu poate fi cuprinsă. Ea rămâne pururi necuprinsă, chiar celor ce o posedă prin participare, deoarece ca nenăscută este prin fire infinită. (18)

Dumnezeu prin una și aceeași voință nesfârșit de puternică a bunătății va cuprinde pe toți Îngerii și oamenii, fie buni, fie răi. Dar nu toți aceștia se vor împărtăși la fel de Dumnezeu, care se află în toți în chip nesilit, în conformitate cu firea, și au făcut-o în stare să primească în mod actual rațiunile firii, conform cu rațiunea întreagă a fericirii veșnice, se împărtășesc, pentru consimțirea voilor cu voia dumnezeiască, în întregime de bunătate, prin viața dumnezeiască ce luminează în ei ca în Îngeri, sau ca în oameni. Iar cei ce și-au făcut în toate voința neconformă cu firea, prefăcând-o în factor de risipire a rațiunilor firii în opoziție cu rațiunea fericirii, vor cădea din întreaga bunătate dumnezeiască din pricina dezbinării voii lor de voia dumnezeiască prin împrietenirea acestei voi cu o existență ticăloasă. Făcând așa, aceștia pun o distanță între ei și Dumnezeu, neavând rațiunea fericirii fecundată de voință prin lucrarea binelui, prin care obișnuiește să se arate viața dumnezeiască. Deci rațiunea firii este acul balanței, care dă pe față mișcarea voinței fiecăruia, dacă aceasta de apleacă spre rău sau spre bine, urmând ca în conformitate cu această mișcare să se împărtășească de viața dumnezeiască, sau să nu se împărtășească. Căci sub raportul existenței și al existenței veșnice, Dumnezeu va cuprinde pe toți, fiind în toți prezent; dar sub raportul fericirii veșnice, va cuprinde în chip deosebit numai pe Îngerii și pe oamenii sfinți, lăsând celor ce nu sunt așa nefericirea veșnică ca rod al voinței lor. (19)

Note

Se mai pot traduce: plăcerea nedreaptă și durerea sau moartea dreaptă. Sau plăcerea necuvenită și durerea și moartea cuvenită. (476)

Durerea și moarte în general sunt un flux menit să spele începutul din păcat al firii, care întinează întreaga ei existență. Dar la omul de rând ele nu reușesc să urnească acest nămol. La Iisus însă acest flux nu se izbește de zidul unei origini pătimașe proprii. De aceea la El trece dincolo de persoana Sa, curățând cu impetuozitatea Lui originea din păcat a celor ce sunt copărtași la firea Lui omenească și ca urmare înlăturând și moartea ce rezultă din această origine. (477)

Traducerea cea mai bună ar fi: modul pătimitor, căci e un mod care influențează întreaga fire. E o „existențială” în sensul filosofiei lui Heidegger. (478)

Precum prima obârșie, plăcerea împreunării trupești, mâna firea, prin perpetuarea iubirii de plăcere, spre durere, corupție și moarte, așa noua obârșie, a harului, îndemnând-o la dureri și osteneli potrivnice plăcerii, o duce spre plăcerea adevăratei vieți. (479)

Moarte fiind în grecește de genul masculin, iar plăcerea de genul feminin, textul grec poate permite jocul de cuvinte: când moartea nu mai are plăcere ca mamă se face tată al vieții veșnice. (480)

„Viața” lui Adam e pricină de moarte obștească. „Moartea” Domnului e pricină de viață obștească și veșnică. Pentru că „viața” lui Adam era o falsă viață, o consumare a adevăratei vieți prin viermele plăcerii. Iar „moartea” Domnului nu înseamnă o omorâre a vieții, ci a viermelui care rodea sâmburele adevărat al vieții. (481)

moartea lui Adam, ca și moartea lui Hristos e nu numai un eveniment final care încheie viața pământească a omului, ci o putere activă, care omoară pe încetul, cea dintâi firea, cea de-a doua păcatul. Fiecare din aceste morți e dată ca putere, cea din Adam în nașterea din plăcere, cea din Hristos în înfierea după har. și fiecare trece din potență în realitate actuală, lucrându-se cea dintâi prin continuarea viețuirii în plăcere, cea de-a doua prin împlinirea poruncilor. Mai bine zis nu e altă și altă moarte, ci moartea cea dintâi, a firii, suferă o schimbare a întrebuințării, a rostului ei. (482)

Aici cauza durerii e văzută în circumscriere. Mărginirea pune o limită a bucuriei. Desigur simplul fapt de a fi creat nu implică pentru om durerea. Altfel durerea ar fi de la Dumnezeu. Căci omul își învinge mărginirea prin comuniunea cu Dumnezeu. Numai păcatul împietrește în mărginire. (486)

Dumnezeu care a zis: „Am înmulțit vedeniile și în mâinile Proorocilor m-am asemănat” (Osea 9, 10), a trimis de mai înainte, închipuite prin simboluri, diferite știri despre minunata Sa venire în trup, în vederea mântuirii noastre, descoperindu-ne prin fiecare Proroc, altă și altă știre, după puterea de înțelegere a fiecăruia. Deci dăruind și marelui Proroc Zaharia înțelegerea tainelor Sale viitoare în trup, , i-a înfățișat în chip înțelept spre contemplare o seceră. Prin aceasta a arătat că, după ce se va întruchipa pe Sine, în mod diferit și tainic, în figurile cuprinse în vedeniile Proorocilor, va primi El însuși cu adevărat și de bunăvoie făptura noastră prin fire, ca să arate că adevărul prevestit prin figuri a venit la noi în mod real.

Deci secera este Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul cel unul născut al Tatălui, cel ce pentru Sine este și rămâne pururi simplu după fire, iar pentru mine se face compus după ipostas, precum numai El știe, prin primirea trupului însuflețit mintal, fără ca prin unirea deplină, cu trupul după ipostas să primească contopirea într-o singură fire și fără ca prin deosebirea deplină față de trup după fire să se taie în doi fii. Iar unire deplină după ipostas numesc desăvârșita neîmpărțire, precum deosebire deplină după fire, desăvârșita necontopire și neschimbare. Căci taina dumnezeiești întrupări nu introduce prin deosebirea după fire a celor din care constă și o deosebire după ipostas, nici prin unirea după ipostas o contopire într-o singură fire. Primul lucru nu se întâmplă ca să primească taina Treimii în adaos; iar al doilea, să nu fie după fire nimic de un neam și de o ființă cu dumnezeirea. Căci cele două firi s-au împreunat într-un ipostas, dar nu într-o singură fire. Iar aceasta ca să se arate prin unire atât unitatea ipostasului, rezultată din adunarea laolaltă a firilor, cât și deosebirea firilor ce s-au întâlnit într-o unitate nedespărțită, fiecare din ele rămânând, în ce privește însușirea naturală, în afară de orice schimbare și contopire.

Căci dacă împreunarea firilor s-ar fi făcut ca să dea naștere unei singure firi, taina mântuirii noastre ne-ar fi rămas cu totul necunoscută, neavând de unde sau cum să putem afla coborârea lui Dumnezeu de la noi. Pentru că în asemenea caz, sau că s-ar fi schimbat trupul în firea dumnezeiască din pricina unirii dumnezeiești, sau s-ar fi schimbat ființa dumnezeiască în firea trupului, sau s-ar fi contopit amândouă prin cine știe ce amestec, producând vreo alta deosebită de ele, nemaipăstrând nici una din firile din care constă, rațiunea ei neștirbită. Dar fie că s-ar fi schimbat trupul în firea dumnezeirii, fie că s-ar fi schimbat firea dumnezeirii în trup, sau fie că unirea într-o singură fire ar fi împins firile spre producerea vreunei alte firi decât ele, eu n-aș cunoaște taina întrupării dumnezeiești, neputând constata după unire o deosebire de natură între trup și dumnezeire. Iar dacă există în Hristos după unire vreo deosebire după fire între trup și dumnezeire (căci nu sunt după ființă unul și același lucru dumnezeirea și trupul), aceasta înseamnă că unirea fiilor împreunate în El nu s-a făcut pentru a da naștere unei singure firi, ci pentru a face să rezulte un singur ipostas în privința căruia nu aflăm în Hristos nici o deosebire în nici un chip. Căci după ipostas Cuvântul este unul și același cu trupul Său. Fiindcă dacă Hristos primește cu referire la ceva vreo deosebire oarecare, nu poate fi după acel ceva una în tot chipul. Dar dacă cu referire la altceva nu primește nici o deosebire, după acel altceva este și se zice cu evlavie una în tot chipul și totdeauna.

Deci dat fiind că orice deosebire, întrucât este deosebire, are ca bază câtimea celor ce se deosebesc (căci fără această câtime n-ar fi deosebire), iar câtimea nu poate fi indicată fără număr, bine este să folosim numărul numai pentru arătarea deosebirii firilor din care constă Hristos după unire, indicând după aceasta că firile se păstrează neschimbate după unire, dar nu divizând prin număr unitatea celor ce concurg într-un singur ipostas. Iar gândul acesta ni-l arătăm neadăugând nici un număr la cuvântul ipostas. Căci în ceea ce nu se cugetă nici o deosebire, nu se introduce nici o câtime. Iar unde nu poate fi introdusă câtimea, nu-și are locul nici numărul, care indică deosebirea. Deci după ipostas este compus. Căci după ipostas este unul și același și singur. Astfel pe de-o parte păzim unitatea și identitatea ipostasului, pe de alta mărturisim deosebirea firilor ce concurg într-un singur ipostas. Acesta este cel pe care l-a văzut minunatul Zaharia zburând în chip de seceră. Căci cuvântul lui Dumnezeu este secerătorul a toată răutatea și neștiința.

„Lungimea ei, zice, era de douăzeci de coți, iar lățimea ei de zece coți”. Căci Hristos, ca Dumnezeu și Cuvântul, se lărgește progresiv sub chipul providenței până la zece coți, adică în cele zece porunci dumnezeiești ale vieții active. Căci în zece porunci se lărgește Cuvântul lui Dumnezeu, prin care legiferând împlinirea celor ce trebuie făcute și reținerea de la cele ce nu trebuie făcute, a îmbrățișat toată mișcarea voii libere a celor providențiați. Iar ca Cel ce s-a făcut trup și s-a întrupat în chip desăvârșit, tot El se lungește până la douăzeci de coți din pricină că trupul se alcătuiește prin înmulțirea elemeftelor cu simțurile. Căci cinci sunt simțurile și patru elementele din a căror împreunare se alcătuiește firea oamenilor. Dar cinci înmulțit cu patru dă numărul douăzeci. Iar prin lungime a indicat Scriptura modul iconomiei, pentru înălțimea ei și pentru faptul că taina dumnezeiești întrupări este mai presus de toată firea.

Secera a fost văzută „zburând”, pentru faptul că nu are nimic pământesc, ca și pentru iuțimea, agerimea și, într-o vorbă, pentru scurtimea cuvântului. Căci circumscrie toată mântuirea oamenilor numai în inima celor ce se mântuiesc, dat fiindcă aceasta constă numai în credință și bună cunoștință. și de fapt nimic nu poți face mai iute decât să crezi și mai ușor decât să mărturisești cu gura harul Celui în care crezi. Primul lucru arată iubirea însuflețită a celui ce crede față de Făcătorul lui, iar al doilea dispoziția credincioasă față de aproapele. Iar iubirea și dispoziția sinceră, sau credință și buna cunoștință, sunt mișcări nevăzute ale inimii, care nu au lipsă ca să se producă de nici o materie din afară : „Căci cuvânt scurt va face Domnul pe pământ (Isaia 10, 22; Romani 9,28)”.

Acesta este „blestemul”, pe care l-a trimis Dumnezeu și Tatăl peste fața a tot pământul. E blestemul adevărat peste blestemul adevărat. Deoarece neascultarea lui Adam s-a făcut blestem prin greșeala lui, întrucât n-a lăsat poruncă să crească spre a duce roadele dreptății, ca să ia creațiunea binecuvântătoare, peste blestemul lui Adam vine binecuvântarea firească a lui Dumnezeu și Tatăl, care se face astfel blestem al blestemului provenit din păcat, spre desființarea neascultării ce-a crescut aducând roade ale nedreptății, ca să fie oprită creațiunea de a mai crește în păcat (Galateni 3,13). Căci s-a făcut pentru mine blestem și păcat, Cel ce a dezlegat blestemul meu și a ridicat păcatul lumii.

Fiindcă două blesteme aveam eu: unul era robul voinței mele, adică păcatul, prin care sămânța roditoare a sufletului, adică puterea virtuții, căzuse în pământ; iar altul era moartea firii, adusă asupra ei pe dreptate, din pricina voii mele. Moartea aceasta a împins firea cu sila și fără să vrea acolo unde se semănase mișcarea voinței mele de bunăvoie. Deci Dumnezeu, care a creat firea, a luat asupra Sa de bună voie blestemul cu care a fost osândită firea, adică moartea, și astfel a omorât prin propria Sa moarte de pe cruce blestemul păcatului ce trăia în mine prin voia mea. și așa blestemul Dumnezeului meu s-a făcut blestem și moarte a păcatului meu, neîngăduind să ajungă neascultarea la roadele nedreptății; dar totodată s-a făcut binecuvântare a dreptății dumnezeiești prin împlinirea poruncilor, și viață fără de sfârșit.

Această seceră, adică Domnul și Dumnezeu nostru Iisus Hristos, nimicește pe fur și pe cel ce jură strâmb și casa lui o surpă. Dar furul și cel ce jură strâmb este diavolul cel viclean. E fur fiindcă a scos cu vicleșugul înșelăciunii pe om din Rai, adică a răpit un lucru și o făptură și o avuție de preț a lui Dumnezeu, trăgându-l în locul acesta al necazurilor, și a murdărit icoana slavei dumnezeiești cu multe pete ale păcatelor. Prin aceasta a căutat să-și facă dintr-o avuție străină, o avuție proprie, poftind cu răutate bunurile străine, nu ca să le păstreze, ci ca să le fure, să le sfâșie și să le piardă (Iosua 10,10). Iar jurător pe strâmb este fiindcă e mincinos și înșelător. Căci făgăduind să dea lui Adam slava dumnezeirii, l-a tras spre cinstea și batjocura necuvântătoarelor, ba ca să spun mai drept, l-a făcut mai de ocară decât orice dobitoc (Psalmi 84,12), făcându-l să fie cu atât mai de ocară decât dobitoacele prin lipsa lui de rațiune, cu cât este mai grețos ceea ce-ai contra firii decât ceea ce-i conform cu firea. Ba l-a înstrăinat și de nemurire, îmbrăcându-l în haina spurcată a stricăciunii.

Iar casă a acestui fur și jurător pe strâmb, s-a făcut lumea de aici a stricăciunii și a confuziei necontenite, pe care și-a însușit-o tâlhărindu-l pe om și în care i s-a îngăduit să tâlhărească mai departe, pentru pricinile pe care le știe Dumnezeu, care l-a îngăduit să tâlhărească până ce dăinuiește cursul ciclic al timpului.

Dar Cuvântului lui Dumnezeu, așezându-se în această lume ca într-o casă, prin întruparea Sa negrăită, și legând pe diavolul (Matei 12, 9), a surpat-o, iar lemnele și pietrele ei, adică statuile și altarele și soclurile statuilor le-a dărâmat și le-a nimicit. Căci prin ele diavolul, tatăl minciunii, își închipuia că e cinstit de cei rătăciți ca un fel de Dumnezeu pocit și multiform, datorită faptului că făcuse din nebunia lor un mijloc de slăvire proprie, ca unul ce e cu mult mai nebun decât cei astfel prostiți. Fiindcă ce e mai nesocotit decât a-și închipui cineva un lucru care prin fire nu există cu adevărat. Deci Mântuitorul sufletelor și trupurilor noastre, care s-a făcut om din iubire de oameni, așezându-se prin trup în această casă a furului și a jurătorului pe strâmb, care este diavolul, adică în această lume, a surpat-o întreagă, adică a nimicit modul ei rătăcit de mai înainte și a îndreptat-o iarăși potrivit cu rațiunea cunoștinței adevărate. și scurt vorbind, alungând pe tâlhar din avuțiile străine, s-a făcu iarăși El stăpân peste ai săi prin virtute, zidind peste tot pământul de sub cer, în chip măreț, Sfânta Lui Biserică.

Sau poate fur diavolul, fiindcă uneltește până astăzi cum să atragă prin vicleșugul înșelăciunii dorința fiecăruia spre el. Iar jurător pe strâmb și mincinos, fiindcă e înșelător și amăgește pe cei ușuratici să se despartă de bunurile din mână în nădejdea altora și mai bune și fiindcă pricinuiește pe neobservate, prin lucrurile socotite dulci, tot felul de greutăți, celor ce ascultă de el. Iar „casa” acestui fur și mincinos este dispoziția iubitoare de păcat a inimii fiecăruia. Ea are ca „pietre” învârtoșarea și nesimțirea inimii față de cele buhne, iar ca „lemne” amintirile ce aprind ușor focul necurat al patimilor.

Sau poate Scriptura numește „lemne”, în chip figurat, pofta. Aceasta fiindcă s-a scris că lemnul a corupt prima dată mișcarea ei (Geneza 2,2), îndreptând-o împotriva firii; apoi fiindcă ea este puterea sufletului care se aprinde de orice patimă, ca materia lemnoasă de foc. Iar prin „pietre” se indică poate duritatea și nesimțirea mișcărilor iuțimii, care nu ascultă de rațiunea virtuții. Pe toate acestea, împreună cu „casa” în care se găsesc, adică cu dispoziția lăuntrică, le surpă și le nimicește Cuvântul lui Dumnezeu, prin sălășluirea Sa, scoțând din ea, mai întâi prin credință, pe diavolul, care își făcuse odinioară prin amăgire locuința în ea și care se socotea că e tare. Pe acesta îl leagă cu lanțuri de nesfărămat și-i prădează casa, scoțând din inimă deprinderea lesne de aprins a patimilor împreună cu învârtoșarea față de cele bune (Luca 12,22).

Sau poate numește „pietre” nepăsarea sufletului față de cele bune, adică nesimțirea față de virtuți. Iar prin „lemne” râvna față de cele rele. Toate acestea alungându-le Cuvântul din inimile credincioșilor, nu încetează să împăciuiască și să unească într-un singur trup al virtuților pe cei de departe și pe cei de aproape, surpând peretele din mijloc al despărțiturii, adică păcatul și rupând zapisul care ne obliga voința spre rău, și supunând cugetul trupesc legii duhului (Coloseni 2,7). Prin cei de departe a înțeles, cred, mișcările simțirii, care sunt după fire cu totul străine de legea lui Dumnezeu. Iar prin cei de aproape lucrările cugetătoare (mintale) ale sufletului, care după rudenie nu sunt departe de Cuvântul. Pe acestea le adună Cuvântul după surparea legii trupești, unindu-le laolaltă în duh după virtute. Căci prin „peretele din mijloc” cred că a înțeles legea trupului cea după fire, afecțiunea față de patimi, sau păcatul. Pentru că numai afecțiunea cea de ocară față de patimi se face zid al legii firii, adică al părții pătimitoare a firii, despărțind trupul de suflet și de rațiunea virtuților, neîngăduind să se facă cu ajutorul făptuirii trecerea la trup prin mijlocirea sufletului. Dar venind Cuvântul și biruind legea firii, adică trăsătura pătimitoare a firii, a desființat afecțiunea față de patimile contrare firii.

Acesta este Domnul meu și Dumnezeul meu Hristos Iisus, pe care L-a văzut Proorocul ca pe o seceră, având douăzeci de coți lungime, ca unul ce îmbrățișează toată lucrarea simțurilor îndreptată spre cele sensibile, și zece coți lățime, întrucât Dumnezeul și Mântuitorul meu cuprinde toată mișcarea rațională. Căci spun unii că a număra e o faptă ce aparține prin fire numai rațiunii. Iar decada este îmbrățișarea și sfârșitul oricărui număr. Prin urmare Cuvântul lui Dumnezeu îmbrățișează nu numai puterile simțurilor ci și lucrările mintale ca unul ce e Făcător nu numai al corpurilor, ci și al celor necorporale.

Iar „seceră” a fost numit în vedenie, nu numai fiindcă seceră din firea rațională răul pe care nu El L-a semănat și adună firea pe care nu El a împrăștiat-o. Ci și pentru că seceră așează în hambarele dumnezeiești pe cei mântuiți; în sfârșit și pentru că, fiind mânuit de lucrările virtuților, se unește cu puterile făptuitoare ale sufletului.

Dar pentru cel ce vrea să vadă, cuvântul Scripturii indică aici două persoane și două case pe care le desființează secera. Căci se zice: „și va intra în casa furului și în casa celui ce jură strâmb în numele Meu”. Prin cele două persoane a indicat cele două lucrări generale ale amăgirii diavolești, care le cuprind pe toate celelalte, sau cele două moduri ale lucrărilor. Iar prin cele două case a indicat cele două dispoziții generale ale omului, favorabile rătăcirii, care le conțin pe toate celelalte. De pildă când cel rău răpește prin vicleșugul amăgirii cunoștința înnăscută a firii despre Dumnezeu, atrăgând-o spre sine, e „fur” întrucât încearcă să se facă stăpân peste închinarea datorată lui Dumnezeu, sau cu alte cuvinte abate vederea mintală a sufletului de la rațiunile duhovnicești din făpturi și circumscrie puterea cugetării numai la privirea înfățișării din afară a lucrurilor sensibile. Iar când abuzează de mișcările firești, atrăgând puterea de activitate a sufletului în chip sofistic spre cele contrare firii și prin cele părute bune ispitește prin plăcere dorința sufletului spre cele rele, „jură strâmb” pe numele Domnului, ducând sufletul amăgit spre alte lucruri decât spre cele făgăduite. Deci este „fur” fiindcă răpește la sine cunoștința firii, având drept casă dispoziția iubitoare de neștiință a celor amăgiți. și „jură strâmb”, fiindcă înduplecă puterea de activitate a sufletului să se ostenească zadarnic cu cele contrare firii, având drept casă dispoziția iubitoare de păcat a voii celor care îl ascultă.

Așadar diavolul este „fur”, fiindcă strâmbă cunoștința firii și „jură strâmb”, fiindcă abate puterea de activitate a firii de la săvârșirea virtuții. Casa „furului” este dispoziția sufletească ce stă la baza unei cunoașteri mincinoase, iar casa „celui ce jură strâmb” este dispoziția străbătură de necurăția patimilor de ocară. În acestea pătrunzând cu iubire de oameni cuvântul mântuitor al lui Dumnezeu, le face locaș al lui Dumnezeu prin Duhul, aducând cunoștința adevărului în locul rătăcirii și al neștiinței și virtutea și dreptatea în locul răutății și al viclenei. În felul acesta își face prin ele arătarea în cei drepți.

Deci prin persoane Scriptura a indicat modurile vicleniei variate a unuia și aceluiași diavol rău, iar prin „case” dispozițiile corespunzătoare cu aceste moduri ale celor stăpâniți de diavol.

Dacă „fur” mai este și cel ce folosește cuvintele dumnezeiești spre amăgirea celor ce-l ascultă, fără să fie cunoscut puterea lor prin fapte. E cel ce se îndeletnicește cu rostirea goală a lor pentru a cumpăra slavă și vânează prin cuvântul limbii lauda ascultătorilor, adică renumele de drept. Simplu vorbind, „fur” este cel a cărui viață nu corespunde cuvântului și a cărui dispoziție sufletească este în contrazicere cu limba, adică cel ce se ascunde sub bunuri străine. Scriptura zice cu dreptate despre acesta: „Iar păcătosului i-a zis Dumnezeu: pentru ce povestești dreptățile mele și iei asupra ta legământul meu prin gura ta ?(Psalmi 49,17)”

și iarăși „fur” este cel ce acoperă cu modurile și cu moravurile văzute viclenia nevăzută a sufletului și cu înfățișări de bună cuviință dispoziția dinăuntru. Căci precum fură cel de mai înainte prin declamarea cuvintelor cunoștinței mintea ascultătorilor, la cel ce fură acesta prin fățărnicia moravurilor simțirea privitorilor (25). Către aceștia de asemenea se va zice: „Rușinați-vă cei ce v-ați îmbrăcat cu veșminte străine, sau: „Domnul va descoperi chipul lor în ziua aceea” (Isaia 3, 17). Dar mie îmi pare că aud în fiecare zi pe Dumnezeu zicându-mi acestea în ascunsul inimii, ca unul ce mă simt vinovat de amândouă lucrurile.

Iar „cel ce jură strâmb sau mincinos în numele Domnului”, este acela care făgăduiește lui Dumnezeu o viață virtuoasă și face lucruri străine făgăduinței, iar prin neîmplinirea poruncilor calcă, ca și mine legământul ce și l-a luat de a duce o viață evlavioasă. Scurt vorbind, cel ce jură strâmb și mincinos este cel care s-a hotărât să trăiască după voia lui Dumnezeu, dar nu s-a mortificat deplin față de viața aceasta. El a jurat lui Dumnezeu, adică a făgăduit să-și păzească cursul vieții fără de ocară în nevoințele dumnezeiești, dar nu a împlinit făgăduința și de aceea nu e deloc vrednic de laudă. „Căci, lăudase-va tot ce se jură întru El”, adică tot cel ce făgăduiește lui Dumnezeu și împlinește cu adevărat jurământul bunei făgăduieli prin faptele dreptății. Dar dacă cel ce împlinește făgăduințele sale va avea laudă, fiindcă a jurat lui Dumnezeu și și-a ținut jurământul, vădit este că cel ce și-a călcat legămintele sale va ava parte de mustrare și de ocară, ca unul ce a mințit.

Intrând secera, adică cunoștința lui Dumnezeu și Tatăl, care e prin ființă cunoștință și virtute, în inimile acestora ca în niște case, cu alte cuvinte în dispoziția fiecăruia, le nimicește cu totul, desființând prin schimbarea spre bine, starea de mai-înainte a inimii fiecăruia și ducându-i pe amândoi spre împărtășirea de binele ce le lipsește. Astfel preface pe furul blândeții aparente a moravurilor în cultivator destoinic al dispoziției ascunse a sufletului; de asemenea pe cel ce jură strâmb îl face păzitor adevărat al făgăduințelor sale, ce-și întărește făgăduințele prin împlinirea poruncilor.

Scolii

Credința naște prin nădejde iubirea desăvârșită față de Dumnezeu; iar conștiința cea bună naște prin păzirea poruncilor iubirea față de aproapele. Căci conștiința cea bună nu are ca pârâș porunca călcată. Iar acestea le poate crede numai inima celor ce doresc după mântuirea adevărată. (7)

Furt viclean este robirea firii prin amăgire. Sfâșierea cu care sfâșie diavolul pe cei răpiți de el, este junghierea voinței îndreptate spre viață în Dumnezeu și omorârea totală a amintirii acelei vieți. Iar pierzania este neștiința ce se naște în cei sfâșiați, din lipsa cunoștinței lui Dumnezeu. Căci de aceea le fură gândul răpindu-i la sine, ca să-i lipsească de viața întru virtute și cunoștință. (11)

Ar putea spune cineva că pricina pentru care s-a îngăduit diavolului să tâlhărească este aceea ca să cunoască și oamenii din experiență răutatea lui și așa arătându-se să li se facă mai urât; de asemenea ca toți oamenii să-și descopere unii altora, prin cercare, dispoziția sufletului și prin aceasta, fiecare să-și aibă sieși conștiința proprie ca apărătoare lăuntrică. Căci Dumnezeu nu are lipsă de o astfel de experiență, ca să ne afle cum suntem, având cunoștința tuturor în mod ființial și înainte de nașterea lor. (13)

Cuvântul se unește cu puterile de activitate ale sufletului, ca secera cu mâna secerătorului, pentru a tăia patimile și a aduna virtuțile. (21)

Diavolul e „fur” fiindcă produce neștiința; și „jură strâmb”, fiindcă produce răutate. El are drept „case” mintea amăgită a celor ignoranți și aplecarea spre păcat a voii celui păcătos. (22)

Cel ce simulează cunoștința numai prin rostire de vorbe, fură mintea ascultătorilor spre slava proprie; iar cel ce face prin purtări pe virtuosul, fură vederea privitorilor spre slava proprie. Amândoi furând prin amăgire, duc la rătăcire: unul înțelegerea sufletească a ascultătorilor, celălalt simțirea trupească a privitorilor. (25)

Cuvântul proorocesc, descriind de departe, în chip simbolic măreția prealuminată și suprastrălucită a Sfintei Biserici, a zugrăvit vedenia aceasta astfel, voind să arate, cred, înțelesul tainei celei noi a ei. Deci candelabru cu totul de aur este Biserica atotlăudată a lui Dumnezeu, curată și neîntinată, neprihănită și nealterată, nemicșorată și primitoare a adevăratei lumini. Căci se spune că aurul este inalterabil, dacă e scufundat în pământ nu se înnegrește și nu ros de rugină, iar dacă este ars nu se micșorează. Afară de aceea, el întărește și înnoiește prin forța sa naturală puterea văzului celor ce și-o ațintesc asupra lui. Așa este și Biserica atotslăvită a lui Dumnezeu, care întrece în chip real cea mai curată natură a aurului. Ea este nealterată, ca una ce nu are nici un amestec străin în învățătura ei tainică despre Dumnezeu, mărturisită prin credință; este curată, întrucât strălucește de lumina și de slava virtuților; este neîntinată, nefiind pătată de nici o murdărie a patimilor, este neprihănită, ca una ce nu are atingere cu nici unul din duhurile rele. Trăind în împrejurările pământești, ea nu este înnegrită de rugina păcatului. În sfârșit ea rămâne nemicșorată și neîmpuținată, deoarece, cu toate că e arsă din vreme în vreme în cuptorul prigoanelor și încercată de răscoalele necontenite ale ereziilor, nu suferă sub povara încercărilor nici o slăbire în învățătura sau viața, în credința sau disciplina sau disciplina ei. De aceea ea întărește prin har înțelegerea celor ce caută spre ea cu evlavie. Căci ea cheamă pe de-o parte pe necredincioși, dăruindu-le lumina cunoștinței adevărate, pe de alta păstrează pe cei ce contemplă cu iubire tainele ei, păzind nevătămată și fără belșug pupila înțelegerii lor. Iar pe cei ce au suferit vreo clătinare îi cheamă din nou și le reface prin cuvânt de îndemn înțelegerea bolnavă. Așa se înțelege candelabrul văzut de Proroc, după unul din înțelesurile cuvintelor de mai sus.

Iar lampa de deasupra lui este lumina părintească și adevărată, care luminează pe tot omul care vine în lume. Adică Domnul nostru Iisus Hristos. Acesta, prin primirea trupului nostru luat de la noi, s-a făcut și s-a numit lampă, ca Cel ce e înțelepciunea și Cuvântul cel după fire al lui Dumnezeu și Tatăl care e propovăduit în Biserica lui Dumnezeu prin credința cea dreaptă și e înălțat și dezvăluit între neamuri de viețuirea virtuoasă prin păzirea poruncilor. El luminează ca o lampă (făclie) tuturor celor din casă, adică din lumea aceasta, precum El însuși zice: „Nimeni nu aprinde făclie și o pune sub obroc, ci în sfeșnic de luminează tuturor celor din casă”. Deci s-a numit pe sine „făclie”, pentru faptul că fiind după fire Dumnezeu și făcându-Se trup după iconomie, ca lumină după ființă e ținut în scoica trupului în chip necircumscris prin mijlocirea sufletului ca făclie, cum e ținut focul prin feștilă. Aceasta a înțeles-o și marele David, când a numit pe Domnul „făclie”, zicând: „Legea ta este făclie picioarelor mele și lumină cărărilor mele”. Căci Mântuitorul și Dumnezeul meu mă izbăvește de întunericul neștiinței și al răutății. De aceea a și fost numit de Scriptură „făclie”. Căci cuvântul grecesc făclie vine de la a dezlega întunericul, pentru că împrăștiind, asemenea unei făclii, negura neștiinței și întunericul răutății, s-a făcut El însuși tuturor cale de mântuire, călăuzind prin virtute și cunoștință spre Tatăl pe toți cei ce voiesc să pășească, prin împlinirea poruncilor dumnezeiești, pe urmele Lui, ca pe o cale a dreptății. Iar sfeșnicul (candelabru) este Sfânta Biserică, pentru că în ea luminează, prin propovăduire, Cuvântul lui Dumnezeu, trimițându-și razele adevărului asupra tuturor celor ce se află în această lume ca într-o casă oarecare, umplându-le înțelegerea tuturor cu cunoștința dumnezeiască.

Pe de altă parte „obrocul” simbolizează sinagoga iudeilor, adică slujirea trupească a legii, care acoperă prin grosimea simbolurilor literei lumina cunoștinței adevărate a sensurilor. Cuvântul (Rațiunea) nu vrea să fie câtuși de puțin sub acest obroc, ci vrea să fie așezat în vârful și pe înălțimea Bisericii. Căci dacă Cuvântul este ținut sub litera Legii, ca sub un obroc, îi lipsește pe toți de lumina veșnică nedăruindu-le vederea duhovnicească celor ce nu se străduiesc să se lepede de simțirea (percepția) înșelătoare, care nu e capabilă decât de eroare și nu sesizează decât aspectul coruptibil al corpurilor înrudite cu ea. El vrea deci să fie pus în sfeșnic, adică în Biserică, sau în slujire rațională în duh, ca să-i lumineze pe toți, din toată lumea, învățându-i să viețuiască și să se poarte conform cu rațiunea, și numai atâta grijă să aibă de cele corporale, cât e de lipsă ca să taie orice afecțiune a sufletului față de ele; de asemenea ca toată străduința să le fie să nu dea sufletului nici o închipuire materială, după ce a fost stinsă prin rațiune simțirea (percepția simțurilor), care la început a respins rațiunea (cuvântul) și a acceptat iraționalitatea plăcerii ca pe un șarpe alunecos (11). Căci cu dreptate a fost rânduită moartea împotriva simțirii, ca să nu mai poată oferi diavolului intrare spre suflet. Iar simțirea aceasta, fiind una după gen, se împarte în cinci specii, înduplecând prin percepția fiecărui simț sufletul amăgit să iubească cele sensibile înrudite cu acel simț, în loc să-l iubească pe Dumnezeu (12). De aceea cel ce ascultă înțelepțește de rațiune, alege de bunăvoie moartea trupului înainte de moartea silnică și fără voie, despărțindu-și total voința de simțire.⁵⁰⁹

Dar cel ce rămâne numai la litera Scripturii, are ca singură stăpânitoare peste fire simțirea (percepția), prin care se manifestă acțiunea sufletului față de trup. Căci litera, dacă nu e înțeleasă duhovnicește, mărginită în conținutul ei de simțire, care nu ængăduie să străbată înțelesul celor scrise până la minte. Iar dacă litera se adresează numai simțirii, tot cel ce primește litera în chip iudaic numai ca istorie, trăiește după trup, suportând în fiecare zi prin aplecarea voii moartea păcatului, din pricina simțirii celei vii, neputând să omoare cu duhul faptele trupului, ca să trăiască viața cea fericită în duh. „Căci de viețuiți după trup veți muri”, zice dumnezeiescul Apostol, „iar de omorâți cu duhul faptele trupului veți trăi” (Romani 8, 13). Drept aceea, aprinzând făclia, adică rațiunea care aduce lumina cunoștinței prin contemplație și fapte, să nu o punem sub obroc, ca să nu fim osândiți, ca unii ce mărginim la literă puterea necuprinsă de minte a înțelepciunii, ci în sfeșnic, adică în Sfânta Biserică, pe culmea contemplației adevărate, ca să răspândească asupra tuturor lumina dumnezeieștilor dogme.

Despre această Sfântă Biserică legea a prevestit în chip figurat că va fi candelabru turnat în chip turnat și cu totul de aur. Aceasta întrucât pe de-o parte nu are în ea nici o parte goală, lipsită de puterea Cuvântului, iar pe de alta e străină de toate prisosurile materiale și nu are nimic pământesc.

Dar marele Zaharia, descriind acest candelabru în toate amânuntele, adaugă că afară de lampă mai erau pe el șapte candele (făclii). Aceste șapte candele trebuie să le înțelegem aici în alt chip, de cum am înfățișat candela din Evanghelie. Căci nu toate persoanele și lucrurile care sunt exprimate prin același cuvânt trebuie înțelese în unul și același chip, ci fiecare dintre cele spuse trebuie înțeles după sensul locului din Sfânta Scriptură, dacă vrem să ținem seama de scopul celor scrise.

Prin candele socotesc că Sfânta Scriptură înțelege aici lucrările Duhului Sfânt , sau darurile (harismele) Duhului Sfânt , pe care le dăruiește Bisericii Cuvântul care este capul întregului trup. Căci s-a spus: „și se va odihni peste El duhul lui Dumnezeu, duhul înțelepciunii și al înțelegerii, duhul sfatului și al tăriei, duhul cunoștinței și al evlaviei, și duhul temerii îl va umple pe El” (Isaia 11, 2-3). Dar capul Bisericii, potrivit unei imagini omenești, este Hristos. Deci Cel ce are după fire pe Duhul, dăruiește, ca Dumnezeu, Bisericii lucrările Duhului. Căci Cuvântul făcându-mi-Se mie om, îmi lucrează mie mântuirea, dându-mi prin ale mele cele proprii Lui după fire, mie celui pentru care s-a făcut și om. și așezându-se în situația celui ce primește pentru mine, scoate la arătare ale Sale proprii. Căci cerând, ca un iubitor de oameni pentru sine harul de care am lipsă eu, îmi atribuie mie meritul (puterea) isprăvilor Lui după fire. Deci pentru mine se spune că primește și acum ceea ce are prin fire fără de început și mai presus de rațiune. Căci Duhul Sfânt, precum este prin fire al lui Dumnezeu și Tatăl, după ființă, ca cel ce purcede ființial în chip negrăit din Tatăl prin fiul cel născut din Tatăl; și dăruiește candelabrului, adică Bisericii, ca niște candele, lucrările proprii. și precum candela împrăștie întunericul, tot așa lucrările Duhului scot și alungă din Biserică păcatul cel de multe feluri. Astfel înțelepciunea desființează nechibzuința, înțelegerea depărtează nepriceperea, sfatul alungă lipsa de discernământ, tăria înlătură slăbiciunea, cunoștința șterge neștiința, evlavia alungă necredința și ticăloșia faptelor ei, în sfârșit temerea depărtează învârtoșarea nepăsării. Căci nu numai poruncile sunt lumină, ci și lucrările Duhului.

Dar candele care ard toată viața în Biserică, răspândind lumina mântuirii, sunt și treptele care susțin buna ei rânduială. De pildă învățătorul înțelept al dumnezeieștilor și înaltelor dogme și taine, e o candelă care descoperă învățături necunoscute înaintea mulțimii. Iar cel ce ascultă cu înțelegere și pricepere înțelepciunea grăită de cei desăvârșiți, e și el o candelă, întrucât ca ascultător cuminte păzește în sine lumina adevărului celor grăite.⁵¹³ Cel ce deosebește cu bun sfat timpurile de lucruri și acomodează modurile de activitate cu rațiunile lucrurilor, neîngăduind să se amestece întreolaltă în chip nepotrivit, fiind un sfetnic minunat se dovedește și el ca altă candelă. Iar cel ce suportă cu cuget neclintit atacurile încercărilor fără de voie, ca fericitul Iov și ca vitejii mucenici, este o candelă tare, păzind și el cu răbdare bărbătească nestinsă lumina mântuirii, ca unul ce are pe Domnul tărie și laudă (Psalmi 42, 2). Cel ce cunoaște meșteșugurile vicleanului și nu ignoră tăbărârile războaielor nevăzute, este și el o altă candelă învăluită de lumina cunoștinței, putând zice cu dreptate împreună cu marele Apostol: „Căci nu ne sunt necunoscute gândurile lui”. Iar cel ce duce o viață evlavioasă după porunca Domnului, îndreptând-o prin virtuți, e o altă candelă, ca unul ce-și adeverește credința prin felul purtării sale. În sfârșit, cel ce în așteptarea judecății face din înfrânare zid ce oprește intrarea patimilor în suflet, s-a făcut o altă candelă, curățând cu sârguință, prin frica de Dumnezeu, petele patimilor întipărite pe el și făcându-și viața străvezie și luminoasă prin ștergerea întinăciunilor contrare firii.

Deci curățirea celor vrednici de curăția adusă de virtuți o face Duhul Sfânt prin temere, evlavie și cunoștință; iar iluminarea care hărăzește cunoștința lucrurilor după rațiunile pe temeiul cărora există, o dăruiește celor vrednici de lumină, prin tărie, sfat și înțelegere, în sfârșit, desăvârșirea o hărăzește celor vrednici de dumnezeire prin înțelepciunea atotluminoasă, simplă și întreagă, ridicându-i în mod nemijlocit și în tot chipul spre cauza lucrurilor, atât cât e cu putință oamenilor, încât strălucesc în ei numai însușirile dumnezeiești ale bunătății lui Dumnezeu. Prin aceasta cunoscându-se pe ei înșiși din Dumnezeu, iar pe Dumnezeu din ei înșiși (17), întrucât între ei și Dumnezeu nu mai e nici un zid care să-i despartă, dat fiind că între înțelepciune și Dumnezeu nu mai este nimic, se vor bucura de neschimbabilitatea neclintită, ca unii ce au depășit toate cele de la mijloc, în care se ascundea odinioară primejdia de a greși în privința cunoașterii⁵¹⁶. căci ei au fost ridicați în chip negrăit și neînțeles, după har, pe culmea cea mai înaltă, infinită și de infinite ori infinit dincolo de toate după fire, printr-o neștiință și o tăcere negrăită.

„și șapte pâlnii la cele șapte candele de pe sfeșnic”. Cuvântul nostru despre candele a indicat două înțelesuri ale lor. Cel despre pâlnii va începe de aici. Spun unii că pâlnia e un vas în formă de cupă, în care oamenii obișnuiesc să pună uleiul care trebuie vărsat în candelă spre hrănirea și susținerea luminii. Așadar după înțelesul mai înalt, pâlniile celor șapte candele ale sfeșnicului văzut sunt deprinderile (aptitudinile) și dispozițiile capabile să primească diferitele rațiuni și moduri de activitate morală care hrănesc și întrețin cele șapte candele adică lucrările duhului; celor ce au primit în Biserică împărțirea darurilor. Căci precum fără untdelemn e cu neputință să se întrețină nestinsă candela, tot așa fără o deprindere care să hrănească cele bune prin rațiuni, moduri de activitate morală, idei și gânduri potrivite și cuvenite, e cu neputință să se păzească nestinsă lumina darurilor. Pentru că tot darul duhovnicesc are lipsă de o deprindere (aptitudine) corespunzătoare cu el, care să-i toarne neîncetat, ca untdelemn, materia cugetării, fiind păstrat prin deprinderea celui ce l-a primit.

Pâlniile celor șapte candele ale candelabrului, sunt așadar deprinderile corespunzătoare cu darurile dumnezeiești ale Sfinte Biserici. Din ele înțelepții și neadormiții paznici ai bunurilor dăruite varsă, ca din niște vase, asemenea înțeleptelor fecioare din Evanghelie, untdelemnul bucuriei în candelele darurilor (harismelor).

„și doi măslini deasupra lui; unul de-a dreapta lămpii și altul de-a stânga”. Cuvântul a descris foarte frumos și potrivit toata vedenia care se referă la Sine însuși. Căci înfățișând candelabrul, lampa, candelele, pâlniile, adaos și doi măslini. Aceasta fiindcă se credea cu adevărat ca deodată cu lumina să fie cugetată în chip firesc și cauza care naște puterea ce întreține lumina din candelabru, nefiind alimentată. Cei doi măslini ai candelabrului de aur, adică ai Sfintei Biserici universale, sunt cele două Testamente, din care, ca din niște măslini, se stoarce, prin căutare și cercetare evlavioasă, ca un untdelemn, substanța înțelesurilor, care alimentează lumina darurilor dumnezeiești. Prin această substanță deprinderea fiecăruia păzește nestinsă lumina harului ce s-a dat pe măsura lui lumină ce se întreține ca printr-un untdelemn, prin înțelesurile Scripturilor. Căci precum fără măslin nu se poate afla untdelemn adevărat și natural și precum fără vas nu se poate ține uleiul primit, iar nefiind hrănită de untdelemn lumina candelei se stinge cu siguranță, la fel fără Sfintele Scripturi nu se poate dobândi cu adevărat substanța dumnezeiască a înțelesurilor și fără deprinderea capabilă să primească ca un vas, aceste înțelesuri, nu poate lua naștere o cugetare demnă de Dumnezeu, iar lumina cunoștinței prin daruri, nealimentată de înțelesurile dumnezeiești, nu poate fi întreținută nestinsă de cei ce o au.

Așadar înălțându-ne privirea la înțelesul duhovnicesc, cuvântul nostru a asemănat candelabrul cu Biserica; lampa cu Dumnezeu cel întrupat, care s-a îmbrăcat cu firea noastră în chip neschimbat, după ipostas; cele șapte candele cu darurile, sau lucrările Duhului, cum arăta limpede marele Isaia; pâlniile candelelor deprinderile capabile de înțelesurile dumnezeiești ale Scripturii, care primesc darurile dumnezeiești; în sfârșit cei doi măslini, cu cele două Testamente, din care se primește prin înțeleaptă strădanie substanța înțelesurilor dumnezeiești prin care se întreține nestinsă lumina tainelor dumnezeiești.

„Unul de-a dreapta lămpii iar altul de-a stânga” prin dreapta socotesc că înțelege Proorocul partea mai duhovnicească a Scripturii iar prin stânga pe cea mai trupească. Iar dacă stânga indică partea mai trupească a Scripturii iar dreapta pe cea mai duhovnicească, socotesc că măslinul de-a stânga înseamnă Vechiul Testament, care se ocupă mai mult de filozofia activă, iar măslinul din dreapta, Noul Testament, care ne învață taina cea nouă și naște în fiecare dintre credincioși deprinderea contemplativă. Căci cel dintâi oferă celor ce se îndeletnicesc cu filozofie dumnezeiască modurile virtuții, pe de-al doilea rațiunile cunoștinței. Cel din urmă, răpind mintea din pâcla celor văzute, o ridică spre ceea ce e înrudit cu ea, curățită de toată nălucirea materială, iar cel dintâi curățește mintea de toată împătimirea de cele materiale, scoțând prin forța bărbăției, ca printr-un ciocan, piroanele care țintuiesc afecțiunea voii de trup. Cel Vechi ridică trupul străbătut de rațiune (raționalizat) spre suflet, prin mijlocirea virtuților, împiedicând mintea să coboare la trup; iar cel Nou ridicând mintea, aprinsă de focul dragostei, spre Dumnezeu. Cel dintâi face trupul una cu mintea prin mișcarea de bunăvoie iar al doilea face mintea una cu Dumnezeu prin deprindere (cu lucrarea) harului. Prin aceasta mintea dobândește atât asemănarea cu Dumnezeu, încât din ea poate fi cunoscut Dumnezeu, Cel ce din Sine nu poate fi cunoscut de nimeni, ca un original dintr-o icoană (23).

În acest chip înțelegem acestea, iar dacă vrea cineva să refere sensul celor spuse și la fiecare om, va găsi de asemenea înțelesuri frumoase și evlavioase. De pildă va putea să înțeleagă prin candelabru sufletul fiecăruia. Acesta e întreg de aur ca unul ce după firea sa mintală și rațională, e nestricăcios și nemuritor și e cinstit cu cea mai împărătească putere a voii libere. El are asupra sa lampa credinței, adică Cuvântul care s-a făcut trup și căruia Îi crede cu tărie și slujește cu adevărat. și în el se așează făclia (candela) aprinsă a cuvântului cunoștinței, după învățătura și îndemnul aceluiași Cuvânt al lui Dumnezeu, care zice: „Nimeni nu aprinde făclia și o pune sub obroc, ci în sfeșnic ca să lumineze tuturor celor din casă”. Căci Domnul poate numește aici făclie cuvântul cunoștinței în duh, arătat prin fapte, adică legea duhului. (26) Iar „obroc” cugetul pământesc al cărnii, adică legea pătimașă a trupului. Legea harului nu trebuie pusă sub acesta, ci în suflet care cu adevărat un sfeșnic de aur, ca să lumineze prin fulgerările faptelor drepții și cugetărilor înțelepte, tuturor celor din casă, adică din Biserică, sau din lumea aceasta. În felul acesta cel ce poartă această lumină îi face pe privitori să imite binele și să slăvească și ei prin faptele virtuții și nu numai prin simpla rostire de vorbe, pe Tatăl din ceruri, adică pe Dumnezeu, care produce în sfinți, pe culmile contemplațiilor tainice ale cunoștinței, podoaba faptelor virtuoase ale dreptății. Căci s-a scris: „Ca să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru din ceruri” (Matei 5, 15)⁵¹⁷

Așa să înțelegi candelabrul și lampa din vedenia Proorocului, iar prin cele șapte candele se va înțelege, după explicarea de mai înainte, diferitele daruri ale Duhului, care își coboară lumina și se odihnesc peste cel ce se desăvârșește în Hristos prin virtute și cunoștință. Căci scriptura înțelege aici prin Hristos , pe cel ce viețuiește după Hristos și e plin de lumina acelorași rațiuni și moduri de activitate, atât cât este cu putință omului, având și el înțelepciune și înțelegere, sfat și tărie, cunoștință, evlavie și temere, prin care se spune că privește pe Dumnezeu, ca prin niște ochi spirituali, peste întreg pământul fiecărei inimi. „Căci aceste șapte candele sunt ochii Domnului, care privesc peste tot pământul” (Zaharia. 4, 10)⁵¹⁸.

„și șapte pâlnii la candelele de pe el”. pâlniile sunt deprinderile cu făptuirea și contemplația celor ce sunt vrednici să li se împartă darurile dumnezeiești. Din acestea ei varsă substanța cugetărilor tainice, cum ar vărsa untdelemn din niște vase, păstrând nestinsă lumina darurilor Duhului.

Prin cei doi măslini să înțelegi, precum am spus, cele două Testamente: cel de-a stânga e Testamentul Vechi, care procură neîncetat puterii cunoscătoare sau contemplative a sufletului, ca pe un untdelemn, modurile virtuților prin activitate (30). Iar cel de-a dreapta este Testamentul Nou, care procură neîncetat părții pasive, sau celei active a sufletului, ca pe un untdelemn, rațiunile duhovnicești ale cunoștințelor prin coftemplație ⁵¹⁹. și așa prin fiecare se desăvârșește frumos taina mântuirii noastre, arătându-se învățătura prin viață și slava vieții prin învățătură. În felul acesta activitatea apare ca o contemplație lucrătoare, iar contemplația ca o activitate cunoscătoare. Scurt vorbind, virtutea apare ca o manifestare a cunoștinței, iar cunoștința ca o putere susținătoare a virtuții (32).

Iar dacă cineva, tare în înțelesurile spirituale, ar zice că cei doi măslini sunt cele două legi, cea naturală și cea duhovnicească, nu s-ar abate de la adevăr. În această interpretare legea naturală, ca cea de la stânga lămpii, adică a lui Dumnezeu Cuvântul cel întrupat, ar oferi rațiunii, prin percepția simțurilor înrudită cu ea, modurile de activitate în vederea virtuții desprinzându-le din lucruri sensibile. Iar cea spirituală sau duhovnicească, de la dreapta, ar culege, prin cugetarea înrudită cu ea, rațiunile din lucruri, în vederea cunoașterii duhovnicești (34). și așa, prin amândouă, umplem diferitele deprinderi corespunzătoare cu darurile duhovnicești, cu vederi active și contemplative, întocmai ca pe niște pâlnii ale candelelor, păzind nestinsă lumina adevărului.

Sau, înțelegând locul acesta al Scripturii într-un sens și mai înalt, putem vedea în cei doi măslini de la dreapta și de la stânga lămpii ca Providența și Judecata. Iar la mijloc, între ele stă, ca într-un candelabru de aur Sfânta Biserică universală, sau în sufletul fiecărui sfânt, lumina adevărului care luminează tuturor. și lumina aceasta este Cuvântul, care ca Dumnezeu cuprinde totul și descoperă rațiunile adevărate și atotgenerale ale Providenței și Judecății, prin care conservă lucrurile și în care constă taina mântuirii noastre, hotărâtă mai înainte de toate veacurile și înfăptuită în cele din urmă dintre timpuri. Dintre acestea, Providența, care stă ca un măslin la dreapta lămpii, o percepem numai prin credință în modul negrăit al unirii ipostatice a Cuvântului cu trupul însuflețit în chip rațional; iar Judecata, care stă la stânga, o înțelegem în chip negrăit din taina patimilor de viață făcătoare suportate de Dumnezeu cel întrupat pentru noi (35)⁵²⁰. căci întâi El a primit întruparea cu voia pentru bunătatea Sa, ca Cel ce este prin fire Mântuitorul tuturor; iar pe urmă a răbdat patimile de bunăvoie ca Răscumpărător (36). Căci nu s-a făcut Dumnezeu om de mai înainte ca să pătimească, ci ca să-l mântuiască pe om din patimi, întrucât se făcuse robul lor prin călcarea poruncii dumnezeiești, după ce la început fusese nepătimitor.

Așadar la dreapta se află taina întrupării Cuvântului, cea conformă Providenței. Ea înfăptuiește prin har îndumnezeirea mai presus de fire a celor ce se mântuiesc, îndumnezeire hotărâtă mai înainte de veacuri, la care nu se va putea ridica după fire nici o rațiune a făpturilor. Iar la stânga stă taina patimii de viață făcătoare a lui Dumnezeu, care a voit să pătimească după trup. Ea este conformă Judecății și pricinuiește pe de o parte desființarea desăvârșită a tuturor însușirilor și mișcărilor, care au pătruns în fire împotriva firii prin neascultare, și înfăptuiește pe de alta restaurarea deplină a tuturor însușirilor și mișcărilor conforme cu firea de la început (37). În urma acestei restaurări nu se va mai afla în făpturi nici o rațiune știrbită și falsificată. Acestea, adică Providența și Judecata, sau întruparea și patima, pe de o parte pentru neclintirea, curăția și incoruptibilitatea virtuții și a statorniciei bărbătești cu fapta, iar pe de alta pentru strălucirea și transparența contemplației și a cunoașterii tainice, au fost asemănate de Proroc cu doi munți de aramă, dintre care au ieșit, asemenea unor care cu cai(Zaharia 6, 1)⁵²¹, cele patru Evanghelii (38), care au străbătut și au ocolit tot pământul și au vindecat rana din neascultarea lui Adam, făcând să se odihnească prin credință și bunăviețuire în Duhul lui Dumnezeu peste țara de miazănoapte, adică peste neamurile asupra cărora stăpânea negura neștiinței și peste firea asupra căreia domnea silnic întunericul păcatului (39).

Sau poate cele patru care reprezintă forța celor patru virtuți generale, egale la număr cu sfintele Evanghelii. Căci și ea a străbătut, ca pe un pământ, toată inima credincioșilor și a oblojit rana cea de ocară, pricinuită în ea de patimi, făcând să se odihnească, prin împlinirea poruncilor, Duhul lui Dumnezeu în pământul de la miazănoapte, adică în trup, întrucât a scos la arătare, prin faptele dreptății, legea duhului.

Sau poate prin cei doi măslini mai putem înțelege contemplația și activitatea. Dintre acestea, contemplația este pusă în valoare de Providența manifestată prin Întrupare, iar activitatea e pusă în lucrare de Judecata manifestată prin patimă⁵²². cea dintâi, privind sufletul, se află la dreapta Cuvântului; cea de a doua, privind trupul, se găsește la stânga⁵²³. Cea dintâi cheamă mintea spre înrudirea cu Dumnezeu, cea de a doua sfințește simțirea (lucrarea simțurilor) cu duhul și șterge din ea pecețile patimilor.

Sau iarăși, prin cei doi măslini trebuie să înțelegem credința și buna conștiință. La mijlocul acestora stă Cuvântul, căruia prin credință îi aduc credincioșii închinare dreaptă, iar prin conștiința cea bună  îi slujesc cu evlavie, silindu-se să-și facă bine unul altuia.

Sau, prin cei doi măslini, Scriptura a închipuit cele două popoare: pe cel dintre păgâni și pe cel dintre iudei. Ele sunt numite și „fiii ungerii” (Zaharia 4, 4)⁵²⁴, pentru nașterea lor în duh și pentru harul înfierii dat lor spre îndumnezeire. La mijlocul lor se află Dumnezeu cel întrupat, stând ca într-un candelabru în Biserica universală, cea una și singură, și făcându-le născătoare de lumină prin virtute și cunoștință.

Sau poate prin cei doi măslini Scriptura a mai indicat tainic sufletul  și trupul, întrucât cel dintâi este împodobit ca un măslin cu rațiunile cunoștinței adevărate, iar trupul e acoperit cu faptele virtuților.

Iar dacă cineva ar spune că cuvântul Scripturii indică prin cei doi măslini și cele două lumi, bun ar fi și înțelesul acesta. Căci de fapt, Cuvântul ca Dumnezeu stă la mijlocul acestor lumi, pe cea inteligibilă făcând-o să licărească tainic în cea sensibilă prin chipuri, iar pe cea sensibilă învățându-ne să o înțelegem ca aflându-se în cea inteligibilă prin rațiuni (47).

și iarăși, dacă ar spune cineva că vedenia celor doi măslini a închipuit viața de aici și cea viitoare, bună ar fi și explicația aceasta. Căci și între acestea stă Cuvântul, trăgându-ne de la viața de aici prin virtute și ducându-ne la cea viitoare prin cunoștință. Aceasta a înțelesul minunatul Avacum când a zis: „În mijlocul a două vieți vei fi cunoscut” (Avacum 3, 2)⁵²⁵. El a înțeles prin vieți  ceea ce a înțeles marele Zaharia prin „munți de aramă” sau prin măslini, adică cele două lumi, sau veacuri, sau viețile corespunzătoare lor, sau sufletul și trupul, ori activitatea și contemplația, sau deprinderea binelui și lucrarea lui, sau Legea și Proorocii, sau Vechiul Testament întreg și Noul Testament, sau cele două popoare: păgânii și iudeii, sau cele două legi: cea naturală și cea duhovnicească, sau credința și buna conștiință. În mijlocul tuturor acestora stă Cuvântul, lăudat și preamărit de toate și călăuzindu-le pe toate spre o singură armonie în bine, ca Dumnezeu al tuturor. Căci de aceea le-a făcut pe toate, ca să devină legătura nedesfăcută a tuturor, unindu-le pe toate cu binele și întreolaltă.

Iar prin candelabrul din vedenie, Scriptura a indicat poate Biserica și sufletul, ca cele ce prin firea lor au lumina harului ca un bun dobândit. Căci numai Dumnezeu are binele prin fire, de aceea toate cele ce sunt prin fire capabile de lumină și bunătate, primesc lumina și bunătatea de la El prin participare.

Acestea le-a spus cuvântul nostru despre cele scrise având grijă de măsura cuvenită. Tu însă, Cuvioase Părinte, care ai văzut prin tine însuți, cu ajutorul lui Dumnezeu lucruri mai înalte ca acestea, luminează cu razele pururi strălucitoare ale înțelegerii tale sufletul meu tocit la vedere.

Scolii

Nu tot omul care vine în această lume e luminat numaidecât cu Cuvântul, căci mulți rămân neluminați și nepărtași de lumina cunoștinței. Ci e vădit că numai omul care vine prin voia sa proprie în lumea cea adevărată, adică cea a virtuților. Deci tot omul care vine cu adevărat, prin nașterea cea de bunăvoie, în lumea aceasta a virtuților, e luminat în mod sigur de Cuvântul, dobândind o deprindere neclintită în virtute și o cunoștință adevărată și fără greșeală. (8)

Prin femeie a înțeles simțirea, prin șarpe – plăcerea, căci amândouă sunt diametral opuse rațiunii. (9)

Simțirea (senzația) punând stăpânire peste minte, o învață să se închine la mulți dumnezei, căci simțirea robindu-se prin fiecare simț al patimilor, slujește lucrului sensibil corespunzător, ca lui Dumnezeu. (12)

Temerea, evlavia și cunoștința dau naștere filosofiei active, precum tăria, sfatul și înțelegerea nasc contemplația naturală în duh. Dar învățătura tainică despre Dumnezeu (teologia) o dăruiește numai înțelepciunea dumnezeiască. (17)

Vechiul Testament, fiind simbolul făptuirii și al virtuții, face trupul să consimtă cu mintea în orice mișcare. Iar Noul Testament, dăruind contemplația și cunoștința, luminează mintea, care se îndeletnicește cu ele în chip tainic, cu darurile dumnezeiești. (23)

Dumnezeu se face și se numește Tată după har al acelora care au primit de bunăvoie nașterea curată din duh. Aceștia, purtând asupra vieții lor pecetea lui Dumnezeu, care i-a născut, pe care o arată prin virtuți, ca pe o față a sufletului, îi face pe cei ce privesc la ei, să mărească pe Dumnezeu prin schimbarea modurilor lor de purtare, întrucât le oferă acelora spre imitare, viața proprie, ca pe o pildă aleasă de virtute. Căci Dumnezeu nu trebuie slăvit numai cu cuvântul gol, ci prin faptele dreptății, care vestesc cu mult mai mult decât cuvântul, majestatea dumnezeiască. (26)

Vechiul Testament procură celui ce se îndeletnicește cu cunoștința (gnosticului), modurile virtuților, iar Noul îi hărăzește celui ce se îndeletnicește cu activitatea, rațiunile cunoștinței adevărate. (30)

Cel ce arată cunoștința întrupată în activitate și activitatea însuflețită de cunoștință, a descoperit modul exact al adevăratei lucrări îndumnezeitoare. Iar cel ce are numai pe una din acestea, despărțită de cealaltă, sau a făcut din cunoștință o nălucire (fantezie) inconsistentă (fără suport), sau din activitate un idol (o formă) fără suflet. Căci cunoștința fără faptă nu se deosebește întru nimic de nălucire, neavând fapta ca temelie, iar activitatea irațională e tot una cu un idol (o formă) fără suflet, neavând cunoștința care să o însuflețească. (32)

Precum sufletul și trupul fac prin împreunare pe om, la fel activitatea și contemplația dau prin unire o singură înțelepciune, iar Vechiul și Noul Testament realizează o singură taină. (33)

Legea naturală e la stânga, fiindcă se folosește de simțire (de percepția simțurilor). Ea oferă Cuvântului (rațiunii) modurile virtuților și face cunoștința lucrătoare. Iar legea duhovnicească e la dreapta, fiindcă lucrează prin minte. Ea amestecă în simțire rațiunile duhovnicești din lucruri și face activitatea rațională. (34)

Providența s-a arătat ipostatică a Cuvântului cu trupul, iar Judecata în faptul că a primit să pătimească pentru noi cu trupul. Prin ele, adică prin unire și patimă, s-a înfăptuit mântuirea tuturor. (35)

Întruparea s-a făcut spre mântuirea firii create, iar patimile spre răscumpărarea celor ținuți în moarte, din pricina păcatului. (36)

Taina întrupării depărtează însușirile potrivnice firii de la firea omenească, iar pe cele conforme firii le restaurează. (37)

Providența  și Judecata, întruparea și patima, le-a închipuit prin cei doi munți de aramă, din care țâșnesc cele patru Evanghelii. (38)

Prin țara de miazănoapte a înțeles neamurile care se aflau odinioară în rătăcirea neștiinței ca într-o țară a întunericului, iar cum au ajuns în țara luminii, la cunoștința adevărului, prin harul celor patru sfinte Evanghelii, ca elemente nestricăcioase, fiind renăscuți după omul dinăuntru și mintal spre viața veșnică, prin credință. (39)

Cel ce înțelege lumea văzută, contemplă pe cea inteligibilă, căci închipuindu-și cele inteligibile, le modelează prin simțire (le îmbracă în figuri prin simțuri) și schematizează în minte rațiunile văzute. El strămută în fața simțurilor în chip felurit ființa lumii spirituale și în fața minții compoziția felurită a lumii sensibile. El înțelege lumea sensibilă prin cea inteligibilă, transferând prin rațiuni simțirea (conținutul simțirii) în minte, și pe cea inteligibilă prin cea sensibilă, împletind mintea cu simțirea în vreme ce contemplă figurile. (47)

Note

Moartea simțirii e menită să mântuiască pe om de moartea firii. Moartea ca osândă a fost pricinuită de creșterea lucrării simțurilor, care l-a legat pe om de lumea văzută, despărțindu-l de Dumnezeu. Moartea simțirii e moartea omului trupesc, a omului aplecat spre cele dinafară, a omului „mort” duhovnicește, pentru a învia omul dinăuntru, omul adevărat, omul mintal, sinea omului. (509)

Nu numai cel ce învață este o treaptă de cinste în Biserică, ci și cel ce ascultă cu atenție. Ba el urmează imediat după prima treaptă a celor înțelepți, aflându-se pe treapta înțelegerii. De altfel, adeseori cel ce învață simte cum îi crește puterea cuvântului și cum se luminează datorită ascultării înțelegătoare a celor pe care îi învață. Ascultarea cu înțelegere e și ea un har și harurile alcătuiesc un întreg întreolaltă ca și cei în care se găsesc. Descoperirea adevărurilor e într-o anumită măsură rodul comuniunii dintre propovăduitor și ascultător. Treptele acestea sunt altele decât treptele ierarhice ale hirotoniei, încredințate cu administrarea Tainelor. Cele două sisteme se presupun reciproc. (513)

După ce s-a depășit primejdia de-a greși în privința cunoașterii, s-a dobândit neschimbabilitatea morală. Așadar nestatornicia morală se datorează greșelilor de cunoaștere. În primejdia acestui tip de greșeli se găsește omul până ce se află între lucrurile create. Dar odată ajuns în nemijlocită legătură cu Dumnezeu, nu mai poate greși. Greșeala vine din putința unor deducții greșite de la lucrurile create de Dumnezeu (la Adevăr). Când Adevărul este trăit direct, mintea nu mai poate greși, căci Adevărul e trăit direct, mintea nu mai poate greși, căci Adevărul îi copleșește lucrările ei, prin care ar putea greși. Adevărul acesta e Dumnezeu, întrucât e contemplat de mintea creată. El e contemplat direct, dar totuși de mintea creată. Ca atare el e una cu Dumnezeu, între el și Dumnezeu nu este nimic la mijloc, dar totuși nu e Dumnezeu cum se cunoaște însuși pe Sine. Aceasta este Înțelepciunea – e forma supremă în care se poate comunica Dumnezeu făpturii. În cadrul Înțelepciunii, mintea creată poate înainta la infinit, dar niciodată nu poate trece dincolo de ea. (516)

Cele două Testamente se întregesc întreolaltă, cum se întregește activitatea și contemplația în viața duhovnicească a omului. Contemplația e întreținută de untdelemnul virtuților, închipuit prin Vechiul Testament, iar virtuțile sunt întreținute de untdelemnul contemplației, închipuit prin Testamentul Nou. Sau untdelemnul celor doi măslini, activitatea virtuoasă și contemplația. Testamentul Vechi și Nou, întrețin una și aceeași lumină, a vieții duhovnicești unitare. Neîncetat se întregesc. O nouă dovadă că cel contemplativ nu se socotește dezlegat de activitatea virtuoasă. (519)

Providența în general se arată în toate darurile pozitive pe care ni le face Dumnezeu pe cale naturală și supranaturală, iar Judecata în toate încercările și pedepsele ce ni le trimite Dumnezeu ca să ne îndrepte și desăvârșească. Dar atât Providența cât și Judecata au culminat în Întruparea și Patimile Domnului. De aceea Întruparea lui este o manifestare a Providenței, iar Patimile o manifestare a Judecății. Sau prin Întruparea Domnului s-au revărsat toate darurile dumnezeiești pentru toată lumea, iar în Patimile Lui, toată asprimea pedagogică pentru toate greșelile. (520)

O traducere mai literară: Dintre acestea, Providența manifestată prin Întrupare face să se arate rațiunea contemplației; iar Judecata manifestată în Patimă face să lucreze modul activității. Înțelesul propoziției este: Întruparea a înlesnit contemplarea lui Dumnezeu, aducându-L în legătură directă cu firea omenească. Iar Patimile fac ca să se activeze în toți cei credincioși străduința de curățire prin faptele ascezei mortificatoare. (522)

Prin contemplare îmbogățim sufletul, prin faptele ascezei curățim trupul. (523)

Nimic din ce scrie în Scriptură despre persoane, locuri, timpuri, lucruri însuflețite sau neînsuflețite, sensibile sau spirituale, nu trebuie să le înțelegem totdeauna în același fel, dacă vrem să nu se producă un dezacord între istorie și înțelesul spiritual al locului. De aceea cel ce vrea să afle fără greșeală sensul dumnezeiesc al Scripturii, trebuie să ia fiecare din lucrurile înșirate de fiecare dată în alt înțeles, după deosebirile întâmplărilor petrecute sau povestite, dându-i potrivit cu locul și cu timpul tâlcuirea cuvenită. Căci orice nume notat în Scriptură are multe înțelesuri, după diferitele etimologii ale cuvântului ebraic. Aceasta o vedem limpede și aici, căci Iona se tălmăcește, după diferitele etimologii: odihna și darul lui Dumnezeu, tămăduirea lui Dumnezeu, harul lui Dumnezeu dat lor, porumb, fuga de podoabă  sau întristarea lor. Apoi el ajunge și în Ioppe și pe mare și în chit și în Ninive ori sub curcubetă. Dintre acestea, Ioppe se tălmăcește loc unde se vede bucuria, frumusețea minunată sau bucurie puternică. Deci Proorocul Iona închipuie sau pe Adam, sau firea cea de obște, sau pe Hristos, sau harul proorocesc, sau pe poporul nemulțumitor al iudeilor care se întristează de orice bine și pizmuiește toate darurile dumnezeiești. De pildă închipuie pe Adam și firea cea de obște când fuge din Ioppe pe mare, fapt pentru care, după unul din înțelesurile numelui său, se numește fuga de podoabă. Căci Ioppe închipuie raiul, care este și se numește cu adevărat locul de unde se vede bucuria, sau bucurie puternică sau frumusețe minunată dată fiind bogăția nestricăciunii din el, cum era raiul sădit de mâna lui Dumnezeu. „și a sădit Domnul rai în Eden și a pus acolo pe omul pe care-l zidise”. Dar ce sunt pomii din el, fie că e vorba de pomi văzuți, fie de pomi spirituali și ce este pomul vieții din mijlocul raiului? Ce sunt toți acești pomi, din care a luat Adam poruncă să mănânce, dar poate că nici nu s-a atins de ei? Căci îi spune Dumnezeu: „Din tot pomul din rai vei mânca”.

Ioppe mai înseamnă însă și virtutea și cunoștința, precum și înțelepciunea de pe urma lor. Virtutea, când se tălmăcește „frumusețe spirituală”; cunoștința, când se înțelege ca „loc de unde se vede bucuria”. Iar înțelepciunea, când se tălmăcește „bucurie puternică”; căci prin înțelepciune omul desăvârșit primește o bucurie negrăită, adică bucuria puternică ce susține cu adevărat viața după Dumnezeu, sau cea dumnezeiască a omului. Fiindcă „înțelepciunea este pom ce viață tuturor celor ce se lipesc de ea și temelie sigură celor ce se reazemă pe ea, ca pe Domnul” (Proverbe 3, 18). Deci firea oamenilor fuge pururi din Ioppe, adică din deprinderea virtuții și a cunoștinței, ca și de harul înțelepciunii de pe urma lor, precum a fugit Adam prin neascultare din rai. Fuge, pentru că cugetarea lui zace cu plăcere în cele rele și fugind, e târâtă cu voia ei pe mare, adică pe valurile murdare ale păcatelor, cum s-a rostogolit Adam în lumea aceasta după ce a căzut din rai, îmbrățișând amăgirea și confuzia nestatornică a lucrurilor materiale, pricinuite de valuri și pricinuind alte valuri. Iar câștigul celor ce îmbrățișează această amăgire este că se scufundă și sunt înghițiți de chit și sunt covârșiți de apă până la suflet. Apoi sunt împresurați de cel mai de pe urmă adânc iar capul li se afundă în crăpăturile munților, ca în sfârșit să coboare pe fundul pământului, ale cărui zăvoare sunt încuietori veșnice (Iona 2, 7). Căci pământul acela fiind talpa celui mai de jos adânc, e cu adevărat „întunecat și neguros, pământ al întunericului veșnic, în care nu este nici o licărire și nu se poate vedea viață a muritorilor”, cum zice undeva marele Iov, cel care a purtat cu izbândă mari războaie pentru adevăr.

Deci Proorocul înfățișează în chip tainic pe Adam, adică firea cea de obște a oamenilor în fiecare din stările prin care a trecut: cum a fugit de la bunătățile dumnezeiești, ca din Ioppe, și e târâtă în mizeria de aici ca pe o mare, scufundându-se în oceanul agitat și frământat al patimilor pământești; cum e înghițită apoi de chit – fiara cea spirituală și nesăturată (diavolul), și cum este covârșită din toate părțile de apa ispitelor până la suflet, adică e copleșită de ispitele vieții; apoi cum e împresurată de cel mai de pe urmă adânc, cu alte cuvinte cum e înfășurată mintea de neștiința totală și cum e copleșită judecata de marea povară a păcatului. Pe urmă cum i se afundă capul în crăpăturile munților, sau cum e prinsă prima învățătură despre monadă, întemeiată pe credință, care este capul întregului trup al virtuților, între cugetările viclene, ca între niște crăpături întunecoase ale munților, și e spartă în multe păreri și năluciri (căci prin crăpăturile munților  Scriptura a indicat ideile amăgitoare ale duhurilor răutății, ce sălășluiesc undeva în fundul ultimului adânc al neștiinței). În sfârșit, cum coboară până jos pe pământ, „ale cărui zăvoare sunt încuietori veșnice”, sau cum cade în deprinderea goală de orice simțire dumnezeiască și lipsită de orice mișcare de viață a virtuților, adică într-o deprindere ce nu mai are nici o simțire pentru bunătate și nici o dorință care să se miște spre Dumnezeu (8). E deprinderea peste care apasă ca un abis întunericul neștiinței și noianul cumplit al răutății (9) și în care își au rădăcinile munții rătăcirii, adică duhurile răutății în ale căror crăpături afundându-se firea omenească, a devenit pe urmă bază pentru cea mai păcătoasă deprindere, ca una ce s-a făcut reședință și unealtă a rătăcirii și a răutății lor. În această deprindere se află, ca niște izvoare veșnice împătimirile sufletului după cele materiale, care nu lasă cugetarea să se izbăvească de întunericul neștiinței, ca să vadă lumina adevăratei cunoștințe (10). Această deprindere a indicat-o poate cum spuneam puțin mai înainte, în chip acoperit, marele Iov, prin cuvintele: „Pământ întunecat și neguros, pământ al întunericului veșnic” (Iov 10, 21). E pământ întunecat fiindcă e pustie de orice cunoștință și contemplație adevărată; și neguros, pentru că este lipsită de orice virtute și activitate. și continuă: „În el nu este nici o licărire, se înțelege de cunoștință și de adevăr, și nu se poate vedea viață a muritorilor”, adică o viețuire demnă de ființele raționale (11).

Proorocul ajunge în toate aceste stări, poate ca să închipuie prin sine patimile în care s-a rostogolit omenirea în chip jalnic, făcându-și ale sale cele ale firii comune a oamenilor. De aceea când închipuie pe Adam, i se potrivește unul din înțelesurile numelui, și anume „fuga de podoabă”. Când însă preînchipuie pe Dumnezeu care s-a coborât pentru noi întru ale noastre, prin trup însuflețit mintal, făcându-Se ca noi afară numai de păcat, și zugrăvește anticipat taina întrupării și a patimilor în vederea mântuirii, atunci prin plecarea sa din Ioppe pe mare indică coborârea Domnului din cer în lumea aceasta (12), iar prin înghițirea sa de către chit și prin aruncarea nevătămată după trei zile și trei nopți, prevestește taina morții , a îngropării și a Învierii⁵³⁵. De aceea i se potrivește cât se poate de bine un alt înțeles al numelui și anume: „odihna și tămăduirea lui Dumnezeu” sau „harul lui Dumnezeu dat lor” sau poate și „osteneala lui Dumnezeu” pentru patima cea de bunăvoie a Domnului. Căci Proorocul a preînchipuit tainic prin întâmplările sale pe Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu, „odihnă adevărată a celor osteniți de dureri”, „tămăduirea celor zdrobiți” și „harul iertării greșelilor” (13). Pentru că și Domnul și Dumnezeul nostru făcându-Se om, a coborât din cer în oceanul vieții noastre, ca într-o Ioppe ce se tălmăcește „locul de unde se vedea bucuria”, pe marea acestei lumi, precum s-a scris: „Care în locul bucuriei ce era pusă înaintea lui a răbdat crucea, nebăgând în seamă ocara”. și coborându-Se de bunăvoie în inima pământului, unde ne ținea închiși vicleanul, după ce ne înghițise prin moarte, a ridicat din nou toată firea cea robită la cer, după ce a smuls-o de acolo prin Înviere. Prin aceasta El ne este cu adevărat „odihnă”, „tămăduire” și „har”. „Odihna”, ca cel ce dezleagă prin viața Sa vremelnică legea robiei silnice a trupului: „tămăduire”, ca Cel ce tămăduiește prin Înviere firea zdrobită prin moarte și stricăciune: „har”, ca Cel ce dăruiește prin credință înfierea în duh și harul îndumnezeirii dat fiecăruia după vrednicie. Căci trebuie cu adevărat să ajungă lumina și puterea lui Dumnezeu și Tatăl în acel pământ, în care stăpânea întunericul și izvoarele veșnice. și aceasta pentru ca Cel ce e lumină duhovnicească să împrăștie întunericul neștiinței și Cel ce e puterea ipostatică a lui Dumnezeu să sfărâme izvoarele păcatului și așa să slobozească firea celor încătușați cumplit de cel viclean dăruindu-i lumina nestinsă a cunoștinței adevărate și putere de nedezrădăcinat a virtuților.

Dar Proorocul închipuie prin persoana sa și harul proorocesc care se strămută prin Evanghelie din slujirea Legii socotită odinioară atât de slăvită la neamuri lăsând poporul iudaic, devenit necredincios, pustiu de bucuria ce o avea de acea slujire, ca prin multe necazuri, primejdii, strâmtorări, osteneli, prigoniri și morți să întoarcă Biserica neamurilor la Dumnezeu, ca pe o Ninive. Când închipuie acest har al proorociei, Proorocul părăsește în chip tainic Ioppe ceea ce înseamnă că harul se depărtează de la slujirea Legii și pornește pe marea potrivnicilor fără de voie și a luptelor cu ele a ostenelilor și primejdiilor, până ce e înghițit de moarte ca de un chit fără să fie câtuși de puțin vătămat. Căci nimic de pe lume nu a putut împiedica mersul harului propovăduit neamurilor prin Evanghelie: „Nici necaz, nici strâmtorare, nici prigoană, nici foamete, nici primejdie, nici sabie”. Dimpotrivă prin aceasta harul se întărea și mai mult, biruind pe toți cei ce se ridicau împotrivă. Pătimind, biruia și mai mult pe cei ce i se împotriveau și astfel a întors firea rătăcită la Dumnezeul cel Viu și Adevărat, cum a întors Iona cetatea Ninive. și deci își închipuia vicleanul că acoperă harul cu mulțimea prigoanelor, ca pe Prooroc chitul, nu l-a putut ține până la sfârșit, neputând slăbi tăria puterii prin care lucra harul. Ba această putere face ca harul să lumineze și mai strălucitor în ucenicii lui, după ce treceau prin aceste potrivnicii, așa încât vicleanul își pricinuia, prin atacurile sale mai degrabă surparea puterii sale. Căci el vedea nu numai că harul nu putea fi biruit de el, ci și că slăbiciunea naturală a sfinților, care îl vesteau neamurilor se prefăcea în tărie ce surpa puterea lui și-i dobora toată înălțarea ce se ridica împotriva cunoștinței lui Dumnezeu; ba tocmai când se credea că este înfrântă trupește prin strâmtorări, apărea și mai împuternicită duhovnicește. Acest lucru l-a cunoscut din experiența pătimirilor sale Pavel marea trâmbiță a adevărului care a devenit slujitor al harului proorocesc în Hristos către neamuri întru înnoirea duhului și nu în vechimea literei. De aceea zice: „Avem comoara aceasta în vase de lut”, comoară numește cuvântul harului; iar vas de lut  trupul acesta pătimitor, sau păruta simplitate în cuvântul rostit care a biruit toată înțelepciunea lumii, sau care cuprindea în sine, cât era cu putință, înțelepciunea lui Dumnezeu, pe care nu o cuprindea lumea și care a umplut toată lumea de lumina cunoștinței adevărate cuprinsă în ea. și adaugă: „Ca mulțimea puterii să fie a lui Dumnezeu, iar nu din noi; întru toate necaz pătimind, dar nu strâmtorându-ne; lipsiți fiind dar nu deznădăjduiți; în toată vremea omorârea lui Iisus în trup purtând-o ca și viața lui Iisus să se arate în trupul nostru. Că pururi noi cei vii ne dăm la moarte pentru Iisus, ca și viața lui Iisus să se arate în trupul nostru cel muritor. Încât moartea în noi se lucrează, iar viața în noi”. Căci cei ce propovăduiau cuvântul harului, purtând fără vină și din toată inima moartea cea de bunăvoie, prin pătimirile lor lucrau neamurilor viața cea în duh, întru cunoștința adevărului. Aceasta a pătimit-o și Iona, care, preînchipuind tainic harul, a îndurat atâtea primejdii, ca să întoarcă pe ninivitenii de la rătăcire la Dumnezeu. De aceea, după un alt înțeles al numelui său, se mai tălmăcește și „darul lui Dumnezeu”, sau „osteneala lui Dumnezeu”. Căci într-adevăr „dar al lui Dumnezeu” de oameni iubitori și „osteneală dumnezeiască” prealăudată este harul proorocesc trimis neamurilor. E „darul” întrucât dăruiește lumina cunoștinței adevărate și procură nestricăciunea vieții celor ce-l primesc; și e iar „osteneală a lui Dumnezeu”, întrucât înduplecă pe slujitorii săi să se împodobească cu ostenelile pentru adevăr și-i învață pe cei ce se îngrijesc prea tare de viața în trup să crească mai mult prin pătimiri decât prin bucurii, dându-le ca dovadă a puterii covârșitoare a Duhului din ei, neputința naturală a trupului lor de a suporta pătimirile. Deci cuvântul harului străbătând prin multe încercări la firea oamenilor, sau la Biserica neamurilor, precum Iona prin multe necazuri la cetatea cea mare a Ninivei înduplecă legea care împărățește peste fire, să se scoale de pe tronul ei, adică din deprinderea de mai înainte în rău sau din trăirea după simțuri, și să-și scoată haina sa, adică să lepede fumurile slavei lumești pentru moravurile sale, apoi să îmbrace sacul adică jalea și asprimea neplăcută a relei pătimiri și purtarea demnă de viața cea plăcută lui Dumnezeu, și să șadă în cenușă, adică în sărăcia cu duhul în care e învățat să șadă tot cel ce vrea să trăiască cu evlavie și are în sine biciul cunoștinței care-l lovea pentru greșelile sale (19). Dar nu numai pe împărat îl înduplecă cuvântul cel propovăduit al harului să creadă în Dumnezeu, ci și pe bărbați, adică pe oamenii cu firea întreagă, convingându-i să mărturisească tare că unul este Dumnezeu, Făcătorul și Judecătorul tuturor și hotărându-i să se lepede cu desăvârșire de îndeletnicirile lor cele rele de mai înainte și să se îmbrace în saci de la cel mai mic la cel mai mare dintre ei, adică să înceapă cu toată râvna o viață aspră omorâtoare de patimi. Iar mici și mari cred că sunt numiți aici de Scriptură, după înțelesul mai înalt, cei vinovați de o răutate mai mică sau mai mare.

și au crezut bărbații Ninivei lui Dumnezeu și au hotărât să postească și s-au îmbrăcat în saci de la cel mai mic la cel mai mare dintre ei. și a mers cuvântul până la împăratul Ninivei și s-a sculat de pe tronul său și s-a dezbrăcat de veșmântul său și s-a îmbrăcat cu sac și a șezut în cenușă. Apoi s-a vestit și s-a poruncit în Ninive de la împărat și de la dregătorii săi, spunându-se: „Oamenii și dobitoacele, boii și oile, să nu guste nimic nici să pască și apă să nu bea” (Iona 2, 5-7). Împărat al firii sale, cum am zis, legea firii. Dregătorii lui sunt puterea rațională, irascibilă și poftitoare. „Bărbații” acestei cetăți adică ai firii, sunt după unul din înțelesuri, cei ce păcătuiesc prin rațiune și au o cunoștință greșită despre Dumnezeu și despre lucrurile dumnezeiești (20). „Dobitoacele” sunt cei ce păcătuiesc prin poftă și trag la povara plăcerii prin patimile trupești. „Boii sunt cei ce folosesc toată mișcarea mâniei pentru dobândirea bunurilor pământești, căci zic unii că sângele boului când e băut pricinuiește îndată moartea celui ce îl bea: deci sângele lui este în chip vădit simbolul mâniei. „Oile” de ocară de aici sunt cei ce pasc fără de minte, numai prin simțuri, cele văzute, ca pe o iarbă, din pricina patimii cei stăpânește. Toate acestea socotim că au în acest loc al Scripturii un înțeles de ocară, până ce luându-le Cuvântul le va preface în bune. De aceea adaugă Scriptura despre ele: „Să nu guste nimic, nici să pască, și apă să nu bea”. În felul acesta se vor depărta cauzele de mai înainte, care susțineau în fiecare din cele înșirate patimile. Iar după înlăturarea acestor cauze, ele își vor schimba îndeletnicirile rele de care erau stăpânite odinioară. Arătând aceasta, Scriptura adaugă: „și s-au îmbrăcat în saci oamenii, iar dobitoacele n-au păscut și au strigat către Domnul Dumnezeu cu stăruință; s-a întors fiecare de la calea sa cea rea și de la nedreptatea din mâinile sale. (Iona 3, 8)

„Oamenii” sunt cei stăpâniți printr-o judecată greșită a rațiunii de patimile sufletești; iar „dobitoacele” – cei țintuiți de patimile trupești, prin reaua întrebuințare a mâniei și poftei, în vremea plăcerii. Deci toți îmbracă, ca pe un sac, omorârea mădularelor de pe pământ, sau a întregii legi și cugetări pământești și strigă cu stăruință, cerând iertarea păcatelor de mai înainte și depărtându-se de la cursul obișnuinței, ca de la o cale oarecare, și de la nedreptatea lucrată de faptele lor, ca de niște mâini.

Astfel Ninive, înțeleasă ca firea cea comună a oamenilor, sau ca Biserica neamurilor, are pururi pe Iona, sau cuvântul harului proorocesc propovăduind în ea și în fiecare zi întorcând pe cei rătăciți la Dumnezeu. Iar dacă referim înțelesul spiritual al Ninivei la fiecare ins în parte, atunci cetatea cea mare zicem că este sufletul fiecăruia (21), la care după ce a păcătuit, este trimis cuvântul lui Dumnezeu ca să-i propovăduiască pocăința spre viață. În acest caz, prin împăratul cetății înțelegem mintea; dregătorii sunt puterile înnăscutei; bărbații, gândurile pătimașe; dobitoacele, mișcările poftitoare ale trupului; boii, mișcările lacome ale mâniei spre bunurile materiale; iar oile, mișcările simțurilor, care percep lucrurile sensibile fără cugetare. Deci cuvântul lui Dumnezeu înduplecă mintea , adică pe împărat, să se ridice, ca de pe un tron, din deprinderea de mai înainte cu neștiința, și să se dezbrace ca de o haină de părerea mincinoasă despre lucruri, apoi să se îmbrace ca pe un sac căința pentru cele rău cugetate și să se așeze, ca în cenușă, în deprinderea sărăciei cu duhul, mai pe urmă să poruncească oamenilor, dobitoacelor, boilor și oilor să postească, înfrânându-se de la mâncarea păcatului și de la băutura neștiinței, adică să se rețină de la săvârșirea păcatelor și de la contemplarea înșelătoare prin simțuri, și să se îmbrace în sac, adică în deprinderea prin simțuri, și să se îmbrace în sac, adică în deprinderea care omoară patimile contrare firii, dar cultivă virtuțile și cunoștințele cele după fire, apoi să strige către Dumnezeu cu stăruință, adică să denunțe cu putere cele de mai înainte și să se roage cu smerenie, ca să primească iertare de la Cel ce poate să o dea. De asemenea să ceară putere statornică pentru împlinirea poruncilor și puterea statornică pentru împlinirea poruncilor și pentru păzirea hotărârii spre cele bune de la Acela care e gata să dea celor ce o cer, pentru ca în felul acesta să-și poată abate cugetarea de la rătăcirea de mai înainte, ca de la o cale rea, și să lepede deprinderea de a născoci răul din puterile făptuitoare ale sufletului.

În această mare cetate, adică în firea obștească a oamenilor, sau în Biserica alcătuită din neamuri, sau în sufletul fiecăruia, mântuit prin cuvântul virtuții și al cunoștinței, adică al credinței și al bunei conștiințe, „locuiesc mai mult de douăsprezece miriade (de douăsprezece zeci de mii) de oameni care nu-și cunosc dreapta nici stânga lor” (Iona 4, 14). Cred că Scriptura indică aici prin cele douăsprezece miriade, după un înțeles mai înalt, rațiunile timpului și ale firii, adică cunoștința cuprinzătoare a firii văzute împreună cu acelea fără de care aceasta nu poate să existe. Căci dacă numărul doisprezece se formează prin adunarea lui cinci și șapte, iar firea e încincită pentru simțuri iar timpul înșeptit, atunci numărul doisprezece indică, desigur, firea și timpul. De notat însă că am spus „mai mult” de douăsprezece miriade de oameni, ca să cunoaștem că acest număr este circumscris și depășit în chip indefinit de „mai multe”, care fac prin ele o sumă superioară numărului doisprezece.

Deci Biserica prealăudată a lui Dumnezeu, având rațiunile virtuții și ale cunoștinței, care întrec rațiunile timpului și ale firii străbătând spre măreția celor veșnice și inteligibile, are „ mai mult de douăsprezece miriade de bărbați, care nu-și cunosc dreapta sau stânga lor”. Căci cel ce, din pricina virtuții legiuite, și-a uitat de patimile din trup, ca de unele ce sunt la stânga și, din pricina cunoștinței fără greșeală a faptelor sale, nu e stăpânit de boala părerii de sine, ca de una ce este la dreapta, a devenit bărbat ce nu-și cunoaște dreapta lui, întrucât nu iubește slava ce se destramă, nici stânga, întrucât nu se lasă ațâțat de patimile trupului (23).

Așadar prin „dreapta” Scriptura înțelege slava deșartă  de pe urma așa ziselor isprăvi, iar prin „stânga”, neînfrânarea  ce răsare de pe urma patimilor de rușine. Pe acești bărbați ce nu cunosc dreapta și stânga lor, îi are orice suflet luminat de vederile cele spirituale (inteligibile). Pentru că tot sufletul care își retrage puterea cugetării de la contemplarea naturii și a timpului, are cugetările naturale ca pe niște bărbați ce au trecut de numărul doisprezece, sau ca pe niște rațiuni ce nu se mai ostenesc cu cele ce sunt sub fire și sub timp, ci se îndeletnicesc cu înțelegerea și cunoașterea dumnezeieștilor taine și de aceea nu cunosc dreapta sau stânga lor. Căci cunoașterea virtuților după rațiunea lor, adică recunoașterea adevărată prin trăirea a cauzei virtuților face pe cei părtași de ea să nu mai cunoască deloc din suficiența și excesul de virtute, care stau de cele două părți ale mijlocului virtuților ca dreapta și stânga.

Pentru că dacă în rațiune nu se află nimic contrar rațiunii (25), e limpede că cel ce s-a înălțat la rațiunea virtuților nu va mai cunoaște câtuși de puțin poziția celor fără rațiune. Fiindcă nu e cu putință să privească deodată două lucruri care se contrazic și să cunoască pe unul din ele manifestându-se deodată cu celălalt.

Căci dacă în credință nu se află nici o rațiune a necredinței și dacă prin fire lumina nu poate fi cauza întunericului și diavolul nu se poate arăta deodată cu Hristos, e vădit că nici ceea ce-i contrar rațiunii nu poate exista la un loc cu rațiunea (26). Iar dacă ceea ce-i contrar rațiunii nu poate să se afle la un loc cu rațiunea, e vădit că cel ce s-a înălțat la rațiunea virtuților nu poate cunoaște poziția celor contrare rațiunii. El cunoaște virtutea numai așa cum este, dar nu cum e socotită (27). De aceea nu cunoaște nici dreapta prin exces nici stânga prin insuficiență fiindcă în amândouă acestea, se poate constata iraționalul. Căci dacă rațiunea este hotarul și măsura lucrurilor ceea ce este fără hotar și fără măsură sau e peste hotar și peste măsură, e lipsit de rațiune și de aceea contrar rațiunii. Căci amândouă aceste aduc la fel celor ce se mișcă astfel, căderea de la ceea ce există cu adevărat. Una din ele prin faptul că îi face să-și îndrume cursul vieții spre ceva nedefinit și nelămurit (29) și să nu aibă pe Dumnezeu ca scop, întrucât din pricina lipsei de măsură a mințit își iau ca țintă să se abată de la dreapta tot mai spre dreapta; iar cealaltă prin faptul că îi abate și ea de la scop, îndrumându-le cursul vieții numai spre cele ce țin de simțuri întrucât din pricina lipsei de putere a minții, îi face să socotească drept țintă ceea ce se circumscrie prin simțuri. Acestea nu le cunoaște și nu le pătimește cel ce ascultă numai de rațiunea virtuții și hotărnicește prin ea toată mișcarea minți sale încât să nu poată cugeta peste rațiune sau fără rațiune.

Iar dacă cineva vrea să-și înalțe mintea la un înțeles și mai înalt, prin dreapta poate să înțeleagă rațiunile celor netrupești, iar prin stânga  pe ale trupurilor. Dar mintea ce se înalță spre cauza lucrurilor, nereținută de nimic, nu mai cunoaște aceste rațiuni, întrucât nu mai vede nici o rațiune în Dumnezeu Cel ce după cauză ce mai presus de orice rațiune. Adunându-se spre El din toate lucrurile, nu mai cunoaște nici o rațiune a celor de care s-a despărțit, privind în chip negrăit numai Rațiunea la care s-a ridicat după har (32).

Pe acești bărbați și pe cei asemenea lor, care într-adevăr nu cunosc dreapta și stânga lor de ocară, îi cruță Dumnezeu; și pentru ei lumea toată. (Am zis: „cea de ocară” deoarece aproape toate cele din Scriptură au un înțeles de laudă și unul de ocară). Dar poporul iudeu pizmaș și vrăjmaș al oricărei iubiri de oameni, se plânge de mântuirea oamenilor și de aceea îndrăznește să se răzvrătească chiar și împotriva bunătății dumnezeiești. Plin de nerecunoștință, de nemulțumire și de ură față de oameni, el scrâșnește din dinți, se scârbește de viață și-și face pricină de întristare din mântuirea neamurilor în Hristos. Socotind din neștiință, mai de preț o curcubetă decât mântuirea oamenilor, se îndurerează când o vede că se usucă roasă de vierme. Nebunia aceasta a evreilor a zugrăvit-o în sine ca tip marele Prooroc Iona fără să pătimească el însuși – ferească Dumnezeu – de scăderile iudeilor, ci osândind în sine cu anticipație necredința lor, pentru care au căzut din slava de mai înainte, ca dintr-o Ioppe. De aceea i-a dat Duhul Sfânt în chip tainic acest nume capabil să arate prin diferitele lui tălmăciri starea lăuntrică a tuturor celor preînchipuiți. Când deci dezvăluie în sine ca tip nebunia iudeilor care se întristează pentru mântuirea oamenilor și se smintesc de minunata lor chemare dar se scârbesc de viață și doresc, hulind voia lui Dumnezeu, mai bine moartea din pricina veștejirii curcubetei, numele lui se tălmăcește „la început întristarea lor”. Această întristare o condamnă Scriptura când zice: „A văzut Dumnezeu faptele lor, adică ale ninivitenilor, că s-au întors de la căile lor cele rele și i-a părut rău să-i mai pedepsească pe ei și nu i-a mai pedepsit. și s-a întristat Iona și a zis: Acum Stăpâne Doamne ia sufletul meu de la mine că mai bine este mie să mor decât să trăiesc”. și iarăși: „și a poruncit Domnul Dumnezeu unui vierme a doua zi dimineață, și a ros pe dedesubt curcubeta și s-a uscat. și a fost după ce a răsărit soarele a lovit capul lui Iona și s-a împuținat cu sufletul și s-a scârbit de viața lui și a zis: Mai bine este mie să mor decât să trăiesc. Ninive este deci Biserica neamurilor care a primit cuvântul harului și s-a întors de la rătăcirea de mai înainte a închinării la idoli și de aceea s-a mântuit și s-a învrednicit de slava cerurilor. Iar umbrarul pe care și l-a făcut Iona după ce a ieșit din cetate, închipuie Ierusalimul de jos templul din el făcut de mâini. Curcubeta înfățișează umbra vremelnică a slujirii trupești și numai după literă a Legii, care nu e statornică și nu poate să mulțumească mintea. Iar viermele este Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos, precum El însuși zice despre Sine la Proorocul David: „Sunt vierme și nu om”. Căci s-a făcut și s-a numit cu adevărat vierme  pentru trupul fără de sămânță pe care l-a primit. Fiindcă precum viermele nu are împreunare, amestecare ca pricină premergătoare a nașterii lui, tot așa nici nașterii după trup a Domnului nu i-a premers vreo amestecare. Dar mai este vierme și pentru faptul că a îmbrăcat trupul ca pe o momeală pusă în undița dumnezeirii spre amăgirea diavolului pentru ca dracul spiritual cel nesăturat înghițind trupul pentru firea lui ușoară de apucat, să fie sfâșiat de undița dumnezeirii și deodată cu trupul sfânt al Cuvântului, luat din noi să dea afară toată firea omenească, pe care o înghițise mai înainte, cu alte cuvinte pentru ca, așa cum înghițise acela mai înainte pe om momindu-l cu nădejdea dumnezeirii, tot așa, momit fiind mai pe urmă cu firea omenească, să dea afară pe cel amăgit cu nădejdea dumnezeirii, amăgit fiind el însuși cu nădejdea că va pune mâna pe omenire; apoi ca să se arate bogăția covârșitoare a puterii dumnezeiești care biruie, prin slăbiciunea firii biruite, tăria celui ce a biruit-o mai înainte, și ca să se arate că mai degrabă biruie Dumnezeu pe diavol folosindu-se de momeala trupului decât diavolul pe om cu făgăduința firii dumnezeiești (35). Acest vierme a ros curcubeta și a uscat-o, adică a pus capăt slujirii legii, ca unei umbre, și a uscat părerea de sine a iudeilor, întemeiată pe ea.

„și a fost a doua zi după ce a răsărit soarele”. A doua zi, adică după trecerea ghicitorilor din chipurile legii și a timpului hotărât pentru slujirea trupească a ei, a răsărit harul tainei celei noi, aducând o altă zi a unei cunoștințe mai înalte și a unei virtuți dumnezeiești, o zi care îndumnezeiește pe cei ce o îmbrățișează. Deci după ce viermele a ros curcubeta și soarele acesta (căci unul și același e și vierme și soare a dreptății: e vierme, întrucât s-a născut după trup fără sămânță și zămislirea lui este mai presus de orice înțelegere; iar soare, întrucât s-a coborât pentru mine sub pământ, prin taina morții și a mormântului și întrucât e prin fire și pentru sine lumina veșnică) (36) a răsărit din morți prin înviere, „a poruncit Dumnezeu unui vânt arzător și soarele a lovit capul lui Iona”. Cu alte cuvinte, după răsăritul soarelui dreptății, adică după învierea și înălțarea Domnului, a venit vântul arzător al încercărilor peste iudeii rămași nepocăiți și le-a lovit capetele lor, potrivit unei drepte judecăți, întorcând după cum s-a scris, durerea lor peste capetele lor (Psalmi 7, 17), precum înșiși ceruseră mai înainte zicând: „Sângele lui asupra noastră și asupra copiilor noștri”. Căci de fapt, după Învierea și Înălțarea Mântuitorului, a venit peste ei ca un vânt arzător răzbunarea prin neamuri și Soarele meu a doborât la pământ slava și puterea întregului neam, lovind în ea ca într-un creștet. Căci închizându-și ochii înțelegerii în fața Lui, nu au cunoscut lumina adevărului, care le strălucea lor.

Sau vântul arzător ridicat împotriva iudeilor, care n-au ascultat de cuvântul harului, mai este și părăsirea, care oprește ploaia cunoștinței și roua proorociei și usucă izvorul natural al cugetărilor evlavioase din inimă (37). Este părăsirea adusă cu dreptate peste ei, fiindcă și-au pătat mâinile de sânge nevinovat și au dat adevărul pe mâna minciunii și au tăgăduit pe Dumnezeu Cuvântul, Cel ce pentru mântuirea neamului omenesc a venit la noi în chipul nostru, fără schimbare. De aceea au fost lăsați și ei în propria lor rătăcire, în care nu se poate afla nici o dispoziție apropiată de credință și de temerea lui Dumnezeu, ci numai de o ambiție uscată, secetoasă și străbătută de toată patima cea rea. Este ambiția ce poate fi caracterizată prin îngâmfare-trufie, care este o patimă blestemată ce constă în împreunarea a două rele: mândria și slava deșartă. Dintre acestea, mândria tăgăduiește pe Cel ce e cauza virtuții și a firii, iar slava deșartă falsifică firea și însăși virtutea (38). Căci cel mândru nu face nimic după Dumnezeu, iar cel robit de slava deșartă nu întreprinde nimic după fire. Iar din amestecarea lor se naște îngâmfarea, care pe Dumnezeu îl disprețuiește, bârfind și hulind Providența, iar de la fire se înstrăinează, folosind toate cele ale firii împotriva firii și stricând frumusețea și buna întocmire a firii prin reaua întrebuințare a lor. Scurt vorbind, poporul iudeu, îngăduind prin necredința în Hristos, dracului trufaș să-i lege mintea, a urât deopotrivă pe Dumnezeu și pe oameni: pe Dumnezeu, întrucât îl pune mai prejos de plăcerea trupului și de aceea respinge slujirea Lui în duh; iar pe oameni, întrucât socotește pe cei ce nu-și coboară neamul după trup din Iacov cu desăvârșire străini de Făcător și de aceea își închipuie că uciderile pe care le plănuiește împotriva noastră sunt bineplăcute lui Dumnezeu. El nu știe, pe cât se pare, în nebunia lui, că trupul și înrudirea de neam nu se pot apropia de Dumnezeu așa de mult cum poate apropia sufletul, care poartă aceeași pecete a credinței ca și celelalte suflete și aceeași aplecare lăuntrică a voii spre bine. Iar aceasta stinge legea trupului cu totul, încât nu se mai străvede decât rațiunea lui Dumnezeu arătându-se prin duh și făcându-i pe toți una după minte, ca să cunoască pe Unul Dumnezeu și ca să fie între toți o singură iubire și armonie (39), datorită căreia nici unul nu mai este despărțit duhovnicește de nici unul, chiar dacă trupește, după locurile pe care le ocupă, sunt departe unul de altul.

Deci vântul arzător este trufia, care este patima urii de Dumnezeu și de oameni. Fiindcă ea usucă inima necredincioșilor, veștejind cugetările evlavioase despre Dumnezeu și rațiunile drepte despre fire, ca un vânt arzător. Căci spun unii că acest vânt se produce prin amestecarea unui vânt de răsărit și a unuia de la miazăzi și de aceea usucă umezeală împrăștiată de pământ. El se mai numește și Evroclidonul (Vârtejul larg) sau Tifonicul (Fumegosul). Numele dintâi îl poartă fiindcă stârnește din toate părțile furtună pe pământ și pe mare, iar al doilea, fiindcă aduce o negură uscată. Dar pe amândouă acestea le pricinuiește și trufia.

Căci de fapt aceasta stârnește mare tulburare în suflet și umple mintea de întunericul neștiinței. Acest vânt arzător l-a stârnit Dumnezeu, adică l-a lăsat să vină, după batjocorirea lui Hristos, asupra iudeilor, care dobândiseră o dispoziție corespunzătoare cu el, ca să se facă vădită tuturor voia lor față de Dumnezeu și oameni. De aceea, impuși de negura neștiinței, s-au aruncat pe ei înșiși de bunăvoie în partea opusă lui Dumnezeu, nemaiavând nimic de făcut, decât să se plângă și să se înciudeze de mântuirea prin credință și de slava de care s-au împărtășit neamurile și de pierderea dreptului lor ce le aveau după trup. Pentru aceea zic: „Acum Doamne ia sufletele de la noi, că mai bine este nouă să murim decât să trăim”. Aceasta o spun ei din pricină că s-a născut curcubeta, adică a încetat slujirea în umbrele Legii, care noaptea a crescut și noaptea a pierit, ca una ce nu avea nici o lumină spirituală, care să poată lumina înțelegerea sufletului, fiind circumscrise numai la figurile și la ghicitorile simbolurilor (40).

Dar noi să îmbrățișăm duhovnicește, prin credință și prin dreptatea care o însoțește, duhovnicească Ninive, adică Biserica alcătuită din neamuri, care este, precum s-a scris, o mare cetate a lui Dumnezeu, mântuită după cele trei zile ce i-au fost orânduite spre pocăință. și să ne grăbim să ne facem cetățeni ai acestei mari cetăți a lui Dumnezeu prin pocăință și prin schimbarea noastră în bine. Căci Scriptura spune în mod apriat despre ea că este o cetate mare a lui Dumnezeu: „Iar Ninive era cetate mare a lui Dumnezeu”. Unde poate afla iudeul respectuos față de adevăr, spunându-se în Scriptură un cuvânt ca acesta Ierusalimul de jos? Eu, deși am citit de multe ori toată Sfânta Scriptură, nu am aflat spunându-se nicăieri: „și Ierusalimul era cetate mare lui Dumnezeu”. Dar cine a putea, bizuindu-se pe puterea cuvântului și pe bogăția ideilor, să măsoare și să circumscrie măreția acestei cetăți, care este și se numește a lui Dumnezeu? Mie îmi este acest lucru cu neputință, precum socotesc că îi este cu neputință oricărui om cu minte înțeleaptă, care își dă seama cât de puțin de majestatea dumnezeiască și nu ignoră că toate sentințele dumnezeiești trebuie să aibă ceva din măreția lui Dumnezeu. Dar cum era „cetate mare lui Dumnezeu”, prima cetate a asirienilor, în care domnea confuzia rătăcirii, unde trona regește nebunia slujirii la idoli, care se afla atât de departe țara numită sfântă, făgăduită lui Israel cel trupesc? Desigur că ea n-ar fi putut fi numită așa, dacă n-ar fi văzut Dumnezeu de mai înainte mărimea credinței, necuprinsă de nici un cuvânt, a Bisericii celei din neamuri. Prin aceasta a înfățișa viitorul ca prezent, iar ceea ce era mai înainte străin și-a însușit ca pe ceva propriu și ceea ce era vrednic de ocară din pricina necredinței a făcut prin cuvântul Său să fie străbătut de dumnezeire, plin de cinste și cu un viitor care întrece orice cuvânt. De aceea a putut zice prin Proorocul: „și Ninive era cetate mare a lui Dumnezeu”. La această cetate a fost trimis cuvântul harului proorocesc, care i-a vestit distrugerea cea fericită, zicând: „Încă trei zile și Ninive va fi distrusă” (Iona 3, 5). Ajungând la acest loc al sorocului de trei zile, socotesc să las celelalte lucruri, care pot să fie spuse celor ce caută înțelesul mai înalt al Scripturii. Căci eu urmăresc să notez și să spun numai ceea ce e sigur că nu se află alături de adevăr.

Deci auzind că Proorocul vestește în chip determinat: „Încă trei zile și Ninive va fi distrusă”, socotesc că hotărârea aceasta împotriva Ninivei rămâne neschimbată, mai bine zis sunt sigur că are să se facă cercetarea asupra Ninivei. Lucrul se înțelege așa: că după cele trei zile, pe care le-a petrecut Proorocul în pântecele chitului, desemnând de mai înainte în sine îngroparea de trei zile și Învierea Domnului, Scriptura așteaptă să vină alte trei zile, în care să se arate lumina adevărului și adevărata împlinire a tainelor prevestite, ca apoi să se producă distrugerea cetății, dat fiind că aceste zile din urmă nu vor mai preînchipui numai adevărul îngropării și al Învierii Mântuitorului, ci îl vor arăta limpede, împlinindu-se în realitate, pe când cele trei zile de mai înainte, pe care le-a petrecut Iona în chit, numai îl preînchipuiau. Căci dacă orice chip se referă la un adevăr așteptat în viitor, iar chipul în acest caz a constatat în petrecerea de trei zile a lui Iona în pântecele chitului, este vădit că chipul are să se arate ca urmând după el, în mod real, taina unui adevăr nou. și de fapt, trei zile și trei nopți a petrecut Domnul în inima pământului, cum însuși Domnul zice: „Precum a fost Iona în pântecele chitului trei zile și trei nopți, așa va fi și Fiul omului în inima pământului trei zile și trei nopți”. Deci spunând Scriptura: „Încă trei zile”, arată în chip ascuns că alte trei zile au trecut, căci altfel nu ar fi spus „încă”, adică „vor mai fi trei zile, și Ninive va fi distrusă”. Deci nu chipul avea să distrugă Ninive după hotărârea dumnezeiască, ci adevărul despre care a spus: „încă trei zile”. E ca și când Iona ar fi zis: „Vor mai fi încă trei zile după chipul arătat prin mine, în care va avea loc o îngropare și o înviere mai tainică, și după aceea Ninive va fi distrusă”.

Dar ar putea întreba cineva nedumerit: Cum se mai ține Dumnezeu de cuvânt, odată ce hotărăște distrugerea dar nu o execută? Răspundem acestuia că Dumnezeu își ține cuvântul, distrugând de fapt și mântuind cetatea. Primul lucru îl face prin faptul că aceea se leapădă de rătăcire, al doilea prin faptul că primesc cunoștința adevărată. Mai bine zis, omoară rătăcirea din ei prin credința înviorată din nou și le înfăptuieŗte mântuirea prin moartea rătăcirii. Căci Ninive se tălmăcește prin „înnegrire înăsprită”, adusă în fire de neascultare și a înnoit „frumusețea atotlină” a firii prin ascultarea credinței, arătând iarăși în fire prin înviere frumusețea atotlină a nestricăciunii, neînăsprită de nimic pământesc. Dar aceasta se poate spune și despre firea cea obștească și despre sufletul fiecăruia, care a lepădat prin credință și buna cunoștință chipul lui Adam celui vechi și pământesc și a îmbrăcat chipul celui ceresc.

Așadar s-a arătat limpede că Proorocul reprezintă mai multe înțelesuri, după sensurile numelui său, care se tălmăcește potrivit cu diferitele locuri ale Scripturii. Tălmăcit ca „fuga de podoabă”, indică pe Adam și firea cea de obște, ca „odihna și tămăduirea lui Dumnezeu”, sau „osteneala lui Dumnezeu”, pe Domnul și Dumnezeul nostru, potrivit cu explicația dată. Iar tălmăcit ca „porumb” și „dar al lui Dumnezeu”, indică harul propovăduirii și bogăția Duhului cuprinsă în el. „Osteneala lui Dumnezeu” indică multele nevoințe ale celor ce se fac slujitori ai acestei chemări adevărate. Iar când se tălmăcește ca „întristarea lor”, indică furia iudeilor împotriva adevărului, adică pizma pentru bunurile străine, care naște întristarea în cei stăpâniți de ea. Acest rău s-a înrădăcinat în firea iudeilor, care s-au umplut de ură față de Dumnezeu și oameni, și de aceea nu urmăresc decât să strice firea, fără rușine, prin sânge și ucideri.

Dar deoarece cuvântul nostru a avut un curs grăbit, a trecut peste înțelesul căii de trei zile. Căci se zice în Scriptură: „Iar Ninive era cetate mare lui Dumnezeu, cale de trei zile” (Iona 3, 3). Dacă voiți, să întregim puțin ceea ce am lăsat afară. Drumul de trei zile sunt diferite moduri de viețuire ale celor ce merg pe calea Domnului, sau viețuirile care corespund fiecăreia din legile generale. Iar legi generale sunt: cea naturală, cea scrisă și cea a harului. Căci fiecăreia din aceste legi îi corespunde o anumită viețuire și un anumit curs al vieții, ca și o dispoziție lăuntrică deosebită, produsă de acea lege prin voia celor ce se conformează cu ea. Fiindcă fiecare din aceste legi creează o altă dispoziție în fiecare din cei ce se află sub puterea ei. De pildă legea naturală, când rațiunea nu e copleșită de simțire, ne înduplecă fără o învățătură specială să îmbrățișăm pe toți cei înrudiți și de același neam, întrucât firea însăși ne învață să ajutorăm pe cei ce au lipsă și să vrem toți tuturor același lucru pe care și-l dorește fiecare să-i fie făcut de alții. Aceasta ne-a spus-o însuși Domnul, zicând: „Câte vreți să vă facă vouă oamenii, faceți și voi lor asemenea”. Căci cei a căror fire e cârmuită de rațiune, au aceeași dispoziție. Iar cei care au aceeași dispoziție, e vădit că au și același mod de purtare și același curs al vieții. În sfârșit cei al căror mod de purtare și curs al vieții este același, desigur că sunt uniți de bunăvoie printr-o legătură de afecțiune, care-i adună pe toți printr-o unică aplecare a voii în aceeași rațiune a firii, în care nu se mai află câtuși de puțin dezbinarea ce stăpânește acum în fire din pricina iubirii de sine a fiecăruia.

Iar legea scrisă, înfrânând prin frica de pedepse pornirile fără rânduială ale celor neînțelepți, îi obișnuiește să-i socotească pe toți egali. Prin aceasta se consolidează forța dreptății, încât cu timpul devine fire, prefăcând frica sufletului într-o afecțiune față de bine ce se întărește pe încetul prin voință, iar obișnuința de a se curăți prin uitare de cele de mai înainte într-o deprindere care face să se nască de odată cu sine iubirea față de alții. Iar în aceasta stă împlinirea legii, toți unindu-se întreolaltă prin iubire. Căci împlinirea legii este solidaritatea prin iubire a tuturor celor ce s-au împărtășit de aceeași fire, purtând rațiunea firii încununată de dorul dragostei și înfrumusețând legea firii cu adaosul dorului. Căci legea firii este rațiunea naturală care și-a supus simțirea modurilor⁵⁵⁶. iar legea scrisă, sau împlinirea legii scrise, este rațiunea naturală, care și-a luat ca ajutor în raporturile de reciprocitate cu cei de același neam rațiunea duhovnicească. De aceea zice: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Dar nu zice: „Să ai pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Căci al doilea arată numai solidaritatea cu cei de același neam spre menținerea existenței, iar primul înseamnă grija de ei în vederea fericirii.

În sfârșit, legea harului învață pe cei călăuziți de ea să imite nemijlocit pe Dumnezeu, care, dacă se poate spune așa, ne-a iubit mai mult decât pe Sine însuși, măcar că îi eram dușmani din pricina păcatului. Ne-a iubit adică așa de mult, încât a binevoit să coboare în ființa noastră, în mod neschimbat, El care este în mod supraființial mai presus de orice ființă și fire, și să se facă om și să fie unul dintre oameni. Din aceeași iubire n-a refuzat să-și însușească osânda noastră și să ne îndumnezeiască după har așa de mult pe cât s-a făcut El după iconomie și prin fire om. Iar aceasta a făcut-o ca să învățăm nu numai să ne ajutăm întreolaltă în chip natural și să ne iubim unii pe alții ca pe noi înșine în chip duhovnicesc, ci și să purtăm grijă de alții mai mult decât de noi înșine în chip dumnezeiesc și aceasta să ne fie dovada dragostei întreolaltă ca, în temeiul virtuții noastre, să fim gata a suferi cu bucurie moartea de bunăvoie unii pentru alții. „Căci nu este altă iubire mai mare ca aceasta, ca cineva să-și pună sufletul pentru prietenii săi” (Ioan 15, 13).

Deci legea firii este, ca să spun pe scurt, rațiunea naturală care și-a supus simțirea spre înlăturarea nesocotinței (iraționalității) prin care se menține dezbinarea între cei uniți prin natură. Iar legea scrisă este rațiunea naturală care, după înlăturarea iraționalității simțirii, și-a asociat și iubirea duhovnicească prin care susține reciprocitatea între cei de același neam. În sfârșit legea harului este rațiunea mai presus de fire, care preface firea în chip neschimbat⁵⁵⁸ îndumnezeind-o și arată în firea oamenilor ca printr-o icoană arhetipul necuprins și mai presus de ființă și de fire și procură fericirea veșnică.

Iar dacă acesta este înțelesul celor trei legi, cu drept cuvânt cetatea cea mare a lui Dumnezeu, adică Biserica, sau sufletul fiecăruia se află la capătul unui drum de trei zile, ca una ce primește și cuprinde dreptatea firii, a legii și a duhului. Căci în aceste trei legi se află toată podoaba Bisericii, câtă se cuprinde în lărgimea virtuții, în lungimea cunoștinței și în adâncimea înțelepciunii și a cunoașterii tainice a lui Dumnezeu (a Teologiei mistice)⁵⁵⁹. Deci să nu ne despărțim prin dispoziția noastră lăuntrică de această cetate, ca poporul iudeu, iubindu-ne trupul ca pe un umbrar și îngrijindu-ne de plăcerea trupului nostru ca de o curcubetă, ca nu cumva străpungând-o viermele cunoștinței, să usuce afecțiunea noastră rătăcită spre plăceri și venind asupra noastră, prin încercările fără de voie, pedeapsa pentru ce le-am făcut rău în viață, ca un vânt arzător, să ne scârbim de viață și să ne răzvrătim împotriva judecății dumnezeiești.

Căci fiecare dintre noi cei biruiți de amăgirea celor materiale, care ne bucurăm de plăcerile trupului, primește ca pe un vierme cuvântul lui Dumnezeu, care îl împunge prin cunoștință și roade afecțiunea lui față de plăcere ca pe o rădăcină de curcubetă, ca apoi răsărirea desăvârșită a luminii cuprinse în cuvintele Duhului să-i usuce lucrarea păcătoasă, iar vântul cu arșiță, adică amintirea chinurilor veșnice, să-i ardă, ca pe un creștet, începutul patimilor răutății, de la momelile ce vin prin simțuri. Astfel vom dobândi cunoștința rațiunilor Providenței și ale Judecății, care ne învață să prețuim cele veșnice mai mult decât cele vremelnice, a căror lipsă obișnuiește să întristeze pe oameni. Căci dacă cuvântul Scripturii arată că omul se întristează pentru umbrar și pentru curcubetă, adică pentru și pentru plăcerea trupului, iar că Dumnezeu se îngrijește de Ninive, vădit este că ceea ce socotește Dumnezeu vrednic de iubire e cu mult mai de preț și mai de cinste decât toate lucrurile dragi și scumpe oamenilor, fie că există în oarecare fel, fie că nu există, ci numai par să existe, în urma unei judecăți greșite, sau a unei prejudecăți, neavând nici o rațiune a existenței lor reale, ci fiind rodul nălucirii care amăgește mintea și dă o figură goală celor ce nu sunt, nu însă și un ipostas real patimii.

Scolii

„Cap” e numit aici învățătura primă despre monadă, ca început al oricărei virtuți; iar crăpăturile munților sunt cugetările duhurilor viclene în care s-a scufundat mintea noastră prin neascultare. (7)

 „Pământul cel mai de jos” este desprinderea goală de orice simțire cunoștinței lui Dumnezeu și de orice mișcare de viață virtuoasă. (8)

„Adânc” (abis, noian) numește știința ce zace peste deprinderile păcatului, asupra căreia plutesc, ca pe un pământ, mările păcatului. (9)

„Pământ” numește deprinderea învârtoșată în păcat, iar „zăvoarele veșnice”, poftele pătimașe după cele materiale, care țin robită cea mai rea dintre deprinderi. (10)

„Licărirea de lumină” este cunoștința adevărată, iar „viața celor muritori” este purtarea demnă de ființele raționale, de care-i lipsit cel stăpânit de-o deprindere rea. (11)

„Mare” a numit aici lumea noastră, în care a venit Domnul prin trup. (12)

„Odihnă” este Domnul, ca Cel ce izbăvește de ostenelile pentru virtute; „tămăduire a lui Dumnezeu”, ca doctorul care vindecă rana venită prin moarte; „harul lui Dumnezeu”, ca cel care aduce răscumpărare; și „osteneală a lui Dumnezeu”, ca Cel ce primește patimile noastre. (13)

Sfinții pătimind trupește și primind de bunăvoie moartea trupului pentru adevăr, au procurat neamurilor o viață de credință în duh. (17)

„Împăratul” este legea naturală; „tronul”, deprinderea pătimașă a simțurilor; „veșmântul împărătesc”, îmbrăcămintea slavei deșarte; „sacul”, plânsul pocăinței; „cenușa”, smerita cugetare. (19)

„Oameni” numește pe cei ce greșesc prin rațiune; „dobitoace”, pe cei ce greșesc prin poftă; „boii”, pe cei ce greșesc prin iuțime; iar „oi” pe cei ce greșesc în contemplarea celor văzute. (20)

Ninive înseamnă și sufletul fiecăruia. (21)

Biserica și sufletul fiecăruia, având în ele rațiunile virtuții și ale cunoștinței, care depășesc timpul și firea, au mai mult de douăsprezece zeci de mii. Căci rațiunea virtuții nu cunoaște păcatul trupului, care e stânga; iar rațiunea cunoștinței nu cunoaște răutatea sufletului, care e dreapta. (23)

Cauza virtuților e Dumnezeu. Iar cunoștința cu lucrul a acestuia înseamnă prefacerea adevărată a celui ce cunoaște pe Dumnezeu, în duh, în urma unei stăruitoare deprinderi. (24)

Rațiunea naturală urcă, prin mijlocirea virtuților, pe cel ce se îndeletnicește cu făptuirea la minte; iar mintea îl duce, prin contemplație, pe cel ce se dorește după cunoștință, la înțelepciune. Dar patima nerațională înduplecă pe cel ce nesocotește poruncile să se coboare la simțire (senzație). Iar sfârșitul acesteia este că mintea se lipește de plăcere. (25)

Necredință numește lepădarea poruncilor; credință, consimțirea cu ele; întuneric, necunoașterea binelui; lumină, cunoștința lui. Hristos este numit ființa și ipostasul acestora; iar diavol, deprinderea atotrea, care dă naștere tuturor relelor. (26)

Virtutea numește deprinderea atotnepătimașă și învârtoșată în bine, căci nu are nimic contrar, nici pe de o parte, nici pe alta. Căci ea poartă pecetea lui Dumnezeu, care nu are nimic contrar. (27)

Dacă rațiunea hotărnicește ființa fiecărui lucru, nici unul dintre lucruri nu se depășește pe sine prin fire și nu-și rămâne mai prejos de sine. Hotarul făpturilor este să ajungă prin dorință la cunoașterea cauzei lor; iar măsura este să o imite prin trăire, pe cât e aceasta cu putință făpturilor. (28)

Când cele ce se mișcă își poartă dorința peste hotarul și măsura lor, își fac drumul de prisos, neajungând la Dumnezeu în care se oprește mișcarea dorinței tuturor primind posesiunea și bucuria lui Dumnezeu, care e ținta finală de sine subzistentă a lor. (29)

Mintea ce se întinde spre Dumnezeu prin extaz, lasă în urmă atât rațiunile ființelor netrupești, cât și pe ale trupurilor. Căci nu poate fi primit deodată cu Dumnezeu ceva din cele de după Dumnezeu. (32)

Mai tare a biruit Domnul puterea tiranului, momindu-l cu slăbiciunea trupului, decât diavolul pe Adam, făgăduindu-i demnitatea dumnezeirii. (35)

Domnul este vierme pentru trupul fără de sămânță; iar soare atât pentru apusul în mormânt, prin care cuvântul s-a coborât ca om sub pământ, cât și ca cel ce este prin fire și după ființă lumină și Dumnezeu. (36)

Vântul arzător închipuie nu numai încercările, ci și părăsirea de către Dumnezeu, în urma căreia nu li s-a mai hărăzit iudeilor darurile dumnezeiești. (37)

Propriu mândriei este de a nu recunoaște că Dumnezeu este Făcătorul virtuții și al firii, precum propriu slavei deșarte este să dezbine firea pentru a o slăbi; iar trufia este fătul amândurora, fiind o deprindere păcătoasă compusă din tăgăduirea de bunăvoie a lui Dumnezeu și din ignorarea cinstei egale a celor de aceeași fire. (38)

Înrudirea sufletească ce se înfăptuiește prin duh, desface afecțiunea voinței pentru trup și o leagă de Dumnezeu, prin dor. (39)

Noapte numește simbolurile legii, sub care se află legea. În ele sufletul nu-și poate găsi luminarea, dacă nu sunt înțelese duhovnicește. (40)

Biserica neamurilor a fost numită cetate mare închinată lui Dumnezeu, pentru taina cea mare și de nici un cuvânt măsurată a iconomiei dumnezeiești. (41)

După ființă adevărul premerge tipurilor; după arătare însă, tipurile premerg temporal adevărului. Deci, fiindcă Iona a zugrăvit în sine cu anticipație adevărul ca tip, rămânând trei zile în pântecele chitului, Scriptura vorbind de „încă trei zile”, înțelege prin cele trei zile ale îngropării și învierii Domnului, după care va fi distrusă rătăcirea și neștiința neamurilor. (42)

Legea scrisă, împiedicând prin frică nedreptatea, obișnuiește pe om spre ceea ce e drept, iar cu vremea preface obișnuința într-o afecțiune iubitoare de dreptate, ce dă naștere unei deprinderi ferme spre bine, care produce uitarea răutăților de mai înainte. (48)

A avea pe aproapele ca pe tine însuți, e propriu grijii care se preocupă numai de viața lui, iar aceasta ține de legea naturală. A-l iubi însă pe aproapele ca pe tine însuți, înseamnă a avea grijă și de fericirea lui prin virtute, iar aceasta o poruncește legea scrisă. În sfârșit, a-l iubi pe aproapele mai mult decât pe tine însuți, e propriu legii harului. (50)

Cel ce este împiedicat în pornirile trupului spre plăcere, învață să cunoască rațiunile Providenței, care ține în frâu materia inflamabilă a patimilor. Iar cel ce suferă lovituri dureroase în trupul său, învață să cunoască rațiunile Judecății, care-l curăță, prin osteneli fără de voie, de întinăciunile de mai înainte. (54)

Cunoștința exactă a cuvintelor Duhului se descoperă numai celor vrednici de Duhul, adică numai acelora care printr-o îndelungată cultivare a virtuților, curățindu-și mintea de funinginea patimilor, primesc cunoștința celor dumnezeiești, care se întipărește și se așează în ei de la prima atingere, asemenea unei fețe într-o oglindă străvezie. Aceia însă a căror viață este împunsă, ca și a mea, de petele patimilor, de abia pot să deducă din anumite socotințe probabile cunoștința celor dumnezeiești, fără să îndrăznească a o pătrunde și exprima cu de-amănuntul. și eu știu limpede, cinstite părinte, că întrucât le-ai pătimit, cunoști cele dumnezeiești din experiență mai bine decât le știu eu, care nu pot grăi nimic despre cele dumnezeiești pe temeiul acestei experiențe. Totuși nu e de osândit nici osteneala aceasta a mea, mai ales din partea voastră care mi-ați poruncit și mi-ați impus această osteneală de-a grăi despre cele ce-mi depășesc puterea.

Deci Saul înseamnă în acest loc al Sfintei Scripturi legea care împărățește în litera ei prin puterea poruncii trupești peste iudeii cei trupești, sau modul și înțelesul trupesc al legii, care împărățește peste cei ce se lasă călăuziți numai de literă. Fiindcă Saul se tălmăcește după înțeles ca „iadul cerut”. Poporul iudeilor, adică, alegând viața de plăceri în locul împărăției și a vieții trăite virtuos în duhul lui Dumnezeu, a cerut să împărățească peste el iadul, adică neștiința în loc cunoștință. Căci tot cel ce a căzut din iubirea dumnezeiască, e stăpânit prin plăcere de legea care nu poate păzi nici o poruncă dumnezeiască, sau nici nu vrea să o păzească.

După altă tălmăcire, Saul înseamnă „ceva dat cu dobândă” sau „împrumutat cu dobândă”. Căci nu s-a dat Legea scrisă celor ce au primit-o spre a le fi ca o avuție, ci ca să-i pregătească spre făgăduința așteptată. De aceea dându-i Dumnezeu lui Saul împărăția, în legământul făcut cu el nu i-a făgăduit împărăția veșnică. Fiindcă tot ce se dă ca împrumut nu i se face celui ce l-a primit avuție proprie, ci pricină de muncă și de osteneală spre adunarea altei avuții. Iar Resfa, țiitoarea lui Saul se tălmăcește „drumul gurii”. Drum al gurii este însă, învățarea legii numai prin rostirea cuvintelor, adică aducerea ei în casă în mod nelegitim. Aceasta o face cel ce cultivă numai slujirea trupească a legii, din care nu i se naște nici un rod bun și evlavios. Căci cel ce se îndeletnicește numai cu parte trupească a legii prin învățarea cuvintelor, nu are slujirea aceasta a legii într-o împreunare legitimă cu rațiunea. De aceea, ceea ce i se naște e vrednic de osândă și de ocară căci din împreunarea nelegiuită cu Resfa se naște Ermonti și Memfivoste care înseamnă „anatema lor” și „rușinea gurii lor”. De fapt, Ermonti după înțeles se citește „anatema”, iar Memfivoste „rușinea gurii lor”. „Anatema lor” este stricăciunea păcatului cu gura adusă de lucrarea patimilor, iar Memfivoste este mișcarea nenaturală a minții spre rău sau gândul născocitor de rele a minții, care este și se numește „rușinea minții”. Sau „anatema lor” este locul în care este ținută firea acum spre certare, adică lumea aceasta care a devenit ținutul morții și al stricăciunii din pricina păcatului și în care a căzut primul om din rai după călcarea poruncii dumnezeiești. Această lume o naște prin afecțiunea de plăcere a voii, adică prin pofta lumească, din împlinirea legii numai prin rostirea cuvintelor, cel ce nu străbate cu mintea spre frumusețea și măreția dumnezeiască a duhului dinlăuntru legii. Iar „rușinea gurii lor” este cultivarea în minte a gândurilor iubitoare de lume și de trup, căci îndată ce din chipul văzut al legii trupești sau al literei ei obișnuite să se nască prin afecțiunea voii lumea, adică dispoziția iubitoare de lume, se naște și cultivarea cu mintea a gândurilor iubitoare de lume și trup.

Sau, iarăși, „anatema lor” este mișcarea urâtă, pământească și fără formă a patimilor, iar „rușinea gurii lor” – mișcarea minții care adaugă patimilor un chip și plăsmuiește o frumusețe plăcută simțurilor. Căci fără puterea născocitoare a minții, patima nu e dusă spre plăsmuirea unei forme. Prin urmare, cel ce mărginește înțelesul unei făgăduințe dumnezeiești numai la litera legii, are învățătura legii numai ca pe o țiitoare nu ca pe o soție legitimă. De aceea în chip necesar o astfel de învățătură naște anatema și rușinea, nu din pricina ei, ci a celui care o ia, adică se împreună cu ea în chip trupesc. Căci cel ce crede că Dumnezeu a rânduit prin lege jertfele și sărbătorile, sâmbetele și lunile nouă, pentru dezmierdarea și odihna trupului, cu siguranță va cădea sub puterea patimilor și sub rușinea murdăriei gândurilor lor spurcate; acela va fi robul lumii ce se strică și al îndeletnicirii cu gânduri trupești; de asemenea al materiei și al formei patimilor, neputând avea în cinste nimic altceva decât cele supuse stricăciunii. De aceea poate unul ca acesta naște în chip păcătos pe Merob, care la rândul ei naște cinci fii lui Ezdriel. Merob se tălmăcește „săturarea gâtlejului”, care nu e altceva decât lăcomia pântecelui aceasta înțelegând porunca în chip iudaic, naște lui Ezdriel modurile de întrebuințare abuzivă a simțurilor. Ezdriel este partea contemplativă a sufletului, căci numele acesta se tălmăcește „putere dumnezeiască”, sau „ajutor tare”, sau „vedere puternică”. Iar acestea nu sunt decât mintea cea făcută după chipul lui Dumnezeu, dar înduplecată apoi să se împreune cu lăcomia pântecelui, care este fiica legii înțeleasă trupește, adică a literei. Căci mintea fiind convinsă de litera legii că dezmierdarea trupului este o poruncă dumnezeiască nu o primește decât pe aceasta spre conviețuire, socotind-o dumnezeiască și cinstind-o ca pe o fiică a legii care împărățește. și așa face să se nască din ea modurile de întrebuințare abuzivă a simțurilor. Căci odată ce partea contemplativă a sufletului ascultând de litera legii, îmbrățișează dezmierdarea trupească în vederea conviețuirii cu ea, socotind-o din pricina poruncii dumnezeiască, începe să întrebuințeze simțurile contrar firii nemaiîngăduind întrebuințarea nici unei lucrări a simțurilor conform cu firea. Deci cel ce se îndeletnicește cu slujirea legii în chip trupesc, are cunoștința celor dumnezeiești ca pe o țiitoare, nu ca pe o soție legiuită și face să se nască din ea „anatema” (osânda) lucrării patimilor și „rușinea” gândurilor urâte din ele; iar din Merob (fiica lui Saul), adică din lăcomia pântecului ca nepoți, modurile întrebuințării abuzive a simțurilor. Din această pricină el obișnuiește să omoare rațiunile și gândurile aflătoare în firea lucrurilor, adică pe cele conforme cu firea, ca pe niște ghibeoniți. Căci ghibeoniții se tălmăcesc „muntenii” sau „plutitori în văzduh” (meteori) indicând desigur rațiunile mai înalte ale contemplației naturale sau gândurile noastre conforme cu firea. Pe acestea le ucide Saul și oricine imită pe Saul prin dispoziția sa lăuntrică prin faptul că lăsându-se amăgit de a se ține numai de litera legii, leapădă și strâmbă rațiunile cele după fire. Căci nimeni nu poate să primească o rațiune sau un gând firesc dacă dă atenție unei slujiri trupești a legii fiindcă simbolurile nu sunt același lucru cu firea. Iar dacă simbolurile nu sunt una cu firea, e limpede că cel ce se lipsește de simbolurile legii, ca de prototipuri, nu poate nicicând să vadă ce sunt lucrurile după firea lor. De aceea respinge nebunește rațiunile cele după fire. El nu cugetă că trebuie ocrotiți aceia, care au fost cruțați de Iisus⁵⁶⁷ (Isus Navi 9, 3) și pentru care acela a purtat și un război înfricoșat împotriva celor cinci regi ce au năvălit împotriva lor, război în care a luptat și cerul însuși prin pietre de grindină (Isus Navi 10, 5) alături de Isus împotriva celor ce s-au ridicat asupra ghibeoniților; aceia pe care Cuvântul cel întrupat i-a pus să care lemne și apă la cortul dumnezeiesc, adică la Sfânta Biserică preînchipuită prin cort (Isus Navi 10, 27). Căci acesta este Iisus care a ucis modurile (de activitate) și gândurile pătimașe, care s-au ridicat prin simțuri împotriva lor. Fiindcă totdeauna Iisus, cuvântul (Rațiunea) lui Dumnezeu, ocrotește rațiunile contemplației naturale punându-le să care lemne și apă la cortul dumnezeiesc al tainelor Sale, adică să procure materia ce se aprinde de lumina cunoștinței dumnezeiești și să dea prilejul pentru curățirea de petele patimilor și pentru creșterea vieții în duh. Căci, fără contemplația naturală nu se susține în nimeni în nici un chip puterea tainelor.

Nu e greșit însă, nici potrivnic evlaviei, să se spună și aceea că ghibeoniții înfățișează soarta neamurilor ce vin la Iisus, împlinitorul făgăduințelor dumnezeiești, care le mântuiește învățându-le să care lemne și apă, adică să poarte pe umerii virtuților, prin fapte, rațiunea tainică și mântuitoare a crucii și a renașterii dumnezeiești prin apă; și să procure chivotului dumnezeiesc al credinței celei evlavioase prin făptuire, omorârea mădularelor pământești ca pe niște lemne, iar prin contemplație – revărsarea cunoștinței în duh, ca pe o apă.

Deci, fie că preînchipuiesc rațiunile contemplației naturale, fie neamurile mântuite prin credință, ghibeoniții îl au pe cel ce s-a hotărât să trăiască în chip iudaic numai după litera legii drept dușman care luptă împotriva celui ce se mântuiește. Căci aceasta slujind pântecului ca lui Dumnezeu și înfățișându-și rușinea ca pe un lucru vrednic de cinste se alipește de patimile de ocară de parc-ar fi dumnezeiești și de aceea nu se îngrijește decât de lucrurile vremelnice adică de materie și formă și de lucrarea încincită a simțurilor rău întrebuințate, de cele dintâi ca de niște fii ai țiitoarei Resfa, iar de cele din urmă ca de niște nepoți de la necinstita fiică Merob. Iar simțirea (lucrarea simțurilor) unindu-se cu materia și forma, pe de o parte dă naștere patimii, pe de alta ucide și stârpește cugetările cele după fire. Pentru că rațiunea firii nu se poate arăta la un loc cu patima, precum nici patima nu se naște împreună cu firea⁵⁷². Deci cel ce se ține de litera Scripturii precum Saul, pe de o parte respinge rațiunile cele după fire, iar pe de alta, nu crede în chemarea neamurilor anunțată tainic de mai înainte, căutând în lege, așa cum o înțelege el, numai plăcerea trupului. Iar câtă vreme stăpânește această dispoziție trupească peste cei ce, înțelegând astfel legea, trăiesc numai după simțuri, nu se ivește în ea foamea cunoștinței duhovnicești. Pentru că foamea este absența bunurilor ce au fost cunoscute odată prin experiența însăși și lipsa totală a mâncărurilor duhovnicești care întrețin sufletul. Căci cum va socoti cineva ca foame sau ca lipsă, absența celor care nu le-a cunoscut niciodată? De aceea, cât trăiește Saul nu se ivește foametea, pentru că nu se simțea lipsa cunoștinței duhovnicești cât trăia litera legii și împărățea peste iudeii cei pământești cu înțelegerea. Când însă începe să strălucească harul evanghelic și ia David împărăția peste cei duhovnicești cu înțelegerea, cu alte cuvinte legea înțeleasă duhovnicește, lucrul care se întâmplă după moartea lui Saul, adică după sfârșitul literei (căci David se tâlcuiește „disprețuire” și „cel tare la vedere”, primul înțeles potrivindu-i-se din punctul de vedere al iudeilor, întrucât litera copleșește duhul, iar al doilea din punct de vedere al iudeilor, întrucât litera copleșește duhul, iar al doilea din punctul de vedere al creștinilor, întrucât duhul biruiește litera), atunci se simte foametea cunoștinței duhovnicești. și anume o simte poporul credincios îndeobște, și sufletul fiecăruia îndeosebi, când alege învelișul de dinafară al literei în locul contemplației tainice în duh și socotește așa zicând, sufletul Scripturii mai de necinste decât trupul ei.. căci cu adevărat flămânzește poporul celor ce cred și au cunoscut adevărul, ca și sufletul fiecăruia, atunci când cade din contemplația duhovnicească prin har și ajunge în robia formelor și chipurilor literei, care nu hrănește mintea cu înțelesurile mărețe, ci umple simțirea cu năluciri pătimașe prin figurile trupești ale simbolurilor Scripturii. Din această pricină se spune că foametea de cunoștința lui Dumnezeu se prelungește „trei ani unul după altul”, căci tot cel ce nu-și însușește înțelegerea duhovnicească a dumnezeieștii Scripturi, leapădă pe de o parte, deodată cu ea, asemenea iudeilor, și legea naturală, iar pe de altă parte nu cunoaște nici legea harului, prin care li se dă celor călăuziți de ea dumnezeirea.

Prin urmare, foametea celor trei ani înseamnă lipsa de cunoștință care le vine din cele trei legi, din cea naturală, din cea scrisă și din cea a harului, corespunzător cu fiecare, celor ce nu caută prin contemplație înțelesul lor mai înalt. Căci nu poate cultiva câtuși de puțin știința Scripturilor acela care leapădă rațiunile naturale ale lucrurilor în contemplarea sa și dă atenție numai simbolurilor materiale, negândindu-se la nici un înțeles duhovnicesc mai înalt. Pentru că atâta timp cât stăpânește numai latura istorică a Scripturii încă n-a încetat stăpânirea celor trecătoare și vremelnice asupra înțelegerii, ci chiar dacă ar muri Saul, mai trăiesc copiii și nepoții lui, șapte la număr. Cu alte cuvinte, din slujirea trupească și vremelnică a legii obișnuiască să se nască în cei iubitori de trup, pentru pricina amintită, o dispoziție pătimașă care își are ca încurajare în rătăcire porunca arătată în simboluri. Pentru această pricină socotesc că nu s-a ivit foamete în zilele lui Saul, adică nu se simțea lipsa cunoștinței duhovnicești în vremea slujirii după trup a legii, ci s-a făcut simțită în vremea harului evanghelic. Căci abia acum, după ce a trecut domnia literei, flămânzim când nu înțelegem duhovnicește Scriptura, pentru faptul că nu gustăm din slujirea cea tainică în duh, așa cum se cuvine creștinilor. Iar când ne trezim la simțire asemenea lui David și căutăm fața Domnului, înțelegem limpede că harul cunoștinței s-a luat de la noi din pricină că n-am primit rațiunile cele după fire, pentru a intra la contemplația tainică în duh, ci suntem lipiți încă de gândurile trupești din litera legii.

„și a căutat David, zice Scriptura, fața Domnului. și a zis Domnul: Peste casa lui Saul nedreptatea, pentru că a omorât pe ghibeoniți”. David este toată mintea străvăzătoare, care viețuiește în Hristos și caută totdeauna fața Domnului. Iar „față a Domnului” este contemplația și adevărata cunoaștere a celor dumnezeiești, pe care căutând-o cineva prin practicarea virtuților, află pricina pentru care lipsește cunoștința și primește porunca să dea morții pe cei doi fii ai lui Saul din țiitoarea sa Resfa și pe cei cinci fii ai fiicei sale, Merob. Saul se tălmăcește, cum am spus „iadul cerut”, sau „neștiința dorită”, aceasta ultima însemnând desigur litera legii, adică stăpânirea slujirii trupești a legii; sau mintea lipită trupește numai de materia literei prin simțuri. Resfa se tălmăcește „calea gurii”, care înseamnă învățarea legii numai prin rostirea cuvintelor. Căci „calea gurii” dar nu și a înțelegerii, o folosește cu adevărat numai cel străin de contemplația duhovnicească a legii. Iar fiii Resfei sunt Ermonti și Mefivoste, Ermonti tălmăcindu-se „anatema lor”, ceea ce înseamnă stricăciunea lucrării păcătoase a patimilor prin trup, sau locul, adică lumea, în care se suportă pedeapsa pentru călcarea poruncii, cu alte cuvinte afecțiunea prin plăcere față de lume, sau poate mișcarea pământească, urâtă și diformă a patimilor. Iar Mefivoste se tălmăcește „rușinea trupului lor”, ceea ce înseamnă mișcarea nenaturală a minții spre păcat, adică gândirea născocitoare de patimi, sau poate cultivarea gândurilor iubitoare de lume și de trup, sau, în sfârșit, mișcarea minții care dă chip patimilor și plăsmuiește frumuseți plăcute pentru simțuri. Aceștia sunt fiii, pe care-i naște legea scrisă și mintea ce se lipește numai de litera legii, din slujirea legii numai prin rostirea cuvintelor. Iar Merob, fiica lui Saul se tălmăcește „săturarea gâtlejului” ceea ce înseamnă lăcomia pântecului. Căci litera legii, care închide în simboluri pe cei ce-i slujesc ei, și mintea care mărginește legea în chip literal la figuri, de dragul vieții trupești, nu pot da naștere decât dezmierdării față de cele materiale. Iar cei cinci fii ai Merobei, fiica lui Saul, sunt cele cinci moduri pătimașe ale relei întrebuințări, a celor cinci simțuri, pe care le naște lui Ezdriel adică părți contemplative, afecțiunea care slujește prin lege numai trupului, prin dezmierdarea lui.

Pe acești doi fii ai lui Saul (adică materia și forma), și pe cei cinci nepoți ai lui (adică cele cinci moduri ale mișcării abuzive a simțurilor spre materie și formă, sau împletirea pătimașă și nenaturală a simțurilor cu cele sensibile, sau cu cele supuse timpului și curgerii), după moartea lui Saul (adică după trecerea slujirii trupești a legii și după trecerea neștiinței), David îi predă la porunca dumnezeiască, ghibeoniților, care viețuiesc pe înălțimea muntelui lui Saul (adică a contemplării duhovnicești a legii), ca să-i omoare. Cu alte cuvinte, legea duhovnicească, sau mintea, predă afecțiunea generală a celor de sub timp față de partea trupească și sensibilă a simbolurilor, rațiunilor și gândurilor mai înalte ale contemplației naturale, pentru a o stârpi și ucide.

Căci, dacă cineva nu a deosebit mai înainte în chip natural lucrurile dumnezeiești și spirituale din simboluri și dacă drept urmare nu s-a născut în el dorul de a se apropia cu mintea de frumusețea celor spirituale, scoțând cu totul afară simțirea (lucrarea simțurilor). De la adâncurile dumnezeiești, nu se poate elibera de varietatea trupească a figurilor. Iar câtă vreme umblă după acestea ținându-se de literă, pe drept cuvânt nu află alinare a foamei de cunoștință. Căci s-a osândit pe sine să mănânce pământul Scripturii, sau trupul asemenea șarpelui cel amăgitor, dar nu înțelesul sau duhul și sufletul Scripturii, adică pâinea cea cerească și îngerească (înțeleg prin aceasta contemplarea și cunoștința duhovnicească, cea în Hristos, a Scripturilor) mâncarea pe care o dăruiește Dumnezeu din belșug celor ce-L iubesc pe El, precum s-a scris: „Pâine din cer le-a dat lor, pâinea îngerilor a mâncat omul”.

Prin urmare, dacă dorim să ne săturăm cu harul dumnezeiesc, trebuie să stârpim înțelegerea trupească, cea după simțuri a Scripturii, care dă naștere patimilor și dispoziției afectuoase față de cele vremelnice și trecătoare (sau lucrării pătimașe a simțurilor, îndreptată spre cele sensibile). Să le stârpim și pe acestea ca pe niște fii și nepoți ai lui Saul prin contemplația naturală, întru înălțimea rațiunilor (cuvintelor) dumnezeiești, ca într-un munte. Căci dacă după cuvântul dumnezeiesc, asupra lui Saul asupra casei lui atârnă nedreptatea fiindcă a omorât pe ghibeoniți, e vădit că legea înțeleasă numai după literă, adică poporul iudeilor și tot ce-l imită pe acela în ceea ce privește înțelegerea (căci pe aceștia i-a numit Scriptura casa lui Saul) săvârșește nedreptatea față de adevăr. Fiindcă acesta mărginește înțelesul legii numai la literă și nu primește contemplația naturală, care ajută la descoperirea cunoștinței ascunsă tainic în literă și mijlocește între figuri și adevăr, desfăcând pe cei călăuziți de ea de la cele dintâi și ducându-i spre cel din urmă, ci o respinge pe aceasta cu totul și o înlătură de la cunoașterea tainică a celor dumnezeiești.

Așadar, cei ce caută vederile celor dumnezeiești trebuie să omoare această înțelegere trupească, vremelnică și trecătoare a legii, prin contemplația naturală înălțimea cunoștinței, ca într-un munte. „și a chemat David pe ghibeoniții și le-a zis lor: Ce voi face vouă și cu ce să vă împac, ca să binecuvântați moștenirea Domnului? și au zis către rege: Bărbatul care ne-a zdrobit pe noi și ne-a prigonit și a socotit să ne stârpească pe noi, să-l pierdem pe el, ca să nu mai stea în hotarul lui Israel. Dați-ne nouă, șapte bărbați sin fiii lui și-i vom spânzura pe ei Domnului în muntele lui Saul. și a luat regele pe cei doi feciori ai Resfei, fiica lui Aia, țiitoarea lui Saul, pe Monti și pe Memfivoste, și pe cei cinci feciori ai Merobei, fiica lui Saul, pe care i-a născut lui Ezdriel. și i-a dat pe ei în mâna ghibeoniților. și i-au spânzurat pe ei în munte înaintea Domnului. și a căzut acolo cei șapte împreună. și i-au omorât în zilele secerișului, la începutul secerișului orzului” ( II Împărați 21, 2-9). Unde aflăm în istorie să fi stârpit ghibeoniții pe Saul „ca să nu mai stea el în hotarul lui Israel”? Căci Maribaal, fiul lui Ionatan, fiul lui Saul, a fost scăpat de regele David (II Împărați 21, 7), ca și mulți alții din familia lui Saul, cum arată Cartea Paralipomenelor (I Paralipomena 12, 2). și cum pot spune ghibeoniții, luând din sămânța lui Saul șapte bărbați: „îl vom pierde pe el, ca să nu mai stea în tot hotarul lui Israel”, odată ce acela murise cu mulți ani înainte? Precum se vede, s-a amestecat în povestirea istorică ceva fără noimă, ca să ne îmboldească să căutăm adevărul mai înalt al celor scrise. Deci stârpește înțelesul cel trupesc al Scripturii, adică pe Saul din tot hotarul lui Israel, cel ce omoară de fapt, prin contemplația naturală, ca pe niște ghibeoniți, afecțiunea pofticioasă și trupească față de materia nestatornică și curgătoare, afecțiune născută în suflet de legea scrisă. Acela ucide, ca pe niște fii și nepoți ai lui Saul, înțelesul pogorât al legii, prin mijlocirea contemplației naturale, întru înălțimea cunoștinței ca într-un munte, și descoperă înaintea Domnului prin mărturisire, înțelegerea trupească a legii de mai înainte. Căci așa poate fi înțeleasă „spânzurarea înaintea Domnului”, de către cei iubitori de învățătură. Aceia scot prin cunoștință la lumină înțelegerea greșită ce o aveau despre lege luată după literă. Dar tot cel ce a ucis înțelegerea trupească a legii, a ucis și a stârpit desigur litera legii „ca să nu mai stea în tot hotarul lui Israel”, adică în toată rațiunea contemplației duhovnicești. Căci Israel se tâlcuiește „minte văzătoare de Dumnezeu”. Dar e vădit că latura trupească a legii nu se mai poate afla în nici un fel în contemplația duhovnicească a celor ce au ales duhul în loc de literă. Căci, după cum s-a scris, „Duh este Dumnezeu și cei ce se închină lui se cade să I se închine în duh și adevăr”, nu în literă. Fiindcă „litera omoară, iar duhul face viu”. Pentru aceasta ceea ce obișnuiește să omoare, trebuie să fie omorât prin duhul de viață făcător. Căci este cu neputință să existe și să lucreze împreună partea trupească și partea dumnezeiască a legii, adică litera și duhul, odată ce nu poate lucra în armonie ceea ce nimicește viața ceea ce o hărăzește prin fire.

Deci socotind acest loc ca istorie, ceea ce spune Scriptura nu corespunde adevărului, căci cum au stârpit ghibeoniții pe Saul din tot hotarul lui Israel, odată ce se află și după aceea mulți din familia lui în popor? Dar înțelegând acestea spiritual, aflăm în chip clar că legea scrisă, adică rânduiala trupească a slujirii în simboluri e desființată total prin mijlocirea contemplației naturale întru înălțimea cunoștinței. Căci unde mai dăinuiește tăierea împrejur a trupului când legea este înțeleasă duhovnicește? Unde mai sunt Sâmbetele și începuturile lunilor? Unde praznicele sărbătorilor? Unde mai e rânduiala jertfelor, a odihnei pământului și celelalte prescripții ale slujirii trupești a legii? Căci privind lucrurile în chip natural, știm că desăvârșirea nu stă în a tăia ceva din întregimea cea după fire lăsată de Dumnezeu. Doar nu stă desăvârșirea în ciuntirea meșteșugită a firii și în lepădarea prin născocirea a ceea ce i s-a dat de la Dumnezeu potrivit cu rațiunea creațiunii. Altfel, am socoti că meșteșugul este mai puternic decât Dumnezeu în întărirea dreptății și am considera ciuntirea născocită a firii drept întregirea unei dreptăți ciuntite după creațiune. Ci din locul tipic pe care-l ocupă părticica tăiată învățăm să facem în chip duhovnicesc (gnostic) tăierea împrejur a dispoziției pătimașe a sufletului, ca aplecarea voii noastre să se conformeze mai deplin cu firea, corectând legea pătimașă a nașterii adăugată pe urmă.

Sâmbăta (Sabatul) este oprirea deplină a lucrării patimilor și încetarea totală a mișcării minții spre cele create, precum și desăvârșita trecere la Dumnezeu. Cel ajuns apoi la Dumnezeu, atât cât este cu putință omului, prin virtute și cunoștință, nu mai trebuie să mai cugete, ca la niscai lemne, la vreo materie oarecare ce aprinde patimile (Numeri, 15, 32), nici să mai adune rațiunile firii, ca să nu dogmatizăm ca elinii un Dumnezeu ce se îndulcește cu patimile sau se măsoară cu hotarele (definițiile) firii⁵⁸³. Căci atunci pe Dumnezeu nu-l strigă decât tăcerea desăvârșită și nu și-L reprezintă decât neștiința totală prin depășire⁵⁸⁴.

Iar începuturile lunilor zicem că sunt diferitele iluminări ce ne întâmpină pe drumul zilelor trăite în virtute și cunoștință, cu ajutorul cărora privind deodată peste toate veacurile, împlinim anul primit al Domnului (Isaia 61, 2) „împodobit cu cununa bunătății” (Psalmi 42, 2). Iar cununa bunătății este credința curată, împodobită cu cuvintele înalte ale dogmelor și cu cugetările duhovnicești, precum cu niște pietre prețioase și încoronând mintea iubitoare de Dumnezeu, ca pe un cap. Sau mai bine, cununa bunătății este însuși cuvântul lui Dumnezeu, care cu felurimea modurilor Providenței și a Judecății, adică prin înfrânarea de la patimile de bunăvoie și prin răbdarea celor fără de voie, înconjoară mintea ca pe o frunte și prin împărtășirea harului îndumnezeirii fac mintea mai frumoasă decât pe Sine însuși.

Dintre sărbători, cea dintâi este simbolul filosofiei active, care trece pe cei călăuziți de ea din Egiptul păcatului la virtute; a doua este chipul contemplației naturale în duh, care aduce lui Dumnezeu ca pe o pârgă a secerișului cunoștința evlavioasă despre lucruri; a treia, simbolizează taina teologiei (a cunoștinței de Dumnezeu), îmbrățișând aptitudinea (deprinderea) cunoașterii tuturor rațiunilor duhovnicești din făpturi, desăvârșita nepăcătuire prin har în temeiul iconomiei Cuvântului întrupat și neschimbabilitatea nemuritoare și desăvârșită în bine, ca una ce este împreunată cu trâmbițe, cu jertfă de împăcare și cu fixare de corturi⁵⁸⁷.

Acesta socotesc că este un înțeles al cinstirii zilelor, căci nu a poruncit Dumnezeu să se cinstească Sâmbăta, începuturile lunilor și sărbătorilor, fiindcă a voit să fie cinstite anumite zile de către oameni. În felul acesta i-ar fi învățat prin porunca legii să slujească făpturii în locul Făcătorului, făcându-i să-și închipuie că zilele sunt venerabile prin fire și de aceea trebuie să li se aducă închinare. Dumnezeu a însă indicat simbolic că El este acela care trebuie cinstit prin zile, căci El este Sâmbăta, ca Cel ce este repausul sufletului după ostenelile în trup și odihna după străduințele pentru dreptate⁵⁸⁸. El este și Pasca, fiindcă slobozește pe cei ținuți în robia amară a păcatului. Dar este și Cincizecimea, ca început și sfârșit (țintă finală) a lucrurilor și ca rațiune (cuvânt), întru care se cuprind toate prin fire. Căci dacă Cincizecimea cade după perioada unei săptămâni de săptămâni, ea este o zecime încincită. Dar aceasta înseamnă că natura celor create, care după rațiunea sa e încincită, din pricina simțurilor, după străbaterea naturală a timpurilor și a veacurilor se va sălășlui în Dumnezeu Cel unul după fire, nemaiavând nici o margine, căci în Dumnezeu nu mai este nici un interval. Fiindcă spun unii că Cuvântul este o monadă ce se lărgește ca Providență, înaintând în cele zece porunci. Când însă firea se va uni după har cu Cuvântul, nu vor mai exista cele fără de care nu este nimic⁵⁹⁰, încetând mișcarea ce se transformă (alterează) pe cele ce se mișcă prin fire. Căci stabilitatea mărginită, în care se găsește în chip necesar prin transformare mișcarea celor ce se mișcă, trebuie să primească un sfârșit prin venirea stabilității nesfârșite, în care are să se odihnească mișcarea celor ce se mișcă⁵⁹¹. Pentru că unde este o graniță după fire, este și o mișcare ce transformă pe cele ce se află în acel cuprins, iar unde nu este o graniță, desigur că nu se va cunoaște ici o mișcare care să transforme pe cele cuprinse acolo⁵⁹².

Lumea însă este un spațiu mărginit și o stabilitate mărginită, iar timpul o mișcare circumscrisă. De aceea, mișcarea din cursul vieții transformă cele aflătoare în lume; când însă firea va trece cu lucrarea și cugetarea peste spațiu și timp (adică peste cele fără de care nu este nimic, sau peste stabilitatea și mișcarea mărginită) și se va împreuna nemijlocit cu Providența, va afla Providența ca pe o rațiune prin fire simplă și stabilă ce nu are nici o margine și de aceea nici o mișcare. Deci până ce firea se află în lume în chip temporal, e supusă mișcării transformatoare, din pricina stabilității mărginite a lumii și a coruperii prin alterare în cursul timpului. Dar ajunsă în Dumnezeu, va avea, datorită monadei naturale a Celui în care a ajuns⁵⁹³, o stabilitate pururi în mișcare și o identică mișcare stabilă, săvârșită etern în jurul Aceluiași, Unul și Singur. E ceea ce Scriptura numește sălășluirea statornică și nemijlocită a celor create în primele lor cauze.

Taina Cincizecimii este deci unirea nemijlocită a celor providențiați cu Providența, adică unirea firii cu Cuvântul, prin lucrarea Providenței, unire în care nu se mai arată nici timp nici devenire. Iar trâmbița este Cuvântul, ca cel ce face să răsune în noi cunoștințele dumnezeiești și negrăite. Tot El este și ispășire, ca Cel ce s-a făcut pentru noi și topește în Sine fărădelegile noastre și cu darul harului duhovnicesc îndumnezeiește firea care a păcătuit. În sfârșit, El este și înfigerea corturilor, ca Cel ce ne fixează în neschimbabilitate prin deprinderea noastră în bine asemenea lui Dumnezeu și constituie legătura care ne duce prin prefacere spre nemurire.

Iar dacă ne apropiem cu înțelegerea naturală de Scriptură, nu credem că prin tăierea de dobitoace necuvântătoare și prin stropiri de sânge Îl îndulcim pe Dumnezeu, ca să dea iertare păcatelor ca o răsplată celor ce le aduc. Dacă am crede aceasta, ne-am închina, fără să ne dăm seama, unui Dumnezeu pătimaș, care dorește cu patimă și cu multă sârguință acele lucruri, pentru care socotim și pe oamenii ce le caută cu mare poftă, ca neînfrânați și nestăpâniți. Ci e vorba aici de jertfe duhovnicești, căci jertfele duhovnicești știm că sunt nu numai omorârea patimilor înjunghiate cu sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu, și deșertarea în intenție a întregii vieți din trup, asemenea sângelui, ci și aducerea înțeleaptă a moravurilor și a tuturor facultăților naturale lui Dumnezeu, ca ardere de tot în focul harului celui în duh, spre a le preda lui Dumnezeu. Astfel, înțelegând în chip natural⁵⁹⁵ fiecare din simbolurile aflătoare în Scriptură, omorâm întru înălțimea contemplației tainice, ca pe un munte, pe șapte dintre fiii lui Saul, adică predania vremelnică a legii⁵⁹⁶ și stârpim pe Saul, adică înțelesul trupesc legat de litera Scripturii, „spre a nu mai sta el în tot hotarul lui Israel”, adică în contemplația duhovnicească. Căci trăind acesta cu adevărat, zdrobește, prigonește și stârpește rațiunile și gândurile naturale, prin faptul că mărginește legea numai la trup, cinstind ca dumnezeiești patimile de ocară. Dar gândurile naturale luând încuviințare de la legea duhului, omoară aceste patimi pe toate deodată, la începutul secerișului orzului, adică atunci când prin filozofie lucrătoare o rațiune cumpănită adună la un loc toate virtuțile. Atunci este omorât înțelesul pământesc al Scripturilor și toată năzuința trupească este stârpită cu desăvârșire, căci îndată ce se îndeletnicește cineva în mod rațional cu filosofia virtuților, și-a mutat în chip firesc⁵⁹⁸ înțelegerea Scripturilor spre duh. El slujește acum în chip activ lui Dumnezeu întru înnoirea duhului prin vederile cele înalte și nu întru vechimea literei prin înțelegerea coborâtă trupească și simțuală a legii, spre a hrăni patimile și a sluji păcatului, asemenea iudeilor. El ucide, cu fapta, prin gândurile naturale, înțelegerea pătimașă și trupească a legii, cum istorisește cuvântul Scripturii, zicând: „și a luat regele pe cei doi fii ai Resfei, fiica lui Aia, țiitoarea lui Saul, pe Ermonti și pe Mefivoste, și pe cei cinci fii ai Merobei, fiica lui Saul, pe care i-a născut Ezdriel, și i-a dat pe ei în mâna ghibeoniților”. Mâna ghibeoniților este activitatea virtuoasă a gândurilor naturale, prin care sunt uciși fiii Resfei, Ermonti și Mefivoste, adică lucrarea patimilor și mișcarea desfrânată a gândurilor născute din învățarea trupească a legii, numai prin rostirea cuvintelor. De asemenea, cei cinci fii ai Merobei, adică modurile desfrânate ale celor cinci simțuri, născute din voluptate, prin întrebuințarea contrară a lucrării lor. Pe acestea le omoară împreună, ca într-un munte, pe înălțimea contemplației duhovnicești, orice minte înaltă și sublimă în cele dumnezeiești, la începutul secerișului orzului, adică la începutul activității virtuoase, sau al contemplației evlavioase conforme cu firea. Le omoară împreună, întrucât înjunghie deodată lucrarea patimilor, mișcarea urâtă a gândurilor și modurilor desfrânate ale lucrării abuzive a simțurilor.

„și au căzut împreună cei șapte și i-au omorât la începutul secerișului orzului. și a luat Resfa, fiica lui Aia, sac și l-a întins sieși pe piatră, până a căzut peste ei ploaia lui Dumnezeu din cer”. Resfa, precum am mai spus, înseamnă „drumul gurii”, care este învățarea trupească a legii numai prin rostirea cuvântului. Aceasta, după ce sunt omorâte patimile născute din ea și după ce se fac arătate, ca pe un munte, pe vârfurile contemplației naturale, în inima celor stăpâniți mai înainte de ea, își așterne ca un sac căința pe piatră (adică pe credința în Domnul), împlinind în duh, pocăința cea după Hristos, cele orânduite. Ziua și noaptea ea are adică înaintea ochilor prin amintire, ca pe niște fii, împlinirea trupească de mai înainte a legii, până ce cade ploaia lui Dumnezeu din cer, adică până ce sunt trimise cunoștințele dumnezeiești ale Scripturii din înălțimea contemplației duhovnicești, ca să stingă patimile și să restaureze virtuțile. Căci deprinderea în ale legii, venind prin pocăință la Hristos, piatra cea adevărată și tare, primește ploaia dumnezeiască a cunoștinței duhovnicești a Scripturii, după împlinirea poruncii regelui David, adică a minții celei tari la vedere. Căci se zice: „și a făcut toate câte le-a poruncit regele. Iar după aceea s-a milostivit Dumnezeu de țară”. Prin urmare, deprinderea cu dumnezeieștile Scripturi, strămutându-se la Hristos, adică la piatră, după porunca regelui David, adică a „legii duhovnicești”, sau „a minții celei tari la vedere”), prin mijlocirea căinței (al cărei simbol este sacul), împreunată cu lucrarea virtuților, face să coboare ploaia dumnezeiască a cunoștinței și-L înduplecă pe Dumnezeu să se milostivească de pământul (țara) inimii și să trimită șuvoaiele dumnezeiești ale darurilor (harismelor) procurând astfel din belșug roadele dreptății. Prin aceasta pune capăt neștiinței de mai înainte a celor dumnezeiești, care stăpânea ca o foamete, și umple țara de bunătățile duhovnicești, încărcând sufletul cu grâu, cu vin și cu untdelemn. Cel dintâi îl întărește ca învățătură a cunoștinței lucrătoare; al doilea îl înveselește ca o dragoste dumnezeiască ce înviorează ardoarea dorinței după unirea cu Dumnezeu; iar cel din urmă luminează fața virtuților ca o nepătimire lină și liniștită, străvezie și luminoasă și liberă de toată mișcarea pământească.

Deci să zicem și noi asemenea marelui David: Să stârpim pe Saul din tot hotarul lui Israel, adică să omorâm slujirea cea pământească și trupească a legii, sau chipul iudaic al slujirii și înțelesul trupesc și imediat al literei Scripturii din toată contemplația tainică și să trecem la înțelesul duhovnicesc care îndumnezeiește și să ne împăcăm cu ghibeoniții (adică cu rațiunile naturale ale lucrurilor), pe care i-a scăpat neatinși Iisus (Iosua 9, 20), adevăratul plinitor al făgăduințelor dumnezeiești și pentru a căror stârpire de către Saul a oprit Dumnezeu ploaia dumnezeiască a cunoștinței tainice. Iar prin ghibeoniți, adică prin contemplația naturală, să omorâm înțelegerea pătimașă, materială și vremelnică a legii, adică pe cei șapte bărbați din fiii lui Saul, pe care îi naște Resfa, sau drumul gurii, care este învățarea trupească a legii, și Merob, care se tălmăcește săturarea gâtlejului, adică dezmierdarea pântecelui, cea dintâi născând adică pe Memfivoste și pe Ermonti, dintre care primul se tălmăcește „rușinea gurii”, iar celălalt „anatema lor”, sau deprinderea și lucrarea patimilor, iar cea de-a doua născând lui Ezechiel, adică părții contemplative a sufletului, pe cei cinci fii, adică cele cinci moduri pătimașe a relei întrebuințări a simțurilor. Stârpindu-le pe acestea prin contemplația naturală, împăcăm pe Dumnezeu cel mâniat, ca unii ce am trecut de la literă la duh. Prin aceasta facem să coboare ploaia dumnezeiască a cunoștinței și ne bucurăm din belșug de roadele dreptății. Căci ridicând litera legii, ca pe un Saul oarecare, sau înțelegerea materială a literei, născută în cei pământești la înțelegere, ca pe niște fii și nepoți ai lui Saul, la înălțimea cunoștinței tainice și duhovnicești, prin mijlocirea contemplației naturale, omorând tot înțelesul trupesc și vremelnic sau mai bine zis pământesc al legii, dacă l-am urât și noi pe Saul cu Dumnezeu și l-am socotit nevrednic să mai împărățească peste Israel (I Regi 16, 1); adică am respins modul trupesc al Scripturii, sau iudaismul, ca să nu mai împărățească peste puterea cugetătoare din noi spre a o robi trupului.

Căci trebuie să-l urâm pe Saul (sau slujirea trupească a legii) și să-l scoatem din demnitatea împărătească, fiindcă a cruțat pe Agag regele lui Amalec, și pe cele mai grase din oile și vitele aceluia, ca și viile și măslinii lui, adică materiile care aprind mânia și pofta și pricinile dezmierdărilor, ba pe însuși Agag l-a trecut viu în pământul făgăduinței (I Regi 15, 18), ceea ce înseamnă că a strămutat vițelul, sau cugetul pământesc al trupului, în locul cunoștinței dumnezeiești, adică în inimă. Căci Agag se tălmăcește „vițel”, fiind poate vițelul acela pe care nebunul și neînțeleptul Israel, turnându-și-l în pustie, l-a îndumnezeit prețuind mai mult plăcerea pântecelui decât slujirea dumnezeiască. Pe acest vițel îl nimicește Moise și Samuel: cel dintâi fărâmițându-l și împrăștiindu-l sub apă, iar cel de-al doilea înjunghiindu-l cu sabia duhovnicească. Cu alte cuvinte îl nimicește harul viu și lucrător al Duhului Sfânt (căci aceasta înseamnă Moise) și ascultarea lui Dumnezeu prin împlinirea poruncilor (căci aceasta înseamnă Samuel). De fapt Moise se tălmăcește „apa săltătoare”, iar Samuel „ascultarea lui Dumnezeu”, care este credința adevărată și viața după voia lui Dumnezeu.

Deci stăpânirea păcatului sau cugetul trupesc e omorât pe de o parte de harul sfântului Botez, iar pe de alta e înjunghiat de ascultarea lucrătoare a poruncilor dumnezeiești cu sabia Duhului (adică cuvântul cunoștinței dumnezeiești, celei în duh). Căci ascultarea aceasta strigă tainic către patima păcatului, cum a strigat și marele Samuel către Agag: „Precum sabia ta a lipsit pe mame de copiii lor, așa și mama ta va fi azi între femei lipsită de fii” (I Regi 15, 33). De fapt patima lăcomiei stomacului a lipsit multe virtuți de fii, pierzându-i prin gândul lucios și lunecos al plăcerii, ca printr-o sabie. Căci prin necumpătare stârpește semințele cumpătării, prin lăcomie strică cumpăna egală a dreptății, prin iubirea trupească de sine taie legătura naturală a iubirii de oameni, și scurt vorbind patima lăcomiei pântecelui omoară toți copiii ce se nasc din virtute. Iar această patimă o desființează, precum am zis, numai harul Botezului și împlinirea poruncilor prin ascultarea lui Dumnezeu. Deci Dumnezeu după ce a uns ca rege al lui Israel legea, care cultivă prin literă patima aceasta, se căiește și trece puterea împărăției de la ea, dând-o lui David, adică legii evanghelice și duhovnicești. Căci David este fiul lui Iese, iar Iese se tâlcuiește „facerea lui Dumnezeu”. Deci sfânta Evanghelie este rodul facerii, sau a lucrării proprii a lui Dumnezeu în trup. Ea primește împărăția pentru veacuri nesfârșite. Sub stăpânirea ei avem parte de o bucurie și de o veselie netrecătoare, căci ea e ziua neînserată și fără de sfârșit. Fiindcă se spune: „Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul; să ne bucurăm și să ne veselim într-însa” (Psalmi 117, 23). Iar ziua înseamnă aici harul evanghelic sau taina Aceluia care a adus acest har și în care vrea să umblăm, cum zice dumnezeiescul Apostol, noi toți cu bunăvoință, ca în ziua cunoștinței și a adevărului (Romani 13, 13). Căci ziua luminii veșnice este Hristos însuși, în care trebuie să viețuiască toți cei ce au crezut în El, întru bunăcuviința virtuților.

Fiindcă El singur a fost făcut de Dumnezeu după trup fără de sămânță și a înnoit legile firii și a fost „gătit înaintea feței tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea neamurilor și spre slava poporului lui Israel”. Căci Domnul nostru este într-adevăr lumină neamurilor, descoperindu-le prin cunoștința cea adevărată ochii înțelegerii, acoperiți de întunericul neștiinței, și cu adevărat s-a gătit pe Sine popoarelor credincioase pildă bună a virtuții dumnezeiești, făcându-se chip și model al feței celei virtuoase, spre care privind, ca spre călăuza mântuirii noastre, izbutind să dobândim, imitându-l prin faptele noastre, virtuțile, pe cât ne este cu putință. Dar tot El este, ca Dumnezeu și Cuvântul și slavă poporului Israel, întrucât umple mintea de strălucirea luminii dumnezeiești a cunoștinței prin contemplație tainică. Sau poate Scriptura numește „popoare” rațiunile naturale, iar „față” a lor slavă fără pată, a cărei pregătire (lumină spre cunoaștere s-a făcut însuși Cuvântul ca Făcător al firii. Iar „neamurile” sunt patimile contra firii, pe care le descoperă din ascunzișul lor, dăruind lumina cunoștinței, și le smulge cu totul din fire. Deci Cuvântul se face slavă lui Israel deoarece curățește mintea de patimile contra firii și o împodobește cu rațiunile cele după fire, dar pe lângă aceea și pentru că o înconjoară cu diadema neschimbării, prin îndumnezeire. Căci slava adevărată a lui Israel constă în izbăvirea de patimile contrare firii și în dobândirea rațiunilor firii și a bunurilor mai presus de fire.

Iar cel ce primește pe acest David spiritual, deși e pizmuit de Saul, nu e biruit. Dimpotrivă, dată fiind, marea sa iubire de oameni și nepătimirea la care a ajuns chiar urât fiind liniștește prin chitara duhului pe dușmanul chinuit de duhul cel rău și-l domolește scăpându-l ca pe un drac viclean de boala cea rea (epilepsia) a cugetului pământesc. Căci tot cel ce urăște din pizmă și ponegrește din răutate pe cel ce e mai tare în nevoințele virtuților și mai bogat în cuvântul cunoștinței duhovnicești, este un Saul chinuit de duhul cel rău, întrucât nu suferă faima și fericirea celui mai bun în virtute și cunoștință și se înfurie cu atât mai tare încât nu-l poate ucide pe binefăcător (I Regi 20, 30). Adeseori acesta îl repede cu ciudă chiar și pe preaiubitul său Ionatan, adică gândul intim al cunoștinței care mustra ura nedreaptă și povestește cu respect de adevăr vredniciile celui urât (I Regi 19, 5). El se poartă deci întocmai ca Saul, nebunul de odinioară, către care a zis Samuel după ce a călcat poruncile dumnezeiești: „Nebunește ai lucrat că ai călcat porunca mea, care ți-a dat-o ție Dumnezeu” (I Regi 15, 19). Iar Saul este, cum am spus înainte, sau legea scrisă, sau nația iudeilor, care viețuiește după legea scrisă. Căci de la amândouă acestea, care sunt împletite întreolaltă în chip pământesc, se depărtează Duhul Domnului, adică contemplația și cunoștința duhovnicească, în locul lui venind duhul rău (adică cugetul pământesc), care le chinuiește cu tulburările și frământările neîntrerupte ale celor supuse facerii și stricăciunii, ca pe unele ce sunt posedate de boala nestatorniciei gândurilor. Căci legea privită numai după literă și înțeleasă material e parcă stăpânită de boala cea rea, fiind frământată de nenumărate contraziceri și neavând nici o armonie cu ea însăși, iar mintea iudaizantă, zăpăcită până la nebunie de învârtirea și nestatornicia celor materiale, își schimbă în chip necesar și ea mereu dispoziția. Dar când David, adică Domnul nostru Iisus, care e prin fire cu adevărat cântăreț, încântă prin duhul contemplației tainice, Legea și pe Iudeu, pe cea dintâi o face din pământească duhovnicească, iar pe cel de-al doilea îl mută de la necredință la credință. Deci asemenea lui Saul, atât legea cât și nația iudaică pot fi și posedate și înțelepte. Legea este posedată când e înțeleasă pământește, iar Iudeul este posedat când vrea să slujească lui Dumnezeu pământește. și iarăși, Legea este înțeleaptă când e înțeleasă duhovnicește, iar Iudeul e înțelept când a trecut de la slujirea trupească la cea duhovnicească a lui Dumnezeu.

De notat că pe cei scăpați de Iisus, îi omoară Saul. Căci pe cei pe care îi salvează duhul, îi omoară litera. De aceea, Dumnezeu care a uns pe Saul, înțeleg Legea scrisă, ca să împărățească peste Israel, se căiește când o vede înțeleasă trupește de către iudei și dă putere împărăției duhului, care este aproapele literei, însă mai bun decât ea. „și voi da împărăția aproapelui tău, care este mai bun ca tine” (I Regi 15, 28). Căci precum David era aproape de Saul, la fel duhul se află în vecinătatea literei, obișnuind să se arate după moartea literei.

Să rugăm deci și noi pe David cel spiritual să cânte minții noastre posedate de cele materiale, din harfa contemplației și cunoștinței duhovnicești și să alunge duhul rău, care o rostogolește prin simțuri în cele materiale, ca să putem înțelege legea duhovnicește și să aflăm rațiunea tainică ascunsă în ea, spre a ne-o face avuție statornică și merinde spre viața veșnică ca să nu rămânem numai cu împrumutul legii simbolice a literei, străini de cunoștința duhovnicească cea după har, și să ne îndeletnicim numai cu întrebarea despre cele dumnezeiești, ca unii ce nu vedem, lipsindu-ne de privirea atotclară a adevărului indicat de cuvintele tainice (Căci Saul, tălmăcit în grecește, înseamnă amândouă acestea. Fiindcă, pe lângă cele spuse, el mai înseamnă fie „un lucru împrumutat”, fie „întrebare”. Iar legea scrisă este și una și alta. Este primul lucru, întrucât nu este un bun propriu al firii, ci o însoțește pe aceasta în existența ei. Iar al doilea, întrucât ne stârnește spre cunoștința adevărată și spre înțelepciunea originară pe noi ce nu socotim întrebarea ca însăși înțelegerea adevărului originar al celor dumnezeiești, ci ne sârguim numai prin simbolurile trupești a legii, ca printr-o întrebare oarecare, spre înțelegerea bunurilor dumnezeiești). Aceasta ca să ne odihnim de grija întrebării, în care se află poate de multe ori și rătăcire, odată ajunși la adevărul celor după care întrebăm, și să primim fericirea propusă în chip neschimbat de împărtășirea de ele, fericire ce preface trăsăturile ființei noastre după chipul ei, întru Hristos Iisus, Dumnezeul și Mântuitorul nostru, Căruia Să-I fie slava în vecii vecilor, Amin.

Scolii

Mintea curățită până la capăt prin virtuți învățată să cunoască rațiunile virtuților, făcându-și din cunoștința întipărită de ele în mod dumnezeiesc o față proprie. Căci prin sine mintea este fără formă și fără trăsături, având ca formă dobândită fie cunoștința în duh întemeiată pe virtuți, fie neștiința produsă de patimi. (1)

Cel ce a primit ca formă a minții cunoștința dumnezeiască în duh, cea din virtuți, se zice că pătimește cele dumnezeiești, fiindcă nu a primit-o pe aceasta prin fire datorită existenței, ci prin har după participare. Iar cel ce n-a primit cunoștința cea din har, chiar de ar spune ceva ce ține de cunoștință, nu cunoaște din experiență înțelesul a ceea ce spune. Căci învățarea simplă a unui lucru nu dă cunoștința pe care o dă desprinderea.(2)

Precum cel ce se împreună cu o țiitoare nu are căsătoria legiuită, la fel cel ce se îndeletnicește cu învățarea legii trupește, nu are cu ea o conviețuire legiuită, născând din ea dogme nelegitime, care se strică odată cu viața trupului. (4)

Cel ce-și însutește Scriptura trupește, învață din ea păcatul cu fapta, iar mintea i se deprinde să cugete la păcat. Acela învață din litera legii despre dezmierdări, împreunări desfrânate și ucideri, și se deprinde să socotească spurcată toată zidirea lui Dumnezeu. (5)

Alt înțeles spiritual. „Anatema” este lumea aceasta, ca loc de osândă, pe care-l naște prin patimă sau prin poftă cel ce nu străbate cu mintea la duhul legii. (6)

Lucrul spre care ne simțim atrași, la acela și cugetăm cu mintea. (7)

După alt înțeles, „anatema” este mișcarea fără chip a patimilor: iar „rușinea gurii” este mișcarea minții ce dă patimii un chip pentru simțuri și procură prin născociri o materie potrivită rațiunii. (8)

Cel ce e convins că e poruncă de la Dumnezeu să se desfete trupește după lege, primește cu bucurie lăcomia pântecelui, ca pe un dar dumnezeiesc spre împreună viețuire, și din ea naște modurile ce întinează prin rea întrebuințare lucrarea simțurilor. (10)

Scurta recapitulare a celor spuse mai înainte, prin care se arată că cel ce înțelege legea trupește are învățătura despre ea ca pe o țiitoare, din care naște deprinderea și lucrarea patimilor, și-și aduce în casă lăcomia pântecelui, de parc-ar fi dumnezeiască, dând naștere modurilor care întinează prin rea întrebuințare simțurile, ca prin ele să stârpească rațiunile și semințele naturale din lucruri. (11)

Cel ce rămâne la simbolurile legii nu poate să privească firea lucrurilor potrivit cu rațiunea și să îngrijească de rațiunile puse de Făcător din pricina deosebirii între simbolurile și firea lucrurilor. (12)

Rațiunile firii cară lemne, făcându-se materie pe seama cunoștinței celor dumnezeiești, și cară apă, înfăptuind curățirea de patimi și răspândirea lucrării de viață dătătoare a Duhului. (13)

Ermonti și Memfivoste sunt materia și forma, iar cei cinci fii ai Merobei, încincita rea întrebuințare a simțurilor. Împreunându-le pe acestea laolaltă, adică împletind simțurile cu materia și forma în urma înțelegerii trupești a legii, cel ce mărginește înțelesul la literă, pe deoparte dă naștere patimii trupești, iar pe de alta, corupe rațiunile naturale. (15)

Patima și firea, după rațiunea existenței lor, niciodată nu există împreună . (16)

Cel ce nu crede că Scriptura este duhovnicească, nu-și simte puținătatea cunoștinței. (17)

Când David e înțeles ca lege, în sens iudaic se tălmăcește „disprețuire”, pentru tradiția interpretării trupești a celor dumnezeiești, iar când înseamnă în sens creștin duhul, se tălmăcește „cel tare la vedere”, pentru contemplația cunoștinței ce se petrece în minte. (18)

Prin sufletul Scripturii a înțeles duhul ei, iar prin trup litera. (19)

Cei trei ani sunt cele trei legi, cea scrisă, cea naturală și cea a harului, care vin una după alta. Deci cel ce înțelege legea scrisă trupește, nu hrănește sufletul cu virtuți; la fel ce nu sesizează rațiunile lucrurilor, nu-și nutrește mintea din belșug cu înțelepciunea variată a lui Dumnezeu; iar cel ce nu cunoaște marea taină a harului celui nou, nu se veselește cu nădejdea viitoarei îndumnezeiri. Așadar lipsa contemplației duhovnicești sub regimul legii scrise e urmată de lipsa înțelepciunii variate a lui Dumnezeu ce se poate primi prin legea naturală, iar aceasta e urmată la rândul ei de ignorarea îndumnezeirii ce se va da prin har în temeiul tainei celei noi⁶¹⁶. (20)

Cel ce nu înțelegea legea duhovnicește, chiar dacă legea a murit pentru el, dat fiind că nu-i mai servește trupește, dar mai păstrează înțelesurile coborâtoare ale legii, mai cruță încă pe copiii și pe nepoții lui Saul. De aceea e chinuit de foamea cunoștinței. (21)

Precum fața e pecetea caracteristică pentru fiecare, la fel cunoștința duhovnicească caracterizează și revelează dumnezeiescul. De aceea cel ce o caută pe aceasta, caută fața Domnului. (22)

David se mai tălmăcește „cel tare la vedere” și „minte străvăzătoare”. (23)

Cel devenit în întregime trup prin jertfele sângeroase aduse după litera legii, iubește neștiința, socotind că porunca e numai spre plăcerea trupului.(24)

Cel ce slujește, zice, legii trupește, naște păcatul cu fapta ca materie și modelează consimțirea minții cu păcatul ca formă, prin plăcerile corespunzătoare simțurilor. Iar cel ce primește Scriptura duhovnicește, omoară prin cugetările naturale pe înălțimea contemplației lucrarea păcatului ca materie și consimțirea cu păcatul ca formă, împreună cu modurile întrebuințării abuzive a simțurilor, în vederea plăcerii, ca pe niște fii și nepoți ai legii scrise. (25)

Fără contemplația naturală nimeni nu cunoaște deosebirea simbolurilor legii de lucrurile dumnezeiești. (26)

Prin spânzurare a înțeles scoaterea la iveală a literei omorâte a legii pe înălțimea contemplației, prin cunoștința în duh. (27)

Prin „hotarul lui Israel” a înțeles toată rațiunea și tot modul contemplației, în care nu se poate menține de loc predania înțelegerii trupești a legii. (28)

Duhul zice, e dătătorul vieții, iar legea omorâtoarea vieții. Prin urmare nu poate lucra deodată și litera și duhul, precum nu există împreună ceea ce e făcător de viață cu ceea ce e făcător de stricăciune. (29)

Părticica ce se taie împrejur (prepuțul), e ceva natural și tot ce e natural e o faptă a creațiunii dumnezeiești. Iar fapta creațiunii dumnezeiești este ”bună foarte”, după cuvântul care zice: „A văzut Dumnezeu toate câte le-a făcut și iată erau buhne foarte”. Legea însă, poruncind înlăturarea acelei părticele prin tăierea împrejur, înfățișează pe Dumnezeu ce și-ar corecta în chip artificial propriul Său lucru, ceea ce chiar și numai a gândi constituie culmea impietității. De aceea cel ce o înțelege în mod natural simbolurile legii, știe că Dumnezeu nu urmărește să corecteze firea în chip artificial, ce poruncește să fie tăiată pasionalitatea adăugată la rațiunea (constituția) sufletului și indicată tipic prin acea părticică trupească. Pe aceasta o leapădă cunoștința prin bărbăția voinței arătată în făptuire. Căci preotul care face tăierea împrejur închipuie cunoștința ce mânuiește, ca pe un cuțit împotriva patimii, bărbăția rațiunii arătată în fapte. Așa e desființată predania trupească a legii, când duhul covârșește litera. (30)

Definiția instituției tainice a Sâmbetei, prin care se arată în chip mistic ce este Sâmbăta și care este rațiunea duhovnicească a ei. Ea este oprirea patimilor și a mișcării minții în jurul firii celor create. (32)

Aici spune că înfrânarea este o lucrare a Providenței, ca una ce curăță de patimile de bunăvoie, iar răbdarea o lucrare a Judecății, ca una ce înfruntă încercările fără de voie. (37)

Prin cea dintâi sărbătoare înțelege Pasca. (38)

Prin a doua sărbătoare înțelege Cincizecimea. (39)

A treia sărbătoare este ziua Împăcării din luna a șaptea. (40)

Privește cum pierde legea pe cei ce o înțeleg trupește, convingându-i să slujească făptuirii în locul Făcătorului și să-și închipuie că cele făcute pentru ei sunt prin fire vrednice de închinat, iar pe Cel pentru care au fost făcuți ei să nu-L cunoască. (41)

Despre taina sărbătoririi Cincizecimii. Aici explică sensul duhovnicesc al celor indicate, înțelegând prin Cincizecime pe Dumnezeu însuși. Căci monada, rămânând stătătoare după desfășurarea înșeptită a săptămânii, dă Cincizecimea; sau iarăși, prin adausurile sale la ea însăși monada se face decadă, iar aceasta înmulțită cu cinci dă Cincizecimea, care astfel e începutul și sfârșitul ale sale (început, deoarece e mai înainte de orice cantitate, iar sfârșitul, deoarece e mai presus de orice cantitate). Dar tot așa și Dumnezeu, care a lăsat să fie închipuit de monadă prin analogie, e începutul și sfârșitul lucrurilor și rațiunea prin care există toate. Este începutul, deoarece este mai înainte de toată ființa și mișcarea; rațiunea, deoarece în calitate de cauză este Proniatorul tuturor și susține forma individuală, prin care fiecare făptură rămâne în rațiunea proprie. Când deci vor ajunge la capăt timpurile și veacurile, al căror simbol este săptămâna, nu va mai fi decât singur Dumnezeu, fără mijlocirea acelora fără de care nu este nimic, adică fără locuri și timpuri, susținând El însuși, prin unirea adevărată cu făpturile, ființa celor mântuiți, adică firea creată. Căci pe aceasta a închipuit-o prin numărul cinci, nu numai din pricina simțurilor sub care cade, ci și din pricina științei universale, care constă în îmbrățișarea prin cunoștința fără greșeală a celor spirituale (inteligibile) și raționale, a ființelor sensibile, a viețuitoarelor și a lucrurilor. Așadar firea celor create va înceta odată de a mai sta în spațiu și de a se mai mișca în timp, ridicându-se în cei mântuiți mai presus de cele care au fost făcute pentru ea, adică de loc și de timp, prin unirea adevărată cu Dumnezeu, pentru care a fost făcută. Căci odată ce și-a făcut pe Dumnezeu însuși, conform cu rațiunea Providenței, calitate proprie, prin decada poruncilor (arătându-și prin trăsături caracteristice împroprierea dumnezeirii prin har) se va elibera de circumscrierea pe care i-o dă starea în spațiu și mișcarea în timp, primind ca pe o stare (odihnă) pururi mobilă, posesiunea nemărginită a celor dumnezeiești și ca pe o mișcare stătătoare, dorința nesăturată de ele. (44)

În ziua a șaptea sunt trei sărbători: a trâmbițelor, a împăcării și a înfigerii corturilor. Dintre acestea, trâmbița este chipul Legii, a Proorocilor și a cunoștinței propovăduite de aceștia. Sărbătoarea împăcării este simbolul împăcării lui Dumnezeu cu omul prin întrupare, căci Dumnezeu îmbrăcând de bună voie osânda celui osândit, a topit dușmănia învârtoșată de mai înainte împotriva Lui. Iar înfigerea corturilor este preînchipuirea Învierii și a prefacerii tuturor în starea de neschimbabilitate. (45)

Cel ce se bucură de jertfele sângeroase simple, e un pătimaș care face pe cei ce aduc jertfe să umble în dâra patimilor. Iar cel ce cinstește pe cineva sincer, se bucură de ceea ce se bucură și cel cinstit de el. (46)

Scriptura socotește jertfe junghierea patimilor și închinarea facultăților naturale lui Dumnezeu. Dintre acestea berbecul este chipul rațiunii, taurul este simbolul mâniei, iar țapul înfățișează pofta. (47)

Îndată ce încetează cineva de a mai înțelege Scriptura trupește, prin simțuri, străbate mintea la duh prin mijlocirea firii, săvârșind duhovnicește acelea pe care săvârșindu-le iudeul, mânia pe Dumnezeu. (49)

Spânzurarea este scoaterea la iveală pe care o suferă patimile, date pe față de gândurile înalte ale firii prin contemplația înaltă. (51)

„Grâul” l-a numit întărire a sufletului, în calitatea lui de cunoștință duhovnicească; „vinul”, mijloc înveselitor a inimii, ca unul ce închipuie unirea cu Dumnezeu prin dragoste; iar de „untdelemn” a spus că luminează fața, fiind semnul caracteristic al harului duhovnicesc, ce luminează mintea în stare de nepătimire. (56)

Amalic este lăcomia pântecelui. Regele Amalic este cugetul pământesc. Boii și oile acestuia sunt materiile care hrănesc patimile. Vița este mișcarea obraznică a gândului. Măslinul este lucirea care aprinde pofta după plăcere. Cel ce stăruie pe lângă starea trupească a legii le mută pe acestea în deprinderea slujirii lui Dumnezeu, ca într-un pământ sfânt, luând ca plată pentru ele lepădarea de către Dumnezeu. (57)

„Nebun” a fost numit poporul iudeu ca necredincios, iar „neînțelept”, ca cel ce făcea răul, sau ca „neevlavios și păcătos”. (58)

Patima lăcomiei pântecelui omoară puii dumnezeiești ai virtuților. Dar și pe ea o omoară harul credinței și ascultarea poruncilor dumnezeiești, prin rațiunea umplută de cunoștință. (59)

Îndată ce omoară cineva înțelesul trupesc al legii, aflător în litera ei, primește ca împărat pe Cuvântul (rațiunea) în duh. (66)

Prin David a înțeles și pe Domnul și Evanghelia și legea duhovnicească, cunoștința, contemplația, făptuirea și poporul cel nou. El poate fi înțeles în multe chipuri, potrivit cu diferitele locuri. (67)

Cel ce are numai tipurile, dar nu și arhetipurile tainelor, are numai întrebarea, dar u și cunoștința iluminărilor în duh. El a primit ca împrumut ceea ce s-a spus mai înainte, adică experiența prin simțuri a simbolurilor legii, dar cu sufletul flămânzește după duhul ei, socotind ca un miop întrebarea drept adevărata cunoștință. (68)

În dispute este de multe ori și rătăcire. (69)

Fericirea își întipărește semnele sale și cei ce s-au învrednicit de ea prin împărtășire, și-i face înfățișători ai ei. (70)

Note

Iona înghițit de chit mai închipuie și chenoza Domnului în cursul istoriei, având să iasă la arătare la sfârșitul istoriei. Precum nici chitul nu e liniștit cât poartă pe Iona în sine, așa nici istoria nu rămâne neinfluențată de prezența Domnului în interiorul ei. De multe ori forțele aspre ale istoriei poartă în pântecele lor idei mari. Fără voie ele servesc pe Hristos, care va ieși odată la iveală. Curente și forțe încruntate ale istoriei duc în pântecele lor idei mari, care altfel nu s-ar fi putut impune în viața popoarelor, așa cum Iona n-ar fi putut să-și facă drumul cu atâta repeziciune, fără chitul care nu-și dădea seama cărui plan înalt servește. Chenoza lui Iisus în istorie este totuși numai aparentă; e o chenoză plină de forță. (535)

Modurile sunt întotdeauna modurile virtuților, chipuri statornice de activitate morală sau rațională, dat fiind că păcatul e opusul bărbăției statornice. (556)

Există o rațiune mai presus de fire. Deci nu confundăm, ca de obicei, raționalul e naturalul. Fără îndoială, naturalul este rațional, dar nu singurul rațional. Rațional mai e și supranaturalul. Numai subnaturalul sau contranaturalul e irațional și anume în raport cu rațiunea noastră „naturală”. Ne trebuie o rațiune „supranaturală” ca să vedem rațiunea celor mai presus de fire. De aceea primind rațiunea mai presus de fire, firea noastră, deci și rațiunea naturală, nu se schimbă, nu se știrbește cum se întâmplă prin păcat. (558)

Virtutea corespunde legii naturale. Ea este largă și lărgește firea fiecăruia din noi, scoțându-ne din egoism. Cunoștința rațiunilor divine corespunde legii scrise și e întinsă, lungind linia vederii noastre. Înțelepciunea și teologia mistică corespunde legii harului și e adâncă, adâncind vederea noastră în Dumnezeu. (599)

Patima e contrară firii, iar firea existând totdeauna potrivit unei rațiuni, patima e contrară și rațiunii. (572)

În general, la sfântul Maxim găsim o întreită gradație în interpretarea mistică a Sâmbetei2

1. Oprirea de la păcat;
2. Oprirea de la activitățile îndreptate spre făpturi;
3. Străbaterea minții la Dumnezeu.

Dar în cap. gnost. Mai găsim între prima oprire și a doua, încă una: oprirea activității naturale a simțurilor din lucruri. Evagrie spusese: „Sabatul este liniștea sufletului rațional care nu trece de hotarele firii”. Conform cu imanentismul său, Evagrie nu interpretează Sâmbăta și ca o depășire a granițelor firii. Comentariul lui Baboi interpretează acest cap astfel: „Cei ce prin viețuire morală au ajuns la acea liniște naturală, încât sufletul nu se mai lasă atras de cele pământești, păstrează acea ordine naturală și nu mai trec peste granița naturală a firii lor raționale, pe care a pus-o Dumnezeu în ei la creație, ci o păzesc cu grijă înlăuntrul lor spre fericirea proprie”. Pe când pentru Maxim, Sâmbăta simbolizează și o trecere a sufletului dincolo de toate la Dumnezeu, pentru Evagrie ea este numai o revenire a firii în granițele ei, din abaterile prin păcat. După Maxim, Sâmbăta simbolizează mai mult decât tăierea împrejur, care este înlăturarea a tot ce s-a adăugat în chip rău la fire; pentru Evagrie nu e mai mult. (581)

Numeri 15, 32. Evagrie încă folosise tipul omului care, adunând lemne Sâmbăta, a fost ars (se înțelege, în cuptorul patimilor). (582)

De aici se vede că Sâmbătă simbolizează ridicarea și peste contemplarea rațiunilor din lume. (583)

Sâmbăta așadar simbolizează și teologia apofatică. (584)

Trâmbițele vestesc cunoștința, jertfa aduce curăția de păcate, iar fixarea cortului înseamnă fixarea trupului ca să nu se mai sfărâme. (587)

În Ambigua se spune despre Sâmbătă ceva apropiat: „Ea e marea zi a odihnei de lucrurile dumnezeiești, care, după Scriptura Genezei, nu are nici început, nici sfârșit, nici facere; e arătarea celor mai presus de hotar și măsură după mișcarea celor definite prin măsură; e identitatea nesfârșită a celor necuprinse și nescrise împrejur după câtimea celor ce pot fi cuprinse și scrise împrejur”. Așadar, Sâmbăta nu mai este ceva negativ, numai oprirea de la cele naturale, ci apariția vieții dumnezeiești în om, sau mai bine zis chiar odihna de la cele naturale nu e decât opera lui Dumnezeu. (588)

Timpul și spațiul. (590)

Lumea aceasta a tuturor lucrurilor și ființelor este o stabilitate între două granițe – de pildă între naștere și moarte. Când granița din urmă a fost atinsă de o ființă, ea a încetat, adică a trecut dincolo de graniță. Dar în Dumnezeu ființele nu mai au nici o graniță, deci nu mai au o stabilitate mărginită, ci una nemărginită. (591)

Prin faptul că orice lucru sau ființă creată are două granițe, trebuie să străbată distanța de la una până la alta. Acest interval pe care trebuie să-l parcurgă ființa, o ține în mișcare. Faptul că are o margine o face să se miște, dar și să moară, sau să se transforme în altceva când mișcarea o duce la granița sa ultimă. Dar în Dumnezeu nu mai e nimic, deci în El nimic nu mai moare sau nu se mai transformă. În El este o stabilitate internă. Pe de altă parte El nefiind cuprins între două granițe, neaflându-se un interval sau mai multe ce trebuie străbătute, în El nu e nici o mișcare propriu zis. Facem două observații:

a)      Stabilitatea e luată aici în alt sens, decât în acela de încremenire; este o stabilitate în sensul de persistare în ființa proprie. Deci o stabilitate care nu exclude desăvârșirea. Așa se sintetizează odihna și mișcarea: Dumnezeu nici nu se mișcă, nici nu stă.

b)      Intervalul e atât ceea ce se cuprinde înăuntru a două granițe, cât și spațiul dintre granița finală părăsită și alta inițială neatinsă. Nici unul din aceste intervale nu e Dumnezeu. De aceea în El făptura nu are parte nici de o evoluție prin care scoate la iveală forme noi, nici de un sfârșit sau alterare, adică de-o încetare totală de-a exista ca ființa cutare, pentru a începe după aceea altceva. Deci nici ca mișcare eternă și identică, de mobilitate stabilă, sau de stabilitate mobilă.

Un loc paralel al lui Maxim: „Începutul oricărei mișcări naturale a celor ce se mișcă este facerea celor ce se mișcă, iar început al facerii lor este Dumnezeu ca Făcător. Sfârșit al facerii celor făcute este stabilitatea pe care o produce după străbaterea tuturor celor mărginite, nemărginirea. Cum și spre ce să se miște, întrucât are pe Dumnezeu care hotărnicește chiar și nemărginirea ce hotărnicește toată mișcarea, ca sfârșit în calitate de cauză”, (Ambigua) (592)

Dumnezeu, fiind prin natura Lui unitatea care e identică cu totul, nu are nici o graniță. De aceea cel aflător în Dumnezeu, neajungând niciodată la graniță, nu piere și nu se alterează în veci. Continuitatea nemărginită a monadei divine, sau a vieții ei, care se face viață a celui ajuns în Dumnezeu, asigură stabilitatea eternă a aceluia. (593)

Este vorba de contemplarea naturală, care se face în duh, prin har, spre deosebire de privirea trupească, exterioară. (595)

Numărul șapte închipuie timpul – e vorba aici de latura vremelnică, trecătoare a legii. (596)

Mutarea la înțelegerea duhovnicească a Scripturii este naturală, pentru că e conformă cu firea noastră și cu firea Scripturii. Dar ea nu are loc decât prin contemplarea naturală, care se face cu ajutorul Duhului. Restabilirea în fire și rămânerea în ea, nu se poate realiza fără harul de sus. (598)

Este interesant că în această ordine a legilor, legea naturală este așezată după cea scrisă, fiind socotită pe o treaptă mai înaltă. Această ordine corespunde cu cele trei trepte ale urcușului duhovnicesc: a activității virtuoase, a contemplării naturale, a îndumnezeirii. Ordinea aceasta a legilor o înțelegem dacă o considerăm nu atât în planul istoriei, ci pe al vieții fiecărui ins. Apoi dacă prin legea scrisă se înțelege în special legea celor zece porunci, înseamnă că fiecare om trebuie să înceapă de la împlinirea poruncilor, pentru a se ridica la contemplarea lui Dumnezeu în natură și apoi a se uni cu Dumnezeu. (616)

În această scolie se precizează de ce viața viitoare va fi o stare pururea mobilă, având accentul pe stare, pe odihnă; pentru că va poseda bunul dumnezeiesc. De asemenea de ce va fi totodată o mișcare stătătoare, cu accentul pe mișcare, pentru că acel bun, fiind nesfârșit, va întreține mereu dorința de a-l cuprinde mai deplin. Sau va fi o odihnă mobilă, întrucât posesiunea va îmbrățișa un bun nemărginit; și o mișcare stătătoare, întrucât nemărginirea bunului posedat va întreține necontenit dorința după el. (620)