Dumnezeiescul și marele Apostol, definind ce ceste credința, zice: „Credința este ipostasul celor nădăjduite și dovada lucrurilor nevăzute”. Iar dacă cineva ar defini-o și ca bun lăuntric, sau ca și cunoștință adevărată, doveditoare a bunurilor tainice, nu ar păcătui împotriva adevărului. În sfârșit Domnul, învățând despre lucrurile tainice și despre cele nădăjduite și nevăzute, zice: „Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru”. Așadar credința în Dumnezeu este același lucru cu împărăția lui Dumnezeu. Ea se deosebește numai prin cugetare de Împărăție, căci credința este Împărăția lui Dumnezeu fără formă, iar Împărăția este credința care a primit în chip dumnezeiesc o formă.

Deci pe temeiul acestui fapt, credința nu este în afară de noi. Dar noi cultivând-o prin poruncile dumnezeiești, o facem să devină Împărăția lui Dumnezeu, care e cunoscută numai de cei ce o au. Așadar Împărăția lui Dumnezeu este credința dezvoltată prin lucrare. Iar Împărăția aceasta înfăptuiește unirea nemijlocită cu Dumnezeu a celor ce fac parte din ea.

Așa s-a dovedit limpede că credința este o putere de legătură, care înfăptuiește unirea desăvârșită, nemijlocită și mai presus de fire a celui ce crede cu Dumnezeu cel crezut.

Odată, constând din suflet și trup, este purtat de două legi, a trupului și a duhului. Legea trupului are la dispoziția sa simțirea (lucrarea simțurilor), iar legea duhului lucrarea minții. Legea trupului, lucrând prin simțire, leagă pe om de materie, iar legea duhului, lucrând prin minte, înfăptuiește în chip nemijlocit unirea lui cu Dumnezeu. De aceea pe drept cuvânt „cel ce nu deosebește în inima lui”, adică nu distinge cu mintea, sau nu taie uniunea nemijlocită cu Dumnezeu, produsă prin credință, ca unul ce a devenit nepătimitor, mai bine zis dumnezeu, datorită unirii prin credință, „va zice muntelui acesta să se mute și se va muta”. Prin cuvântul „acesta” este indicat cugetul și legea trupului, care e cu adevărat greoi și cu anevoie de strămutat, ba pentru puterea naturală, cu totul de nemișcat și de neclintit. Căci așa de mult s-a înrădăcinat puterea lui în firea oamenilor prin lucrarea nerațională a simțurilor, încât mulți nici nu cred că este omul altceva decât trup, având simțirea ca putere prin care se bucură de viața aceasta. Toate sunt deci cu putință celui ce crede și deosebește, adică nu taie unirea înfăptuită prin credință întru mintea lui și Dumnezeu, de dragul legăturii afectuoase dintre suflet și trup, susținută prin simțire. Căci toate câte înstrăinează mintea de lume și de trup și o leagă de Dumnezeu, sunt desăvârșite în rezultatele lor.

Scolii

Când mintea a dobândit unirea nemijlocită cu Dumnezeu, își oprește cu totul puterea firească de a cugeta și de a se cugeta. Iar când îi dă iarăși drumul acesteia și cugetă ceva din cele ce sunt în urma lui Dumnezeu, începe să deosebească tăuind unirea cea mai presus de înțelegere.¹⁸⁶ Până ce se află omul în această unire cu Dumnezeu, ca unul ce s-a ridicat mai presus de fire, și a devenit dumnezeul prin participare, mută legea firii sale întocmai ca pe un munte nemișcat. (3)

Note

Deci inima cea mai presus de fire și de cugetare cu Dumnezeu și oprirea lucrării naturale a cugetării are loc și în viața aceasta, dar pentru scurte răstimpuri. Unirea cu Dumnezeu și îndumnezeirea omului nu înseamnă o identificare cu Dumnezeu după ființă, dar e trăită ca o stare în care cugetarea omului nu mai face deosebire între sine și Dumnezeu, pentru că peste tot cugetarea nu mai e în funcțiune. Dar în omul îndumnezeit rămâne cunoștința că nu e nici numai el, nici numai Dumnezeu. E ceva analog cu relația de iubire între două persoane. Ele nu mai fac distincție între eu și tu. Dar totuși nu se trăiesc ca una, ca eu sau tu, ci ca două, deodată, ca o plinătate, ca o comunitate, deosebită de starea singulară. (186)

Toate întrebările acestea au fost dezlegate pe scurt în răspunsul de mai înainte. Pentru că numai celor ce știu cum să creadă le este dat să știe ce trebuie, și care lucruri să le ceară. Căci „cunoștința nu este a tuturor” (2 Tesaloniceni 3,2) precum nici credința. De altfel însuși Domnul a zis: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui”, îndemnându-se adică să căutăm înainte de toate cunoștință adevărului și în al doilea rând exercitarea în împlinirea datoriilor morale. Prin aceasta a arătat limpede că cei credincioși trebuie să caute numai cunoștința dumnezeiască și virtutea care o împodobește prin fapte. Dar trebuie să știm că sunt multe cele care trebuie căutate în vederea cunoștinței lui Dumnezeu și a virtuții de către cei ce cred. De pildă: izbăvirea de patimi, răbdarea încercărilor, rațiunilor virtuților, chipurilor lucrărilor, dezrădăcinarea afecțiunii sufletului față de trup, dezlegarea simțurilor din legătura (relația) cu lucrurile sensibile, retragerea desăvârșită a minții din toate cele create și scurt vorbind nenumărate ale lucruri care sunt de lipsă alungarea răutății și a neștiinței și pentru dobândirea cunoștinței și a virtuții. De aceea pe drept cuvânt a spus Domnul: „Toate câte veți cere, crezând, veți primi”. El s-a gândit la toate câte ajută la cunoașterea lui Dumnezeu și la virtute, singurele care trebuie să le ceară cu știință și cu credință cei evlavioși. Căci toate acestea folosesc și de aceea le dă Domnul cu siguranță celor care le cer. Prin urmare acela care cere numai de dragul credinței, adică al unirii mijlocite cu Dumnezeu toate câte ajută la înfăptuirea acelei uniri, cu siguranță că le va lua. Dar acela care cere fără acest scop, alte lucruri, sau chiar pe cele înainte pomenite, nu le va primi. Căci nu crede, ci ca un necredincios își urmărește slava proprie prin cele dumnezeiești.

Hotărându-se să coboare în ființă, precum numai El a știut, Cuvântul cel mai presus de ființă și Făcătorul tuturor celor ce sunt, a adus rațiunile naturale ale tuturor lucrurilor văzute și cugetate (inteligibile), împreună cu înțelesurile necuprinse ale propriei dumnezeii. Dintre acestea rațiunile celor cugetate sunt sângele Cuvântului, iar rațiunile celor sensibile sunt trupul Lui văzut. Deci Cuvântul fiind învățătorul tuturor rațiunilor duhovnicești, atât a celor din lucrurile văzute, cât și al celor din realitățile inteligibile, după cuviință și cu drept cuvânt dă celor vrednici să mănânce, ca pe un trup, știința cuprinsă în rațiunile lucrurilor văzute și să bea, ca pe un sânge, cunoștința aflătoare în rațiunile celor inteligibile. Pe acestea le-a pregătit Înțelepciunea în chip mistic încă de odinioară, dregând vin și aducând jertfe, precum se spun în Proverbe. Iar oasele, adică rațiunile mai presus de înțelegere despre îndumnezeire, care depășesc în chip nesfârșit toată firea creată, nu le dă, neavând firea celor create vreo putere ca să intre în legătură (relație) cu acestea¹⁹⁴.

și iarăși, trupul Cuvântului este virtutea adevărată, sângele cunoștința fără de greșeală, iar oasele teologia (cunoștința lui Dumnezeu), cea negrăită. Căci precum sângele se preface în forma trupului, tot așa cunoștința se preface prin făptuire în virtute¹⁹⁵. și precum oasele susțin sângele și trupul, la fel rațiunile mai presus de orice înțelegere despre dumnezeire, aflându-se în sânul făpturilor, creează și susțin în chip neștiut ființele lucrurilor și dau naștere oricărei cunoștințe și virtuți.

Iar dacă ar spune cineva că și rațiunile Judecății și ale Providenței pot fi socotite trupul și sângele, ca unele ce vor fi cândva mâncate și băute, iar rațiunile negrăite despre îndumnezeire, ascunse în acelea, ar spune că sunt oasele, nu a căzut, cred, din adevăr.

Sau poate trup al Cuvântului mai este și reîntoarcerea desăvârșită a firii la ea însăși și restabilirea ei prin virtute și cunoștință, sângele, îndumnezeirea care o va ține prin har în fericirea veșnică, iar oasele, însăși puterea necunoscută care va susține firea în fericirea veșnică prin îndumnezeire.

Iar dacă ar spune cineva, printr-o tâlcuire mai subțire, că trupul este modificarea de bunăvoie prin virtuți, sângele desăvârșirea prin moartea pentru adevăr la vreme de strâmtorare, iar oasele rațiunilor prime despre Dumnezeu, care nouă ne sunt inaccesibile, bine ar spune și aceasta și n-ar cădea de la înțelegerea cuvenită.

Scolii

Vorbește de ființa, de puterea și de lucrarea fiecărei făpturi. Acestea se văd la toate făpturile și prin ele e cunoscut Dumnezeu ca Făcător, Proniator și Judecător. Sau vorbește de cele două părți din care se alcătuiesc făpturile, adică de materia și forma celor sensibile, sau de ființa și accidentul celor inteligibile, sau de virtutea și cunoștința, prin care se face cunoscut celor vrednici Cel mai presus de cunoaștere. (1)

Prin sânge înțelege îndumnezeirea, care va fi viața celor ce se vor învrednici de ea. Căci sângele e simbolul vieții. (3)

Note

Firea noastră creată nu poate cunoaște prin puterea ei finită cele ale lui Dumnezeu, ci numai dacă primește puterea lui Dumnezeu, ca prin El să cunoască ale lui. (194)

Cunoștința generală duce la virtute, iar virtutea duce la o cunoștință specială. (195)

 Cei ce slujeau odinioară lui Dumnezeu în umbra legii, închipuie pe începătorii în evlavie. Căci și aceștia de-abia pot să înțeleagă dispozițiile văzute ale simbolurilor cu înțeles de tipuri. Dat fiind așadar că nu acelora li s-a dat în primul rând legea, ci nouă, căci prin noi se desăvârșește duhovnicește, care viețuim după pilda lui Hristos, să cercetăm cu evlavie rațiunea jertfelor de atunci.

Începătorul în evlavie, învățând să cunoască faptele dreptății, se îndeletnicește numai cu făptuirea întru toată ascultarea și credința, mâncând cele văzute ale virtuților ca pe niște trupuri.

Rațiunile poruncilor, care alcătuiesc cunoștința celor desăvârșiți, el le lasă lui Dumnezeu prin credință, neputându-se întinde cât ține lungimea cunoștinței. Căci altarul este simbolul lui Dumnezeu, căruia toți îi jertfim duhovnicește și căruia îi lăsăm cunoștința celor mai presus de puterea noastră, ca să trăim. Iar temelia altarului e chipul credinței în El, căci credința e temelia care poartă toată zidirea faptelor și a înțelesurilor dumnezeiești. Tot cel ce se poate împărtăși cu sobrietate de beția vinului înțelepciunii dumnezeiești prin cunoștință, face bine să verse rațiunile cunoștințelor pe care nu le înțelege lângă această temelie, adică să lase credinței cunoștința rațiunilor care sunt mai presus de puterea lui.

Deci ca pe un chip al celor începători în evlavie, poporul vechi mâncă trupurile jertfelor, iar sângele îl vărsa la temelia altarului, întrucât, din pricina cugetului copilăresc, nu se putea ridica la cunoștința celor ce se săvârșesc tainic. Hristos însă, făcându-ni-Se arhiereu al bunurilor viitoare (Evrei 9,8) și jertfindu-se pe Sine ca jertfă trainică, își dă împreună cu trupul și sângele celor ce și-au deprins simțurile sufletului în vederea desăvârșirii, ca să poată distinge binele și răul¹⁹⁹. Căci cel desăvârșit a trecut nu numai pe treapta începătorilor, ci și a înaintașilor²⁰⁰, și de aceea nu ignoră rațiunile celor săvârșite de el după poruncă, ci bându-le întâi pe acelea cu duhul (rațiunile), mănâncă prin fapte toată carnea virtuților, ridicându-și înțelegerea celor săvârșite prin simțuri la nivelul cunoașterii cu mintea.

Mai sunt și alte foarte multe înțelesuri ale acestora, mai ales pentru voi iubitorilor de Dumnezeu, dar le lăsăm acum din pricina mulțimii lor.

Scolii

Observă că a numit rațiunile cunoștință. Iar dacă rațiunile sunt cunoștință, cel ce cunoaște rațiunile desigur cunoaște Rațiunea (Logosul) și pe Tatăl Rațiunii. Căci Rațiunea este cunoștința exactă a Tatălui Său: „Cel ce mă vede pe mine, vede pe Tatăl meu”, zice Mântuitorul. (2)

Sângele în înțeles spiritual este cunoștința, ca una ce hrănește trupul virtuților. (3)

Note

Aceștia nu mai împlinesc poruncile prin credință, fără să-și dea seama de valoarea lor, ci disting prin înțelegere binele și răul. (199)

Sfântul Maxim, ca și Nil Ascetul, distinge în trei trepte pe cei ce se dedică unei vieți de evlavie, care corespund, celor care se purifică, sau celor activi, celor ce contemplă rațiunile din natură și celor ce văd pe Dumnezeu în chip tainic. Poporul evreiesc, era pe prima treaptă. De aceea nu mânca decât trupurile animalelor, nu și sângele lor. (200)

Nu numai o din pricina sfințeniei lui Pavel, nici numai din pricina credinței celor ce primeau vindecarea, săvârșea pielea trupului sau vindecări prin ștergare sau legături, ci fiindcă harul dumnezeiesc, împărtășindu-se lui și acelora, făcea cu milostivire în aceia lucrătoare prin credință, sfințenia Apostolului. și iarăși din voia harului dumnezeiesc a rămas trupul lui ferit de pătimire, nefiind vătămat de veninul viperei, fie pentru că harul a schimbat puterea vătămătoare a veninului, fie pentru că a făcut trupul Sfântului în stare să risipească această vătămare, sau fie prin vreun alt chip al iconomiei, pe care numai Dumnezeu, care a făcut și a prefăcut acestea, îl știe. Iar de sabie a murit tot pentru că a voit harul. Căci fu era nemuritor după fire, deși era făcător de minuni din pricina harului.

Dacă ar fi fost nemuritor după fire, ar fi fost cazul să întrebăm cum a putut muri de sabie, împotriva firii. Dar odată ce a rămas muritor prin fire și prin dobândirea sfințeniei, nu-i de lipsă să întrebăm de ce a trecut din viața după trup dumnezeiescul Apostol în chipul acesta și nu într-altul. Căci Dumnezeu, care a rânduit mai înainte de veci viața fiecăruia într-un chip folositor, duce pe fiecare în modul în care voiește, spre {fârșitul propriu al vieții lui, fie că e drept acela, fie că e păcătos.

Dar fiindcă mai mult veselesc sufletul iubitorilor de Dumnezeu înțelesurile spirituale ale întâmplărilor istorisite, vom spune că pielea marelui Apostol era evlavia lui, prin care unora le era „mireasmă de viață spre viață”, iar altora „miros de moarte spre moarte”. Iar ștergarele sunt rațiunile limpezi ce i s-au făcut lui cunoscute prin contemplație. În sfârșit, legăturile sunt modurile cuvioase ale filosofiei active ale virtuții. Căci legăturile acestea sunt mânecuțe. Aceste rațiuni și moduri de lucrare se răspândeau ca o bună mireasmă din evlavia adâncă a fericitului Apostol, ca din pielea lui. Iar cei ce le primeau dobândeau vindecare de boala care-i chinuia. Unii alungau boala neștiinței prin rațiunile contemplației, ca prin niște ștergare, iar ceilalți desființau prin chipurile virtuților active cu desăvârșire neputința păcatului.

Cât privește frigul aspru care s-a pornit asupra lor, cred că este povara încercărilor fără de voie. Iar insula e deprinderea tare și neclintită a nădăjduirii în Dumnezeu. Focul este deprinderea cunoștinței. Iar vreascurile sunt firea lucrurilor văzute. Prin aceasta umblând Pavel cu mâna, adică cercetând-o cu puterea dibuitoare a minții care contemplă, își nutrea cu înțelesurile ei deprinderea cunoașterii, care înlătură tristețea adusă în cugetare de furtuna încercărilor. În sfârșit vipera este rea și vătămătoare, ascunsă în firea lucrurilor sensibile. Ea mușcă mâna, adică lucrarea dibuitoare a minții care contemplă, dar nu vatămă mintea străvăzătoare, deoarece aceasta nimicește îndată în lumina cunoștinței sale, ca într-un foc, puterea vătămătoare, care se lipește de mișcarea activă a minții când aceasta contemplă lucrurile sensibile.

La fel înțeleg și cele privitoare la Eliseu. Oricine a murit prin greșelile sale, dacă e așezat pe mormântul Proorocului în care se află trupul lui, adică dacă e adus aproape de amintirea care poartă urma vieții Proorocului, în care se află bine păzit trupul virtuților lui, e readus la viață prin imitarea chipului de viață al aceluia, fiind mutat la viața cea virtuoasă de la moartea de pe urma patimilor răutății.

Scolii

Credința celor ce aveau lipsă de vindecare și se rugau pentru ea stârnea, zice, puterea Duhului din Sfințio, ca puterea ascunsă să se facă arătată prin credință, iar credința ascunsă să se facă tuturor prin putere. Căci adevăratul mod al vindecărilor se realizează atunci, când prin credința celor în care se săvârșește, pătrunde în toată puterea celor ce lucrează în Duh. (1)

Cel ce curăță prin aplicarea voii sale stricăciunea păcatului, strică stricăciunea celor care obișnuiesc să strice prin fire. Căci nestricăciunea voinței poate susține cu ajutorul Providenței nestricată stricăciunea firii, întrucât prin harul Sfântului Duh aflător în ea nu îngăduie să fie stăpânită firea de calitățile potrivnice. (2)

„Mireasmă de viață spre viață” le este Apostolul celor credincioși prin pilda sa, întrucât prin fapte îi îndemnă să tindă spre buna mireasmă a virtuților, iar ca propovăduitor strămută pe cei ce ascultă de cuvântul harului de la viața după simțuri la viața în duh. Iar „miros de moarte spre moarte” le este celor care progresează de la moartea neștiinței la moartea necredinței, întrucât îi face să simtă osânda care îi așteaptă. Sau iarăși, „mireasmă de viață spre viață” le este celor ce se ridică de la făptuire la contemplație, iar „miros de moarte spre moarte” celor care, după ce și-au mortificat mădularele de pe pământ prin încetarea de-a păcătui cu fapta, trec la mortificarea prealăudată a gândurilor și a nălucirilor pătimașe. (4)

Aici sunt lămurite cuvintele: „Suntem buna mireasmă a lui Hristos, pentru Dumnezeu, în cei ce mântuiesc și în cei ce pier: unora adică mireasmă de viață spre viață, iar altora miros de moarte spre moarte (2 Cor. 2,16)”. „Mireasmă de viață spre viață” le este acelora, cărora nu le este acoperită Evanghelia lui, iar „miros de moarte spre moarte” acelora, cărora nu le este cu totul acoperită, întrucât „Dumnezeu veacului acestuia a orbit mințile necredincioșilor”. Iar Evanghelia s-a descoperit și s-a acoperit, din pricina căldurii sau a răcelii celor ce aud. (5)

Păstrând, zice, cineva amintirea vieți sfinților, prin imitare, leapădă moartea adusă de patimi și primește viața adusă de virtuți. (6)

Zic unii că nu trebuie înțelese alegoric persoanele, pe care nu le laudă Scriptura. Dar fiindcă e mai bine să ne ostenim mai mult și să rugăm pe Dumnezeu neîncetat să ne dăruiască înțelepciune și putere, ca să înțelegem toată Scriptura duhovnicește, voi răspunde și la această nedumerire, bizuindu-mă și pe rugăciunile voastre. Saducheii sunt, după înțelesul spiritual, dracii sau gândurile, care susțin că toate sunt stăpânite de întâmplare. Iar femeia este firea oamenilor. Cei șapte frați dați ei de Dumnezeu la vremi diferite de la începutul veacului, spre a o povățui și a o face să aducă roade ale dreptății, sunt legile. Cu acestea petrecând firea oamenilor ca și cu niște bărbați, n-a avut de la ea nici un fiu, ci a rămas stearpă de roadele dreptății. Prima lege e cea dată lui Adam în Rai. A doua e cea care s-a dat aceluiași după izgonirea din Rai, sub forma de certare. A treia e cea care s-a dat lui Noe la ieșirea din corabie. A patra e legea tăierii împrejur, dată lui Avraam. A cincea e cea care s-a dat aceluiași în legătură cu jertfirea lui Isaac. A șasea e cea dată prin Moise. Iar a șaptea e cea dată prin darul prevestitor, sau prin insuflarea Proorocilor. În tot acest timp încă nu se însoțise firea omenească cu legea Evangheliei prin legătura credinței spre împreuna viețuire, adică cu bărbatul cu care avea să rămână în toți vecii.

Dracii aduc așadar mereu înaintea rațiunii noastre, prin gândurile ce ni le stârnesc, aceste legi, luând împotriva credinței cu argumente la aparență întemeiate, luate din Scripturi, și făcându-ne să ne îndoim de este vreo înviere din morți și de mai trebuie să așteptăm vreun alt fel de viață după cea ce aici. În caz că răspundem afirmativ, ei ne fac să ne întrebăm după care lege se va călăuzi firea oamenilor, dintre cele date ei din veac? Dacă vom zice că după vreuna din cele amintite, ei vor obiecta, zicând: „Prin urmarea deșartă și fără de folos va fi și atunci viața oamenilor, dacă nu a fost slobozită de rele de mai înainte: adică dacă firea se va învârti iarăși în aceleași lucruri. Aceasta introduce în chip vădit domnia întâmplării și scoate Providența din lume”. Dar Domnul și cuvântul mântuitor respinge pe acești draci și aceste gânduri, făcând să se străvadă nestricăciunea firii, care se va descoperi în viitor și arătând că ea nu va viețui atunci după nici una din legile de mai înainte, ci, după ce se va fi îndumnezeit, se va însoți, prin Duhul, cu însuși Dumnezeu Cuvântul, de la care și spre care și-a luat și-și va lua încetul și ținta existenței.

Iar dacă va înțelege cineva prin cei șapte bărbați și cei șapte mii de ani, sau acela șapte mii de ani, sau cele șapte veacuri, cu care a conviețuit firea omenească, nu va tălmăci locul fără judecată și fără înțelegerea de lipsă. și nici unuia din aceștia nu-i va fi soție firea în viața viitoare, întrucât firea temporală și-a primit sfârșitul și al optulea bărbat, adică veacul cel fără de moarte și fără de sfârșit, a luat-o pe ea.

Pustia este firea omenească sau lumea aceasta, în care stăruie pe lângă rațiunea virtuții și a cunoștinței²⁰⁹ cei ce rabdă osteneli și necazuri plini de credință și de nădejde bunurilor viitoare. Iar cele trei zile, sunt după unul din înțelesurile spirituale ale lor, cele trei puteri ale sufletului prin care stăruind pe lângă rațiunea dumnezeiască a virtuții și cunoștinței (printr-una adică cercetând, printr-alta dorind și printr-a treia luptându-se pentru ea), primesc drept hrană nestricăcioasă și întăritoare de minte, cunoștința lucrurilor.

După alt înțeles, cele trei rile înseamnă cele trei legi mai generale: cea scrisă, cea naturală și cea duhovnicească, sau cea a harului. Pentru că fiecare lege luminează potrivit cu ea însăși firea omenească, având ca Făcător al luminii ei Soarele dreptății. Căci precum fără soare nu se poate face nicidecum ziuă, la fel fără Înțelepciunea ființială și de sine subzistentă nu poate fi o lege a dreptății. Înțelepciunea această își face răsăritul ei propriu în fiecare lege și ea este aceea care umple ochii înțelegători ai sufletelor de lumina înțelegerii. Fericitul David știind acestea, zice: „Legea Ta este făclie picioarelor mele”. Făclie a numit legea scrisă, pentru faptul că aceasta, prin combinațiile meșteșugite ale diferitelor simboluri, ghicituri și tipuri materiale, răspândește înaintea celor ce-și lărgesc prin fapte pașii sufletului împotriva puterilor vrăjmașe, lumina care arde răutatea patimilor. Iar lumina a unit legea duhovnicească a harului pentru faptul că arată simplu, fără simbolurile sensibile, cărările veșnice²¹¹, pe care mintea contemplativă urmărindu-și drumul, e dusă spre cel mai înalt dintre bunuri, spre Dumnezeu, nelăsându-și determinată și limitată mișcarea cugetării de nici unul dintre lucrurile create. Căci lumina legii harului e neînserată, neavând nici un fel de cunoștință, care să-i definească razele atotstrălucitoare. Sau poate Proorocul a numit „picioare” drumul întregii vieți trăite după voia lui Dumnezeu, sau mișcările gândurilor bune în suflet călăuzite ca o făclie de lumină din legea scrisă. Iar „cărări”, chipurile virtuților conformă cu legea naturală și rațiunile cunoștinței din legea duhovnicească, pe care le dezvăluie prezența lui Dumnezeu Cuvântul și care readuc firea la ea însăși și la cauza ei, prin virtute și cunoștință.

Cei ce din dorința arzătoare după mântuire, au stat în cursul acestor trei zile, sau al acestor trei legi pe lângă Dumnezeu Cuvântul și au răbdat cu bărbăție ostenelile fiecăreia, nu sunt sloboziți flămânzi, ci primesc hrană îmbelșugată și dumnezeiască: pentru legea scrisă, izbăvirea desăvârșită de patimile contrare firii: pentru legea naturală, puterea de a împlini fără greșeală datoriile firești, împlinire prin care se susțin legăturile afectuoase ale oamenilor întreolaltă, înlăturându-se toată înstrăinarea și dezbinarea care sfâșie firea; iar pentru cea duhovnicească, unirea cu Dumnezeu însuși, în temeiul căreia, ieșind din cele create, primesc slava cea mai presus de fire, prin care nu se mai arată decât Dumnezeu sigur luminând în ei.

Scolii

Vorbește despre rațiune, iuțim și poftă. Prin rațiune cercetăm, prin poftă dorim bunul cercetat, iar prin iuțim luptăm pentru el. (1)

A numit zile putere (facultățile) sufletului, ca unele ce sunt în stare să primească lumina poruncilor dumnezeiești. Dar și pe cele trei legi mai generale, ca unele ce luminează sufletele ce primesc lumina. Căci precum la Facere Scriptura a numit „zi” atât lumina spunând: „și a văzut Dumnezeu lumina că e bună și a numit lumina zi”, cât și aerul luminat de ea, zicând: „și s-a făcut seară și s-a făcut dimineață, ziua întâi”, tot așa a numit „zile” nu numai puterile sufletului, ci și legile care le luminează pe acestea. Căci abia întrepătrunderea acestora întreolaltă produce ziua compusă a virtuților, prin faptul că nu se mai deosebesc de lumina dumnezeiască a Cuvântului puterile străbătute cu totul de ea. (2)

Cuvântul (Rațiunea) lui Dumnezeu este în același timp și făclie și lumină,. Lumină, fiindcă luminează gândurile naturale ale credincioșilor, și făclie fiindcă pe de o parte o împrăștie întunericul vieții după simțuri, în cei care se zoresc prin împlinirea poruncilor spre viața cea nădăjduită, iar pe de alta, pedepsește cu arderea judecății pe cei ce se alipesc cu voia de noaptea aceasta întunecoasă a vieții, pentru iubirea de plăcere a vieții , pentru iubirea de plăcere a trupului. (3)

Cel ce nu s-a ridicat mai întâi la sine însuși, prin lepădarea patimilor contrare firii, nu se va ridica la cauza proprie, adică la Dumnezeu, prin dobândirea cu ajutorul harului a bunurilor mai presus de fire. Cel ce vrea să fie ridicat cu adevărat la Dumnezeu, trebuie să se despartă cu cugetarea de lucrurile create. (4)

Legea scrisă are ca scop izbăvirea de patimi, cea naturală deopotrivă cinstire și deopotrivă îndreptățire a tuturor oamenilor, iar desăvârșirea celei duhovnicești stă în faptul că scopul ei este să facă pe om asemenea cu Dumnezeu, atât cât îi este cu putință omului. (5)

Note

Rațiunea e totodată Logosul divin, care e substanța virtuții și a cunoștinței. (209)

Mintea umblă veșnic pe cărările cunoștinței de Dumnezeu. În acest sens cunoștința e o lumină neînserată. Dar și în sensul că nu e definită prin nimic mărginit. (211)

Dumnezeu care a făcut firea omenească, i-a dat prin voința Sa deodată cu existența și puterea corespunzătoare de înfăptuire a datoriilor. Cele șase vase de apă sunt așadar puterea naturală de înfăptuire a poruncilor dumnezeiești. Oamenii, gonind din ea cunoștința, în strădania lor deșartă după lucrurile materiale, își făcuseră această putere goală și fără apă și de aceea nu știau cum să curețe murdăria păcatului, căci cel lipsit de cunoștință nu cunoaște modul de curățire a păcatelor prin virtute. Aceasta s-a întâmplat până când venind cuvântul (Rațiunea), Ziditorul firii, a umplut de cunoștința cea după fire numită putere de înfăptuită a datoriilor și pe urmă a prefăcut în vin, adică în rațiunea cunoștinței mai presus de fire, rațiunea și legea firii²¹⁷. Cei ce o beau apoi pe aceasta ies din firea tuturor lucrurilor și zboară până în locul ascuns al lăuntrului dumnezeiesc, unde primesc bucuria și veselia care e mai presus de toate cunoștințele. Ei beau vinul cel bun, adică rațiunea tainică, făcătoare de îndumnezeire, la sfârșit, după ce s-au bucurat de toate celelalte binefaceri hărăzite de Providență oamenilor.

Iar prin numărul șase se înțelege puterea de făptuire a firii, nu numai pentru că Dumnezeu a făcut cerul și pământul în șase zile, ci și fiindcă este numărul cel mai desăvârșit înăuntrul lui zece și se compune din părțile sale. Vasele de apă, spune Scriptura, erau de câte două sau câte trei măsuri. Prin aceasta se arată că puterea de făptuire a firii cuprinde pe planul contemplației naturale, întocmai cum ar cuprinde două măsuri, toată cunoștința făpturilor, atât a celor trupești ce constau din materie și formă, cât și a celor inteligibile ce constau din ființă și accident, cu un cuvânt, cunoștința generală a celor trupești; iar pe planul învățăturii tainice despre Dumnezeu, atât cât e cu putință firii, cunoștința și lumina despre Sfânta Treime, sau despre Tatăl, despre Fiul și despre duhul Sfânt, ca pe trei măsuri.

Deci voi, care vă aflați pe treapta cunoștințe, luați aminte. Puterea generală a firii, prin care împlinește cele bune, se împarte în șase. și acestea sunt modurile generale ale lucrărilor. Iar puterii generale a firii, care produce virtuțile, îi corespunde virtutea cea mai generală dintre toate, care se împarte și ea în șase forme (specii), generale și ele. Corespunzător cu puterea firii, virtutea generală se îmbracă în mai multe moduri, ramificându-se în cele șase forme. Acestea trebuie să se cerceteze cel ce se inițiază pe altul în tainele cuvintelor și înțelesurilor dumnezeiești, dacă mintea lui se desfată cu tâlcul cel mai înalt al acestora. Pe lângă acestea trebuie să mai cerceteze cine sunt slujitorii care scoteau apa, cine e mirele, cine e mireasa, cine e mama care a îndrăznit să anunțe Cuvântului că „vin nu au”. Dar nu cumva cuvântul nostru despre acestea rămânând mult să se oprească, nedând celor flămânzi nici măcar o parte de hrană duhovnicească, voi grăi după puterea mea, fără să făgăduiesc că voi descoperi tot înțelesul celor spuse (căci mintea mea e prea slabă pentru a îmbrățișa vederile spirituale cuprinse în ele), ci numai cât va putea să cuprindă puterea mea de înțelegere.

Deci cea mai generală dintre virtuți spun toți că este iubirea. Iar puterea cea mai generală a firii care o produce pe aceasta, spun că este rațiunea. Aceasta, prinzându-se cu tărie de cauza ei, și desfășurându-se în lucrare se deosebește în șase moduri mai generale, care îmbrățișează forma (speciile), în care se împarte rațiunea iubirii, îngrijind trupește și duhovnicește de cei ce flămânzesc și însetează, de străini și de cei goi, de bolnavi și de cei din închisori. Căci rațiunea virtuții nu se mărginește numai la trupuri și puterea firii noastre nu se arată numai în cele supuse simțurilor.

Deci puterea cea mai generală a firii omenești dă diferite forme virtuții celei mai generale, deosebind-o prin cele șase moduri ale sale în tot atâtea specii. Prin urmare firea se unește cu aplicarea unitară a voii²¹⁸, arătând în toți (în toate) rațiunea cea neîmpărțită și modelatoare, care îi (le) adună la sine prin faptul că face și suferă toate cu bunătate. Pe această rațiune, reluând-o la sine, întărită prin ostenelile datorate, mintea, taie toate umflăturile și știrbirile firii, pe care născocindu-le prin aplecarea voii, iubirea trupească de sine a fiecăruia, a sălbăticit prea blânda fire și a tăiat ființa cea una în părți multe și potrivnice, ba, cum mai rău nu se poate, chiar stricăcioase una alteia. În felul acesta mintea readuce firea la mijlocia statornică, pentru care au fost și scris în ea de la început legile naturale ale virtuților de către Dumnezeu, Scriptura indicând poate și taina aceasta, înfățișează cele șase vase goale și fără apă, arătând cum puterea cea mai generală a firii se află într-o inerție în ce privește săvârșirea binelui.

Astfel puterea cea mai generală a firii, împărțindu-se în șase moduri de lucrare, modelează în tot atâtea forme cea mai generală dintre virtuți, îmbrățișând întreaga virtute. Făcând așa, firea ascultă de legea ei cea mai generală, ca de un judecător fără greșeală al adevărului. Pe acest judecător Scriptura l-a numit starostele mesei. Acesta declară în chip înțelept că vinul cel mai bun, pe care l-a adus Cuvântul mai pe urmă prin venirea Sa, adică rațiunea cea mai înaltă despre Dumnezeu, trebuie să-l bea firea omenească la început, ca pe cel dintâi, și cu el să se îmbete, și numai pe urmă să cunoască alte vinuri, adică rațiunile lucrurilor, ca pe niște vinuri inferioare față de cea dintâi. Căci e cât se poate de drept și de cuviincios ca firea să cunoască mai întâi Rațiunea pentru care a fost făcută și numai pe urmă să iscodească rațiunile zidite pentru ea.

Iar cei ce scoteau apa și serveau, sunt slujitorii Vechiului și Noului Testament, adică Sfinții Patriarhi, legiuitorii, conducătorii de oști, judecătorii, regii, Proorocii, Evangheliștii și Apostolii, prin care s-a scos apa cunoștinței și s-a dat iarăși firii. Aceasta a prefăcut-o în harul îndumnezeirii Cuvântul, care a făcut firea din bunătate și a îndumnezeit-o prin iubirea de oameni. Iar dacă ar spune cineva că slujitorii sunt cugetările naturale pline de știință și de evlavie care la porunca Cuvântului, scot apa cunoștinței din buna orânduire a lucrurilor, cred că nu greșește față de adevăr.

Iar mirele e, în chip vădit, mintea omenească, care îi ia drept mireasă, spre împreună viețuire, virtute. Cuvântul, fiind chemat, vine bucuros cinstind însoțirea lor, și întărește învoiala nunții lor duhovnicești și încălzește duhovnicește, prin vinul Său dorința lor după multă rodire de prunci. Mama Cuvântului e credința adevărată și neîntinată. Căci precum Cuvântul ca Dumnezeu este după fire Făcătorul Maici care l-a născut pe El după trup, făcând-o Maică din iubirea de oameni și primind să se nască din ea ca om, la fel Cuvântul, producând în noi mai întâi credința, se face pe urmă în noi Fiul credinței, întrupându-Se din ea prin virtuțile cu fapta. Prin credință apoi ajungem la toate, primind de la Cuvântul darurile spre mântuire. Căci fără de credință, căreia Cuvântul îi este după fire Dumnezeu, iar după har Fiu, nu avem nici o îndrăzneală să ne adresăm cu cereri către El.

Fie ca o asemenea nuntă să încheiem și noi totdeauna și fie ca Iisus cu Maica Sa să vină la ea, ca să readune cunoștința noastră care curge afară din pricina păcatului și să o prefacă în îndumnezeire. Căci aceasta scoate mintea din cunoștința lucrurilor și întărește până la neschimbalitate cunoștința firii, ca pe o apă spirituală prin calitatea vinului.

Scolii

Cuvântul lui Dumnezeu, făcându-se om, a umplut iar de cunoștință firea golită de cunoștința dată ei. și întărind-o până la neschimbare, a îndumnezeit-o, nu prin fire, ci prin calitatea²¹⁹ ce i-a dat-o, pecetluind-o cu Duhul Său, ca să nu-i lipsească nimic, precum a dat apei tărie prin calitatea vântului. Căci pentru aceasta s-a făcut om adevărat, ca să ne facă pe noi dumnezei după har. (2)

Vinul bun este rațiunea care ne scoate din fire și ne ridică spre îndumnezire²²⁰. acesta i-a fost oprit lui Adam să-l bea în urma căderii²²¹. Dar Cuvântul (Rațiunea), golindu-se pe sine din iubirea de oameni, s-a făcut mai pe urmă, prin întrupare, cum numai El știe, vin bun de băut. Căci El însuși este și Providența, ca susținătoare a lucrurilor, și Rațiunea Providenței, ca metodă de îngrijire a celor providențiate și Providențiatorul care susține toate prin rațiunile de-a fi ale lor. (3)

Puterea minții e capabilă prin fire de cunoașterea făpturilor trupești și netrupești. Dar iluminările Sfintei Treimi le primește numai prin har crezând numai că este dar neîndrăznind să cerceteze ce este ea după ființă. (4)

Puterea generală a firii se împarte în șase moduri și lucrări. Iar iubirea generală în șase forme de virtuți. Căci cel ce alină foamea, setea și ajută pe cei goi, pe cei străini, pe cei bolnavi și pe cei din închisoare, fie că o face aceasta trupește sau duhovnicește, împlinește iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele, constatatoare din cele șase virtuți, ca unul ce-și păstrează dorul sufletului plin numai de Dumnezeu. (5)

Cauza rațiunii este Dumnezeu, pentru a cărui căutare omul a primit puterea rațiunii. (6)

Cel ce datorită rațiunii a devenit prin aplecarea voii egal față de toți, arată în sine pe Dumnezeu cel ce nu caută la față,. Căci precum Dumnezeu a creat firea tuturor, după una și aceeași rațiune, așa a rânduit ca toată mișcarea voinței să fie una și aceeași. Prin aceasta rațiunea firii, care pare că se risipește, se adună. (8)

Starea de mijloc este starea izbăvită de patimile contra firii, dar neajunsă la bunurile mai presus de fire. Ea arată aplecarea (socotința) voii în acord cu firea, neavând vreo înclinare proprie și potrivnică rațiunii firii. De aceea ea consideră pe toți oamenii ca unul, având legea firii ca pe o carte scrisă de Dumnezeu. (9)

Judecător natural nu este legea firii, care ne învață că, înainte de înțelepciunea din lucruri, trebuie să ne mișcăm dorința spre cunoașterea tainică a Făcătorului tuturor. (10)

Note

Restabilirea firii numai Hristos o face. Dar El face mai mult decât atâta. El umple vasele cu apă, dar pe urmă preface apa în vin. (217)

Firea se unește cu o orientare unitară a voinței tuturor și își recapătă astfel ea însăși unitatea, pe care socotința deosebită a voii fiecărui individ o sfâșiase. Dar chiar prin faptul că voia dintr-un individ se unește cu voia lui, voia lui se unește cu voile tuturor. Căci îndată ce se pune cineva în acord cu firea din sine, s-a pus în acord cu firea în semeni. (218)

Precum apa devine vin nu prin ea și nu după substanță, ci prin putere de sus și printr-o calitate dăruită, așa firea noastră se îndumnezeiește nu prin sine, ci printr-o calitate deosebită de ființa ei, ce i se dă de Dumnezeu. (219)

Nu cred că e justă traducerea latinească: vinul bun e rațiunea naturii, care se ridică de îndumnezeire. Rațiunea firii nu ne poate îndumnezei, așa cum puterea naturală a apei n-a făcut-o pe aceasta vin. Rațiunea care scoate din fire este, cum se spune mai jos, însuși Logosul divin, Rațiunea supremă. Dar Rațiunea divină se coboară pe Sine ca să poate fi primită de om și băută de aceasta ca un vin bun. Ea se unește cu rațiunea umană, prefăcând-o pe aceasta, așa cum Iisus a prefăcut apa în vin, dar în vin ce poate fi suportat de om, iar scoaterea din fire nu înseamnă scoaterea acesteia din ființa, ci numai din puterea ei. (220)

A devenit incapabil de înțelegerea Rațiunii divine, îngroșându-i-se mintea prin păcat. (221)

și femeia Samariteană, și cea care s-a măritat, după Saduchei, cu cei șapte frați, și cea cu scurgerea sângelui, și cea care s-a aplecat la pământ, și fiica lui Iair și cea siro-feniciană, înfățișează atât firea oamenilor îndeobște, cât și sufletul fiecărui om în parte. Fiecare adică înseamnă, după dispoziția ei pătimașe, atât firea cât și sufletul. Astfel femeia de care vorbesc Saducheii este firea sau sufletul, care a conviețuit cu toate legile dumnezeiești date din veac, fără să aducă rod, iar de bunurile viitoare nu vrea să știe. Cea bolnavă de curgerea sângelui este de asemenea firea și sufletul, a căror putere, dată lor pentru a da naștere faptelor dreptății și rațiunilor, se scurge prin patimi spre materie. Siro-feniciana este iarăși firea și sufletul fiecăruia, a cărui cugetare, asemenea unei fiice, e rău chinuită de neputința epileptică, din pricina iubirii de materie. Fiica lui Iair de asemenea este firea și sufletul de sub lege, care a murit din pricina neîmplinirii dispozițiilor legii și a poruncilor dumnezeiești. Iar femeia aplecată la pământ este firea sau sufletul, care și-a încovoiat spre materie toată puterea de activitate a minții, în urma înșelăciunii diavolului. În sfârșit, Samarineanca, la fel cu femeile de mai înainte, înfățișează firea sau sufletul fiecăruia, lipsit de darul proorocesc, care petrece, cu niște bărbați, cu toate legile date firii; dintre acestea cinci trecuseră, iar a șasea, deși ființa, nu era bărbat al firii sau al sufletului, deoarece nu făcea să se nască din el dreptatea care mântuiește pentru vecie.

Prima lege pe care a avut-o firea de bărbat a fost cea din rai, a doua a fost cea care i s-a dat după izgonirea din rai, a treia cea din vremea potopului lui Noe, a patra cea a tăierii împrejur din timpul lui Avraam, a cincea cea a aducerii lui Isaac. Toate acestea primindu-le firea, le-a lepădat, adică au murit, din pricina nerodirii faptelor virtuții. Iar a șasea lege, cea dată prin Moise, era ca și când n-o avea, fie pentru că firea nu săvârșea dreptatea poruncită de ea, fie pentru că urma să treacă la legea Evangheliei, ca la un alt bărbat, întrucât legea nu s-a dat firii oamenilor pentru veci, ci spre călăuzirea ei la ceva mai înalt și mai tainic. Aceasta înseamnă, cred ce a spus Domnul către Samariteanca : „și pe care-l ai acum, nu este al tău”. Căci știa că firea avea să treacă la Evanghelie. De aceea și vorbea cu ea pe la ceasul al șaselea, când sufletul e străbătut în chip deosebit de razele cunoștinței prin venirea Cuvântului la el, după ce a trecut umbra legii. și sufletul stătea cu Cuvântul lângă fântâna lui Iacob, adică lângă izvorul înțelepciunilor Scripturii. Dar acestea ajung despre tema de față.

Scolie

Fântâna lui Iacob e Scriptura; apa e cunoștința din Scriptură; adâncimea fântânii, înțelesul greu de atins al tainelor Scripturii. Găleata de apă e erudiția în tâlcuirea cuvântului dumnezeiesc al Scripturii, pe care nu o avea Mântuitorul, fiind însuși Cuvântul (însăși Rațiunea) și netrebuind să dea celor credincioși o cunoștință adunată prin învățătură și studiu, ci dăruindu-le din harul duhovnicesc înțelepciunea cea necontenit țâșnitoare, care niciodată nu se sfârșește în cei vrednici de ea. Căci găleata, adică erudiția, scoate o foarte mică parte din cunoștință, lăsând întregul neatins, întrucât acela nu poate fi cuprins de nici un cuvânt (de nici o rațiune). Dar cunoștința după har cuprinde toată înțelepciunea câtă e îngăduită oamenilor, fără studiu, țâșnind în chip cariat, potrivit cu trebuințele.

Corupându-se mai întâi libera alegere a rațiunii naturale a lui Adam, a corupt împreună cu ea și firea, care a pierdut harul nepătimirii și așa s-a ivit păcatul. Așadar căderea voinței de la bine la rău este cea dintâi și cea mai vrednică de osândă. A doua întâmplată din pricina celei dintâi, este mutarea firii de la nestricăciune la stricăciune, mutare ce nu poate fi osândită. Căci două păcate s-au ivit în protopărinte, prin călcarea poruncii dumnezeiești: unul vrednic de osândă și unul care nu poate fi osândit, având drept cauză pe cel vrednic de osândă. Cel dintâi este al hotărârii libere, care a lepădat binele cu voia, iar al doilea al firii, care a lepădat fără voie, din pricina hotărârii libere, nemurirea. Această stricăciune și alterare a firii, produsă una de alta, voind Domnul și Dumnezeu nostru s-o îndrepteze a luat toată firea și astfel a avut și El, în firea luată, trăsătura pătimitoare, împodobită cu nestricăciunea voii libere. și așa a devenit prin fire, din pricina trăsăturii pătimitoare, păcat, de dragul nostru, dar necunoscând păcatul prin aplecarea voii, datorită statorniciei neschimbate a voii Sale libere, El a îndreptat trăsătura pătimitoare a firii prin nestricăciunea voii Sale libere, făcând din sfârșitul trăsăturii pătimitoare a firii, adică din moarte, începutul prefacerii spre nestricăciunea cea după fire. și precum printr-un om, care și-a mutat de bună voie libera alegere de la bine, s-a săvârșit în toți oamenii prefacerea firii din nestricăcioasă în nestricăcioasă, la fel printr-un om, Iisus Hristos, care nu și-a mutat libera alegere de la bine, s-a săvârșit în toți oamenii restabilirea firii din starea de stricăciune în cea de nestricăciune.

Necunoscând deci Domnul păcatul meu, adică povârnirea voinței mele libere, nu a luat și nu s-a făcut păcatul meu. Dar luând păcatul cel pentru mine, adică nestricăciunea firii pentru povârnirea voii mele libere, s-a făcut pentru un om prin fire pătimitor, desființând prin păcatul cel pentru mine păcatul meu. și precum în Adam hotărârea liberă a voinței lui proprii pentru rău a desființat podoaba comună a nestricăciunii firii, Dumnezeu socotind că nu e bine ca omul, care și-a înrăit voia liberă, să aibă o fire nemuritoare, la fel în Hristos hotărârea voii Sale proprii pentru bine a spălat rușinea comună a stricăciunii întregii firii. și astfel la înviere frica a fost preschimbată întru nestricăciune, pentru neclintirea voii libere spre rău, Dumnezeu judecând că nu e drept ca omul, care nu și-a schimbat voia liberă spre rău, să primească iarăși firea nemuritoare. Iar omul acesta este Cuvântul lui Dumnezeu cel întruchipat, care și-a unit Sieși, după ipostas, trupul străbătut de sufletul rațional. Căci dacă pătimirea, stricăciunea și moartea cea după fire a adus-o în Adam povârnirea voii libere, pe drept cuvânt neclintirea voii libere din Hristos a adus nepătimirea, nestricăciunea și nemurirea cea după fire, prin înviere.

Schimbarea firii spre pătimire, spre stricăciune și pe moarte e deci osânda păcatului săvârșit prin hotărâre liberă de Adam. Această stare nu a avut-o omul dintru început de la Dumnezeu, ci a înființat-o și a cunoscut-o, săvârșind prin neascultare păcatul cu viața. Osânda prin moarte este rodul acestui păcat. Luând deci Domnul osânda aceasta a păcatului meu liber ales adică pătimirea, stricăciunea și moartea cea după fire, s-a făcut pentru mine păcat, prin pătimire, moarte și stricăciune, îmbrăcând de bună voie prin fire osânda mea, El care nu era osândit după voie liberă. Aceasta a făcut-o ca să osândească păcatul și osânda mea din voie și din fire, scoțând în același timp din fire păcatul, pătimirea, stricăciunea și moartea. În felul acesta s-a făcut taină comună iconomia Celui ce din iubirea de oameni, pentru mine cel căzut din neascultare, și-a însușit de bună voie prin moarte osânda mea, ca să mă mântuiască, hărăzindu-mi prin această faptă înnoirea spre nemurire.

Socotesc că s-a arătat, pe scurt, din multe laturi, cum s-a făcut Domnul păcat, dar nu a cunoscut păcatul și cum omul nu a devenit păcat, dar a făcut și a cunoscut păcatul, atât pe cel din voia liberă, al cărui făcător este el, cât și pe cel al naturii, pe care l-a primit Domnul pentru el, de cel dintâi aflându-se cu totul slobod. Așadar nicidecum nu e un lucru mai bun a face și a cunoaște păcatul, decât a se face păcat. Aceasta s-a văzut ținând seama de scopul Scripturii, pe care l-am arătat și de cuvenita deosebire a înțelesurilor, care se află în cuvântul păcat. Căci cel dintâi păcat produce despărțirea de Dumnezeu, lepădând prin hotărâre liberă cele dumnezeiești; iar cel de-al doilea topește multă răutate, neîngăduind ca răutatea hotărârii libere să pășească la faptă, dată fiind slăbiciunea firii.

Scolii

Păcatul firii, zice că este moartea, prin care încetăm de a mai fi, chiar dacă nu vrem; iar păcatul voinței, alegerea celor contrare firii, prin care refuzăm cu voia de a fi fericiți²²⁹. (2)

 Domnul, întrupându-se ca om, a fost stricăcios după fire. În acest sens se spune că a devenit păcat. (3)

Păcatul pentru noi este stricăciunea firii, păcatul este caracterul lunecos al voii libere. Omul a devenit muritor, suportând moartea firii, în temeiul unei osânde drepte, ca să se desființeze moartea voii libere. (6)

Primul păcat, zice că este cel al voii libere al lui Adam, povârnită spre rău. De aceea a fost singur „liber între morți”, (Psalmi 8,6) neavând păcatul pentru care s-a ivit moartea. A face și a cunoaște păcatul e vădit că ține de hotărârea voinței. (7)

Adam s-a făcut pătimitor prin fire, spre pedepsirea păcatului din voia liberă. Pe acesta necunoscându-l Domnul, s-a făcut păcat, luând ca om, din pricina lui, prin fire, trăsătura pătimitoare după trup. (8)

Note

Sfântul Maxim pune adeseori în paralelă cu existența fericită. Prima o avem exclusiv de la Dumnezeu, pentru a doua trebuie să colaborăm și noi prin voia noastră liberă. Prima o avem exclusiv de la Dumnezeu în calitate de cauză inițială, a doua prin Dumnezeu ca țintă finală spre care avem să tindem. (229)

Marii dascăli ai Bisericii, putând spune multe despre această temă, prin harul din ei, au socotit că e mai bine să cinstească locul cu tăcerea, nevrând să spună nimic mai adânc, din pricina neputinței celor mulți de a se ridica la înțelegerea celor scrise. Iar dacă au și spus unii câte ceva, mai întâi au cercetat puterea ascultătorilor și au spus o parte din ce puteau spune, spre folosul celor pe care îi învățau, lăsând cea mai mare parte neatinsă. De aceea și eu m-aș fi gândit să trec mai bine locul sub tăcere, dacă n-aș fi socotit că prin aceasta aș fi întristat sufletul vostru iubitor de Dumnezeu. Deci de dragul vostru voi spune ceea ce poate să fie potrivit tuturor și ceea ce pot să înțeleagă și cei mici și cei mari.

Pomul vieții și celălalt pom se deosebesc mult și negrăit, prin însuși faptul că el este numit pomul vieții, iar celălalt nu al vieții, ci numai al „cunoștinței binelui și răului”. Căci pomul vieții e desigur făcător de viață iar pomul care nu-i al vieții, e vădit că e făcător de moarte. Pentru că pomul care nu e făcător de viață, deoarece nu a fost numit pom al vieții, desigur că va fi numit făcător de moarte, odată ce nimic altceva nu se deosebește, prin opoziție, de viață.

Afară de aceasta pomul vieții și ca înțelepciune se deosebește foarte mult de pomul cunoștinței binelui și răului, care nici nu e înțelepciune. Căci proprii înțelepciunii sunt mintea și rațiunea, iar proprii, deprinderii opuse a înțelepciunii sunt lipsa de rațiune și simțirea (domnia simțurilor). Deci, întrucât omul a venit în existență alcătuit din suflet mintal și din trup înzestrat cu simțire (simțuri), după un prim înțeles, pomul vieții e mintea sufletului, în care își are scaunul înțelepciunea, iar pomul cunoștinței binelui și răului e simțirea trupului, în care se află mișcarea nerațională. Omul primind porunca dumnezeiască să nu se atingă prin experiență cu fapta de această simțire, n-a păzit-o.

Amândoi pomii, adică atât mintea cât și simțirea au, după Scriptură, puterea de a deosebi între cele spirituale (inteligibile) și cele supuse simțurilor (sensibile), între cele vremelnice și cele veșnice. Mi bine zis ea fiind puterea de discernământ a sufletului, îl convinge ca de cele dintâi să se prindă cu toată sârguința, iar pe celelalte să le disprețuiască. Iar simțirea are puterea de a deosebi întru plăcerea și durerea trupului. Mai bine zis, aceasta fiind o putere a trupurilor însuflețite și sensibile, convinge pe om să îmbrățișeze pe cea dintâi (adică plăcerea) și să respingă pe cea de-a doua (durerea). Când deci omul nu e preocupat de-a face altă deosebire decât aceasta, dintre simțirea trupească de plăcere și durere, calcă porunca dumnezeiască și mănâncă din pomul cunoștinței binelui și răului. El are adică iraționalitatea simțirii ca singurul mijloc de discernământ în slujba conservării trupului. Iar prin ea se prinde cu totul de plăcere ca de ceea ce e bun și se ferește de durere ca de ceea ce e rău. Când însă e preocupat de-a face cu mintea numai deosebirea dintre cele vremelnice și cele veșnice, păzește porunca divină, mâncând din pomul vieții. El are adică atunci înțelepciunea aflătoare în minte, ca singurul mijloc de discernământ în slujba susținerii sufletului. Iar prin ea se străduiește după slava celor veșnice, ca după adevăratul bine și se reține de stricăciunea celor vremelnice, ca de la ceea ce este rău.

Mare este, prin urmare, deosebirea între cei doi pomi și între puterea lor naturală de discernământ, ca și între înțelesurile proprii fiecăruia. Căci termenii de bine și de rău, se folosesc, fără deosebire, în mai multe înțelesuri și pot pricinui celor ce nu cugetă cu înțelepciune asupra cuvintelor Duhului, multă rătăcire. Dar voi, înțelepți fiind prin har, știți că ceea ce se numește simplu rău, nu e în tot felul rău, ci e rău în raport cu ceva, iar în raport cu altceva nu e rău. La fel ceea ce se numește simplu bine, nu e în tot felul bine, ci e în raport cu ceva, iar în raport cu altceva nu e bine. Păziți-vă deci de primejdia ce ne naște din folosirea aceleiași numiri pentru lucruri deosebite.

Scolie

Binele minții e dragostea nepătimașă pentru duh iar răul ei este afecțiunea pătimașă. Binele simțirii e mâncarea pătimașă prin plăcere spre trup, iar răul ei e dispoziția ce se naște în ea prin virtute. (1)

Am spus deja în capitolul despre ridicarea turnului, că Scriptura închipuie pe Dumnezeu vorbind, după dispoziția lăuntrică din sufletul celor providențiați. Ea indică astfel voia dumnezeiască prin figuri proprii nouă după fire. Nici aici așadar Scriptura nu înfățișează fără o pricină anumită pe Dumnezeu spunând: „Iată Adam s-a făcut ca unul din noi”, ci îl înfățișează spunând aceasta după înfățișarea poruncii. și adaugă și cauza acestei rostiri, pe care a-ți uitat s-o puneți în întrebare și care lămurește tot înțelesul. Căci spunând: „Iată Adam s-a făcut ca unul din noi”, adaugă: „cunoscând binele și răul. și acum ca nu cumva să-și întindă mâna și să-și ia din pomul vieții și să mănânce și să trăiască în veac”. Deodată, adică, cu îndemnul ce i l-a dat, diavolul l-a învățat pe om și politeismul, spunându-i: „În ziua în care veți mânca din pom, vi se vor deschide ochii și veți fi ca niște dumnezei, cunoscând binele și răul”. De aceea Dumnezeu întrebuințează în chip ironic și osânditor pluralul: „S-a făcut ca unul din noi”, care corespunde cu ideea despre Dumnezeu, sădită în Adam de amăgirea șarpelui, ca să mustre pe omul care a ascultat de diavolul.

și ca să nu-și închipuie cineva că felul de vorbire ironică e străin obiceiului Scripturii, să asculte cum vorbește Scriptura în numele lui Dumnezeu către Israel: ”Dacă veți umbla împotriva mea cu viclenie, și eu voi umbla împotriva voastră cu viclenie” (Leviticul 26, 27-28). Întru nimic nu se deosebește însă viclenia de ironie. și să-și mai amintească acela cum i-a pregătit Dumnezeu lui Ahab amăgirea, înfățișându-i minciuna ca adevăr, ca greșind acela să aducă Dumnezeu peste el pedeapsa cea mai dreaptă (3 Regi 22, 15). Scriptura urmărește, așadar să-l amăgească pe Adam, când înfățișează pe Dumnezeu zicând despre el, că „s-a făcut ca unul din noi”. Căci astfel cum ar adăuga Dumnezeu: „cunoscând binele și răul”, ca și cum ar avea și El o cunoștință compusă și constatatoare din lucruri opuse? Aceasta e cu neputință să o cugetăm despre Dumnezeu, cu atât mai puțin să îndrăznim să o spunem despre Acela care singur e simplu după ființă, după putere și după cunoștință și care nu are decât cunoștința binelui, mai bine zis e însăși puterea și însăși cunoștința. Dar nici măcar vreuna din ființele raționale, care își au existența de la și după Dumnezeu, nu are deodată și la un loc, în mișcarea simplă a cugetării, cunoștința compusă a celor contrare, deoarece cunoștința unuia din cele două lucruri care își sunt contrare produce ignorarea celuilalt lucru. Căci nu poate fi amestecată cunoștința a două lucruri contrare și nu coexistă nicidecum. Cunoștința acestui lucru înseamnă recunoștința celuilalt dintre cele contrare, așa cum nu se poate ca ochiul să perceapă deodată ceea ce-i sus și ceea ce-i jos și ceea ce-i pe amândouă laturile, ci e de trebuință o întoarcere proprie spre fiecare dintre ele, prin desfacerea de celelalte.

Scriptura înfățișează, așadar, pe Dumnezeu ca și când și-ar însuși pătimirea lui Adam, sau mustră pe Adam fiindcă a ascultat de sfatul șarpelui, făcându-l să-și dea seama de nebunia politeistă, sădită în el prin amăgirea Satanei. Dacă așa este, s-a lămurit de ajuns nedumerirea. De astfel, dacă afli singur ceva mai înalt, împărtășește-mi și mie din darul hărăzit ție de Dumnezeu pentru cunoașterea lucrurilor. Iar cuvântul: „și acum nu cumva să-și întindă mâna și să ia din pomul vieții și să trăiască în veci”, socotesc că urmărește providențial să despartă cu fapta lucrurilor neamestecate cu răul să nu se facă nemuritor, și conservându-se prin împărtășirea de bine. Căci Cel ce a făcut pe om vrea ca cunoștința aceluiași om să nu fie amestecată, stând în același timp în legătură cu cele ce-ți sunt contrare.

Scolii

Dumnezeu îi grăiește lui Adam potrivit cu ideea de dumnezeire, pe care o învățase acela de la diavol. (1)

Cel ce iubește minciuna, e predat ei spre pierzare, ca să cunoască prin pătimire ceea ce a cultivat de bunăvoie și să afle din experiență că a îmbrățișat din neatenție, moartea în loc de viață. (2)

Dumnezeu nu are cunoștința binelui, fiind însăși știința și cunoștința binelui. Iar cunoștința răului nu o are, întrucât nu are nici puterea lui. Căci numai dacă are cineva prin fire putere pentru un lucru, are și cunoștința lui în chip ființial. Deci răul se cugetă în ființele raționale precum ceva ce vine pe urmă în mod accidental, împotriva firii, datorită pasivității lor, dar nu în baza unei puteri naturale. (3)

Cunoștința celor contrare e contemplată pe rând de cei capabili de ea. (4)

Cel ce și-a convins conștiința să țină răul pe care îl face ca prin fire, acela și-a strâns puterea de activitate a sufletului ca pe o mână și a luat în chip vinovat din pomul vieții, socotind răul prin fire nemuritor. De aceea Dumnezeu, așezând prin fire în conștiința omului mustrarea pentru rău l-a despărțit de viață, ca pe unul ce a devenit rău prin hotărârea voinței. Aceasta ca nu cumva, săvârșind răul, să-și poată convinge cunoștința că răul este prin fire bun. (5)

Cred că prin piept se înțelege contemplația înaltă, iar prin braț activitatea adică deprinderea (aptitudinea) cugetării și lucrarea, sau cunoștința și virtutea. Căci cunoștința aduce mintea în chip nemijlocit lui Dumnezeu, iar virtutea o desface prin fapte din toată devenirea lucrurilor. Acestea le-a lăsat Scriptura pe seama preoților, care au primit ca moștenire numai pe Dumnezeu și nimic din cele ale pământului.

Sau alt înțeles: Cei ce prin cunoștință și virtute sunt străbătuți de Duhul, au să facă prin cuvântul învățăturii inimilor altora capabile de evlavie și de credință, iar aptitudinea și puterea lor făptuitoare trebuie să le despartă de străduințele după firea cea stricăcioasă și să le mute spre agonisirea bunurilor nestricăcioase și mai presus de fire. De aceea pe drept cuvânt a poruncit Scriptura, ca de la cele aduse spre jertfă lui Dumnezeu, pieptul legănat, adică inima celor ce se dedică lui Dumnezeu, și brațul, adică activitatea lor, să fie date în seama preoților.

Scolii

Pieptul e simbolul contemplației, iar brațul al activității. Căci contemplația e aptitudinea cugetării, iar activitatea e lucrare. Prin amândouă acestea se caracterizează adevărata preoție. (1)

Cel ce prin învățătură cucernică, aduce lui Dumnezeu ca jertfă inimile altora, asemenea pieptului din Levitic, și cel ce despre puterea lor de activitate de cele stricăcioase prin împlinirea poruncilor, s-a făcut preot, luând pe seama sa pieptul și brațul celor ce se aduc pe ei înșiși jertfă lui Dumnezeu. (2)

Oglinda este, ca să nu spun pe scurt, conștiința care are în ea neștirbit forma tuturor virtuților ca fapta și prin care cel curat cu înțelegerea vede pe Dumnezeu; sau cu alte cuvinte, ea e deprinderea cu împlinirea poruncilor, care cuprinde sinteza tuturor virtuților împlinite întreolaltă în chip unitar, ca o față divină. Iar ghicitura este cunoștința rațiunilor (cuvintelor) dumnezeiești, printr-o îmbrățișare deplină, pe cât se poate, cu ajutorul contemplației, cuprinzând în sine arătarea străvezie a celor mai presus de înțelegere. Oglinda este, simplu vorbind, deprinderea care indică forma originară a virtuților, ce se va descoperi celor învredniciți. Căci oglinda arată sfârșitul viitor al filozofiei cu fapta, celor ce au oglinda. Iar ghicitura indică originalul celor inteligibile, prin cunoștință.

Deci toată dreptatea de aici, comparată cu cea viitoare, are înțelesul unei oglinzi, ce reflectă chipul lucrurilor originare, dar nu cuprinde însăși lucrurile în subzistența lor descoperită. și toată conștiința, pe care o avem aici despre lucrurile înalte, comparată cu cea viitoare, este o ghicitură ce conține o indicație a adevărului, dar nu însuși adevărul în subzistența lui, care va avea să se descopere în viitor. Întrucât în virtute și cunoștință se cuprind cele dumnezeiești, oglinda ne indică originalele prin virtute, iar ghicitura face străvezii originalele prin cunoștință. Aceasta este deosebire între oglindă și ghicitură: oglinda vestește sfârșitul viitor al făpturii, iar ghicitura indică taina contemplației²³⁷.

 Scolie

Oglinda indică bunurile ce vor corespunde făpturii, iar ghicitura tainele viitoare ale cunoștinței. (1)

Note

Virtutea noastră de aici, oricât ar fi de desăvârșită, e numai o oglindă prin care se vede desăvârșirea viitoare, care pe de altă parte nu va mai fi propriu-zis virtute, dacă virtutea e oglindă, sau val străveziu, care odată va înceta. Iar cunoștința noastră de aici, ca treapta mai înaltă a virtuții, oricât de bogată a fi, nu e decât o ghicitură prin care se întrevede adevărul viitor, care la arătarea lui va desființa ghicitura, sau cunoștința de aici.

Deci și virtutea și cunoștința au o constituție paradoxală. Pe de o parte cuprind realitatea viitoare, pe de alta o disimulează, o ascund, se înșeală cu privire la chipul ei adevărat. Ar fi de interesat de comparat ideea de disimulare implicată în virtutea și cunoașterea creștină cu cea din gnoseologia lui Lucian Blaga de pildă. S-ar putea spune de categoriile stilistice ale acesteia, sau de categoriile kantiene, care pe de o parte redau ceva din realitate, pe de alta o disimulează, că sunt expresia puterilor noastre finite de înțelegere a realității. Când aceste puteri vor înceta și locul lor îl va lua puterea infinită dumnezeiască, atunci vom cunoaște Adevărul „față către față”. (237)

Glas al lui Dumnezeu Cuvântul, care strigă de la început în pustie, adică în firea oamenilor, sau în lumea aceasta, este desigur orice sfânt, fie că închină lui Dumnezeu, cu sinceritate, ca Abel, (Fac. 4,4) cele dintâi mișcări ale contemplației sufletului, îngrășate prin virtuți; fie că se plimbă cu nădejdea neclintită a credinței, asemenea lui Enoș, (Facerea 4,26) de bunurile viitoare, dobândind prin nădejdea în ele puterea să le cheme cu tărie; fie că, încercat în toată virtutea, și-a ridicat, ca Enoh, (Fac. 5,33)mintea cu totul din legătura și din cunoștința lucrurilor și și-a mutat-o, deplin eliberată, la însăși cauza cea mai presus de înțelegere; șie că, asemenea lui Noe, privind prin credință chipurile viitoare ale judecății dumnezeiești, și-a întocmit, ca pe o corabie, o viețuire și o deprindere, care să-l scape de mânia viitoare, întărită din toate părțile cu frica lui Dumnezeu; fie că, asemenea lui Avram, văzând cu ochiul curat al credinței frumsețea bunurilor viitoare, a ascultat să iasă cu dragă inimă din pământul, din rudenia și din casa sa părintească, păzind legătura și afecțiunea față de trup, față de simțuri și față de cele supuse simțurilor și, aflându-se în timpul încercărilor și al luptelor mai presus de fire, a preferat în locul firii pe acela care e cauza firii, precum marele Avram a preferat pe Dumnezeu lui Isaac; fie că, asemenea lui Isaac, ajuns la vârful pătimirii și la o foame nesăturată după contemplație, a câștigat o atât de fermă deprindere întru virtute și cunoștință, încât nu a putut fi clintit de la adevăr, chiar când era războit de duhurile viclene; fie că, asemenea lui Iacob, curățindu-se mintea de desișul celor materiale prin de confuzia lor, și-a făcut-o netedă, și îmbrăcându-și trupul în piei de ied, adică asprimea vieții lui Dumnezeu, a primit de la Dumnezeu puterea împotriva cugetului trupesc; apoi, tot asemenea lui Iacob, de teama răscoalei patimilor și de dorul unei învățături mai înalte prin experiență, s-a mutat în Haran, adică la contemplarea naturii de la care luând, prin ostenelile cu fapta, toată știința duhovnicească a lumii văzute, adunată în diferite cugetări și înțelesuri, s-a întors în pământul părintesc și propriu, adică la cunoștința celor inteligibile, aducându-și, ca pe niște femei și slujnice, deprinderile și lucrurile ferme ale activității și ale contemplației, pe care le-a dobândit pe fiii născuți din ele, care sunt aceștia. și simplu vorbind, ca să nu mai lungesc vorba peste ceea ce trebuie, înfășând viața fiecăruia, fiecare sfânt este, în chip vădit, prin viața lui, ca unul ce are în sine pe cuvântul care-și strigă voia Sa către ceilalți oameni, un glas al Cuvântului și un înainte-mergător, pe măsura și după chipul dreptății și al credinței din el.

Mai mult decât toți însă este glasul lui Dumnezeu și înainte-mergător marele Ioan vestitorul și propovăduitorul venirii adevărate a lui Dumnezeu, al celei fără figuri și fără simboluri, ca și arătătorul Lui, pentru cei ce nu-l cunosc. Căci el a arătat deschis pe Cel ce ridică păcatul lumii și a contribuit, cu slujirea sa de la Botez, la îndeplinirea tainelor mântuirii, potrivit iconomiei.

Dar fiindcă, din pricina bogăției harului, orice silabă, chiar și cea mai neînsemnată a dumnezeiești Scripturi, poate să se tâlcuiască în multe feluri spre folosul celor dornici de virtute și de cunoștință, să cercetăm, pe cât ne este cu putință, și altfel cuvintele puse în fruntea capitolului.

Așadar, pustia, cum am spus, e firea oamenilor și lumea aceasta, ca și fiecare suflet în parte, din pricina nerodirii celor bune, la care a ajuns prin greșeala străveche.

Glasul Cuvântului ce strigă este mișcarea conștiinței la fiecare greșeală. Aceasta, strigând în ascunsul inimii, gătește calea Domnului. Pregătirea căii Domnului e limpede și vădit că se face prin schimbarea și îndreptarea spre bine a modurilor (de viață) și a gândurilor și prin curățirea întinăciunilor de mai înainte. Iar cale frumoasă și slăvită e viața virtuoasă a fiecăruia, de-a lungul căreia Cuvântul își face drumul mântuirii, sălășluindu-se în el prin credință și umblând însoțit de diferitele precepte și dogme ale virtuții și cunoștinței. Cărările Cuvântului sunt diferitele moduri ale virtuților și diferitele comportări sau îndeletniciri după voia lui Dumnezeu. Pe acestea le fac drepte aceia care nu cultivă virtutea și cercetarea cuvintelor dumnezeiești nici pentru slavă, nici din zgârcenie, nici ca să fie lingușiți de oameni, sau ca să le placă lor, sau ca să se mândrească în fața lor, ci toate le fac și le spun și le cugetă în fața lui Dumnezeu. Căci Cuvântul lui Dumnezeu nu zăbovește pe cărările care nu sunt drepte, chiar dacă ar afla calea în anumite privințe gătite. De pildă, cineva postește și se reține de la hrana care aprinde patimile și face toate celelalte câte pot să ajute la izbăvirea de patimi. Aceasta a gătit calea anumită, dar cultivă aceste moduri pentru slava deșartă, sau din zgârcenie, sau pentru a fi lingușit de oameni, sau pentru a le plăcea lor, sau din altă pricină, și nu pentru a plăcea lui Dumnezeu. Aceasta nu a făcut drepte cărările lui Dumnezeu. El a răbdat osteneala pregătiri căii, dar nu-l are pe Dumnezeu umblând pe cărările lui. Deci calea Domnului este virtutea, iar cărarea dreaptă e modul (chipul) drept și neviclean al virtuții.

„Toată valea prăpăstioasă se va umple”. E vorba, desigur, de a celor care au gătit bine calea Domnului și au făcut drepte cărările Lui nu pur și simplu ale tuturor; adică nu și de a celor ce n-au gătit calea Domnului și nu au făcut drepte cărările Lui. Iar valea prăpăstioasă trupul fiecăruia, atunci când a fost săpat și ros de cugetarea multă a patimilor și când a fost tăiată continuitatea și coeziunea lui duhovnicească cu sufletul, susținută prin legea lui Dumnezeu, care le leagă. Dar poate fi înțeles ca vale prăpăstioasă și sufletul, care a fost scârbit și ros de îndelungatele furtuni ale păcatului și care a pierdut prin viciu frumusețea netezimii în duh. Deci toată valea prăpăstioasă, adică trupul și sufletul celor ce au gătit calea Domnului și au făcut drepte cărările Lui, se va umple prin lepădarea patimilor, care produc în ele, în trup și-n suflet, inegalitățile prăpăstioase, și se va redobândi înfățișarea naturală a viețuirii virtuoase, netezită în duh.

„și fiecare munte și deal se va coborî”. Cum se știe, alături de văi obișnuiesc să se afle munții și dealurile. Muntele este „orice înălțime care se ridică împotriva cunoașterii lui Dumnezeu”, iar deal e tot păcatul ce se răzvrătește împotriva virtuții. Cu alte cuvinte, munții sunt duhurile care produc neștiința, iar dealurile, cele care săvârșesc păcatul. Când deci toată valea, adică trupul sau sufletul celor ce au gătit calea Domnului și au făcut drepte cărările Lui, se va umple de cunoștință și virtute, prin prezența lui Dumnezeu Cuvântul care umblă între ei prin porunci, se vor umili toate duhurile cunoașterii mincinoase și cele ale păcatului. Pentru că însuși Cuvântul lui Dumnezeu va încălca și va supune și va surpa stăpânirea lui vicleană, ridicată împotriva firii omenești, săpând, așa zicând, mărimea și înălțimea munților și a dealurilor și umplând cu ele văile. Căci într-adevăr de va lua cineva înapoi, prin puterea Cuvântului, toate câte le-au luat dracii de la fire, producând neștiința și păcatul în cuprinsul firii, nu va mai exista nicidecum vreo înălțime a neștiinței și a păcatului, precum n-ar mai exista în lumea văzută nici un munte și nici un deal, dacă ar avea oamenii vreo mașină cu care să sape munții și dealurile și să umple văile.

Deci coborârea munților și a dealurilor spirituale și viclene înseamnă restabilirea trupului și a puterilor firești ale sufletului în rânduiala lor. În urma acestei restabiliri mintea iubitoare de Dumnezeu, umplându-se, în chip natural, de bogăția virtuții și a cunoștinței, va străbate neted veacul acesta și va păși întins pe lumea neîmbătrânită și nestricăcioasă a Puterilor spirituale și sfinte. Ea nu va mai fi amăgită de patimile de bunăvoie ale trupului, care se folosesc de plăcerea felurită și vicleană, și nu va mai fi exasperată de încercările fără de voie ale durerii, ca pentru cruțarea trupului să renunțe la calea anevoioasă a poruncilor, fugind de asprimea ostenelilor virtuții.

„Cele strâmbe se fac drepte” când mintea, eliberând mădularele trupului de patimi, adică oprind simțurile și celelalte mădulare de la lucrarea plăcerii, le învață să se miște potrivit cu rațiunea simplă a firii. Iar „cele aspre”, adică încercările fără voie, vor fi căi line, când mintea, bucurându-se și veselindu-se, rabdă cu inimă bună neputințele, necazurile și nevoile, desființând toată stăpânirea patimilor de bunăvoie prin ostenelile fără de voie. Căci cel ce se dorește după viața adevărată, cunoscând că toată osteneala, fie cu voia, fie fără de voie, se face moartă a plăcerii, care e maica morții, va primi cu veselie toate asprimile încercărilor fără de voie, bucurându-se întru răbdarea și făcând din necazurile sale căi ușoare și line, care-l duc fără să-l rătăcească spre cununa chemării de sus, e cel care-și face cu evlavie de-a lungul lor drum dumnezeiesc.

Prin urmare, tot cel ce a stins prin înfrânare plăcerea întortocheată, complicată și amestecată în chip felurit în toate simțurile, a făcut drepte cele strâmbe. și tot cel ce calcă cu puterea răbdării peste întâmplările aspre și anevoie de străbătut ale ostenelilor, a făcut cele aspre căi line. De aceea „va vedea mântuirea lui Dumnezeu”, pe care o va primi ca pe o răsplată a virtuții și a ostenelilor pentru ea, ca unul ce s-a luptat bine și după lege, a biruit plăcerea prin sete de virtute și a călcat durerea prin dragostea de cunoștință și a călcat durerea prin dragostea de cunoștință și prin amândouă a purtat bărbătește nevoințele dumnezeiești.

De aceea zice: „și va vedea tot trupul mântuirea lui Dumnezeu”. Prin „tot trupul” se înțelege trupul cel credincios, după cuvântul: „și voi vărsa din Duhul Meu peste tot trupul”, (Ioil 2,28) adică peste tot trupul care a crezut. Deci nu tot trupul în general va vedea mântuirea lui Dumnezeu. Căci trupul celor necredincioși nu o va vedea, dacă e adevărat cuvântul care zice: „Piară necredinciosul, ca să nu vadă slava Domnului”. E vorba aici, în chip determinat, de tot trupul credincios. Iar prin trup, ca parte cuvântul Scripturii înțelege de obicei întreg omul. Ea strigă așadar: „și va vedea tot omul mântuirea lui Dumnezeu”. Deci tot omul care ascultă glasul ce strigă în pustie și, după înțelesul arătat mai sus, gătește calea Domnului și face drepte cărările Lui; tot omul care apoi, prin dărâmarea munților și a dealurilor spirituale și viclene, umple valea, adică sufletul care, prin scobirea lui, adică prin călcarea poruncii dumnezeiești, a prilejuit pomeniților munți și dealuri viclene înălțarea și ridicarea; tot omul care prin această umplere prilejuiește scoborârea puterilor viclene și apoi îndreaptă, prin înfrânare, căile strâmbe ale patimilor de bunăvoie, adică mișcările plăcerii și netezește prin răbdare întâmplările aspre ale încercărilor fără voie; adică prin răbdare întâmplările aspre ale încercărilor fără voie, adică diferitele feluri de dureri, făcându-le căi bune; tot omul de felul acesta pe dreptate va vedea mântuirea lui Dumnezeu, ca unul ce a devenit curat la inimă. Căci cel curat la inimă vede, prin virtuțile și prin contemplațiile sale evlavioase, la sfârșitul luptelor pe Dumnezeu, după cuvântul: „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”. Pentru că el a primit ca răsplată a ostenelilor pentru virtute harul nepătimirii, decât care nimic nu arată mai deplin pe Dumnezeu, celor care Îl au.

și poate celor ce caută înțelesurile mai înalte le este dat și astfel să audă, în temeiul acestui har, în sufletul eliberat de patimi, ca într-o pustie, glasul înțelepciunii și al cunoștinței dumnezeiești, care strigă fără sunet prin virtuți. Fiindcă unul și același Cuvânt se face tuturor potrivit cu fiecare, străbătându-l pe fiecare și dăruindu-și în mod anticipativ harul Său, ca pe un glas înainte-mergător, ce pregătește pe fiecare pentru venirea Lui. În unii acest har devine pocăință, ca înainte-mergător al dreptății viitoare, în alții virtute, ca pregătitor al cunoștinței așteptate, și iarăși în alții cunoștință, ca icoană a viitoarei aptitudini contemplative. Simplu vorbind, timpul se depărtează de la mintea contemplativă, când aceasta își însușește prin cunoștință (în chip gnostic) urcușurile dumnezeiești ale Cuvântului și se acomodează rațiunilor Lui suprafirești și iubitoare de oameni, prin care se face tuturor roade, ca pe toți să-i mântuiască prin bogăția milostivirii Lui.

Scolii

 Cel ce cultivă cunoștința îngrășată prin virtuți, adică cunoștința lucrătoare, s-a făcut asemenea lui Avel. Drept aceea Dumnezeu caută spre el și spre darurile lui. (1)

Cel ce cunoaște cu adevărat cele viitoare și nădăjduiește în ele, nu încetează niciodată să cheme prin fapte cele nădăjduite. și astfel devine un nou Enoș, care cheamă pe Dumnezeu. (2)

Cel ce a bineplăcut lui Dumnezeu prin fapte, își mută mintea prin contemplație în țara celor spirituale ca să nu se vadă prin nălucirea vreunui lucru care vine prin patimile susținute de simțire. Acesta nu se mai află sub nimic din cele ce vreau să-l robească. (3)

Cel ce din pricina viitoarei mânii, se străduiește într-o viață ostenitoare, s-a făcut asemenea lui Noe, care prin puțină strâmtorare a trupului scapă de viitoarea osândă a necredincioșilor. (4)

Pământ numește trupul, rudenie simțurile, casă părintească lumea supusă simțurilor. Patriarhul ieșit din acestea, a tăiat afecțiunea sufletului față de ele. (5)

Numai de Isaac s-a scris că nu s-a mutat din pământul făgăduinței. Tatăl său Avraam a ieșit din Mesopotamia și s-a dus în Egipt, iar fiul său Iacov a fost alungat în Mesopotamia și după aceea s-a așezat în Egipt, unde a și murit. (6)

Prin soții a înțeles deprinderile virtuții și ale cunoștinței, iar prin slujnice lucrările acestora. Din acestea naște, ca pe niște fii, rațiunile cuprinse în natură și în timp. (7)

Precum trupul izbit necontenit de patimi se face asemenea unei văi prăpăstioase, la fel se face și sufletul când e scobit de scurgerea gândurilor rele. (8)

Lepădarea patimilor contrare firii și dobândirea virtuților conforme firii, umple sufletul săpat ca o vale și smerește cugetarea înălțată ca un munte, de duhurile rele. (9)

„Cele strâmbe” sunt mișcările simțurilor potrivnice firii. Ele se îndreaptă când mintea le învață să se miște potrivit firii, spre cauza proprie, adică spre Dumnezeu. (10)

„Cele aspre” sunt întâmplările încercărilor fără de voie. Ele sunt prefăcute în căi line prin răbdarea lor cu mulțumită. (11)

Sufletul scobit prin păcat, a dat dracilor ca unor munți putința de înălțare, adică de stăpânire asupra sa. (14)

Virtutea lucrată cu fapta se face glas al cunoștinței ce strigă, ca în pustie, în sufletul lipsit de patimi. Căci virtutea este înainte-mergătoarea adevărate înțelepciunii, vestind adevărul ce se va arăta în urma ei după iconomie, dar există înainte de ea după cauză. (15)²⁵¹

Note

Adevărul e cauza virtuții, dar e în folosul omului ca să ajungă la el prin virtute. (251)

Vino, preaslăvite Cuvinte ale lui Dumnezeu, și ne împărtășește, pe măsura puterilor noastre, descoperirea cuvintelor Tale. Înlăturând grosimea învelișurilor, arată-ne, Hristoase, frumusețea înțelesurilor spirituale. Ia-ne de mâna dreaptă, adică de puterea minții noastre, și „ne călăuzește pe cale poruncilor Tale”. și ne du „la locul cortului Tău cel minunat, până înăuntrul casei lui Dumnezeu, în glas de bucurie și de mărturisire a zvonului de sărbătoare”, ca și noi, prin mărturisirea făptuiri și prin bucuria contemplației, să fim învredniciți a veni la locul ospățului Tău și să ne ospătăm împreună cu cei ce prăznuiesc acolo duhovnicește, cântând cunoștința celor negrăite cu glasurile netăcute ale minții. și mă iartă pe mine, Hristoase, că îndrăznesc, la porunca slujitorilor Tăi celor învredniciți, ceea ce este peste puterea mea. Luminează cugetarea mea cea neluminată, spre înțelegerea locului de față, ca să fii și mai mult slăvit, ca unul ce dai orbilor vedere și faci limba bâlbâiților să grăiască cu claritate.

Socotesc, așadar, că precum, până la un loc, Solomon a fost chipul lui Hristos Dumnezeu, așa a fost și Ozia până la un loc chipul Mântuitorului. Căci numele lui Ozia, tălmăcit în grecește, înseamnă tăria lui Dumnezeu. Iar tăria naturală și puterea ipostatică a lui Dumnezeu și Tatăl, este Domnul nostru Iisus Hristos. Aceasta a făcut piatra cea din capul unghiului. Iar unghiul este Biserica. Căci precum unghiul face prin sine legătura dintre două ziduri, la fel Biserica lui Dumnezeu se face unirea a două popoare, a celui dintre neamuri și a celui dintre Iudei. și această unire are ca legătură pe Hristos. Acesta a zidit „turnurile în Ierusalim”, adică a înălțat, ca niște întărituri, „în locul de unde se vedea pacea” cele dintâi cuvinte (rațiuni) dumnezeiești și de nedărămat ale dogmelor despre dumnezeire. Iar „la poarta unghiului”, a înălțat cuvintele (rațiunile) dogmelor despre întrupare. Căci poartă și ușă a Bisericii e tot El, fiindcă zice: „Eu sunt ușa”. Această poartă este înconjurată de turnuri, adică de întăriturile dogmelor dumnezeiești despre întrupare, arătând că cei ce vreau să creadă drept trebuie să intre înăuntrul unghiului, adică în Biserică, prin întăriturile acestea și să fie apărați de ele. Căci cel ce e asigurat de turnurile dogmelor dumnezeiești, ca de niște întărituri ale adevărului, nu se teme de gândurile și de dracii care-l amenință cu pierzarea.

„și peste unghiul văii”. Valea este trupul. Iar unghiul acestuia este unirea lui cu sufletul,²⁵⁷ prin legătura în duh. Peste această unire se zidesc turnurile, adică întăriturile poruncilor și învățăturile pe care le scoate dreapta socoteală din ele, ca prin acestea să se păzească nedesfăcută unirea trupului cu sufletul, ca un unghi.

„și a zidit turnuri peste unghiuri”. Unghiuri poate a numit Scriptura diferitele uniri dintre făpturile despărțite, care s-au realizat prin Hristos. Căci El a unit pe om înlăturând tainic în duh, deosebirea dintre bărbat și femeie, întrucât a eliberat în amândoi rațiunea firii de caracteristicile crescute din patimi.²⁵⁸ A unit apoi pământul, înlăturând deosebirea dintre paradisul sensibil și pământul pe care-l locuim.²⁵⁹ A unit de asemenea pământul ca cerul, arătând astfel firea lucrurilor sensibile ce gravitează spre ea însăși. A unit iarăși cele sensibile cu cele inteligibile, dovedind că și firea celor create este una singură, aflându-se într-o strânsă legătură printr-o oarecare rațiune tainică. În sfârșit a unit într-un mod și după o rațiune mai presus de fire toată firea creată cu Creatorul. și peste fiecare din aceste uniuni sau unghiuri a zidit turnurile întărite ale dogmelor dumnezeiești, care să le supună și să le lege strâns.

„și a zidit turnuri în pustie”. Pustia este firea celor văzute, adică lumea aceasta în care Cuvântul a zidit drept turnuri opiniile cucernice despre lucruri, dăruindu-le celor ce le cer, cu alte cuvinte a sădit în duh rațiunile juste ale dogmelor contemplației naturale.

„și a săpat fântâni multe, că avea multe turme în Sefila și în câmpie și lucrători la viile din munți și din Carmel, fiindcă era lucrător de pământ”. Pustia este, cum am spus, lumea sau firea oamenilor. În aceasta a săpat fântâni, prin aceea că a scos pământul din inimile celor vrednici, le-a curățit de greutatea și de cugetul pământului și le-a lărgit ca să poată primi ploile dumnezeiești ale înțelepciunii și ale cunoștinței, ca să adape turmele lui Hristos, adică pe cei ce au nevoie, pentru pruncia sufletului, de învățătura morală.

„Turmele din Sefila”. Sefila se tâlcuiește căldare strâmtă. Acestea indică pe cei ce se curățesc prin încercările fără voie și se spală de întinăciunile sufletului și ale trupului. Aceștia au nevoie să bea ca pe o apă învățătura despre răbdare.

Iar turmele „din câmpie”, arată pe cei ce propășesc, bucurându-se de lărgime, întrucât lucrurile cele de-a dreapta își desfășoară cursul potrivit cu dorința lor; sau pe cei ce propășesc în bine pe drumul virtuților și se lărgesc fără patimă în împlinirea poruncilor, umplând pe calea sau în legea lor. Aceștia încă au nevoie să se adape din cuvântul care îi adapă la smerenie, la comuniunea și la împreuna pătimire cu cei mai neputincioși și la mulțumirea pentru cele hărăzite lor.

„Lucrători la viile din munți” sunt cei ce cultivă pe culmile contemplației rațiunea dumnezeiască și extatică a cunoștinței, care înveselește inima. Iar „lucrătorii la viile din Carmel” sunt cei ce prin contemplație se exercită în chip înalt în știința desăvârșitei curățiri, cu înlăturarea totală a celor create. Căci Carmelul se tâlcuiește: „recunoașterea (acceptarea) tăierii împrejur”. Deci cel ce cultivă via în el, cultivă ideea mistică a tăierii împrejur prin cunoaștere, tăind împrejurul minții tot ce e materie și toate cele materiale, dar fără să-și socotească în chip iudaic rușinea drept slavă. Scriptura zice că și aceștia au trebuință de apa dumnezeieștii înțelepciuni din fântânile săpate în pustie, ca, pe măsura credinței, fiecare să primească cuvântul potrivit pentru cele crezute, adică harul care să învețe pe alții cuvântul mântuitor²⁶⁰. Căci prin acesta Domnul nostru Iisus Hristos îngrijește în chip minunat de sufletul fiecăruia, dat fiind că El este și se face fără încetare agricultorul cel bun și priceput, care lucrează toate cele spuse mai înainte pentru mântuirea noastră.

 Acesta este pe scurt unul din înțelesurile cuvintelor de mai înainte. Acest înțeles are în centru pe Iisus Hristos. După alt înțeles ele se referă la mintea fiecăruia, descriind desăvârșirea celor întăriți de frica și de iubirea lui Dumnezeu. Înainte de a înfățișa acest înțeles al cuvintelor, trebuie să-mi arăt mirarea că s-a putut spune de Ozia, care, potrivit istoriei, era regele Iudeii, că avea lucrători la viile din Carmel, știut fiind că acest munte nu se afla în împărăția lui Ida, ci cădea în împărăția lui Israel, fiind zidită pe vârful lui. Dar, precum se vede, Scriptura, vrând să stârnească cugetarea noastră leneșă la cercetarea adevărului, a amestecat în țesătura istoriei ceea ce n-a existat niciodată.

Ozia, așadar, e mintea care a dobândit tăria dumnezeiască în vederea făptuirii și a contemplației²⁶¹. Căci, precum am spus, Ozia se tălmăcește prin „tăria lui Dumnezeu”. „și l-a căutat, zice, Ozia pe Domnul în zilele lui Zaharia, care îl sfătuia în frica Domnului”. Zaharia se tălmăcește: „pomenirea lui Dumnezeu”. Deci mintea, până are în ea vie pomenirea lui Dumnezeu, caută prin contemplație pe Domnul. Dar nu oricum, ci în frica Domnului, adică prin împlinirea poruncilor. Căci cel ce Îl caută printr-o contemplație fără fapte, nu află pe Domnul, pentru că nu l-a căutat în frica Domnului.

„Iar Domnul i-a făcut parte de propășire”. Domnul hărăzește propășire oricărui săvârșește fapte întru cunoștință²⁶², învățându-l modurile poruncilor și descoperindu-i rațiunile adevărate ale lucrurilor²⁶³.

„și a zidit Ozia turnuri în Ierusalim”. Cel ce propășește în căutarea Domnului prin contemplație, împreună cu frică, adică cu împlinirea poruncilor, zidește turnuri în Ierusalim, înălțând adică în starea simplă și pașnică a sufletului rațiunile despre Dumnezeire.

„și peste poarta unghiului”. Poarta unghiului, adică a credinței bisericești, este viață evlavioasă. Căci prin aceasta intrăm la moștenirea bunurilor. Deasupra ei mintea gnostică (ce se îndeletnicește cu cunoașterea) zidește, ca niște turnuri puternice și nebiruite, întăriturile dogmelor despre întrupare, constând din diferite învățături, ca din tot atâtea pietre; de asemenea diferitele moduri ale virtuților, prin care se asigură împlinirea poruncilor.

„și peste unghiul văii”. Valea este trupul. Iar unghiul acestuia e unirea lui cu sufletul prin legea poruncilor. Peste această unire zidește mintea, ca pe un turn, cunoștința, care supune trupul sufletului, prin legea duhului.

„și peste unghiuri”. Multe, zice, sunt unghiurile peste care mintea cea puternic întărită în Dumnezeu a zidit turnurile. Unul din aceste unghiuri este unirea celor particulare cu cele generale de aceeași fire, prin aceeași rațiune a existenței. Așa se unesc de pildă indivizii cu speciile, speciile cu genurile și genurile cu ființa. În felul acesta marginile se împreună în chip unic²⁶⁵. Peste aceste concretizări particulare și prin ele se străvăd rațiunile generale, realizându-se, ca niște unghiuri, unirile multe și variata ale celor ce se deosebesc între ele. Un astfel de unghi este unirea minții cu simțirea, a cerului cu pământul, a celor sensibile cu cele inteligibila și a firii cu rațiunea ei. Peste toate acestea mintea contemplativă își înalță concepțiile adevărate prin științe ei, zidind cu înțelepciune turnurile spirituale peste aceste unghiuri, adică ridicând deasupra acestor uniuni dogmele care le susțin.

 „și le-a întărit pe ele, și a zidit turnuri în pustie și a săpat fântâni multe”. Cel ce a putut să-și elibereze simțurile de patimi și să-și izbăvească sufletul din robia simțurilor, a reușit să ridice zid în calea intrării diavolului în minte prin mijlocirea simțurilor. De aceea spune că a îfălțat în pustie, adică în contemplația naturală, ca pe niște turnuri întărite, opiniile evlavioase despre lucruri, în care refugiindu-se, nu se teme de dracii, care tâlhăresc în pustia aceasta, adică în firea celor văzute și amăgesc mintea prin simțuri, trăgând-o spre întunericul neștiinței.

„și a săpat fântâni multe”, adică diferite deprinderi în cele bune, capabile să primească prin cunoștință (prin gnoză), pentru a le împărtăși altora, învățăturile hărăzite de sus. „Căci avea multe turme în Sefila și æn câmpie și lucrători la viile din munți și din Carmel, fiindcă era agricultor”. Cel ce luptă după lege pentru adevăr, prin armele de-a dreapta și de-a stânga, împrospătează puterea de răbdare a turmelor din Sefila, adică mișcările sufletului dedicate trupului, care se exercită în purtarea încercărilor fără de voie, adăpându-le cu temeiuri de rezistență din deprinderile felurite ale virtuții și ale cunoștinței, ca niște fântâni săpate; iar pe cele din câmpie, adică mișcările sufletului care prosperă în cele de-a dreapta, sau în lărgimea virtuților, le adapă cu rațiuni (cu gânduri) de smerenie și de cumpătare, ca să nu cadă nici în cele de-a stânga și să nu fie scoase nici din cele de-a dreapta.

„și lucrătorii la viile din munți și din Carmel”. Lucrătorii de la viile din munți sunt gândurile evlavioase ale contemplației, care zăbovesc pe înălțime și cultivă cunoștința extatică și tainică. Iar cei din Carmel sunt gândurile care cultivă știința nepătimirii și a curățirii desăvârșite, prin înlăturarea tuturor lucrurilor și a grijilor, ca pe prepuț ce trebuie, întrucât învăluie puterea de rodire a sufletului. Aceste gânduri taie cu totul dimprejurul minții, prin cunoștință, afecțiunea ei față de lucrurile pământești. Căci Carmelul înseamnă „acceptarea (recunoașterea) tăierii împrejur”.

La sfârșit se spune de Ozia că e agricultor. Aceasta pentru că toată mintea, care a dobândit tăria lui Dumnezeu în vederea contemplației, este ca un agricultor adevărat, păzind curate de neghină semințele dumnezeiești ale celor bune, prin silința și prin îngrijirea sa, până ce are în sine pomenirea lui Dumnezeu care o susține. Căci zice: „și era căutând pe Domnul în zilele lui Zaharia, întru frica Domnului”. Iar Zaharia tălmăcit în limba grecească, înseamnă pomenirea lui Dumnezeu.

De aceea să ne rugăm neîncetat Domnului, ca pomenirea lui mântuitoare să rămână în noi pururea, pentru că izbânzile noastre duhovnicești să nu ne strice sufletul, făcându-l să se înalțe cu mândrie și să îndrăznească lucruri mai presus de fire, ca Ozia.

Scolii

Prin cortul minunat înțelege sfântul trup al lui Dumnezeu, pe care l-a luat din firea noastră, întrucât i-a dat existență în Sine însuși, fără de sămânță. Iar casa e sufletul Lui mintal, căci Cuvântul făcându-se om și-a unit Sieși, în chip negrăit, un trup înzestrat cu suflet mintal, ca să curețe ceea ce-i asemenea prin asemenea. Iar locul este însuși Cuvântul, care e fixat în Sine, după ipostas, firea noastră, în chip neschimbat. La acest cort sau trup să străbatem deci, sfințind trupul nostru prin virtuți. Căci prin acestea poate deveni, după harul Duhului, de aceeași formă cu trupul slavei Lui. și să pătrundem înăuntrul casei lui Dumnezeu, ca în contemplația curată de orice amestec, prin cunoștința simplă și neîmpărțită, ajungând la ușa sufletul mintal al Domnului, ca să avem și noi „mintea lui Hristos”, cum zice Apostolul, prin împărtășirea de Duhul Sfânt. Atunci vom fi definit după har și noi pentru El, ceea ce s-a făcut El, prin fire, după iconomie, pentru noi²⁶⁹. (1)

Prin poarta unghiului înțelege întruparea, care e poarta Bisericii; iar prin turnuri, dogmele drepte despre întrupare. (3)

Unghiuri numește în general diferitele uniri ale făpturilor, adică unirile diferitelor naturi mai generale întru ele, spre a da o unică armonie. (5)

Fiecare unire a făpturilor pomenite se face după o rațiune a înțelepciunii. Pe acestea Scriptura le numește turnurile unghiurilor. Căci rațiunea ființială pe care o cunoaștem în fiecare făptură²⁷⁰ și rațiunea care le leagă pe toate împreună într-o singură armonie, e ca o fortificație și ca un turn al fiecăreia dintre făpturi. (6)

Fântâni a numit inimile care primesc darurile cerești ale sfintei cunoștințe, după ce au fost săpate prin cuvântul tare al poruncilor. Ele au lepădat ca pe niște bolovani, iubirea față de patimi și afecțiunea firii față de lucrurile sensibile și s-au umplut de cunoștința cea în duh, venită de sus, care spală patimile și dă viață virtuților. (7)

Turmele din Sefila sunt cei ce învață prin multe strâmtorări filosofia morală și au nevoie de cuvintele (rațiune) care îndeamnă la răbdare. (8)

Turmele din câmpie sunt cei ce înaintează lesnicios pe drumul virtuților și rămân nevătămați de rău. Aceștia au nevoie de cuvintele (rațiunile) care îndeamnă la mulțumire. (9)

Prin munți în general înțelege completarea înaltă a naturii în duh. Pe aceasta o cultivă cei ce au lepădat nălucirile sensibile și au străbătut la rațiuni, prin mijlocirea virtuților. (10)

Carmelul e înălțimea recunoașterii tăierii împrejur. Iar tăierea împrejur e înlăturarea afecțiunii naturale față de cei ce se schimbă²⁷² și suprimarea legăturii afectuoase a minții față de făpturi. Vița de vie a acestei stări este rațiunea Providenței, care hărăzește extazul sobru. Pe aceasta o cultivă bărbații sau gândurile ce se mișcă numai în jurul monadei simple și fără de început. Căci cel ce mișcă numai spre aceasta a tăiat de la sine, ca pe un prepuț, afecțiunea care acoperă cauza creerii lucrurilor. (11)

Prin frica lui Dumnezeu a indicat filozofia activă, arătând sfârșitul prin început. Căci „începutul înțelepciunii este frica lui Dumnezeu”. (14)

Rațiunile celor particulare, în împreunare cu cele generale, înfăptuiesc unirile celor deosebite, deoarece rațiunile mai generale îmbrățișează în chip unitar rațiunile celor particulare, la care se referă în mod firesc lucrurile particulare. (17)

Există și între acestea o rațiune a relației în duh, care înfăptuiește unirea lor întreolaltă. (18)

Observă cum trebuie să se înțeleagă cuvântul „a întărit”. (19)

Cel ce a dobândit o opinie cucernică despre fiecare lucru, nu se mai teme de dracii care înșală pe oameni prin cele văzute. (20)

Via face vin, vinul produce beție, iar beția extaz. Prin urmare și rațiunea activă, care este via, cultivată prin virtuți, naște cunoștința; iar cunoștința, extazul fericit, care scoate mintea din legătură cu simțirea (lucrarea simțurilor). (21)

Note

Imaginea unghiului pentru unitatea ce se realizează între două lucruri, care totuși nu se confundă, este cât se poate de potrivită. Unghiul e un întreg, în care se disting totuși părțile unite. Linia dreaptă n-ar putea exprima această noutate, ci ar arăta o contopire a celor unite. (257)

Rațiunea firii umane e aceeași în bărbat și femeie. Dar patimile au grefat pe ea caracteristici provenite din patimi curăță Hristos rațiunea firii omenești, arătând-o la fel în bărbat și femeie. Dar această uniformizare se realizează, numai în duh, adică numai dacă se copleșește în ei viața trupească – a simțirii – prin duhul care s-a deschis în adâncul lor prin Duhul dumnezeiesc și-a inundat toată existența lor. În duh bărbatul și femeia sunt la fel, numai trupul cu simțirile corespunzătoare Îi diferențiază. (258)

Pământul acesta poate redeveni prin viața noastră curată și prin bună înțelegere dintre oameni paradisul sensibil, care a fost de la început. Nu o graniță geografică desparte paradisul originar de pământul ce-l locuim, ci granița păcatului. Prin Hristos pământul a redevenit un paradis în potență și deci în dezvoltare, așa cum în om s-a inaugurat ordinea învierii. (259)

S-ar putea traduce și așa: „ca, pe măsura credinței, fiecare să primească rațiunea cuvenită din cele crezute, adică harul învățăturii mântuitoare”. (260)

În vederea celor două trepte ale urcușului duhovnicesc. (261)

Sau: oricărui împreună făptuirea cu cunoștința, sau caută să pătrundă înțelesul poruncilor pe care le împlinește. (262)

Modurile poruncilor: modurile de aplicare practică; rațiunile lor sau ale lucrurilor: înțelesurile, rosturile lor în ansamblul Universului și al Existenței. (263)

În fiecare individ se întâlnește particularul cu universalul într-un chip unic, care nu se mai repetă. (265)

Deci s-ar putea traduce și așa: rațiunea cea după ființă, pe baza căreia cunoaștem făptura respectivă. Fie într-un sens, fie într-altul, rațiunea făpturi e o fortificație care nu poate fi dărâmată sau alterată. Rațiunea aceasta ține laolaltă ca un turn părțile unei făpturi. Tot așa se face și rațiunea mai generală a mai multor lucruri, ca acestea. (270)

Pe plăcerea pentru lucrurile prinse în șuvoiul devenirii. Sau plăcerea pentru fenomenul apariției și creșterii lucrurilor și tristețea pentru fenomenul vestejirii și dispariției lor. (272)

Ezechia este mintea care a încins filosofia lucrătoare împreunată cu cunoștința și puterea de discriminare dumnezeiască împotriva puterii vrăjmașe. Căci Ezechia înseamnă, după numele lui, puterea sau stăpânirea dumnezeiască. De aceea împărățește el peste Ierusalim, adică peste suflet, sau peste viziunea păcii, cu alte cuvinte peste contemplația cunoscătoare, eliberată de patimi. Când aceasta vede puterea vrăjmașă pornită împotriva ei, se sfătuiește după cuviință cu bătrânii și cu cei puternici să astupe apele izvoarelor din afara cetății. Iar căpeteniile unei asemenea minți sunt rațiunea credinței, a nădejdii și a dragostei, care stăpânesc ca niște bătrâni peste toate înțelesurile și gândurile dumnezeiești din suflet. Ele sfătuiesc cu înțelepciune mintea și totodată o întăresc împotriva puterii vrăjmaște și-i arată modalitățile de nimicire a ei. Căci fără credință, nădejde și dragoste mintea nu poate să oprească cele rele, nici să izbândească în cele bune.

Credința convinge mintea războită, să-și ia refugiul la Dumnezeu, dându-i curaj să îndrăznească prin armele duhovnicești, ce i le pune la îndemână. Nădejdea se face chezașul cel mai nemincinos al ajutorului dumnezeiesc, făgăduind nimicirea puterilor dușmane. Iar iubirea o face să fie cu anevoie de clintit, mai bine zis cu totul de neclintit din dragostea dumnezeiască, chiar când e războită, fixând în dorul după Dumnezeu toată puterea naturală a ei.

și de fapt numele tălmăcite ale căpeteniilor, corespund cu cele spuse Căpeteniile lui Ezechia erau în acea vreme la Eliachim, fiul lui Hilchia, economul (supraveghetorul), Somnas scriitorul și Ioah, fiul lui Asaf, cronicarul. Eliachim înseamnă „învierea lui Dumnezeu”, iar tatăl său Hilchia înseamnă „partea lui Dumnezeu”.

și de fapt învierea lui Dumnezeu în noi prin credință este fiul cel dintâi și unic al părții lui Dumnezeu, adică al cunoștinței adevărate. Această credință, împreunată cu cuvenita supraveghere a cunoștinței, adică cu darul discriminării, distinge limpede între năvălirile ispitelor cu voia și între cele fără voie.

Iar Somnas scriitorul înseamnă „întoarcere”, arătând limpede sensul cel mai deplin al nădejdii dumnezeiești, fără de care nu e cu putință întoarcerea nimănui despre Dumnezeu. Iar propriu nădejdii e să scrie, adică să învețe cele viitoare și să le pună sub ochi ca prezente; apoi să convingă pe cei războiți de puterea vrăjmașă că nu e departe de ei Dumnezeu care-i apără și pentru care sfinții duc lupta.

În sfârșit Ioah, fiul lui Asaf, cronicarul, se tălmăcește „frăția lui Dumnezeu”, iar Asaf tatăl lui „adunare”. Prin urmare din adunarea și unirea în jurul celor dumnezeiești a puterilor sufletești, adică a celei raționale, impulsive și poftitoare, se naște iubirea. Prin aceasta cei ce au dobândit prin har o cinste egală la Dumnezeu (căci frăția înseamnă harul egalei cinstiri), înscriind în memorie strălucirea frumuseții dumnezeiești, păstrează în ei neștearsă dorința după iubirea dumnezeiască, care înscrie și întipărește în partea cugetătoare a sufletului frumusețea cea pură.

Deci așa stând lucrurile, precum s-a arătat întrucâtva și din tălmăcirea numelor, orice minte încinsă, asemenea lui Ezechia, cu putere dumnezeiască, are alăturea de sine ca pe niște bătrâni sau căpetenii, în primul rând, puterea rațiunii. Din aceasta se cunoaște credința cunoscătoare, care învață mintea în chip negrăit că Domnul e pururi de față, cu nădejdea, datorită căreia le are pe cele viitoare de față ca și pe cele prezente. În al doilea rând are puterea poftitoare, prin care ia ființă iubirea de Dumnezeu. Prin acestea fixându-se mintea de bunăvoie în dorul după dumnezeirea cea atosfântă, e însuflețită de dorința cea mai puternică după Cel iubit. În sfârșit mai are lângă sine puterea iuțimii, prin care se aprinde cu tărie de pacea dumnezeiască, îmboldind mișcarea poftei spre dorirea lui Dumnezeu. Orice minte are aceste puteri conlucrând cu ea la desființarea păcatului și la înființarea și susținerea virtuții, ca pe niște bătrâni, întrucât ele sunt cele dintâi puteri ale sufletului și chiar îi întregesc ființa lui, apoi ca pe niște căpetenii, întrucât au stăpânirea peste mișcările ce pornesc din ele și dispun prin voința minții, care le mișcă, de lucrările supuse lor. Ele sfătuiesc mintea și o ajută să astupe apele izvoarelor, care erau, sau mai bine zis care sunt afară din cetate. Căci totdeauna ceea ce-i trecut pentru istorie e prezent, în chip tainic, în înțelesul spiritual.

Având aceste trei puteri sănătoase și neamăgite, mintea adună poporul cel mult, adică mișcările și gândurile evlavioase, care pornesc în mod natural din ele²⁷⁵. Iar apele din afara cetății, adică din afara sufletului, care formează râul ce trece prin mijlocul cetății, sunt cugetările ce curg în suflet, trimise prin fiecare simț din sectorul corespunzător al lumii sensibile, în timpul completării naturale. Din ele se formează cunoașterea celor sensibile, care străbate sufletul asemenea unui râu ce trece prin cetate.

Câtă vreme este străbătut de această cunoștință, sufletul nu leapădă chipurile și nălucirile sensibile, prin care obișnuiește puterea vicleană și pierzătoare să pornească războiul împotriva lui. De aceea zice Ezechia: „Ca să nu vină regele Asur și să afle apă multă și să biruiască”(2 Paralipomena 32,4). E ca și când mintea perspicace ar zice către puterile sale, în vremea năvălirii patimilor: „Să oprim contemplarea naturală și să ne îndeletnicim numai cu rugăciunea și cu muncirea trupului, prin filosofia activă (dintre acestea rugăciunea e închipuită prin urcarea regelui în templul lui Dumnezeu, iar muncirea trupului prin îmbrăcarea lui Ezechia cu sac), ca nu cumva prin ideile lucrurilor sensibile cel viclean să strecoare în noi și chipurile și formele lor²⁷⁷. Căci prin acestea s-ar naște în noi patimile pentru înfățișările lucrurilor văzute, lucrarea rațională din noi încetând să mai străbată prin mijlocirea simțirii (percepției) spre realitățile inteligibile, și astfel cel viclean ar reuși să surpe cetatea, adică sufletul, și să ne târască în Babilon, adică în confuzia patimilor”.

Cel ce, prin urmare, în vremea răscolirii patimilor, își închide vitejește simțurile și leapădă cu desăvârșire închipuirea și amintirea celor sensibile și oprește cu totul mișcările naturale ale minții îndreptate spre cercetarea celor din afară, acela a astupat, asemenea lui Ezechia, apele izvoarelor care sunt în afara cetății și a tăiat râul, care trece prin mijlocul cetății. La aceasta l-au ajutat puterile amintite și mulțimea poporului adunat, adică gândurile evlavioase ale fiecărei puteri. Făcând așa, sufletul a biruit și rușinat, prin mâna lui Dumnezeu, puterea vicleană și tirană, ridicată împotriva lui, omorând, la porunca dumnezeiască, prin rațiunea capabilă să distrugă patimile, ca printr-un înger, una sută optzeci și cinci de mii din ostașii ei. Iar acest număr indică deprinderea păcatului care a pătruns în chip nerațional în cele trei puteri ale sufletului prin cele sensibile, ca și lucrarea simțurilor îndreptată spre ele.

Prin urmare mintea care vrea să risipească prin cunoștință îngrămădirile nevăzute, nu trebuie să se ocupe nici cu contemplația naturală și nici altceva să nu facă în vremea atacului dracilor vicleni, ci numai să se roage, să-și îmblânzească trupul cu osteneli, să stingă cu toată sârguința cugetul pământesc și să păzească zidurile cetății (adică virtuțile ce străjuiesc sufletul, sau metodele de păstrare a virtuților, adică înfrânarea și răbdarea), prin gândurile bune, înnăscute firii noastre. De asemenea e nevoie ca nici un gând să nu răspundă prin contrazicere vreunuia din dușmanii spirituali din afară. Aceasta ca nu cumva, cel ce aduce în suflet răsturnări viclene, amăgindu-l prin cele de-a dreapta, să-l despartă de Dumnezeu, furându-i dorința și, înșelându-l prin cele ce par bune, să-i atragă cugetarea, care caută cele bune, spre cele rele. Acest amăgitor este închipuit prin Rabșache, căpetenia regelui Senaherib al Asiriei, de care spune Scriptura că vorbește evreiește. Rabșache se tălmăcește: „tare la băutura împreunată cu sărutările”, sau „cel care are multe sărutări”. Căci vicleanul drac, care obișnuiește să războiască mintea prin cele de-a dreapta, vorbește evreiește, aducând în suflet prin virtutea părută, dar neadevărată, răsturnări viclene și arătându-i o iubire înșelătoare și pierzătoare, decât care sunt mai bune rănile prietenului care lovește. Căci se zice : „Mai bine să te încrezi în rănile prietenului, decât în sărutările dușmanului”. (Proverbe 27,6)

Iar Senaherib se tălmăcește „ispita uscăciunii”, sau „dinți ascuțiți”. El. diavolul care, secând într-adevăr prin gândurile ascuțite spre rău (căci aceasta cred că înseamnă „dinții ascuțiți”), apa dumnezeiască a cunoștinței ce curge în noi, prin lucrarea ce o produce în cei ce o primesc, își împlinește cu adevărat slujba indicată de nume. El este și se numește cu adevărat „ispita uscăciunii”, ca cel ce îi face lipsiți de orice împărtășire de viață în Duh pe cei ce cad în vicleniile lui.

Sau poate se spune lui Senaherib, adică diavolului, „ispita uscăciunii”, pentru faptul că e lipsit și sărac, neavând nici o putere proprie când năvălește împotriva noastră. și de fapt, fără lucrurile sensibile, prin care obișnuiește să războiască sufletul, nu ar putea ca să se vatăme. De aceea are nevoie pentru supunerea noastră, de izvoarele din afara cetății, adică de înțelesurile lucrurilor materiale prin care obișnuiesc să pătrundă în suflet înfățișările și chipurile lucrurilor sensibile. Căci simțurile, primind întipărirea lor, ajung de multe ori, din pricina afecțiunii față de ele, o armă vicleană și vătămătoare în mâna diavolului, spre înlăturarea podoabei dumnezeiești din suflet, predând dușmanului, prin moleșeala plăcerii, puterea rațiunii din noi.

Dar cel ce prin înfrânarea amintită își închide bărbătește simțurile, și prin puterile sufletului ridică ziduri la intrările chipurilor sensibile spre minte, ușor risipește meșteșugurile viclene ale diavolului, făcându-l să se întoarcă cu rușine pe calea pe care a venit. Iar calea pe care vine diavolul, sunt materiile ce par trebuincioase pentru susținerea trupului. Deci acela îl silește să se întoarcă în țara sa, adică în lumea de confuzie și de haos, ucigându-l întocmai prin gândurile viclene, născute din el, cărora le-a schimbat direcția spre readucerea păcii. Căci cel ce a putut să biruiască pe diavolul chiar prin gândurile viclene aduse de el, cărora le-a dat prin contemplație o întrebuințare mai bună, a ucis pe Senaherib prin fiii săi și l-a fugărit în Armenia, țara sa. Acela a întrebuințat spre întărirea păcii gândurile, care au tulburat sufletul prin simțuri. Căci Armenia se tălmăcește prin „așezarea păcii” (2 Regi 19,36).. Iar așezarea păcii se realizează prin dobândirea virtuților dumnezeiești. Mintea întorcând în această direcție gândurile, care mai înainte o îmbrânceau, prin simțuri, spre patimile de ocară, ucide pe diavolul care le naște spre pierzarea firii omenești.

Bine și înțelept a lucrat așadar Ezechia, după înțelesul spiritual al Scripturii, astupând apele izvoarelor, care erau în afara Ierusalimului, din pricina lui Senaherib, împăratul Asirienilor. Izvoarele din afara cetății, adică a sufletului, sunt toate cele sensibile. Iar râul, care trece prin mijlocul cetății, este suma de cunoștințe adunate din contemplație naturală, din înțelesurile lucrurilor sensibile. Aceasta trece prin mijlocul sufletului, aflându-se la hotarul dintre minte și simțire. Căci cunoștința lucrurilor sensibile nu e cu totul străină nici de puterea cunoștinței nici de puterea minții și nu ține cu totul nici de lucrarea simțurilor (de percepție), ci se află la locul de întâlnire a minții cu simțirea sau a simțirii cu mintea, făcând prin sine legătura între ele.

De simțire (de percepția sensibilă) ține, întrucât cuprinde întipăririle lăsate de înfățișările lucrurilor sensibile; iar de minte, întrucât transformă în rațiuni întipăririle lăsate de aceste înfățișări. De aceea cu drept cuvânt s-a numit cunoștința lucrurilor râul ce trece prin mijlocul cetății, întrucât ea este puntea dintre cele două extremități, adică dintre minte și simțire. Pe această cunoștință o astupă, în vremea năvălirii patimilor, cel ce risipește conștient concentrările ascunse ale dracilor vicleni, ca să ocolească primejdia intrării chipurilor materiale în minte. și făcând așa, ucide una sută optzeci și cincizeci de mii de dușmani, adică deprinderea făcătoare de păcat, care contrar rațiunii s-a sălășluit în cele trei puteri ale sufletului, prin mijlocirea lucrurilor sensibile; de asemenea ucide lucrarea simțurilor îndreptată spre cele sensibile, adică lucrarea nerațională a puterilor naturale prin simțuri. Căci numărul șase, fie că e alcătuit din unimi, fie din zeci, fie din sute, fie din alți multipli ai acestora, indică celor familiarizați cu știința numerelor deprinderea făcătoare de virtute sau păcat, în proporție cu multiplul din care se alcătuiește, adică cu dispoziția ce stă la baza deprinderii acesteia sau aceleia. Cu acest număr șase „legănându-se”, „adunându-se”, sau „împreunându-se”, numărul cinci, se indică simțurile, adică puterea, sau deprinderea, sau lucrarea lor, închinată celor sensibile, „alăturată”, sau „adăugată”, sau „combinată” cu puterile naturale ale sufletului. De pildă dacă „se leagă” cinci cu șase ca unimi, adică simplu cu simplu, se arată ca putere (ca potență) capacitatea de lucru prin simțuri. Iar dacă „se adună” la numărul șase înmulțit aparte numărul cinci alcătuit numai din unimi, se arată deprinderea de-a lucra prin simțuri în baza puterii sufletului. Dacă în sfârșit „se împreună” cu numărul șase înmulțit aparte numărul cinci înmulțit aparte, se indică înfăptuirea efectivă a unui lucru în baza puterii, deprinderii și lucrării prin simțuri, adică aducerea la îndeplinire a virtuții sau a păcatului, precum va avea numărul fie un înțeles rău, fie un înțeles de laudă, după locul respectiv din Scriptură.²⁸⁰ În locul de față, numărul șase înmulțit cu mai multe zeci, „adunându-se” cu cinci, alcătuit din unimi, dă numărul 180 (180+5) și arătă deprinderea facultăților naturale cu săvârșirea păcatului prin simțuri, întrucât acest număr se află în locul prezent din Scriptură în înțeles rău. Pe această desprinde o ucide prin rațiunea dumnezeiască a cunoștinței, ca printr-un Înger, mintea, care se întemeiază mai mult pe rugăciune, decât pe propria putere, și socotește numai pe Dumnezeu drept cauză a oricărei izbânzi și a oricărei biruințe asupra diavolului.

Prin urmare cel ce în vremea năvălirii ispitelor se abține de la contemplația naturală și stăruie numai în rugăciune, adunându-și mintea din toate și concentrând-o în ea însăși și în Dumnezeu, omoară deprinderea puterilor naturale ale sufletului de-a lucra răul prin simțuri, micșorându-se împotriva firii. Făcând așa, el întoarce cu rușine pe diavolul, dat fiind că acela nu mai dispune de deprecierea amintită, în care încrezându-se cu îngâmfarea-i obișnuită a venit asupra sufletului, ridicându-se prin cugetări trufașe împotriva adevărului.

Cunoscând, încercând și făcând acest lucru marele David, care a avut mai mult decât toți experiența războaielor de gând, zice: „Cât a stat cel fără de lege înaintea mea, am rămas mut și surd și m-am smerit și am făcut despre cele bune”. După el dumnezeiscul Ieremia poruncește poporului să nu iasă din cetate, pentru sabia dușmanilor care o înconjura din toate părțile (Ieremia 6,25). Iar dacă fericitul Abel ar fi păzit această rânduială și n-ar fi ieșit împreună cu Cain la câmp, adică în oceanul contemplației naturale, înainte de a ajunge la nepătimire, nu l-ar fi ucis legea trupului, care se și numește Cain, năvălind asupra lui cu viclenie și amăgindu-l prin cele de-a dreapta în cursul contemplării lucrurilor, înainte de deprinderea desăvârșită. Dar nefăcând așa, a fost ucis de Cain, pe care, cum îl arată numele, Adam, primul om, l-a dobândit ca prima roadă a greșelii sale, născând legea păcatului, pe care nu a creat-o Dumnezeu deodată cu omul în Rai. Căci Cain se tâlcuiește „dobândire”. Asemenea și Dina, fiica marelui Iacob, dacă n-ar fi ieșit împreună cu fetele celor din partea locului, adică cu nălucirile sensibile, nu ar fi înjosit-o Sichem, fiul lui Emor. Sichem se tâlcuiește „spate”, iar Emor „măgarul”, adică trupul. Deci spatele trupului, adică Sichem al lui Emor, e legea de dinapoi, nu cea de dinainte, adică cea de pe urmă, nu cea dintâi. Căci la început, adică înainte (înainte de a se fi săvârșit poruncii dumnezeiești), nu avea trupul omenesc, adică Emor, legea păcatului, adică pe Sichem, ci legea păcatului a odrăslit în trup mai pe urmă, din pricina neascultării. Cunoscând Scriptura acest lucru și voind să indice ivirea ulterioară acestei legi, a numit-o Sichem, adică „spate”, sau ceea ce e mai pe urmă, căci spatele arată prin fire ceea ce se află la urmă.

Deci bine este ca înainte de deprinderea desăvârșită, să ne apucăm de contemplarea naturală, ca nu cumva, căutând să aflăm rațiunile duhovnicești din făpturile văzute, să adunăm, prin neatenție, patimi. Căci în cei desăvârșiți stăpânesc mai mult înfățișările externe ale lucrurilor văzute, care preocupă simțurile, decât rațiunile lucrurilor ascunse în înfățișări, care preocupă sufletul.

Scolii

Contemplația simplă a lucrurilor are nevoie de un suflet slobozit de patimi. Sufletul acesta se numește Ierusalim, pentru virtutea desăvârșită și pentru cunoștința nematerială cuprinsă în el. el se dobândește când sunt înlăturate nu numai patimile, ci și doar închipuirile sensibile, pe care Scriptura le-a numit apele izvoarelor din afară. (1)

Credința mângâie și încurajează mintea războită, întărind-o cu nădejdea autorului. Iar nădejdea, punându-ne sub ochi ajutorul în care credem, respingem năvălirea vrăjmașilor. În sfârșit iubirea sleiește de putere atacul vrăjmașilor împotriva a minții iubitoare de Dumnezeu, slăbindu-l cu desăvârșire, prin setea după Dumnezeu. (2)

Prima înviere a lui Dumnezeu în noi, după ce a fost omorât prin neștiință, este grăirea bine gospodărită prin faptele poruncilor. (3)

Fără puterea (facultatea) rațiunii, zice, nu există cunoștință știutoare. Iar fără cunoștință nu poate exista credința²⁸⁴, din care iese ca un rod bun nădejdea, prin care cel credincios se află cu cele viitoare ca și cu cele de față. La fel fără puterea poftitoare nu poate exista dorul, al cărui sfârșit (capăt final) este iubirea. Căci a iubi ceva este propriu poftei. În sfârșit fără puterea iuțimii, care întărește pofta ca să ajungă la unirea cu aceea ce o desfată, nu poate veni pacea, dacă „pacea” înseamnă într-adevăr posibilitatea netulburată și totală a lucrului dorit. (6)

Rațiunea, zice, este izvorul gândurilor cunoscătoare (gnostice), precum iuțimea și pofta a celor impulsive și poftitoare. (7)

Ezechia, în înțeles mai înalt, e mintea care filozofează cu fapta, precum cetatea e sufletul, iar izvorul, diferitele forme ale lucrurilor sensibile. Apele sunt închipuirile sau înțelesurile lor, iar râul, cunoștința, adunată din înțelesurile lucrurilor sensibile prin contemplația naturală. (8)

Nu trebuie, zice, cel ce s-a curățit încă de patimi să se apuce de contemplarea naturală. Căci icoanele lucrurilor sensibile pot da minții o formă pătimașă, dacă nu e cu desăvârșire eliberată de patimi. (9)

Mintea, care zăbovește cu închipuirea la înfățișările lucrurilor sensibile de dragul simțirii, se face creatoarea unor patimi necurate, nestrăbătând prin contemplare spre realitățile inteligibile înrudite cu ea. (10)

Când rațiunea e fără de minte, iar mânia precipitată și pofta nerațională, ajunge stăpână pe suflet neștiința, tirania și desfrâul. Din acestea se naște deprinderea păcatului cu fapta, împletită cu diferitele plăceri ale simțurilor. Pe aceasta o indică numărul celor 185000. căci înmulțind pe 60 cu 3, pentru pornirea desăvârșită a fiecărei puteri (facultăți) spre rele și adăugând pe cinci, pentru plăcerea aflătoare în simțuri, căpătăm acest număr, care înseamnă deprinderea ce făptuiește răul. Dispunând diavolul de această deprindere, pătrunde cu silnicie în suflet. Dar Dumnezeu o ucide ca printr-un înger, prin rațiunea înțelepciunii cunoscătoare (gnostice) și scapă sufletul, acest adevărat Ierusalim, și mintea din suflet, de primejdia de a fi robite de păcat. (11)

Poporul de la ziduri sunt gândurile înnăscute firii noastre. (12)

Prieten e aici Domnul. Rănile de la El sunt diferitele feluri de cercetări, aduse în vederea mântuirii asupra fiecăruia, spre chinuirea trupului sau a cugetului trupesc, ca duhul să se mântuiască în ziua Domnului. Dușmanul este diavolul. Iar sărutările lui sunt diferitele feluri de plăceri ale simțurilor, prin care amăgind sufletul îl înduplecă să se despartă de iubirea Celui ce care l-a făcut. (13)

Senaherib se tălmăcește „ispita uscăciunii”, pe de-o parte fiindcă usucă inimile celor ce ascultă de el, despărțindu-le de harul din care izvorăsc gândurile sfinte, pe de alta fiindcă el însuși este uscat, ca unul ce este sărac și lipsit, neavând nimic al său. De aceea se ascunde cu viclenie, ca un tâlhar, în înfățișările lucrurilor sensibile, când năvălește împotriva noastră. (14)

Tot ce-oi de prisos și peste trebuința firească, este necumpătare. Iar aceasta e calea diavolului spre suflet. Dar tot prin ea se întoarce acela de rușine în țara lui, când firea e povățuită de înfrânare. Sau iarăși, calea e formată din afectele naturale, care atunci când sunt satisfăcută peste trebuință aduc pe diavol în suflet, iar când sunt satisfăcute potrivit cu trebuința îl întorc prin ele spre țara lui. Iar țara acestuia este deprinderea și confuzia învârtoșată a viciului, în care trăiește totdeauna și la care duce pe cei biruiți de iubirea celor materiale. (15)

Cel ce întoarce gândurile spre virtute, le-a dat odihnă, depărtându-le de învălmășeala nestatornică a patimilor. (16)

Mintea unindu-și, conform naturii, prin mijlocirea rațiunii, lucrarea simțurilor, adună cunoștința adevărată din contemplația naturală, iar acestei cunoștințe i s-a spus râu ce străbate sufletul, pentru prezența cugetării în lucrarea simțurilor. (17)

Aplecarea voii are „alăturea” de sine în chip natural virtualitatea unei destoinicii și i se „adaugă” o deprindere, căci deprinderea se adaugă la destoinicie. Iar deprinderea e „combinată” totdeauna cu lucrarea, chiar dacă aceasta nu se arată continuu, lipsind de multe ori condițiile materiale. (18)

Prin „legarea” numerelor înțelege enunțarea numerelor simple până la 10, deosebindu-se prin copula „și”; de pildă 6și 5. Ea arată destoinicia potențiale de a lucra virtutea sau păcatul, după cum se vorbește în Scriptură despre astfel de numere în sens bun sau rău. Prin „adăugarea” unui număr înțelege adaosul unui număr simplu, constătător din unimi, la un număr înmulțit în sine însuși. În acest caz, iarăși se deosebesc prin conjuncția „și”, de pildă: șasezeci-și-cinci, sau o sută optzeci și cinci, cum e numărul nostru. Ea arată nu numai destoinicia de a lucra prin simțuri, ci și deprinderea de a săvârși virtutea sau viciul prin simțuri. Iar prin „împreunarea” numerelor, înțelege întâlnirea numerelor înmulțite în ele însele, care de asemenea se deosebesc prin conjuncția „și”; de pildă 60 și 40, sau 500 și 600 și cele asemenea. Acestea arată nu numai destoinicia virtuală și deprinderea de a lucra, ci și lucrarea virtuții sau a păcatului prin simțuri în baza deprinderii. Prin urmare cel ce cunoaște sensul fiecărui număr până la zece, va ști ce înseamnă în Scriptură fiecare număr, după cum se leagă, se adaugă, sau se împreună. Unitatea (1) înseamnă neamestecarea, doimea (2)deosebirea, treimea (3) egalul și inteligibilul, patru (4) indică lucrurile sensibile, cinci (5) simțurile și cercul, (6) șase activitatea și desăvârșirea, șapte (7) rotunjirea și neamestecarea, opt (8) stabilirea și nemișcarea, nouă (9) hotarul între materie și formă, sau între cele sensibile și simțire, zece (10) atotplinul. (19)

Cain este legea trupului, cea dintâi pe care o naște Adam după ce-a călcat porunca dumnezeiască. Iar Abel este cugetul duhului, pe care-l naște tot acela mai pe urmă prin căință. Pe acesta îl ucide Cain, fiindcă a purces la contemplarea naturii înainte de a dobândi deprinderea săvârșită în acest scop. Dar cine va omorî pe Cain se va dezlega de șapte răzbunători, zice Dumnezeu.(Fac. 4,15). Pe el îl numește în Evanghelie tot Dumnezeu „duh viclean”, „care ia cu sine șapte duhuri mai rele decât el”(Mat. 12,45). Acesta este poate gândul iubirii trupești de sine, sau al lăcomiei pântecelui, căruia îi urmează totdeauna gândul curviei și al iubirii de argint, al întristării și al mâniei, al trândăviei deșarte și al mândriei. Deci cel ce ucide pe Cain, adică lăcomia pântecelui, a ucis împreună cu ea și patimile, care odrăslesc în urma ei, după cuvântul: „Cel ce va ucide pe Cain, se va dezlega de șapte răzbunări”. (20)

Legea nașterii și a stricăciunii trupului, potrivit căreia naștem și ne naștem, a pătruns mai pe urmă firea oamenilor din pricina greșelii, fiindcă n-am păzit legea îndumnezeitoare a duhului, ascultând de prima poruncă. (21)

Note

Deși s-ar putea traduce și așa: rațiunea cea după ființă, pe baza căreia cunoaștem făptura respectivă. Fie într-un sens, fie într-altul, rațiunea oricărei făpturi e o fortificație care nu poate fi dărâmată, sau alterată. Rațiunea aceasta ține laolaltă ca un turn părțile unei făpturi. Tot așa face și rațiunea mai generală a mai multor lucruri, ca acestea. (270)

E plăcerea pentru lucrurile prinse în șuvoiul devenirii. Sau plăcerea pentru fenomenul apariției și creșterii lucrurilor și tristețea pentru fenomenul vestejirii și dispariției lor. (272)

Unificarea tuturor tendințelor sufletești într-o direcție bună dă o mare putere omului. Dar ea se face foarte greu. Căci sunt unele tendințe care fac opoziție. și atunci se pornește un război înlăuntrul omului prin înfrângerea recalcitranților,. Iată cum descrie Blondel această strategie: „Există în om o multiplicitate de tendințe, de apetituri mai mult sau mai puțin concertate sau divergențe, un polipsihism de care s-a putut spune că sunt ca un popor numeros ce are să stea sub șefia sau sub guvernământul rațiunii și al voinței și între care se găsesc atât supușii docili și disciplinați, cât și recalcitranți și disidenți. Ceea ce s-a numit asceza și lupta spirituală nu e decât manifestarea și metoda aplicabilă la această istorie lăuntrică, în această militia hommis adversus et propter semet-ipsum”. Aceasta pentru că în fața oricărei atitudini definite și hotărâte se ridică, din spirit de contradicție, partida nemulțumiților … Orice efort inițial este ca o declarație de război moliciunii și împrăștierii forțelor vii, care au și ele instinctul conservării și independenței”. Acestea trezesc în noi „stări de conștiință străine sau ostile, voiri noi care se ridică împotriva voinței”. Lupta aprigă începe deci abia în cei ce s-au hotărât la o viață mai conformă cu poruncile dumnezeiești. și asupra lui Ezechia pornesc dușmanii când au văzut opera de consolidare ce-a purces să o înfăptuiască. (275)

Contemplarea naturală nu e rea. Dar ea nu se poate face fără primejdie decât pe treapta a doua, după curățirea patimilor, dar și atunci trebuie oprită când se simte ispita celui rău de a asocia la înțelesurile sau la chipurile lucrurilor, gânduri de pildă. (277)

Numărul 5 reprezintă simțurile, numărul 6 fiind alcătuit din 2x3, reprezintă cele trei puteri (facultăți) sufletești. „Legarea”, „adunarea”, sau „împreunarea” acestor numere reprezintă o unire tot mai deplină. Lor le corespunde „alăturarea”, „adăugarea” și „combinarea” puterilor sufletești cu simțurile, de asemenea într-o gradație. De pildă 5 „legat” cu 6, ca unimi simple, reprezintă simpla „alăturare” potențială a simțurilor cu puterile sufletului; multiplul lui 6 „adunat” cu 5 (de pildă 180+5) reprezintă „adăugarea” simțurilor la puterile sufletești și înseamnă deprinderea acestora de-a lucra prin simțuri. Iar multiplul lui 6 „împreunat” cu multiplul lui 5, reprezintă „combinarea” puterilor sufletești cu simțurile în sinteza deplină a împlinirii faptei bune sau a păcatului, în baza potenței și a deprinderii. (280)

E vorba de credința progresată, luminată de evidență, nu de credința de la început. (284)

Cuvântul Sfintei Scripturi, deși are margini (e circumscris) după literă, sfârșindu-se deodată cu timpul în care se petrec lucrurile istorisite, după duh, în înțelesurile lui mai înalte, rămâne totdeauna fără hotar (necircumscris) după natură. Căci ce voiesc să asculte cu inima curată sfatul Scripturii, se cuvine să creadă că și cuvântul grăit de El se aseamănă mai mult Lui²⁹⁰. Fiindcă dacă Dumnezeu este cel ce a grăit, iar El este după ființă nehotărnicit, e vădit că și cuvântul grăit de El e nehotărnicit.

Așadar, chiar dacă cele petrecute figurat în timpul lui Ezechia au luat sfârșit, contemplând duhovnicește întâmplările istorisite care s-au sfârșit atunci, să admirăm înțelepciunea Duhului Sfânt care le-a scris. Căci în fiecare dintre cei ce se împărtășesc de firea omenească a așezat putința ca să realizeze în sine așa cum trebuie și cum se cuvine celor scrise. Astfel oricine vrea să se facă învățăcel al cuvântului dumnezeiesc și să nu socotească nimic din cele prezente și trecătoare deopotrivă cu virtutea, poate deveni un alt Ezechia în duh. Ba și un alt Isaia, neîmpiedicat de nimic să se roage, să strige la cer, să fie auzit și să obțină de la Dumnezeu, printr-un Înger, distrugerea și pierirea celor ce îl războiesc spiritual.

Dar ce vrea să Înțeleagă Sfânta Scriptură în lumina cunoștinței lui Hristos, ca referindu-se la suflet, trebuie să se exercite cu toată sârguința și în tălmăcirea numelor, care poate să lămurească tot înțelesul celor scrise. E nevoie să facă aceasta dacă vrea să ajungă la înțelegerea întocmai a celor scrise și să nu coboare în chip iudaic înălțimea Duhului la pământ spre trup, închizând (circumscriind) făgăduințele dumnezeiești și nestricăcioase ale bunurilor spirituale în stricăciunea bunurilor trecătoare, precum o fac unii dintre așa zișii creștini. Aceștia poartă în chip mincinos numele care derivă de la Hristos, dovedindu-se că tăgăduiesc prin faptele lor înțelesul lui și umblând pe o cale contrară lui Hristos, cum va arăta pe scurt cuvântul nostru.

Căci Dumnezeu a venit la noi făcându-se om, pe lângă alte pricini tainice pe care nu le poate pătrunde nici o rațiune, și pentru ca să plinească legea duhovnicește, prin înlăturarea literei, și să înalțe și să facă arătată puterea ei de viață făcătoare, depărtând partea care omoară. Iar partea legii care omoară, după dumnezeiescul Apostol, litera, precum puterea de viață făcătoare a ei este duhul. Căci zice: „litera omoară, iar duhul face viu”. Dar dacă-i așa, creștinii mincinoși de care vorbeam, au ales fățiș partea contrară a lui Hristos și au ignorat toată taina întrupării. Ei nu numai că și-au îngropat prin literă toată puterea înțelegerii și n-au voit să fie după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, ci au ales mai bine să fie pământ, potrivit amenințării, și să se întoarcă la pământ, prin afecțiunea lor față de literă, ca față de pământ, în loc să aleagă legătura cu cerul, adică cu duhul, și să fie răpiți în văzduh, adică în lumina spirituală, întru întâmpinarea Domnului, în nori, adică în contemplațiile înalte, și astfel să fie totdeauna împreună cu El prin cunoștință. De aceea cu drept cuvânt se cade să ne scârbim de aceștia, întrucât se aleg cu o pagubă insuportabilă din pricina neștiinței, dar și ne întristăm, întrucât dau multe prilejuri Iudeilor spre întipărirea în necredință. Dar noi lăsându-i pe aceia să fie așa cum vor, să ne întoarcem la noi înșine și la Scriptură, începând cercetarea duhovnicească a capitolului de față cu tălmăcirea numelor.

Deci Ezechia se tălmăcește „puterea lui Dumnezeu”; Ahaz, tatăl lui, înseamnă „forță”; Isaia se tălmăcește „ridicarea lui Dumnezeu”, adică „Înălțarea lui Dumnezeu”; iar Amos, tatăl lui, înseamnă „popor al ostenelii”. „Puterea lui Dumnezeu” este virtutea care omoară patimile și străjuiește gândurile evlavioase și pe care o naște lucrarea poruncilor, care nu e decât „forță”, luată în înțeles moral. Prin acestea nimicim, cu ajutorul lui Dumnezeu, mai bine zis cu puterea Lui, Puterile rele care se împotrivesc celor bune. Iar „Înălțimea lui Dumnezeu” este cunoștința adevărului, pe care o naște „osteneala” contemplării făpturilor și sudorile împreunate cu lucrarea virtuților, care (sudori) devin părinții acelei osteneli. Prin cunoștință nimicim cu totul puterea minciunii,, care se împotrivește adevărului, umilind și surpând „toată înălțarea duhurilor rele ce se ridică împotriva cunoașterii lui Dumnezeu”. (2Cor. 10,5).

Iar „rugăciunea” este cererea acelor lucruri, pe care obișnuiește Dumnezeu să le dea oamenilor spre mântuire. și pe drept cuvânt. Căci dacă votul este făgăduirea acelor bunuri (virtuți) care se aduc lui Dumnezeu din partea oamenilor, rugăciunea va fi cererea acelor bunuri, pe care le hărăzește Dumnezeu oamenilor spre mântuire. Ea deci aduce răsplata dispoziției cu care am făcut mai înainte făgăduințele.

Iar „strigarea” este stăruința și sporirea în lucrarea diferitelor chipuri ale virtuților și în contemplarea diferitelor vederi ale cunoștinței, în vremea năvălirii dracilor cei răi. Pe aceasta o ascultă Dumnezeu în chip firesc mai mult decât pe toate, căci se bucură mai mult de dispoziția celor ce cultivă virtutea și cunoștința, decât de un glas mare.

Prin „cer” se înțelege în Sfânta Scriptură adeseori însuși Dumnezeu, precum spune undeva Ioan Înaintemergătorul, marele propovăduitor al adevărului: „Nu poate omul să ia nimic de la sine, de nu-i va fi dat lui din cer, adică „de la Dumnezeu”, căci „toată darea cea bună și tot darul cel desăvârșit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor”. În acest înțeles trebuie luat cuvântul „cer” din textul Scripturii, dat în capitol. Dar Scriptura mai numește „cer” și Puterile cerești, după cuvântul: „Cerul îmi este mie scaun”. Aceasta pentru că Dumnezeu se odihnește în ființele simple și netrupești. Iar dacă ar spune cineva că și mintea omenească, curățită de toată nălucirea materială și împodobită cu rațiunile dumnezeiești ale celor inteligibile, este „cer”, nu ar cădea, după părerea mea, din adevăr. Dar nici cel care ar numi „cer”, înălțimea cunoștinței spirituale din oameni, nu ar greși. Căci într-adevăr cunoștința adevărată se face, asemenea cerului, scaun al lui Dumnezeu, primind pe Dumnezeu să se întroneze în ea, prin tendința nestrămutată a dorinței ei ferme și înalte spre bine. La fel lucrarea curată a virtuților este numită „așternut al picioarelor Lui”, întrucât primește deasupra ei tălpile dumnezeiești și nu le lasă câtuși de puțin să se murdărească de întinăciunile trupului, înțelegând prin pământ trupul.

Deci regele Ezechia închipuie, după tălmăcirea numelui său, virtutea, deoarece acest nume, tradus în limba grecească, înseamnă „puterea lui Dumnezeu”, iar puterea lui Dumnezeu împotriva Puterilor vrăjmașe se manifestă numai prin virtute. Ahaz, tatăl lui Ezechia se tălmăcește „Forță” și indică lucrarea poruncilor, precum s-a spus mai înainte. Din această lucrare se naște puterea dumnezeiască a virtuții. Proorocul Isaia închipuiește cunoștința celor înalte, căci numele lui, tălmăcit, înseamnă „Înălțimea lui Dumnezeu”. El indică înălțimea cunoștinței celei după Dumnezeu, născută din osteneala diferitelor contemplări ale lucrurilor. Căci Amos înseamnă „osteneala poporului” precum am arătat.

Prin urmare acesta fiind înțelesul numerelor, e vădit ca orice iubitor de înțelepciune și evlavios, înarmat cu virtute și cunoștință, sau cu înfăptuire și cu contemplație, când va vedea năvălind asupra lui, prin afecte, Puterea vicleană, cum a pornit asupra lui Ezechia împăratul Asirienilor, va socoti că nu poate avea decât un singur ajutor spre împrăștierea relelor: pe Dumnezeu. Iar pe acesta și-L va face milostiv, strigând fără glas, prin stăruință și mai mare în virtute și cunoaștere. și așa va primi în ajutor, mai bine zis spre mântuire, un Înger, adică o rațiune mai înaltă a înțelepciunii și a cunoștinței, care va zdrobi pe tot puternicul și războinicul, căpetenia și conducătorul de oaste din tabăra împăratului Asur, și-l va întoarce pe el cu rușinea feței în țara lui. Căci împărăția vicleană și pierzătoare a diavolului, închipuită prin împărăția Asirienilor, pornind război împotriva virtuții și a cunoștinței oamenilor, caută să le doboare sufletul prin puterile (facultățile) înnăscute ale lor. Întâi le ațâță puterea poftitoare, ca să dorească cele potrivnice firii, îndemnând-o să aleagă cele sensibile în loc de cele inteligibile, apoi le răscolește iuțimea, ca să lupte pentru lucrul sensibil ales de poftă; în sfârșit învață rațiunea să născocească moduri ale plăcerilor celor după simțuri. Cu un cuvânt ea așează ca stăpână peste aceste puteri lucrurile sensibile, sau face să domnească peste facultățile sufletului, legea pământului.

Deci „puternic” a numit Scriptura pe dracul viclean care pune stăpânire peste poftă și o aprinde spre dorințele necuviincioase ale plăcerilor urâte. Căci nimic nu e mai puternic și mai silnic decât pofta naturală. Iar „războinic” a numit pe dracul care se așează în iuțime și o face să se lupte necurmat pentru plăceri. „Căpetenie” a numit pe cel ce se ascunde în chip nevăzut în înfățișările lucrurilor sensibile și cheamă în chip amăgitor spre fiecare din ele dorințele sufletului prin fiecare simț. și a numit Scriptura pe acesta „căpetenie”, pentru faptul că el face ca fiecare patimă să fie stăpânită de ceva corespunzător din cele sensibile. Căci fără vreun lucru sensibil, care să atragă puterile sufletului spre el, prin mijlocirea vreunui simț, n-ar lua ființă patima. Iar „conducător de oaste” a numit pe dracul care abuzează de facultatea rațională a sufletului, mișcând-o spre născocirea și aflarea tuturor căilor ce duc spre rău. În sfârșit „fața” diavolului este poleiala plăcerii, prin care pune stăpânire peste orice suflet ce se grăbește să o primească și prețuiește mult lucrurile sensibile care vrăjesc simțurile, decât contemplarea celor inteligibile, care îngrașă mintea. Această „față” o rușinează cel ce a primit de la Dumnezeu, prin rugăciune, rațiunea înțelepciunii, care nimicește toată Puterea vicleană, adică desființează cu desăvârșire tirania cea rea, care tulbură sufletul. Căci „i-a nimicit”, zice Scriptura, nu i-a zdrobit. Fiindcă zdrobirea are ca efect numai încetarea activității pătimașe, iar „nimicirea” este desființarea totală chiar și a mișcărilor din cugetare.

Iar țara regelui Asur, adică a diavolului viclean și atotrău, este deprinderea învârtoșată și dură a păcatului sau a neștiinței, deprindere lipsită de orice căldură a viață pe care o dă virtutea și de orice lumină spirituală pe care o aduce cunoștința. Diavolul se întoarce singur în ea după încercarea nereușită a atacului. Căci prin atacul său n-a putut strămuta în această deprindere a sa Ierusalimul, adică sufletul iubitor de Dumnezeu și cu totul nepătimaș care are în sine, ca pe un Ezechia, rațiunea desăvârșită a făptuirii, și, ca pe un Isaia, mintea luminată de cunoștință, care dobândesc îndurarea lui Dumnezeu și nimicesc prin Înger puterea cea rea.

Așa am înțeles eu locul, după Puterea mea. Dacă poate cineva să vadă în cele spuse un înțeles mai înalt, ne va face și nouă și lui bucurie, arătând acest înțeles mai de preț al celor scris. Căci am spus mai înainte despre cuvântul Scripturii duhovnicești, că rămâne totdeauna fără hotar (necircumscris), hotărnicind (circumscriind) pe toți cei ce-l grăiesc. Deci chiar de am spus ceva după puterea mea, și aceasta luându-mi o mare îndrăzneală, nu im îmbrățișat tot înțelesul celor scrise, acesta aflându-se infinit mai presus de puterea mea.

Scolii

Precum Dumnezeu după ființă nu e supus cunoașterii, la fel nici cuvântul lui nu poate fi cuprins prin cunoștința noastră. (1)

Cei ce își lipesc cugetarea în chip iudaic numai de literă, așteaptă făgăduințele bunurilor neprihănite în veacul acesta, necunoscând bunurile firești ale sufletului. (2)

Cel ce poartă „chipul celui ceresc”, se sârguiesc să urmeze în toate duhului Sfintei Scripturi, care conservă sufletul prin virtute și cunoștință. Iar cel ce poartă ”chipul celui pământesc”, cultivă numai litera, care susține slujirea trupească prin simțuri, ce dă naștere patimilor. (3)

Făptuirea naște virtutea, ca Ahaz pe Ezechia. (4)

Contemplația naște cunoștința, ca Amos pe Isaia. (5)

Cel ce își însoțește cunoștința cu făptuirea și făptuirea cu cunoștința, e scaun și așternut picioarelor lui Dumnezeu. Scaun pentru cunoștință, așternut picioarelor pentru făptuire²⁹⁷. (6)

Tabăra regelui Asiriei este adunarea gândurilor rele. „Puternic” în ea este acela care mișcă dorințele naturale spre plăcere. „Războinic” este cel ce stârnește mânia spre păzirea plăcerilor. „Căpetenie”, cel ce ațâță simțurile prin înfățișările lucrurilor văzute, iar „conducător de oaste” cel ce dă chip patimilor și născocește mijloacele și modurile de înfăptuire a lor. (7)

Fără un lucru sensibil nu se produce patima. Căci dacă nu este femeie, nici curvie; dacă nu sunt mâncăruri, nu este nici lăcomie; și dacă nu este aur, nu există nici patima iubirii de arginți. Deci orice mișcare pătimașă a puterilor noastre naturale e stăpânită de un lucru sensibil, sau de un drac, care ațâță prin acel lucru sufletul spre păcat. (8)

„Zdrobirea” oprește lucrarea, nimicirea” desființează chiar și gândul răului. (9)

Precum partea de miazănoapte a pământului nu se bucură de soare, la fel nici deprinderea rea, în care locuiește diavolul nu primește lumina cunoștinței. (10)

Note

 Cuvântul Scripturii se aseamănă mai mult lui Dumnezeu cel necircumscris, decât omului mărginit, de la care l-a împrumutat Dumnezeu. Căci în gura lui Dumnezeu cuvântul omenesc își lărgește cuprinsul la infinit, potrivit cu cel ce îl folosește. (290)

Deci cele două trepte (practica și gnoza) nu se exclud, ci treapta cunoașterii păstrează făptuirea virtuoasă. (297)

 Dumnezeu, zidind toată firea cea văzută, n-a lăsat-o să se miște numai prin simțire, ci a semănat cu înțelepciune în fiecare din speciile care o alcătuiesc rațiuni duhovnicești de-ale înțelepciunii și moduri de purtare cuviincioasă. Iar aceasta a făcut-o ca nu numai prin făpturile tăcute să se vestească cu glas mare Făcătorul lor, arătat prin rațiunile lucrurilor, ci omul, povățuit de legile și modurile naturale ale celor văzute, să afle cu ușurință calea învățăturii care duce spre El. Căci era propriu bunătății supreme ca să facă nu numai din ființele dumnezeiești și netrupești ale celor spirituale, chipuri ale slavei tainice și dumnezeiești, ca unele ce primesc, după cât le e îngăduit, analog cu ele însele, splendoarea mai presus de înțelegere a frumuseții neajunse, ci să amestece și în lucrurile sensibile, care sunt atât de departe de ființele spirituale, urme din măreția proprie, ca să poată transporta prin ele mintea omenească în chip neamăgitor spre Dumnezeu, ajutând-o să se ridice mai presus de toate cele văzute și să lase în urma ei toate cele aflătoare la mijloc, prin care și-a tăiat acest drum.

Dar nu numai pentru aceasta, ci și ca să nu mai aibă nici unul din cei ce slujesc făpturii în loc de Făcător, putința să-și scuze neștiința, odată ce aude făptura vestind mai puternic decât orice glas pe Făcătorul ei.

Dar dacă Făcătorul celor văzute a semănat în fire în chip natural rațiuni duhovnicești de-ale înțelepciunii și moduri de purtare cuviincioasă, atunci urmează că orice minte încununată cum se cuvine, cu virtute și cunoștință, împărățind, asemenea marelui Ezechia, peste Ierusalim, adică peste o deprindere ce nu vede decât pacea, sau peste o stare lipsită de orice patimi (căci Ierusalim se tâlcuiește „vederea păcii”), are toată zidirea în stăpânirea ei prin formele care o alcătuiesc. Iar zidirea îi aduce lui Dumnezeu, prin mijlocirea minții, rațiunile duhovnicești ale cunoștinței, ca pe niște „daruri”, iar minții îi oferă, ca pe niște „plocoane”, modurile virtuții conforme cu legea naturală, care există în ea. și prin amândouă călăuzește pe drumul drept mintea, care poate să-și câștige prin ele o mare strălucire, adică mintea iubitoare de înțelepciune, care se desăvârșește prin rațiune și viață, sau prin fapte și contemplație. Scriptura spune apropiat că Domnului se aduc „daruri”, iar regelui „plocoane”. Căci, precum spun cei ce s-au sârguit cu aceste lucruri, „daruri” se numesc, după înțelesul lor exact, lucrurile ce se aduc acelora care nu duc lipsă de ele. De aici vine obiceiul obștesc al oamenilor de a numi lucrurile pe care le aduc regilor „daruri”. Acest obicei are poate în vedere faptul că cei ce le primesc nu sunt lipiți de ele.

De asemenea ar putea spune cineva din cei cu râvnă în toate, că tot din această pricină s-au numit „daruri” lucrurile aduse de magi Domnului, care din iubirea de oameni s-a făcut asemenea nouă. Desigur că spunând aceasta nu va schimba nimic din adevărul simbolului.

Aducând deci Domnului rațiunile duhovnicești din lucruri, i le aducem ca „daruri” întrucât El prin fire nu e lipsit de nici una din acestea. Căci nu îi aducem Domnului, pe lângă altele, rațiunile lucrurilor, pentru că ar fi lipsit de ele, ci ca să-l lăudăm întrucâtva, după puterea noastră, ca unii ce suntem îndatorați la aceasta, din făpturile Lui. Iar „plocoane” primește cele ce se îndeletnicește plin de râvnă cu filosofia dumnezeiască, ca unul ce are lipsă prin fire atât de modurile naturii prin virtute cât și de rațiunile ei pentru cunoaștere.

Dar se pot înțelege și astfel „darurile”. Dacă „darul” este ceea ce se dă celor de mai înainte n-au adus nimic, putem spune că mintea cunoscătoare (gnostică) primește ca „daruri”, din contemplarea lucrurilor, rațiunile care alcătuiesc (susțin) credința fără nici o demonstrație raționale și care sunt aduse prin ea Domnului. Căci pentru credință nu aduce nimeni nimic mai înainte. Fiindcă mintea Îl privește în chip firesc și fără nici o meșteșugire pe Făcătorul propriu, întrucât Îi vestește zidirea. Pentru că ce ar putea să aducă cineva de valoare egală cu credința, ca să primească credința în Dumnezeu ca datorie și nu ca „dar”. Iar ca „plocoane” primește legile naturale ale lucrurilor, imitându-le prin modurile sale de viețuire, adică aducând mai înainte de dobândirea lor ostenelile căinței²⁹⁹. Prin aceasta dezbracă întâi pe omul cel vechi și abia după aceea iese la culesul roadelor dreptății, adunând diferitele moduri ale virtuții, sădite în făpturi. Căci nu și le-ar putea însuși pe acestea, dacă nu ar dezbrăca mai întâi pe omul cel vechi, strâmbându-l la culme prin osteneli și sudori multe, așa cum face șarpele când năpârlește.

Astfel, mintea cunoscătoare (gnostică) primește ca „daruri” pentru Dumnezeu, rațiunile susținătoare ale credinței, culese din lucruri, neaducând și nedând înainte de ele nimic. Căci „cine a dat Lui mai înainte ceva și se va întoarce Lui” (Rom. 8,35).

și primește ca „plocoane” legile naturale ale lucrurilor, imitându-le prin modurile sale de viețuire. De pildă, mintea înțeleaptă imitând legea naturală a bolții cerești, primește ca „plocon” putința de a se menține pururi în mișcare cea mai regulată și mai constantă a virtuții și a cunoștinței, mișcare ce poartă cu sine în chip ferm rațiunile luminoase, atotstrălucitoare ale lucrurilor, întocmai ca pe niște stele.

Sau imitând legea naturală a soarelui, care își schimbă lucrurile după trebuințele Universului, primește alt „plocon” și anume buna chibzuială, prin care se acomodează cu înțelepciune și după cuviință tuturor împrejurărilor, rămânând totdeauna aceeași prin identificare neîmpuținată a luminai pe care o răspândește prin virtute și cunoștință.

De asemenea primește de la vultur puterea de a privi țintă spre strălucirea dumnezeiască a luminii pure, fără să i se vatăme câtuși de puțin pupila spirituală de către raza atotstrălucitoare.

Imită apoi cerbul, străbătând ca pe niște munți înălțimile vederilor dumnezeiești și nimicind prin discernământul rațiunii patimile ascunse în firea lucrurilor ca niște otrăvuri; apoi strângând prin multele și feluritele izvoare ale cunoștinței, veninul răutății rămas cu vreo ocazie oarecare.

Nu mai puțin imită mersul sprinten al caprei și siguranța pasării, sărind ca o capră peste cursele dracilor ce poartă război împotriva virtuții, și zburând ca o pasăre peste lanțurile duhurilor ce luptă împotriva cunoștinței.³⁰¹

Spun unii că oasele leului, ciocnindu-se unul de altul, scot scântei. Deci și aceasta o imită mintea care se îndeletnicește prin fire cu cunoașterea și cu slujirea lui Dumnezeu, întrucât caută adevărul prin dezbateri, lovind între ele gândurile evlavioase ca pe niște oase și aprinzând astfel focul cunoștinței.

Se face apoi înțeleaptă ca șarpele și blândă ca porumbul, întrucât își păstrează în orice împrejurare credința nezdrobită, ca pe un cap, și leapădă din sine oțărirea mâniei ca un porumb, neștiind să poarte gând rău față de cei ce-o necăjesc și-o batjocoresc.

Ba primește și de la turturea ca „plocon”, silința de a-i imita nevinovăția, făcând prin voință toate cele ce le fac făpturile necuvântătoare din necesitate.

Astfel mintea iubitoare de înțelepciune, contemplând întru cunoștință lumea făpturilor după rațiunea sau modul de viață natural al fiecăreia dacă se îndeletnicește cu cunoașterea, (dacă e gnostică), primește rațiunile duhovnicești ale lucrurilor, ca pe niște „daruri” aduse lui Dumnezeu de creațiune, iar dacă se îndeletnicește cu făptuirea (dacă e practică), imitând prin modurile sale de viețuire legile naturale ale lucrurilor, primește „plocoanele”, dezvăluind în sine, prin viața ce o trăiește, toată măreția înțelepciunii dumnezeiești purtată în chip nevăzut de făpturi.

Cineva ar putea susține că Scriptura a spus că lui Dumnezeu I se aduc „daruri”, pentru că a voit să arate la nemărginirea bunătății dumnezeiești, care primește de la noi ca „daruri” cele ce ni le-a dat, ca și când nu ne-ar fi dat mai înainte nimic, socotind ca venind de la noi tot ce-i aducem. Desigur că și aceasta ar avea dreptate spunând așa, căci arată cât de mare și negrăită e bunătatea lui Dumnezeu față de noi, primind ale sale ca venind din partea noastră și mărturisindu-și trebuința după ele, ca după lucruri străine.

„și s-a înălțat, zice, Ezechia în ochi tuturor neamurilor”. Cel ce a ajuns prin fapte și contemplație, asemenea lui Ezechia, pe cel mai înalt pisc al virtuții și al cunoștinței, pe drept cuvânt s-a înălțat mai sus decât toate neamurile, adică s-a ridicat prin făptuire deasupra patimilor trupești și necinstite și a corpurilor zise naturale; și simplu grăind, ca să arăt pe scurt, deasupra tuturor celor ce cad sub simțuri, străbătând prin contemplație și cunoștință (în chip gnostic) toate rațiunile din ele. Căci și acestea se numesc în Scriptură în chip figurat „neamuri”, fiind prin natura lor de alt neam în raport cu sufletul și mintea. Dar întrucât acestea nu se războiesc împotriva minții. Dumnezeu nu a poruncit câtuși de puțin să se poarte război contra lor. Căci nu ni s-a poruncit să luptăm cu făpturile din afară, din afara simțurilor, ci să luptăm fără încetare cu patimile de ocară ce locuiesc în noi, adică în pământul inimii, împotriva firii. Cu acestea trebuie să luptăm până le vom stârpi din el și vom ajunge singuri stăpâni peste acest pământ, care va fi de aici înainte netulburat, odată ce au fost nimicite patimile străine. De aceea Scriptura vorbind despre „darurile” ce se aduceau lui Dumnezeu și despre „plocoanele” ce se aduceau regelui, nu a spus simplu: „Toți aduceau daruri lui Dumnezeu și plocoane regelui”, ci „mulți”, adică nu toate neamurile, ci multe neamuri. Prin acestea se arată că există așa zise neamuri, de la care nu se aduce nimic lui Dumnezeu sau regelui. Căci pe drept cuvânt se spune că numai făpturile care alcătuiesc lumea celor create aduc pe deoparte ca „daruri” lui Dumnezeu rațiunile dumnezeiești din ele, după care au fost și create, ca unele ce au fost făcute de Dumnezeu, pe de alta ca „plocoane” regelui legile lor naturale, ca unele ce au fost create pentru om, ca mintea acestuia, orientându-se după ele; să-și statornicească modurile susținătoare ale virtuții. Dar patimile din noi, adică „neamurile” cu existență mincinoasă, care n-au fost create de Dumnezeu, nu aduc nimic lui Dumnezeu, deoarece nu au fost create de El. Căci patimile de ocară își au originea de la noi, care am călcat porunca lui Dumnezeu, nu de la Dumnezeu. Drept aceea nici una dintre ele nu aduce nimic lui Dumnezeu, neavând nici-o rațiune a înțelepciunii sau a cunoștinței, ca unele ce există în chip fraudulos, prin lepădarea înțelepciunii și a cunoștinței³⁰³.

Deci prin cuvintele: „și s-a înălțat în ochii tuturor neamurilor” Scriptura arată că cel ce s-a învrednicit, prin ostenelile cu fapta, să locuiască în nepătimire, ca în Ierusalim, și s-a eliberat de toată tulburarea păcatului, încât nu mai lucrează, nu mai grăiește, nu mai ascultă și nu mai gândește decât ceea ce propriu păcii, după ce a primit în suflet, prin contemplarea naturii, lumea celor văzute, care își aduce prin el rațiunile dumnezeiești din ea, ca pe niște „daruri”, Domnului, iar legile din ea i le aduce lui „plocoane” ca unui rege s-a ridicat în ochii tuturor neamurilor, ca unul ce s-a înălțat prin făptuire mai presus de toate patimile trupești, iar prin contemplație mai presus de corpurile naturale și de toate speciile ce cad sub simțuri, odată ce a străbătut rațiunile duhovnicești și modurile lor de viață. Așa am înțeles eu cuvântul că „mulți” aduceau daruri, dar nu „toți”. Adică aduc daruri lui Dumnezeu neamurile din lăuntrul nostru, sau patimile. Căci toate făpturile, care alcătuiesc lumea, laudă și preamăresc pe Dumnezeu cu glasuri negrăitoare. Iar lauda lor se face a noastră. „De la ele învăț eu ca să-L laud”, zice marele Grigore cel cu numele de teologul.

Deci Sfânta Scriptură adresând, precum s-a arătat, tuturor ce vor să se mântuiască îndemnul ei neforțat, nu s-a încuiat în îngustimea unei persoane. Căci fiecare poate deveni un Ezechia, imitând în duh pe Ezechia. Fiecare poate striga prin rugăciune către Dumnezeu și poate să fie ascultat și să primească un Înger, adică rațiunea (inspirația) unei înțelepciuni și cunoștințe mai înalte în vremea năvălirii dracilor vicleni, prin care să nimicească pe tot puternicul și războinicul, căpetenia și conducătorul de oaste, adică mișcările pătimașe ale poftei și ale mâniei, precum și împătimirea față de cele sensibile și gândul, care, asemenea unui conducă tor de oaste, născocește modurile de făptuire a păcatului. Iar făcând așa, fiecare poate ajunge la starea de pace, prin izbăvirea de patimi și se poate îndeletnici cu contemplarea lucrurilor. Iar prin aceasta primește, spre slava lui Dumnezeu și spre propășirea sa proprie, ca pe niște „daruri”, rațiunile care alcătuiesc cunoștința și ca pe niște „plocoane”, modurile care susțin virtutea. Căci și unele și altele sunt aduse lui de toată zidirea. Iar după toate acestea se ridică cu cinste în ochii tuturor neamurilor, adică se înalță mai presus de toate patimile prin virtute și de toate făpturile prin cunoștință³⁰⁵ și păzește prin smerenie harul mântuirii, ca să nu pățească cele ce urmează acestora în Scriptură.

Scolii

Pentru aceste trei pricini a semănat Dumnezeu în firea văzută rațiuni duhovnicești și moduri de purtare cuviincioasă:

a)      ca să se vestească pe Ziditorul făpturilor,

b)      ca omul povățuit de rânduielile și de modurile firii să afle ușor calea dreptății care duce spre El, și

c)      ca nici unul dintre necredincioși să nu aibă ca scuză neștiința. (2)

Cele ce se află la mijloc între Dumnezeu și oameni sunt lucrurile sensibile și relațiile inteligibile. Mintea omenească când s-a apropiat de Dumnezeu s-a înălțat deasupra lor, nemaifiind robită de lucrurile sensibile prin făptuire și nici reținută de realitățile inteligibile prin contemplație. (3)

Făptura se face pârâș oamenilor necredincioși, ca una ce prin rațiunile din ea vestește pe Ziditorul ei, iar prin legile naturale ale fiecărei specii povățuiește pe om spre virtute. Rațiunile ni se arată în conservarea statornică a fiecărei specii, iar legile în identitatea activității naturale a fiecărei specii. Neluând seama la ele cu puterea minții noastre, am ignorat cauza lucrurilor și ne-am scufundat în tot felul de patimi contrare firii. (4)

Omul contemplând rațiunile duhovnicești ale lucrurilor văzute, învață că este un Făcător al celor arătate, dar nu cercetează cum este acela, căci aceasta nu o poate înțelege nimeni. Făptura văzută ne ajută să înțelegem că este un Făcător, dar nu și cum este Făcătorul. Astfel Scriptura a numit „daruri” rațiunile văzute, care vestesc stăpânirea Lui peste toate, iar „plocoane” legile naturale ale lor, prin care cunoscând omul este fiecare dintre specii, învață să nu strice legea firii printr-o lege străină. (5)

Credința în Dumnezeu am primit-o în dar, fiind o cunoștință ce se mișcă nemijlocit în jurul lui Dumnezeu și conținând o știință ce nu se poate dovedi. „Căci ea este ipostasul lucrurilor nădăjduite”, (Evrei 11,1) care nu sunt cuprinse în cunoștința vreuneia dintre făpturi . (7)

Înaintea virtuții se aduce credința, iar înaintea cunoștinței virtutea. Dar înaintea virtuții nu se aduce nimic, căci începutul și izvorul tuturor bunurilor din oameni este credința. Mai înainte de ea nu putem aduce nimic. (8)

Mintea cunoscătoare (gnostică) primește rațiunile lucrurilor ca împreună mărturisitoare³⁰⁸ ale credinței în Dumnezeu, dar nu drept creatoare ale credinței. Căci nu sunt rațiunile făpturilor principiu (început) al credinței, fiindcă în acest caz ceea ce e crezut ar fi limitat. Pentru că dacă principiul unui lucru poate fi îmbrățișat prin cunoaștere și deci dovedit, atunci și lucrul respectiv însuși poate fi îmbrățișat prin cunoaștere după fire. (11)

Legea cerului este ca să se miște constat în cerc. De la ea primește cel ce se îndeletnicește cu cunoștința (gnosticul), mișcarea statornică în bine imitând prin identitatea virtuții sale mișcare neîntreruptă a bolții cerești. (12)

Legea naturală a soarelui este ca să producă prin deplasările sale varietatea anotimpurilor. De la ea învață cel ce se îndeletnicește cu cunoașterea să se acomodeze diferitelor împrejurări, păstrând însă prin rațiune strălucirea virtuții neumbrită de nici una din întâmplările ce vin asupra-i pe neașteptate. (13)

Legea naturală a vulturului este să primească raza soarelui drept în pupilă. De la ea învață cel ce se îndeletnicește cu cunoașterea să-și lase mintea de bună voie înconjurată de lumina dumnezeiască. (14)

Arată ce învață cel ce se îndeletnicește cu cunoașterea din legea naturală a cerbilor, dacă ia seama la firea celor create. (15)

Arată ce învață prin imitare de la capră sau de la pasăre cel ce-și taie prin fapte calea spre cunoștință, dacă își păstrează virtutea nevânată de dușmani. (16)

Cel ce preface prin imitare legile făpturilor în lege proprie este virtuos, umplând de rațiune mișcarea celor lipsite de rațiune. Iar cel ce se preface tot prin imitare, legea sa în legi ale făpturilor, e pătimaș, făcând nerațional ceea ce e rațional. (20)

Numește corpuri naturale toate cele ce sunt supuse facerii și nestricăciunii. (22)

Bună observație este aceea că nu trebuie să luptăm împotriva firii, al cărei Ziditor este Dumnezeu, ci împotriva mișcărilor și lucrărilor contrare firii și dezordonate ale puterilor ființiale din noi. (23)

Filosofia lucrătoare îl ridică pe cel activ deasupra patimilor, iar contemplația îl ridică pe cel ce cultivă cunoașterea deasupra celor văzute, înălțându-i mintea spre cele inteligibile, înrudite cu ea. (24)

Scolii

Cunoașterea lui Dumnezeu prin natură deși e un act al rațiunii, totuși nu e un act ce se datorează exclusiv ei, întrucât nu rațiunea construiește „rațiunile din lume”, pe care ar urca apoi ca pe o schelă la Dumnezeu. Ci, rațiunile acestea sunt pune în natură de Dumnezeu însuși, ca o masă de-a gata pe seama rațiunii umane, care nu are decât să le constate. Nefiind construite de rațiune, prin credință. Astfel contemplarea rațiunilor din lume e pe deoparte un act al rațiunii, pe de alta un act de credință, de credință a rațiunii am zice. Zidirea le aduce prin mintea umană lui Dumnezeu, întrucât de-abia omul le raportează conștient la Dumnezeu, ca la cauza lor. Dacă rațiunile îi sunt oferite omului de fire, sau prin Dumnezeu prin fire de-a gata, nu tot același lucru se poate spune despre legile naturii. Ca omul să și le însușească, se cere un efort îndelungat. Numai după aceea le-a primit cu adevărat. Efortul e susținut de căința sau de regretul pentru viața anterioară, neconformă cu firea. (299)

A se observa paralelismul permanent al celor două trepte ale vieții duhovnicești: a virtuții și a cunoștinței. (301)

Tot ce e făcut de Dumnezeu își are o rațiune și o legitimare în existență, contribuind la armonia Universului. Numai patimile n-au nici o rațiune, deși nici o legitimare și produc tulburare în relațiile dintre făpturi. Deci pe nedrept își revendică păcatul o rațiune și încă cu câtă exclusivitate! Își revendică rațiunea prin fraudă, există. Se vede de acolo că prima duce o făptură la nimicire. Nu se poate concepe o consolidare veritabilă și eternă a existenței prin patimă. Dar tot pe nedrept se socotește că virtutea, credința și trăirea mistică în Dumnezeu sunt lipsite de rațiune. (303)

Întâi mintea primește prin contemplația curățită de patimi chipurile și rațiunile lor în sine, apoi se înalță mai presus de ele la Dumnezeu, la vederea lui mai presus de înțelegere, duce prin cunoașterea cât mai bogată a lumii, nu prin ocolirea ei. (304)

Prin virtute se depășesc patimile, prin conștiință întâi se cunosc (prin contemplația naturală), apoi se depășesc (prin teologie) lucrurile create. Virtutea dezleagă pe om de lucruri ca valori ultime și ultime și prin aceasta îl eliberează de patimi. Cel ce caută lucrurile în ele înșile pentru plăcerea ce-o are de ele, lucrează dus de patimă, sau e legat de ele. Îndată ce caută prin lucruri un scop mai presus de ele, a scăpat de patimă și a câștigat libertatea acelui „pur agir” – neîmpovărat de pasivitate, sau pasionalitate – de care vorbește Blondel.

Dar virtuțile lucrând conform cu firea lucrurilor, mai au și rostul de a scoate la iveală rațiunile lucrurilor, dezvoltând virtualitățile din ele. Căci rațiunile semănate în firea lucrurilor nu sunt niște entități statice, ci factori dinamici. (305)

Grăiesc împreună, pledează împreună pentru credința în Dumnezeu. Sau nu se află în ființa lor Dumnezeu ca obiect al credinței, căci în acest caz ar fi mărginit. Dumnezeu se poate străvede dincolo de ele, dar numai de cel ce vine cu credință în sine. În orice caz credința e un dar primordial al harului (nu al naturii) în om și în fața lui, dincolo de ulucile rațiunilor. (308)

 Multe și felurite binefaceri i-a hărăzit Dumnezeu lui Ezechia, scăpându-l și izbăvindu-l în diferitele timpuri din toată nevoia și strâmtorarea. El însă nu a dat lui Dumnezeu toată mulțumirea pentru mântuire, așa cum trebuia, ci a fost atins de întinăciune omenească și și-a atribuit sieși o parte din meritul izbânzilor. De aceea, pe drept cuvânt se spune că nu a răsplătit Ezechia după binefacerea pe care i-a făcut-o lui Dumnezeu. Căci nu a măsurat recunoscător mulțumirea cu mărimea izbânzilor primite de la Dumnezeu ci s-a înălțat în inima lui, neizbutind să scape de boala părerii de sine, care se naște aproape natural din virtute și cunoștință.

 „și s-a abătut peste el mânie și peste Iuda și Ierusalim”. Mânia lui Dumnezeu este, după unul din înțelesuri, durerea pe care o simt cei povățuiți prin certare. Ea însoțește necazuri fără de voie ce sunt trimise asupra noastră. Prin aceasta Dumnezeu călăuzește adeseori mintea, care se mândrește cu virtutea și cu înțelepciunea, spre modestie și smerenie, dându-i putința să se cunoască pe sine însăși și să-și mărturisească propria slăbiciune. Căci simțindu-și mintea slăbiciunea, leapădă închipuirea deșartă a inimii. De asupra se poate spune și despre Ezechia, după ce a venit asupra lui mânia: „și s-a smerit Ezechia din înălțarea inimii lui și cei ce locuiau în Ierusalim. și n-a mai venit peste ei mânia Domnului în zilele lui Ezechia”.

După alt înțeles mânia Domnului este îftreruperea revărsării darurilor dumnezeiești. Acest lucru se întâmplă cu folos oricărei minți, care se înalță în bunurile date ei de Dumnezeu și se laudă ca și când ar fi niscai isprăvi proprii. Dar trebuie să aflăm și să vedem ce înseamnă faptul că nu numai peste Ezechia, care s-a înălțat cu inima, s-a abătut mânia, ci și peste Iuda și peste Ierusalim. Acest amănunt trebuie să convingă pe cei ce stăruie cu toată osteneala numai, pe lângă litera Scripturii, că iubitorii de Dumnezeu trebuie să se sârguiască cu toată puterea spre înțelegerea duhovnicească a celor scrise, dacă cunoașterea adevărului le este mai de preț ca orice. Căci dacă vom asculta numai de literă, adeseori vom grăi nedreptate despre judecata lui Dumnezeu. De pildă în acest caz voe spune că pedepsește împreună cu cel păcătos în chip nedrept și pe cei ce n-au păcătuit. Dar atunci cum va fi adevărat cuvântul care zice: „Nu va muri tatăl pentru fiu și nici fiul pentru tată, ci fiecare va muri pentru păcatul său”?(Deut. 16,25). Sau cum se va adeveri cuvântul spus de David către Dumnezeu: „Căci tu răsplătești fiecăruia după faptele sale” (Ps. 16,13)?

„și s-a înălțat, zice, inima lui Ezechia”. Dar nu a adăugat: „și inima locuitorilor din Ierusalim și Iuda”. Cum a pedepsit atunci împreună cu cel vinovat și pe cei vinovați? Iată ceva ce nu pot înțelege după interpretarea acelora. Căci zice: „și s-a înălțat inima lui Ezechia. și s-a abătut mânie peste el și peste Iuda și Ierusalim”. Așadar despre aceasta nu a scris Scriptura că s-au înălțat. Dar atunci cei ce rămân la literă și pun mai presus cuvântul decât înțelesul spiritual, nu pot dezlega această greutate. De aceea nu rămâne decât să recurgem la înțelesul duhovnicesc și atunci vom afla fără osteneală adevărul care e acoperit de literă și care strălucește ca o lumină celui iubitor de adevăr.

Deci toată mintea cunoscătoare și iubitoare de înțelepciune are cu sine și Iuda și Ierusalimul. Iuda, în înțeles duhovnicesc, înseamnă viețuirea ca mărturisirea prin fapte împreună cu gândurile ce o susțin, pe măsură ce însemnează mintea în urcușul ei³¹³. Căci Iuda se tălmăcește mărturisire. Iar Ierusalimul, înțeles alegoric, este deprinderea pașnică cu adevărul și cu vederile dumnezeiești care îl alcătuiesc. Scurt vorbind, pe Iuda îl are mintea cu filozofie lucrătoare, iar Ierusalimul ca inițiere tainică în contemplație. Așadar când mintea înțeleaptă prin harul dumnezeiesc a respins prin filozofia lucrătoare și contemplativă toată puterea ce s-a ridicat împotriva virtuții și cunoștinței și a dobândit o victorie deplină asupra duhurilor răutății, dar acest fapt nu o determină să aducă cuvenita mulțumire lui Dumnezeu, autorul biruinței, ci se înalță cu inima, socotindu-se pe sine cauza întregii isprăvi, atunci pentru pricina că nu i-a răsplătit lui Dumnezeu, după binefacerea de care s-a împărtășit, suportă nu numai ea mânia părăsirii ce vine asupra ei, ci Iuda și Ierusalim, adică deprinderea activității și a contemplației. Căci îndată se răscoală, cu îngăduința lui Dumnezeu, patimile de ocară împotriva activității morale și întinează conștiința care a fost până acum curată, iar părerile mincinoase se amestecă în contemplarea lucrurilor și strâmbă cunoștința care a fost mai înainte dreaptă.

Căci există o regulă și o lege a Providenței așezată în făpturi, potrivit căreia cei ce s-au arătat nerecunoscători pentru bunurile primite, sunt povățuiți spre recunoștință prin cele potrivnice, trebuind să facă experiența celor contrare ca să cunoască purtarea dumnezeiască care le-a dăruit bunurile. și s-a rânduit așa, ca nu cumva îngăduindu-ni-se de Providență să ne păstrăm neclintită părerea de noi înșine pentru faptele cele bune, să ne rostogolim în dispoziția opusă a mândriei, socotind virtutea și cunoștința ca izbânzi firești ale noastre, nu ca daruri dobândite prin har. În acest caz am fi ca aceia care se folosesc de bine pentru a face răul și lucrurile prin care ar trebui să se facă în noi și mai neclintită cunoștința dumnezeiască, ne-ar prilejui boala ignorării lui Dumnezeu.

Căci cel care-și închipuie că a ajuns la capătul din urmă al virtuții, nu va mai întreba de cauză din care izvorăsc virtuțile, ci va circumscrie puterea dorinței lor numai de sine, păgubindu-se însuși de condiția mântuirii sale, adică de Dumnezeu. dar cel ce-și simte sărăcia sa naturală în ceea ce privește virtuțile, nu va înceta să alerge cu grabă spre Cel ce poate împlini lipsa sa.

Cu dreptate vine deci pedeapsa peste mintea care se înalță în cugetările sale. Iar această pedeapsă constă în părăsirea ei, sau în îngăduința ce o dă Dumnezeu de a fi tulburată de draci în activitatea ei, adică în Iudeea, în contemplația ei, adică în Ierusalim, ca să câștige conștiința neputinței sale naturale și conștiința puterii și a harului dumnezeiesc, care o apără și îi dăruiește toate bunurile. Prin aceasta se va smeri alungând de la sine cu totul trufia străină și potrivnică firii. Drept urmare nu va mai veni asupra ei cealaltă mânie, cea a retragerii darurilor hărăzite, cum n-a mai venit peste Ezechia, care îndată ce n-a mai venit peste el prima mânie, sau părăsire, s-a smerit, și a ajuns la cunoștința Celui ce i-a dăruit bunurile. Căci după cuvintele: „și s-a abătut mânie peste el și peste Iuda și Ierusalim” se spune: „și n-a mai venit peste el mânia Domnului în zilele lui Ezechia”. Adică n-a mai venit cealaltă mânie, cea a retragerii darurilor, fiindcă prima părăsire l-a învățat să fie recunoscător. Căci cel ce nu se cumințește prin primul fel de mânie, sau părăsire, ca să vie la smerenie, are de suportat cu siguranță cealaltă mânie, care îl despoaie de lucrarea darurilor și-i lipsește de puterea care-l păzea mai înainte. „Strica-voi gardul viei”, zice Dumnezeu despre nerecunoscătorul Israel, „și va fi de jaf; surpa-voi zidul și va fi călcată în picioare. și voi părăsi via mea și nu va mai fi nici tăiată, nici săpată și vor porunci norilor să nu mai plouă peste ea” (Is. 5, 1-6). Același lucru se povestește alegoric că l-a pățit și Saul, primul rege al lui Israel. Acela, primind prin ungere deodată cu dregătoria regească și harul proorociei, fiindcă nu l-a păzit pe acesta, primește ca prima mânie chinuirea din partea duhului. Iar fiindcă nu și-a venit la simțire, prin aceasta și-a agonisit cealaltă mânie și a sfârșit cu viața, ajungând pentru nechizuința lui, în fața morții lipsit de orice pietate. Această tristă pățanie a lui o arată faptul că întâi este chinuit de draci, pe urmă recurge de bunăvoie la demoni prin vrăjitoare și le aduce cult vrăjitoresc întocmai ca necredincioșii.

Deci dacă prin Ezechia înțelegem mintea iubitoare de înțelepciune, prin Iudeea activitatea, iar prin Ierusalim contemplația, când vom băga de seamă că mintea pătimește ceva în oarecare chip, să credem că deodată cu mintea pătimește și puterea ei făptuitoare și contemplativă prin rațiunile care le susțin. Căci nu este cu putință să primească subiectul fără să primească și cele cuprinse în subiect.

Deci înțelesul spiritual se armonizează perfect cu cuvântul Scripturii, încât nu se duce nici o bârfire judecăților dumnezeiești și nu e răsturnată nici o altă poruncă. Căci după înțelesul spiritual pe care l-am dat, nu se înalță numai Ezechia, adică mintea, cugetând mare lucru despre isprăvile sale, ci se înalță împreună cu ea și Iuda și Ierusalimul, adică activitatea și contemplația, așa cum nici nu pătimesc acestea luate în sine, de vreme ce nu există ca ipostasuri proprii. De aceea nu vine numai peste Ezechia, adică peste minte, mânia, ci și peste Iuda și Ierusalim. Căci îndată ce se întinează mintea în vreo privință, se pătează împreună cu ea și activitatea și contemplația, chiar dacă nu sunt părtașe la vina care aduce mânia.

Deci să ne aplicăm și nouă înțelesul celor scrise. Căci, deși după istorie aceste lucruri s-au întâmplat cu Ezechia ca tip, ele s-au scris pentru noi, spre îndemn duhovnicesc. Cele scrise atunci nu se întâmplă nouă întotdeauna în chip spiritual, întrucât puterea vrăjmașă e totdeauna gata de luptă împotriva voastră. Ele s-au scris, ca absorbind noi pe cât punem toată Scriptura în minte, să ne luminăm mintea cu înțelesurile duhovnicești, iar trupul să-l facem să strălucească de modurile de trăire rațiunile dumnezeiești înțelepte, prefăcându-l în unealtă cuvântătoare (rațională) a virtuții, prin lepădarea afectelor înnăscute.

Acest loc al Scripturii se referă deci la tot omul iubitor de Dumnezeu și virtuos, care s-a încins înțelepțește (în chip gnostic) cu putere împotriva dracilor, asemenea lui Ezechia. Dacă unui astfel de om i s-ar întâmpla un atac din partea duhurilor rele, care poartă război cu mintea lui în chip nevăzut, iar el, primind prin rugăciune un Înger trimis de Dumnezeu, adică rațiunea (inspirația) unei înțelepciuni mai înalte, ar risipi și ar nimici toată ceata diavolului, dar n-ar socoti apoi pe Dumnezeu cauza acestei biruințe și mântuiri, ci și-ar atribui sieși toată biruința, se poate spune că omul acela n-a răsplătit lui Dumnezeu după darul Lui, întrucât nu a cântărit mărimea mulțumirii cu mărimea mântuirii și nu a măsurat întocmai dragostea (dispoziția) sa cu binefacerea. Celui ce l-a mântuit, (căci răsplătirea constă în dragostea corespunzătoare a celui mântuit față de Cel ce la mântuit, dragoste măsurată prin fapte), ci și-a înălțat inima sa, mândrindu-se cu darurile pe care le-a primit, ca și cum nu le-ar fi primit. Un astfel de om va avea de suportat, cu dreptate, mânia ce vine asupra lui. Căci Dumnezeu îngăduie diavolului să se războiască cu el mintal, ca pe planul activității să-i clatine modurile virtuții, iar pe planurile contemplației să-i tulbure rațiunile limpezi ale cunoștinței. În felul acesta, dându-și omul seama de slăbiciunea proprie, va recunoaște că Dumnezeu e singura putere care răpune în noi patimile și se va smeri pocăindu-se și lepădând umflata părere de sine. Prin aceasta va recâștiga mila lui Dumnezeu și va întoarce mânia care vine după aceea asupra celor ce nu se căiesc, ca să retragă harul ce păzește sufletul, lăsând pustie mintea nerecunoscătoare.

Iar prin „zilele regelui Ezechia”, Scriptura a înțeles poate diferitele iluminări ce le primește toată mintea binecredincioasă și iubitoare de Dumnezeu, care se apleacă prin contemplație asupra lucrurilor spre a înțelege înțelepciunea vestită de toate în chip felurit. Până ce activitatea și contemplația se însoțește cu aceste iluminări, nu au să sufere de o împuținare a virtuții și a cunoștinței, Soarele Dreptății aducând într-o astfel de minte, prin răsăritul Său, aceste zile.

Scolii

 Pe cel ce se înalță pentru faptele sale îl ajunge necinstea patimilor, iar pe cel ce se mândrește cu cunoștința, judecata cea dreaptă îi lasă să se abată de la contemplația adevărată. (4)

Prin regula și legea sădite de Dumnezeu în făpturi, înțelege Pronia susținătoare a lucrurilor. Aceasta povățuiește, după o dreaptă judecata, spre recunoștință pe cei ce s-au arătat nerecunoscători pentru belșugul binefacerilor față de Cel ce le-a hărăzit; și anume așa că le rărește binefacerile. Ea îi trezește adesea pe aceia prin simțire prin cele potrivnice, făcându-i să cunoască pe Cel ce le-a hărăzit bunurile. Căci părea de sine pentru virtute și cunoștință, dacă nu e certată prin pedeapsă, naște boala mândrie, care produce o dispoziție vrăjmașă lui Dumnezeu. (5)

Cel ce a cunoscut insuficiența virtuții sale, niciodată nu se oprește din drumul ei. Căci dacă ar face așa, s-ar păgubi de începutul și ținta ei, adică de Dumnezeu, oprindu-și mișcarea dorinței în jurul său. În acest caz și-ar închipui că a ajuns desăvârșirea, în vreme ce el a căzut de la Cel cu adevărat existent, spre care tinde toată mișcarea celui ce se sârguiește. (6)

Nesimțirea pagubei ce o suferă virtuțile este cale lunecoasă spre necredință. Căci ce pentru plăcerile trupului s-a obișnuit să nu mai asculte pe Dumnezeu, va făgădui și pe Dumnezeu însuși când se va ivi prilejul, prețuind viața trupului mai mult decât pe Dumnezeu, după ce a pus plăcerile acesteia mai presus decât voia lui Dumnezeu. (7)

Subiect numește mintea, ca una ce este capabilă de virtute și cunoștință. Iar cele cuprinse în subiect sunt activitatea și contemplația, care stau față de minte în raport de accidente. De aceea ele suferă în tot chipul împreună cu mintea care pătimește, având orice mișcare a aceleia drept început al schimbării lor proprii. (8)

Afectele înnăscute ale trupului, când sunt cârmuite de rațiune își atrag osânda. Deci trebuie lepădate afectele, întrucât mișcarea lor, deși înnăscută, e întrebuințată adeseori împotriva firii, nefiind cârmuită de rațiune. (10)

Mânie mântuitoare este îngăduința ce o acordă Dumnezeu dracilor să războiască prin patimi mintea care s-a înălțat. Scopul ei este ca mintea, pătimind cele de necinste, după ce s-a lăudat cu virtuțile, să cunoască cine este dătătorul lor, sau ca să se vadă dezbrăcată de bunurile străine, pe care a socotit că le are de la sine, fără să le fi primit. (11)

Iudeea și Ierusalimul sunt, în înțeles tainic, făptuirea și contemplația. (13)

Note

 Tot ce e făcut de Dumnezeu își are o rațiune și o legitimare în existență, contribuind la armonia Universului. Numai patimile n-au nici o rațiune, deși nici o legitimare și produc tulbure în relațiile dintre făpturi. Deci pe nedrept își revendică păcatul o rațiune și încă cu câtă exclusivitate! Își revendică rațiunea prin fraudă, precum prin fraudă există. Se vede de acolo că patima duce o făptură la nimicire. Nu se poate concepe o consolidare veritabilă și eternă a existenței prin patimă. Dar nu pe nedrept se socotește că virtutea, credința și trăirea mistică în Dumnezeu sunt lipsite de rațiune. (303)

Întâi mintea primește prin contemplația curățită de patimi chipurile și rațiunile lor în sine, apoi se înalță mai presus de ele la Dumnezeu, la vederea lui mai presus de înțelegere, duce prin cunoașterea cât mai bogată a lumii, nu prin ocolirea ei. (304)

Prin virtute se depășesc patimile, prin cunoștință întâi se cunosc (prin contemplația naturală), apoi se depășesc (prin teologie) lucrurile create. Virtutea dezleagă pe om de lucruri ca valori ultime și prin aceasta îl eliberează de patimi. Cel ce caută lucrurile în ele înșile pentru plăcerea ce-o are de ele, lucrează dus de patimă, sau e legat de ele. Îndată ce caută prin lucruri un scop mai presus de ele, a scăpat de patimă și a câștigat libertatea acelui „pur agir” – neîmpovărat de pasivitate, sau pasionalitate – de care vorbește Blondel.

Dar virtuțile lucrând conform cu firea lucrurilor, mai au și rostul de a scoate la iveală rațiunile lucrurilor, dezvoltând virtualitățile din ele. Căci rațiunile semănate în firea lucrurilor nu sunt niște entități statice, ci factori dinamici. (305)

Grăiesc împreună, pledează împreună pentru credința în Dumnezeu. Sau nu se află în ființa lor Dumnezeu ca obiect al credinței, căci în acest caz ar fi mărginit. Dumnezeu se poate străvede dincolo de ele, dar numai de cel ce vine cu credință în sine. În orice caz credința e un dar primordial al harului (sau al naturii) la om și în fața lui, dincolo de ulucile rațiunilor. (308)

Un loc clasic despre persistența activității morale pe treapta superioară a gnozei. Cu cât înaintează mintea pe treptele cunoașteri, cu atât sporește omul în activitatea virtuoasă. Iar prin înaintarea în făptuirea virtuoasă, sporește în virtute, sau în modul mărturisitor al vieții. E firesc să fie așa. Cu cât cunoaștem mai mult pe Dumnezeu, așadar și sfințenia Lui, ne dăm seama de inferioritatea noastră morală. și viața noastră devine mai mult o mărturisire a acestui fapt.

Ideea de „mod” a Sfântului Maxim, care imprimă un fel practic de-a fi întregii vieți ( modul pătimitor, modul mărturisitor etc.); poate fi apropiată de ideea „existențialelor” din filozofia lui Heidegger. (313)

 David, luat în înțeles spiritual, este Domnul nostru Iisus Hristos, piatra pe care au aruncat-o cu dispreț ziditorii, adică preoții și căpeteniile Ideilor, și care a ajuns în capul unghiului, adică al Bisericii. Căci unghiul este Biserica, după Scriptură. Fiindcă precum unghiul face unirea a două ziduri, pe care le împreună într-o legătură indisolubilă, așa și Biserică s-a făcut unirea a două popoare, împreunând la un loc pe cei dintre neamuri și pe cei din Iudei într-o singură învățătură de credință și strângându-i într-un singur cuget. Iar piatra din capul acestui unghi este Hristos, Cel ce e cap al întregului trup. Căci numele lui David tălmăcit înseamnă „disprețuire”. Iar aceasta nu este decât Cuvântul și Fiul lui Dumnezeu, Cel ce pentru mine a îmbrăcat chip de rob și s-a lăsat ocărât de oamenii care n-au crezut adevărului și disprețuit de poporul plin de păcate. Este păstorul cel bun, care și-a pus sufletul Său pentru oi și a omorât leul și ursul (1Regi 17,36) adică a smuls din fire mânia și pofta, care sfâșiau forma chipului dumnezeiesc ce se afla în noi prin rațiune. Este tânărul îmbujorat, pentru patima morții, împodobit cu ochi frumoși, (1 Regi 16,12; 17,42) adică cu slava rațiunilor mai înalte ale Providenței și Judecății (căci ochii Cuvântului sunt Judecata și Providența), prin care, chiar când pătimește pentru noi, supraveghează toate. Este omorâtorul lui Goliat cel spiritual și îngâmfat, adică al diavolului care are statura de cinci coți, din pricina patimii ce lucrează prin cele cinci simțuri ale noastre; căci statura diavolului se înalță atâta, cât se întinde lucrarea simțurilor noastre în chip pătimaș spre cele sensibile. Este Împăratul lui Israel cel adevărat și văzător de Dumnezeu, chiar dacă Saul, adică poporul vechi cel după lege se înfurie, chinuit de pizmă din pricina necredinței, întrucât nu se poate lipsi de slava cea trecătoare. Prigonit de acela, David, Împăratul meu, îi ia sulița și vasul de apă, adică a poporului vechi puterea virtuții cu fapta și harul contemplației cunoscătoare, pe care le dă iarăși celor ce vin la el cu credință, adică acelora dintre Iudei care vor moșteni mântuirea, primind vestea Împărăției Sale.

De asemenea îi taie aceluia aripa veșmântului, pe când șade în peșteră ca să lepede prisosul stomacului, adică ia de la poporul cel vechi înalta cuviință a filosofiei morale, sau înălțimea înțelesurilor din învelișul simbolurilor și ghiciturilor legii. El socotește că nu se cuvine și nu e drept ca poporul Iudeilor, adică al oamenilor pământești și iubitori de trup, care șade în veacul acesta, sau în litera legii, ca într-o peșteră, închizând făgăduințele dumnezeiești ale bunurilor nestricăcioase în stricăciunea celor trecătoare, să aibă podoaba cea spirituală a poruncilor legii, ca pe o aripă a veșmântului pe care să o ducă prin abuz la stricăciune (1 Regi 24,4).

Acesta este David cel spiritual, adevăratul păstor și Împărat, care surpă puterile vrăjmașe. Este păstor pentru cei ce se îndeletnicesc încă cu filosofia lucrătoare și pasc ca pe o iarbă contemplația naturală; și Împărat pentru cei ce și-au reînnoit frumusețea chipului dat lor, făcându-i asemenea modelului, prin legile și rațiunile duhovnicești, iar acum stau cu mintea nemijlocit în fața marelui Împărat al veacurilor și oglindesc frumusețea neapropiată, (1 Cor. 13, 12-15) dacă se poate spune așa.

Deci fiii acestui David sunt toți Sfinții din veac, ca unii ce s-au născut din el în duh. și mormintele acestor fii sunt amintirile viețuirii lor pământești după Dumnezeu. Iar ridicătura pe care sunt așezate aceste morminte este înălțimea cunoștinței și a iubirii lor de Dumnezeu. Acolo înmormântează mintea, așezând-o în locașul meritat al fericirii, tot Iuda și cei ce locuiesc în Ierusalim, adică modurile activității și rațiunile cunoștinței deprinse în adevărata contemplație. Dar numai mintea ce a murit, în sens lăudabil, tuturor lucrurilor și anume celor sensibile prin lepădarea lucrării simțurilor, iar celor inteligibile prin oprirea mișcării mintale.

Deci Ezechia însemnând puterea lui Dumnezeu, adică mintea puternică în activitate și prealuminată în cunoștință, prin înmormântarea lui avem să înțelegem înmormântarea minții atunci când acesta moare, adică atunci când se desface cu voia de toate cele create și se ridică la cele necreate. Înmormântarea ei o face tot Iuda și cei ce locuiesc în Ierusalim, adică activitatea virtuoasă a ei și contemplația adevărată întru cunoștință.³³² și ea are loc, „pe înălțimea mormintelor fiilor lor David”, adică e ridicată la înălțimea amintirii Sfinților din veac. „și i-au dat minții slavă și cinste”; slavă, ca uneia ce a ajuns prin cunoștința spirituală deasupra tuturor rațiunilor din lucruri, iar cinste, ca uneia care s-a curățit de toate patimile și și-a făcut mișcarea simțurilor (simțirii) nesupusă legilor naturale din lucruri.

Sau poate careva dintre cei foarte râvnitori ar spune că slava este frumusețea supremă a câmpului, iar cinstea imitarea exactă a asemănării; și că pe cea dintâi o produce contemplarea adevărată a rațiunilor duhovnicești, iar pe cea de-a doua, împlinirea scrupuloasă și sinceră a poruncilor. Pe acestea avându-le marele Ezechia, a fost înmormântat pe înălțimea mormintelor fiilor lui David. Dacă cineva ar vrea să redea mai limpede acest lucru, în loc de cuvintele: „L-au înmormântat pe el în înălțimea mormintelor lui David”, ar putea spune: „Au așezat amintirea lui Ezechia la înălțimea amintirii Sfinților din veac”.

Să băgăm de seamă că nu s-a zis: „În mormintele lui David, sau pe înălțimea mormintelor lui David”. Căci atât rațiunea cea după trup a Domnului, cât și modul vieții Sale sunt mai presus de orice comparație cu făpturile și anume nu numai cu oamenii, ci și cu Îngerii, fiind cu desăvârșire necuprinse, ca să nu mai vorbim de înțelesul neajuns al dumnezeirii sale infinite. Deci e plăcut lucru chiar și omului celui mai sensibil la ceea ce înseamnă măreței, să fie înmormântat în mormintele fiilor lui David, sau, ceea ce-i o supremă cinste, pe înălțimea mormintelor fiilor lui David. Căci Scriptura nu spune de nimeni să fi fost înmormântat în mormintele lui David, cu atât mai puțin pe înălțimea mormintelor lui David. Pentru că viața după trup a Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru nu-și găsește, precum am spus, în nici un sens și în nici un chip, comparație. Căci se zice „Virtutea lui a acoperit cerurile” ( I Regi 17, 36), adică chiar și dreptatea Domnului ca om, arătată prin trup, a acoperit Puterile de sus, prin covârșitoarea abundență a dreptății Sale, în toate privințele. Căci nu era om simplu, ci și Dumnezeu care s-a întrupat, ca să înnoiască prin El și întru El firea învechită a oamenilor și să o facă părtașă de firea dumnezeiască, adică să o facă să lepede toată stricăciunea, nestatornicia și alterarea. Căci prin acestea firea noastră se făcuse asemenea dobitoacelor, încât rațiunea era covârșită de lucrarea simțurilor. A lui să fie slava în veci.

Scolii

„Sulița”, zice, simbolizează puterea virtuții, iar vasul de apă indică taina cunoștinței. (2)

„Peșteră” numește lumea aceasta și litera legii. Iar Saul este poporul iudaic, a cărui minte, întorcându-se de la lumina dumnezeiască a celor spirituale, se așează jos în întunericul celor legale și în umbra literei, folosind creația lui Dumnezeu și legea spre producerea stricăciunii. Căci cel ce mărginește făgăduințele nemuritoare numai la literă și la înfățișările lucrurilor, ce cad sub simțuri, le predă stricăciunii, ca pe o mâncare care o preface în excrement, arătând din sfârșit, începutul opiniei sale despre Dumnezeu.³³⁴ „Veșmântul” este învelișul de ghicituri ale legii, iar „aripa” lui sublimitatea sensurilor descoperite prin contemplația duhovnicească. Această sublimitate e tăiată de la aceea care interpretează Sfânta Scriptură numai după simțuri. (3)

Domnul e numit păstorul acestora care sunt călăuziți prin contemplația naturală spre staulul de sus și Împăratul celor ce se supun legii duhului și stau lângă tronul harului lui Dumnezeu, prin contactul simplu al minții, pe temeiul cunoștinței celei neîmpărțite. (4)

Cei ce locuiesc în Iudeea, sunt modurile de activitate virtuoasă, iar celor ce locuiesc în Ierusalim sunt rațiunile cunoașterii ce se cuprind în contemplație. (5)

Moartea vrednică de laudă a minții este desfacerea ei voluntară de toate lucrurile. După aceasta primește viața dumnezeiască prin har, dobândind în loc de lucruri, în chip neînțeles, pe Făcătorul lucrurilor. (6)

„Slavă” numește cunoștința identificată și nemărginită de nici o rațiune, iar „cinste” mișcarea nereținută a voinței în virtute, potrivit cu firea. (7)

Cunoștința care nu uită nimic, fiind o mișcare indefinită și mai presus de înțelegere a minții în jurul infinității dumnezeiești, închipuiește, prin indefinitul ei, „slava” suprainfinită a adevărului. Iar imitarea voluntară a bunătății înțelepte a Providenței, primește ca „cinste” asemănarea vădită a minții cu Dumnezeu, întipărită în dispoziția sa lăuntrică. (8)

După înțelesul mai înalt, David este Hristos, iar mormântul lui amintirea dreptății Lui, care n-are asemănare în toată firea rațională. Căci Cuvântul lui Dumnezeu făcându-se om, nu și-a măsurat dreptatea după legile naturale ale trupului, ci a lucrat prin trup dreptatea naturală ce se află în El ca în Dumnezeu, nefiind lipsit de lucrarea naturală.(10)

Note

Contemplația adevărată de pe treapta gnozei. Deci și gnoza trebuie lepădată când mintea părăsește lucrările ei. (332)

Arătând din acest rezultat final, caracterul concepției sale inițiale despre Dumnezeu. (334)

Zorobael, după regula exactă a limbii ebraice, se pronunță când aspru, când lin, și e când un cuvânt compus, când o împreunare de două cuvinte despărțite, când un singur cuvânt elementar. Pronunțat aspru acest cuvânt înseamnă „sămânța tulburărării”³³⁷, iar pronunțat lin, „răsăritul tulburării”. Când e cuvânt compus înseamnă: „răsărit în tulburare”, iar când formează două cuvinte despărțite „răsăritul din împrăștiere”. În sfârșit, când e cuvânt unic, înseamnă „însăși odihnă”.

Zorobael, este, așadar, mintea iubitoare de înțelepciune (filosoafă). Prima dată ea e semănată, după dreptate, prin pocăință, în „tulburarea” provocată de robia patimilor. În al doilea rând urmează „răsăritul tulburării”, adică mintea dă la iveală „rușinea” ce i-o pricinuiește „tulburarea” patimilor. În al treilea rând vine „răsăritul în tulburare”, adică mintea prin cunoștință aduce lumină în lucrarea confuză a simțurilor îndreptate spre cele sensibile și nu le mai pasă pe acelea să se apropie de lucrurile sensibile fără rațiune³³⁸. În rândul al patrulea vine „răsăritul din împrăștiere”, adică mintea oferă puterilor sufletești, împrăștiate în jurul lucrurilor sensibile, răsăritul faptelor dreptății care dă naștere activității raționale, întrucât aceasta nu mai e lipsită de cunoașterea prin contemplație, care readuce puterile împrăștiate spre realitățile spirituale. În rândul al cincilea mintea devine „ea însăși odihnă”, după ce a împăciuit toate și a unit activitatea cu binele prin fire, iar contemplația cu adevărul prin fire³³⁹.

Căci toată activitatea se săvârșește pentru bine și toată contemplația caută cunoașterea caută cunoașterea numai pentru adevăr. După ce s-a ajuns la ele, nu va mai fi nimic care să stârnească activitatea sufletului, sau să atragă contemplația lui prin vederi străine. Căci sufletul a ajuns atunci dincolo de tot ce este și se gândește, și L-a îmbrăcat pe Dumnezeu însuși, care e singur bun și adevărat și se află mai presus de toată ființa și înțelegerea.

Mintea devenită astfel, prin diferitele propășiri în virtute, iese în urma biruinței sale, de la împăratul Darie, adică din legea naturală, după ce i-a arătat aceleia puterea iubirii și a adevărului, prin compararea virtuților cu patimile și a luat de la aceea scrisori care să întărească pornirea ei și să o oprească pe cea a dușmanilor. Iar după ce iese, cunoscând de unde i-a venit harul biruinței, „își ridică fața la cer, înspre Ierusalim și binecuvântează pe Împăratul Cerului”.

„Fața” unei astfel de minți este dispoziția ascunsă a sufletului, în care se află toate trăsăturile virtuților. Pe aceasta o ridică mintea „la cer”, adică spre înălțimea contemplației, „înspre Ierusalim”, adică înspre deprinderea nepătimirii.

Sau poate prin cuvintele „la cer, înspre Ierusalim”, se arată că mintea caută locașul ei din cer (II Cor. 5, 1-2) și spre cetatea celor scriși în ceruri (Evrei 12, 23), despre care „lucruri preaslăvite s-au grăit”, cum zice David (Psalmi 86,2).

Căci nu putea să binecuvânteze pe Dumnezeu fără să-și ridice fața sau dispoziția sufletului, compusă, ca niște trăsături, din multe și felurite virtuți, spre înălțimea contemplației și a cunoștinței, prin deprinderea nepătimirii, adică a stării pașnice și nevinovate .³⁴⁴

și ce zice, ridicându-și fața? „De la Tine este biruința”. Prin „biruință arată sfârșitul făpturii împotriva patimilor, ca pe o răsplată a nevoințelor dumnezeiești împotriva păcatului. „și de la Tine înțelepciunea”. Prin „înțelepciune” arată sfârșitul la care se ajunge prin contemplație, sfârșit care înlătură prin cunoștință, toată neștiința sufletului. „și a Ta este slava”. „Slava” numește strălucirea frumuseții dumnezeiești, care iradiază din acelea și constă din unirea biruinței și a înțelepciunii, a activității și a contemplației, a virtuții și a cunoștinței, a bunătății și a adevărului. Căci acestea, unindu-se întreolaltă, iradiază o singură slavă și aceea a lui Dumnezeu. De aceea foarte potrivit adaugă: „și eu sunt robul Tău”, știind că toată activitatea și contemplația, virtutea și cunoștința, biruința și înțelepciunea, bunătatea și adevărul, le săvârșește în noi, ca în niște organe, Dumnezeu, noi neaducând nimic decât dispoziția care voiește cele bune. Această dispoziție o are și marele Zorobael. De aceea adaugă, zicând către Dumnezeu: „Bine ești cuvântat, Cel ce mi-ai dat mie înțelepciune și Ţie mă mărturisesc, Doamne al părinților”. Ca rob recunoscător, Zorobael toate le-a atribuit lui Dumnezeu, care toate le-a dăruit. De la El a primit înțelepciunea, prin care îi poate mărturisi, ca unui Domn al părinților, puterea bunurilor hărăzite. Drept aceea spune: „Bine ești cuvântat Doamne”, arătând prin aceasta că Dumnezeu are înțelepciunea infinită, sau, mai bine zis, e însăși înțelepciunea, de la care primind și el înțelepciune, îi mărturisește înțelepciunea sa.

Iar „Domn al părinților” Îl numește, ca să arate că toate isprăvile Sfinților au fost în chip vădit daruri ale lui Dumnezeu și deci unul nici unul dintre ei n-a vrut nimic, decât bunul ce i s-a dat de la Domnul Dumnezeu, pe măsura recunoștinței și a bunăvoinței celui ce l-a primit; astfel spus, fiecare dintre ei a dobândit numai acele bunuri, pe care le-a atribuit Domnului, care le-a dăruit.

Deci „părinți” numește pe sfinții din veac. Căci primind credința lor și imitându-le viața, a reușit prin voință să se nască din aceia cu duhul, ca fiu născut prin voința sa liberă din părinți care de asemenea au această calitate prin voința lor liberă. Calitatea aceasta este cu atât mai prețuită la Dumnezeu decât calitatea celor ce devin părinți și fii prin trup și nu prin voință, cu cât se deosebește prin superioritatea ființei sufletului de trup.

Acest Zorobael este unul dintre tinerii ce stau în preajma regelui Darie (III Ezdra 4,3), adică a legii naturale, și cuprinde toată întinderea bunurilor dumnezeiești din oameni în două cuvinte. El risipește cutezanța celorlalți și atrage la sine legea care împrăștie peste fire, iar aceasta decretează slobozirea puterilor ținute în robia străină a patimilor.

Duhurile rele, care iau partea trupului ca mai pământesc sunt două, prin însăși doimea numărului indicându-se caracterul pătimaș și pieritor al trupului. Iar mintea ce ține partea sufletului, care e simplu după ființă, e una, fiind expresia unității lui neprihănite, de care nu se poate atinge moartea cu nici un chip, întrucât nu admite vreo tăiere care să-l împartă.

Deci zice unul din tineri, adică cel dintâi, prezentând vitalitatea pătimașă a trupului: „Cel mai tare este vinul” (III Ezdra 3, 10). El numește „vin” toată întinderea patimilor iubitoare de plăceri, pe care le circumscrie în acest singur cuvânt. Acest „vin” provoacă „beția” ce scoate pe om din minți și pervertește întrebuințarea gândurilor firești. Căci spune Scriptura: „Mânia dracilor este vinul lor și mânia aspidelor fără vindecare” (Deuteronom 32, 33). Ea numește, fierberea plăcerilor trupești „vinul dracilor”, iar neascultarea îngâmfată și disprețuitoare „vinul aspidelor”. Căci se spune ceva de această fiară, că spre deosebire de toate celelalte fiare ale pământului, își astupă urechile de la cântări disprețuind cu mândrie pe cei ce cântă.

Altul dintre tineri, adică al doilea, zice: „Cel mai tare este împăratul” (III Ezdra 3, 11). El numește „împărat” toată slava deșartă a bogăției, a domniei și a celorlalte străluciri de dinafară. E slava care naște neștiința, prin care se produce sfâșierea firii, întrucât toți se ignoră unul pe altul și toți se sfâșie între ei pentru un singur lucru: pentru că fiecare vrea să fie slăvit mai mult decât alții, fie datorită puterii, fie bogăției, fie plăcerii, sau a altor pricini pentru care se vor slăviți cei ce nu cunosc slava dumnezeiască cea care rămâne și disprețuiesc puterea ei.

Aceștia readucând tot adâncul de mocirlă al patimilor contrare firii la aceste două izvoare, l-au făcut pe Darie judecător al cuvintelor, nădăjduind că legea care stăpânește peste fire își va da consimțământul la opiniile lor.

Dar al treilea, care este mintea ce ține partea virtuții și a cunoștinței și se străduiește să slobozească sufletul din robia cea rea a patimilor, zice:

„Mai tari sunt femeile și pe toate le biruiește adevărul” (III Ezdra 3,12). „Femei a numit el virtuțile îndumnezeitoare, din care se naște în oameni iubirea, care îi unește cu Dumnezeu și întreolaltă. Această răpește sufletul tuturor, celor supuși nașterii și stricăciunii, ca și al ființelor spirituale care sunt mai presus de acestea, și îl împletește cu Dumnezeu însuși într-o unire drăgăstoasă,³⁵² atât cât este cu putință firii omenești, înfăptuind în chip unic căsătoria dumnezeiască cea neprihănită. Iar „adevăr” a numit cauza cea unică și singură a lucrurilor, începutul, stăpânirea puterea și slava, din care și pentru care s-au făcut și se fac toate și pentru care se susțin toate în existență, și de dragul căreia se face toată strădania și mișcarea celor iubitori de Dumnezeu. Scurt vorbind, prin „femei” a arătat sfârșitul virtuților: iubirea. Căci aceasta este plăcerea unirii nedespărțite și neîntrerupte a celor ce se împărtășesc prin dorință de binele prin fire. Iar prin „adevăr” a indicat capătul tuturor cunoștințelor și chiar al tuturor celor ce pot fi cunoscute, capăt spre care sunt atrase, ca spre începutul și sfârșitul tuturor lucrurilor, mișcările naturale, printr-o oarecare rațiune generală. Căci începutul și sfârșitul tuturor lucrurilor, ca adevăr, biruiește toate prin fire și atrage spre sine mișcarea tuturor făpturilor.

Mintea iubitoare de înțelepciune (filosoafă) grăind astfel către legea firii, alungă de la ea toată amăgirea dracilor vicleni și o convinge să decreteze slobozirea gândurilor și puterilor sufletului, ținute în robia patimilor, și să vestească celor închiși în întuneric, adică în poftă după cele sensibile, dezlegarea de lanțurile robiei spirituale. Prin aceasta îi lasă să se suie în Iudeea, adică în virtute, ca să zidească în Ierusalim, adică în deprinderea nepătimirii, templul Domnului, sau cunoștința capabilă să primească înțelepciunea.³⁵³

Deci înțelept și prea înțelept este marele Zorobael. Căci primind înțelepciunea de la Dumnezeu, el a putut, datorită ei, să combată, să învingă și să răstoarne răspunsurile date de duhurile rele, care, ținând partea trupului, căutau să ducă la amăgire și la stricăciune neamul omenesc. Prin cele două răspunsuri ale sale, el a spulberat cu totul ambele răspunsuri vrăjmașe și a eliberat sufletul din robia cea rea a patimilor. Dat fiind că aceia prin lauda vinului se străduiau să obțină cea mai mare cinste pentru fierberea plăcerilor trupești, iar prin lauda împăratului ridicau mai presus de toată puterea slăvii lumești, aceasta a arătat, prin simbolul femeilor, superioritatea plăcerii duhovnicești, care nu are sfârșit, iar prin adevăr a indicat puterea care nu poate fi clintită de nimic. Prin aceasta l-a înduplecat (pe Darie) să disprețuiască bunurile prezente și să caute pe cele viitoare.

Acesta este înțelesul sănătos și înțelept, pe care îl au, după părerea mea, răspunsurile celor trei tineri. El a fost socotit de Duhul vrednic de a fi fixat în scris pentru îndemnul nostru. Iar dacă cineva ar putea să vadă un înțeles mai înalt în cele scris, potrivit cu puterea ce i s-a dat de a înțelege cele dumnezeiești, nu trebuie să fie invidiat. Căci harul Duhului nu se micșorează în cei ce se împărtășesc de el (din care pricină se și naște patima invidiei), chiar dacă unul primește mai mult, iar altul mai puțin din har. Pentru că fiecare dobândește după măsura credinței lui arătarea lucrării duhului. Așa încât fiecare își este distribuitorul propriu al harului. și dacă ar cugeta bine, n-ar trebui să invidieze pe cel ce a dobândit haruri mai mari, deoarece atârnă de el însuși dispoziția prin care primește bunurile dumnezeiești.

Dar să venim și la alt înțeles tainic al celor scrise, și anume la acela care descoperă adevărul originar al lor, Zorobael cel adevărat și nou, vestit prin cel vechi în mod figurat, este Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos, care a fost conceput, purtat și născut în „confuzia” ³⁵⁴ firii noastre, ca făcându-se om după fire, să readucă la sine firea, scoțând-o din confuzie.

Acesta n-a fost dus în robie împreună cu noi și n-a fost strămutat în confuzia patimilor. „Căci n-a săvârșit păcat, nici n-a aflat vicleșug în gura lui” (Is. 53, 9). Dar s-a născut între noi cei robiți ca un rob, și „a fost socotit cu noi, cei fărădelege” (Is. 53, 12), făcându-se din iubirea de oameni „întru asemănarea trupului păcatului, pentru păcat” (Rom. 8,3). S-a făcut „întru asemănarea trupului păcatului”, întrucât, fiind prin fire Dumnezeu nepătimitor, a binevoit să se facă, potrivit iconomiei, în chip neschimbat, om prin fire pătimitor. și s-a făcut așa „pentru păcat”, deoarece „pentru păcatele noastre a fost dus la moarte și pentru noi a suferit dureri”; „pentru păcatele noastre a fost zdrobit, ca noi să ne vindecăm cu rana Lui”. Duhul înaintea feței noastre, unsul Domnului a fost prins în stricăciunile noastre, el despre care noi zicem: „În umbra lui vom trăi printre neamuri” (Ier. 23, 5).

El este Răsăritul cel drept din împrăștierea noastră, în care am ajuns prin păcat. Despre el spune Duhul Sfânt prin Proorocul: „Că va răsări vouă Răsărit drept” (Plâng. 4, 20), sau „Iată bărbat, Răsăritul este numele Lui și va răsări dedesubtul Lui” (Zaharia 6, 12), sau „Răsări-va Soarele dreptății, aducând tămăduire în aripile Lui” (Maleahi 3, 20). Prin cuvântul „dedesubtul lui” se arată taina neînțeleasă a întrupării Cuvântului, din care a răsărit mântuirea tuturor. Iar „aripile Soarelui dreptății” ar fi cele două Testamente, prin care zburând Cuvântul în noi, ne vindecă rana căderii în păcat și ne dăruiește desăvârșita sănătate a virtuții, adică prin cel Vechi înlătură păcatul, iar prin cel Nou sădește virtutea. Sau iarăși aripile sunt Pronia și Judecata. Cuvântul zburând prin acestea, se sălășluiește în chip nevăzut în făptuiri, tămăduind prin rațiunile înțelepciunii pe cei ce voiesc să se întrupeze și vindecând prin modurile certării pe cei greu de urnit spre virtute. Prin aceasta uneori le curăță întinăciunea trupului, iar altora le șterge petele sufletului.³⁶³

El este cel ce readuce din robie pe Israel cel adevărat. El îl mută nu dintr-o țară într-alta, cum a făcut vechiul Zorobael, strămutând poporul din Babilon în Iudeea, ci de pe pământ la cer, de la păcat la virtute, de la neștiință la cunoștința adevărului, de la stricăciune la nestricăciune și de la moarte la nemurire, scurt vorbind, de la lumea văzută și pieritoare, la lumea spirituală și statornică ci de la viața ce se destramă la cea care rămâne și nu se destramă.

El este adevărat ziditor al templului rațional, surpat de păcate și ars de focul străin, pe care noi l-am adus asupra lui umblând în lumina focului din noi și în flacăra în care ardem, întrucât nu numai că am făcut să urmeze slugarnic partea mintală a sufletului cugetului trupesc, ci am și aprins fără rușine materia patimilor prin lucrarea noastră.

El este cel care a înduplecat prin înțelepciune pe Darie împăratul, adică legea firii. Pentru că nu se poate ca în acest loc să se înțeleagă prin Darie diavolul, odată ce s-a făcut de bunăvoie împreună lucrător cu harul în slobozirea poporului și s-a lăsat convins că nimic nu e mai tare și mai de folos firii spre mântuire, decât credința și buna mântuire, decât credința și buna cunoștință. Căci prin adevăr se înțelege credința care are în ea rațiunea adevărului, iar conștiința cea bună e semnul iubirii de Dumnezeu, indicată alegoric prin femei, întrucât unde este ea nu e cu putință călcarea poruncilor dumnezeiești.

El este acela care a clătit din nou în Sine Însuși, printr-o unire negrăită, „cortul lui David” (Amos 9,14; Faptele Apostolilor 15,16), adică firea stricată de moarte din pricina păcatului.

El este Zorobael care a ridicat cu slavă casa căzută a lui Dumnezeu, despre care zice Duhul: „Va fi slava din urmă a casei acesteia mai presus decât cea dintâi” (Agheu 2, 10). Căci Cuvântul a intrat într-o a doua comuniune cu firea, care e cu atât mai luminată decât cea dintâi, cu cât prima dată i-a dăruit din ceea ce era mai bun, iar pe urmă s-a împărtășit El însuși din ceea ce era mai rău. Acesta, ca să se mântuiască și chipul și ca să facă nemuritor și trupul. Deci ștergând cu totul cuvântul șarpelui, suflat în urechile firii, a făcut iarăși curată firea ca la început. Ba încă a făcut-o să întreacă prin îndumnezeire prima ei plăsmuire. și precum neexistând la început, a întemeiat-o, așa surpându-se pe urmă a făcut-o neschimbabilă, ca să nu mai cadă. Prin aceasta a împlinit tot sfatul lui Dumnezeu și Tatăl, îndumnezeind-o prin întrupare.³⁶⁶ „Mâinile lui Zorobael (cel spiritual) au pus temelie, zice, casei acesteia (adică omului) și mâinile lui o vor isprăvi” (Zaharia 4, 9). E vorba aici de prima plăsmuire a omului și de refacerea de pe urmă a lui Hristos însuși, prin unirea cea negrăită.

El este Zorobael care a eliberat pe cei dintâi din robie și are în mână piatra de cositor, împodobită cu cei șapte ochi ai Domnului, prin care privește Dumnezeu peste tot pământul (Zaharia 4,10). După istorie ni se pare câtuși de puțin să fi avut Zorobael în mână o piatră de cositor, care să privească peste tot pământul. Fiind deci cu neputință să luăm acestea după literă, vom recurge la înțelesul mai înalt al celor scrise.

Zorobael este, cum am spus adeseori mai înainte, Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos. Iar piatra aceasta este credința în El. A avut această piatră „în mână”, înseamnă că credința în Hristos se face arătată prin împlinirea poruncilor. Căci „credința fără fapte este moartă” (Iacov 2,26), precum și faptele fără de credință. Iar „mâna” este evident, simbolul faptelor. Deci Domnul ținând în mână piatra, ne învață să avem în El credința arătată prin fapte. Iar cei șapte ochi ai Domnului, cu care e împodobită piatra aceasta, sunt cele șapte lucrări ale Duhului Sfânt.

„și se vor odihni peste El, zice, șapte duhuri: duhul înțelepciunii, duhul înțelegerii, duhul cunoștinței, duhul științei, duhul sfatului, duhul tăriei, duhul temerii de Dumnezeu” (Is. 11,2).

Duhul temerii de Dumnezeu se arată în înfrânarea cu fapte de la păcate; duhul tăriei, în pornirea și mișcarea plină de râvnă spre lucrarea și împlinirea poruncilor; duhul sfatului, în deprinderea discernământului care ajută să împlinim cu rațiune poruncile dumnezeiești și să deosebim cele bune de cele rele; duhul științei ne face să știm fără greșeală modurile activității virtuoase, după care lucrând nu cădem nicidecum din dreapta judecată a rațiunii; duhul cunoștinței ne dă putința să cuprindem cu mintea rațiunile din porunci, pe care se întemeiază modurile de activitate ale virtuților; duhul înțelegerii este consimțământul afectuos al sufletului cu modurile și rațiunile poruncilor, sau bine zis prefacerea lui în acelea, prefacerea prin care se produce o fuziune a puterilor noastre naturale și modurile și rațiunile poruncilor; duhul înțelepciunii ne face să ne înălțăm la cauza rațiunilor duhovnicești din porunci și la unirea cu ea; prin aceasta cunoscând, pe cât este cu putință oamenilor, în chip neștiut, rațiunile simple ale lucrurilor, aflătoare în Dumnezeu, scoatem ca dintr-un izvor țâșnitor al inimii adevărul din toate împrăștiindu-l în chip felurit și celorlalți oameni. În felul acesta urcăm pe o anumită cale și după o anumită ordine de la cele ce sunt față de Dumnezeu ultimele, dar față de noi cele mai apropiate, spre cele dintâi și față de noi cele mai depărtate, iar față de Dumnezeu cele mai apropiate.

Căci de fapt de la încetarea de-a păcătui prin temere venim la lucrarea virtuților prin tărie; iar de la lucrarea virtuților, la discernământul sfatului. De la discernământ trecem apoi la deprinderea virtuților, sau la știință; iar de la deprinderea virtuților, la cunoștința rațiunilor din virtuți. De la aceasta ne ridicăm la deprinderea care preface puterile naturale în rațiunile cunoscute ale virtuților, adică la înțelegere și de la aceasta la completarea simplă și exactă a adevărului din toate lucrurile. În sfârșit, pornind de la aceasta vom scoate la iveală multe și variate rațiuni cucernice ale adevărului din contemplarea înțeleaptă a lucrurilor sensibile și a ființelor inteligibile de-a păcătui prin temere venim la lucrarea virtuților prin tărie; iar de la lucrarea virtuților, la discernământul sfatului. De la discernământ trecem apoi la deprinderea virtuților, sau la știință; iar de la deprinderea virtuților, la cunoștința rațiunilor din virtuți. De la aceasta ne ridicăm la deprinderea care preface puterile naturale în rațiunile cunoscute ale virtuților, adică la înțelegere și de la aceasta la completarea simplă și exactă a adevărului din toate lucrurile. În sfârșit, pornind de la aceasta vom scoate la iveală multe și variate rațiuni cucernice ale adevărului din contemplarea înțeleaptă a lucrurilor sensibile și a ființelor inteligibile.

Urcând așadar prin acești ochi ai credinței, sau prin aceste iluminări, ne adunăm în unitatea dumnezeiască a înțelepciunii, concentrând harismele (darurile), care s-au împărțit pentru noi, prin înălțările noastre trepte pe scara virtuților, neomițând, cu ajutorul lui Dumnezeu, nimic din cele spuse. Aceasta pentru ca nu cumva, neglijându-le puțin câte puțin, să ne facem credința noastră oarbă și fără ochi, lipsită de iluminările Duhului, care ni se împărtășesc prin mijlocirea virtuților, și să fim trimiși, după dreptate, la muncile veacurilor nesfârșite, ca unii ce ne-am orbit ochii dumnezeiești ai credinței, în ce ne privește pe noi. Căci tot cel ce și-a scos acești ochi ai credinței din sine pentru neîmplinirea poruncilor, va fi osândit cu siguranță, nemaiavând pe Dumnezeu privind la el.³⁷¹ Aceasta este, socotesc, pricina pentru care Scriptura a numit credința piatră de cositor, întrucât pedepsește pe toți cei ce n-o împodobesc prin împlinirea poruncilor și-i folosește pe toți cei ce o păstrează înfrumusețată cu lucrările Duhului. „Căci va fi, zice marele Simion vorbind despre Domnul, spre căderea și ridicarea multora din Israel”; se înțelege spre căderea celor necredincioși. Pentru că spun unii despre cositor că se compune din argint și plumb. Dar plumbul este simbolul mustrării, al pedepsirii, al chinuirii și al osândei grele, iar argintul este chipul strălucirii, al slavei și al măririi. Dacă e așa, atunci credința indicată prin cositor pe de o parte mustră, pedepsește, chinuiește și osândește pe cei ce s-au dovedit slabi în ea, prin nelucrarea poruncilor, având poate drept plumb neputința trupului, împuternicită prin unirea cu Cuvântul; iar pe de altă parte slăvește, luminează și duce spre îndumnezeire pe cei ce s-au dovedit tari în ea prin lucrarea poruncilor, având drept argint dumnezeirea Cuvântului, care strălucește în cei vrednici, după puterea lor.

Alții au înțeles prin piatra de cositor pe Domnul nostru Iisus Hristos, ca unul ce a compus din două firi, din dumnezeire și omenitate. Iar dacă cineva vrea să înțeleagă credința în Hristos, sau pe Hristos însuși într-un chip spiritual, credința și Hristos însuși este plumb întrucât mustră sufletul, chinuiește trupul, pedepsește patimile și osândește pe demoni, iar argint întrucât umple mintea de strălucire prin virtuți, o slăvește prin cunoștințe și o face prin îndumnezeire lumină ce oglindește Lumina primă. În acest sens trebuie înțeleasă și „căderea” și „ridicarea” care se va întâmpla din pricina Lui: El provoacă căderea trupului, adică a cugetului trupesc și ridicarea puterilor naturale ale virtuții și ale gândurilor care susțin cunoștința. Simplu vorbind, Cuvântul provoacă în cei vrednici căderea întregului om vechi după chipul lui Adam și al literei legii, și ridicarea omului nou după chipul Său și al duhului legii.

Dar poate Scriptura închipuie credința prin piatra de cositor și pentru faptul că dă putință celor ce-și înnegresc virtutea și cunoștința să le lumineze toate prin pocăință, redobândind activitatea și contemplația și revenind din nou la strălucirea plină de lumină al vieții.

Scolii

 Sfârșitul (ținta din urmă) virtuții este binele, care înseamnă împlinirea și întregirea lucrării dumnezeiești. Spre această împlinire duce puterea (facultatea) rațională a sufletului, folosindu-se de puterea mâniei și a poftei, potrivit cu firea. și în ea iese la iveală frumusețea asemănării noastre cu Dumnezeu. Iar sfârșitul filosofiei contemplative este adevărul, care e cunoștința unitară și neîmpărțită a tuturor ce celor sunt în jurul lui Dumnezeu . Spre el e purtată mintea curățată, după ce a lepădat cu totul judecata cea după simțuri. În această cunoștință se descoperă neîntinată demnitatea chipului dumnezeiesc. (2)

Prin femei a înțeles virtuțile al căror sfârșit este iubirea; iar prin adevăr cunoștința necantitativă. Cunoscând legea care împărățește peste fire prețul acestora, adică al iubirii și al cunoștinței, leapădă, ca pe un vin, plăcerea patimilor trupești și ca pe o împărăție pofta nebună după slavă a tuturor celor stăpâniți de părerea de sine în chip neînfrânat. (3)

Alt înțeles al aceluiași lucru. Conform acestuia numai aceia sunt scriși în cer, care se oferă pe ei înșiși cu voia ca să fie scriși cu condeiul Duhului³⁷³. Căci Duhul Sfânt scrie în cer numai pe cei ce voiesc fără să silească pe nimeni. (5)

Nimeni nu poate să binecuvânteze cu adevărat pe Dumnezeu, dacă nu și-a sfințit trupul prin virtuți și nu și-a luminat sufletul prin cunoștințe. (6)

Părinții după duh se fac părinți cu voia ai celor ce vor să le fie fii, prin învățătura ce le-o dau, plăsmuindu-i prin cuvântul și viața lor cea după Dumnezeu. Iar fii după duh se fac fii cu voia ai celor ce vor să le fie părinți, prin primirea învățăturii lor, lăsându-se formați de bună voie de către aceia prin cuvântul și viața lor. Căci harul Duhului lucrează nașterea liber consimțită a celor și se nasc după El, ceea ce au părinții după trup, care sunt părinții după trup, care sunt părinți involuntari ai unor fii involuntari. Căci plăsmuirea celor ce se nasc pe cale naturală e fapta firii, nu a voinței. (10)

Numărul doi indică aici materia și forma, a căror întâlnire cauzează facerea (alcătuirea) trupului și a căror desfacere provoacă stricarea lui. Prin urmare lucrurile care există prin împreunarea materiei și a formei, au un sfârșit contrar începutului natural odată ce stricarea nimicește facerea. Pentru facere și pentru stricare luptă două puteri: cea a poftei și cea a mâniei. Cea dintâi dorește să păstreze în existență facerea; cea de-a doua luptă să înlăture desfacerea ce urmează stricării. Avocații acestor puteri sunt dracii cei vicleni: unii propun legii naturale ieșirea (extazul) sufletului de la cele dumnezeiești prin poftă, al cărei simbol este vinul, iar alții stăpânirea tiranică prin mânie asupra celor materiale, al cărei chip este „împărăția”. Ei vor să o convingă să aleagă viața pătimașă prin acele puteri. Iar numărul unu însemnează sufletul cel simplu după ființă, chip al unității treipostatice și supra-naturale după ființă. Avocatul acestuia, adică al sufletului, este mintea, care e una precum și sufletul e unul. El dovedește legii naturale, prin pilda adevărului și a „femeilor”, că atât credința în Dumnezeu cât și iubirea față de El sunt mai tari decât toate și o convinge să le dea acestora puterea. (11)

Adevărul se descoperă ca unul și singur când e înlăturată pluritatea prin depășirea ei. El acoperă puterile cunoscătoare ale tuturor celor ce pot să cugete și să fie cugetate, ca unul ce este prin subzistența lui supraființială mai presus de cele ce înțeleg și sunt înțelese, îmbrățișând (circumscriind) printr-o putere infinită capetele extreme ale lucrurilor, adică începutul și sfârșitul lor. Prin acesta el atrage spre sine mișcarea tuturor și unora le dă cunoștința clară, de al cărei har s-au lipsit, iar altora le dăruiește putința de recunoaștere vădită a binelui pe care îl doreau, printr-o simțire negrăită, datorită împărtășirii de el. (12)

Prin poporul din Babilon se înțeleg alegoric gândurile ținute în robia patimilor. Prin Darie, legea naturală; prin Zorobael, mintea cunoscătoare (gnostică); prin Iudeea, virtutea; prin Ierusalim; deprinderea nepătimirii; prin templu, cunoștința capabilă să primească înțelepciunea; prin suirea din Babilon în Iudeea, mutarea de la cele trupești la cele duhovnicești prin pocăință. (13)

Norma împărățirii bunurilor duhovnicești e măsura credinței fiecăruia. Căci pe măsura credinței, sporim în râvna făptuirii. Cel ce lucrează, după analogia lucrării sale îi arată măsura credinței, primind măsura harului după cum a crezut. Iar cel ce nu lucrează, după anologia nelucrării își arată măsura necredinței, lipsindu-se de har după necredința lui. Prin urmare face rău invidiosul că bârfește. Căci de el atârnă și nu de altul să creadă și să lucreze și după măsura credinței să primească harul. (14)

Frumos s-a arătat congruența dintre chip și adevăr. Căci precum Zorobael n-a fost dus el însuși în robie, ci s-a născut dintre cei ce se aflau atunci în robia Babilonului și s-a făcut eliberatorul lor, așa și Domnul, fiind fără de păcat, s-a născut dintre noi, a fost între noi și s-a socotit ca unul dintre noi. El a îmbrăcat de bunăvoie trăsătura pătimitoare a firii noastre, prin care, suportând cu adevărat neputințele noastre naturale, ne-a slobozit de sub stăpânirea pricinuitoare de stricăciune și ne-a suit de pe pământ la cer. Anume prin întruparea Sa a luat fără știrbire toată firea noastră, unind-o cu Sine printr-o unire negrăită, dar prin chemarea harului, numai pe aceia care au primit cu bucurie chemarea și au cinstit prin fapte harul renașterii lor. (16)

În raport cu teologia pură și supremă, învățătura este a doua. Cea dintâi se ocupă cu învățătura supremă despre ființă. A doua înfățișează lucrarea supremă a Providenței, care a fost numită de Duhul „Răsăritul de dedesubt”. Căci în învățătura dumnezeieștii întrupări se cuprinde facerea veacurilor și celor din veac și prelungirea fără hotar ( la indefinit) a vieții celei după har și mai presus de veacuri a făpturilor. (18)

Acela care iubește lucrurile bune și frumoase, tinde de bunăvoie spre harul îndumnezeirii, fiind călăuzit de Providență prin rațiunile înțelepciunii. Iar acela care nu e îndrăgostit de acesta e tras de la păcat împotriva voii lui și lucrul acesta îl face Judecata cea dreaptă prin diferitele moduri de pedepse. Cel dintâi, adică iubitorul de Dumnezeu, e îndumnezeit prin Providență, cel de al doilea, adică iubitorul de materie, e oprit de judecată să ajungă la osândă. (19)

Focul nostru cel de ocară este legea trupului, lumina acestui foc este deprinderea patimilor de a se mișca potrivit cu această lege, iar flacăra de ocară este arderea ce o pricinuiește în noi lucrarea patimilor. Sau iarăși focul cel de ocară este păcatul, iar flacăra este lucrarea lui. Prin urmare nu se cade minții să se încălzească la acest foc, nici să se lumineze cu această lumină, nici să ardă în această flacără. Căci ceea ce e lumină pentru plăcerea simțurilor, pentru mine este adânc și întuneric. (20)

Credința s-a numit, „piatră” pentru tăria, neschimbalitatea, statornicia și imuabilitatea totală a adevărului ei, ca și pentru rezistența ei în fața asalturilor minciunii. Ea e ținută „în mână”, arătându-se prin aceasta puterea ei, care produce și susține toate virtuțile. Iar cei șapte ochi, pe care îi are, indică puterea ei de discernământ, ca și faptul că îmbrățișează cunoștința deplină și fără greșeală a celor vremelnice și e capabilă de lucrarea înșeptită a Preasfântului Duh, pe care numărul nu o face compusă. (24)

Explicația fiecărui dar duhovnicesc. Propriu temerii este să se înfrâneze de la rele. Propriu tăriei este să deosebească între cele contrare. Propriu științei este să cunoască fără greșeală datoriile. Propriu cunoașterii e să cuprindă cu fapta rațiunile dumnezeiești din virtuți. Propriu înțelegerii este consimțământul sufletului cu cele cunoscute. În sfârșit propriu înțelepciunii este unirea neînțeleasă cu Dumnezeu, prin care dorința celor vrednici se transformă în posesiune. Ea face pe cel părtaș de ea Dumnezeu prin participare și tălmaci al fericirii dumnezeiești într-o înfățișare și lămurire necontenită și fără pompă a tainelor dumnezeiești înaintea celor ce au trebuință. (25)

Temerea, care e primul dar ce-l dobândim noi în fapt, Scriptura l-a așezat la urmă. Ea este începutul înțelepciunii. Pornind de la ea ne urcăm înțelegerea spre ținta înțelepciunii. Iar după ce am dobândit-o pe aceasta, ne aflăm în imediata apropiere de Dumnezeu însuși, nemaiavând decât înțelepciunea ca mijlocitoare a unirii cu El.³⁷⁴ Dar nu e cu putință să ajungă la înțelepciune cel ce nu s-a scuturat mai înainte prin temere și celelalte daruri intermediate de urdorile neștiinței și de praful păcatelor. De aceea Scriptura, ținând seama de ordinea reală înfățișează înțelepciunea ca pe cea mai aproape în raport cu Dumnezeu, iar temerea ca pe cea mai aproape în raport cu noi. Acesta, ca să învățăm și noi regula și legea bunei rânduieli. (26)

Unitatea înțelepciunii poate fi contemplată ca existând nedivizat în diferitele virtuți ce izvorăsc din ea și pe măsură se sporim în lucrările prin reîntoarcerea la ea a tuturor virtuților pornite din ea. Aceasta se întâmplă când noi, pentru care se lansează din sine prin nașterea fiecărei virtuți, ne strângem iarăși în ea, urcând prin fiecare virtute. (27)

Scriptura a indicat prin ochii Domnului cărările Duhului. Cel ce nu-i deschide pe aceștia prin împlinirea poruncilor, nu-L are pe Dumnezeu privind spre el. și prin mulți ochi privește Dumnezeu pe cei de pe pământ, dacă lumina virtuții noastre este rază a privirii dumnezeiești.³⁷⁵ (29)

Nici unul din cei ce păcătuiesc nu poate aduce ca scuză a păcatului slăbiciunea trupului. Pentru că unirea cu Dumnezeu Cuvântul a întărit toată firea, prin dezlegarea ei de blestem, nelăsându-ne nici o scuză pentru pornirea cea de bună voie spre patimi. Căci dumnezeirea Cuvântului, aflându-se totdeauna prin har în cei ce cred în El, vestește legea păcatului din trup. (31)

Precum cositorul înnegrindu-se iarăși capătă luciu, așa și cei credincioși, chiar dacă se înnegresc prin păcate își recapătă din nou strălucirea prin pocăință. Poate și din această pricină credința s-a asemănat cu cositorul. (32)

Note

Turburarea ca stare obiectivă de confuzie și dezordine pătimașe există înainte de orice coborâre a minții ca spirit critic în ea. Dar ca fapt de conștiință e dezvăluită de abia prin această trezire și pătrundere a minții în ea, în baza căinței. De aceea se poate spune de această primă coborâre a minții în ea că e sau sămânță aruncată „în tulburare”, sau „sămânță a tulburării”, având adică să dea la iveală pentru conștiință această tulburare sau confuzie. Nu e mai puțin adevărat ca tulburarea sau confuzia obiectivă dată la iveală e o astfel de tulburare decât cea care există ca fapt obiectiv. E deja o „rușine”, o „tulburare” ce poartă în ea germenele căinței. Această dare la iveală a tulburării obiective și deci transformarea ei în tulburare subiectivă, se petrece în faza a două, „în răsăritul tulburării”. (337)

Atât tulburarea ca stare pătimașă obiectivă, cât și tulburarea ca rușine pentru păcate e împrăștiată în această a treia fază, când mintea prin lumina cunoștinței ei se face deplin stăpână în suflet și împrăștie stăpânirea patimilor. (338)

Dacă în faza a treia mintea mai lasă puterile sufletului să se îndrepte nepătimaș spre lucrurile sensibile, în faza a patra le trimite spre realitățile inteligibile, în a cincia se odihnește și de această activitate, adunându-se în Dumnezeu. (339)

Dispoziția aceasta, ca față a sufletului, nu e stare de moment, ci un chip sufletesc permanent, dobândit de om prin anumite deprinderi: Ea deși e deschisă în suflet, se răsfrânge și pe fața de dinafară. Când fața dinlăntru e o sinteză a tuturor virtuților, nu mai e o față urâtă, ci o față frumoasă, care reprezintă totodată starea de nepătimire. Căci starea de nepătimire constând din absența oricărei patimi, e tot una cu prezența tuturor virtuților, odată ca orice patimă e alungată prin virtutea corespunzătoare. (344)

Sufletul fiind în grecește feminin, e socotit ca o fecioară ce se însoțește cu Dumnezeu într-o căsătorie tainică. (351)

(Într-un amestec drăgăstos). Sfinții Părinții folosesc termenul atât pentru unirea sufletului cu Dumnezeu, cât și pentru a firii omenești și dumnezeiești în Hristos. „Amestecul acesta, însă nu e una cu „contopirea”, pe care o interzice definiția de la sinodul din Calcedon”. Amestecul e întrepătrunderea a două substanțe fără să piardă identitatea (de exemplu sufletul cu trupul). Ar fi bine să-și însușească acest termen și teologia românească, pentru a preciza unirea ca reciprocă îmbinare de substanțe și de energii ce-și păstrează identitatea lor, spre a nu socoti unirea simplă alipire. (352)

De la virtute (Iudeea) se înaintează spre nepătimire sau la totalitatea virtuților (Ierusalim), de la aceasta la cunoștință (templu). Iar cunoștința (gnoza), ca rezultat al strădaniei contemplative omenești, ajutată, se înțelege, de har, primește de sus, ca o încoronare, Înțelepciunea. Ideea că templul, drept culme a strădaniei omenești în virtute și cunoaștere, primește Înțelepciunea divină ca har, și-a găsit expresia în măreața biserică a lui Iustinian, dedicată Sofiei dumnezeiești, ca una ce-a fost destinată să se umple de Înțelepciunea dumnezeiască. Mintea curățită și gnostică, ca templu subiectiv, și biserica sfințită, ca minte colectivă a obștii credincioase, ca minte a cosmosului, sunt vasele destinate să se umple de Sofia făptuirii în curs de îndumnezeire. (353)

„Confuzia” reprezintă Babilonul unde s-a născut Zorobael și de unde a eliberat pe Iudei. Babel intră și în compoziția numelui: Zoro-Babel. (354)

Prin Providență Dumnezeu îndrumă în chip pozitiv pe om prin binefacerile ce i le dă fiecare clipă și prin meditația asupra lor; prin judecată îl abate de la rău, trimițându-i diferite cercetări. Aceste două moduri se alternează sau chiar se împletesc, ca într-o pedagogie părintească. În fiecare zi Dumnezeu ne dă bunurile slabe și aproape în fiecare zi ne și ceartă. El zilnic stă la judecată cu noi, ca să scape de judecata neîndurată de la sfârșit. (363)

Fiul lui Dumnezeu a fixat firea omenească în sine (ca pe un „cort” în „locul” de supremă soliditate al dumnezeirii), ca s-o facă să nu mai cadă, fiind ținută chiar de Dumnezeu. De aceea chiar întruparea constituie o îndumnezeire a firii omenești, chiar ea face această fire să nu mai poată luneca în această consolidare a firii omenești în nepătimire prin întrupare, nu trebuie răstălmăcită în sensul unei mântuiri fizice, conform acuzei ce-o aduc Apusenii Părinților orientali. Firea omenească a lui Hristos nu mai lunecă din motive spirituale. E prea aproape de ea adevărul și binele suprem, ca s-o mai atragă ceva inferior. (366)

Ochii credinței, ca evidență a adevărurilor credinței, dobândită prin fapte, deși sunt în noi, ajutându-se să vedem, totuși nu sunt ai noștri, ci sunt darul lui Dumnezeu, sau lucrările Lui. Ca atare deși vedem și noi prin ei, sunt ochii prin care însuși Dumnezeu privește în noi și în jurul nostru. Iar noi vedem prin acești ochi ai lui Dumnezeu. În acest sens pe Dumnezeu îl cunoaște cel ce cunoscut de Dumnezeu. (371)

Cel ce nu e scris în lăuntrul său de condeiul Duhului, nu e scris nici în cer. Pentru că nu se asortează cu cerul3 n-a devenit o bucată a cerului. Se va urca în cer numai cine s-a acomodat de aici cerului, numai acela în care s-a coborât în prealabil cerul. (373)

Întrucât înțelepciunea se află în nemijlocită apropiere de Dumnezeu, întrucât în ea se cuprind concentrat toate darurile ce le primim de la Dumnezeu și ea e totul ce primește făptura de la Dumnezeu, se poate spune că Dumnezeu ia contact cu lumea prin Sofia, că treapta culminantă la care se poate ridica lumea e Sofia. (374)

Privirea lui Dumnezeu e afectivă, e creatoare și modificatoare. Raza privirii lui Dumnezeu produce virtutea noastră, trimițând în noi o adevărată energie spirituală. Dar noi deschidem ochiul lui Dumnezeu prin silința de-a împlini poruncile. Noi le primim extern. Dar Dumnezeu transformă această silință exterioară într-o calitate statornică și plăcută a noastră. Virtutea este deci și ea un fel de unire cu Dumnezeu, dar prin „privire”, de la distanță, nu o unire care înlătură „distanța” (diastaza). Diferența de grad între unirea pe care o realizează între om și Dumnezeu moralitatea și contemplația a arătat-o Paul Hankamer, ca pilda lui Schiller pentru prima, ca a lui Ekkehart și Goethe pentru a doua. Pentru cei din urmă „moralitatea era încă treaptă spre un scop final” (Jacob Bhome). (375)

A vorbi cu precizie despre acestea este cu putință numai acelora, care pentru multa curățenie a minții lor au primit de la Dumnezeu tot harul pe care-l pot primi oamenii. Căci pătrunzând cu ajutorul acestui har în noianul vederilor tainice, aceștia văd numai rațiunile celor scrise, dezbrăcate de veșmântul figurilor. Ei nu se ocupă câtuși de simbolurile, care le dau o formă sensibilă, decât în cazul când voiesc prea înțelept să le înfățișeze corporal celor ce, din pricina nevârstniciei minții, nu se pot ridica peste percepția simțurilor, ci trebuie să se exerciteze mai întâi prin figuri sensibile, ca apoi să dorească să se urce la rațiunile arhetipice ce sunt mai presus de percepția sensibilă. Dar noi socotim că nu este absurd să ne apropiem de realitățile subtile prin conjectură, dată fiind facultatea naturală din noi, care se dorește după cunoașterea celor dumnezeiești. Căci două bunuri pot rezulta din conjectură pentru cei ce sunt stăpâniți de o venerație sinceră față de cele dumnezeiești: cel ce abordează prin conjectură lucrurile dumnezeiești, sau descopere adevărul în privința celor cugetate și atunci aduce cu bucurie, drept jertfă de laudă, mulțumiri Celui ce i-a dat știre despre ceea ce a căutat, sau constată că înțelesul celor scris îi scapă și atunci respectă și mai mult lucrurile dumnezeiești, aflând că înțelegerea lor întrece propria lui putere.

Deci apropiindu-mă și eu prin conjectură de cele scrise, rog pe Dumnezeu să-mi fie într-ajutor în cele ce voi spune, căci știu că știu puterea înțelegerii mele e cu mult prea slabă față de sublimitatea tainelor Scripturii. De voi reuși, voi datora întreaga izbândă a lui Dumnezeu, care m-a ridicat prin înțelegere spre mulțumire, iar de nu voi reuși, voi socoti și nepriceperea un bine, pe care îl voi datora tot lui Dumnezeu, care, tăind cu anticipație, prin purtarea Sa de grijă, mândria ce mi s-ar fi putut naște din cunoștință, mi-a făcut din nepricepere, un îndemn spre modestie. Prin urmare, apropiindu-mă prin conjectură de înțelesul celor scrise, voi începe de la cele de mai înainte din Scriptură. În capitolul dinainte de acestea s-a scris despre Zorobael: „și când a ieșit tânărul, ridicându-și fața sa la cer înspre Ierusalim, a binecuvântat pe Împăratul cerului” (III Ezdra 4,58). Se înțelege că a ieșit după ce a dat răspuns la întrebările împăratului Darie. Deci a ieșit de la fața acestuia. Darie este însă, cum am spus mai înainte, legea care stăpânește asupra firii. De fapt acest înțeles al lui corespunde cu tălmăcirea propriului nume. Căci numele lui Darie înseamnă „neam”, sau „genealogie” (carte a neamurilor), sau „cel cuprins într-o genealogie”, cum spun cei ce cunosc înțelesul exact al acestui cuvânt. Dar cuvântul „neam” sau „genealogie” exprimă o lege naturală, căci „neamul” și toate cele cuprinse într-o „genealogie” stau sub fire.

Deci bine am făcut că am înțeles prin Darie legea firii. Căci legea firii îmbrățișează genurile (neamurile) și speciile care se află sub fire, cât și cele ce se contemplă în legătură cu firea, adică timpul și spațiul. Căci toate acelea fără de care nu există un lucru creat, se contemplă deodată cu acel lucru.

Darie este, prin urmare, cum am spus, legea firii. Iar Zorobael e mintea contemplativă, care, ieșind de la legea firii, simbolizată prin Darie, s-a ridicat peste toată ordinea lucrurilor văzute de sub timp și spațiu și și-a înălțat fața, adică dispoziția capabilă de cunoștință, dobândită prin virtute, către cer, cu alte cuvinte către sublimitatea ființelor spirituale; înspre Ierusalimul spiritual din ceruri, adică înspre acel Ierusalim, ale cărei „ziduri sunt zugrăvite pe palmele Domnului” (Is. 19, 16). Căci în el se află locuința tuturor celor ce se veselesc (Ps. 86,7) și la el se întorc cu adevărat toți aceia care scapă din robie și își caută casa lor cea din cer (II Cor. 5,2), cum zice Apostolul; toți aceia, care pot zice cu marele David: „De te voi uita Ierusalime, uitată să fie dreapta mea; să se lipească limba de grumazul meu de nu-mi voi aduce aminte de tine” (Psalmi 137,5-6). Prin „dreapta” se înțelege lucrarea duhovnicească a poruncilor dumnezeiești și prea lăudate, iar „limba lipită de grumaz” este activitatea de cunoaștere a rațiunii noastre, care din pricina neștiinței stă lipită de gâtlej, adică de patima ce-și are sediul în preajma gâtlejului, și din această pricină nu poate fi pusă în mișcare de dorința după bunurile negrăite și de aceea nu poate să guste din bunătatea Domnului.

Așadar Zorobael care, grăbindu-se spre Ierusalim, scoate rațiunile de sub timp și fire, este mintea noastră contemplativă. Dar poate fi și Cuvântul creator, cel mai presus de noi, care a venit între noi ca unul din noi, adică s-a făcut om, ca să adune prin întrupare la Sine pe cei ce s-au rostogolit de bunăvoie în pătimire și viață în patimi și în moartea trupului. Deci fie că e mintea, fie că e Cuvântul, Zorobael îi scoate împreună cu sine și-i duce cu sine spre Ierusalimul ceresc pe toți cei ce s-au făcut, pe cât e cu putință, asemenea lui. Desăvârșirea acestora în virtute și în cunoștință a închipuit-o Scriptura simbolic prin diferitele specii și numere amintite înainte. Căci tot omul drept și iubitor de Dumnezeu, întorcându-se în chip spiritual spre Ierusalimul de sus, întorcându-se în chip spiritual spre Ierusalimul de sus, plinește numerele amintite ale diferitelor specii, adunând rațiunile fiecărei specii și număr într-o unică plenitudine a virtuții și a cunoștinței. Aceasta o arată limpede sensul locului mai sus pomenite din Scriptură.

„și au fost toți din Israel de la 12 ani și mai în sus, afară de copii și de femei, patruzeci și trei de mii trei sute șaizeci”. E de admirat exactitatea cuvintelor Duhului, care notează că nici unul dintre cei numărați în Ierusalim după ce au ieșit din Babilon, adică din confuzia veacului acestuia, nu era sub 12 ani. Prin aceasta Scriptura a arătat în chip tainic, că numai cel ce s-a ridicat peste simțire (percepția sensibilă) și peste timp (căci aceasta înseamnă numărul 12 care se compune din 5, adică din cele 5 simțuri și din 7, adică din timp) și a tăiat orice afecțiune a sufletului față de ele, a ieșit din confuzia lor, zorind spre cetatea de sus. și nu numai acesta are cu sine, în afară de copii și de femei, numărul patruzeci și trei de mii trei sute șaizeci.

„Copiii” sunt poate gândurile referitoare la afectele firești și nevinovate și independente de voia noastră, iar „femeile”, fie cugetările, fie poftele și plăcerile naturale care nu aduc nici o osândă celor ce au, fiind urmarea necesară a poftirii naturale. Pentru că și hrana cea mai simplă ne produce o plăcere naturală, chiar dacă nu voim, întrucât ne satisface trebuința de mai înainte. La fel băutura, prin faptul că potolește neplăcerea setei, sau somnul, prin faptul că reînnoiește puterea cheltuită prin veghere. De asemenea toate celelalte funcțiuni ale firii noastre, care sunt pe de-o parte necesare pentru susținerea ei, iar pe de alta folositoare celor ce se sârguiesc pentru dobândirea virtuții. Toate acestea, măcar că nu se numără împreună cu bărbații, ies totuși împreună cu orice minte care fuge de confuzia păcatului, ca nu cumva aceasta să fie ținută din pricina lor în robia patimilor condamnabile și contrare firii, care atârnă de voia noastră și nu-și au în altceva sursa în noi decât în mișcarea afectelor conforme cu firea. Dar nu se numără împreună, întrucât afectele care conservă firea în viața de aici nu se pot muta împreună cu noi la viața nemuritoare și veșnică.

Cele patru miriade (patruzeci de mii) sunt pătrimea virtuților generale, cu care, străbătând mintea natura și timpul, ajunge la ținta fericită a nepătimirii. Să ne explicăm: Miriada (numărul de zece mii) e indicată numai prin cifra unității și nu poate fi notată prin nici o altă cifră, fiind după suport identică cu unitatea și deosebindu-se numai prin cugetare, cum se deosebește sfârșitul de început. Căci miriada este sfârșitul unității și unitatea este începutul miriadei, sau mai bine zis miriada este unitatea pusă în mișcare și unitatea este miriada până ce n-a fost în mișcare. Dar tot așa fiecare din virtuțile generale are ca început și sfârșit monada dumnezeiască, adică pe Dumnezeu, întrucât pornește din El și sfârșește în El și este una cu Dumnezeu, deosebindu-se numai prin cugetare. Căci e vădit că de la El are și spre El își are originea orice virtute.

Sau poate Scriptura înțelege prin cele patru miriade (patruzeci de mii) cele patru înaintări în împlinirea poruncilor dumnezeiești de-a lungul contemplației și a cunoașterii. Fiecare înaintare merge până la zecele proxim. Astfel prima înaintare constă în lucrarea simplă a poruncilor de către începători, după fuga lor de păcat. Ea împlinește prima decadă, care e în același timp monadă. A doua înaintare e cea care îmbrățișează prin fiecare poruncă pe celelalte. Ea face aceeași decadă sută împlinită prin lucrarea tuturor poruncilor prin fiecare. Căci decada lucrată înzecit produce suta. A treia înaintare este înzecirea sutei prin legea firii. Căci înzecită este și legea firii ca una ce constă din zece părți și anume: din cele trei puteri ale sufletului, din cele cinci simțuri, din funcțiunea vocală și din fecunditatea naturală. Din puterea rațiunii se folosește omul la căutarea cauzei și a bunurilor din jurul cauzei; de puterea poftei spre dorirea celor căutate, iar de iuțime spre păzirea și iubirea lor. Simțurile, la rândul lor, îi servesc la deosebirea lucrurilor, care și ea se împarte în căci și care se naște știința. Această încincită deosebire împarte lucrurile în „cele începute” și „în cele neîncepute”, în „cele care sunt de cugetat” și în „cele care nu sunt de cugetat”, în „cele care sunt de grăit” și în „cele care nu sunt de grăit”, în „cele ce se pot face” și în „cele ce nu se pot face”, în „cele stricăcioase” și în „cele nestricăcioase”. Iar de funcțiunea vocală se folosește spre grăire, precum de fecunditate spre sporirea bunurilor celor căutate, dorite, iubite, cunoscute și grăite. Astfel suta înzecită prin legea firii devine mie. Iar a patra înaintare este urcușul, prin contemplație și cunoaștere, a legii firești, cu împărțirile arătate, spre rațiunea originară a fiecărei porunci. La capătul acestui urcuș, se contemplă miriada concentrată, indicată prin cifra primei unități. Căci cel ce împlinește poruncile în mod simplu, apoi îmbrățișează în împlinirea fiecăreia pe celelalte, pe urmă unește cu îmbrățișarea acestora distincțiile legii firești și pe aceasta o urcă în sfârșit, prin cunoaștere (în chip gnostic), spre rațiunea fiecărei porunci, a concentrat cele patru miriade, onorate la fiecare înaintare, prin taina unității, în care se adună rațiunea miriadei.

Sau cele patru miriade mai înseamnă și cele patru nepătimiri generale. Prima nepătimire este înfrânarea desăvârșită de la păcatele cu fapta, constatată la cei începători. A doua nepătimire este lepădarea totală a gândurilor care consimt cu păcatele. Aceasta o găsim la cei care cultivă virtutea cu rațiune. A treia este nemișcarea totală a poftei spre patimi. Ea e proprie celor ce contemplă în chip spiritual în înfățișarea lucrurilor văzute rațiunile lor. A patra nepătimire este curățirea totală chiar și de închipuirea simplă a patimilor. Aceasta o aflăm în cei ce și-au făcut mintea, prin cunoștință și contemplație, oglindă curată și străvezie a lui Dumnezeu.

Deci cel ce s-a curățit pe sine de lucrarea patimilor, s-a eliberat de consimțirea cugetării cu ele, și-a oprit mișcarea poftei spre ele și-a făcut mintea curată chiar și de închipuirea simplă a lor, având cele patruzeci de mii iese din materie și zorește spre regiunea dumnezeiască și pașnică a lumii spirituale.

Astfel înțelegem cele patruzeci de mii. Iar cele trei mii indică învățătura desăvârșită dreaptă, evlavioasă și rațională despre Treimea Sfântă și de o ființă, potrivit căreia credem și lăudăm unitatea treipostatică ca un singur Dumnezeu.

Iar numărul de trei sute înfățișează aici ideea Providenței. Întâi pentru că prin forma literei care îl indică,³⁸⁴ e închipuită puterea care, venind de sus, străbate cele de jos și cuprinde extremitățile celor două laturi, prin ceea ce se arată Providența care strânge totul în chip negrăit. Al doilea, pentru că acest număr a fost cinstit prin chipul crucii, pe care s-a săvârșit taina cea mare, cea dintâi și cea ascunsă a Providenței. Căci taina întrupării lui Dumnezeu a fost un mod de lucrare negrăită a Providenței. Poate că în acest semn al crucii și al numelui Celui ce a fost pironit pe ea pentru noi a îndrăznit marele patriarh Avraam, când a ieșit și a biruit puterile vrăjmașe indicate prin regi. Căci se spune că a ieșit cu 318 slujitori, adică cu acest semn și cu numele lui Iisus. Pentru că de multe ori Scriptura descoperă celor curați gândul ei prin forma literelor.

Iar dacă vrea cineva să cunoască gândul Sfintei Scripturi și din număr, va afla că și așa prin el se indică Providența. Căci lucrarea Providenței constă nu numai în a păstra firea cu existența nemicșorată, ci și în a face să nu-i lipsească nimic pentru a deveni fericită prin har³⁸⁶. Deci adăugând cineva la două sute o sută, capătă trei sute. Iar prin acest număr se indică natura și virtutea. Natura este indicată prin numărul ouă sute, ca una ce constă din materie și formă. Căci materia este împătrită pentru cele patru elemente ale ei, iar forma este încincită pentru simțurile care pun pe frământătura materiei tiparul formei. Înmulțind acum pe patruzeci cu cinci, sau pe cincizeci cu patru căpătăm numărul două sute. Iar numărul o sută înseamnă virtutea desăvârșită, ca unul ce cuprinde decada poruncilor dumnezeiești înzecită. La aceasta ajungând Avraam, devine tată al marelui Isaac, căci fiind mort după fire s-a făcut duh născător al vieții și al bucuriei. Deci adăugând la două sute o sută, capeți numărul trei sute, care indică Providența ce susține firea în tendința ei spre fericire³⁸⁷.

Iar numărul șaizeci înseamnă puterea naturală care împlinește poruncile și s-a desăvârșit prin rațiunile virtuților. Căci numărul șase înseamnă puterea de activitate a firii, ca unul ce constă din părțile proprii. Din această pricină s-a scris că și Dumnezeu a făcut lumea în șase zile. Iar numărul zece arată desăvârșirea virtuții prin împlinirea poruncilor. Prin urmare numărul șaizeci indică limpede puterea naturală care primește rațiunile dumnezeiești aflătoare în porunci.

Așadar cele patruzeci de mii adăugate la trei mii trei sute șase zeci indică rațiunea desăvârșită a virtuții, taina venerată a Providenței și puterea de activitate a firii care a fost îmbunătățită prin virtuți. Deci cel ce și-a eliberat, prin duh, mintea de trup, de simțuri și de lume, iese din ele, părăsind amestecarea și confuzia lor, ca cei de odinioară Babilonul; el zorește spre cetatea de sus, având mintea deprinsă de orice afecțiune față de ceva.

„Iar robii și roabele acestora, șapte mii trei sute șapte”, Legea spune despre robi și despre roabe: „Robii și roabele dintre Evrei să slujească șase ani, iar într-al șaptelea să fie lăsați slobozi. Iar robii și roabele de alt neam să slujească în veac”. „Veac” socotesc că numește anul al cincizecilea al slobozirii.

Robul evreu și roaba evreică sunt rațiunea și cugetarea, care slujesc filozofului ce se îndeletnicește cu făptuirea șase ani, ajutându-l să iscodească tot ce contribuie la frumusețea morală și la modurile virtuții. Căci rațiunea și cugetarea slujesc oricui se îndeletnicește cu făptuirea ca un rob și o roabă, iscodind și creând modurile activității virtuoase. și toată puterea lor e îndreptată împotriva duhurilor răutății, care se opun făptuirii morale. Ducând așadar la îndeplinire filosofia lucrătoare, pe care a indicat-o numărul „șase” al anilor (căci s-a spus că numărul „șase” înseamnă filosofia lucrătoare³⁸⁹), rațiunea și cugetarea sunt lăsate slobode ca să se reîntoarcă la contemplarea duhovnicească a rațiunilor din lucruri, care sunt înrudite cu ele. Ele au ajuns atunci la anul al „șaptelea”, adică la deprinderea nepătimirii. Căci patimile au fost subjugate prin multa osteneală a rațiunii și a cugetării unite cu ea și de aceea au ieșit și s-au depărtat de la suflet.

Iar robul și roaba de alt neam sunt puterea mâniei și a poftei. Pe acestea mintea contemplativă le supune pentru totdeauna stăpânirii rațiunii, ca să-i slujească la dobândirea virtuților prin bărbăție și cumpătare. și nu le lasă libere până ce nu e înghițită moartea nenorocitului de trup și de viața nemărginită, și până ce nu se arată în chip curat icoana împărăției veșnice, având imprimată în ea, prin imitare, întreaga formă a arhetipului. Ajunsă aici, mintea contemplativă slobozește mânia și pofta, pe cea din urmă prefăcând-o în plăcere curată și în atracția neprihănită pentru dragostea dumnezeiască, iar pe cea dintâi în ardoare duhovnicească, în statornicie înfocată și în nebunie sobră. În această stare ajunsese după merit marea rază a luminii netulburate, marele apostol Pavel, când l-a auzit pe regele Agripa spunându-i: „Ești nebun Pavele”. Dar și el însuși scrie despre sine Corintenilor: „Că ori de ieșim din noi, este pentru Dumnezeu, ori de suntem cu mintea așezată, este pentru voi”. El numește nebunia sobră, cea după Dumnezeu, „ieșire din sine” (extaz), ca una ce scoate mintea afară din lucrurile create, măcar că în sine e sobră și chibzuită.

Iar numărul robilor socotesc că indică viața vremelnică, trăită conform cu rațiunea și împreunată cu modurile nepătimirii. În cursul acesteia mintea, folosindu-se de rațiune și de cugetare ca de niște robi și roabe evreice care slujesc făptuirii, hotărăște măsurile ajutorului ce trebuie să-l dea acestea virtuții, strămutându-le la contemplație. Îngrijindu-se de mânie și de poftă, ca de niște robi și roabe de alt neam, așa cum un stăpân se călăuzește de slujitori „le călăuzește la aceeași libertate de la sfârșit”. și anume așa că pofta o preface în dorința ce se desfată de cele dumnezeiești, iar mânia în vigoarea nesfârșită a dorului ce se bucură de ele, făcând pe robii de alt neam, Evrei adevărați după har.

„Cântăreți și psalmozi opt sute cincizeci și cinci”. Cântăreții sunt cei ce vestesc cuvântul (rațiunea) dumnezeiesc prin modurile virtuților cu fapta, fără contemplație. Iar „psalmozii” sunt cei ce inițiază tainic în cuvântul (rațiunea) dumnezeiesc pe alții, prin modurile virtuților împreunate cu dulceața cunoștinței din contemplație, încântându-le urechile lor spirituale.

Numărul acestora indică știința lucrurilor veșnice, atâta cât le este îngăduită oamenilor. Din numărul opt sute cinci zeci, „opt sute” indică rațiunile viitoare ale cunoștinței, iar „cincizeci” ale virtuții. În sfârșit „cinci” înfățișează știința lucrurilor de aici, precum am arătat vorbind despre numărul „cinci” puțin mai înainte.

„Cămile, trei sute treizeci și cinci”. Cămilele ce ies împreună cu fiii lui Israel eliberați din robia amară, sunt diferitele reprezentări (completații) naturale ale lucrurilor văzute, care sunt alcătuite, asemenea cămilei, pe deoparte din înfățișările cele văzute ce se raportează la simțuri și sunt așa zicând picioarele lor, iar pe de alta din rațiunile mai înalte, privite în ele cu duhul, care se raportează la minte și sunt așa zicând capul lor.

Poate despre aceste cămile a zis marele Isaia, prevestind profetic slava Ierusalimului spiritual: „și te vor acoperi pe tine cămilele de Madian și Ghefar” (Isaia 60,6). Ele sunt reprezentările (contemplațiile) duhovnicești ale afectelor (patimilor) firești. Căci Madian se tălmăcește „golirea stomacului”, sau „lut sângeros”, sau „sudori omenești și ale mamei”. Iar Ghefar „posesiunea spatelui”, care este contemplația ridicată deasupra patimilor trupești. Căci spatele sufletului este trupul, ca unul ce este îndărătul lui. Deci Scriptura zice aici că locul sau reședința duhovnicească a cunoștinței pașnice și nedezbinate a vederilor tainice este asemenea unei cetăți sfinte, acoperită de ele ca de niște vite.

Același sens îl arată și numărul însuși, care indică mișcarea în jurul timpului și al naturii.

„și cai, șapte mii șapte sute treizeci și șase”. „Cal” este acela care aleargă în viață pe drumul celor virtuoși, având toată vigoarea iuțimii (mâniei). Căci se spune că firea calului stă în unghiile picioarelor, pe care le are de la fire. De aceea a și fost socotit cel mai destoinic și mai tare la drum dintre toate celelalte animale domestice și supuse oamenilor. Cu ei aseamănă marele Prooroc Avacum și pe sfinții Apostoli, când zice prin Duhul: „și ai suit pe mare caii Tăi, care tulbură ape multe”. El numește „cai” pe sfinții și fericiții Apostoli, care poartă cuvântul mântuitor al adevărului înaintea neamurilor și împăraților, în toată lumea, pe care o numește figurat „mare”. Iar neamurile le-a asemănat cu apele. Căci și ele sunt tulburate și agitate de puterea cea mare din cuvântul Duhului și trecute de cutremurul mântuitor de la necredință, de la neștiință la cunoaștere și de la păcat la virtute.

Aceasta o arată și numărul însuși al cailor, care închipuie deprinderea cu filosofia practică a virtuții. Căci numărul „șapte mii trei sute”, ca număr ce indică timpul, arată mișcarea sprintenă a virtuților, iar „treizeci și șase” activitatea firii care aleargă împreună cu virtuțile.

„Iar catâri opt sute patruzeci și cinci”. Catârul este, după înțelesul cel de laudă, deprinderea care nu rodește păcatul. Din acest motiv s-i rânduit, într-un chip cât se poate de potrivit și de cuvenit duhului Scripturii, ca cel ales rege în Israel să nu șadă pe cal, ci pe catâr. Prin aceasta Scriptura arată că mintea contemplativă, care împărățește peste înțelesurile și reprezentările (vederile) lucrurilor, ca și peste mișcările proprii, trebuie să aibă o deprindere neroditoare de rău, adică una care nici să nu zămislească, nici să nu nască răul. Ea trebuie să fie purtată de această deprindere, atunci când se mișcă în contemplație, ca nu cumva, ocupându-se cu cercetarea duhovnicească a lucrurilor, să cadă din nebăgare de seamă în puterea vreunuia din duhurile rele, care pot corupe prin ceva din cele sensibile dispoziția curată a inimii.

știm că în Scriptură catârul are și un înțeles de ocară., de pildă zice: „Nu fiți asemenea calului și catârului, în care nu este înțelegere”. Scriptura numește „cal” deprinderea de a umbla după plăcerile patimilor, iar „catâr” deprinderea care nici nu zămislește, nici nu naște binele. Scriptura le interzice dimpotrivă pe amândouă celor ce doresc mântuirea: pe cea dintâi, întrucât lucrează păcatul, pe cea de-a doua, întrucât nu lucrează virtutea. Tot în acest sens de ocară trebuie luat și catârul lui Abesalom, pe care acesta călărind a pornit la uciderea părintelui său. Prin aceasta Duhul arată că cel rănit de slava deșartă, din pricina virtuții și a cunoștinței, își hrănește în deșert coama părerii de sine, dichisind-o și amestecând-o ca pe un catâr, spre a amăgi pe privitori cu afișarea unei purtări morale. Călărind acela pe ea, își închipuie că-l va răsturna pe tatăl care l-a născut prin învățătura cuvântului, urmărind să răpească cu mândrie și în chip silnic la sine slava virtuții și a cunoștinței, pe care o are tatăl său de la Dumnezeu.

Dar ieșind la largul contemplației naturale în duh, la războiul rațional pentru adevăr, din pricina simțirii nemortificat rămâne spânzurat cu părul de stufișul stejarului vederilor materiale. Astfel însăși închipuirea de sine, care-i leagă mintea de acelea, îi slujește spre moarte, suspedându-l între pământ și cer. Căci cel stăpânit de slava deșartă nu are cunoștința drept cer care să-l atragă din părerea de sine ce-l reține jos, dar nici talpa făptuirii smerite drept pământ care să-l tragă în jos din îngâmfarea ce-l ține pe sus. Pe acesta evlaviosul dascăl care l-a născut, lăsându-se dus de iubirea de oameni, îl plânge și după ce moare, deoarece, asemenea lui Dumnezeu nu voiește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu (Exod. 33,11).

Iar ca să înțelegem și în alt chip locul David înseamnă, desigur, mintea activă, iar Abesalom închipuirea de sine, născută din mintea activă în împreunarea cu simțirea (percepția)³⁹⁸. Căci simțirea este fiica regelui Ghesur, pe care luând-o David a născut pe Abesalom. Iar „Ghesur” se tălmăcește „călăuza zidului”. Zidul este, desigur, trupul. Iar călăuza trupului este legea trupului, sau simțirea. Din aceasta se naște Abesalom, care se tălmăcește „socotita pace a tatălui”, care este, evident, închipuirea de sine. Căci socotind că am biruit patimile, dăm naștere închipuirii de sine. Marele David, luând cunoștință că aceasta s-a răzvrătit împotriva lui, deoarece și-a oprit făptuirea prin cunoaștere, părăsind cortul, Ierusalimul și Iudeea, fuge dincolo de Iordan, în pământul Galaad, care se tălmăcește „strămutarea mărturiei”, sau „descoperirea” lor. Aceasta arată că David se socotește pe sine nevrednic, din pricina închipuirii răzvrătite, de cortul sfânt, adică de tehnologia mistică, de Ierusalim, adică de cunoștința care vede cele dumnezeiești și de Iudeea, adică de mărturisirea bucuriei pentru faptele sale.

Aceasta înseamnă că mintea își strămută puterile sale de la bucurie la întristare și la cunoștința sau la mărturisirea celor săvârșite mai înainte; cu alte cuvinte la amintirea celor săvârșite mai înainte; cu alte cuvinte la amintirea tuturor greșelilor în parte. Căci aceasta este „descoperirea” lor. Simplu vorbind, ea se mută prin cugetare în timpul dinainte de har (căci aceasta înseamnă „a trece dincolo de Iordan”), când era strânsă de harul virtuții și al cunoștinței. În felul acesta, cunoscându-și neputința proprie și dobândind adânca smerenie ce se opune închipuirii de sine, prin cunoștința stării sale, ucide pe răzvrătit, adică închipuirea de sine, care trecuse la el pe când se afla în întristare multă. și așa revine la slava proprie și stăpânește peste pământul lui Iuda și împărățește peste Ierusalim și slujește în cortul sfânt al lui Dumnezeu slujbă curată și neprihănită.

Dar să revenim la numărul catârilor Iudeilor sloboziți din robie și să privim după putere la sensul spiritual din el. „Catâri, zice, erau opt sute patruzeci și cinci”. Numărul acesta indică nepătimirea desăvârșită a minții față de cele sensibile și de simțuri, în temeiul deprinderii de a nu rodi păcatul, adică a deprinderii de a nu naște păcatul. Căci numărul „opt sute”, luat în înțeles de laudă, înseamnă nepătimirea caracteristică a veacului viitor, numărul „patruzeci” indică lucrurile sensibile, iar „cinci” indică simțurile.

„Iar asini, cinci mii cinci sute douăzeci și cinci”. Asinul este trupul care slujește sufletului, purtând poverile și ostenelile faptelor pentru dobândirea virtuții; cu alte cuvinte, deprinderea virtuoasă a trupului. Tot astfel de asini au avut fiii marelui Iacov de au putut aduce din Egipt în pământul făgăduinței grâul trebuincios hranei, adică cunoștința duhovnicească, adunată din contemplația naturii ca din Egipt și închisă în sacii cugetărilor, pe care îi pun prin făptuire deasupra trupurilor, transportându-i spre viața viitoare.

Iar numărul rotund al acestor asini arată mișcarea constantă a deprinderii virtuoase a trupului spre fapte, urmând fără abatere cuvântului cunoștinței. Căci cei pricepuți în aceste lucruri numesc mișcarea sferică neschimbată, ca una ce rămâne la fel în toate împrejurările, mai mult decât celelalte mișcări ale lucrurilor.

Acestea le-am spus, după puterea noastră de a înțelege și de a spune. Iar dacă cineva ar voi să spună că în acestea sunt preînchipuite diferitele trepte ale credincioșilor Bisericii și dispozițiile lor, n-ar greși. Astfel „bărbații” sunt cei ce au ajuns, pe cât e cu putință, la măsura plinirii vârstei lui Hristos și săvârșesc virtutea prin iubire, prin proprie hotărâre.

„Robii și roabele” sunt cei ce poartă povara filosofiei lucrătoare de teama chinurilor veșnice, cu care sunt amenințați. „Cântăreții”, cei ce propovăduiesc frumos și bine cuvântul făptuirii și tămăduiesc patimile altora. „Psalmozii”, cei ce arată prin contemplație frumusețea cunoștinței cuvintelor (rațiunilor) dumnezeiești și depărtează ca pe un întuneric neștiința de la ații. „Cămilele” sunt cei ce îmblânzesc prin rațiune răutatea voinței, călăuzind-o spre virtute. „Caii”, cei ce aleargă bine în stadionul vieții plăcute lui Dumnezeu. „Catârii”, cei care au moravuri amestecate și care dovedesc în viața comună o înțelepciune practică, fără prihană. „Asinii sau vitele de jug”, sunt cei ce trebuie să ostenească cu fapta și primesc prin contemplație să se așeze rațiunea asupra lor. Adunându-i pe toți aceștia facem plinirea sfintei Biserici, împodobită cu multe frumuseți și de virtutea multora.

După părerea mea, cuvântul despre înțelesul duhovnicesc al acestor taine a ajuns la sfârșit. Dar dacă s-ar afla cineva plin de bogăția harului cunoștinței, în stare să vadă, ca marele Samuil, în chip spiritual cele de mai înainte, să ne descopere și nouă înțelesul cuprins în cuvântul celor scrise, ca să iradieze lumina înaltă a adevărului în toți, și să convingă pe cei ce pot să învețe că nimic nu s-a scris fără rost și în deșert de către Duhul Sfânt, chiar dacă noi nu putem cuprinde. Căci toate sunt cu rost și pline de ținte și țintesc mântuirea oamenilor, al cărei început și sfârșit este înțelepciunea, care începe prin a produce temerea și sfârșesc prin a naște iubirea, mai bine zis ea însăși ni se face, de dragul nostru, la început temere, ca să se oprească de la păcat pe cel îndrăgostit de ea, și la sfârșit iubire, ca să umple de bucurie spirituală pe cei care au dat totul pentru a se putea împărtăși de ea.

Aceștia cred că sunt „bărbații” de care scrie Duhul, aceștia „robii și roabele”, „psalmozii și cântăreții”, „cămilele”, „catârii” și „asinii”. Nu e vorba de cei pe care îi cunoaște simțirea trupească, ci de cei pe care îi înțelege mintea curată și sunt zugrăviți de condeiul harului.

Scolii

Cei ce se îndeletnicesc într-adevăr cu cunoașterea (gnosticii), cunoscând rațiunile tainelor din Scripturi, se folosesc de tipurile istoriei ca de niște exemple spre a ridica cugetarea celor pe care îi învață; ei armonizează înțelesul spiritual cu litera istoriei, ca să se salveze atât figura (tipul) pentru simțuri, cât și înțeleptul pentru mintea omului. Căci omul constă din suflet și din trup, deci unul și același om are atât minte cât și simțire. (2)

Lauda este un cuvânt care vestește frumusețea dumnezeiască; lăudarea este o relație a celui ce laudă cu ceea ce laudă, adică o rostire a cuvintelor care vestesc măreția dumnezeiască. Prin ea se naște deprinderea cunoștinței, care preface pe cel ce laudă în cel lăudat. Iar „jertfa acestei laude” nu este numai omorârea desăvârșită a patimilor contrare firii și depășirea afectelor conforme firii, ci și aducerea totală a celui ce laudă lui Dumnezeu. (3)

Cunoștința care e nu e ținută în frâu de frica lui Dumnezeu prin fapte, produce îngâmfare, deoarece convinge pe cel îngâmfat e pe urma ei să prezinte ca al său ceea ce i s-a dat în dar și să prefacă în laudă de sine dania Cuvântului. Iar activitatea virtuoasă, care crește deodată cu dorul de Dumnezeu, neprimind cunoștința lucrurilor ce sunt mai presus de cele ce trebuiesc făcute, îl face pe cel activ să se smerească și să se adune în sine prin rațiunile mai presus de puterea proprie. (4)

Cel ce a învins mișcările neraționale ale patimilor contrare firii prin credință și prin dragoste de Dumnezeu, iese chiar și din legea firii, iar rațiunea lui se mută în țara celor inteligibile, scoțând din robia străină și ceea ce-i de același neam după fire, împreună cu cele proprii lor. (5)

Sub fire se află ce este fie subiect (suport) fie în împreunare cu subiectul, fie în subiect. Din acestea se culeg definițiile lucrurilor ce pot fi definite. Căci cele ce întregesc diferitele naturi ale lucrurilor se socotesc că țin de definițiile lor, indicând precis lucrul respectiv, ca unele ce subzistă în mod natural în subiect sau împreună cu subiectul și din care își are subiectul existența, neputând fi completate afară din subiect.

Iar în jurul firii sunt cele ce pot fi gândite sau mai înainte sau deodată cu ea. Acestea pe de o partea pentru că lucrurile s-au făcut undeva și cândva; iar pe de alta, pentru că de la prima facere a lucrurilor trebuie gândită împreună cu ele poziția și mișcarea lor. Acestea sunt timpul și spațiul, în care se află firea după poziția de dinafară și după începutul mișcării, dar nu după substanță. Căci nu din ele constă firea, ci în ele își are exterior începutul existenței și poziția.

Când contemplăm așadar numai rațiunile existenței genurilor, speciilor și indivizilor, sesizăm în rațiunile lor ființiale diferențele care le constituie. Dar când căutăm nașterea lor, întrebăm despre „unde” și „când”, ni se prezintă deodată cu lucrurile în chip necesar și timpul și spațiul, trebuind să completăm începutul și poziția lor, fără de care nu există nimic din cele făcute. Căci nici un lucru nu este liber de circumscrierea prin început și poziție. (6)

Limba, zice, este simbolul activității cunoscătoare a sufletului, iar gâtlejul este semnul iubirii naturale de trup. Deci cel ce își lipește acestea întreolaltă într-un chip vrednic de ocară, nu poate să-și aducă aminte de deprinderea pașnică cu virtutea și cunoștința, îndulcindu-se de sârg cu tulburarea patimilor trupești. (8)

Darie, zice, înseamnă legea firii. Iar legea firii îmbrățișează și firea și timpul, ca una ce stăpânește mișcarea tuturor, atât pe a celor după fire, cât și a celor din jurul firii. Prin urmare mintea care iese de sub legea firii, ca de la Darie, se ridică deasupra timpului și a firii, nefiind reținută de nici unul de nici unul din înțelesurile celor de sub fire și timp, ca nu cumva, purtând icoanele celor stricăcioase, să devină templu al idolilor, și în loc de a avea un singur Dumnezeu să aibă mai multe chipuri ale patimilor necurate cărora să se închine³⁹⁹. (9)

Prin copii, care n-au fost numărați, dar au ieșit împreună cu cei ce-i aveau, a înțeles gândurile afectelor ce nu stau în puterea noastră, care deși se nasc din noi, dar nu atârnă de noi să le întrebuințăm cum vrem. Iar prin femei a înțeles dorințele, care provin din afectele firești și ireproșabile ce nu atârnă de noi. Pe acestea mintea le scoate cu sine când pornește spre viața cea după Dumnezeu, ca să nu cadă în robia patimilor celor contrare firii. (11)

Miriada (numărul zece mii) este sfârșitul unității ce se mișcă, iar unitatea este începutul miriadei ce nu se mișcă. Căci începutul fiecărui sfârșit este lipsa mișcării spre el, iar sfârșitul fiecărui început este terminarea mișcării acestuia. Astfel și credința, fiind prin fire, începutul virtuților, are ca sfârșit împlinirea binelui prin ele, iar binele prin fire, ca sfârșit al virtuților, având credința ca început, e concentrat înlăuntrul ei. Căci credința este binele concentrat înăuntru, iar binele este credința activată. Iar Dumnezeu este credincios, și bun prin fire; credincios ca primul bine, bun ca ultimul obiect al dorinței. Deci acestea sunt la El în tot chipul identice întreolaltă, întrucât nu se deosebesc real prin nici o rațiune, ci numai cugetarea le deosebește din pricina mișcării celor ce pornesc de la El și sfârșesc la El. Așadar miriada închipuind ultimul obiect al dorinței, reprezintă desăvârșita dorință a celor ce se mișcă spre el. Iar unitatea fiind simbolul primului bine, reprezintă statornicia desăvârșită a celor ce pornesc de la el. Prin urmare cele patru miriade (patruzeci de mii) sunt binele desăvârșit arătat prin fapte de fiecare virtute generală, potrivit cu firea ei. (13)

Cel ce fuge de rău și se ferește simplu să nu păcătuiască, lucrează cele zece porunci. Iar cel ce, în lucrarea desăvârșită a fiecărei porunci, le cuprinde și pe celelalte, întrucât toate pot fi privite în fiecare prin păzirea fiecăreia, a făcut din decadă o sută. Căci păzirea desăvârșită a fiecărei porunci cu fapta, înseamnă împlinirea deplină a celorlalte. și iarăși cel ce a ajuns cu deplină știință la discernământul desăvârșit al lor, a făcut din sută mie. și în sfârșit, cel ce a pătruns cu mintea prin contemplație la rațiunile desăvârșite ale acestora, a făcut din mie miriadă, readucându-se la din desfășurarea în fapt în unitatea contemplației. Scurt vorbind, cel ce păzește necălcate poruncile, prin ocolirea desăvârșită a păcatului, apoi le împlinește desăvârșit, pe urmă a dobândit cel mai deplin discernământ natural al lor și în sfârșit a străbătut la desăvârșita lor vedere duhovnicească, are cele patru miriade (patruzeci de mii), pe care le-a adunat prin rațiunea desăvârșită a fiecărei înaintări. Căci starea de desăvârșite are în sine nedespărțite rațiunile începutului și ale sfârșitului. (14)

„Început”, numește răul, căci are ca început mișcarea noastră contrară firii. Iar „neînceput” numește binele, căci binele e prin fire înainte de orice veac și timp. „Lucru ce trebuie cugetat” numește binele, căci singur el trebuie cugetat, iar „lucru ce nu trebuie cugetat” numește răul, căci singur el nu trebuie cugetat. „Lucru ce trebuie grăit” numește binele, căci numai de el trebuie să se vorbească, iar „lucru ce nu trebuie grăit” numește răul, căci numai de el nu trebuie să se vorbească. „Lucrul ce trebuie făcut” este binele, căci după fire este nefăcut, însă după har, pentru iubirea de oameni, primește să fie făcut de noi, spre îndumnezeirea noastră a celor ce-l facem, grăim și cugetăm; ba chiar numai el singur trebuie făcut. Iar „lucru ce nu trebuie făcut” este răul, care singur nu trebuie făcut. „Stricăcios” numește răul, căci firea răului este stricăciunea; ca unul ce nu are nicidecum existență. Iar „nestricăcios” e binele, ca cel ce e veșnic și nu încetează niciodată să existe și este păzitorul celor în care nu se sălășluiește. Pe el îl căutăm prin puterea (facultatea) rațională a noastră, îl dorim prin puterea poftitoare, îl păzim nerăpit prin puterea mâniei, îl distingem prin simțuri, cu bună știință, neamestecat cu cele contrare, îl grăim prin puterea glăsuitoare, evidențiindu-l celor ce nu-l cunosc și-l înmulțim prin puterea roditoare; mai bine zis noi ne înmulțim prin el. (19)

Cea dintâi nepătimire este mișcarea trupului prin fapte, când nu e atinsă de păcat. (21)

A doua nepătimire este lepădarea totală a gândurilor pătimașe din suflet. Prin ea se stinge mișcarea patimilor din prima nepătimire, neavând gândurile pătimașe care s-o aprindă la lucru.(22)

A treia nepătimire este totala nemișcare a părții poftitoare spre patimi. De dragul acesteia există și cea de a doua, care constă din curăția gândurilor. (23)

A patra nepătimire este lepădarea desăvârșită și a închipuirilor sensibile din cugetare. Pe ea și-a primit existența și a treia, neavând în sine închipuirile sensibile care să dea formă icoanelor patimilor. (24)

Numărul o mie este unitatea ce nu mai are lipsă de desăvârșire. Căci el cuprinde rațiunea cea mai deplină a unităților dinainte de el, ca și pe a lui însăși. De aceea și când e înmulțit dă iarăși o unitate și nu o decadă. Când rezultatul înmulțirii numărului o mie este o unitate, cum zic cei ce au pătruns în înțelesul numerelor. Pe drept cuvânt deci treimea miilor înseamnă învățătura teologică despre Treime, pe care cel ce o posedă împreună cu desăvârșita virtute părăsește Babilonul spiritual. (25)

Litera „Tau” (T) este semnul crucii, păstrând în forma ei înfățișarea crucii. Iar „Iota” (I), ca literă inițială a lui Iisus, adică numele înfricoșat. „Ita” (H), ca inițială și ea, exprimă fermitatea virtuții. Patriarhul Avraam, transformându-le tainic pe acestea în număr, a ieșit cu îndrăzneală împotrivă puterilor vrăjmașe, având trei sute optsprezece slugi, adică toată învățătura teologiei, simbolizată prin trei sute (T), taina negrăită a întrupării Cuvântului, reprezentată prin zece și modul desăvârșit al deprinderii neclintite în virtute, exprimat prin opt (H). Toate acestea Scriptura le-a numit slugi născute în casă, ca unele ce sunt roade dumnezeiești după har al inimii celui ce le-a dobândit. (26)

Numărul o sută este decada înzecită a poruncilor dumnezeiești. Căci le îmbrățișează desăvârșit pe toate prin împlinirea fiecăreia. Iar îmbrățișarea desăvârșită a poruncilor dumnezeiești prin împlinirea fiecăruia, este virtutea totală și întreagă. La rândul său virtutea desăvârșită este cunoștința fără greșeală adevărul, a ajuns la o sută de ani, ca marele Avraam și deci își socotește și ea trupul mortificat, adică îl vede desfăcut de viața după simțuri, ceea ce o face să nască bucuria vie în duh. Căci așa se tălmăcește Isaac. Deci e propriu Providenței, nu numai să păzească firea conform cu rațiunea ei, ci să o îndumnezeiască, îmbunătățindu-i desăvârșit aplecarea voinței prin virtuți, pe temeiul înțelepciunii dobândite. Iar firea privită împreună cu acestea constituie numărul trei sute. (28)

Numărul șase este indicația desăvârșită a existenței lucrurilor. Iar numărul zece înseamnă putința existenței fericite a lucrurilor. Deci înzecind cineva pe șase, sau înșesind pe zece, capătă pe șase zeci, care arată starea faptică a existenței fericite a lucrurilor. (29)

Venind nepătimirea, pe care o indică anul al șaptelea, rațiunea și cugetarea se întorc la contemplarea celor înrudite, după ce au scăpat de slujirea modurilor trupești ale virtuților⁴⁰². (32)

Plăcerea este pofta activată, odată ce ea este un bun prezent, după definiția ei. Iar pofta este plăcerea neactivată, odată ce este un bun viitor, după definiția ei. Iuțimea este furia cu intenție. Iar furia cu intenție este iuțimea trecută în faptă. Deci pentru cel ce și-a supus aceste puteri rațiunii, pofta a devenit plăcere prin împreunarea neprihănită a sufletului cu Dumnezeu în har, iar iuțimea ardoare curată ce apără plăcerea provenită din unirea cu Dumnezeu și mânie sobră care face puterea voinței să iasă cu totul din lucruri în dorința sufletului după Dumnezeu. Prin urmare, până ce lumea e vie în noi prin afecțiunea de bunăvoie a sufletului față de cele materiale, nu trebuie să dăm libertate acestor puteri (facilități), ca nu cumva, amestecându-se cu cele sensibile, ca și cu niște rudenii, să războiască sufletul și să-l cucerească biruit fiind de patimi, cum au făcut odinioară Babilonienii cu Ierusalimul. Căci prin răstimpul în cursul căruia legea a poruncit să rămână robii de alt neam la stăpân, Scriptura a indicat ca bună afecțiunea sufletului față de lumea aceasta, sau de viața de aici, indicând prin cele ale istoriei, cele spirituale. (33)

Numărul șapte mii, care are aici un înțeles bun, înseamnă viața vremelnică și prezentă, împodobită cu virtute și cu rațiune. Căci dacă numărul o mie înseamnă legea scrisă și naturală, după înțelesul ce l-am văzut când am explicat miriadele, împodobind împreună viața celui iubitor de Dumnezeu, este vădit că numărul șapte mii indică toată viața de sub timp a iubitorului de Dumnezeu, păzită de aceste legi. Iar trei sute indică Pronia lui Dumnezeu, care grijește de existența după fire și de fericirea după har a celor providențiați. În sfârșit șapte simbolizează nepătimirea în modurile de comportare. Deci cel ce prin puterile sale firești își păzește viața nepătimașă, cum voiește Providența, având șapte mii trei sute șapte robi și roabe, iese din confuzia și tulburarea patimilor. (34)

„Cântăreți” numește pe cei ce prin viața lor de fapte voiesc voile lui Dumnezeu. (36)

„Psalmozi”, zice, sunt aceia care nu numai fac voile lui Dumnezeu, ci și povestesc altora tainele petrecute în ei. (37)

Numărul opt cuprinde în sine atât nemișcarea cât și mișcarea. Nemișcarea, când e privit în sine, căci orice număr cu soț e nemișcat, având un centru; mișcarea, când se adună la cel de dinainte de el sau la cel de după el, întrucât atunci dă un număr fără soț. Căci tot numărul fără soț e prin sine mobil, datorită distanței egale a extremelor față de mijloc. Deci ceea ce face opt între numerele de sub zece, aceea face numărul optzeci între numerele de sub o sută. La fel și opt sute între numerele așezate sub o mie. Așadar privit în sine înfățișează starea pe loc, dar circumscrie mișcarea celui dinaintea lui. Căci șapte, șapte zeci și șapte sute înfățișează însușirea temporalității. Prin urmare dat fiind că cele supuse timpului și facerii sunt sesizate de simțire (lucrarea simțurilor), urmează că și cunoștința sau știința fără greșeală a celor veșnice și spirituale o primește mintea desăvârșită (înțelegem prin știință cunoștința ființială). Iar numărul cincizeci, cuprinzând în sine o unitate fără soț, adăugată după înmulțirea lui șapte cu sine însuși, adică sfârșitul împlinirii virtuților de către cei drepți. Căci nu se mai spre săvârșirea virtuților cel ce-a ajuns la Binele prin fire și a primit la sine imobilitatea. Pentru că unitatea este începutul și sfârșitul oricărei mișcări. Iar numărul „cinci” indică știința despre acestea. Căci cuprinde rațiunile celor inteligibile, raționale, sensibile, a celor care au viață și a celor care există pur și simplu, rațiuni pe care singură înțelepciunea dumnezeiască le cuprinde, care e definită ca știința fără greșeală a adevărului. (38)

Cămilele de Madiam sunt, dacă Madiam se tălmăcește „golirea stomacului”, reprezentările lucrurilor care se nasc și pier, iar dacă se tălmăcește ca „lut cu sânge”, sunt rațiunile Providenței referitoare la viața aceasta trecătoare și nestatornică. În sfârșit dacă se tălmăcește ca „sudori omenești și ale mamei” sunt rațiunile Judecății dumnezeiești referitoare la viața prezentă, pe care le adună gândurile prin cugetare și intuiția prin simțurile îndreptate spre cele văzute. Din acestea, adică din gânduri și din intuiție, se încheagă adevărata opinie despre lucrul, care este rodul cugetării în împreunarea cu simțurile. Deci „sudorile omenești și ale mamei” sunt gândurile cugetării produse cu osteneală și intuițiile simțirii, care ne alăptează ca o mamă.

Iar cămilele de Ghefar sunt cele ce provin din posesiunea spatelui. și spatele sufletului este trupul, întrucât există pentru suflet. Deci dacă întrebuințăm bine posesiunea trupului, ni-l facem slujitor sufletului spre nașterea de virtuți și nu luăm în considerare decât rațiunile dumnezeiești ale lui, pentru care a fost creat. Pe urmă, adunând și rațiunile celor văzute, ca pe niște cămile de Madiam, acoperim Ierusalimul nostru, adică sufletul, ascunzându-l în vederile dumnezeiești ale lucrurilor și făcându-l nevăzut și nebiruit de patimi. (39)

Numărul „patru sute” indică firea lumii corporale. Căci aceasta este formată din patru elemente. Iar numărul „treizeci și cinci” înseamnă mișcarea rațională a celor virtuoși în timp. Căci șapte înmulțit cu cinci dă numărul treizeci și cinci. Iar „șapte” înseamnă micșorarea temporală, precum „cinci” înseamnă cunoștința rațională. Adunând deci pe patru sute cu treizeci și cinci ai arătat cunoștința rațională, naturală și temporală a sfinților bărbați ce trăiesc sub fire și trup. (40)

Există o potriveală între numere și cele numărate. Calul sprinten la alergat reprezintă prin picioarele sale mobilitatea perpetuă și urcușul. Timpul ce se mișcă iute, nefăcând nici o pauză în curgerea lui, reprezintă activitatea neobosită a celor numărate. și pe aceasta o face evidentă numărul rotund. Căci numărul șase, înmulțindu-se cu sine însuși, se naște pe sine înseși. Deci cuvântul Duhului a arătat prin cai și prin numărul lor sprinteneala, iuțimea și neoboseala desprinderii virtuoase a dumnezeieștilor bărbați în chip tainic. (41)

Cel ce oferă privitorilor aparența unei cunoștințe numai prin repetarea unor cuvinte furate, înșelând auzul celor neînțelepți, asemenea lui Abesalom, și spurcând în auzul celor profani, prin posedare silnică, frumoasele și de Dumnezeu iubitoarele contemplații ale celui ce l-a învățat pe el, întocmai ca pe niște țiitoare, după sfatul lui Ahitofel (care se tălmăcește „ frate care se umple de praf”, adică frate care sărută cu viclenie), se dovedește că suferă de slavă deșartă și cade în mâna slugilor lui David, în cortul acoperit de varietatea contemplațiilor naturale, atunci când pornește cu îndrăzneală la luptă împotriva celui superior (II Samuel 16,18). Căci se dovedește că nu calcă nici pe pământ, ca unul ce are solitudinea virtuții, și n-a dobândit nici cerul, ca unul ce n-a ajuns cu adevărat la deprinderea înaltă a cunoașterii. Acela moare, primind trei săgeți în inimă, care sunt: amintirea fărădelegii față de cel ce l-a învățat, rușinea pentru mândria cu o cunoștință pe care nu o are, și așteptarea inevitabilei judecăți viitoare pentru acestea. Împuns de aceste săgeți, iubitorul de slavă deșartă moare străpuns. Dar îi precede Ahitofel, sfetnicul lui cel rău, care ți capătă pe drept moartea prin spânzurătoare (II Samuel 17,23), ca unul ce a învățat pe copii să se ridice împotriva părinților și a văzut zădărnicit sfatul său cel rău. Căci nu mai poate suporta viața după ce a înlăturat vălul de pe falsa prietenie față de David, și n-a putut dovedi că cel ce laudă cu cunoștința părută are stăpânirea rațiunii. (44)

Galaad, tălmăcit ca „mutarea plânsului”, indică suferința pocăinței, iar tălmăcit ca „mutarea mărturiei”, înseamnă mustrarea conștiinței pentru greșeală; în sfârșit, tălmăcit ca „descoperirea lor”, închipuie mărturisirea păcatelor după felul lor. Ajungând în această stare mintea, care e urmărită de părerea de sine din pricina vreunui bine, ucide această plăcere de sine, născută din ea prin împreunarea simțirea cea de alt neam. și iarăși se întoarce în Iudeea și Ierusalim, adică la mărturisirea milostivilor dumnezeiești față de ea, la nepătimirea desăvârșită de pe urma virtuților și la completarea pașnică a lucrurilor în duh; iar la urma acestora la teologia mistică, ca la un cort sfânt, în care se descoperă în chip tainic frumusețile cele cu totul nevăzute de alții. (46)

Opt este unul din numerele dinăuntrul decadei; optzeci, dinăuntrul sutei; opt sute, dinăuntrul miei; opt mii dinăuntrul miriadei. Privite în ele însele aceste numere indică imobilitatea, adică o scădere a cantității și o creștere a intensității⁴⁰⁶. Prin urmare când se află în Scriptură în înțeles lăudabil el arată nemișcarea desăvârșită spre patimi, adică încetarea patimilor. Iar acest lucru caracterizează starea veacului viitor, în care nu se vor mai naște patimi. Numărul patruzeci este icoana lucrurilor sensibile, iar cinci este icoana simțurilor, sub care cade lumea sensibilă ca obiect de știință naturală. Deci pe drept cuvânt numărul acesta indică deprinderea neroditoare de rău și eliberarea desăvârșită a dumnezeieștilor bărbați de afecțiunea simțurilor față de cele sensibile. (47)

Numărul cinci este rotund și prin înmulțire cu orice număr fără soț se regăsește pe sine. Căci înmulțind cu oricare număr fără soț pe cinci sau multiplii lui cinci, vei afla că numărul rezultat se sfârșește în cinci. De pildă: 5X3═15; 5X5═25; 5X7═35; 5X9═45. tot așa înaintând la infinit, vei afla că cinci ori cinci înmulțit cu fiecare număr fără soț, sau cinci zeci ori cinci zeci, sau cinci sute ori cinci sute, sau cinci mii ori cinci mii, dau numere în care se regăsesc în sensul că se sfârșesc în ele însele. Dar acest lucru e propriu mișcării circulare și sferice. Deci cu drept cuvânt învățații în știința numerelor au primit numărul cinci sferic și ciclic, ca unul ce nu iese niciodată din sine, prin înmulțirea cu numerele fără soț. Dar el simbolizează și știința generală, care nu iese niciodată din sine în mișcarea fără de sfârșit în jurul totului și cuprinde toate prin puterea cuvântului. (49)

Înțelepciunea, eliberând prin pedepse de patimi, produce frica, iar prin dobândirea virtuților stârnind mintea să privească la cele viitoare, produce dorul după ele. (51)

Înțelepciunea este frică în cei ce n-o doresc, născând privațiunea prin fugă (de cele ale vieții) și este dor în cei ce o iubesc, sau deprindere de a se bucura (de alte bunuri). (52)

Note

În grecește numărul 300 e notat prin litera T. (384)

O traducere liberă: Căci lucrarea Providenței constă nu numai în a păstra firea nemicșorată după rațiunea existenței, ci și în o face fără lipsă după rațiunea existenței fericite, dobândite prin har. (386)

Susține firea după rațiunea existenței și fericite. (387)

Numărul șase simbolizează cele șase zile de lucru de peste săptămână, deci activitatea în general. (389)

Mintea fiind în grecește de genul masculin, iar simțirea de genul feminin, icoana căsătoriei între ele se potrivește. (398)

Idolii se iau aci în înțelesul de chipuri și concepte definite, socotite drept Dumnezeu. (Așa le socotește Sfântul Grigorie al Nisei). Mintea după cum primește în sine chipuri și concepte definite, sau se lărgește ca să contemple dumnezeirea cea nemărginită, se face un templu al idolilor, sau templu al lui Dumnezeu. (399)

Anul al 7-lea e anul de odihnă, de eliberare de la o muncă străină. Cugetarea se întoarce la contemplarea rațiunilor pure, după ce omul a dobândit nepătimirea. (402)

Buna definiție a imobilizării, a odihnei de pe treptele superioare ale vieții duhovnicești și din viața viitoare: ea nu e inerție, ci adunare din împrăștiere și agitație, într-o trăire unitară și intensivă. (406)