Despre diferite locuri grele din dumnezeiasca Scriptură

Sf. Maxim Marturisitorul

După ce-ai lepădat cu totul împătimirea care leagă de simțire și de trup, străbătând intens cu mintea în chip priceput oceanul nesfârșit al cuvintelor Duhului (al Scripturii), cercetezi cu duhul cele ale Duhului. Dar primind de la acesta descoperirea tainelor ascunse, smerenia Te-a făcut totuși să alcătuiești o listă cu multe locuri obscure din Sfânta Scriptură, pe care ne-ai trimis-o cerând de la mine, cel lipsit de orice virtute și cunoștință, un răspuns scris cu privire la înțelesul lor mai înalt.

Primind eu această listă și citind-o, mi s-a oprit în loc și mintea și auzul și cugetarea. Drept aceea Te-am rugat să-mi îngădui să refuz acest lucru. Ţi-am spus că aceste locuri de abia pot fi înțelese de cei care au înaintat mult în contemplație și au ajuns la capătul celei mai înalte și mai apropiate cunoștințe, nu însă de mine care mă târăsc pe pământ și, asemenea șarpelui cel blestemat odinioară, nu am altă hrană afară de pământul patimilor, înnoroiat ca un vierme de putreziciunea plăcerilor.

Deci mai întâi ne-ai poruncit să vorbim despre patimile ce ne supără. și anume câte și care sunt, din ce început pornesc și la ce sfârșit ajung trecând prin faza de mijloc ce le este proprie, din ce putere a sufletului sau ce mădular al trupului răsărind fiecare dă minții în chip nevăzut forma sa, iar trupul îl face ca pe o vopsea ce colorează prin cugetările păcatului întreg nefericitul de suflet; care este înțelesul numelui fiecăreia și lucrarea ei, roadele și înfățișările, precum și vicleșugurile puse la cale prin ele de dracii necurați, însoțirile și disimulările lor nevăzute, cum scot aceia în chip ascuns pe unele la vedere prin altele și cum prin unele atrag în chip amăgitor spre altele; care sunt subțirimile (nuanțele), micimile, mărimile și umflările lor uriașe; cum cedează, se retrag, încetează, stăruie, năvălesc mai repede sau mai domol; care sunt justificările lor în fața sufletului ca în fața unui tribunal și hotărârile ce se dau de către cugetare; înfrângerile și biruințele văzute și starea lăuntrică ce-o însoțește pe fiecare; care e pricina pentru care li se îngăduie dracilor să tulbure sufletul cu multe patimi și aceasta fie prin ei înșiși fie prin alții (altele); prin ce gând ne aduc în fața minții fără de vreme materiile proprii, prin care pornesc în chip ascuns războiul amarnic împotriva noastră, care ne preocupăm de cele ce nu sunt de față de parcă ar fi prezente, întinzându-ne spre materii, sau fugind de ele și anume primul lucru pătimindu-l de dragul plăcerii, al doilea din pricina durerii; despre modul prezenței lor în noi și despre nălucirile cgmplicate și variate ce le stârnesc în visurile din vremea somnului; apoi dacă sunt închiși în vreo parte a sufletului sau a trupului, sau sunt în tot trupul; și dacă, aflându-se înăuntru înduplecă sufletul prin patimile sufletești să îmbrățișeze pe cele din afară prin mijlocirea trupului și îl amăgesc să se predea cu totul simțirii, părăsind cele ce-i sunt proprii după fire; sau, aflându-se afară, printr-o atingere din afară a trupului modelează sufletul cel nevăzut după chipul celor materiale, sădind în el o formă compusă și dându-i înfățișarea materiei primită prin imaginație; și dacă este vreo ordine și vreo rânduială în lucrarea lor, cu viclenie păcătuită, ca mai întâi să încerce sufletul prin unele patimi și apoi să-l războiască prin altele; și care (draci) premerg, care urmează la rând, sau care cu care se însoțesc, dacă nu cumva tulbură sufletul în mod amestecat fără nici o ordine, la întâmplare, prin orice patimi; apoi dacă este lăsat sufletul să pătimească unele ca acestea de la ei în afară de Providență, sau potrivit Providenței; și care este rațiunea pentru care Providența părăsește în orice patimă sufletul; care este apoi modul nimicirii fiecăreia din patimile înșirate și prin care fapte, cuvinte sau gânduri se eliberează sufletul de ele și se curăță de întinăciunea conștiinței; ce virtute va opune fiecărei patimi ca să o biruiască, fugărind pe dracul cel viclean și tăind deodată cu el total însăși mișcarea patimii; cum va putea apoi, după izbăvirea de patimi, să-și scruteze sufletul bine ale sale; și cu ajutorul căror rațiuni și moduri ajungând prin rațiunea cea după fire la relații nepătimașe între simțiri și lucrurile sensibile, va modela simțurile ca să stea în slujba virtuților, precum prin patimi le modelase mai înainte, să stea în slujba păcatului și cum va înfăptui această bună întoarcere ca să se folosească de cele prin care greșea înainte spre nașterea și susținerea virtuților; cum apoi, izbăvindu-se și de aceste relații, va culege cu pricepere, prin contemplarea naturală în duh, rațiunile kelor create, desfăcute de simbolurile sensibile din ele; și cum după aceste rațiuni, luând contact cu cele inteligibile, prin mintea devenită curată de cugetarea aplecată spre cele supuse simțirilor, va primi înțelegerile cele simple și va dobândi cunoștința simplă, care leagă toate întreolaltă potrivit cu rațiunea originară a înțelepciunii; în sfârșit, cum după aceasta sufletul, o dată trecut dincolo de toate cele ce sunt și de înțelesurile lor firești și desfăcut de toată puterea în chip curat, chiar și de puterea proprie de-a cugeta, va pătimi unirea cea mai presus de înțelegere cu Dumnezeu însuși, iar în această stare, primind de la El în chip nepregătit învățătura adevărului adevărat, ca pe o sămânță, nu se va mai abate spre păcat, nemaifiind loc pentru diavol ca să-l atragă spre răutate prin amăgire, datorită necunoașterii Celui ce e bun prin fire și înfrumusețează toate cele ce se pot împărtăși de El?

Fiindcă ați poruncit să lămuresc în scris rațiunile, modurile și pricinile tuturor acestora, vă rog să mai așteptați puțin cuvântul privitor la ele. De va ajuta Dumnezeu, voi cerceta cu un prilej mai potrivit și mai cu stăruință acestea în alte scrieri, dacă voi simți peste tot în minte vreo astfel de pătrundere încât să pot cuteza să străbat un ocean atât de mare și de adânc. Căci nu mă rușinez să spun că încă nu cunosc uneltirile și vicleșugurile anevoie de descurcat ale dracilor necurați, dat fiind că praful materiei îmi întunecă încă ochii sufletului și nu mă lasă să privesc (să contemplu) în chip curat firea celor create și să deosebesc din grămada celor ce există pe cele ce par să existe, înșelând doar simțirea cea lipsită de rațiune. Fiindcă numai cei foarte contemplativi și înalți la cugetare pot cerceta cu adevărat unele ca acestea și pot grăi despre ele, adică numai cei ce prin multă experiență au dobândit puterea de-a cunoaște cele bune și cele care nu sunt bune, ba ceea ce e mai înalt și mai de cinste ca toate au primit de la Dumnezeu harul și puterea de-a înțelege bine și de-a spune limpede cele înțelese.

Definiția răului

Răul nici nu era, nici nu va fi ceva ce subzistă prin firea proprie. Căci nu are în nici un fel ființă, sau fire, sau ipostas, sau putere, sau lucrare în cele ce sunt. Nu e nici cantitate, nici relație, nici loc, nici timp, nici poziție, nici acțiune, nici mișcare, nici aptitudine, nici patimă (pasivitate, afect) contemplată în chip natural în vreo existență și în nici una din acestea nu subzistă vreo înrudire naturală. Nu e nici început (principiu), nici mijloc, nici sfârșit. Ci ca să-l cuprind într-o definiție, voi spune că răul este abaterea lucrării puterilor (facultăților) sădite în fire de la scopul lor și altceva nimic. Sau iarăși, răul este mișcarea nesocotită a puterilor naturale spre altceva decât spre scopul lor, în urma unei judecăți greșite. Iar scop numesc cauza celor ce sunt, după care se doresc în chip firesc toate, chiar dacă Vicleanul, acoperindu-și de cele mai multe ori pizma sub chipul bunăvoinței și înduplecând cu viclenie pe om să-și miște dorința spre altceva din cele ce sunt și nu spre cauză, a sădit în el necunoștința cauzei.

Deci primul om, neducâjdu-și mișcarea lucrării puterilor naturale spre scop, s-a îmbolnăvit de necunoștința cauzei sale, socotind, prin sfatul șarpelui, că acela este Dumnezeu, pe care cuvântul poruncii dumnezeiești îi poruncise să-l aibă ca pe un dușman de moarte. Făcându-se astfel călcător de poruncă și necunoscând pe Dumnezeu, și-a amestecat cu încăpățânare în toată simțirea toată puterea cugetătoare și așa a îmbrățișat cunoștința compusă și pierzătoare, producătoare de patimă, a celor sensibile. și așa „alăturatu-s-a cu dobitoacele cele fără de minte și s-a asemănat lor”, (Psalmi 48, 12) lucrând, căutând și voind aceleași ca și ele în tot chipul; ba le-a și întrecut în iraționalitate, mutând rațiunea cea după fire în ceea ce e contrar firii.

 Deci cu cât se îngrijea omul mai mult de cunoștința celor văzute numai prin simțire, cu atât își strângea în jurul său mai tare neștiința de Dumnezeu. și cu cât își strângea mai mult legăturile neștiinței, cu atât se lipea mai mult de experiența gustării prin simțire a bunurilor materiale cunoscute. Dar cu cât se umplea mai mult de această experiență, cu atât se aprindea mai mult patima iubirii trupești de sine, care se năștea din sine. și cu cât se îngrijea mai mult de patima iubirii trupești de sine, cu atât născocea mai multe moduri de producerii a plăcerii, care este și frica și ținta iubirii trupești de sine. și fiindcă orice răutate piere împreună cu modalitățile care o produc, omul aflând prin ea însăși experiența, că orice plăcere are ca urmașă în mod sigur durerea, își avea toată pornirea spre plăcerea și toată fuga dinspre durere. Pentru cea dintâi lupta cu toată puterea, pe cea de-a doua o combătea cu toată sârguința, închipuindu-și un lucru cu neputință și anume că printr-o astfel de dibăcie va putea să le despartă pe acestea una de alta și iubirea trupească de sine va avea unită cu ea numai plăcerea, rămânând neîncercată de durere. Sub puterea patimii el nu știa, precum se vede, că plăcerea nu poate fi niciodată fără de durere. Căci în plăcere e amestecat chinul durerii, chiar dacă pare ascuns celor ce o gustă, prin faptul că domină iese totdeauna deasupra, acoperind simțirea a tot ceea ce stă alături.

Așa s-a strecurat marea și nenumărata mulțime a patimilor stricăcioase în viața oamenilor. Așa a devenit viața noastră plină de suspine, cinstind pricinile care o pierd și născocind și cultivând prilejurile coruperii sale, datorită neștiinței. Așa s-a tăiat firea cea unică în nenumărate părticele și noi cei ce suntem de aceeași fire ne mâncăm unii pe alții ca reptilele și fiarele. Căci căutând plăcerea din pricina iubirii trupești de noi înșine și străduindu-ne să fugim de durere din aceeași pricină, născocim surse neînchipuite de patimi făcătoare de stricăciune. Astfel când ne îngrijim prin plăcere de iubirea trupească de noi înșine, naștem lăcomia pântecelui, mândria, slava deșartă, îngâmfarea, iubirea de argint, zgârcenia, tirania, fanfaronada, aroganța, nechibzuința, injuria, necurăția, ușurătatea, risipa, neînfrânarea, frivolitatea, umblarea cu capul prin nori, moleșeala, pornirea de a maltrata, de-a lua în râs, vorbirea la nevreme, vorbirea urâtă și toate câte mai sunt de felul acesta. Iar când ascuțim mai mult prin durere modul iubirii trupeti de noi înșine, naștem, mânia, pizma, ura, dușmănia, ținerea în minte a răului, calomnia, bârfeala, intriga, întristarea, deznădejdea, defăimarea Providenței, lâncezeala, neglijența, descurajarea, deprimarea, puținătatea la suflet, plânsul la nevreme, tânguirea, jalea, sfărâmarea totală, ciuda, gelozia și toate câte țin de o dispoziție care a fost lipsită de prilejurile plăcerii. În sfârșit când din alte pricini se amestecă în plăcere durerea, când perversitatea (căci așa numesc unii întâlnirea părților contrare ale răutății), naștem fățărnicia, ironia, viclenia, prefăcătoria, lingușirea, dorința de a plăcea oamenilor și toate câte sunt născociri ale acestui viclean amestec. Căci a le număra acum și a le spune toate, cu înfățișările, modurile, cauzele și vremurile lor, nu e cu putință. Cercetarea fiecăruia din ele o vom face, dacă Dumnezeu ne va hărăzi putere, în viitor.

Altă definiție a răului

Deci răul stă, cum am spus mai înainte, în necunoașterea cauzei celei bune a lucrurilor. Aceasta orbind mintea omenească, dar deschizând larg simțirea, l-a înstrăinat pe om cu totul de cunoștința de Dumnezeu și l-a umplut de cunoștința pătimașă a lucrurilor ce cad sub simțuri. Împărtășindu-se deci omul fără măsură de aceasta numai prin simțire, asemenea dobitoacelor necuvântătoare și având prin experiență că împărtășirea de cele sensibile susține firea lui trupească și văzută, a părăsit frumusețea dumnezeiască menită să alcătuiască podoaba lui spirituală și a socotit zidirea văzută, drept Dumnezeu, îndumnezeind-o datorită faptului că e de trebuință pentru susținerea trupului; iar trupul propriu legat prin fire de zidirea luată drept Dumnezeu, l-a iubit cu toată puterea . și așa prin grija exclusivă de trup, a slujit cu toată sârguința zidirii în loc de Ziditor. Căci fu poate sluji cineva zidirii, dacă nu cultivă trupul, precum nu poate sluji lui Dumnezeu, dacă nu-și curățește sufletul prin virtuți. Deci prin grija de trup omul săvârșind slujirea cea stricăciosă, și umplându-se împotriva sa de iubirea trupească de sine, avea în sine într-o lucrare neîncetată plăcerea și durerea. Căci mâncând mereu din pomul neascultării, încerca în simțire părerea (cunoștinței) binelui și răului^{5 ,}amestecate^. în el.

și poate că de fapt dacă ar zice cineva că pomul cunoștinței binelui și a răului este zidirea cea văzut, nu s-ar abate de la adevăr. Căci împărtășirea de ea produce în chip natural plăcerea și durerea.

Sau iarăși poate că zidirea celor văzute s-a numit pom al cunoștinței binelui și răului, fiindcă are și rațiuni duhovnicești care nutresc mintea, dar și o putere naturală care pe de o parte desfată simțirea, pe de alta pervertește mintea. Dar contemplată duhovnicește ea oferă cunoștința binelui, iar luată trupește, oferă cunoștința răului. Căci celor ce împărtășesc de ea trupește li se face dascăl în ale patimilor, făcându-i să uite de cele dumnezeiești. De aceea i-a interzis-o poate Dumnezeu omului, amânând pentru o vreme împărtășirea de ea, ca mai întâi, precum era drept, cunoscându-și omul cauza sa prin omisiunea cu ea în har și prefăcând, prin această comuniune, nemulțumirea dată lui după har în nepătimire și neschimbalitate, ca unul ce-a devenit deja dumnezeu prin îndumnezeire, să privească fără să se vatăme și cu totul slobod cu Dumnezeu făpturile lui Dumnezeu și să primească cunoștința lor ca Dumnezeu, dar nu ca om, având după har în chip înțelept aceeași cunoștință a lucrurilor ca Dumnezeu, datorită prefacerii minții și simțirii prin îndumnezeire.⁶

Așa trebuie înțeles aici pomul acela, după o tâlcuire pe care o pot primi toți. Căci înțelesul mai tainic și mai înalt e rezervat pentru cei cu o cugetare mistică, noi trebuind să-l cinstim prin tăcere. Eu am amintit aici de pomul neascultării doar în trecere, vrând să arăt că necunoașterea lui Dumnezeu a îndumnezeit zidirea, al cărei cult vine din iubirea de trup a neamului omenesc. Căci în jurul acesteia se învârtește, ca un fel de cunoștință amestecată, toată experiența plăcerii și a durerii, din pricina cărora s-a introdus în viața oamenilor tot nămolul relelor ce dăinuiește în chip felurit și pestriț și-n atâtea forme câte nu le poate spune cuvântul. Pentru că fiecare din cei ce participă la firea omenească are în sine, într-o anumită cantitate și calitate, vie și lucrătoare, iubirea față de puterea lui văzută, adică față de trup, care îl silește ca pe un rob, prin pofta de plăcere și frica de durere, să născocească multe forme ale patimilor, după cum se nimeresc timpurile și lucrurile și după cum îl îndeamnă modul lui de a fi, întrucât experiența îl învață că e cu neputință să ajungă să aibă necontenit plăcerea ca tovarășă de viață și să rămână cu totul neatins de durere, că nu va putea să ajungă la capătul acestui scop. Căci firea întreagă a trupurilor fiind coruptă și pe cale de împrăștiere prin oricâte moduri ar încerca să o susțină pe aceasta, întărește și mai mult stricăciunea din ea. De aceea omul temându-se, fără să vrea, necontenit, de soarta a ceea ce iubește, cultivă fără voie și pe nesimțite, prin ceea ce iubește ceea ce nu iubește, atârnând de cele ce nu pot dăinui. În felul acesta își preschimbă dispoziția sufletului deodată cu cele ce se împrăștie, ca pe una ce se rostogolește împreună cu cele ce curg, și nu înțelege că se pierde din pricina totalei orbiri a sufletului față de adevăr.

Iar izbăvirea de toate aceste rele și calea scurtă spre mântuire este dragostea adevărată, cea din cunoștință, a lui Dumnezeu și izgonirea din suflet a dragostei față de trup și izgonirea din suflet a dragostei față de trup și de lumea aceasta. Prin aceasta lepădând pofta de plăcere și frica de durere, ne eliberăm de reaua iubire trupească de noi înșine, înălțați fiind la cunoștința Ziditorului. În felul acesta primind în locul iubirii celei rele de noi înșine, pe cea bună și spirituală, despărțită cu totul de grija de trup, nu vom înceta să slujim lui Dumnezeu prin această iubire bună de noi înșine, căutând pururi să ne susținem sufletul lui prin Dumnezeu. Căci aceasta este adevărata slujire și prin ea îngrijim cum trebuie și în chip plăcut lui Dumnezeu, de sufletul nostru prin virtuți.

Deci cel ce nu dorește plăcerea trupească și nu se teme deloc de durere, a ajuns nepătimitor. Căci deodată cu acestea și cu iubirea trupească de sine, care le-a născut, a omorât toate patimile ce cresc prin ea și prin ele, împreună cu neștiința, sursa cea mai de la început a tuturor relelor. și așa s-a făcut întreg slujitor al binelui ce persistă permanent și e mereu la fel, rămânând împreună cu el cu totul nemișcat.⁷ Așa oglindește cu fața descoperită slava lui Dumnezeu,⁸ (2 Cor. 3,18) ca unul care privește în lumina ce strălucește în sine slava dumnezeiască și neapropiată.⁹

Deci odată ce ne-a fost arătată de Cuvântul calea cea dreaptă și ușoară a celor ce se mântuiesc, să tăgăduim cu toată puterea plăcerea și durerea vieții de aici și să învățăm cu mult îndemn și pe cei supuși nouă să facă aceasta. Căci făcând aceasta, ne-am izbăvit și am izbăvit și pe alții cu desăvârșire de toată născocirea patimilor și de toată răutatea dracilor. Să îmbrățișăm numai iubirea și nimeni nu va putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, nici necaz, nici strâmtoare, nici foame, nici primejdie, nici sabie, nici toate câte le-a înșirat Apostolul în acel loc.¹⁰(Rom 8, 35). Căci prin cunoștința cu lucrul rămânând în noi dragostea nemișcată, vom primi de la El o bucurie și o susținere veșnică și negrăită a sufletului. și împărtășindu-se de aceasta, vom avea față de lume neștiința cea mântuitoare,¹¹ nemaiprivind, ca mai înainte, fără gând neprihănit, cu fața descoperită a simțirii, suprafața celor sensibile ca pe o sclavă, ci oglindind mai degrabă cu fața descoperită a cugetării (minții), după înlăturarea oricărui văl sensibil, slava lui Dumnezeu cea arătată în virtuți și în cunoștința duhovnicească,¹² prin care primim unirea cea după har. Căci precum ignorând pe Dumnezeu, am îndumnezeit zidirea, pe care am cunoscut-o prin simțire, gustând din ea, pentru faptul că prin ea ni se susținea trupul, așa primind cunoștința trăită a lui Dumnezeu, cea accesibilă înțelegerii, pentru faptul că El ne susține sufletul ca să existe și ca să fie fericit.

Cuvânt înainte la scoliile așezate în urma răspunsurilor

Podoaba naturală a celor raționali este rațiunea. Podoaba rațiunii este înțelegerea, pe care o manifestă prin rațiune cei raționali. Podoaba înțelegerii este deprinderea și aptitudinea, pe care o manifestă prin virtutea străbătută de rațiune cei raționali. Podoaba acestei deprinderi este contemplația fără greșeală, prin care se dobândește cunoștința adevărată. Iar sfârșitul acesteia este înțelepciunea, care e împlinirea cea mai adevărată a înțelegerii. Căci ea e rațiunea care s-a desăvârșit după fire, sau mintea curată, prin care unirea cu cauza sa au intrat într-o relație mai presus de înțelegere, datorită căreia, odihnindu-se de mișcarea și de relația naturală și de multe feluri cu cele de după cauză, stăruie în ea numai de chip neînțeles. Ajunsă aici mintea se bucură de odihna cea negrăită a tăcerii preafericite și mai presus de înțelegerea, pe care nu poate să o descopere nici un cuvânt și nici o înțelegere, ci numai experiența prin participare a celor ce s-au învrednicit de posesiunea și gustarea ei mai presus de înțelegere. Iar simțul acesteia, ușor de cunoscut și vădit tuturor, este nesimțirea și distanța totală a dispoziției sufletului față de veacul acesta.

Deci nimic nu este mai propriu după fire celor raționali ca rațiunea, nici mai potrivit pentru cei iubitori de Dumnezeu ca să-și arate credința lor cea dreaptă decât studierea și înțelegerea ei. Logosul acesta de care am vorbit nu e cuvântul împodobit luxos într-o rostire meșteșugită spre plăcerea auzului, cu care se pot desprinde și oamenii perverși, ci rațiunea pe care o are firea ascunsă în chip ființial înlăuntrul ei, fără nici o învățătură, pentru cercetarea lucrurilor și pentru expunerea adevărului în cuvinte.¹³ Pe aceasta și Duhul Sfânt al lui Dumnezeu obișnuiește să și-o asocieze modelată prin virtuți și s-o facă statuie dumnezeiască a frumuseții celei după asemănare, nelipsindu-i nimic după har din însușirile ce redevin Dumnezeirii în chip natural. Căci este un organ ce adună cu pricepere totală descoperirea bunătății lui Dumnezeu ce strălucește inteligibil în făpturi. și sesizând astfel măreția lucrurilor îi înalță spre cauza făcătoare a lor pe cei ce și-au făcut străbătută cu totul de El întreaga pornire a dorinței aflătoare în ei după fire, nemaifiind reținuți de nimic din cele de după cauză.

Pe aceasta cultivând-o noi cei robiți de toate cele potrivnice firii, ne vom dovedi făptuitorii tuturor virtuților dumnezeiești, adică vom lepăda prin tot binele urâciunea pământească din suflet, spre a primi frumusețea duhovnicească. Căci unde domnește rațiunea, încetează domnia simțirii, în care e amestecată puterea păcatului care, amăgind sufletul cu mila pentru trupul înrudit după ipostas; îl atrage la sine prin plăcere. Pentru că lucrul ei natural fiind grija pătimașă și voluptoasă de trup, abate sufletul de la viața cea după fire și-l înduplecă să se facă făcătorul păcatului lipsit de ipostas (suport propriu). Căci răutatea este o faptă a sufletului înțelegător și anume uitarea bunătății celor după fire, care se naște din afecțiunea pătimașă față de trup și lume. Pe aceasta o nimicește rațiunea prin stategia ei, scrutând cu știință duhovnicească originea și firea lumii și a trupului și împingând sufletul spre țara înrudită a celor inteligibile, împotriva căreia legea păcatului nu are nici o putere. Căci nu mai are simțirea pe care să treacă ca pe o punte spre minte, întrucât sufletul nu mai are nici o legătură afectuoasă cu ea, căci a părăsit-o împreună cu vederile sensibile, a căror relație și fire mintea, lăsându-le în lume, nu le mai simte.

Scolii

Trupul, zice, redă prin moravurile văzute dispoziția virtuoasă a sufletului, fiind un organ unit cu sufletul spre manifestarea lui. (1)

Simțirea trimite, zice, minții imaginea (reprezentarea) celor văzute, spre înțelegerea rațiunilor din lucruri, ca un organ ce servește minții să treacă spre cele inteligibile. (2)

Cuvântul lui Dumnezeu și împarte darurile felurindu-le în cei ce-l primesc, după dispoziția sufletelor. (5)

Dracii poartă războaiele nevăzute cu mintea noastră ca și când ar fi prezentate materiile. (6)

Pentru plăcere iubim patimile, și pentru durere fugim de virtuți. (7)

Precum rațiunea stăpânind asupra patimilor face simțirile organ al virtuții, așa și patimile stăpânind asupra rațiunii, modelează simțirile spre păcat. (8)

Sufletul unindu-se prin deprinderea cu Dumnezeu după izbăvirea de afecțiunea (relația) naturală față de lucruri, primește fermitatea nemișcată în bine. (10)

Existențe numește ființele lucrurilor. Iar existențe părute curgerile și scurgerile care schimbă calitatea și cantitatea unui lucru și dau naștere ficțiunile simțirii ce duce la păcat. (11)

Omul fiind la mijloc între Dumnezeu și materie, prin faptul că nu s-a mișcat spre Dumnezeu ca spre cauza și scopul zidirii sale, ci spre materie, a ignorat pe Dumnezeu, făcându-și mintea pământească prin povârnirea spre materie. (12)

Cunoștința compusă a numit experiența celor sensibile prin simțire, care cuprinde în sine prin fire plăcerea pentru ceea ce ia naștere și durerea pentru ceea ce se strică. (13)

Zidirea celor văzute cuprinde, zice, atât rațiuni duhovnicești pentru minte, cât și o putere naturală pentru simțire. Înțelesurile lor sunt ca un pom în mijlocul inimii, care e Paradisul în sens tropic. (14)

Ignoră cineva experiența plăcerii și durerii din simțire când își leagă mintea de Dumnezeu, după ce a devenit liber de afecțiunea trupească. (15)

Note

Binele pentru simțirea trupească e plăcerea, iar răul e durerea. Acest „bine” și „rău” e produs de lumea văzută, care deci e pomul unui fals bine și rău. (5)

Deci îndumnezeirea nu exclude cunoașterea făpturilor. Dar atunci omul le cunoaște fără patimă cu Dumnezeu și în Dumnezeu, nu ca patimă, adică cu uitarea lui Dumnezeu. toate își au vremea lor, ca să se cunoască și să se săvârșească cum se cuvine, trebuind să aștepte crearea omului la înălțimea lor. Pomul cunoștinței binelui și a răului (sau lumea) ca sădit tot de Dumnezeu, nu era ceva rău în sine. Dar omul nu era crescut la starea în care îl putea privi în mod just și neprimejdios. Deci interzicerea atingerii de el era o amânare, nu o oprire veșnică. Aceeași idee o dezvoltă Sfântul Grigorie Palama în „Capetele naturale, teologice”. Răul nu se identifică cu ipostasul vreunei realități, ci e un mod greșit de comportare față de realități, care vine și dintr-o intrare a omului în relație cu un lucru înainte de a fi crescut la capacitatea unei relații juste (6)

Fără a avea cineva lumina dumnezeiască (binele, dragostea, pe Dumnezeu) în sine, nu poate să o vadă nici în afară de sine, așa cum ochiul care nu e străbătut de lumina fizică nu o poate vedea nici în afară. (9)

În afară de neștiința mai presus de cunoaștere a lui Dumnezeu, mai este o neștiință mântuitoare. Este cea care nu mai bagă de seamă putința laturii pătimașe a lucrurilor. Pentru aceasta lumea a devenit iremediabil un transparent al slavei dumnezeiești( după ce s-a sfârtecat „slava” ei, sau suprafața opacă, construită de privirea ei exclusiv prin simțire. (11)

Fața descoperită a simțirii este privirea neîmpiedicată de considerentele spirituale și nerușinată a simțirii exclusive care vede numai aspectul sensibil al lumii, numai vălurile materiale. Descoperirea feței simțirii e în același timp completa acoperire a minții. și cu cât se acoperă fața simțirii sau se leapădă, cu atât apare fața descoperită a minții și se înlătură vălurile lumii. (12)

Termenul grecesc al înțelesului de rațiune și de cuvânt. Rațiunea e cuvântul interior. De aceea e vorba în tot acest „Cuvânt înainte”. (13)

Afectele acestea ca și celelalte, nu au fost create la început împreună cu firea oamenilor. Căci altfel ar intra în definiția firii. Spun, învățând de la marele Grigorie al Nisei, că ele odrăslesc în fire, după ce au pătruns în partea cea mai puțin rațională a ei, din pricina căderii din starea de desăvârșire. Prin ele, în loc de chipul dumnezeiesc și fericit, îndată după călcarea poruncii s-a făcut în om străvezie și vădită asemănarea cu dobitoacele necuvântătoare. Căci trebuia, după ce s-a descoperit demnitatea rațiunii, ca firea oamenilor să fie chinuită pe dreptate de trăsăturile iraționalității (dobitociei) la care a fost atrasă prin voia ei, Dumnezeu rânduind prea înțelept, ca omul în felul acesta să vină la conștiința măreției sale de ființă rațională.

Cu toate acestea și afectele devin bune în cei ce se străduiesc, și anume atunci când, desfăcându-le cu înțelepciune de lucrurile trupești, le folosesc spre câștigarea bunurilor cerești. De pildă: pofta o pot preface în mișcarea unui dor spiritual după cele dumnezeiești; plăcerea, în bucuria curată pentru conlucrarea de bună voie a minții cu darurile dumnezeiești; frica, în grija de a ocoli osânda viitoare de pe urma păcatelor; iar întristarea, pocăința care aduce îndreptarea de pe urma păcatului din timpul de aici. și scurt vorbind, asemenea medicilor înțelepți, care vindecă prin trupul veninos al viperei o mușcătură înveninată sau care se va învenina, să ne folosim și noi de aceste afecte spre înlăturarea răutății celei de față sau a celei ce va să fie și spre dobândirea și păzirea virtuții și a cunoștinței. Precum am spus deci, acestea devin bune prin întrebuințare în cei ce își robesc orice cuget spre ascultarea lui Hristos.¹⁴

Iar dacă Scriptura vorbește de vreun afect de acesta la Dumnezeu sau la sfinți, o face în ce privește pe Dumnezeu pentru înțelegerea noastră, exprimând prin afectele noastre faptele mântuitoare și binefăcătoare ale Providenței; iar în ce privește pe sfinți, întrucât nu se pot exprima raporturile lor spirituale cu Dumnezeu și dispozițiile lor prin grai omenesc, fără afectele cunoscute firii.

Note

Afectele sunt considerate de Sfântul Maxim ca trăsături iraționale pătrunse în firea omului după căderea în păcat și apropiindu-l de animalitate, întrucât și animalele reacționează irațional prin aceste afecte la ceea ce văd. Prin ele trupul e pus repede în mișcare spre tot ce apare omului vrednic de râvnit, precum repede se contrage din fața celor primejdioase. În starea primordială omul își călăuzea viața cu totul rațional. Trupul nu a scăpat prin mișcări anarhice și dezordonate, sub conducerea rațiunii și a voinței. Acum, chiar în starea de renaștere, aceste efecte nu mai pot fi scoase din fire. Dar ele se pot folosi spre un scop bun. Gândurile curate și raționale n-ar putea mișca ușor trupul nostru, ajuns sub puterea acestor factori iraționali dar foarte dinamici, spre țintele fixate de ele. De aceea caută să câștige pentru aceste ținte afectele, ca prin impulsul lor să miște ușor trupul prin ele. Se știe că ideea teoretică nu prea are efect în ce privește transformarea omului, până ce nu câștigă simțirea lui în favoarea ei. Calea de la idee spre hotărârea bună duce prin sentiment. Aceasta e poate ceea ce numește Vișelavțev „sublimarea afectelor”, în care atribuie un mare rol imaginației (Etica preobrajenego erosa). Aceea este și calea pe care devine credința o putere transformatoare a omului. Ea convertește afectele spre alte ținte, spre Dumnezeu. O credință care nu dă astfel de roade, întinzându-se asupra întregului om, e ceva de neconceput și e de mirare cum ea poate fi susținută de protestanți. Dumnezeu e lipsit de afecte. De asemenea îngeria care sunt minți pure. Aceasta va fi și partea noastră în viața viitoare. Căci spune Sfântul Maxim: „Afectele care conservă firea în viața de aici nu se pot muta împreună cu noi la viața nemuritoare și vecinică”. (14)

Dumnezeu isprăvind de creat rațiunile prime și esențele universale ale lucrurilor, lucrează totuși până ani, nu numai susținând acestea în existență, ci și aducând în actualitate, desfășurând și constituind părțile date virtual în esențe; apoi asimilând prin Providență cele particulare cu esențele universale, până ce, folosindu-se de rațiunea mai generală a ființei raționale, sau de mișcarea celor particulare spre fericire, va uni pornirile spontane ale tuturor. În felul acesta le va face pe toate să se miște armonic și identic întreolaltă și cu întregul, nemaiavând cele particulare o voie deosebită de-a celor generale, ci una și aceeași rațiune văzându-se în toate împărțită de modurile de a fi ale acelora cărora li se atribuie la fel. Prin aceasta se va arăta în plină lucrare care îndumnezeiește toate. E lucrarea despre care însuși Dumnezeu și Cuvântul care s-a făcut pentru ea, zice: „Tatăl Meu până acum lucrează și Eu lucrez”. Cel dintâi adică binevoiește, al doilea lucrează El însuși, iar Duhul Sfânt întregește ființial bunăvoința Tatălui cu privire la toate și lucrarea Fiului, ca să fie prin toate și în toate bunul Dumnezeu în Treime, potrivit cu fiecare dintre cei învredniciți după har; și să fie văzut în toate, așa cum există, în chip natural, sufletul în întreg trupul și în fiecare mădular al lui, fără mișcare.¹⁷

Scolii

 În materie, adică în ființa generală a lucrurilor, există potențial exemplarele singulare, care provin unul câte unul din materie și a căror apariție o lucrează Dumnezeu. (1)

Asimilarea celor singulare cu cele universale este unirea tuturor oamenilor, printr-o singură mișcare a voii, cu rațiunea firii. Această unire o duce la înfăptuire Dumnezeu prin Providență, ca precum în toți există o singură fire, tot așa să se formeze și o singură aplecare a voii, unindu-se toți cu Dumnezeu și întreolaltă prin Duhul. (2)

Note

Maurice Blondel, spune în altă formă același lucru: „că tot ține de tot, că Universul este în continuă naștere, că fixitatea relativă a ființelor comportă o desfășurare ale cărei faze multiple nu pot fi, fără urmări rele, izolate unele de altele”. Lucrarea de care vorbește aici Sfântul Maxim este acțiunea universală, unitară care, după Blondel, e dincolo de fapte fenomenale, având sursa în cauza primă. Ca și Maxim în acest răspuns, Blondel vede și el o „independență universală” și „perspectivele umane” din lume, spre deosebire „de ipotezele care stabilizează lucrurile în cicluri închise în interiorul cărora toate ar sta justapuse în compartimentele separate”. Dacă creațiunea este un act exclusiv al lui Dumnezeu, desfășurarea Universului creat, prin lucrarea Providenței divine, angajează și cooperarea făpturilor care, conlucrând cu cauza primă, se cauzează și se înrâuresc reciproc. În special atragem atenția că Sfântul Maxim admite a) „o rațiune mai generală a ființei raționale”, de unde urmează că sunt și rațiuni mai particulare și b) „o voie deosebită a celor particulare”, de unde urmează că există o voie mai generală. Ideea o găsim dezvoltată iarăși la Blondel. După aceasta orice tendință din noi își are o rațiune, de aici aparența ei de justețe. Această rațiune particulară atrăgând voința întregului din noi. Deci fapta normală nu se suprime tendințele variate din noi, ci să le subordoneze întregului sau să le armonizeze. Rațiunea mai generală e ca un vârf de piramidă față de rațiunile particulare. Pe măsură ce ne ridicam spre rațiuni tot mai generale în cunoașterea și activitatea noastră, devenim mai virtuoși și ne apropiem de Rațiunea supremă ceva mai generală. Rațiunea cea mai generală a ființei noastre caută să subordoneze unei rațiuni generale mai înalte care îmbrățișează mai multe ființe și lucruri, iar Rațiunea cea mai generală este Logosul divin. Dar lucrând în conformitate cu rațiunea mai generală din ființa noastră, satisfacem totodată adevăratele interese și aspirațiuni spre fericire ale părților din noi. Căci satisfăcând tendințele anarhice, destrămăm întregul organic și îl aruncăm într-o experiență chinuită. De notat este că după Sfântul Maxim această lucrare conformă cu rațiunea mai generală, sau unirea voii cu această rațiune a firii, se întâlnește cu lucrarea harului în noi. Spre har și spre îndumnezeire ne ridicăm prin ridicarea prin starea normală a firii, spre activitatea conformă cu rațiunea tot mai generală a ei. Există o armonie între rațiune și har. (17)

Scriptura trece sub tăcere numele omului la care a trimis Mântuitorul pe cei doi învățăcei pentru pregătirea Paștilor, ca și numele cetății în care au fost trimiși. După primul gând care-mi vine, socotesc că prin „cetate” este arătată lumea aceasta sensibilă iar „omul” este firea generală a oamenilor. La aceasta sunt trimiși, ca învățăcei ai lui Dumnezeu și ai Cuvântului ca și înainte-mergători ai ospățului tainic pe care îl avea Dumnezeu împreună cu firea oamenilor, primul Testament și cel Nou. Cel dintâi curăță firea omenească de toată întinăciunea, prin filosofia practică (înțelepciunea lucrătoare), celălalt ridică mintea prin cunoaștere sau prin călăuzirea tainică a contemplației, de la cele trupești spre vederile înrudite cu ea ale celor spirituale. Iar probă despre aceasta este faptul că ucenicii trimiși sunt Petru și Ioan. Căci Petru este simbolul faptei, iar Ioan al contemplației.

Astfel e foarte potrivit ca cel dintâi care-i întâlnește pe aceștia să fie purtătorul unui urcior cu apă, însemnând prin el pe toți cei ce poartă, prin filozofia practică, pe umerii virtuților, închis în mădularele pământești mortificate ale trupului, ca într-un urcior, harul Duhului, care-i curățește pe ei prin credință de întinăciunea. După acesta, al doilea care-i întâlnește este stăpânul casei, care le arată foișorul pardosit. Acesta înfățișează prin el pe toți cei ce pardosesc prin contemplație înălțimea cugetării lor culturale și mărețe, ca pe un foișor, cu cugetări și dogme însușite prin cunoaștere (în chip gnostic), spre primirea după cuviință a marelui Cuvânt. Iar casa este deprinderea întru cucernicie, spre care înaintează mintea practică cultivând virtutea. Asupra ei (asupra deprinderii întru cucernicie) stăpânește, ca una ce e stăpână prin fire, mintea luminată de lumina dumnezeiască a cunoașterii tainice, care s-a învrednicit, împreună cu mintea practică, de împreună ospătarea cea mai presus de fire cu Cuvântul și Mântuitorul.

Se vorbește în Scriptură și de un om și de doi, dacă unul este purtătorul ulciorului și altul este stăpânul casei. De unul se vorbește poate, cum am spus, din pricina unei singure firi, iar de doi din pricină că această fire este împărțită între cei activi și între cei contemplativi. Pe aceștia iarăși amestecându-i Cuvântul prin Duhul,²² îi numește și-i face unul.

Iar dacă cineva ar vrea să aplice cele spuse la fiecare om, nu ar ieși din adevăr. Căci „setea” este sufletul fiecăruia, la care sunt trimise mereu, ca învățăcei ai Cuvântului și ai lui Dumnezeu, îndemnurile virtuții și rațiunile (cuvintele) cunoașterii. Cel ce poartă ulciorul cu apă este modul de viețuire și cugetul care susține, în chip neșovăitor, pe umerii înfrânării, neevaporat, harul credinței dat la Botez. Iar casa este dispoziția și deprinderea virtuoasă, zidită din multe și felurite virtuți și cugetări tari și bărbătești, ca din niște pietre. Foișorul este cugetarea largă și întinsă, și capacitatea de cunoaștere împodobită cu vederile dumnezeiești ale dogmelor tainice și negrăite. Iar stăpânul are mintea lărgită de strălucirea deprinderii întru virtute, de înălțimea, de frumusețea și de mărimea cunoștinței. La această minte venind Cuvântul cu ucenicii săi, adică cu primele înțelesuri duhovnicești ale firii și ale timpului, se împărtășește pe Sine.

În sfârșit paștele sunt trecerea Cuvântului spre mintea omenească, prin care dăruiește tuturor celor vrednici plenitudinea bunurilor Sale, însuși Cuvântul lui Dumnezmu venind tainic la ei.

Scolii

 În care se arată ca fiind ascuns. Căci din cele se sunt, cunoaștem pe Făcătorul celor ce sunt, ca fiind propriu-zis rațiunile celor ce s-au făcut. Iar timpul și firea sunt cele sub care se află cele de sub timp și fire și tot ce e creat, cugetat și simțit. Cu acestea vine Dumnezeu și Cuvântul la cei vrednici. Căci din cele ce sunt împrejurul lui se cunoaște El și prin ele se dă întreg, conformându-se cu puterea de primire a fiecăruia. Iar prin înțelesurile duhovnicești ale timpului și firii indică rațiunile lor, deprinse din materie și formă, sau din trup și lume, pentru a cunoaște prin ele pe Cel ce s-a făcut acestea pentru noi. (1)

Note

Aici urcușul duhovnicesc este împărțit în două trepte: a) făptuirea și b) contemplația. Celei dintâi îi corespunde Vechiul Testament, celei de-a doua Noul Testament. Simbolul primei trepte este Petru, al celei de-a doua Ioan. Celei dintâi îi mai corespunde omul cu ulciorul, celei de-a doua stăpânul casei, sau mintea practică și mintea contemplativă. (20)

Mântuitorul n-a avut cinci cămăși, ci una singură și învelitoarea de deasupra. Dintre acestea, cea de dedesubt e numită hitorion, iar învelitoare din afară imition (togă sau pallium).

Dar prin termenii istorisirii Evanghelistul Ioan a redat în chip tainic un înțeles ascuns, deprins printr-o cunoaștere contemplativă. Căci El a urmărit să conducă mintea noastră prin cele istorisite prin adevărurile spirituale. Cămașa Mântuitorului, țesută de sus în jos ca un întreg, pe care n-au rupt-o cei ce L-au răstignit, deși li s-a îngăduit să-l dezbrace de ea, este conexiunea și împletitura neîmpărțită a virtuților întreolaltă; sau cugetarea noastră, potrivită și adecvată Cuvântului (rațiunii); sau harul omului nou, al celui după asemănarea lui Hristos, țesut de sus prin Duhul Sfânt. Iar învelitoarea din afară este lumea sensibilă, împărțită în patru stihii, pe care o rup, ca pe haina lui Iisus, în patru bucăți, cei ce răstignesc în noi în chip spiritual pe Domnul.

Deci dracii sfâșie creațiunea văzută a celor patru stihii, făcându-ne să o privim prin simțuri în chip pătimaș și să ignorăm rațiunile divine din ea. Dar altceva este cu cămașa virtuților, căci pe acestea chiar dacă o smulg din noi, în urma lenevirii noastre spre cele bune, nu pot totuși să ne convingă că virtutea este viciu. Să nu facem deci cele cinci haine ale lui Iisus prilej de lăcomie, ci să cunoaștem care este intenția Scripturii și cum e răstignit și dezbrăcat Domnul în noi, care ne lenevim spre cele bune, tocmai din pricina acestei trândăvii în lucrarea virtuților; de asemenea cum împart dracii, ca pe o haină creațiunea Lui, ca să se facă să slujim patimilor. Să devenim paznici de încredere ai bunurilor hărăzite nouă de Dumnezeu și creațiunea că o privim cum se cuvine, numai spre salva Lui²⁵. În sfârșit să păstrăm nerăpită cămașa Cuvântului (rațiunii) cunoștinței, adică virtuțile, prin silința spre faptele bune.

Iar de vreți să înțelegeți prin cămașa cea țesută de sus, pe lângă cele spuse, lumea ființelor netrupești și spirituale, iar prin învelitoarea de din afară, pe care a împărțit-o Scriptura în patru părți, ca în patru elemente, firea cea trupească, nu veți greși față de adevăr. Dintre acestea, trupul l-au risipit prin stricare, luând putere asupra noastră din călcarea poruncii. Dar sufletul nu l-au sfâșiat, având înrudire cu cele de sus.

Note

Când ne levenim în lucrarea poruncilor, e răstignit Hristos în noi, dar mai înainte îl dezbracă de cămașa cea unitară a virtuților. Pentru ochii celor în care a fost răstignit Hristos, lumea mai e contemplată ca un veșmânt unitar ce îmbracă sistemul solitar al rațiunilor divine deci, în ultima analiză Rațiunea supremă din care iradiază acelea, ci ca o alăturare de materie menită să satisfacă poftele. (25)

Sufletul e cămașa ce nu poate fi împărțită. Trupul e veșmântul desfăcut în elementele componente (patru la număr, după credința celor vechi) prin moartea de pe urma păcatului. (26)

Pământul blestemat în faptele lui Adam este trupul lui Adam, necontenit blestemat prin faptele lui, adică prin patimile minții lipită de pământ, la nerodirea virtuților, care sunt fapte ale lui Dumnezeu.²⁹ Din trupul său se hrănește omul cu durere și cu întristare multă, bucurându-se doar de puțina dulceață ce i-o dă el. Din trup îi răsar omului, pe deasupra plăcerii stricăcioase, grijile și gândurile, ca niște spini, și marile ispite și primejdii, ca niște mărăcini. Iar acestea îl împung din toate părțile prin rațiune, prin poftă și prin mânie, (iuțim), încât de-abia poate să-și îngrijească și să-și mănânce, adică să-și întrețină sănătatea și bunăstarea trupului, ca pe o iarbă ce se vestejește. Dar și aceasta printr-o lungă repetare de dureri, „în sudoarea feței”, adică întru osteneala și robotirea simțurilor, care se silesc să exploreze pline de curiozitate lucrurile sensibile. Iar strădania de a-și susține viața de aici, fie prin vreun meșteșug, fie prin altă metodă iscusită, îi este omului ca o pâine.

Sau poate și mai bine, pământul este inima lui Adam,³⁰ care a fost blestemată pentru încălcarea poruncii, cu pierderea bunurilor cerești. Acest pământ (inima) și-l mănâncă omul întru necazuri multe prin înțelepciunea lucrătoare (filozofia practică), curățându-l de blestemul conștiinței pentru faptele de necinste. Totodată el curăță cu rațiunea gândurile cu privire la nașterea trupurilor ce răsar din inimă ca niște spini, precum și gândurile încruntate cu privire la purtarea de grijă și la judecata sufletelor, care de asemenea răsar din inimă ca niște mărăcini, în vreme ce contemplația duhovnicească și-o seceră întocmai ca pe o iarbă naturală. și astfel ca printr-o sudoare a feței mănâncă prin osteneala cercetătoare a cugetării, când ajunge la înțelegere, pâinea nestricăcioasă a cunoașterii lui Dumnezeu, care e singura pâine a vieții și singura care susține întru nestricăciune făptura celor ce o mănâncă.

Așadar pământul mâncat în înțeles bun este inima curățită prin fapte, iar iarba este știința lucrurilor provenită din contemplația naturală.³¹ În sfârșit pâinea este cunoștința tainică și adevărată a lucrurilor dumnezeiești³² .

Scolii

Faptele lui Adam sunt patimile de necinste.³³ Căci virtuțile le lucrează singur Dumnezeu în cei ce voiesc. (Rom 1, 26) De la cei ce voiesc numai intenția, folosind-o ca pe o unealtă spre scoaterea la iveală a virtuților. (1)

Note

Sens anagogic, pe care îl consideră unul dintre cele patru sensuri în care se poate interpreta Sfânta Scriptură: literal, anagogic, alegoric și tipic. Despre acest sens anagogic zice că nu suprimă pe cel liberal, ci-l întregește prin adăugarea unei idei mai înalte. Aceasta îl deosebește de cel alegoric. Interpretarea anagogică este de pildă aceea care, fără să suprime adevărul despre cele două veșminte ale Mântuitorului, vede în ele un înțeles mai înalt. Interpretarea alegorică este aceea care, considerând de exemplu c regele Ișboșet n-a putut avea ca paznică la ușo o femeie (2 Regi 4,1), vede în acest episod numai nenorocirea ce vine asupra minții când e păzită de simțire. Cele mai recente interpretări ale Sfântului Maxim sunt anagogice și foarte puține alegorice. (27)

Patimile sunt „faptele omului”, în sensul că nu se nasc din puterea lui Dumnezeu. Virtuțile sunt faptele lui Dumnezeu, pentru că se nasc din puterea lui Dumnezeu. (29)

Contemplația naturală e o contemplație ajutată de har. Se numește naturală, pentru că vede pe Dumnezeu (rațiunile divine) prin natură. (31)

Iarăși cele trei trepte ale urcușului duhovnicesc: mâncarea pământului (curățirea trupului prin virtuți), mâncarea ierbii (contemplarea naturii) mâncarea pâinii (vederea lui Dumnezeu). (32)

Chipul nașterii noastre din Dumnezeu este îndoit: unul dă celor născuți întreg harul înfierii, ca să-l aibă prezent ca potență; celălalt le dă să aibă întreg harul în lucrare, ca să preschimbe și să modeleze aplecarea voii celui născut din Dumnezeu, încât să tindă liber spre Cel ce l-a născut. Chipul dintâi are prin credință numai, harul prezent ca potență; celălalt sădește pe lângă credință și asemănarea atotdumnezeiască cu Cel cunoscut, asemănare ce lucrează însoțită de cunoaștere în cel ce cunoaște. Cei din care se află primul chip al nașterii, neavând încă aplecarea voii³⁵ deplin satisfăcută de pornirile trupești, și de aceea nefiind străbătută în întregime de Duhul, ca să se împărtășească în mod actual de tainele cunoscute în chip dumnezeiesc, nu e exclus să închine spre păcat dacă vor. Căci nu naște Duhul o aplecare a voii fără voie, ci pe una voită o modelează până la îndumnezeire. Iar cel ce a cunoscut-o pe aceasta prin experiență nu poate să mai cadă de la ceea ce a cunoscut o dată cu adevărat și propriu prin trăire, spre altceva. Precum nici ochiul care a văzut o dată soarele nu poate să se mai înșele cu luna sau cu alte dintre stelele după cer. Altfel este însă cu cei care s-au împărtășit de al doilea chip al nașterii. Duhul Sfânt cucerind întreaga aplecare a voinței acestora, le-a mutat-o cu totul de pe pământ la cer, iar prin cunoașterea adevărată și trăită le-a transformat mintea, străbătând-o cu razele fericite ale lui Dumnezeu și Tatăl, încât să fie socotită cu un alt Dumnezeu, ce pătimește prin har stări ce i-au devenit o deprindere, ceea ce Dumnezeu nu pătimește, ci este după ființă. Dar prin aceasta aplecarea voinței s-a făcut slobodă de păcat, câștigând prin deprindere aptitudinea virtuții și a cunoștinței și nemaiputând să tăgăduiască ceea ce au cunoscut prin experiență cu lucrul. Prin urmare, deși avem Duhul înfierii, care este sămânța ce-i face pe cei născuți după asemănare față de orice alt lucru; aceasta e pricina pentru care și după ce ne-am născut din apă și din Duh păcătuim cu voia. Dar dacă ne pregătim voința să primească prin cunoștință și lucrarea apei și a Duhului, atunci apa cea tainică săvârșește prin fapte curățirea conștiinței, iar Duhul cel de viață făcător produce în noi desăvârșirea neschimbabilității în bine prin cunoștința din experiență. Rămâne așadar în seama fiecăruia din noi, care putem încă să păcătuim, să vrem să ne predăm deplin cu înclinarea voii noastre Duhului.

Scolii

Sunt arătate două chipuri ale nașterii. Primul e cel după ființă, ca să zicem așa, care e al omului întreg. Prin aceasta se sădește în suflet desăvârșirea înfierii în potență. Al doilea e cel după buna plăcere și după hotărârea voinței. Prin aceasta Duhul Sfânt preluând opțiunea și hotărârea voinței, o modelează până la îndumnezeire, unind-o întreagă cu Dumnezeu. Primul chip al nașterii lasă putința ca cei născuți să încline spre păcat, dacă nu voiesc să traducă în faptă potența înfierii sădită în ei, fiind împătimiți de cele trupești. Căci hotărârea voinței este aceea care întrebuințează un lucru. Potența înfierii e ca o unealtă care rămâne nefolosită, dacă voința nu se hotărăște să o întrebuanțeze. După chipul acesta al nașterii e cu putință așadar ca cei născuți să păcătuiască. După al doilea însă e cu neputință, odată ce înclinarea voinței și hotărârea sunt îndumnezeite. Acest chip al nașterii îl are așadar Apostolul în vedere când zice că „cel născut din Dumnezeu nu face păcat”. (3)

Note

Tema aceasta este tratată după Marcu Ascetul. Dacă conexăm Răsp. acesta cu Răsp. 15, în care se arată că în sens mai larg în orice om se află potențial un dar natural al Duhului Sfânt pe care omul e chemat să-l dezvolte prin silirile proprii, toată problema e pusă într-o lumină universală de considerațiile ce le face Blondel (Op. c) în legătură cu întrebarea cum poate Dumnezeu, care e izvorul întregii puteri și al întregii activități, să cedeze din această putere și activitate și făpturile sale, fără ca acestea să fie niște automate, dar în același timp fără ca El să înceteze de a fi izvorul și stăpânul activității lor libere? „Cum poate Dumnezeu să ne acorde puterea și lumina Sa și să ne-o facă proprie nouă, fără ca să înceteze de-a fi a Sa, în așa fel ca El să vrea și să facă libere pe cele cărora totuși le rămâne, stăpân, izvor și judecător? și aceasta fără a suprima liberul arbitru și justa responsabilitate a agentului uman? O primă condiție pare necesară pentru ca această manevră să fie posibilă și să reușească. Ea constă în preparațiunile subconștient și în claritățile parțiale sau la început echivoce din care se nasc opțiunile de făcut și deciziunile de luat pentru agenții imperfecți a căror contigență și limitări implică o putință de greșeală și o infirmitate relativă. Dumnezeu nu comunică deodată evidența Sa constrângătoare și lucrarea Sa imediată, căci aceasta ar fi nu numai o imposibilitate metafizică, ci ar fi totodată ruinătoare pentru planul bunătății Sale care tinde să suscite la lucru ființe adevărate și active și nu compar și figuranți. Astfel pentru ca să existe cauze care să fie secunde și totodată inițiatoare, trebuie ca acțiunea lor să-și ia rădăcinile din stări obscure și să se dezvolte de-a curmezișul penumbrei unei accesiuni către o ordine intelectuală și morală, care să lase loc lucrării reflecțiunii, apelurilor cunoștinței, alegerii raționale și voluntare”. „Dacă Dumnezeu se dă spiritelor ascunzându-se sub învelișul măreților fizice sau obscurităților inconștientului, e pentru a se face căutat, e pentru a se face găsit de acela pe care îi stimulează din afară, prin neliniște și dorință, prin încercări și certitudini, prin toată această pedagogie a naturii și a sufletului: avansuri și retrageri care compun starea noastră de debitori față de Creatorul care visează să ne facă să câștigăm cea ce ne-a pus la început la dispoziție, pentru ca această achiziție să ne permită să transformăm acest lucru într-un dar (de transforme ce preț n don)”. „Fără îndoială poate părea straniu ca acțiune divină să se voaleze, să se limiteze astfel și să suspende strălucirea și puterea ei, ca să se ofere sub trăsăturile unor adevăruri parțiale, ale căror bunuri ocazionale și particulare, în fața cărora conștiința noastră și liberul nostru arbitru au să aducă judecăți și să ia hotărâri. Dar oare nu este acesta singurul și adevăratul mijloc pentru spiritul finit și imperfect de-a puse ceva de la sine, de-a primi lumina și bunătatea în loc de-a le refuza, de-a uza de ceea ce numim „le preț divin” pentru a-l întoarce fructificat și pentru a-l primi ca dar?”. „Aspirațiunea noastră spirituală nu se naște printr-un fel de generație spontane. Ea are rădăcini în jos în toată mișcarea universală și a vieții, care este deja un avans divin făcut cu scopul de-a pregăti apariția spiritelor; ea are rădăcini sus în infuziujea transcendenței divine, care luminează spiritul și se dă pentru a se face căutată de-a lungul insuficiențelor însăși ale ordini imanente și contingente”. Putem spune că ceea ce în omul natural este aspirațiunea spre cele înalte, aceea este credința în omul botezat. Un dar inițial, care mână ca un stimulent, ca un germen dinamic pe om în sus, spre dezvoltarea darului din el spre transformarea lui dintr-un obiect al unei cunoașteri nedezvoltate într-un obiect al unei cunoașteri tot mai explicit, spre creșterea lui în Dumnezeu sau a lui Dumnezeu în el. încercările au și ele un rol în acest suiș. (36)

E obiceiul Scripturii să schimbe trupurile și să le înlocuiască dintre ele, în așa fel ca viitorul să-l înfățișeze ca trecut și trecutul ca viitor, iar în prezent să exprime vremea dinainte sau de după el. lucrul acesta este limpede pentru cei deprinși cu ea.

 Spun unii, așadar, că Scriptura numește „morți” aici pe oamenii care s-au săvârșit înainte de venirea lui Hristos, ca de pildă pe cei din vremea potopului, pe cei din timpul ridicării turnului, pe cei din Sodoma, pe cei din Egipt și pe ceilalți, care în diferite timpuri și chipuri au primit osânda cea de multe feluri și năpăstuirile judecății lui Dumnezeu. aceștia, nu din pricină că n-au cunoscut pe Dumnezeu și-au primit osânda, ci din pricina relelor ce și le-au făcut unii altora. Lor li s-a binevestit, spune, marea știre a mântuirii, după ce au fost judecați o dată în trup după om, adică după ce au primit osânda pentru relele ce și le-au făcut unii altora în viața din trup, „ca să trăiască după Dumnezeu cu duhul”, adică cu sufletul. În acest scop au primit, chiar în iad fiind, predica cunoștinței de Dumnezeu, dat fiind că Mântuitorul s-a pogorât la iad ca să mântuiască și pe morții care au crezut. Așadar ca să înțelegem locul, îi vom da forma următoare: „și morților s-a binevestit, care au fost o dată judecați cu trupul după om, ca să trăiască cu duhul după Dumnezeu”.

Sau iarăși poate numește „morți” în înțeles tainic pe cei ce poartă în trup moartea lui Iisus, cărora li s-a dăruit cu adevărat dumnezeiasca Evanghelie prin fapte, dacă Evanghelia sădește renunțarea la viața trupească și mărturisirea celei duhovnicești. Aceștia sunt cei ce mor neîncetat după om, adică în ce privește viața omenească cu trupul din veacul acesta, și trăiesc numai cu duhul după Dumnezeu, asemenea dumnezeiescului Apostol și a celor ca el. sunt cei ce nu mai trăiesc viața lor proprie, ci au pe Hristos trăind în ei numai după suflet. Astfel cei ce s-au făcut pe ei morți față de veacul acesta pentru Dumnezeu, sunt judecați cu trupul, având de suportat strâmtorări, ponegriri, necazuri și prigoane multe și răbdând cu bucurie nenumărate feluri de încercări.

Sfântul Evanghelist Ioan spune că nu cunoaște chipul îndumnezeirii viitoare a celor ce au devenit aici fii ai lui Dumnezeu prin virtuțile din credință, deoarece nu s-a arătat încă ipostasul văzut de sine stătător al bunurilor viitoare. „Căci aici umblăm prin credință, nu prin vedere”. ( 2 Cor. 5,7). Iar Sfântul Pavel spune că a primit prin descoperire un sens dumnezeiesc spre care trebuie să alerge dacă vrea să dobândească bunurile viitoare, nu că ar cunoaște însuși chipul îndumnezeirii în temeiul acelui semn dumnezeiesc. De aceea zice limpede, tâlcuindu-se pe Sine: „Spre semn alerg, spre cununa chemării de sus” (Filip 3,14). Aceasta o face vrând să cunoască prin pătimire modul împlinirii în fapt a semnului dumnezeiesc, făcut lui cunoscut aici prin descoperire, adică a puterii îndumnezeitoare a celor învredniciți. Deci Apostolii mărturisesc la fel, vădind același cuget în învățăturile care par opuse, ca unii ce sunt mișcați de unul și același Duh. Cel dintâi își mărturisește neputința cu privire la chipul îndumnezeirii viitoare după har; al doilea vestește în chip măreț știrea despre semnul ce i-a fost descoperit. Că aceasta este socotința Sfântului Apostol ne-o mărturisește el însuși prin toate dumnezeieștile sale cuvinte, spunând o dată că toată știința și proorocia va înceta, (1 Cor. 13,9) altă dată că vede cele viitoare ca prin oglindă și ghicitură, dar va veni vremea când se va bucura de darul mare și mai presus de înțelegere al vederii celor nădăjduite față către față; altă dată iarăși mărturisește că din parte cunoaște și din parte proorocește și în sfârșit altădată strigă cu tărie că va trebui să cunoască precum însuși este cunoscut, întrucât nu cunoaște încă cele ce va avea să le cunoască. Scurt vorbind, cuvântul Apostolului că atunci „când va veni ceea ce-i desăvârșit, va înceta ceea ce este frântură”, ( 1 Cor. 13, 10) socotesc că are același înțeles cu ceea ce spune Teologul: „nu s-a arătat încă ce vom fi”.

Temerea, zice, este de două feluri: una curată și una necurată, deoarece și oamenii, unii sunt păcătoși, iar alții drepți. Drepții păzesc în ei, prin curăția și neprihănirea conștiinței, temerea de Dumnezeu cea dintâi, cinstindu-l pentru măreția covârșitoare a puterii Lui nesfârșite; iar păcătoșii așteaptă de la El, prin temerea a doua, pedepsele pentru greșeli. Temerea curată rămâne pururi și niciodată nu se șterge, după cuvântul: „Frica Domnului curată rămâne în veacul veacului”. Iar temerea necurată se stinge și trece, dispărând prin pocăință. Drept aceea Apostolul spunând de cel ce se teme că nu e desăvârșit în iubire, are în vedere temerea care nu e curată, iar Proorocul spunând că nu sunt lipsiți de nimic cei ce se tem de Domnul, are în vedere temerea curată.

Înțelesul exact al acestora e rezervat numai celor cu înțelegere apostolică ⁵⁷, celor care au primit nemijlocit de la Cuvântul cunoștința nemincinoasă despre făpturi și despre cârmuirea cea bună și cea dreaptă a lor prin Providență, ca unii ce n-au lăsat nici un perete de piedică întru mintea lor și Cuvântul. În ce mă privește pe mine, care mă aflu jos de tot și am multe stavile care împiedică trecerea Cuvântului spre mine, socotesc că starea dintâi a Îngerilor, pe care n-au păzit-o, este poate rațiunea după care au fost creați, sau puterea naturală dată lor spre îndumnezeirea cea după har, sau iarăși poate, treapta stării lor după demnitatea harului. Iar locuința este sau cerul, sau înțelepciunea pe temeiul deprinderii cu bunurile mai presus de înțelegere, în care au fost destinați să petreacă, dat fiind că Scriptură obicinuiește să numească înțelepciune și „casă”. (Pro. 9,1). Dar mai poate fi și supravegherea cu care își păzeau bunurile naturale și câștigate ale îndumnezeirii preacurate, pe care au părăsit-o prin răzvrătire (tiranie). Lanțurile veșnice sunt nemișcarea totală și continuă a voii lor spre bine, din care pricină niciodată nu vor avea parte de iertarea lui Dumnezeu ⁵⁹; sau puterea care îi împiedică, potrivit Providenței lui Dumnezeu și pentru mântuirea noastră, în turbarea lor împotriva noastră, neângăduindu-le să-și ducă la capăt meșteșugurile răutății lor împotriva noastră. Iar întunericul este ignorarea totală și deplină a harului dumnezeiesc, ignoranță de care fiind străbătuți prin buna plăcere a voii lor, nu se pot bucura de primirea fericită și prea strălucită a luminii celei atotcurate, cheltuindu-și toată puterea cugetării dată lor după fire în preocuparea cu nimicul. În sfârșit, ce vor păți în ziua înfricoșată a judecății, numai Dreptul Judecător o știe, care va da fiecăruia răsplată cea dreaptă după vrednicei și va împărți după măsura răutății felul osândei, hotărând cu dreptate soarta cuvenită fiecăruia pentru veacurile nesfârșite, potrivit cu judecățile Lui cele bune.

Note

Cei cu înțelegere apostolică sunt cei de pe treapta cea mai înaltă, a contemplativului. Mai jos de ei sunt învățăceii. Iar și mai jos credincioșii simpli. (57)

În acest sens nici păcătoșii în iad nu se mai pot îndrepta.(59)

Cămașa mânjită este viața întinată de multe greșeli ale patimilor trupului. Căci fiecare om se strevede ca dintr-o haină din purtarea lui în viață, fie că e drept, fie nedrept. Cel dintâi are viața virtuoasă ca o cămașă curată, celălalt își face viața mânjită prin faptele rele. Sau poate și mai bine, cămașa mânjită de trup este deprinderea și dispoziția conștiinței care dă sufletului o anumită formă prin amintirile lăsate de imboldurile și faptele rele pornite din trup. Această deprindere văzând-o sufletul ca pe o cămașă mereu în jurul său, se umple de putoarea patimilor. Căci precum din virtuțile țesute întreolaltă ne face Duhul o cămașă frumoasă și cinstită a nestricăciunii, la fel din patimile țesute întreolaltă ne face trupul o cămașă necurată și mânjită, care arată prin ea sufletul, după ce i-a dat o altă formă și un alt chip decât cel dumnezeiesc.

E vorba de rațiunile lucrurilor, întocmite dinainte de veacuri de Dumnezeu, precum însuși a știut, rațiuni pe care sfinții bărbați au obiceiul să le numească și „bune voiri”. Acestea, fiind nevăzute, se văd prin înțelegere din făpturi. Căci toate făpturile lui Dumnezeu, contemplate de noi prin fire, cu ajutorul cuvenitei științe și cunoștințe, ne vestesc în chip ascuns rațiunile după care s-au făcut și ne descoperă prin ele scopul așezat de Dumnezeu în fiecare făptură. În acest înțeles și: „Cerurile spun mărirea lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria”. Iar veșnica putere și îndumnezeire este Providența care ține lucrurile laolaltă și lucrarea de îndumnezeire a celor susținute de Providență.

Sau poate cele nevăzute ale lui Dumnezeu nu sunt altceva decât veșnica Lua putere și îndemnezeire, care au ca vestitori plini de lumină mărețiile minunate ale celor create. Căci precum privind la cele ce sunt credem în Dumnezeu cel ce este cu adevărat, la fel din deosebirea ființială în genuri a celor ce sunt cunoaștem înțelepciunea subzistentă a Lui, pe care o are după ființă și care susține lucrurile. și iarăși din mișcarea ființială a făpturilor, potrivit genului lor, cunoaștem viața subzistentă a Lui, pe care o are după ființă și care împlinește cele se sînt⁶⁴ . Din contemplarea înțeleaptă a creațiunii, desprindem rațiunea care ne luminează cu trăire la Sfânta Treime, adică la Tatăl, la Fiul și la Duhul Sfânt. Căci veșnica putere a lui Dumnezeu este Cuvântul cel de o ființă cu El, iar veșnica dumnezeire este Duhul Sfânt. Osândiți sunt așadar cei ce n-au cunoscut din contemplarea lucrurilor cauza lor și cele proprii cauzei după fire, adică puterea și dumnezeirea. Căci însăși zidirea își strigă prin făpturile din ea și își vestește celor ce pot să ardă cu mintea cauza sa, preamărind-o în chip întreit, descoperind adică pe Dumnezeu și Tatăl și puterea Lui negrăită și dumnezeirea, sau pe Fiul Său cel Unul născut și pe Duhul cel Sfânt. Acestea sunt cele nevăzute ale lui Dumnezeu, văzute prin înțelegerea de la întemeierea lumii.

Scolii

Din lucruri, zicem, cunoaștem cauza lucrurilor și din deosebirea lucrurilor desprindem înșelăciunea ipostatică a Celui ce este. Iar din mișcarea naturală, a lucrurilor aflăm viața ipostatică a Celui ce este, adică puterea de viață făcătoare a lucrurilor, sau pe Duhul Sfânt. (1)

Note

Aici existența făpturilor este considerată drept chip al Tatălui, minunata lor organizare ca o unitate în varietate drept chip al Înțelepciunii ipostatice, adică al Fiului, iar mișcarea sau viața lor drept chip al Duhul Sfânt. În cele trei aspecte ale lumii se oglindesc și lucrează cele trei persoane ale Sfintei Treimi. (64)

Închinarea este cinstirea cu credință a lui Dumnezeu, iar slujirea este servirea prin fapte. Această închinare, adică credința, mutând-o oamenii spre făptură, au cinstit-o pe ea în loc să cinstească pe Făcătorul, crezând dracilor, cărora le-au și slujit, servindu-le prin faptele lor rele. Noi, însă, cinstind pe Dumnezeu prin credința în El, să se silim să-i aducem și slujire curată, iar aceasta este viața desăvârșită prin virtuți.⁶⁶

Note

Viața virtuoasă este o treaptă mai înaltă față de credință. Credința e treapta întâi, viața virtuoasă a doua, contemplarea a treia. (66)

Duhul Sfânt nu e absent din nici o făptură și mai ales de cele ce s-au învrednicit de rațiune. El o susține în existență pe fiecare, întrucât Dumnezeu și Duhul lui Dumnezeu se află, prin puterea providențiatoare, în toate. și El mișcă rațiunea naturală din fiecare,⁶⁹ iar prin aceasta aduce la cunoștința faptelor săvârșite greșit, împotriva rânduielii firii, pe cel în stare să simtă, adică pe cel ce are voința dispusă spre primirea gândurilor drepte ale firii.⁷⁰ Căci se întâmplă să aflăm și între barbari și nomazi mulți care duc o viață de fapte bune și resping legile sălbatice care stăpâneau o dată cu ei. Astfel se poate spune în chip general că în toți este Duhul Sfânt.

Într-un chip deosebit însă și în alt înțeles se afla în toți aceia care trăiau sub lege. În ei susținea legea și le vestea tainele viitoare, trezind în ei conștiința călcării poruncilor și știința despre desăvârșirea viitoare în Hristos. De aceea aflăm și dintre aceștia mulți, care, părăsind slujirea veche și închisă în umbre s-au mutat cu bucurie spre cea nouă și tainică.

Dar pe lângă modurile amintite mai sus, se mai află în alt chip în toți acia care au moștenit prin credință numele cu adevărat dumnezeiesc și îndumnezeitor al lui Hristos. În aceștia se află nu numai ca acela ce-i susține și le mișcă, prin Providență, rațiunea naturală, apoi ca acela ce le descoperă călcarea poruncilor și păzirea lor și le vestește desăvârșirea viitoare cea întru Hristos, ci ca și acela ce zidește în ei înfierea cea după har, dăruită prin credință. Dar ca dătător de înțelepciune e numai în aceia, care și-au curățit sufletul și trupul prin desprinderea în împlinirea întocmai a poruncilor. Întru aceștia petrece ca întru ai Săi, prin cunoștința simplă și nematerială ce le-o împărtășește, întipărind în mintea lor preacuratele și negrăitele înțelesuri, care îi ridică la îndumnezeire. ⁷¹

Așadar în chipul cel mai general se află în toți, întrucât îi susține și îi providențiază pe toți și mișcă gemenii naturali din toți; într-un chip deosebit se află în cei de sub lege, întrucât le face cunoscută călcarea poruncilor și le limpezește făgăduința prevestită a lui Hristos; în sfârșit, pe lângă chipurile amintite, se mai află în alt chip în toți cei ce urmează lui Hristos, ca făcător al înfierii. Ca dătător de înțelepciune însă nu este în nici unul din cei amintiți înainte în chip general, ci numai în cei chibzuiți, care s-au făcut vrednici de sălășluirea lui îndumnezeitoare printr-o viață după voia lui Dumnezeu. Căci tot cel ce nu împlinește voia lui Dumnezeu chiar dacă e credincios, are inima sa nesocotită drept laborator de gânduri rele, iar trupul e supus păcatelor, ca unul ce-i stăpânit pururi de murdăriile patimilor.

Note

Aici, ca și în Răsp. 13, se arată legătura strânsă și în același timp deosebirea dintre Dumnezeu –Cuvântul și dintre Duhul Sfânt. E același raport ca între „rațiunea naturală” din om și „puterea care o mișcă”. „Rațiunea naturală” se poate întuneca prin patimi, poate întuneca prin patimi, pateu luneca din judecata ei obiectivă. Duhul prin energia Sa o poate mișcă, o poate activa și prin aceasta trezește conștiința, când o faptă săvârșită n-a fost în conformitate cu ea. Lumea oglindește chiar în starea ei naturală atât pe Dumnezeu – Cuvântul, cât și pe Duhul Sfânt în aspectul ei rațional și dinamic, strâns unite. (69)

Dar conștiința e înăbușită când viața se află într-o dispoziție contrară firii. Despre conformitatea sau neconformitatea dispoziției voinței cu rațiunea firii, a se vedea în „Tâlcuirea la Tatăl Nostru”. (70)

Înfierea cea după har, dăruită prin credință o au toți credincioșii. E prima treaptă a vieții în Hristos. Dar la înțelepciune, la cunoașterea simplă, unitară și mai presus de înțelegere, se ajunge numai după curățirea de patimi și dobândirea virtuților. E treapta cea mai înaltă a urcușului duhovnicesc. (71)

Mintea ieșită, asemenea lui Israel, din Egiptul păcatului, având în sine închipuirea care a ieșit împreună cu ea din rătăcirea păcatului, ca pe niște întipăriri lăsate de răutate în cugetare,⁷³ a îndată ce e părăsită puțin, din negrija ei de discernământul rațiunii, ca odinioară Israel de Moise, dă ființă, ca un vițel, deprinderii nesocotite (iraționale), care e maica tuturor patimilor. Adunând anume ca pe niște cercei rațiunile cu privire la Dumnezeu, desprinse în chip natural din înțelegerea cucernică a lucrurilor, și ca pe niște salbe opiniile cuvenite despre lucruri care s-au născut în ea din contemplarea naturală, și ca pe niște brățări de iâini lucrările naturale ale virtuților, le topește în cuptor, în fierberea aprinsă a mâniei și a dispoziției pătimașe a poftei. Apoi folosind închipuirea și forma păcatului rămasă de mai înainte în cugetare, care prin lucrarea ei este pururi împrăștiată și împrăștie împreună cu sine și mintea ocupată de ea, care desparte cu alte cuvinte mintea de identitatea unitară cu adevărul ei și o risipește în multe și nestatornice păreri și închipuiri cu privire la lucruri ce nu există, dă ființă deprinderii celei nesocotite. Pe această deprindere o sfărâmă și o risipește sub apă, venirea lui Dumnezeu Cuvântul, subțiind prin finețea contemplației grosimea cugetării îndreptată, din pricina patimilor, spre suprafața celor sensibile. Tot această venire a Cuvântului face să se aleagă puterile (facultățile naturale), din confuzia și schimbarea întreolaltă în care le-a aruncat patima, readucându-le iarăși la principiul propriu al rațiunilor lor. Căci aceasta îmi pare că se înțelege prin „a risipi sub apă”. Tâlcuirea noastră e prezentat în aceste cuvinte pe scurt tot înțelesul celor istorisite în locul de mai sus. Ca să devină însă locul mai limpede, să privim, dacă se poate, fiecare parte a lui într-un chip mai determinat.

„Vițelul turnat” este deci amestecarea și confuzia puterilor naturale întreolaltă, sau mai bine zis împreunarea lor pătimașă și nesocotită, care dă naștere lucrării nesocotite a patimilor contrare firii. Iar vițelul este unul, pentru că una este deprinderea răutății cea împrăștiată în multe chipuri ale păcatului. și este „vițel” pentru robustețea și rezistența la lucru, pentru caracterul ei grosolan și pentru ușurința de a digera și născoci, întrucât își rumegă afecțiunea păcătoasă față de patimi. Iar „turnat” este, deoarece deprinderea patimilor și făptuirea lor se modelează după chipul nălucirii păcătoase rămasă de mai înainte în cugetare. Pluralul „aceștia sunt dumnezeii tăi” e folosit din pricină că păcatul este prin fire împrăștiat și nestatornic, atotfelurit și împărțit. Căci dacă binele prin fire unește și corupe cele unite. În sfârșit cerceii sunt rațiunile cu privire la Dumnezeu, care răsar în chip firesc în minte din înțelegerea cucernică a lucrurilor; iar slabele sunt opiniile drepte despre lucruri în temeiul contemplației, precum brățările sunt lucrarea virtuților cu fapta.

Sau iarăși: cerceii sunt rațiune înscăunată, căci urechea este simbolul rațiunii. Salba este facultatea mâniei, grumazul este chipul înălțării și al tiraniei. Brățările sunt pofta arătată prin fapta dornică de plăcere. Toate acestea, după înțelesul dat fiecăreia, aprinzându-le mintea în focul patimilor, dau naștere desprinderii nesocotite și nebunești a neștiinței, care e maica tuturor păcatelor. Pe aceasta o subțiază mintea atunci când, scrutând prin cugetare grosimea patimii îndreptată prin simțire sau suprafața lucrurilor, desface amestecarea pătimașă a elementelor care o constituie, readucând pe fiecare la propriul său principiu. În felul acesta risipește sub apă, adică aduce sub cunoștința adevărului, elementele separate și slobozite din reaua împletire și amestecate întreolaltă.

Ca să aduc o pildă, orice patimă e o împletire dintr-un lucru supus simțurilor, dintr-o simțire (lucrare a simțului: percepție) și dintr-o putere (facultate) naturală, cum este mânia, sau pofta, sau rațiunea, abătute de la ceea ce e potrivit cu firea. Dacă așadar mintea vede ținta acestei amestecări a lucrului sensibil, a simțirii și puterii naturale, și văzând poate să readucă, prin separare, pe fiecare dintre ele la rațiunea ei firească și să contemple lucrul sensibil în fine, fără să provoace afecțiunea simțirii față de el, iar simțirea slobodă de robia acelui lucru sensibil și să zicem pofta sau alta din puterile naturale, fără dispoziția pătimașă față de acea simțire sau lucru sensibil, cum de pildă o anumită mișcare a patimii face să devină o privire, a subțiat grosimea vițelului, adică alcătuirea oricărei patimi și a împrăștiat-o sub apa cunoștinței, făcând să dispară cu totul chiar și simpla închipuire a patimilor, prin restabilirea lucrurilor care o alcătuiesc în rostul lor firesc.⁷⁴ Fie deci ca și noi, subțiind vițelul turnat, să-l facem să piară din suflet, ca acesta să păstreze neștirbit numai chipul dumnezeiesc, neîntinat de nimic din cele din afară. Iar adaosul: „și cu apa aceea a adăpat pe fiii lui Israel” arată învățătura curățitoare de patimi, pe care o dă ucenicilor ce îi învață pe ei.

Note

 Închipuirea aceasta e imaginația, care e înrâurită în lucrarea ea de întipăririle ce și le-au lăsat în ea vechile păcate. Imaginația la omul cu o experiență în urma lui nu mei e o putere neutră, ci totdeauna e influențată, e determinată în închipuirile ce și le plăsmuiește de faptele ce le-a săvârșit și de imaginile ce și le plăsmuiește de faptele ce le-a săvârșit și de imaginile ce le-a avut, chiar dacă acestea nu se mai mișcă în conștiință, ci s-au scufundat în subconștient. (73)

Ideea e luată de la Evagrie. Evagrie desface patima iubirii de bani în : a) aurul însuși b) sensul lui, c) mintea care l-a primit, și d) în plăcerea vrăjmașă care leagă mintea de el. la Sfântul Maxim împărțirea e mai psihologică: a) obiect, b) percepție și c) o facultate naturală abătută de la lucrarea ei firească, care exprimă punctele c) și d) ale lui Evagrie. Prin c) Sfântul Maxim ne dă și o explicare a ceea ce e patima în sine, ceea ce Evagrie nu face, mulțumindu-se să o indice prin „plăcerea vrăjmașă”. (74)

Cel ce cercetează cu frica lui Dumnezeu înțelesul lucrurilor grele ale Scripturii și nu ridică acoperământul literei de pe dup decât pentru slava lui Dumnezeu, „va afla toate înaintea sa”, după Cuvântul înțelepciunii, negăsindu-se nimic care să împiedice înaintarea fără greș a înțelegerii spre cele dumnezeiești. Vom lăsa deci istoria, care din punct de vedere trupesc s-a împlinit încă de pe vremea lui Moise, și vom înțelege cu ochii minții sensul ei duhovnicesc, care se înfăptuiește neîncetat și din ce se înfăptuiește mai mult, e tot mai viu.

Pustiul din care e trimis Moise în Egipt spre a scoate din el pe fiii lui Israel sau firea omenească, sau lumea aceasta, sau deprinderea lipsită de patimi. În una din aceasta aflându-se mintea după ce a dobândit cunoștința lucrurilor prin contemplație, primește din adâncul inimii de la Dumfezeu îndemnul ascuns și tainic să scoată din Egipt, adică din trup și din simțire, ca pe niște Israeliteni, înțelesurile dumnezeiești ale lucrurilor, ca să nu se mai ostenească acestea prostește în frământarea lutului, adică a patimilor trupului. Încredințată cu această slujbă dumnezeiască, mintea pornește, împreună cu înțelepciunea, care este unită cu ea, prin cunoștință, întocmai ca o soție, și cu chipul purtărilor alese, sau cu gândul de bun neam, născut din ea, pe calea virtuților. Calea aceasta nu îngăduie nici o oprire celor ce merg pe ea, ci aceștia trebuie să înainteze necontenit și întins spre ținta sufletului, adică spre cununa chemării de sus. Căci oprirea pe calea virtuții este începutul păcatului, deoarece mintea se ocupă atunci pătimaș cu vreunul din lucrurile materiale, care stau pe amândouă părțile drumului și face chipul și gândul curat și tăiat împrejur al purtării evlavioase, netăiat împrejur și întinat. Când deci se oprește, vede îndată prin conștiință, rațiunea ⁷⁸ mustrătoare, ca pe un înger, amenințând-o cu moartea mărturisind că pricina amenințării este oprirea pe calea virtuții, oprire care face gândul netăiat împrejur. Înțelepciunea, soția minții; o împacă, tăind cu o piatră (cu rațiunea credinței), ca și Sefora, nălucirea materială ivită în gândul-copil și usucă toată amintirea vieții după simțuri. Căci zice: „și s-a oprit sângele tăierii împrejur a copilului”, adică a încetat viața pătimași și nălucirea și mișcarea ei, după ce gândul întinat a fost curățit de către Înțelepciunea credinței. După această curățire încetează, întocmai ca un înger, și rațiunea de-a mai lovi prin conștiință mintea care păcătuiește și de a-i mai osândi orice gând care se mișcă astfel de cum trebuie. Căci calea virtuților e într-adevăr plină de mulți sfinți îngeri, kare fac lucrătoare fiecare virtute după felul ei, adică de multe rațiuni și moduri de lucrare, ⁷⁹ ca și de Îngeri nevăzuți, care ne ajută la cele bune și mișcă în noi aceste rațiuni.

Cuvântul Sfintei Scripturi înfățișează în chip minunat totdeauna înțelesurile spirituale înaintea întâmplărilor istorisite, celor care au dobândit vederea sănătoasă a sufletului și nu bârfesc pe Dumnezeu sau pe sfinții Lui Îngeri. Căci Moise când a fost trimis de Dumnezeu, n-a avut, după înțelesul spiritual al Scripturii, vreun fiu sau vreun gând netăiat împrejur. Căci altfel i-ar fi poruncit Dumnezeu mai întâi să-l taie împrejur și apoi l-ar fi trimis. Nici n-a arătat Îngerul cruzime, vestindu-i lui Moise că ar putea muri din pricina greșelii de a se fi oprit din drumul virtuților, i-ar fi putut aduce lui Moise moartea. Privind adică mai atent la această istorie, veți afla limpede că nu la începutul, nici la mijlocul, nici la sfârșitul drumului, ci „la un popas” l-a întâmpinat Îngerul și l-a amenințat cu moartea pentru greșeala săvârșită în cuget din nebăgare de seamă. Deci dacă nu s-ar fi oprit din drum și n-ar fi întrerupt călătoria, n-ar fi fost mustrat, primind prin Înger amenințarea pentru netăierea împrejur a copilului. Să rugăm și noi pe Dumnezeu, dacă suntem pe calea poruncilor, ca la orice călcare să nu înceteze a ne trimite, ca pe un înger, rațiunea care să ne amenințe în conștiință cu moartea din pricina greșelii, ca, trezindu-ne la simțire, să învățăm să tăiem prin înțelepciunea înnăscută ca pe o netăiere împrejur, necurățirea patimilor care s-a lipit de noi pe drumul vieții, din negrijă. ⁸¹

Note

 În grecește rațiunea e de genul masculin. Ea e rațiunea din noi, care e un vestitor (un înger) al voii lui Dumnezeu. rațiunea lunecă din poziția ei obiectivă când omul se predă păcatul, făurindu-i argumente pentru faptele păcătoase. Dar la început, când apare ispita, rațiunea încă își împlinește rolul ei de-a arăta caracterul mincinos al faptei spre care vrea să atragă ispita pe om. Acest moment e descris aici. Oprirea din înaintarea în virtute încă nu e o cădere în păcat, dar e o clipă de păcat, dar e o clipă de ezitare, de care e foarte aproape primejdia căderii. În virtute trebuie să se meargă tot înainte. Orice ezitare e primejdioasă. O prelungire a ei duce sigur la păcat. Dar nu numai în această clipă de ezitare vestește rațiunea adevărul ce trebuie făptuit, ci și după ce a căzut omul în păcat și rațiunea a lunecat la rolul de făuritoare de argumente în slujba păcatului, în mod ascuns ea mai continuă cu o parte a ei să vestească adevărul. E un fel de dedublare a rațiunii. La suprafață ea susține gălăgios minciuna păcatului, dar în ascuns ea protestează mai mult sau mai puțin perceptibil, împotriva minciunii. Rațiunea are în amândouă aceste cazuri forma conștiinței. Căci e fapt că și conștiința are un element rațional în ea. Nici conștiința nu trebuie concepută ca o mișcare oarbă, nici rațiunea ca o funcțiune pur teoretică. Conștiința e rațională și rațiunea e putere morală, e însăși mișcarea de protest a firii noastre raționale împotriva iraționalității și minciunii păcatului. Dar mișcarea de protest a rațiunii e trezită și de Duhul Sfânt, cum am văzut în Răsp. 15, iar din Răspunsul de față, rezultă că și Îngerii propriu-zis mișcă rațiunea noastră. (78)

Fiecare poruncă sau virtute își are rațiunea ei, ca rază a Logosului divin. Dar rațiunea aceasta e luată la cunoștință de rațiunea cea una din noi, care primește astfel teme diferite forme. De fiecare dată rațiunea din noi se armonizează cu rațiunea dintr-o poruncă și pledează pentru ea. Astfel sunt multe rațiuni și totuși una. (79).

Rațiunea din noi e mișcată cu adevărat de un Înger, ca să revină la judecata ei dreaptă după ce a căzut în păcat. Sau rațiunea fiecărui lucru e impusă rațiunii noastre, când aceasta s-a despărțit de aceea prin păcat, de un Înger. și atunci de fapt prin mișcările cele juste ale rațiunii sau ale conștiinței noastre, se manifestă bunăvoința unui Înger față de noi. (80)

În general după Sfântul Maxim viața în virtute e concepută dinamic. Virtutea pretinde o mișcare continuă a firii în sus. Dimpotrivă păcatul e oprire și apoi rostogolire în jos. Virtutea cere un efort continuu, chiar dacă am vrea numai să o menținem la același grad. Dar nimenea nu se poate menține la același grad de virtute, ci sau sporește în ea, sau cade. Simpla încetare din înaintare, înseamnă, ca slăbire a efortului propriu vieții virtuoase, cădere. Un al doilea lucru ce trebuie remarcat e că viața virtuoasă pe de-o parte e singura viață conformă cu firea „cum trebuie”, pe de alta că ea fu e posibilă fără ajutorul îngerilor. Deci o separație netă între natură și har nu e deloc posibilă. (81)

Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, ca Ziditor al tuturor, a făcut și legea naturală. Iar ca Providențiator și Dătător al legii, a dat desigur atât legea scrisă în litere, cât și legea duhului, adică a harului. „Căci sfârșitul legii”, adică al legii scrise, înțeleasă duhovnicește, „este Hristos” (Rom. 10,4). Dacă deci în Hristos, ca ziditor, ca Providențiator și Dătător de lege și ca Răscumpărător, se adună și legea naturală și cea scrisă și cea a harului, se adeverește cuvântul dumnezeiescului Apostol că Dumnezeu va judeca cele ascunse ale oamenilor după Evanghelia Lui, adică după ceea ce li se binevestește. Dar aceasta nu înseamnă altceva că le va judeca prin Iisus Hristos, Cuvântul Său cel unul născut după ființă, întrucât prin El se află sălășluit în toți și pe unii îi mustră, pe alții îi laudă după merit, iar celor ce au viețuit după fire, după lege și după har, le dăruiește prin Cuvântul cel negrăit și unul născut, care există după ființă împreună cu El, cele de care sunt vrednici. Căci Cuvântul dumnezeiesc este Făcătorul a toată firea, la toată legea, treapta și rânduiala, și Judecătorul celor ce viețuiesc după fire, după lege, după treapta lor și după rânduială. Pentru că fără Cuvântul care o promulgă, nu este lege. Fie deci că e judecat cineva după lege, prin Hristos va fi judecat; fie fără lege, iarăși va fi judecat prin El. Căci Cuvântul ca Ziditor este începutul, mijlocul și sfârșitul tutore celor ce sunt, se cugetă și se numesc. ⁸⁷

Note

Dumnezeu Cuvântul e ca început Făcătorul tuturor, ca mijloc, rânduiala după care și puterea prin care se mișcă și se dezvoltă toate, și ca sfârșit, ținta spre care tind și în care ajung toate prin împlinirea a toată legea și rânduiala. Din El, în El și spre El sunt toate. Cuvântul cel sălășluit în toți ca Rațiunea cea mare (Logos) grăiește tuturor prin rațiunea lor, chiar și celor ce se află în starea naturală. (87)

Cuvântul dumnezeiesc, cel ce în tot chipul asemenea nouă afară de păcat, a îmbrăcat fără schimbare firea noastră și prin aceasta S-a făcut om deplin, L-a arătat în Sine pe primul Adam prin trăsăturile facerii și ale nașterii⁹¹. Omul primind existența de la Dumnezeu și începând să existe chiar prin actul facerii, era liber de stricăciune și păcat, căci acestea n-au fost create deodată cu el. Când însă a păcătuit călcând porunca, a primit osânda nașterii, care se susține prin păcat, păcatul avându-și sursa în trăsătura pătimitoare⁹² ivită din pricina lui, ca într-o lege a naturii. În temeiul acestei legi nici un om nu este fără de păcat, fiind supus fiecare prin firea legii nașterii, care s-a introdus după facere, din pricina păcatului.

Fiindcă, așadar, din pricina neascultării a intrat păcatul, iar din pricina păcatului a intrat în firea oamenilor trăsătura pătimitoare (pasională) prin naștere și fiindcă neîncetat cu această trăsătură pătimitoare a nașterii prin păcat se împrospăta prima călcare, nu era nădejde de slobozire, firea fiind încătușată prin aprobarea voinței ei într-o legătură rea. Căci cu cât se silea firea să se conserve prin naștere, cu atât se strângea mai mult cu lanțul legii păcatului, având în sine prima greșeală lucrând prin trăsătura pătimitoare. Pentru că firea având chiar în trăsătura pătimitoare sursa de creștere a păcatului, din pricina strâmtorării naturale, purta, datorită păcatului general cuprins în trăsătura pătimitoare, prin patimile contra firii, lucrările tuturor Puterilor și Stăpânilor ascunse în patimile cele după fire (aspecte).

Prin aceste lucrări toată puterea vicleană contribuia, folosindu-se de trăsătura pătimitoare a firii, la stricăciunea patimilor împotriva firii, împingând voința spre ele prin patimile împotriva firii, împingând voința, spre el prin patimile cele după fire (afecte).

Făcându-se, așadar, pentru iubirea Sa de oameni, Fiul cel unul născut și Cuvântul lui Dumnezeu om deplin, spre a scoate firea oamenilor din această strâmtoare, din prima alcătuire a lui Adam, pe care a avut-o din facere, a luat nepăcătoșenia și stricăciunea, iar din nașterea introdusă după aceea în fire, din pricina păcatului, a luat numai trăsătura pătimitoare, însă fără de păcat. Puterile rele își aveau, cum am spus din pricina păcatului, lucrările lor ascunse în trăsătura pătimitoare primită de la Adam, ca într-o lege necesară a firii. Văzând ele în Mântuitorul trăsătura pătimitoare a firii celei din Adam, datorită trupului pe care-l avea, și închipuindu-și că și Domnul a primit legea firii din necesitate ca orice om obișnuit și nu mișcat de hotărârea voii Sale, și-au aruncat și asupra Lui momeala nădăjduind că-l vor convinge și pe El prim patima cea după fire (prin efectul natural) să-și nălucească patima cea împotriva firii și să săvârșească ceva pe placul lor. Domnul îngăduindu-le prima încercare a ispitirilor prin plăcere, le-a făcut să se prindă în propriile lor viclenii și prin aceasta le-a dezbrăcat, alungându-le din fire, întrucât a rămas inaccesibil și neatins de ele. Astfel a câștigat biruința, desigur nu pentru El, ci pentru noi, pentru care s-a făcut om, punând în folosul nostru tot câștigul. Căci nu avea pentru sine lipsă de încercare. Cel ce era Dumnezeu și Stăpân și slobod prin fire de toată patima, ci a primit încercarea pentru ca, atrăgând la Sine puterea cea rea prin primirea ispitelor noastre, să o biruiască prin momeala morții, pe aceea care se aștepta să-l biruie pe El ca pe Adam la început.

Astfel de la prima încercare a dezbrăcat Căpeteniile și Stăpâniile care au întreprins să-l momească (să-l atace), alungându-le departe de fire și tămăduind latura de plăcere a trăsăturii pătimitoare. Prin aceasta a desființat în El însuși zapisul lui Adam, prin care se învoise de bună voie cu patimile plăcerii și prin care, avându-și voia povârnită spre plăcere, vestea chiar tăcând stăpânirea vicleanului asupra lui, prin faptele ce le săvârșindu-se, elibera din lanțul plăcerii, de frica morții ⁹⁴.

 După, așadar, prin biruința asupra primei încercări, prin plăcere, a zădărnicit planul Puterilor, Căpeteniilor și Stăpânilor celor rele, Domnul le-a îngăduit să-și pună în lucru și a doua momeală (al doilea atac), adică să vină și cu încercarea ce le mai rămăsese, cu ispita prin durere. În felul acesta, deșertându-și acelea deplin în El veninul stricăcios al răutății lor, l-a ars ca printr-un foc, nimicindu-l cu totul din fire. Așa a dezbrăcat, în vremea morții pe cruce, Căpeteniile și Stăpâniile, întrucât a rămas neînfrânt de durere. Mai bine zis s-a arătat înfricoșat împotriva morții, a scos din fire latura de durere a trăsăturii pătimitoare, de care fugind omul cu voia, din pricina lașității, ca unul ce era tiranizat pururea fără să vrea de frica morții, stăruia în robia plăcerii, numai și numai pentru a trăi.

După ce a dezbrăcat așadar Domnul Căpeteniile și Stăpâniile la prima încercare a ispitelor în pustiu, tămăduind latura de plăcere a trăsăturii pătimitoare a întregii firii, le-a dezbrăcat din nou în vremea morții, eliminând de asemenea latura de durere din trăsătura pătimitoare a firii. Astfel a luat asupra Sa, ca un vinovat, isprava noastră, din iubirea de oameni, mai bine zis ne-a scris în socoteala noastră, ca un bun, gloria isprăvilor sale. Căci, asemenea nouă, luând fără de păcat trăsătură pătimitoare a firii, prin care obișnuiește să lucreze ale sale toată puterea cea rea și stricăcioasă, le-a dezbrăcat în timpul morții pe acelea, întrucât au venit și asupra Lui pentru iscodire. și așa a biruit asupra lor și le-a țintuit pe cruce în vremea ieșirii sufletului, ca pe unele ce n-au aflat nimic propriu firii în trăsătura pătimitoare a Lui, pe când ele se așteptau să dea de ceva omenesc, datorită trăsăturii pătimitoare pe care o avea prin fire din pricina trupului. Deci pe drept cuvânt a slobozit prin trupul Său cel sfânt luat din noi, ca printr-o începătură, toată firea oamenilor amestecată în ea prin trăsătura pătimitoare, supunând prin ea însăși trăsătura pătimitoare a firii Puterea vicleană care se află tocmai în ea (adică în trăsătura pătimitoare), împărățind asupra firii.

Există desigur un înțeles și mai înalt al acestui cuvânt. Dar deoarece, precum știți, nu trebuie date în scris înțelesurile mai ascunse ale dumnezeieștilor dogme, să ne mulțumit cu cele spuse până aici, care pot molcomi cugetarea iscoditoare. Iar dacă Dumnezeu îmi va ajuta să mă învrednicesc și de fața voastră, vom înfățișa și înțelesul cel apostolic cu toată grija ⁹⁵ .

Scolii

A binevoit să-și însușească ispita noastră, cea prin plăcere, spre a-l atrage pe ispititorul, întrucât era, și ca om, prin fire lipsit de patima din plăcere. Căci ca om era prin fire supus patimilor (afectelor, suferinței) cu trupul, pentru putința Lui de a muri, dar prin aplecarea voii nu era pătimaș, ca unul ce era fără de păcat. (2)

A numit: propriu firii, alunecarea cu voia spre păcat după greșeala lui Adam, din pricina slăbiciunii, pe care Domnul nu o avea în chip firesc nici după trup, fiind și cu trupul după o ființă nepăcătos. (3)

Note

Facerea arată providența directă de la Dumnezeu printr-un act de creare. Nașterea arată providența prin împreunarea dintre bărbat și femeie. Iisus a luat unele din trăsăturile nașterii, dar nu pe toate, în special nu pe cele păcătoase. De aceea nu le-a pierdut nici pe toate ale facerii. Astfel în El s-au arătat din nou într-o persoană vie atât unele din trăsăturile lui Adam dinainte de păcat, cât și unele din cele de după păcat. Din Adam cel dinainte de păcat a luat lipsa de păcat și nestricăciunea primite prin creațiune; din Adam cel de după păcat a luat trăsătura pătimitoare venită prin naștere, însă nu și patimile cele contra firii, cum ar fi anulat nepăcătoșenia și nestricăciunea. După părerea Sfântului Maxim, ca și a altor Părinți, oamenii nu erau destinați să se înmulțească prin „naștere”, ci pe altă cale. „Facerea” mai înseamnă aici și trăsăturile pe care le are, sau le-a avut firea oamenilor prin creațiune, iar „naștere” pe cele care le are din modul acesta de-a veni la existență. Acestea sunt trăsăturile de pe urma păcatului, care au înăbușit unele din trăsăturile originare. În loc de „trăsătură” se poate zice și „mod”, cum e în grecește. (91)

Trăsătura pătimitoare sunt afectele intrate, conform Răsp. 1, în fire după păcat. Ele nu sunt păcătoase, dar ușurează nașterea păcatului. De pildă pofta de mâncare e un efect nepăcătos. Dar extragerea sau devierea ei e păcat. Ele au devenit ca un fel de lege a firii, adică însoțesc în mod necesar firea noastră în existența ei pământească. Nu țin însă de însăși ideea eternă a firii și deci nu-i vor aparține în existența trupească. De aici rezultă caracterul natural al căsătoriei în raport cu existența pământească a firii și caracterul natural al fecioriei în raport cu existența eternă la care e chemată forma. Căsătoria e naturală, dar se potrivit normal unei faze trecătoarea a firii. (92)

De unde înainte Satana era cel care momea pe om prin plăcere și prin făgăduința unei false vieți, dorind cu lăcomie moartea celor momiți, acum Iisus îl momește cu părerea că va putea fi răpus El de moarte. Moartea lui Iisus s-a făcut momeală Satanei. (93)

Zapisul acesta era un contract mereu confirmat de viața lui Adam, prin care, mânat de pofta plăcerii din trăsătura pătimitoare, accepta robia Satane. Iisus refuză să mai primească plăcerea oferită de Satana și deci abrogă contractul cu acela. (94)

„Răspunsul” acesta este o minunată pagină de hristologie și antropologie. Națiunea principală cu care lucrează în acest „Răspuns” Sfântul Maxim este aceea de „trăsătură pătimitoare”, pe care a câștigat-o firea omenească în urma greșelii lui Adam. Trăsătura aceasta pătimitoare, introdusă prin păcat, se deosebește de pasivitatea pe care o are în general firea omenească chiar prin creațiune, care înseamnă în general însușirea care o face să suporte pasive stări și mișcări lăuntrice sau influențe străine în opoziție cu atitudinile voite, active, ale firii. În acest sens pasivă este firea chiar prin crearea sau prin definiția ei. Chiar mișcarea este o pasivitate, întrucât firea poate decide cum să se miște, dar de mișcat trebuie să se miște. Dar trăsătura pătimitoare specială apărută după păcat cuprinde trei elemente: capacitatea de suferință patimile potrivite cu firea (afectele) și patimile contrare firii. În acest „Răspuns” e vorba numai de cele trei din urmă. Noi în traducere folosind cuvântul patimă al Sfântului Maxim, am adăugat în paranteză, când s-a simțit lipsa de o precizare specială, la patima în sens de suferință, cuvântul pătimire sau suferință la patima după fire cuvântul afect, iar la patima contrară firii, n-am adăugat nimic. Afectul natural este de pildă foamea sau frica de moarte. Patima contra naturii e foamea definită apetit pervers, sau frica de moarte transformată în deznădejdea care duce la orice abdicare morală pentru scăparea de moarte. Sfântul Maxim nu înțelege prin cuvântul numai patima rea în sensul obișnuit celorlalți sfinți din Filocalie, ca păcat devenit deprindere ce ne robește, ci în ea, el pune pe lângă acest înțeles și înțelesul afectului după fire. În trăsătura pătimitoare intrată în fire după păcat ce cuprind de asemenea aceste trei înțelesuri. Dar patimile contrare firii sunt numai ca o virtualitate la început. Întâi ea înseamnă numai patimile conforme cu firea și capacitatea de suferință. În mod necesar firea se manifestă în asemenea afecte,. Dar necesitatea manifestată în aceste aspecte duce ușor la exagerarea lor în patimi contrare firii. Păcatul se cuprinde în general în această trăsătură pătimitoare și în ea își are sursa de creștere. Deși păcătoase sunt propriu zis numai patimile contrare firii, dar la omul obișnuit naturale se dezvoltă atât de repede, atât de automat și de sigur în afecte contrare firii, încât se poate spune că în general toată trăsătura pătimitoare este atinsă de păcat, care înclină spre păcat. Sfântul Maxim spune că „atunci când afectele naturale sunt satisfăcute peste trebuință, sunt calea pe care vine diavolul în suflet”, dar „când sunt satisfăcute potrivit cu trebuința sunt calea pe care acela e nevoit să se întoarcă în țara lui”. de aceea spune Sfântul Maxim că „puterile răului își ascund lucrările în sânul afectelor naturale, pentru că biciuindu-le pe acestea să le facă a se transforma din pricina necesităților firii în afecte contrare firii”. O altă împărțire a trăsăturii pătimitoare, prezentată apriat de Sfântul Maxim, este aceea în afecte de plăcere și afecte de durere. Se înțelege că sub raportul moral amândouă aceste feluri pot fi conforme cu natura sau contra naturii.

 Iisus a luat și El trăsătura pătimitoare a firii omenești de după căderea lui Adam, dar fiind fără de păcat, El nu avea din această trăsătură decât capacitatea de suferință și afectele naturale, de plăcere și durere. Cu alte cuvinte aceste afecte erau înfrânate de voia Lui, încât niciodată nu se dezvoltau sau nu se transformau în aspecte contrare firii. Puterile rele au crezut însă că, punând și în Iisus în mișcare aceste afecte, le vor face să devină aspecte contrare firii, afecte păcătoase, ducând și pe Iisus la păcat.

 Ele au încercat să facă o dată lucrul acesta cu afectele de plăcere. Iisus avea plăcere pentru o bucată de pâine în stare de flămânzire, dar Satana n-a putut împinge această plăcere până la căutarea cu orice preț a bucății de pâine. Deci a înfrânat mișcarea Satanei pe acest plan, întrucât s-a dovedit mai slab decât puterea lui. Sfântul Maxim spune că Iisus prin aceasta a scos cu totul din fire latura de plăcere a trăsăturii pătimitoare, adică afectele plăcerii. Afectul e ceea ce stăpânește. Dar înfrângând ispita Satanei a făcut ceva mai mult decât să nu lase afectul să se transforme în afect contrar naturii. El a pus afectul în general sub voia sa. Dar un afect stăpânit nu mai e un afect propriu-zis. Deci plăcerea în El fu mai e o putere silnică mai presus de voie, ci o mișcare totdeauna de acord cu voia.

 A doua oară a încercat Satana să împingă pe Iisus în păcat prin afectul durerii, cu ocazia răstignirii. Dar și de astă dată Iisus a înfrânt puterea celui rău și prin aceasta nu numai că a oprit frica naturală de durere să se dezvolte în frică contrară firii, ci în general a eliminat frica de durere prin fire, punând-o sub stăpânirea voii. Astfel a eliminat în general trăsătura pătimitoare din fire; sau i-a scos colții, acul prin care Satana își injecta otrava în firea omenească. Afectele de durere erau primejdioase întrucât voința în dorul de a scăpa de ele și în general de groaza morții se arunca în latura opusă, atrasă de plăcere. Iar plăcerea era primejdioasă prin această atracție puternică ce-o exercita asupra voii, până la robie. Iisus a ridicat prin Sine în general firea omenească deasupra plăcerii și durerii, deasupra trăsăturii pătimitoare. Iar acest afect din firea lui omenească se prelungește în general în firea tuturor oamenilor care intră în comunicare cu El.

 Să nu confundăm cu afectul durerii capacitatea de suferință, sau de simțire a durerii. Aceasta rămâne în firea omenească și după ce omul biruie afectele de plăcere și de durere. Dar prin suferință omul e mereu mai presus de afectul durerii, dacă afectul e ceva care stăpânește, nu ceva care e stăpânit. (95)

Scolii

Alt înțeles. Rațiunea activității este puterea naturală spre împlinirea virtuților, iar rațiunea pătimirii este harul celor mai presus de fire sau năvala celor contrare firii. Precum nu avem puterea naturală pentru ceea ce e mai presus de noi, la fel nu avem prin fire putere peste ceea nu este. Pătimim așadar îndumnezeirea prin har ca una ce e mai presus de fire, dar nu o facem. Căci nu avem prin fire o putere capabilă să realizeze îndumnezeirea. și pătimim iarăși păcatul ca un accident contrar firii, acceptat însă cu voia noastră¹⁰⁶ . Căci nu avem putere naturală spre aducerea în existență a răului. Deci câtă vreme ne aflăm, în viața de aici, lucrăm la împlinirea virtuților, având spre lucrarea aceasta putere prin fire. Iar în viitor vom pătimi îndumnezeirea, primind în dar harul spre pătimirea ei. (5)

Cârmuind mânia și pofta, rațiunea lucrează virtuțile. Iar mintea luând seama la rațiunile lucrurilor dobândește cunoștința cea fără greșeală a lor. Când deci rațiunea, după alungarea celor contrare, află ceea ce este vrednic de iubit prin fire, iar mintea, după trecerea peste cele ce pot fi cunoscute, sesizează Cauza lucrurilor, cea mai presus de cunoștință și cunoștință, atunci se ivește pătimirea îndumnezeirii prin har. Această pătimire desface rațiunea de la îndeletnicirea cu discernământul natural, deoarece acolo nu mai este nimic de discriminat și oprește mintea de la cugetarea cea după fire, deoarece acolo nu mai este nimic de cunoscut. El face pe cel învrednicit de participarea dumnezeiască Dumnezeu, prin identitatea pe care o dobândește prin odihnă¹⁰⁷. (7)

Felurile virtuții și rațiunile lucrurilor sunt, zice, chipurile bunurilor dumnezeiești. Diferitele feluri de virtuți sunt ca un fel de trup al lui Dumnezeu, iar rațiunile cunoștinței în duh ca un fel de suflet. Prin acestea îndumnezeiește El pe cei vrednici, dându-le pecetea consistentă a virtuții și hărăzindu-le substanța statornică a cunoașterii adevărate. (8)

Note

Păcatul devenit patimă ne duce fără nevoie. Nebunia, ultimul grad al păcatului, al alterării firii, nu mai lasă nici o urmă de inițiativă voluntară în om, ci omul e într-o completă pasivitate. De aceea în iad omul nu mai poate face nimic pentru mântuirea Sa. Omul în această stare nu se mai poate nici pocăi. (106)

Participând la Dumnezeu, mintea nu mai trece de la un lucru la altul nici dorința. Acel om rămâne pentru veci într-o neschimbare totală. Dar nu e o schimbare moartă, ci o trăire (o patimă intensă a lui Dumnezeu în sine. El e Dumnezeu nu numai pentru că are în sine lucrările dumnezeiești, ci pentru că e neschimbabil ca Dumnezeu. (107)

Mintea cea credincioasă și lucrătoare ¹³¹ fiind, asemenea Sfântului Petru, prinsă de Irod, adică de legea de piele (căci Irod se tâlcuiește: „cel de piele”), sau de cugetul trupesc, e închisă în dosul a două străji și a unei porți de fier, adică e războită de lucrarea patimilor și de învoirea gândului cu ele. Pe acestea trecându-le mintea ca pe niște străji, sau carcere, ajutată de rațiunea filozofiei lucrătoare (ca de un Înger), ¹³² ajunge la poarta cea de fier, care duce în cetate, adică la poarta cea de fier, care duce în cetate, adică la împletitura strânsă și tare greu de biruit, dintre simțuri și lucrurile sensibile. Pe aceasta deschizând-o rațiunea contemplației naturale în duh, dă drumul minții să plece fără teamă spre lumea înrudită a celor inteligibile, slobozită de furia lui Irod. ¹³³

Scolie

Străji numește deprinderea și săvârșirea păcatului. Căci însușirea caracteristică a deprinderii este învoirea cu păcatul. Sub robia acestora luptă cel rău ca să țină pe sfinți. Iar poarta cea de fier este relația naturală a simțurilor cu cele sensibile, din care rațiunea conștiinței active scapă, ca un Înger, pe cel cu adevărat credincios.

Note

E prima treaptă a urcușului duhovnicesc, respectiv prima constatatoare din două părți. Căci urcușul începe de la credința simplă, ajunge la lucrarea virtuților, apoi la contemplarea rațiunilor din natură și în sfârșit la vederea lui Dumnezeu. (131)

Rațiunea fiind în grecește de genul masculin, poate fi socotită ușor ca simbolizată prin Înger. Pe altă parte rațiunea oricărui lucru și a oricărui activități, fiind socotită de Sfântul Maxim ca o rază vestitoare a rațiunii (a Logosului) supreme, e potrivită asemănarea ei cu un Înger, care e și el e vestitor al lui Dumnezeu. (132)

Filozofia lucrătoare e strădania de purificare, care e prima treaptă a urcușului duhovnicesc, presupunând pornirea de la credință. Cu ajutorul acesteia (sau a rațiunii îngerului ei) mintea scapă din primele două închisori, din păcatul cu fapta și din deprinderea cu păcatud. Apoi ajunge în fața lumii, care deși nu-i mai este îndemn la păcat, totuși încă nu-i este străvezie, ci e un zid opac, o poartă de fier în fața lumii spirituale, omul neștiind s-o vadă decât cu simțirea. Această poartă o deschide sau o face transparentă contemplația naturală în duh (respectiv rațiunea îngerul ei). E de observat că Sfântul Maxim nu numește prima treaptă înțelepciune lucrătoare, ci iubire de înțelepciune. Înțelepciunea se dobândește pe treapta cea mai înaltă. În fața strădaniei pentru virtuți omul încă nu posedă înțelepciunea ( nu e înțelept), ci numai iubirea de înțelepciunea ( e numai filozof). (133)

Trebuie să se știe că spunând dumnezeiescul Apostol că „Hristos este capul a tot bărbatul”, a afirmat că Hristos este capul bărbatului credincios, care împlinește poruncile dumnezeiești și contemplă dogmele evlaviei. Cu toată forma sa generală, cuvântul nu cuprinde și pe bărbații necredincioși. Căci cum ar putea fi Hristos cap al celor ce nu cred? Prin urmare, după unul din înțelesurile mai înalte ale acestui loc, spunem că bărbatul are mintea activă¹³⁶ care are drept cap rațiunea (cuvântul) credinței. Spre aceasta privind ca spre Hristos, mintea își întocmește propria viață, zidind-o cu harurile poruncilor prin fapte. În felul acesta nu necinstește capul său, adică credința, punând asupra lui vreun oarecare acoperământ pământesc din afară. Ceea ce înseamnă că nu pune mai presus de credință nimic din cele vremelnice și pieritoare. Femeie a acestei minți spunem că este însăși deprinderea făpturii, care e acoperită cu părul bogat al multelor și feluritelgr cugetări și chipuri de viață practică; sau mai bine zis deprinderea aceasta are însăși mintea, în calitatea de cap al ei, acoperită cu podoaba deasă a acestor cugetări și chipuri. Iar Hristos zicem că e credința ipostasiată, al cărei cap este în chip vădit Dumnezeu, spre care duce rațiunea credinței, arătând celui ce-și înalță cugetarea de la cele de jos pe Dumnezeu, în care se și află după fire.¹³⁷

și iarăși putem spune că bărbatul este mintea care cultivă contemplația naturală în duh, având drept cap Rațiunea (Logosul) creatoare a tuturor, ce se arată celui ce crede din ordinea frumoasă a celor văzute. Pe aceasta nu o necinstește mintea, întrucât nu o acoperă și nu o pune dedesubtul vreunuia din lucrările văzute și nu ridică, peste tot, ceva mai presus de ea. Femeia acestei minți este simțirea (lucrarea de percepție), care este tovarășa ei de viață și prin care pătrunde în natura lucrurilor sensibile și adună rațiunile mai divine din ea. Mintea nu îngăduie acestei consoarte să se descopere în lucrarea ei de vălurile rațiunii și să se facă slujitoarea nesocotinței (iraționalității) și a păcatului, ca în felul acesta, respingând rațiunile mai divine ca pe niște acoperăminte, să primească drept cap, în locul minții, patima nesocotinței¹³⁸ . Iar cap al lui Hristos, adică al Rațiunii (Logosului) creatoare, care se dezvăluie din lucruri, analog cu ele, prin contemplația lor naturală, străbătută de credință este Mintea cea negrăită, care o naște pe acea după ființă. Spre Mintea aceea duce Rațiunea (Cuvântul) prin sine mintea ce urcă prin contemplația cucernică a lucrurilor, împărtășindu-i treptat din vederile spirituale ale celor dumnezeiești, pe măsura cunoașterii celor văzute.

și iarăși bărbatul este mintea ajunsă înăuntrul cunoașterii tainice a lui Dumnezeu (a teologiei mistice), având drept cap neacoperit pe Hristos, adică Rațiunea credinței înțeleasă în chip necunoscut, sau mai bine zis cunoscută în chip neînțeles, prin inițierile tainice, indemonstrabile. Mintea, ajunsă prin exercițiu la golul îndumnezeitor, vrednic de laudă, care o depășește total și distinct atât pe ea cât și toate cele ce există, nu pune peste acea Rațiune nimic din cele ce sunt, nici simțire, nici rațiune, nici minte, nici înțelegere, nici cunoștință, nici ceva cunoscut, nici ceva cugetat, nici ceva simțit, nici ceva ce simte. Femeia acestei minți este cugetarea curățită de toată imaginația sensibilă, având drept cap mintea acoperită bogat cu iluminările fără de început și mai presus de înțelegere ale dogmelor negrăite și necunoscute. Iar cap al lui Hristos, adică al Rațiunii negată tainic prin depășire, este Mintea ridicată în chip absolut și infinit peste toate și în tot chipul. Pe aceasta Hristos, cel înțeles spiritual ca Rațiunea Minții prin fire, o face cunoscută celor vrednici. Pentru că zice: „Cel ce m-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl”. (Ioan. 14,9). și într-adevăr înțelegerea Rațiunii devine cunoștință a Minții care a născut-o pe aceea, întrucât Rațiunea arată Mintea subzistând în Sine după ființă. Spre acea Minte ridică Rațiunea mintea ce se dorește după identificarea cu Dumnezeu prin har, după ce aceasta și-a eliberat înțelegerea de mulțimea lucrurilor deosebite calitativ și cantitativ și s-a adunat într-o unitate deiformă, prin identitatea și simplitatea mișcării neîncetate și cunoscătoare în jurul lui Dumnezeu ¹⁴⁰ .

Deci toată mintea activă (lucrătoare, practică) „rugându-se și proorocind”, cu alte cuvinte, căutând să afle rațiunile virtuților (căci așa trebuie înțeles cuvântul „rugându-se”), sau descoperind chipurile lor prin fapte (căci așa trebuie înțeles cuvântul „proorocind”), trebuie să privească numai la rațiunea goală a credinței, neabătându-și cugetarea, gândul sau lucrarea la nimic altceva și deci neacoperindu-și capul, sau punând altceva peste el. și orice femeie, adică orice deprindere a minții active, „rugându-se sau proorocind”, adică mișcându-și în chip ascuns dispoziția ei internă, sau înfățișând virtutea în chipurile purtării din afară, dacă face aceasta fără discernământ rațional, necinstește capul ei. Căci ea cultivă atunci binele urând unei pofte, odată ce este lipsită de rațiunea care o împodobește ca un acoperământ. De asemenea toată mintea, care se exercită în contemplația naturală, dacă se roagă sau prorocește având ceva pe cap, cu alte cuvinte caută să cunoască rațiunile lucrurilor care le împărtășește altora, cu vreo pornire spre altceva, fără un scop evlavios, necinstește capul său, ca una ce pune mai presus de cunoștința dreaptă și cucernică vreun lucru din cele trecătoare. și orice femeie, adică orice percepție orientată în chipul natural sau lucrurile sensibile, dacă nu are rațiunile spirituale ale acelora ca acoperitoare, necinstește capul ei, ocupându-se cu contemplarea celor văzute din patimă, pentru afecțiunea naturală față de ele. și iarăși, toată mintea îndrăgostită de teologia mistică, dacă se roagă sau proorocește având ceva pe cap, adică dacă pătrunde la vederile tainice în chip neștiut, sau învață și inițiază pe alții în teologie, având vreo formă a înțelegerii în vreme ce cunoaște sau face cunoscut în chip mistic Cuvântul cel mai presus de înțelegere, rușinează capul său, punând pe Cel simplu și mai presus de orice înțelegere, sub ceva din cele ce sunt sau se cunosc. Mintea trebuie să fie atunci golit de toată ideea și de toată cunoștința, ca să vadă fără ochi pe Dumnezeu Cuvântul cel adevărat, știind limpede că în privința lui Dumnezeu sunt mai adevărate negațiunile prin depășire, care vestesc realitatea pozitivă divină prin negarea totală a celor ce sunt. și orice femeie, adică orice cugetare a unei astfel de minții, care e adumbrită de multe vederi tainice, necinstește capul ei, lepădând cunoștința dumnezeiască și tainică ce acopere mintea ca pe un cap.

Deci tot bărbatul, adică toată mintea activă, sau naturală, sau teologică, ¹⁴¹ când se roagă sau proorocește, adică primește învățătura sau învață pe alții, să aibă descoperit capul său, adică pe Hristos: cea activă, neprețuit nimic mai mult decât credința și virtutea; cea naturală, neputând nici o altă rațiune mai presus de Rațiunea primă; iar cea teologică, neconturând nicidecum în schemele și înțelesurile câștigate din lucruri, pe Cel mai presus de înțelegere și de cunoștință. și toată femeia, adică toată deprinderea minții active, sau percepția celei naturale, sau cugetarea înțeleaptă a celei teologice, să-și acopere capul: deprinderea activă, având așezat asupra ei discernământul rațiunii, cu care să deosebească cele ce trebuie și cele ce nu trebuie făcute; percepția, puterea rațiunii cu care să judece cu știință cele văzute; iar cugetarea, cunoștința cu totul indemonstrabilă a celor mai presus de înțelegere. Căci toată deprinderea, percepția și cugetarea neacoperită în modul arătat, nu se deosebește de cea rasă, adică de cea care n-are nici o rațiune a virtuții, sau a evlaviei, sau a cunoștinței tainice și a iubirii dumnezeiești.

Deci orice astfel de femeie trebuie să aibă, pe bună dreptate, totdeauna stăpânirea rațiunii, sau supravegherea rațională asupra capului. Aceasta în primul rând pentru îngeri, care văd mișcările arătate și nearătate ale noastre și scriu tot gândul și toată fapta sau lauda spre osânda noastră în ziua înfricoșată a dării la iveală. Apoi pentru cugetările conștiinței, înțelese și ele în mod figurat ca îngeri, care ne mustră pentru cele ce le-am săvârșit, sau ne apără acum și în ziua judecății. În sfârșit și pentru îngerii răi, care pândesc deprinderea, percepția și cugetarea noastră ca îndată ce le văd dezvelite de discernământul, de evlavia și de cunoștința rațională și mintală, să dea năvală, făcând să se nască cele potrivnice acestora: lipsa de discernământ, de evlavie și neștiință, prin care dracii cei răi lucrează păcatul, rătăcirea și necredința.

Iar cap al lui Hristos a fost numit Dumnezeu, care ca Minte este prin fire principiul Rațiunii.

Scolii

Bărbat este și acela care se îndeletnicește cu filozofia activă (lucrătoare, practică). (1)

A numit cap pe Hristos, ca ipostas al bunurilor viitoare. Căci credința, după dumnezeiescul Apostol, „este ipostasul celor viitoare și dovada lucrurilor nevăzute”, prin ceea ce este arătat El însuși. Pentru că „în El sunt ascunse toate comorile cunoștinței și ale înțelepciunii”. (2)

Credința cea ipostasiată este credința efectivă și lucrătoare, prin care Cuvântul lui Dumnezeu se arată în cei activi întrupat în porunci.¹⁴⁵ Iar prin acestea Cuvântul îi duce pe cei activi spre Tatăl, în care se află El după fire. (3)

Bărbat este și mintea ce se exercită cu evlavie în contemplația naturii, având drept cap Rațiunea lui Dumnezeu, pe care o contemplă cugetarea prin credință, ca pricină creatoare a celor văzute. (4)

Dacă cineva vrea să vadă în chip just creațiunea (căci omul are putere naturală să vadă bine și să deosebească binele de rău), va fi călăuzit spre pomul vieții, care este Făcătorul a tot pomul, „în care sunt ascunse comorile cunoștinței și ale înțelepciunii”. Iar dacă, întrebuințând greșit puterea naturală (abuzând de ea), va vrea să vadă creațiunea în chip rău, se va depărta de viață și va mânca din pomul care ascunde în sine deosebirea binelui de rău, supunând simțirii și socotinței neraționale mintea și rațiunea. Deci unul ca acela va socoti plăcerea ca bine, pentru că ajută la conservarea trupului, iar durerea și ostenelile trupului ca rău, pentru că nu ajută la acea conservare; și va socoti făptura drept Dumnezeu, procurându-și din ea prilejurile plăcerii trupești. (5)

Din ființa celor văzute și din mișcarea și din varietatea lor, cunoaștem Monada sfântă cea în trei ipostasuri. (7)

Bărbat e și cel inițiat în teologia mistică. (8)

Femeia minții active zice că este deprinderea, ca născătoare a chipurilor virtuții; a celei naturale, simțirea (percepția prin simțuri) înnobilată prin rațiunile Duhului, ca născătoare a imaginilor nepătimașe ale lucrurilor; iar a celei teologice, cugetare curată, capabilă să pătimească în chip unitar lumina cea unică în trei străluciri. (11)

Identitatea minții desăvârșite cu Dumnezeu după har înseamnă mișcarea simplă și neîmpărțită a minții în jurul Celui ce este prin fire unul și același. Această mișcare nu primește înțelesuri care se deosebesc după cantitatea substanței sau după calitatea puterii, ci numai o bucurie negrăită, plină de o simțire mai presus de înțelegere. (13)

Rugăciunea celui activ (practică) constă, zice, în cererea virtuților, iar proorocia în comunicarea adevărată a rațiunilor din ele. Rugăciunea celui ce se îndeletnicește cu contemplarea naturii constă, zice, în cererea cunoștinței științifice a lucrurilor, iar proorocia în comunicarea acesteia altora, printr-o învățătură adevărată. În sfârșit, rugăciunea celui ce se îndeletnicește cu teologia, este, zice, tăcerea tainică, în timpul căreia mintea se face, prin negarea lucrurilor în sens de depășire, vrednică de unirea cea mai presus de înțelegere și cunoștință; iar proorocia acestuia este inițierea tainică a altora în acestea. Căci rugăciunea înfăptuiește unirea celui ce se roagă cu Dumnezeu, iar proorocia pentru Dumnezeu îndeamnă pe cel ce proorocește să comunice oamenilor bunurile date lui.¹⁴⁶ (14)

Note

Mintea (în grecește de genul masculin) în strădania pentru virtuți se conduce la început de credință, nu de evidență. (136)

Până aici prin bărbatul ce are pe cap pe Hristos și prin femeia ce are de cap bărbatul, s-a indicat prima treaptă a urcușului duhovnicesc, cea activă. (137)

Aici prin bărbatul descoperit și femeia acoperită se indică treapta a doua a urcușului duhovnicesc, contemplarea naturii. Această contemplare, deși se numește naturală după obiectul ei, se face în duh, deci în har. E o lucrare a rațiunii ajutată de har. Numai o astfel de lucrare a rațiunii, cunoaște just natura. (138)

Aici se descrie a treia treaptă a urcușului. Rațiunea credinței de pe această treaptă nu mai e credința ca normă neevidentă din prima treaptă, ci e însuși Logosul cunoscut direct, dar mai presus de înțelegere, după depășirea tuturor, și în acest sens socotit mai degrabă obiect al credinței. Aici se arată că apofatismul nu înseamnă o necunoaștere totală, ci paralel cu el au loc iluminări tainice. (140)

Mintea practică e mintea preocupată de virtuți, mintea naturală e cea care contemplă natura, iar mintea teologică e cea care contemplă pe Dumnezeu. ele sunt așezate pe trei trepte. Nu poate dobândi cineva mintea teologică dacă n-a trecut prin cea practică și naturală. (141)

Cugetările în grecește sunt de genul bărbătesc ca și îngerii. (142)

Credința care dă forță poruncilor sau virtuților este însuși Hristos, sau puterea ce emană din El, pe măsura acestei stări a omului. (145)

Rugăciunea însoțind pe om pe toate treptele urcușului duhovnicesc, până la unirea cu Dumnezeu, se deosebește cu fiecare stare a omului. Rugăciunea ca tăcere tainică era rugăciunea curată. (146)

Diavolul este și dușman și răzbunător al lui Dumnezeu. Este dușman, când din ură față de El își dă aparența unei iubiri pierzătoare față de noi oamenii, îndemnându-ne prin patimile de bunăvoie ale plăcerii să alegem în locul bunurilor veșnice lucrurile vremelnice. Prin aceasta furându-ne apoi toată dorirea sufletului, ne desface cu totul de la dragostea de Dumnezeu, făcându-ne dușmani cu voia ai Făcătorului.

Iar răzbunător este când, dezvelindu-și toată ura sa față de noi, care i-am ajuns datornici din pricina păcatului, cere pedepsirea noastră. Căci nimic nu desfată mai tare pe diavol ca omul pedepsit. Îngăduindu-i-se aceasta și scornind una după alta suferințele patimilor fără de voie se năpustește ca un vifor fără milă asupra celor peste care a dobândit, din îngăduința lui (Dumnezeu, putere neurmărind să împlinească o poruncă divină, ci dorind să-și sature patima urii sale împotriva noastră El vrea ca marea povară a necazurilor dureroase, sufletul sfârșit de slăbiciune să-și taie de la sine puterea nădejdii în Dumnezeu, făcând din întâmplările dureroase care vin peste el nu pricini pentru reculegerea minții, ci pricini de necredință.

Dumnezeu, bun fiind și vrând să smulgă din noi, cu totul sămânța păcatului, adică plăcerea, care desface mintea de la iubirea lui Dumnezeu, îngăduie diavolului să aducă asupra noastră chinuri și pedepse. Prin aceasta El usucă veninul plăcerii de mai înainte cu chinurile sufletului și în același timp vrea să sădească ura și desăvârșita scârbire față de cele prezente, care dezmiardă numai simțurile, ca față de unele ce nu ne aduc nimic altceva decât pedepse prin folosirea lor. El vrea mai departe să facă din puterea pedepsitoare și din ura de oameni a aceluia o pricină a readucerii forțate la virtute, a celor ce au alunecat de bunăvoie din ea.

Deci diavolul e numit „sluga lui Dumnezeu” ca cel ce, cu îngăduirea lui Dumnezeu, pedepsește pe păcătoși, rămânând totuși apostat și tâlhar viclean, ca unul ce are aplecarea voinței foarte înrudită cu a celor ce s-au depărtat de Dumnezeu prin plăcere. Căci e drept să fie chinuiți de diavol cei ce au îmbrățișat cu voluptate planurile lui viclene prin păcatele de bunăvoie. Astfel diavolul este atât semănătorul plăcerii, cât și aducătorul durerii prin pătimirile fără voie.

Când deci locuitorii Iudeii și ai Ierusalimului, adică cei ce au dobândit deprinderea faptelor pentru slava cea de la oameni, umbrind chipurile virtuților prin împlinirea lor numai ca atare și mulțumindu-se să grăiască numai cuvintele înțelepciunii și ale cunoștinței, fără să se facă faptele dreptății, iar pe deasupra mândrindu-se față de alții pentru virtutea și știința lor, pe drept cuvânt sunt predați ostenelilor și necazurilor, ca prin pătimirea lor să învețe smerenia uitată de ei din pricina părerii deșarte ce și-o fac despre ei înșiși. știind acest lucru și minunatul Apostol a predat Satanei pe nelegiuitul din Corint spre pierderea trupului, ca duhul să se mântuiască în ziua Domnului Iisus. De aceea e predat și regele Iudeii și al Ierusalimului regelui Asirienilor, arătându-se prin aceasta că mintea contemplativă și cunoscătoare (gnostică) e predată diavolului spre pedepsire, ca acela să aducă asupra ei chinuri și necazuri după dreptate, iar ea să învețe, suferind, să filosofeze mai degrabă despre răbdarea în necazuri, decât să se mândrească cu deșertăciune pentru lucruri care nu există cu adevărat.

Deci tot cel ce rabdă de bunăvoie și cu mulțumire grelele necazuri ale încercărilor fără voie, conștient de relele pe care le-a săvârșit, nu este scos din deprinderea și harul virtuții și al cunoștinței, ca locuitorii de odinioară din Iudeea și Ierusalim. Aceasta pentru că suportă de bunăvoie jugul regelui Babilonului și, ca unul ce îți achită o datorie, primește chinurile aduse asupra lui. Rămânând în ele, plătește regelui Babilonului muncile silnice prin partea pătimitoare a firii, învoindu-se la ele prin dreapta judecată, ca unul ce i le datorează aceluia din pricina păcatelor de mai înainte; iar lui Dumnezeu Îi aduce prin închinare adevărată, adică prin dispoziția smerită a sufletului, îndreptarea greșelilor.

Dar cel ce nu primește cu mulțumire necazurile și încercările fără voie, aduce asupra lui cu îngăduirea lui Dumnezeu, în vederea îndreptării, și nu se pocăiește lepădând înalta părere de sine care-i vine din închipuire că e drept, ci se împotrivește hotărârilor dumnezeiești întemeiate pe judecățile Lui cele drepte, asemenea locuitorilor de odinioară din Iudeea, și nu primește de bună voie jugul regelui Babilonului, este predat, la porunca dumnezeiască, regelui Babilonului ca să fie dus în robie, să fie aruncat în închisori și lanțuri, să sufere de foamete și sabie, fiind scos de tot din pământul lui, adică din păruta desprindere a virtuții și a cunoștinței. Prin ducerea în robie, e osândit la înstrăinarea de cele dumnezeiești; prin aruncarea în închisori, e osândit la închipuirile mincinoase despre lucruri; prin punerea în lanțuri, la încetarea totală a oricărei fapte bune; prin foamete, la lipsirea de învățăturile dumnezeiești; prin moarte, la învârtoșarea și nesimțirea totală față de cele bune; prin sabie, la cugetări pătimașe și desfrânate, care sting amintirea lui Dumnezeu.

Toate acestea și mai multe decât acestea le suferă cel scos din deprinderea virtuții și a cunoștinței, ca din pământul său, pentru faptul că nu vrea, din pricina mândriei și a închipuirii deșarte, să plătească datoriile pentru greșeli, primind cu bunăvoință necazurile, nevoile și strâmtorările. În această privință să ne fie pildă dumnezeiescul Apostol, (2 Cor 12, 10)care totuși, pentru dreptatea lui, era slobod de orice datorie față de acestea. Căci știa marele Apostol că umilirea cea dinafară a trupului prin munci, este păzitoarea comorilor dumnezeiești din suflet. și cu aceea rabdă cu bucurie atât pentru el, cât și pentru cei cărora avea să le fie pildă de virtute și de credință, și chiar dacă vor suferi pe dreptate, după pilda Corinteanului pedepsit, să aibă ca mângâiere și ca pildă de răbdare pe cel ce suferă fără să fie vinovat.

Iar regii neamurilor din acest loc al Scripturii cred că sunt oamenii care stau în frunte prin diferitele patimi de ocară. Ei încă sunt supuși după dreptate, pedepsei pentru păcatele lor și de aceea predați regelui Babilonului, ca putere pedepsitoare ce se bucură de chinuirea firii. Astfel regele Egiptului este mintea desfrânată și iubitoare de plăceri; Moabiteanul este mintea dezmierdată și pângărită; Amaniteanul este mintea dedată zgârceniei; Sirianul este mintea superstițioasă și dialectică (certăreață), căci s-a spus că singur Sirianul a stat împotriva lui Solomon, (III Regi 12, 25) adică împotriva păcii și a înțelepciunii; regele din Tir este mintea iubitoare de lume și de viață; iar dintre ceilalți regi fiecare simbolizează ceea ce își poate da seama omul înțelept (gnostic), căutând singur înțelesul lor prin tălmăcirea numelui lor, sau a locurilor unde se amintesc, sau luând aminte la chipul în care viețuiesc, sau la îndeletnicirile lor, sau la vrăjmășia lor specială față de Israel. Căci nu totdeauna și toți trebuie tâlcuiți după același înțeles, ci după trebuința cerută de împrejurări și după înțelesul profeției.

Pentru că Scriptura înțelege odată prin Faraon că diavolul, altădată legea firii. Primul înțeles i-l dă când vrea să prăpădească pe Israel; al doilea, când îl slujește după orânduire de sus Iosif, care întruchipează profetic pe Dumnezeu Cuvântul ce slujește de bunăvoie firii și patimilor noastre, afară numai de păcat. De asemenea și regele Tirului este înțeles odată cu diavolul, iar altădată ca legea naturală. Primul înțeles i se dă când luptă împotriva lui Israel prin Sisara, (Iuda 4,2) al doilea când se împrietenește cu David și ajută lui Solomon la zidirea templului dumnezeiesc (II Regi 5,11). și multe alte înțelesuri se dau fiecăruia dintre regii înșirați de Sfânta Scriptură, după sensul ce-l are proorocia.

Iar fiarele, pe care le predă Dumnezeu regelui Babilonului, sunt dracii, dintre care fiecare lucrează, după destoinicia lui înnăscută, la aducerea uneia sau alteia dintre ispite. Căci fiecare este sămănătorul altei răutăți și fiecare este mai viclean decât altul și mai iscusit spre un anumit fel de răutate. Dar nici dracii înșiși nu pot sluji în nici o privință diavolului, începătorului a toată răutatea, fără îngăduirea lui Dumnezeu. Trebuie ca însuși Dumnezeu să îngăduie, precum singur știe, în grija Lui de lume și în iubirea de oameni, diavolului să aducă, prin slujitorii lui, diverse pedepse asupra noastră pentru păcatele săvârșite. Aceasta se arată limpede în istoria lui Iov, unde se spune că diavolul n-a putut să se apropie de Iov fără îngăduința lui Dumnezeu.

Dar și Nabucodonosor însuși, regele Babilonului, e înțeles de multe ori ca legea naturală. Aceasta o arată în scrisoarea adresată locuitorilor din Ierusalim, acei care, neputând să împlinească legea duhovnicească, au fost mutați în pământul Babilonului, adică în deprinderea confuziei pământești. Ei le cer acestora să se roage pentru viața lui Nabucodonosor, regele Babilonului, și pentru viața lui Baltazar fiul lui, adică pentru legea naturală și pentru deprinderea ei cu fapta, sub care au căzut odinioară, „ca să fie zilele lor ca zilele cerului” (Baruh 1,11). Prin acest cuvinte ei cer celor ce au rămas în starea nepătimașă a virtuții și în adevărul cunoștinței, să se roage ca să fie gândurile legii naturale și ale deprinderii ei cu fapta, sub care au ajuns părăsind legea duhului, ca gândurile dumnezeiești ale legii duhovnicești, numind gândurile „zile”, iar legea duhovnicească „cer”. Ei se rugau adică lui Dumnezeu, ca să nu se depărtează legea naturală și ostenicioasă sub care au ajuns, de legea duhovnicească.

Cu acestea consumă și cuvântul pe care marele Daniil i l-a spus în chip tainic lui Nabucodonosor, ca amenințare dumnezeiască, când i-a tălmăcit vedenia din vis: „și te voi izgoni dintre oameni, și va fi locuința ta cu fiarele sălbatice; și te voi hrăni cu iarbă ca pe un bou și vei dormi sub roua cerului; și șapte ani vor trece peste tine până când vei cunoaște că Cel Prea Înalt stăpânește peste Împărăția oamenilor și o dă cui voiește. și pentru că a spus: Lăsați colțul rădăcinilor arborelui în pământ, împărăția ta îți va rămâne și din ea vei cunoaște Împărăția cea cerească”. (Daniil 4, 22-23)

Prin izgonire poate că înțelege scoaterea din Rai în lumea aceasta, pentru călcarea poruncii, și căderea de la petrecerea cu sfinții Îngeri, adică de la vederile spirituale, sub puterea legii naturade întemeiată pe simțire. Iar locuirea cu fiarele sălbatice înseamnă petrecerea cu patimile și cu dracii care le lucrează. Iarba cu care l-au hrănit (Îngerii, zic unii codici, sau oamenii, zic alții, nu fiarele cu care avea locuința, căci acelea nu hrănesc, ci sfâșie), înseamnă cunoașterea naturală prin simțire a lucrurilor și lucrarea ostenitoare a virtuții; pe acestea le procură ca pe o iarbă, oamenilor Îngerii.

Iar „vei dormi sub roua cerului”, înseamnă a avea, prin Providența dumnezeiască, puterea care se află în acestea. „Roua cerului” indică Providența, care hărăzește omului în veacul acesta, pe lângă toate cele înșirate, conservarea în existență; sau legea firii, care rămâne cu desăvârșire nestricată; sau poate cunoașterea în parte a celor inteligibile, pe care ne-o mijlocesc lucrurile văzute prin harul lui Dumnezeu și care ține pe om aici în nădejdea celor viitoare.

Cuvintele „șapte ani vor trece peste tine” indică întinderea crugului înșeptit al vremii în veacul acesta. Sub acest crug a căzut firea, deoarece n-a păzit deprinderea și lucrarea proprie, dar după sfârșitul lui, la învierea așteptată, se va reîntoarce iarăși la sine, prin lepădarea însușirilor duhovnicești (iraționale), primind din nou mărirea de la început a împărăției, după ce a cunoscut, prin iconomia Providenței din acest veac, stăpânirea adevăratei împărății. Căci prin cuvintele: „lăsați colțul rădăcinilor pomului în pământ”, se arată că nu se smulge deplin, din pricina greșelii de la început, sămânța și puterile bunătății. Datorită acestora, reluându-și firea iarăși creșterea, revine prin înviere la mărirea și frumusețea firească de mai înainte.

Dar lucrul cel mai bun este să ascultăm de legea poruncilor și să învățăm a ne stinge cugetul trupesc prin ostenelile de bunăvoie. și nu e numai un lucru bun acesta, ci și foarte înțelept și cuviincios pentru cei ce și-au făcut rațiunea înnăscută stăpână peste patimi. Iar de nu face lucrul acesta, să-l facem pe al doilea, să ne lăsăm certați fără voie și să primim cu mulțumirea cuvenită Celui ce ne ceartă pe noi, ca pe un fel de jug al regelui din Babilon, spune pedeapsa păcatelor pe care l-am făcut. și atunci regele spiritual al Babilonului nu ne va muta mintea din pământul nostru, adică din credința, din nădejdea și din deprinderea virtuții. Deci în acest înțeles, arătat mai înainte, este numit diavolul și „sluga lui Dumnezeu” și în acest înțeles se dau pe mâna lui regii popoarelor, regele din Iuda și fiarele câmpului.

Scolii

Osteneala și necazul curăță sufletul întinat de murdăria plăcerii și smulge cu totul afecțiunea lui față de lucrurile materiale, descoperindu-i paguba ce o are din iubirea de ele. Pentru aceasta Dumnezeu îngăduie diavolului, după o judecată dreaptă, să supere pe oameni cu tot felul de necazuri. (2)

Cel ce suferă fiindcă a nesocotit harul lui Dumnezeu, dacă recunoaște rațiunea Providenței dumnezeiești care vrea să-l vindece, primește cu mulțumire și cu bucurie necazul și își îndreaptă greșeala pentru care este certat. Cel ce se arată însă nesimțitor față de această doftorie ce i se dă, pe drept cuvânt este scos din har și predat confuziei patimilor, dându-i-se drumul să vină la păcatul cu fapta, spre care era purtat de dorința lăuntrică. (3)

Ba dacă nu par cuiva mai scrupulos decât trebuie, fiecare cuvânt al poruncii dumnezeiești avea trebuință de o învățătură și de o descoperire care să-i hotărască modul în care trebuie împlinit. Căci nu se află nicidecum cineva care vrea să cunoască modul de aplicare al vreunui cuvânt, fără descoperirea celui ce a grăit acest cuvânt. știind-o aceasta și vestitul Petru, după ce a primit de la Domnul porunca propovăduirii între neamuri, nu a pornit la lucru, ci a așteptat să fie învățat modul de aplicare al poruncii de către Cel ce a dat porunca.

Dar poate că pe lângă acestea mai erau și alte lucruri pe care trebuia să le învețe Petru prin pânzătura coborâtă din cer și prin diferitele animale cuprinse în ea. Mai bine zis poate că erau lucruri pe care trebuia să le învețe tot neamul omenesc, sau orice om, care asemenea lui Petru, străbătând la ultima înălțime a credinței, învață limpede să-și stingă cu totul orice simțire, întrucât până ce privește prin ea cele văzute, cunoaște zidirea ca una ce se strică prin sine, neputând să fie ferită de stricăciune și de confuzie. Deci prin pânzătură și prin dobitoacele de pe ea, Dumnezeu i-a acoperit lui Petru drept mâncare duhovnicească lumea văzută, înțeleasă prin cea nevăzută, pe temeiul rațiunilor ei, sau pe cea nevăzută arătată prin chipurile lucrurilor sensibile. De aceea îi zice: „Ridică-te Petru, jertfește-te și mănâncă”. De unde i se poruncește să se ridice? De unde altundeva, dacă nu din deprinderea și din lanțurile simțirii (percepției prin simțuri) și dintr-o prejudecată coborâtă despre lucruri, sau din păruta dreptate a legii, ca eliberat de rațiunile lucrurilor sensibile, dezbrăcate de figuri, și așa să cunoască tipurile cele inteligibile și să învețe că nimic din cele făcute de Dumnezeu nu e necurat. Căci cei care contemplă creațiunea văzută în rațiunile ei, ca pe o înfățișare a celei inteligibile, sau tipurile celor inteligibile din podoaba lucrurilor văzute, ca pe o pânzătură ce coboară de sus nu va mai crede nimic necurat din lucrurile văzute, nemaiobservând în rațiunile lor nimic care să trezească scârbă. Pentru că stricăciunea se află în latura sensibilă, ca și războiul făpturilor întreolaltă. Între rațiuni însă nu este învrăjbire*

Pânzătura ținută de cele patru capete este deci lumea sensibilă ținută și ea de cele patru elemente.¹⁶³ Iar târâtoarele, dobitoacele și păsările sunt diferitele rațiuni ale făpturilor, care pentru simțire sunt necurate, dar pentru minte sunt curate și bune de mâncat, susținând viața spirituală. În sfârșit, glasul ce se repetă de trei ori este filosofia activă (practică), naturală și teologică. Căci cel ce vrea să urmeze cu adevărat lui Dumnezeu trebuie nu o dată, ci de două și de trei ori să se ridice și să jertfească creațiunea văzută și să o mănânce prin cunoaștere (în chip gnostic). Astfel cel ce s-a ridicat din Alipirea pătimașă la cele văzute, a jertfit mișcarea acestora și a izbutit să mănânce virtutea activă.¹⁶⁵ Cel ce s-a ridicat de la părerea mincinoasă despre lucruri, a jertfit normele cele văzute și, mâncând rațiunile nevăzute, a dobândit contemplația naturală cea din duh. Iar cel ce s-a ridicat din rătăcirea politeistă, a jertfit însăși ființa lucrurilor și, mâncând prin credință cauza lor, s-a umplut de puterea cunoașterii teologice (lui Dumnezeu).

Deci toată mintea contemplativă, având sabia Duhului, care este cuvântul (rațiunea) lui Dumnezeu, după ce a omorât în sine mișcarea creațiunii văzute, a dobândit virtutea, iar după ce a tăiat de la sine nălucirea formelor sensibile, a aflat adevărul în rațiunile lucrurilor, aceasta constituind contemplația naturală; în sfârșit, după ce s-a ridicat deasupra ființei lucrurilor, primește iluminarea nemărginitei monade dumnezeiești, aceasta contribuind taina teologiei adevărate.

Sau poate i-a poruncit Dumnezeu prealăudatului Petru, fruntașul Apostolilor, ca, ridicându-se din puterea nemărginită a firii la puterea dumnezeiască cea după har, să jertfească cu ajutorul lui Dumnezeu, prin sabia cuvântului, patimile răutății din oameni și să le facă după aceea o mâncare bună și bineplăcută Cuvântului spre mistuire duhovnicească, prin lepădarea vieții pătimașe și dobitocești de mai înainte. Căci se spune că sângele care curge din orice animal înjunghiat este simbolul vieții. Iar deosebirea animalelor arătate în pânzătură înseamnă poate felurimea patimilor din oameni. Târâtoarele înfățișează pe cei a căror poftă se târâie în lucrurile pământești; fiarele, pe care își aprind cu furie toată mânia spre a se nimici întreolaltă; iar păsările, pe cei ce-și împing toată puterea rațională spre sudalma mândriei și spre îngâmfarea ce se naște din ea, ca și pe cei ce grăiesc nedreptate față de cele înalte și ridică spre cer gura lor. Acestea jertfindu-le, ca un împreună lucrător al lui Dumnezeu, marele Petru, prin cuvântul Duhului, pe ceilalți blânzi și iubitori de oameni și cu îngăduință întreolaltă, iar pe cei din urmă iubitori de Dumnezeu și smeriți la cuget.

Să vedem acum ce vrea să arate prin înțelesul numelui ei și Ioppe, în care preasfântul Petru, marea talpă a Bisericii, a avut această vedenie? Numele de Ioppe se tălmăcește ca post de observație, însemnând paza ce se cuvine să o acordăm faptelor. Căci cetatea, aflându-se la țărmul mării, ar fi fost luată de multele valuri, dacă nu și-ar fi avut așezarea pe înălțime. Din această pricină socotesc că prin ea este indicat acela care-și zidește virtutea, ca pe o cetate, pe înălțimea cunoștinței și care nu e totuși departe de ispitele fără voie, întrucât nu s-a scuturat însă cu totul de legătura (afecțiunea) față de lucrurile sensibile, ci o are aproape ca pe o mare și de aceea are lipsă de observație, ca nu cumva dracii necurați, folosindu-se pe furiș de ispitele fără de voie, să înlesnească pătrunderea patimilor celor de bunăvoie. Dar Ioppe aparținând seminției lui Isahar, iar aceasta tâlcuindu-se ca „plată” sau „osteneală”, ea mai poate să însemne și deprinderea în supravegherea faptelor, pe care le păzește de năvălirile nevăzute ale duhurilor răutății. Marelui Apostol i s-a poruncit, prin urmare, să-și ridice mintea de la aceasta¹⁶⁶ și să și-o mute spre cunoștința celor înalte.

Așadar cel ce se află pe înălțimea de unde supraveghează filosofia activă, putem spune că se află în Ioppe; iar cel ce locuiește în Sionul din Ierusalim, adică în locul de unde se vede pacea (căci așa se tâlcuiește „Ierusalim”), se află departe de orice afecțiune față de cele sensibile, precum geografic e departe marea de locul pe care-i așezat Sionul. Acesta, aflându-se pe înălțimea cunoștinței, privește numai spre vederile inteligibile ale existențelor, depărtând cu mintea formele văzute ale lucrurilor. Ca urmare el primește în modul cel mai clar cu putință arătările lucrurilor dumnezeiești, care îi dau o formă mai dumnezeiască minții sale. Cel ce locuiește așadar În Ioppe este omul faptelor, care supraveghează cursele vrăjmașilor, iar cel ce locuiește în Sion este omul cunoștinței, care contemplă cu mintea numai frumusețea lucrurilor dumnezeiești.¹⁶⁷

Iar dacă pânzătura este răpită iarăși la cer, prin acestea avem să înțelegem ca după ce a arătat marelui Petru rațiunile duhovnicești ale lucrurilor sensibile, care există la un loc cu cele inteligibile, iarăși le trage la Sine, arătându-ne în felul acesta că nimic din acelea ale căror rațiuni se află la El, nu este necurat. De aceea înțelegând marele Apostol sensul celor văzute de el, a învățat că nu trebuie să socotească pe nici un om necurat și că la Dumnezeu nu este căutare la față, în temeiul căreia ar face vreo împărțire nedreaptă a făpturilor. Din această pricină, nemaiîntârziind, a împlinit porunca duhovnicească, jertfind spre viața duhovnicească pe cei ce-și taie de bunăvoie inima împrejur, prin cuvântul harului, și își leapădă toată necurăția necredinței, a răutății și a neștiinței, ca pe un prepuț, fără să-și taie de la trup nimic din cele ce le are aceasta prin fire, dat fiind că acestea nu și-au luat ființa din aplicarea pătimașă a voii, ci își au originea în creațiunea dumnezeiască. Căci nimic din cele proprii firii nu este necurat, având pe Dumnezeu drept cauză a lor.

Scolii

Altceva, zice, este rațiunea (cuvântul) poruncii și altceva modul în care trebuie să se împlinească porunca. Primind deci marele Petru poruncă despre evanghelizarea neamurilor, a aflat modul de executare a poruncii, pe care nu-l cunoștea, prin pânzătură, învățând că trebuie să se facă prin tăierea împrejur chemarea neamurilor, precum și fără celelalte rânduieli mai trupești ale legii. Căci Scriptura nu cunoaște decât tăierea împrejur cea duhovnicească, adică tăierea afecțiunii pătimașe a sufletului față de trup. (2)

Orice cuvânt al poruncii dumnezeiești are lipsă de învățătură cu privire la modul cum trebuie împlinit, lucrul pe care dumnezeiescud Apostol îl numește „destoinicie”. (II Cor. 2,16; 3.5) (3)

Cel ce nu rămâne de dragul simțirii la figurile lucrurilor văzute, ci caută cu mintea rațiunile lor, ca tipuri ale realităților inteligibile, sau contemplă rațiunile făpturilor sensibile, învață că nimic din cele văzute nu este curat. Căci toate sunt bune foarte prin fire. (Gen. 1,31) (4)

Cel ce nu se schimbă deodată cu mișcarea lucrurilor ce cad sub simțuri, se îndeletnicește cu faptele nepătate ale virtuților. Iar cel nu nu-și lasă mintea modelată de figurile lor, a dobândit cunoștința cea adevărată despre lucruri. În sfârșit cel ce a străbătut cu înțelegerea dincolo și de însăși ființa lucrurilor, a ajuns, ca cel mai bun teolog, în chip neștiut în preajma monadei. Prin urmare cel care a jertfit de trei ori în sine creațiunea lucrurilor văzute, s-a făcut vrednic de treapta celor desăvârșiți.¹⁷⁰ (5)

Ioppe, este, zice, deprinderea întru virtute, care păzește să nu se apropie vreo vătămare de la lucrurile sensibile învecinate. Iar Sionul este deprinderea întru cunoștință, care vede cum se primesc darurile înțelegerii. (6)

Note

Pământ, aer, apă foc. (163)

Nu-l mai tulbură mișcările ce le provoacă în om lucrurile văzute și și-a însușit virtutea cu fapta. (165)

Apostolul Petru și tot cel ce a dobândit deprinderea în virtute, să nu rămână aici, ci să se înalțe la treapta superioară a cunoștinței. (166)

Locuitorul din Ioppe e cel de pe treapta virtuților, iar cel din Ierusalim cel de pe treapta contemplației. (167)

Sunt iarăși cele trei trepte ale urcușului. Fiecare reprezintă o nouă deprindere de locurile ce cad sub simțuri (o nouă jertfire a lor). Cel de pe treapta virtuții nu se mai schimbă cu mișcarea lor, adică nu se încântă de faptul că le dobândește sau le pierde, de producerea și de dispariția lor. Cel de pe treapta contemplației naturale și-a detașat cugetarea de robia înfățișărilor lor sensibile. Iar cel ce cunoaște tainic pe Dumnezeu, a uitat chiar și de rațiunile inteligibile ale lucrurilor, adică de ființa lor.

Sfânta Scriptură închipuie pe Dumnezeu după dispoziția aflătoare în cei cărora le poartă de grijă. Astfel e numit și leu și pardos și panteră și om și bou și oaie și soare și stea și duh și alte lucruri nenumărate, Dumnezeu nefiind nici una din acestea, dar fiind cugetat potrivit cu forța și cu însușirea pe care o reprezintă fiecare din acestea. Arătându-se de pildă lui Avraam, care era desăvârșit în cunoștință, Dumnezeu l-a învățat că în rațiunile unității se cuprinde rațiunea imaterială a Treimii. Acestea pentru faptul că Avraam ieșise cu mintea total din materie și din formele ei. De aceea i s-a arătat ca trei și i-a vorbit ca unul. Iar lui Lot, care nu-și curățise încă mintea de compoziția corpurilor alcătuite din materie și formă și credea că Dumnezeu este numai Făcătorul lumii văzute, i s-a descoperit în chip de doime, nu de treime, indicând prin formele în care s-a îmbrăcat, că mintea pe care voiește să o învețe încă n-a ieșit din materie și formă. Astfel, dacă ai pătrunde cu pricepere rațiunile fiecărui loc în care Scriptura înfățișează în chip felurit pe Dumnezeu, ai afla drept cauză a schimbării continue a înfățișărilor Lui, dispoziția celor cărora le poartă de grijă.

În cazul de față cei ce zideau turnul, porniseră mai înainte din țara de la răsărit a luminii, adică de la cunoștința unică și adevărată despre Dumnezeu, și veniseră în pământul Senaar, care se tălmăcește „dinții blestemați”, căzând în tot felul de păreri despre dumnezeire. Aici adunând toate părerile, ca pe niște cărămizi, se apucaseră să zidească, asemenea unui turn, necredința politeistă. Din această pricină pe drept cuvânt Dumnezeu, care risipește unitatea conglăsuirii păcătoase a oamenilor rătăciți, se numește aici pe Sine plural, după dispoziția lor, care era împărțită și împrăștiată în nesfârșite păreri. Prin aceasta arată că, fiind unul, în ei s-a împărțit în mulți. Acestea o arată și în cazul lui Adam, zicând: „Iată Adam s-a făcut ca unul din noi”. Așadar potrivit cu starea de fiecare dată a omului, Dumnezeu e înfățișat de Scriptură sau la plural sau ca unitatea.

Iar la întrebarea, cu cine stă de vorbă Dumnezeu, se poate răspunde că este obiceiul Scripturii să înfățișeze sfaturile negrăite și ascunse ale lui Dumnezeu în chip trupesc, ca noi să putem înțelege cele dumnezeiești cu ajutorul cuvintelor și glasurilor care ne sunt familiare, căci în sine Dumnezeu este Minte necunoscută, Cuvânt negrăit și Viață necuprinsă; El nici nu grăiește, nici nu se lasă grăit, fiind însăși Cuvântul și însăși după ființă. Dacă vom înțelege astfel graiurile dumnezeieștilor Scripturi nu ne vom poticni în nici un cuvânt din cele scrise, pe motiv de întunecime.

Dar cineva ar putea spune că în nici un caz numărul plural în legătură cu Dumnezeu nu se află în Scriptură într-un sens ireproșabil. și spre întărirea părerii sale ar putea aduce cuvântul: „și a zis Dumnezeu: „Să facem pe om după chipul și asemănarea noastră”, declarând că prin acest cuvânt nu putem să înțelegem că Scriptura introduce ideea politeistă. La aceasta răspundem: Când Sfânta Scriptură vorbește de Dumnezeu la plural, adresându-se în chip evlavios celor evlavioși, o face pentru a indica cele trei ipostasuri; ea înfățișează adică în chip tainic modul existenței Treimii atotsfinte, fără de început și de o ființă, dat fiind că atotslăvita, închinată și atotlăudata Treime a ipostasurilor este cea mai deplină unitate după ființă. Căci Dumnezeul nostru este unitate în Treime și Treime în unitate. Când însă vorbește despre Dumnezeu la plural către cei necredincioși, osândește falsa idee despre dumnezeire a acestora, căci aceștia socotesc că deosebirea caracteristicilor personale este ființială, nu ipostatică. Iar gândind astfel dumnezeirea, a vădit că susțin rătăcirea politeistă.

Iar dacă nu-i vom convinge spunând aceasta, vom face pe placul Duhului și a celor ce iubesc pe Duhul, ocolind vrajba și înțelegând Sfânta Scriptură în acord cu dânșii. Vom zise deci și noi că ea înfățișează pe Preasfânta Treime, „Să facem pe om” (căci existența celor create este opera Tatălui și a Fiului și a Duhului Sfânt), alteori ca răsplătitoare a celor ce viețuiesc întru evlavie ascultând de legile ei, sau ca providențiatoare a celor ce au primit existența de la ea, precum s-a arătat lui Avraam ca trei și i-a vorbit ca unul, și alteori ca pedepsitoare, sau ca judecătoare a celor ce au călcat legile firii, ca atunci când zice: „Coborându-se să amestecăm limbile lor”. Căci Treimea cea sfântă și de o ființă nu a creat numai făpturile, le și susține și împarte fiecăreia darurile Sade după vrednicie. Pentru că fiind ea un singur Dumnezeu, creator după fire, este și providențiatoarea și judecătoarea celor făcuți de ea. Căci precum este comun Tatălui și Fiului și Duhului Sfânt a crea, tot așa le este comun și a judeca și providenția cele create.

Scolii

 Fiecăruia, zice, se arată Dumnezeu după părerea ce și-o face despre El. celor ce au aruncat cu dorința inimii dincolo de compoziția corpurilor materiale și și-au armonizat puterile sufletului într-o unică și constantă mișcare neîntreruptă în jurul lui Dumnezeu, li se înfățișează Treimea ca unitate, ca să le arate existența ei să-i învețe în chip tainic modul existenței ei. Iar cel ce își mișcă dorința numai în jurul afecțiunii față de cele trupești și își au puterile sufletului dezbinate între ele, li se arată Dumnezeu nu cum este El, ci cum sunt ei, vădindu-i că au rămas cu amândouă mâinile prinse de dualitatea noastră, în temeiul căreia lumea trupească e alcătuită din materie și formă. (1)

Botezul Domnului este chipul ostenelilor noastre de bunăvoie pentru virtute, prin care ștergând petele de pe conștiință, omorâm de bunăvoie înclinarea voii noastre către cele ce se văd. Iar paharul este chipul încercărilor fără de voie, care vin asupra noastră în timpuri de strâmtoare pentru că stăm în slujba adevărului și prin a căror suportare, punând dorul după Dumnezeu mai presus chiar și de viață, primim de bunăvoie până chiar și moarte silnică a ființei noastre. Prin urmare aceasta este deosebirea între Botez și pahar, că Botezul face moartă aplecarea voinței noastre spre plăcerile vieții, de dragul virtuții, iar paharul convinge pe cei evlavioși să pună adevărul mai presus chiar și de viață. Paharul l-a pus înainte de Botez, deoarece virtutea este pentru adevăr, nu adevărul pentru virtute. De aceea cel ce cultivă virtutea pentru adevăr, nu e rănit de săgețile slavei deșarte; dar cel ce se străduiește după adevăr de dragul virtuții, deschide în sine culcuș părerii de sine a slavei deșarte.¹⁷⁹

Scolii

 Botezul Domnului, zice, este omorârea desăvârșită a înclinării noastre spre lumea simțurilor; iar paharul este tăgăduirea chiar și a vieții de aici, pentru adevăr. (1)

Adevărul, zice, este cunoștință dumnezeiască; iar virtutea, lupta pentru adevăr a celor ce-l doresc. Așadar cel ce îndură ostenelile virtuții pentru cunoștință, nu se robește slavei deșarte, întrucât știe că adevărul prin firea lui rămâne mai presus de toate ostenelile. Căci el prin fire nu poate fi cuprins de cele din urmă. Dar cel ce caută cunoștința de dragul ostenelilor pentru ea, desigur se robește slavei deșarte, ca unul ce crede că a luat cununa înaintea sudorilor, neștiind că ostenelile sunt pentru cunună, iar nu cununa pentru osteneli. Orice metodă se dovedește necugetată atunci când, în loc de a ajunge prin ea la ceea ce este absolut (pentru sine), e crezută ea ca un lucru absolut (pentru sine). (2)

Note

Precum Euharistia urmează după Botez, așa cunoașterea adevărului urmează, după virtute, ca o treaptă mai înaltă. Prin Botez sau prin virtute, ne omorâm, voia egoistă, dar nu ne omorâm energia virtuții. Prin cuminecătura cu adevărul, uităm de noi înșine, chiar ca subiecte de virtuții, ca să nu mai trăiască decât adevărul. (179)

Dumnezeu, îngrijindu-se prea înțelept de cei providențiați, potrivit cu starea lor, mai întâi i-a călăuzit pe oameni spre adevăr prin tipuri, întrucât se cârmuiau după simțuri. În felul acesta S-a amestecat pe Sine în chip nevăzut în toate tipurile date poporului vechi, lucrând la înălțarea celor călăuziți. A locuit prin urmare în templul Iudeilor în mod figurat, dar nu cu adevărat, cirscumscriindu-și prin această locuire în templu sfatul Său negrăit cu privire la povățuirea tainică a celor providențiați. Căci cel mai potrivit locaș al lui Dumnezeu este numai mintea curată. Pentru ea a îngăduit Dumnezeu să se zidească templul ca tip, voind ca prin simboluri foarte îngroșate să desfacă din materie mintea Iudeilor, care era cu mult mai îngroșată decât tipurile fără simțire. El voia s-o facă să-și vadă neputința ei de a fi locaș al lui Dumnezeu din pricina dezbinării de care era stăpânită și prin aceasta să vină la cunoștința însușirilor ei naturale. Acest lucru neînțelegându-l însă Iudeul, care nu știa decât să-și nutrească prin mândrie fudulia cucernică, a fost lipsit și de tip și s-a înstrăinat în chip păcătos de adevăr.

Scolie

Iudeu este, zice, cel ce cultivă numai forma cunoștinței, care este cuvântul gol și numai chipul virtuții, care este obiceiul fără suflet. El se fălește cu figurile adevărului. (1)

Cel ce nu se oprește la latura văzută a slujirii trupești, a legii, ci, pătrunzând prin căile minții în fiecare dintre simbolurile văzute, află rațiunea divină perfectă, ascunsă în fiecare, în această rațiune găsește pe Dumnezeu însuși. Dibuind bine prin puterea minții în materia prescripțiilor legii, ca într-o grămadă de lucruri amestecate, va afla undeva ascuns în carnea legii mărgăritarul-rațiune, care scapă cu totul simțirii. La fel și cel ce nu circumscrie firea celor văzute numai la cât cuprinde simțirea, ci cercetează cu mintea în chip înțelept rațiunea din fiecare făptură, descoperă pe Dumnezeu, aflând din măreția arătată a lucrurilor însăși cauza lor.

Dat fiind așadar că însușirea proprie a celui ce dibuiește este discernământul, care pătrunde prin cunoștință simbolurile legii și contemplă cu știință firea văzută a lucrurilor, acela deosebește cele din Scriptură, din creațiune și din sine însuși. În Scriptură deosebește litera și duhul, în creațiune rațiunea și ceea ce se vede la suprafață, iar în sine mintea și simțirea. Apoi luând în Scriptură duhul, din creațiunea rațiunea, și din sine mintea și unindu-le indisolubil întreolaltă, află pe Dumnezeu, cunoscându-L pe cât se cuvine și pe cât este cu puțină în minte, în rațiune și în duh. Aceasta, pentru că s-a eliberat de toate cele ce-l rătăcesc și îl trag spre tot felul de păreri, adică de liberă, de suprafața văzută a lucrurilor și de simțire, în care stă latura cantitativă a lucrurilor, atât de felurită și de potrivnică unității. Dar dacă amestecă cineva și împletește litera legii, suprafața lucrurilor și simțirea proprie, este asemenea unui chior cu vederea scurtă, suferind de boala necunoștinței cauzei lucrurilor.

Scolie

 Cel ce vede din Scriptură numai duhul fără figuri și din creațiune rațiunile fără forme, cu mintea eliberată de lucrarea simțirii, a aflat pe Dumnezeu; în duhul Scripturii ca pe pricinuitorul bunătății, în rațiunile lucrurilor ca pe al puterii, iar în sine ca pe al înțelepciunii. Căci rațiunile create din nimic povestesc puterea Creatorului; duhul Scripturii, vestește bunătatea Celui care a scris-o; iar mintea noastră, primind în ea în chip nedespărțit rațiunile celor create, dă pe față înțelepciunea Ziditorului.¹⁸²

Note

Sofia e conținutul unitar al tuturor rațiunilor. Sofia primă și perfectă din veci este Logosul divin. Dar apoi orice minte devine sofia, potrivit cu progresul ei în adunarea tuturor rațiunilor în sine și în adâncirea lor. (182)