Diadoh al Foticeei

După Diadoh scopul vieții duhovnicești este unirea sufletului cu Dumnezeu prin dragoste. El face deosebirea între „chipul” lui Dumnezeu în om și „asemănarea” cu El. Prin păcatul strămoșesc „chipul” dumnezeiesc s-a întinat, s-a spălăcit. Harul Botezului curăță „chipul”, îl spală de întinăciunea păcatului. Dar prin aceasta încă nu avem și „asemănarea”. Spălarea chipului se face fără colaborarea noastră; lucrarea aceasta a harului încă n-o simțim. „Asemănarea” începem să o câștigăm pe măsură ce ne sporim sforțările noastre pentru o viață virtuoasă și o atingem deplin când a crescut în noi dragostea de Dumnezeu în mod covârșitor. Abia după ce am sporit în „asemănare”, în dragoste, ni se face și harul „simțit”. „Harul, cum am zis, chiar din clipa în care ne botezăm se ascunde în adâncul minții. Dar își acoperă prezența față de simțirea minții. Din moment ce începe însă cineva să iubească pe Dumnezeu cu toată hotărârea, o parte din bunătățile harului intră în comuniune într-un chip tainic, cu sufletul prin simțirea minții. Căci pe măsură ce sporește sufletul, și darul dumnezeiesc își arată dulceața sa minții”. „Două bunuri ne aduce nouă sfântul har al Botezului renașterii, dintre care unul covârșește pe celălalt în chip nesfârșit. Cel dintâi ni se dă îndată. Căci ne înnoiește chiar în apă și luminează toată trăsăturile sufletului, adică „chipul”, îndepărtând toată zbârcitura păcatului nostru. Iar celălalt așteaptă ca să înfăptuiască împreună cu noi, ceea ce este „asemănarea”. Când începe deci mintea să guste întru multă simțire dulceața Prea Sfântului Duh, suntem datori să știm că începe harul să zugrăvească așa zicând peste chip, „asemănarea”.

Diadoh arată că, dacă până la Botez înăuntrul sufletului se află diavolul, de la Botez înăuntrul lui se sălășluiește harul, iar diavolul e scos afară. De aici înainte sufletul este influențat de har dinăuntrul său; iar diavolul îl influențează numai din afară, prin mustul trupului și prin simțurile lui. „Unii au născocit cu atât harul cât și păcatul, adică atât Duhul adevărului cât și duhul rătăcirii se ascund în mintea celui ce se botează. De aceea zic că o persoană îmbie mintea spre cele bune, iar cealaltă îndată spre cele potrivnice. Eu însă am înțeles din dumnezeieștile Scripturi și din însăși simțirea minții că înainte de Sfântul Botez harul îndeamnă sufletul spre cele bune din afară, iar Satana foiește în adâncurile lui, încercând să stăvilească toate ieșirile minții înspre dreapta. Dar din ceasul în care renaștem, diavolul e scos afară, iar harul intră înăuntru. Ca urmare aflăm că, precum odinioară stăpânea asupra sufletului rătăcirea, așa după Botez stăpânește asupra lui adevărul. Lucrează, ce e drept, Satana asupra sufletului și după Botez, ca și mai înainte, ba de multe ori chiar mai rău. Dar nu ca unul ce se află la un loc cu harul, să nu fie, ci învăluind oarecum mintea în fumul dulcețurilor neraționale, prin mustul trupului”. Cu alte cuvinte, până nu se sălășluiește harul în adâncul sufletului, lucrează chiar din el dracii cei mai subțiri, oprindu-l de la dorirea binelui și îndemnându-l la patimi sufletești. Dar după ce se sălășluiește harul în minte, vin la rând dracii mai materiali, care ațâță trupul spre patimi trupești, ca să despartă mintea din comuniunea cu harul. „Harul lui Dumnezeu se sălășluiește în însuși adâncul sufletului. De aceea din însuși adâncul inimii simțim oarecum izvorând dragostea de Dumnezeu, când ne gândim fierbinte la El. Iar dracii de aici înainte se mută și se încuibează în simțurile trupului, lucrând prin firea ușor de influențat a trupului asupra celor ce sunt încă prunci cu sufletul… De aceea harul, prin simțirea minții înveselește trupul cu o bucurie negrăit la cei ce sporesc în cunoștință; iar dracii, prin simțurile trupului, robesc sufletul, îmbiindu-l, ucigașii, cu sila spre cele ce nu vrea, când ne află mai ales umblând fără grijă și cu nepăsare pe calea credinței”.

Viața duhovnicească începe cu frica de Dumnezeu. „Nimeni nu poate iubi pe Dumnezeu din toată inima, dacă nu se teme mai întâi de El întru simțirea inimii”. Prin frică începe să se curețe sufletul de păcate. Dar chiar înainte de aceasta trebuie să se desfacă de grijile lumești. Până ce sufletul e nepăsător și dornic de plăceri nu simte frica de Dumnezeu. Dar când începe să se curețe cu luare aminte, atunci simte frica de Dumnezeu ca pe un medicament al vieții. Curățindu-se astfel tot mai mult, ajunge la dragostea desăvârșită, în care nu mai este frică, ci nepătimire. „Cel ce iubește pe Dumnezeu crede cu adevărat în El și împlinește cu evlavie poruncile. Iar cel ce crede numai și nu este în iubire, nu are nici credința pe care crede că o are”.

După curățirea de patimile trupești, lucrarea în care rol mare are ascultarea și înfrânarea, trebuie să se facă și curățirea minții de gânduri rele, lucru care cere o liniștire a minții. „Cei ce se nevoiesc trebuie să-și păzească pururi cugetul neînviforat, ca mintea deosebind gândurile ce intră în ea, pe cele bune și trimise de Dumnezeu să le așeze în cămările memorie, iar pe cele urâte și drăcești să le arunce afară din vistieriile firii”. „Dar numai Duhul Sfânt poate curăța mintea cu adevărat… Căci strălucind El necontenit în cămările sufletului, nu numai că se fac arătate în minte micile și întunecoasele năvăliri ale dracilor, ci se și slăbesc, fiind vădite de lumina aceea sfântă și slăvită. De aceea zice Apostolul: „Duhul să nu-l stingeți”.

Curățindu-se mintea, se pune în lucrare simțirea ei, care este un organ prin care mintea se raportează la cele nevăzute și dumnezeiești, ca simțurile trupului la cele văzute. „Simțirea aceasta a minții”, sau a „inimii”, sau a „sufletului”, nu trebuie înțeleasă însă ca o vedere materială a lui Dumnezeu. „Nimeni să nu nădăjduiască, auzind de simțirea minții că i se va arăta în chip văzut slava lui Dumnezeu. Spunem numai că cel ce și-a curățit sufletul simte printr-o gustare negrăită mângâierea dumnezeiască, dar nu că i se arată ceva din cele nevăzute. Pentru că acum umblăm prin credință, nu prin vedere, zice fericitul Pavel. Dacă deci i se va arăta vreunui nevoitor fie vreo lumină, fie vreo formă cu chip de foc, fie glas, să nu primească nicidecum o astfel de vedere. Căci este amăgire vădită a vrăjmașului”. „Că mintea, când începe să fie lucrată cu putere de lumina dumnezeiască, se face întreagă străvezie, încât își vede în chip îmbelșugat lumina sa, nimeni nu se îndoiește. Căci așa devine când puterea sufletului biruiește cu totul asupra patimilor. Dar că tot ce i se arată într-o formă oarecare, fie ca lumină, fie ca foc, vine din reaua uneltire a vrăjmașului ne învață limpede dumnezeiescul Pavel, spunând că acela se preface în înger al luminii”.

Dar înaintarea aceasta în viața duhovnicească, spre nepătimire, dragoste și vedere tainică, nu se face fără lupte. „Când mintea începe să simtă harul Preasfântului Dup, atunci și Satana mângâie sufletul printr-o simțire dulce, în timpul odihnei de noapte, când vine ca o adiere de somn ușor peste el”. Ceea ce ajută atunci sufletului să alunge adierea dulce a Satanei este numele Domnului Iisus. „Dacă deci mintea va fi aflată ținând în amintire fierbinte numele sfânt al Domnului Iisus și se va folosi ca de o armă de numele acela preasfânt și preamărit, va pleca amăgitorul viclean”.

Cu cât se îmbogățește sufletul mai mult de darurile lui Dumnezeu, cu atât „îngăduie Domnul mai mult să fie supărat de draci, ca să învețe tot mai mult să facă deosebire între bine și rău și să se facă mai smerit”.

Diadoh are comună cu mulți scriitori din Răsărit teoria deosebirii dintre „teolog” și „gnostic”. Teologul este propovăduitorul, cuvântătorul tainelor dumnezeiești, care a primit darul cuvântului, al învățăturii, care e totodată și darul înțelepciunii. Spre deosebire de el, gnosticul a primit darul „cunoștinței”, al unirii cu Dumnezeu și al trăirii acestei uniri. Drumul gnosticului este mai ales acela al rugăciunii, al însingurării în adâncurile trăirii mistice, departe de orice grijă.

”Poate nota cea mai surprinzătoare a acestei scrieri, zice Viller-Rahner, este că viața duhovnicească apare de la început până la sfârșit ca o „trăire” și că la orice pas se vorbește de „experiență”…

·         Definiția credinței: cugetare nepătimașă despre Dumnezeu.(Diadoh al Foticeii)6

·         Definiția nădejdii: călătoria minții spre cele nădăjduite. (Diadoh al Foticeii)9

·         Definiția răbdării: stăruința neîncetată de a vedea cu ochii înțelegerii pe Cel nevăzut, ca văzut. (Diadoh al Foticeii)39

·         Definiția neiubirii de argint: a vrea să nu ia bani, așa cum vrea cineva să aibă. (Diadoh al Foticeii)41

·         Definiția cunoștinței: a te uita pe tine când te gândești la Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)7

·         Definiția smeritei cugetări: uitarea atentă a isprăvilor tale. (Diadoh al Foticeii)45

·         Definiția curăției: simțire pururi lipită de Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)4

·         Definiția iubirii: sporirea prieteniei față de cei ce ne ocărăsc. (Diadoh al Foticeii)11

·         Definiția desăvârșitei desfătări în Dumnezeu: a socoti bucurie tristețea morții. (Diadoh al Foticeii)24

·         Răul nu este în fire, nici nu este cineva rău prin fire. Căci Dumnezeu nu a făcut ceva rău. Când însă cineva, din pofta inimii, aduce la o formă ceea ce nu are ființă, atunci aceea începe să fie ceea ce vrea cel ce face aceasta. Se cuvine deci ca prin cultivarea necontenită a amintirii lui Dumnezeu să ne ferim de a ne deprinde cu răul. Căci e mai puternică firea binelui, decât deprinderea răului. Fiindcă cel dintâi este, pe când cel de al doilea, nu este, decât numai în faptul că se face. (Diadoh al Foticeii)23

·         Cuvântul duhovnicesc umple de siguranță simțirea minții, căci e purtat de lucrarea dragostei ce izvorăște din Dumnezeu. De aceea mintea noastră se îndeletnicește, fără să fie silită, cu grăirea despre Dumnezeu. Căci nu simte atunci vreo lipsă care provoacă grijă. Fiindcă atât de mult se lărgește prin vederi, cât vrea lucrarea dragostei. Bine este deci să așteptăm totdeauna cu credință, ca să primim prin dragoste iluminarea pentru a cuvânta. Căci nimic nu e mai sărac decât cugetarea care, stând afară de Dumnezeu, filozofează despre Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)7

·         Nici cel ce este încă luminat nu se cade să se apropie de vederile duhovnicești; nici cel învăluit din belșug de lumina bunătății Preasfântului Duh să nu înceapă a cuvânta, pentru că lipsa luminii aduce neștiință; iar belșugul nu îngăduie să vorbească. Căci sufletul fiind atunci beat de dragoste către Dumnezeu, vrea să se desfăteze cu glas tăcut de slava Domnului. Prin urmare numai cel ce ține mijlocia iluminării, trebuie să purceadă a grăi despre Dumnezeu. Căci această măsură dăruiește sufletului cuvinte pline de strălucire. Iar strălucirea iluminării hrănește credința celui ce grăiește întru credință. Căci rânduiala este ca cel ce învață pe alții să guste, prin dragoste, el mai întâi din rodul cunoștinței, așa cum plugarul care se ostenește trebuie să se împărtășească el mai întâi din roade. (Diadoh al Foticeii)7

·         Atât înțelepciunea, cât și cunoștința, cât și celelalte daruri dumnezeiești sunt ale unuia și aceluiași Duh Sfânt. Dar fiecare din ele își are lucrarea sa deosebită. De aceea unuia i s-a dat înțelepciune, altuia cunoștința întru același Duh, mărturisește Apostolul. Cunoștința leagă pe om de Dumnezeu prin experiență, dar nu îndeamnă sufletul să cuvânteze despre lucruri. De aceea unii dintre cei ce petrec în viața monahală sunt luminați de ea în simțirea lor, dar la cuvinte dumnezeiești nu vin. Dacă însă se dă cuiva pe lângă cunoștință și înțelepciune, în duh de frică, lucru ce rar se întâmplă, aceasta descoperă însăși lucrarea cunoștinței, prin dragoste. Fiindcă cea dintâi obișnuiește să lumineze prin trăire, a doua prin cuvânt. Dar cunoștința o aduce rugăciunea și liniștea multă, când lipsesc cu desăvârșire grijile; iar înțelepciunea o aduce meditarea fără slavă deșartă a cuvintelor Duhului, și mai ales harul lui Dumnezeu pe care o dă. (Diadoh al Foticeii)7

·         Când facultatea impulsivă (mânia) a sufletului se pornește împotriva patimilor, trebuie să știi că este vreme de tăcere, căci este ceas de luptă. Iar când vede cineva că starea aceasta de neliniște a ajuns la liniște, fie prin rugăciune, fie prin milostenie, să se lase mișcat de dragostea cuvintelor, asigurând însă prin legăturile smeritei cugetări aripile minții. Căci până nu se smerește cineva foarte prin disprețuirea de sine, nu poate grăi despre măreția lui Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)43

·         Cuvântul duhovnicesc păstrează sufletul celui ce-l grăiește pururi neiubitor de slavă deșartă. Căci mângâind toate părțile sufletului prin simțirea inimii, îl face să nu mai aibă trebuință de slava de la oameni. De aceea îi păzește pururi cugetarea fără năluciri, prefăcând-o întreagă în dragostea de Dumnezeu. Dar cuvântul înțelepciunii lumești îl îndeamnă pe om pururi spre iubirea de slavă. Căci neputând mângâia și satisface pe cei ce-l grăiesc, prin experiența simțirii, le dăruiește plăcerea laudelor, fiind el însuși o plăsmuire a oamenilor iubitori de slavă. Vom cunoaște deci fără rătăcire această înrâurire a cuvântului lui Dumnezeu, dacă vom cheltui ceasurile când nu grăim, în tăcere lipsită de griji și în pomenirea fierbinte a lui Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)7

·         știu pe cineva care iubește așa de mult pe Dumnezeu, plângând totuși că nu-l poate iubi cât vrea, încât sufletul lui este necontenit într-o astfel de dorință fierbinte, că Dumnezeu se slăvește în el, iar el este ca și când n-ar fi. Despre sine nu știe ce valoare are, iar laudele cuvintelor nu-l îndulcesc. Căci din multa dorire a smereniei nu-și cunoaște vrednicia sa, ci slujește lui Dumnezeu după rânduiala preoților. Iar din multa iubire de Dumnezeu își ascunde amintirea vredniciei, îngropând cu smerenie undeva în adâncul dragostei de Dumnezeu lauda ce i se cuvine din pricina acestei vrednicii, ca să-și pară în cugetarea sa totdeauna o slugă netrebnică, fiind cu totul străin de vrednicia sa, prin dorul după smerenie. Acest lucru suntem datori să-l facem și noi, fugind de orice cinste și slavă, pentru covârșitoarea bogăție a dragostei Domnului, care ne-a iubit așa de mult pe noi. (Diadoh al Foticeii)45

·         Când începe cineva să simtă cu îmbelșugare dragostea lui Dumnezeu, începe să iubească și pe aproapele întru simțirea duhului. și aceasta este dragostea despre care grăiesc toate Sfintele Scripturi. Căci prietenia după trup se desface foarte ușor când se găsește o cât de mică pricină. Pentru că nu a fost legată cu simțirea Duhului. Dar în sufletul ce stă sub înrâurirea lui Dumnezeu, chiar dacă s-ar întâmpla să se producă vreo supărare, totuși legătura dragostei nu se desface dintr-însul. Căci aprinzându-se pe sine însuși din nou de focul dragostei lui Dumnezeu, îndată revine iarăși la starea cea bună și cu multă bucurie primește dragostea aproapelui, chiar dacă a fost ocărât sau păgubit mult de către acela pentru că acest suflet topește în dulceața lui Dumnezeu amărăciunea iscată de gâlceavă. (Diadoh al Foticeii)11

·         Nimeni nu poate să iubească pe Dumnezeu din toată inima, dacă nu se va teme de El mai întâi întru simțirea inimii. Căci numai curățindu-se și înmuindu-se sufletul prin înrâurirea temerii, vine la dragoste lucrătoare. Dar nu va veni cineva la temerea de Dumnezeu în chipul arătat, dacă nu va părăsi toate grijile lumești. Căci numai când ajunge mintea la liniște multă și la negrijă, o strâmtorează frica de Dumnezeu, curățind-o întru simțire multă de toată grosimea pământească, ca astfel să o aducă la marea dragoste a bunătății lui Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)13

·         Rănile primite de trup, dacă s-au înăsprit și s-au umplut de murdărie, nu simt lucrarea leacului: dar după ce sunt curățite, simt lucrarea leacului, ajungând prin el la tămăduire desăvârșită. Așa și sufletul: câtă vreme e neîngrijit și acoperit în întregime de lepra voluptății, nu poate simți frica lui Dumnezeu, chiar dacă i-ar vesti cineva neîncetat judecata înfricoșată și aspră a lui Dumnezeu. Dar când începe să se curățească cu multă luare aminte, simte frica lui Dumnezeu ca pe un leac adevărat al vieții, care mustrându-l, îl arde ca într-un foc fără durere. Pe urmă, curățindu-se treptat, ajunge la curățirea desăvârșită, sporind în dragoste pe măsură ce se micșorează frica din el. În felul acesta ajunge la dragostea desăvârșită, în care, cum am zis, nu mai este frică, ci nepătimirea deplină, produsă de slava lui Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)43

·         Sufletul care nu s-a izbăvit de grijile lumești nu iubește nici pe Dumnezeu cu adevărat și nu disprețuiește nici pe diavolul cum trebuie. Căci grija vieții îi este îi este ca un acoperământ, care îl împovărează. Din această pricină mintea nu-și poate cunoaște dreptul de judecată asupra acestor feluri de lucruri, ca să dea fără greșeală hotărârile judecății sale. Deci în toate chipurile retragerea din lume e folositoare. (Diadoh al Foticeii)22

·         Ţine de sufletul curat cuvântul fără pizmă, râvna fără răutate îi dragostea neîncetată față de Domnul slavei. Atunci și mintea își potrivește cumpenele sale cu exactitate, fiind de față în cugetarea sa ca în cel mai curat loc de judecată. (Diadoh al Foticeii)43

·         Când cercetăm adâncul credinței, se tulbură, dar când îl privim cu dispoziția simplă a inimii, se înseninează. Căci adâncul credinței, fiind apa uitării relelor, nu rabdă să fie cercetat de cugetări iscoditoare. Să plutim deci pe aceste ape cu simplitatea înțelegerii, ca să ajungem la limanul voii lui Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)7

·         Nimeni nu poate iubi sau crede cu adevărat, dacă nu se are pe sine însuși pârâș al său. Căci când cunoștința noastră se tulbură prin mustrările ce și le face, nu mai e lăsată mintea să simtă mireasma bunurilor supra-lumești, ci îndată e cuprinsă de îndoială: pe de o parte dorește acea mireasmă cu ardoare pentru experiența lor anticipată prin credință, pe de alta nu o mai poate prinde cu simțirea inimii prin dragoste, din pricina deselor împunsături ale conștiinței mustrătoare. Dar curățindu-ne pe noi înșine printr-o atenție mai fierbinte, vom câștiga ceea ce dorim în Dumnezeu, dobândind o și mai deplină experiență. (Diadoh al Foticeii)43

·         Cei ce se nevoiesc trebuie să-și păstreze cugetarea netulburată, ca mintea deosebind gândurile ce trec prin ea, pe cele bune și trimise de Dumnezeu să le așeze în cămările amintirii, iar pe cele întunecoase și drăcești să le arunce afară din jitnițele firii. Căci atunci când marea e liniștită, pescarii văd până în adâncuri, încât nu le scapă aproape nici unul din peștii care mișună acolo. Dar când e tulburată de vânturi, ascunde în negura tulburării ceea ce se lasă cu prisosință să fie văzut când e liniștită și limpede. Meșteșugul celor ce pun la cale vicleșugurile pescărești nu mai atunci nici o putere. Aceasta se întâmplă să o pățească și mintea contemplativă, mai ales atunci când dintr-o mânie nedreaptă se tulbură adâncul sufletului. (Diadoh al Foticeii)22 28

·         Sunt foarte puțini aceia care își cunosc cu de-amănuntul toate greșelile lor și a căror minte nu e răpită niciodată de la pomenirea lui Dumnezeu. Căci precum ochii noștri cei trupești, când sunt sănătoși pot vedea toate, până și țânțarii care zboară în aer, dar când sunt acoperiți cu albeață sau de niscai urdori, chiar dacă vine înaintea lor vreun lucru mare nu-l văd decât foarte șters, iar pe cele mici nici nu le prind cu simțul vederii, tot așa și sufletul, de își va subția cu luare aminte coaja care i-a venit din iubirea de lume, va socoti chiar și cele mai mici greșeli ale sale ca foarte mari și va vărsa neîncetat lacrimi peste lacrimi cu multă mulțumire. Căci s-a spus: „Drepții se vor mărturisi numelui Tău”. Dar de va stărui în dragoste de lume, chiar dacă ar săvârși vreo ucidere, sau altă faptă vrednică de mare pedeapsă, o va privi foarte liniștit, iar celorlalte greșeli nu le va da nici o însemnătate, ci le va socoti adeseori ca isprăvi. De aceea nu se va rușina netrebnicul nici chiar să le apere cu căldură. (Diadoh al Foticeii)33

·         Numai Duhul Sfânt poate să curățească mintea. Căci de nu va intra Cel puternic să dezarmeze și să lege pe tâlhar, nu se va slobozi nicidecum prada. Deci se cade ca prin toate și mai ales prin pacea sufletului să dăm odihnă Duhului Sfânt în noi, ca să avem sfeșnicul cunoștinței luminând în noi totdeauna. Căci răspândindu-și el neîncetat lumina în cămările sufletului, nu numai că se fac arătate în minte acele mici și întunecate atacuri (momeli) ale dracilor, ci se și slăbesc, fiind date pe față de lumina aceea sfântă și slăvită. De aceea Apostolul zice: „Duhul să nu-l stingeți!”, adică nu lucrați, sau nu gândiți cele rele, ca să nu întristați bunătatea Duhului Sfânt și să vă lipsiți de sfeșnicul acela ocrotitor. Căci nu se stinge Cel veșnic și de viață făcător, ci de-l vom întrista se va depărta de la noi, lăsând mintea încețoșată și neluminată. (Diadoh al Foticeii)28

·         Simțirea minții constă în gustarea precisă a realităților distincte din lumea nevăzută. Căci precum prin simțul gustului trupesc, când se află în stare de sănătate, deosebim fără greșeală cele bune de cele rele și dorim cele bune, tot așa mintea noastră, când începe să se miște în deplină sănătate și fără griji, poate să simtă din belșug mângâierea dumnezeiască și să nu mai fie răpită niciodată de contrariul aceleia. și precum trupul, gustând din dulcețurile pământești, experimentează fără greșeală simțirea lor, așa și mintea, când se află deasupra cugetului trupesc, poate să guste fără să se înșele mângâierea Duhului Sfânt. („Gustați, zice, și vedeți că e bun Domnul” și să păstreze amintirea gustării neuitată prin lucrarea dragostei, încât să-și poată da seama fără greșeală de cele ce-i sunt de folos$ după Sfântul care zice: „și aceasta mă rog, ca dragostea voastră să prisosească tot mai mult și mai mult, în cunoștință și simțire, ca să prețuiți cele ce sunt de folos”). (Diadoh al Foticeii)28

·         Când mintea noastră începe să simtă harul Preasfântului Duh, Satana caută și el să ne mângâie sufletul printr-o simțire la aparență plăcută, aducând peste noi, în vremea liniștirii de noapte, o adiere asemenea unui somn foarte ușor. Dar dacă mintea va fi găsită ținând în pomenire fierbinte sfântul nume al Domnului Iisus și va folosi preasfântul și slăvitul nume al Lui, ca pe o armă împotriva înșelăciunii, se va depărta amăgitorul viclean. Însă de aici înainte se va aprinde statornic împotriva sufletului. Iar urmarea va fi că mintea, cunoscând cu de-amănuntul înșelăciunea celui viclean, va câștiga și mai multă experiență în a deosebi aceste două lucrări. (Diadoh al Foticeii)28

·         Mângâierea cea bună vine sau în vreme de veghe a trupului sau ca o arătare în somn a vreunui bun viitor; însă numai când cineva, stăruind în pomenirea fierbinte a lui Dumnezeu, s-a lipit de dragostea Lui. Iar mângâierea amăgitoare vine, cum am spus, totdeauna când cel ce se nevoiește e furat de o toropeală ușoară, amestecată cu o jumătate de pomenire a lui Dumnezeu. Cea dintâi, ca una ce e de la Dumnezeu, îndeamnă în chip vădit sufletele nevoitorilor spre dragoste, umplându-se de multă bucurie. Cea de a doua, obișnuind să învăluie sufletul într-o adiere amăgitoare, încearcă să fure prin somnul trupului simțirea minții sănătoase, care păstrează pomenirea lui Dumnezeu. Deci dacă mintea se va afla, cum am spus, stăruind cu luare aminte în pomenirea Domnului Iisus, va risipi adierea dulce la părere a vrăjmașului și se va porni cu bucurie la războiul împotriva lui, având la îndemână ca armă, pe lângă har, experiența dobândită. (Diadoh al Foticeii)27

·         Se întâmplă uneori că sufletul se aprinde spre dragostea lui Dumnezeu, fiind luat de o mișcare neșovăielnică și lipsită de năluciri; el atrage atunci oarecum și trupul în adâncul dragostei aceleia negrăite, fie că aceasta se întâmplă în vremea de veghe, fie, cum am zis, când cel care e stăpânit de lucrarea sfântului har ajunge în stare de somn. Atunci el nu mai cugetă la nimic, decât la aceea spre ceea ce a mișcat. Când i se întâmplă așa ceva, trebuie să știe că aceasta este lucrarea Duhului Sfânt. Căci îndulcindu-se atunci întreg de acea dulceață negrăită, nu mai poate cugeta la nimic altceva, fiind copleșit de o bucurie adâncă. Dar dacă mintea, aflându-se sub o astfel de lucrare, zămislește vreo îndoială sub vreun înțeles întinat, și se folosește de sfântul nume spre a se apăra de cel rău, și nu numai pentru a primi dragostea lui Dumnezeu, trebuie să înțeleagă că aceea mângâiere cu înfățișare de bucurie este de la înșelătorul. Bucuria aceasta este lipsită de calitate și de intimitate, fiind produsă de vrăjmașul care vrea ca sufletul să preacurvească. Căci atunci când vede mintea lăudându-se cu experiența simțirii sale, el îmbie sufletului anumite mângâieri bune la aparență, ca aceasta, distrat de dulceața aceea moale și umedă, să nu poată cunoaște amestecul celui viclean. Din aceasta să cunoaștem, prin urmare, Duhul adevărului și duhul înșelăciunii. Căci este cu neputință să guste cineva cu simțirea din dulceața dumnezeiască, sau să experimenteze prin simțire amărăciunea dracilor, dacă nu s-a umplut de încredințarea că harul s-a sălășluit în adâncul minții, iar duhurile rele petrec împrejurul mădularelor inimii, lucru care dracii nu vreau să fie niciodată crezut de oameni, ca nu cumva, știind aceasta sigur, să se înarmeze împotriva lor cu pomenirea lui Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)10 27

·         Auzind despre simțirea minții, nimeni să nu creadă că i se va arăta slava lui Dumnezeu în chip văzut. Căci zicem că sufletul simte, când e curat, printr-o anumită gustare negrăită, mângâierea dumnezeiască, dar nu că i se arată ceva din cele nevăzute. „Fiindcă acum umblă prin credință și nu prin vedere”, cum zice fericitul Pavel. Deci dacă i se va arăta vreunuia dintre cei ce se nevoiesc, fie vreo lumină, fie vreo figură în chip de foc, fie vreun glas, nicidecum să nu primească o astfel de arătare. Căci este o înșelăciune vădită a vrăjmașului, care a amăgit pe mulți prin neștiință, făcându-i să se abată de la calea adevărului. Noi însă știm că până ce petrecem în trupul acesta stricăcios, suntem departe de Dumnezeu, adică nu putem să-L vedem în chip văzut nici pe El, nici altceva din minunile cerești. (Diadoh al Foticeii)10

·         Visurile, care sunt trimise sufletului de iubirea lui Dumnezeu, sunt mărturiile neînșelătoare ale unui suflet sănătos. De aceea nu trec de la o înfățișare la alta, nici nu îngrozesc simțirea, nici nu aduc râsul sau plânsul așa deodată. Ci se apropie de suflet cu toată blândețea, umplându-l de bucurie duhovnicească. De aceea și după ce s-a trezit trupul din somn, sufletul caută cu mult dor să prelungească bucuria visului. Dar în nălucirile aduse de draci totul se întâmplă dimpotrivă. Ele nici nu rămân la aceeași înfățișare, nici nu arată multă vreme o formă netulburată. Căci ceea ce nu au dracii din voie liberă, ci împrumută numai din dorința de a amăgi, nu poate să-i îndestuleze pentru multă vreme. De aceea spun lucruri mari și amenință cumplit, luându-și adeseori chip de ostași; iar uneori și cântă în suflet cu strigăt. Dar mintea recunoscându-i din aceste semne, când e curată, trezește trupul, iar uneori se și bucură fiindcă a putut cunoaște viclenia lor. De aceea, vădindu-i adeseori chiar în vis, îi înfurie grozav. Dar se întâmplă uneori că nici visele bune nu aduc bucurie sufletului, ci așează în el o întristare dulce și lacrimi fără durere. Iar aceasta se întâmplă celor ce au înaintat mult în smerenia cugetării. (Diadoh al Foticeii)25

·         Nu trebuie să ne îndoim că atunci când mintea începe să se afle sub lucrarea puternică a luminii dumnezeiești, se face întreagă străvezie, încât își vede cu îmbelșugare propria ei lumină. Căci aceasta se întâmplă, zice, când puterea sufletului pune stăpânire asupra patimilor. Dar că tot ce i se arată într-o anumită formă, fie ca lumină, fie ca foc, se întâmplă din uneltirea vrăjmașului, ne învață limpede dumnezeiescul Pavel, zicând că acela se preface în chipul îngerului luminii. Prin urmare nu trebuie să se apuce cineva de viața ascetică cu nădejdea aceasta, ca nu cumva să afle Satana prin aceasta sufletul gata pentru răpire; ci cu nădejdea ca să ajungă numai să iubească pe Dumnezeu cu toată simțirea și convingerea inimii, ceea ce înseamnă din tot sufletul, din toată inima și din tot cugetul. Căci cel ce e adus de lucrarea harului lui Dumnezeu la această stare a ieșit din lume, chiar dacă este în lume. (Diadoh al Foticeii)10

·         Înfrânarea este un nume de obște, care se adaugă la numele tuturor virtuților. Deci cel ce se nevoiește trebuie să se înfrâneze în toate. Căci precum oricare mădular al omului, chiar dacă dintre cele mai mici, de va fi tăiat, face urâtă întreaga înfățișare a omului, fie cât de mic mădularul care lipsește, tot cel ce se neglijează chiar și numai o singură virtute, strică toată frumusețea înfrânării, fără să știe. Se cuvine deci să ne ostenim nu numai pentru virtuțile trupești, ci și pentru cele care pot curăța omul nostru cel dinăuntru. Căci ce folos va avea cel ce-și păzește trupul feciorelnic, dacă sufletul și-l lasă să se desfrâneze cu dracul neascultării? Sau cum se va încununa cel ce s-a înfrânat de lăcomia pântecelui și de la toată pofta trupească, dar n-a avut grijă de închipuirea de sine și de iubirea de slavă și n-a răbdat nici cel mai mic necaz, care e măsura cu care se va măsura lumina dreptății celor ce au împlinit faptele dreptății în duh de smerenie? (Diadoh al Foticeii)10

·         Cei ce se nevoiesc trebuie să urască toate patimile neraționale în așa fel încât să le ajungă ura față de ele o adevărată obișnuință. Dar înfrânarea de mâncări trebuie să o păzească în așa fel, ca să nu câștige vreo scârbă față de vreuna din ele. Acesta ar fi un lucru vrednic de osândă și cu totul drăcesc. Căci nu ne înfrânăm de la ele fiindcă ar fi vrednice de ocară (să nu fie), ci, ca depărtându-ne de multele mâncări, să pedepsim cu dreaptă măsură mădularele aprinse ale trupului; apoi, ca să avem destul prisos ca să-l putem da săracilor, drept semn al dragostei adevărate. (Diadoh al Foticeii)10

·         Precum trupul îngreunat de mulțimea mâncărilor face mintea molâie și greoaie, tot așa când e slăbit de prea multă înfrânare face partea contemplativă a sufletului, posomorâtă și neiubitoare de cunoștință. Deci mâncările trebuie să se potrivească cu starea trupului. Când trupul e sănătos, trebuie să fie chinuit atât cât trebuie, iar când e slăbit, să fie îngrijit, dar cu măsură. Căci cel ce se nevoiește nu trebuie să-și slăbească trupul decât atâta cât trebuie ca să-i înlesnească lupta, ca prin ostenelile trupului și sufletul să se curățească după cuviință. (Diadoh al Foticeii)34

·         Când dracul slavei deșarte se aprinde puternic împotriva noastră, luând ca motiv venirea vreunor frați, sau a oricărui alt străin la noi, bine este să lăsăm cu acest prilej ceva din asprimea dietei noastre obișnuite. Prin aceasta vom face pe drac să plece fără ispravă, ba mai degrabă plângându-și încercarea neizbutită. Totodată vom împlini cu dreapta judecată legea dragostei, păzind în aceeași vreme taina înfrânării nedezvăluită, prin pogorământul ce l-am primit. (Diadoh al Foticeii)44

·         Precum pământul udat cu măsură face să răsară cu cel mai mare spor sămânța curată semănată în el, dar înecat de multe ploi aduce numai spini și mărăcini, așa și pământul inimii, de vom folosi vinul cu măsură, va scoate la iveală, curate, semințele ei firești, iar pe cele semănate de Duhul Sfânt în ea le va face să răsară foarte înfloritoare și cu mult rod; dar de o vom scălda în multă băutură, va preface în spini și mărăcini toate gândurile ei. (Diadoh al Foticeii) 34

·         Când mintea noastră înoată în valurile băuturii, nu numai că vede în somn cu patimă chipurile zugrăvite de draci, ci își plăsmuiește și în sine anumite vederi frumoase, îmbrățișând cu foc nălucirile sale, ca pe niște amante. Căci înfierbântându-se mădularele ce servesc la împreunarea trupească de căldura vinului, mintea e silită să-și înfățișeze vreo umbră plăcută a patimii. Se cuvine deci ca, folosindu-ne de dreapta măsură, să ne ferim de vătămarea ce vine din lăcomie. Căci dacă nu s-a născut în minte plăcerea, care să o împingă spre zugrăvirea păcatului, ea rămâne întreagă lipsită de năluciri și, ceea ce-i mai mult, neafemeiată. (Diadoh al Foticeii)34

·         Cei ce vor să-și înfrâneze părțile trupului care se umflă, nu trebuie să umble după băuturile drese, pe care meșterii acestei născociri le numesc aperitive, fiindcă deschid drumul spre pântece belșugului de mâncări. Căci nu numai calitatea lor e vătămătoare pentru trupurile celor ce se nevoiesc, ci și însăși amestecarea lor prostească rănește foarte tare conștiința temătoare de Dumnezeu. Ce-i lipsește doar vinului, ca să fie muiată asprimea lui prin amestecarea cu felurite dulcegării? (Diadoh al Foticeii)34

·         Domnul nostru Iisus Hristos, învățătorul acestei sfințite viețuiri, a fost adăpat cu oțet în vremea patimilor de către cei ce slujeau poruncii diavolești, ca să ne lase (îmi pare mie) o pildă învederată despre dispoziția ce trebuie să o avem în timpul sfințitelor nevoințe. Căci nu trebuie să se folosească, zice, de mâncări și băuturi dulci cei ce se luptă împotriva păcatului, ci să rabde mai degrabă, fără șovăire, acreala și amărăciunea luptei. Dar s-a mai adăugat și isop în buretele ocării ca să ni se arate deplin modul în care ne putem curăța. Căci acreala este proprie nevoințelor, iar curățirea e proprie desăvârșirii. (Diadoh al Foticeii)34

·         Nimic nu te împiedică să chemi doctorul la vreme de boală. Căci trebuia ca experiența omenească să dea odată naștere acestui meșteșug. De aceea au și existat leacurile, mai înainte de a fi aflat. Dar nu trebuie să ne punem nădejdea vindecării în ei, ci în Iisus Hristos, Mântuitorul și Doctorul nostru cel adevărat. Iar aceasta o spun celor ce urmăresc ținta înfrânării în chinovii și în cetăți, pentru faptul că nu pot să aibă neîncetat credința lucrătoare prin dragoste, datorită împrejurărilor ce li se întâmplă; dar și pentru ca să nu cadă în slava deșartă și în ispita diavolului, din care pricini unii dintre ei se laudă adeseori că nu au trebuință de doctori. Dacă însă cineva își duce viața retrasă în locuri mai pustii, numai între doi sau trei frați de același fel, să se lase pe sine cu credință numai în grija Domnului, care ne tămăduiește toată boala și toată neputința, în orice pătimire ar cădea. Căci după Domnul, îi ajunge pustia ca să-l mângâie în boala lui. Fiindcă unul ca acesta nu e lipsit niciodată de lucrarea credinței, nici nu are prilej să se fălească cu virtutea răbdării, ci se folosește de pustie ca de o bună acoperitoare. De aceea „sălășluiește Domnul în casă pe cei ce viețuiesc în singurătate”. (Diadoh al Foticeii)6

·         Când din pricina unor boli trupești ce ni se întâmplă, ne scârbim de noi înșine, trebuie să știm că sufletul nostru este încă rob poftelor trupului. De aceea dorește el fericire pământească și nu vrea să se despartă de bunătățile vieții, ci socotește un mare neajuns să nu se poată folosi, din pricina bolilor, de frumusețile vieții. Dar de va primi cu mulțumire supărările bolii, va cunoaște că nu e departe de hotarele neprihănirii. Drept aceea, atunci și moartea o așteaptă cu bucurie, ca fiind mai degrabă pricină a vieții adevărate. (Diadoh al Foticeii)39

·         Sufletul nu va dori să se despartă de trup până nu-și va pierde orice plăcere pentru lumea de aici. Căci toate simțurile trupului se împotrivesc credinței, fiindcă ele sunt numai pentru lucrurile de acum, iar aceea vestește măreția bunurilor viitoare. Se cuvine deci ca cel ce se nevoiește să nu se gândească niciodată la pomi cu ramuri bogate și umbroase, la izvoare cu ape curgătoare, la grădini felurite și înflorite, la case împodobite și la petreceri cu rudeniile; de asemenea să nu-și amintească de ospețele care s-ar întâmpla la praznice, ci să se folosească numai de cele strict trebuincioase cu toată mulțumirea, iar încolo să socotească viața ca pe o cale străină, pustie de orice plăcere trupească. Căci numai strâmtorând astfel cugetarea noastră, o vom îndrepta întreagă pe urmele vieții veșnice. (Diadoh al Foticeii)27

·         Că vederea, gustul și celelalte simțuri slăbesc ținerea de minte a inimii, când ne folosim de ele peste măsură, ne-o spune cea dintâi, Eva. Căci până ce n-a privit la pomul oprit cu plăcere își amintea cu grijă de porunca dumnezeiască. De aceea era acoperită de aripile dragostei dumnezeiești, nedându-și seama din această pricină de goliciunea ei. Dar când a privit la pom cu plăcere și s-a atins de el cu multă poftă și în sfârșit a gustat din rodul lui cu o voluptate puternică, îndată s-a pătruns de dorința după împreunarea trupească, aprinzându-se de patimă prin faptul că era goală. și astfel toată pofta ei și-a întors-o spre gustarea lucrurilor de aici, amestecând, din pricina fructului plăcut la vedere, în greșeala ei și greșeala lui Adam. De atunci, cu anevoie își mai poate aduce omul aminte de Dumnezeu, sau de poruncile Lui. Deci noi, privind pururi în adâncul inimii noastre cu necontenita pomenire a lui Dumnezeu, să petrecem în această viață înșelătoare, ca niște lipsiți de vedere. Căci e propriu înțelepciunii duhovnicești să păzească pururi neînaripat dorul privirilor. La aceasta ne îndeamnă și mult încercatul Iov, zicând: „Inima mea nu s-a luat după ochii mei”. Lucrul acesta este cu adevărat semnul celei mai de pe urmă înfrânări. (Diadoh al Foticeii)27

·         Cel ce petrece pururi în inima sa e departe de toate lucrurile frumoase ale vieții. Căci umblând în duh, nu poate cunoaște poftele trupului. Unul ca acesta făcându-și plimbările în cetatea întărită a virtuților, le are pe acestea ca păzitori la porțile cetății curăției. De aceea uneltirile dracilor împotriva lui rămân fără succes, chiar dacă ar ajunge săgețile poftei josnice până la ferestrele firii. (Diadoh al Foticeii)28

·         Când sufletul nostru începe să nu mai poftească lucrurile frumoase ale pământului, se furișează de cele mai multe ori în el un gând de trândăvie, care nu-i îngăduie să stea cu plăcere nici în slujba cuvântului și nu-i lasă nici dorința hotărâtă după bunurile viitoare; ba îi înfățișează și viața aceasta trecătoare ca neavând nici un rost și fiind cu totul incapabilă de vreo faptă vrednică de-a fi numită virtute; și însăși cunoștința o disprețuiește, ca pe una ce a fost dată și altor mulți oameni, sau ca pe una ce nu ne făgăduiește nimic desăvârșit. De această patimă moleșitoare și aducătoare de toropeală vom scăpa de ne vom ține cu tărie cugetul nostru între hotare foarte înguste, căutând numai la pomenirea lui Dumnezeu. Căci numai întorcându-se astfel mintea la căldura ei, va putea să se izbăvească fără durere de acea împrăștiere nesocotită. (Diadoh al Foticeii)1

·         Când îi închidem minții toate ieșirile cu pomenirea lui Dumnezeu, ea cere o ocupație care să dea de lucru hărniciei ei. Trebuie să-i dăm deci pe: Doamne Iisuse, prin care își poate ajunge deplin scopul. „Căci nimeni nu numește Domn pe Iisus, fără numai în Duhul Sfânt”. Dar așa de strâns și de neîncetat să privească la acest cuvânt în cămările sale, încât să nu se abată nicidecum spre niscai năluciri. Căci toți aceia care cugetă neîncetat la acest nume sfânt și slăvit în adâncul inimii, vor putea vedea odată și lumina minții. Pentru că dacă e ținut strâns în amintire, el arde toată pata de pe fața sufletului, printr-o simțire puternică. „Căci Dumnezeul nostru este foc mistuitor” ce arde toată răutatea. Ca urmare Domnul atrage sufletul la iubirea puternică a slavei Sale. Căci zăbovind numele acela slăvit și mult dorit prin pomenirea minții în căldura inimii, sădește în noi numaidecât deprinderea de-a iubi bunătatea Lui, nemaifiind nimic care să ne împiedice. Acesta este mărgăritarul cel de mult preț, pe care-l poate agonisi cineva vânzând toată averea sa, ca să aibă o bucurie negrăită de aflarea lui. (Diadoh al Foticeii)40

·         Alta este bucuria începătoare și alta cea desăvârșitoare. Cea dintâi nu e lipsită de lucrarea închipuirii (de năluciri); cealaltă are ca putere smerita cugetare. Iar la mijlocul lor se află întristarea iubitoare de Dumnezeu și lacrima fără durere. „Căci întru înmulțirea înțelepciunii stă spor de amărăciune și cine-și înmulțește cunoștința își sporește suferința”. De aceea sufletul trebuie îmbiat întâi la nevoințe prin bucuria începătoare, ca apoi să fie mustrat și probat de către adevărul Duhului Sfânt pentru relele pe care le-a făcut și pentru împrăștierile de care se mai face vinovat. „Căci întru mustrări, zice, ai pedepsit pe om pentru fărădelege și ai subțiat ca pe o pânză de păianjen sufletul lui”. Iar după ce mustrarea aceasta va fi probat sufletul ca într-un cuptor, acesta va primi bucuria fără năluciri, în pomenirea fierbinte a lui Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)10

·         Când sufletul se tulbură de mânie, sau se încețoșează de aburii vinului, sau se supără de o întristare grea, mintea nu poate să țină pomenirea lui Dumnezeu (oricât de mult s-ar sili). Căci fiind întunecată întreagă de furia patimilor, se înstrăinează cu totul de simțirea sa. De aceea lucrul dorit nu are unde să-și întipărească pecetea sa, ca mintea să poarte fără uitare chipul întărit, dat fiind că memoria cugetării s-a învârtoșat din pricina asprimii patimilor. Dar izbăvindu-se sufletul de acestea, chiar dacă lucrul bun a fost furat pentru scurtă vreme de uitare, folosindu-se mintea îndată de agerimea ei, se prinde iarăși cu căldură de lucrul acela mult dorit și mântuitor. Fiindcă are atunci harul însuși, care cugetă împreună cu sufletul și strigă împreună cu el: „Doamne Iisuse Hristoase”. Căci harul învață sufletul cum învață mama copilul, străduindu-se împreună cu el să spună numele tată, până când îl aduce la deprinderea de-a rosti limpede, în loc de orice altă vorbă copilărească, numele tatălui, chiar când doarme. De aceea zice Apostolul: „Asemenea și Duhul stă într-ajutor neputințelor noastre. Căci a ne ruga precum trebuie nu știm, ci însuși Duhul se roagă pentru noi cu suspine negrăite”. Pentru că fiind noi prunci față de desăvârșirea virtuții, avem trebuință numaidecât de ajutorul Lui ca, unind și îndulcind El toate gândurile noastre cu dulceața Sa, să ne putem mișca din toată inima spre pomenirea și spre dragostea lui Dumnezeu și Tatăl nostru. De aceea întru Dânsul, cum zice tot dumnezeiescul Pavel, strigăm neîncetat, când suntem călăuziți de El să numim pe Dumnezeu Tată: „Avva Părinte”. (Diadoh al Foticeii)28

·         Mânia obișnuiește mai mult decât celelalte patimi să tulbure și să zăpăcească sufletul. Dar uneori îi și folosește cât se poate de mult. Căci când ne folosim de ea fără tulburare împotriva celor necuvioși, sau într-un fel sau altul neînfrânați, ca, sau să se mântuiască, sau să se rușineze, prilejuim sufletului un spor de blândețe: fiindcă lucrăm potrivit cu scopul dreptății și al bunătății lui Dumnezeu. Pe lângă aceasta, adeseori, mâniindu-ne tare împotriva păcatului, dăm sufletului vigoare, scăpându-l de moleșeală. De asemenea nu încape nici o îndoială că, mâniindu-ne împotriva duhului stricăciunii, când suntem în mare întristare și descurajare, ne aflăm cu cugetul mai presus de lauda cea spre moarte. Ca să ne învețe aceasta, Domnul s-a mâniat și s-a tulburat de două ori împotriva duhului iadului, deși făcea toate câte voia cu o voință netulburată. Așa a întors sufletul lui Lazăr în trup. Încât mie îmi pare că mânia neprihănită a fost dăruită firii noastre de Dumnezeu, care ne-a zidit, mai degrabă ca o armă a dreptății. Dacă s-ar fi folosit Eva de ea împotriva șarpelui, nu ar fi fost robită de plăcerea acea pătimașă. Astfel mie mi se pare că cel ce se folosește cu neprihănire de mânie, din râvna cuvioșiei, se va afla mai cercat în cumpăna răsplătirilor, decât cel ce nu se mișcă nicidecum la mânie, pentru greutatea de a se mișca a minții. Fiindcă cel din urmă se dovedește a nu-și fi deprins vizitiul să stăpânească frânele simțurilor omenești. Iar celălalt luptă strunind caii virtuții și e purtat în mijlocul bătăliilor cu dracii, conducând neîntrerupt cu frica lui Dumnezeu carul cel cu patru cai ai înfrânării. Pe acesta îl aflăm numit în Scriptură, la înălțarea dumnezeiscului Ilie, „carul lui Israel”, pentru motivul că Dumnezeu a vorbit întâia oară Iudeilor despre cele patru virtuți în chip deosebit. Iar cel ce s-a hrănit așa de mult cu neprihănirea a fost înălțat la cer pe un car cu foc, pentru că s-a folosit, socotesc, de virtuțile sale ca de niște cai, viețuind întru Duhul care l-a răpit pe el într-un vârtej de foc. (Diadoh al Foticeii)3

·         Cel ce s-a împărtășit de sfânta cunoștință și a gustat din dulceața lui Dumnezeu, nu mai trebuie să judece pe nimeni niciodată. Fiindcă dreptatea căpeteniilor lumii acesteia e copleșită cu totul de dreptatea lui Dumnezeu. Căci care ar fi deosebirea între fiii lui Dumnezeu și oamenii veacului acestuia, dacă dreptul acestora n-ar apărea ca nedesăvârșit față de dreptatea acelora? De aceea cel dintâi se numește drept omenesc, iar cea de-a doua dreptate dumnezeiască. Astfel Mântuitorul nostru fiind ocărât nu răspundea cu ocară, dat la chinuri nu amenință, ci răbda în tăcere să fie dezbrăcat și de haine și pentru mântuirea noastră a suferit durere; ba, ceea ce e mai mult, se ruga Tatălui pentru cei care îl chinuiau. Dar oamenii lumii nu încetează să se judece până ce nu-și iau cu adaos înapoi lucrurile de la cei cu care se judecă, mai ales când își primesc dobânzile înainte de a li se plăti datoria. Așa încât dreptul lor se face adeseori început de mare nedreptate. (Diadoh al Foticeii)7

·         Am auzit pe unii oameni evlavioși zicând că nu trebuie să îngăduim să ni se ia lucrurile ce le avem pentru susținerea noastră, sau pentru ajutorarea săracilor, ca să nu ne facem pricină de păcat celor ce ne nedreptățesc pe noi, prin faptul că răbdăm, mai ales dacă se întâmplă să pătimim aceasta de la creștini. Dar aceasta nu înseamnă altceva decât a ține cineva la ale sale mai mult decât la sine însuși, pentru o pricină nerațională. Pentru că dacă părăsesc rugăciunea și paza inimii și încep puțin câte puțin să umblu după judecăți împotriva celor ce voiesc să mă păgubească și să aștept pe la ușile judecătoriilor, vădit este că cele pentru care mă judec le socotesc mai însemnate decât mântuirea mea, ca să nu zic și decât însăși porunca mântuitoare. Căci cum mai ascult atunci în întregime de cuvântul evanghelic, care-mi poruncește: „și de la cel ce ia cu ale tale nu cere îndărăt”, dacă nu rabd cu bucurie, după cuvântul apostolic, răpirea lucrurilor mele, sau dacă, judecându-mă și primind înapoi cele ce mi-au fost luate cu sila, cu aceasta nu-l izbăvesc de păcat pe acel lacom? Deci dat fiind că judecătoriile stricăcioase nu judecă potrivit cu judecata nestricăcioasă a lui Dumnezeu, căci vinovatul are toată încrederea în legile acestea în fața cărora își apără pricina sa, bine este să suferim sila celor ce vreau să ne nedreptățească și să ne rugăm pentru ei, ca prin pocăință și nu prin întoarcerea lucrurilor ce le-au răpit de la noi să fie izbăviți de păcatul lăcomiei. Căci aceasta o vrea dreptatea lui Dumnezeu, ca să primim nu lucrul lăcomit, ci pe lacomul însuși, izbăvit de păcat prin pocăință. (Diadoh al Foticeii)10

·         E foarte potrivit și cât se poate de folositor ca odată ce am cunoscut calea evlaviei să vindem îndată toate avuțiile noastre, iar banii de pe ele să-i împărțim după porunca Domnului, ca nu cumva, pe motiv că vrem să împlinim poruncile totdeauna, să nesocotim porunca mântuitoare. Căci făcând așa vom dobândi întâi negrija cea bună și apoi sărăcia nepândită care ne ține cugetul mai presus de orice nedreptate și de orice judecată, dat fiindcă nu mai avem materia care aprinde focul din cei lacomi. Dar mai mult decât celelalte virtuți ne va încălzi și ne va odihni la sânul ei, pe noi cei rămași goi, smerita cugetare. Ea ne va fi ca o mamă care își încălzește copilul, luându-l în brațele sale, când din simplitate copilărească acela și-a aruncat departe de el haina de care s-a dezbrăcat, găsind plăcere, din pricina nerăutății, mai degrabă în goliciune, decât în culoarea pestriță a hainei. Căci zice Scriptura: „Domnul păzește pe prunci; de aceea m-am smerit, iar El m-a mântuit”. (Diadoh al Foticeii)41

·         Toate darurile (harismele) Dumnezeului nostru sunt bune foarte și dătătoare de toată bunătatea. Dar nici unul nu ne aprinde și nu ne mișcă inima așa de mult spre iubirea bunătății Lui, cum o face harisma cuvântării de Dumnezeu (teologia). Căci aceasta fiind un rod timpuriu al bunătății lui Dumnezeu, dăruiește sufletului cele dintâi daruri. Ea ne face mai întâi să disprețuim cu bucurie toată dragostea de viață, ca unii ce avem, în locul poftelor stricăcioase, că bogăție negrăită, cuvintele lui Dumnezeu. Apoi luminează mintea noastră cu focul care o preschimbă, încât o face să fie în comuniune cu duhurile slujitoare. Să pășim deci, iubiților, cu toată inima spre această virtute, cei ce ne-am pregătit pentru ea. Căci ea este frumoasă, atotvăzătoare și depărtează toată grija, hrănind mintea cu cuvintele lui Dumnezeu în fulgerările luminii negrăite; ca să nu spun multe, ea pregătește sufletul rațional pentru comuniunea nedespărțită cu Dumnezeu, prin Sfinții Prooroci, ca și între oameni (o minune!) să se cânte limpede stăpânirea lui Dumnezeu, în sunete dumnezeiești, armonizate de această dumnezeiască aducătoare a miresei la mirele ei. (Diadoh al Foticeii)7

·         Mintea noastră adeseori se simte îngreunată la rugăciune, din pricina marii îngustimi și concentrări a acestei virtuți. Dar îmbrățișează cu bucurie contemplarea și cuvântarea de Dumnezeu, dată fiind lărgimea și libertatea de mișcare ce i-o procură vederile dumnezeiești. Ca să nu-i dăm așadar minții putința să spună multe, sau chiar să zboare peste măsură, să ne îndeletnicim cel mai mult cu rugăciunea, cu cântarea Psalmilor și cu cetirea Scripturilor, netrecând cu vederea nici tâlcurile bărbaților învățați, a căror credință se cunoaște din cuvinte. Pentru că, făcând aceasta, nu lăsăm mintea să amestece cuvintele sale în cuvintele harului, precum nu-i îngăduim să fie furată e slava deșartă și să fie împrăștiată de multa plăcere a vorbăriei, ci o păzim în vremea contemplației în afară de orice lucrare a închipuirii i facem prin aceasta ca aproape toate cugetările ei să fie întovărășite de lacrimi. Căci odihnindu-se în ceasurile de liniștire (isihie) și îndulcindu-se mai ales cu dulceața rugăciunii, nu numai că se va elibera de neajunsurile mai sus pomenite, ci va prinde și mai multă putere spre a se da cu agerime și fără osteneală contemplațiilor dumnezeiești, sporind totodată cu multă smerenie în darul deosebirii. Dar trebuie să știm că este și o rugăciune mai presus de orice lărgime. Aceasta însă e proprie numai acelora care sunt plini în toată simțirea și încredințarea lor de darul Duhului Sfânt. (Diadoh al Foticeii)40

·         Harul obișnuiește la început să umple sufletul de lumină prin simțire multă. Dar înaintând omul în nevoințe, adeseori harul lucrează nesimțit tainele sale în sufletul contemplativ (văzător) și cuvântător de Dumnezeu. Făcând la început așa, el vrea ca, bucurându-ne, să ne mâne spre contemplațiile dumnezeiești, ca pe unii ce suntem chemați de la neștiință la cunoștință. La mijlocul nevoințelor însă, vrea să ne păstreze cunoștința nepătate de slava deșartă. Prin urmare trebuie să ne lase să ne întristăm într-o anumită măsură, ca unii ce am fi părăsiți, ca și mai mult să ne smerim și să ne supunem slavei Domnului, dar totodată să ne și bucurăm cu măsură, într-aripați de nădejdea cea bună. Căci precum multă întristare învăluie sufletul în deznădejde și necredință, așa și multă bucurie îl îmbie la părerea de sine. Desigur e vorba despre cei ce sunt încă prunci. Iar la mijloc, între iluminare și părăsire, se află încercarea; precum la mijloc între întristare și bucurie se află nădejdea. „Căci așteptând; zice, am așteptat pe Domnul și a căutat spre mine”; și iarăși: „După mulțumirea durerilor mele în inima mea, mângâierile Tale au veselit sufletul meu”. (Diadoh al Foticeii)10

·         Precum ușile băilor, deschizându-se necontenit, împing căldura dinăuntru afară, așa și sufletul când vrea să vorbească multe, chiar dacă le-ar spune toate bune, împrăștie și slăbește puterea ținerii de minte prin poarta grăitoare. Prin aceasta mintea uită să spună lucrurile care se cuvin la vreme potrivită și împărtășește de-a-valma oricui se nimerește o amestecătură de gânduri, nemaiavând nici pe Duhul Sfânt, care să-i păzească cugetarea ferită de năluciri. Căci lucrul bun scapă totdeauna vorbăriei, fiind străin de orice vălmășag și imaginație. Bună este deci tăcerea la vreme, ea nefiind decât mama gândurilor prea înțelese. (Diadoh al Foticeii)47

·         Însuși cuvântul cunoștinței ne învață că multe patimi suferă la început sufletul contemplativ (văzător) și cuvântător de Dumnezeu. Dar mai mult decât toate, mânia și ura. Iar aceasta o pătimește nu atât pentru dracii care le stârnesc pe acestea, cât din pricina înaintării sale. Pentru că până ce sufletul e dus de cugetul lumii, chiar dacă vede că ceea ce e drept e călcat în picioare de unii sau de alții, rămâne nemișcat și netulburat, căci îngrijindu-se de poftele sale, nu-l interesează ceea ce e drept în ochii lui Dumnezeu. Dar când începe să se ridice deasupra patimilor, disprețul lucrurilor de aici și dragostea lui Dumnezeu nu-l mai lasă să sufere a vedea nesocotit ceea ce este drept, nici în sine nici în altul, ci se mânie și se turbură împotriva făcătorilor de rele, până ce nu vede pe batjocoritorii dreptății că se fac apărătorii ei cu cuget cuvios. De aceea pe cei nedrepți îi urăște, iar pe cei drepți îi iubește peste măsură. Căci ochiul sufletului nu mai poate fi înșelat când acoperământul lui, adică trupul, a devenit prin înfrânare o țesătură foarte subțire. Totuși este cu mult mai bun lucru a plânge nesimțirea celor nedrepți, decât a-i urî. Căci deși aceia sunt vrednici de ură, dar rațiunea nu vrea ca sufletul iubitor de Dumnezeu să fie tulburat de ură. Fiindcă până ce se află ura în suflet, nu lucrează în el cunoștința. (Diadoh al Foticeii)27

·         Mintea cuvântătoare de Dumnezeu (teologică), îndulcindu-și și încălzindu-și sufletul cu înseși cuvintele lui Dumnezeu, dobândește nepătimirea în măsură potrivită. Căci „cuvintele Domnului, zice, sunt cuvinte curate, argint lămurit în foc pe seama pământului”. Iar mintea cunoscătoare (gnostică), întărită prin experiența cu lucrul, se ridică mai presus de patimi. Dar și mintea cuvântătoare de Dumnezeu gustă din experiența celei cunoscătoare, dacă se face pe sine mai smerită, precum și mintea cunoscătoare gustă din virtutea contemplativă (văzătoare), dacă își păstrează nerătăcită puterea discriminatoare a sufletului. Căci nu se întâmplă ca să se dea amândouă darurile în întregime fiecărei minți. Iar pricina este ca amândouă să se minuneze de ceea ce are mai mult cealaltă decât ea și așa să sporească în ele smerita cugetare, împreună cu râvna dreptății. De aceea zice Apostolul: „Unuia prin Duhul i s-a dat cuvânt de înțelepciune, altuia cuvânt de cunoștință în același Duh”. (Diadoh al Foticeii)7

·         Când sufletul e plin de belșugul rodurilor sale firești, își face cu glas mai mare și cântarea de psalmi și vrea să se roage mai mult cu vocea. Dar când se află sub lucrarea Duhului Sfânt, cântă și se roagă întru toată destinderea și dulceața, numai cu inima. Stării de suflet celei dintâi îi urmează o bucurie amestecată cu închipuiri, iar celei din urmă, lacrimi duhovnicești și după aceea o mulțumire iubitoare de liniște. Căci pomenirea, rămânând fierbinte din pricina glasului domol, face inima să izvorască anumite cugetări înlăcrimate și blânde. Atunci se pot vedea cum se seamănă semințele rugăciunii cu lacrimi în pământul inimii, în nădejdea bucuriei secerișului ce va urma. Totuși, când suntem apăsați de multă tristețe, trebuie să facem cântarea rugăciunii cu un glas puțin mai mare, lovind sufletul cu sunete, în nădejdea bucuriei, până ce nourul acela greu va fi împrăștiat de valurile melodiei. (Diadoh al Foticeii)40

·         Când sufletul ajunge la cunoștința de sine, produce și din sine o oarecare ardoare și sfială iubitoare de Dumnezeu. Căci nefiind tulburat de grijile vieții, naște o anumită dragoste plină de pace, care caută cu măsură pe Dumnezeul păcii. Dar e desfăcut degrabă de la acest gând, fie pentru că pomenirea lui Dumnezeu e furată de simțuri, fie pentru că firea își cheltuiește repede virtutea sa din pricină că e săracă. De aceea înțelepții Elinilor nu aveau cum trebuie ceea ce credeau că au dobândit prin înfrânare, deoarece mintea lor nu stătea sub înrâurirea înțelepciunii netrecătoare și adevărate. Dar ardoarea venită în inimă de la Preasfântul Duh este întreagă numai pace. Apoi ea nu slăbește nicidecum și cheamă toate părțile sufletului la dorul după Dumnezeu. Ea nu iese afară din inimă și înveselește tot omul cu o dragoste și cu o bucurie fără margini. Se cuvine deci, ca după ce o cunoaștem, să căutăm să ajungem la ea. Căci dragostea naturală este un semn al firii însănătoșite prin înfrânare. Dar ea nu poate duce mintea la nepătimire, ca dragostea duhovnicească. (Diadoh al Foticeii)10

·         Unii au născocit că atât harul, cât și păcatul, adică atât Duhul adevărului, cât și duhul rătăcirii se află ascunse în mintea celor ce s-au botezat. Ca urmare zic că o persoană îmbie mintea spre cele bune, iar cealaltă îndată spre cele dimpotrivă. Eu însă am înțeles din dumnezeieștile Scripturi și din însăși simțirea minții că înainte de Sfântul Botez harul îndeamnă sufletul din afară spre cele bune, iar Satana foiește în adâncurile lui, încercând să stăvilească toate ieșirile dinspre dreapta ale minții. Dar din ceasul în care renăștem, diavolul e scos afară, iar harul intră înăuntru. Ca urmare aflăm că precum odinioară stăpânea rătăcirea asupra sufletului, așa după Botez stăpânește adevărul asupra lui. Lucrează desigur Satana asupra sufletului și după aceea ca și mai-nainte, ba de multe ori chiar mai rău. Dar nu ca unul ce se află de față împreună cu harul (să nu fie!), ci învăluind prin mustul trupului mintea, ca într-un fum, în dulceața poftelor neraționale. Iar aceasta se face din îngăduirea lui Dumnezeu, ca trecând omul prin furtună, prin foc și prin cercare, să ajungă astfel la bucuria binelui. „Căci am trecut, zice, prin foc și apă, și ne-ai scos pe noi la odihnă”. (Diadoh al Foticeii)10

·         Harul se ascunde, cum am zis, din însăși clipa în care ne-am botezat în adâncul minții. Dar își acoperă prezența față de simțirea minții. Din moment ce începe însă cineva să iubească pe Dumnezeu cu toată hotărârea, o parte din bunătățile harului intră într-un chip negrăit în comunicare cu sufletul prin simțirea minții. Prin aceasta, cel ce vrea să țină cu tărie lucrul pe care l-a aflat, vine la dorința să vândă cu multă bucurie toate bunurile cele de aici, ca să cumpere cu adevărat țarina în care a aflat ascunsă comoara vieții. Căci când va vinde cineva toată bogăția lumească, va afla locul în care stătea ascuns harul lui Dumnezeu. Fiindcă pe măsura înaintării sufletului, își descoperă și darul dumnezeiesc bunătatea lui în minte. Dar atunci îngăduie Domnul și dracilor să supere sufletul, ca să-l învețe să facă deosebirea între bine și rău și să-l facă mai smerit prin aceea că pe măsură ce se curățește simte tot mai multă rușine de urâciunea gândurilor drăcești. (Diadoh al Foticeii)10

·         Precum am zis, Satana prin Sfântul Botez e scos afară din suflet. Dar i se îngăduie, pentru pricinile mai-nainte pomenite, să lucreze în el prin trup. Căci harul lui Dumnezeu se sălășluiește în însuși adâncul sufletului, adică în minte. Pentru că „toată slava fiicei împăratului, zice, e dinăuntru”, nearătată dracilor. De aceea din adâncul inimii însuși simțim oarecum izvorând dragostea dumnezeiască, când ne gândim fierbinte la Dumnezeu. Iar duhurile rele de aici înainte se mută și se încuibează în simțurile trupului, lucrând prin natura ușor de influențat a trupului asupra celor ce sunt încă prunci cu sufletul. Astfel mintea noastră se bucură pururi, cum zice dumnezeiescul Apostol, de legea Duhului, iar simțurile trupului sunt atrase de lunecușul plăcerilor. De aceea harul, lucrând prin simțirea minții, învelește trupul celor ce sporesc în cunoștință cu bucurie negrăită, iar dracii, lucrând prin simțurile trupului, robesc sufletul, îmbiindu-l, ucigașii, cu sila spre cele ce nu vrea, mai ales când ne află umblând fără grijă și cu nepăsare pe calea credinței. (Diadoh al Foticeii)27

·         Cuvântul cunoștinței ne învață că sunt două feluri de duhuri rele. Unele dintre ele sunt oarecum mai subțiri, iar altele mai materiale. Cele mai subțiri războiesc sufletul. Celelalte obișnuiesc să ducă trupul în robie prin anumite îmboldiri stăruitoare. De aceea dracii care războiesc sufletul și cei care războiesc trupul își sunt mereu potrivnici, cu toate că au același scop de-a vătăma pe oameni. Când deci harul nu locuiește în om, aceștia foiesc ca niște șerpi în adâncurile inimii, neîngăduind câtuși de puțin sufletului să caute spre dorința binelui. Dar când harul e ascuns în minte, se strecoară ca niște nouri întunecoși prin părțile inimii, spre patimile păcatului, sau iau chipul feluritelor împrăștieri ca, furând mintea de la pomenirea lui Dumnezeu, să o desfacă de convorbirea cu harul. Când deci dracii, care supără sufletul nostru, ne aprind spre patimile sufletești și mai ales spre înalta părere de sine, care este maica tuturor relelor, să ne gândim la moartea trupului nostru și vom rușina umflarea iubirii de slavă. Dar același lucru trebuie să-l facem și când dracii, care ne războiesc trupul, ne împing inima să se aprindă spre pofte de rușine. Căci singur acest gând, însoțit cu pomenirea de Dumnezeu, poate opri feluritele lucrări ale duhurilor rele. Dar dacă dracii, care războiesc sufletul, vor să se folosească și de acest gând, punându-ne în minte nimicnicia nemărginită a firii omenești, ca neavând nici un preț din pricina trupului (căci aceasta iubesc să o facă, dar vrea cineva să-l chinuiască cu acest gând), să ne amintim de cinstea și de slava Împărăției Cerești, netrecând cu vederea nici amărăciunea și întunecimea osândei veșnice, ca printr-una să ne mângâiem tristețea, iar prin cealaltă să întristăm ușurătatea inimii noastre. (Diadoh al Foticeii)27

·         Deci Satana, fiindcă nu se poate încuiba în mintea celor ce se nevoiesc, ca mai-nainte, dată fiind prezența harului, călărește pe mustul cărnii, ca unul ce a cuibărit în trup, ca prin firea ușor de mânuit a acestuia să amăgească sufletul. De aceea trebuie să uscăm trupul cu măsură, ca nu cumva prin mustul lui să se rostogolească mintea pe lunecușul plăcerilor. Deci se cuvine ca din însuși cuvântul Apostolului să ne încredințăm că mintea celor ce se nevoiesc stă sub lucrarea luminii dumnezeiești; de aceea și slujește legii dumnezeiești și se veselește cu ea. Iar trupul primește cu plăcere, pentru firea lui ușor de mânuit, duhurile rele; de aceea și alege să slujească răutăților. De aici se vede și mai mult că mintea nu este un sălaș comun al lui Dumnezeu și al diavolului. Căci cum ar zice atunci Pavel: „Slujesc cu mintea legii lui Dumnezeu, iar cu trupul legii păcatului”? De aici iarăși se vede că mintea mea stă întru toată libertatea în luptă cu dracii, slujind cu bucurie bunătății harului, iar trupul primește aburul dulce al plăcerilor neraționale, pentru faptul că îngăduie, cum am zis, duhurilor rele să stea cuibărite în el. „Căci știu, zice, că nu locuiește în mine, adică în trupul meu, binele”. E vorba de cei ce se împotrivesc păcatului, dar se află pe la mijlocul nevoințelor. Căci nu spune despre sine aceasta. Deci cu mintea se războiesc dracii, iar trupul încearcă să-l povârnească spre lunecușul plăcerilor prin îmboldiri stăruitoare. Căci li se îngăduie, după o dreaptă judecată, să petreacă în adâncurile trupului, chiar și ale celor ce luptă întins împotriva păcatului, pentru faptul că voia slobodă a cugetului omenesc este pururi sub cercare. Iar dacă cineva poate să moară prin osteneli încă pe când trăiește, ajunge în întregime locașul Duhului Sfânt. Căci unul ca acesta a înviat, încă înainte de a muri. Așa a fost cu fericitul Pavel și cu toți cei ce s-au luptat sau se luptă în chip desăvârșit împotriva păcatului. (Diadoh al Foticeii)27

·         E drept că inima izvorăște și din sine gânduri bune și rele. Dar nu rodește prin fire cugetările rele, ci amintirea răului i s-a făcut ca un fel de deprindere din pricina rătăcirii dintâi. Însă cele mai multe și mai rele dintre gânduri le zămislește din răutatea dracilor. Dar noi le simțim pe toate ca ieșind din inimă. și de aceea au bănuit unii că în minte se află împreună cu harul și păcatul. De aceea socotesc ei că a zis și Domnul „că cele ce ies din gură purced din inimă și acelea spurcă pe om. Căci din inimă purced gânduri rele, curvii” și cele următoare. Ei nu știu însă că mintea noastră, având o simțire foarte fină, își însușește lucrarea gândurilor șoptite ei de duhurile rele, oarecum prin trup, dat fiind că firea lunecoasă a acestuia duce prin starea lui umorală și mai mult sufletul la această stare, într-un chip în care nu știm. Numai fiindcă trupul iubește pare că și gândurile semănate de draci în suflet purced din inimă. Fapt e că noi ni le însușim atunci când vrem să ne îndulcim cu ele. Acest lucru l-a osândit Domnul când a spus cuvântul de mai înainte. Căci cel ce se îndulcește cu gândurile suflate lui de răutatea Satanei și înscrie oarecum amintirea lor în inima sa, e vădit că de aici înainte le rodește din cugetul său. (Diadoh al Foticeii)27

·         Domnul zice în Evanghelii că nu poate fi scos cel tare din casa Sa, dacă nu-l va scoate unul și mai tare, după ce l-a legat și jefuit. Cum poate deci cel scos cu atâta rușine să intre iarăși și să petreacă împreună cu Stăpânul adevărat, care se odihnește în casa Sa cum vrea? Căci nici împăratul nu se va gândi să lase împreună cu el în curțile împărătești pe tiranul, care i-a stat cândva împotrivă și pe care l-a biruit. Mai de grabă îl va omorî îndată, sau îl va lega pentru o lungă pedeapsă și-l va preda oștilor sale spre o moarte de ocară. (Diadoh al Foticeii)43

·         Dacă cineva presupune, din pricină că gândim împreună atât cele bune cât și cele rele, că Duhul Sfânt și diavolul locuiesc laolaltă în minte să afle că aceasta se întâmplă pentru aceea că încă n-am gustat și n-am văzut „că bun este Domnul”. Căci la început, precum am spus și mai înainte, harul își ascunde prezența sa în cei botezați, așteptând hotărârea sufletului, ca, atunci când omul se va întoarce cu totul spre Domnul, să-și arate, printr-o negrăită simțire, prezența în inimă. Pe urmă iarăși așteaptă mișcarea sufletului, îngăduind săgeților drăcești să ajungă până în adâncul acestei simțiri, ca printr-o hotărâre și mai caldă și prin cuget smerit să caute pe Dumnezeu. Deci dacă omul va începe de aici înainte să sporească în păzirea poruncilor și să cheme neîncetat pe Domnul Iisus, focul sfântului har se va revărsa și peste simțurile mai de dinafară ale inimii, arzând cu totul neghina pământului omenesc. Drept urmare cursele diavolești se vor depărta de acest loc, înțepând de aici înainte mai domol partea pătimitoare a sufletului. Iar când nevoitorul se va îmbrăca cu toate virtuțile și mai ales cu desăvârșita sărăcie, atunci harul îi va lumina toată firea printr-o oarecare simțire mai adâncă, încălzindu-l spre mai multă dragoste de Dumnezeu. Din această pricină săgețile drăcești se vor stinge în afară de simțirea trupului. Căci adierea Duhului Sfânt, mișcând inima spre suflarea păcii, stinge săgețile dracului purtător de foc, încă pe când sunt în are. Dar și pe cel care a ajuns la această măsură îl părăsește Dumnezeu uneori în mâna răutății dracilor, lăsând mintea lui neluminată, ca voia noastră slobodă să nu fie câtuși de puțin legată de lanțurile harului. Aceasta nu numai pentru că păcatul se biruiește prin lupte, ci și pentru că omul e dator să mai sporească încă în experiența duhovnicească. Căci ceea ce pare lucru desăvârșit celui povățuit, este încă nedesăvârșit față de bogăția lui Dumnezeu, care povățuiește cu dragoste largă, chiar dacă ar putea cineva sui toată scara arătată lui Iacov. (Diadoh al Foticeii)10

·         Părăsirea povățuitoare aduce sufletului întristare multă; de asemenea o anumită smerenie și deznădejde măsurată. Aceasta pentru ca partea lui iubitoare de slavă și fricoasă să ajungă, după cuviință, la smerenie. Ea produce în inimă îndată frica de Dumnezeu și lacrimi de mărturisire, precum și multă dorință de tăcere. Dar părăsirea în sens de lepădare lasă sufletul să se umple de deznădejde, de necredință, de fumul mândriei și de mânie. Deci având noi experiența ambelor părăsiri suntem datori să ne apropiem de Dumnezeu după cum o cere fiecare. În cazul celei dintâi suntem datori să-l aducem mulțumire însoțită de rugăciuni de iertare, ca unuia ce ne pedepsește neînfrânarea voii noastre cu certarea acestei părăsiri, ca să ne învețe, asemenea unui Tată bun, deosebirea dintre virtute și păcat. În cazul celei din urmă, trebuie să-l aducem mărturisirea neîncetată a păcatelor și lacrimi nelipsite și retragere și mai multă, că doar vom putea astfel, prin sporirea ostenelilor, să ni-L facem pe Dumnezeu milostiv, ca să caute ca mai înainte la inimile noastre. Dar trebuie să știm că atunci când se dă lupta între suflet și Satana, ciocnindu-se ca două ființe, datorită părăsirii povățuitoare, harul se ascunde pe sine, precum am mai spus, ca să arate vrăjmașilor sufletului, că biruința este numai a lui. (Diadoh al Foticeii)9

·         Când cineva stă în vreme de iarnă într-un loc oarecare sub cerul liber, privind la începutul zilei întreg spre Răsărit, partea de dinainte a sa se încălzește de soare, iar cea din spate rămâne nepărtașă de căldură, dat fiind că soarele nu se află deasupra capului său. Tot așa și cei ce sunt la începutul lucrării duhovnicești își încălzesc în parte inima prin harul sfânt, din care pricină și mintea începe să rodească cugetări duhovnicești; dar părțile de dinafară ale ei rămân de cugetă după trup, deoarece încă nu sunt luminate de sfânta lumină, printr-o simțire adâncă, toate mădularele inimii. Neînțelegând unii aceasta, au socotit că în mintea celor ce se nevoiesc sunt două ipostasuri ce se împotrivesc unul altuia. Dar dacă în aceeași clipă se nimerește ca sufletul să gândească și bune și rele, aceasta se întâmplă în chipul în care omul dat mai înainte ca pildă simte totodată și gerul și căldura. Căci de când mintea noastră s-a rostogolit la chipul îndoit al cunoștinței, e silită, chiar dacă nu vrea, să poarte în aceeași clipă și gânduri bune și gânduri rele, mai ales la cei ce ajung la o subțirime a puterii de deosebire. Căci cum se grăbește să înțeleagă binele, îndată își amintește și de rău. Fiindcă la neascultarea lui Adam ținerea de minte a omului s-a sfâșiat în două. Când vom începe însă să împlinim cu râvnă fierbinte poruncile lui Dumnezeu, harul, luminând toate simțurile noastre printr-o adâncă simțire, va arde pe de o parte amintirile noastre, iar pe de alta, îndulcind inima noastră cu pacea unei iubiri statornice, ne va face să izvorâm gânduri duhovnicești, nu după trup. Iar aceasta se întâmplă foarte des celor ce s-au apropiat cu desăvârșire, având în inimă neîntreruptă pomenirea Domnului. (Diadoh al Foticeii)28

·         Două bunuri ne aduce nouă harul cel sfânt prin Botezul renașterii, dintre care unul covârșește nemărginit pe celălalt. Cel dintâi ni se dăruiește îndată, căci ne înnoiește în apa însăși și luminează toate trăsăturile sufletului, adică „chipul” nostru, spălând orice zbârcitură a păcatului nostru. Iar celălalt așteaptă să înfăptuiască împreună cu noi ceea ce este „asemănarea”. Deci când începe mintea să guste întru multă simțire din dulceața Preasfântului Duh, suntem datori să știm că începe harul să zugrăvească, așa zicând, peste chip, asemănarea. Căci precum zugravii desemnează întâi cu o singură culoare figura omului, apoi, înflorind puțin câte puțin culoarea prin culoare, scot la arătare chipul viu al celui zugrăvit până la firele părului, așa și sfântul har al lui Dumnezeu readuce întâi prin Botez „chipul” omului la forma în care era când a fost făcut, iar când ne vede dorind cu toată hotărârea frumusețea „asemănării” și stând goi și fără frică în atelierul lui, înflorește o virtute prin alta și înalță chipul sufletului din strălucire în strălucire, dăruindu-i pecetea asemănării. Așa încât simțirea ne arată cum ia formă în noi asemănarea, dar desăvârșirea asemănării o vom cunoaște abia din iluminare. Căci toate virtuțile le primește mintea prin simțire, înaintând după o măsură și rânduială negrăită. Dar dragostea duhovnicească nu o poate câștiga cineva până ce nu va fi iluminat întru toată încredințarea de Duhul Sfânt. Căci până ce nu primește mintea în chip desăvârșit asemănarea prin lumina dumnezeiască, poate avea aproape toate celelalte virtuți, dar este încă lipsită de dragostea desăvârșită. Iar când se va asemăna cu virtutea lui Dumnezeu ( vorbesc de asemănare, cât e cu putință omului), atunci va purta și asemănarea dragostei dumnezeiești. Căci precum în cazul portretelor pictate, dacă se adaugă chipului culoarea cea mai vie, se scoate la iveală până și asemănarea zâmbetului celui pictat, așa și la cei zugrăviți după asemănarea dumnezeiască de către harul dumnezeiesc, dacă se adaugă lumina dragostei, „chipul”, e ridicat cu totul la frumusețea „asemănării”. Nici nepătimirea nu poate dărui sufletului altă virtute; fără numai dragostea. Căci dragostea „este plinirea legii”, încât „omul nostru cel dinăuntru se înnoiește zi de zi” în gustarea dragostei, dar se împlinește abia întru desăvârșirea ei. (Diadoh al Foticeii)43

·         La începutul înaintării, dacă iubim cu căldură virtutea lui Dumnezeu, Preasfântul Duh face sufletul să guste cu toată simțirea și încredințarea din dulceața lui Dumnezeu, ca mintea să afle printr-o cunoștință exactă răsplata desăvârșită a ostenelilor iubitorilor de Dumnezeu. Dar pe urmă ascunde pentru multă vreme bogăția acestui dar de viață făcător, ca chiar de vom împlini toate celelalte virtuți, să ne socotim că nu suntem nimic, întrucât nu avem încă dragostea sfântă ca o deprindere. Drept aceea dracul urii tulbură atunci sufletele celor ce se nevoiesc, încât îi face să vorbească de rău chiar și pe cei ce-i iubesc pe ei și să ducă lucrarea stricăcioasă a urii până la a-și face din ea aproape o îndeletnicire plăcută. Din pricina aceasta, sufletul se întristează și mai mult, purtând în el amintirea dragostei dumnezeiești, dar neputând-o dobândi în simțire, pentru lipsa ostenelilor celor mai desăvârșite. E trebuință deci ca să o împlinim totuși măcar de silă, ca să ajungem la gustarea ei întru toată simțirea și încredințarea. Căci desăvârșirea ei nimeni nu o poate câștiga până ce se află în trupul acesta, decât numai Sfinții care au ajuns până la mucenicie și la mărturisirea desăvârșită. Fiindcă el ce ajunge la ea se preface întreg și nu mai dorește cu ușurință nici măcar hrană. Căci ce poftă va mai avea de bunătățile lumii cel ce e hrănit de dragostea dumnezeiască? De aceea prea Înțeleptul Pavel, marele vas al cunoștinței, binevestindu-ne din convingerea sa deplină, zice: „Împărăția Cerurilor nu este mâncarea și băutura, ci dreptate, pace și bucurie în Duhul Sfânt”, care sunt roada dragostei desăvârșite. Așa încât cei ce înaintează până la desăvârșire pot să guste aici des din ea, dar desăvârșit nimeni nu o poate câștiga, decât numai când „ se va înghiți desăvârșit ce este muritor de viață”. (Diadoh al Foticeii)10

·         Faza de mijloc din lucrarea sfintei cunoștințe ne pricinuiește nu puțină întristare când, ocărându-l pe cineva dintr-o întărâtare oarecare, ni l-am făcut dușman. Fiindcă ea nu încetează de-a împunge conștiința noastră, până ce, prin multă rugare de iertare, nu aducem pe cel ocărât la cugetul de odinioară. Dar cea mai desăvârșită înțelegere nu face foarte multă grijă și mustrare chiar când careva dintre oamenii lumii s-ar mânia pe noi pe nedreptul, pentru faptul că suntem tot sminteală cuiva din veacul acesta. Atunci mintea e stingherită și de la contemplarea lui Dumnezeu și de la cuvântarea despre El. Căci temeiul cunoștinței fiind dragostea, nu lasă cugetarea să se lărgească în zămislirea de contemplații dumnezeaești, până nu vom recâștiga mai întâi în dragoste și pe cel ce s-a mâniat în deșert pe noi. Iar dacă acela nu vrea să se întâmple aceasta, sau s-a depărtat de locul unde viețuim noi, se cuvine ca, așezându-i chipul feței lui în afecțiunea largă a sufletului, să plinim astfel în adâncul inimii legea dragostei. Căci cei ce vor să aibă cunoștința lui Dumnezeu trebuie să privească spiritul și fețele celor ce s-au mâniat fără temei, cu un cuget nemânios. Împlinindu-se aceasta, mintea noastră nu numai că se va mișca fără greșeală spre contemplarea lui Dumnezeu, ci se va înălța și spre dragostea Lui cu multă îndrăznire, ca una ce se zorește neîmpiedicată de la treapta a doua la cea dintâi. (Diadoh al Foticeii)3 10 11

·         Calea virtuții li se arată celor ce încep să iubească evlavia, aspră și posomorâtă. Nu fiindcă așa este ea, ci fiindcă firea omenească îndată ce-a ieșit din pântece la larg se dă în tovărășia plăcerilor. Căci obișnuințele rele, fiind supuse celor bune prin împlinirea binelui, s-au pierdut deodată cu amintire plăcerilor nesocotite. Drept urmare sufletul umblă de aici înainte cu bucurie pe toate cărările virtuților. Pentru aceasta Domnul. Aducându-ne la începutul căii mântuirii, zice: „Strâmtă și anevoioasă este calea care duce la viață și puțini umblă pe ea”. Iar către cei ce vreau să se apuce cu multă hotărâre de păzirea sfintelor Sale porunci, zice: „Jugul Meu este blând și sarcina mea ușoară”. Deci la începutul nevoințelor trebuie să împlinim sfintele porunci ale lui Dumnezeu cu o voință oarecum silită, ca, văzând Domnul cel bun scopul și osteneala noastră, să ne trimită voia Lui cea gata de ajutor, ca să slujim apoi cu multă plăcere poruncilor Sale slăvite. Căci atunci ni se întărește de la Domnul voința, ca să facem cu multă bucurie, neîncetat, binele. Atunci vom simți cu adevărat că Dumnezeu este „Cel ce lucrează în noi și să vrem și să lucrăm pentru bunăvoință”. (Diadoh al Foticeii)38

·         Precum ceara, dacă nu e încălzită și înmuiată multă vreme, nu poate primi pecetea întipărită în ea, așa și omul nu poate primi pecetea virtuții lui Dumnezeu, dacă nu e cercat prin dureri și neputințe. De aceea zice Domnul către dumnezeiescul Pavel: „Îți este de ajuns harul Meu. Căci puterea Mea în neputințe se desăvârșește”. Dar însuși Apostolul se laudă zicând: „Cu mare plăcere, deci, mă voi lăuda întru neputințele mele, ca să se sălășluiască întru mine puterea lui Hristos”. Dar și în Proverbe s-a scris: „Pe care-l iubește Domnul, îl ceartă, și bate pe tot fiul pe care-l primește”. Apostolul numește neputințe năpustirile vrăjmașilor crucii, care se întâmplau necontenit lui și tuturor Sfinților, ca să nu se înalțe, cum însuși zice, de bogăția covârșitoare a descoperirii, păzind prin desele umiliri, cu evlavie, darul dumnezeiesc. Iar noi numim neputințe gândurile rele și slăbiciunile trupești. Căci atunci trupurile Sfinților ce se nevoiau împotriva păcatului, fiind predate bătăilor aducătoare de moarte și altor felurite chinuri, erau cu mult deasupra patimilor intrate în firea omenească prin păcat. Dar acum bisericile având pace multă din mila Domnului, trebuie să fie cercat trupul celor ce se nevoiesc pentru evlavie cu multe slăbiciuni, iar sufletul cu gânduri rele. Aceasta se întâmplă mai ales celor în care cunoștința lucrează întru multă simțire și încredințare, ca să fie feriți de toată slava deșartă și mândria, și să poată primi, cum am zis, cu multă smerenie, pecetea frumuseții dumnezeiești, după Sfântul care zice: „ însemnatu-s-a peste noi lumina feței Tale, Doamne”. Deci trebuie să răbdăm cu mulțumire voia Domnului. Căci în felul acesta ni se va socoti drept a doua mucenicie necontenita supărare din partea bolilor și lupta cu gândurile drăcești. Căci cel ce zicea atunci sfinților mucenici prin acele căpetenii nelegiuite să se lepede de Hristos și să dorească slava lumească spune și acum neîncetat aceleași lucruri robilor lui Dumnezeu. Cel ce aducea atunci chinuri peste trupurile drepților și ocăra cumplit pe cinstiții dascăli prin cei ce slujeau socotințelor sale diavolești, aduce și acum felurite pătimiri mărturisitorilor evlaviei, împreună cu multe ocări și umiliri, mai ales când aceștia ajută cu multă putere săracilor ce suferă pentru slava Domnului. De aceea trebuie să ne împlinim mucenicia conștiinței noastre cu multă hotărâre și răbdare, înaintea lui Dumnezeu. Căci „răbdând, zice, am așteptat pe Domnul, și a căutat spre mine”. (Diadoh al Foticeii)39

·         Smerita cugetare este un lucru greu de câștigat. Cu cât este mai mare, cu atât se cer mai multe strădanii pentru dobândirea ei. Ea se ivește în cei părtași de sfânta cunoștință în două cazuri și chipuri: când luptătorul pentru evlavie se află în mijlocul drumului experiențelor duhovnicești, el are un cuget mai smerit din pricina neputinței trupului, sau a celor ce dușmănesc fără temei pe cei ce se îngrijesc de dreptate, sau a gândurilor rele; apoi când mintea e luminată de harul dumnezeiesc întru simțire și siguranță multă, sufletul are smerita cugetare ca pe o însușire firească, întrucât, fiind plin de bunătate dumnezeiască, nu mai poate să se umple de slavă deșartă, chiar dacă ar împlini neîncetat poruncile Domnului, ci se socotește pe sine mai smerit decât toți, în urma împărtășirii de bunăvoința dumnezeiască. Cea dintâi smerită cugetare cuprinde de multe ori întristare și descurajare. Iar cea din urmă cuprinde bucurie împreunată cu o sfială plină de înțelepciune. Fiindcă cea dintâi se ivește, cum am zis, în cei ce se află la mijlocul nevoințelor, iar cea de-a doua se trimite celor ce s-au apropiat cu desăvârșire. Cea dintâi se întristează adeseori când e lipsită de fericirile pământești. Cea de-a doua, chiar dacă i-ar oferi cineva toate împărățiile pământului, nu se impresionează și nu simte săgețile cumplite ale păcatului. Căci fiind cu totul duhovnicească, nu mai cunoaște de loc slava trupească. Dar tot cel ce se nevoiește a trebuit să treacă prin cea dintâi ca să ajungă la cea de-a doua. Căci dacă nu ne-ar înmuia harul, aducând asupra noastră pătimirile povățuitoare, ca să lămurească voia noastră cea slobodă, nu ne-ar dărui strălucirea smereniei de pe urmă. (Diadoh al Foticeii)45

·         Cei ce iubesc plăcerile vieții de aici trec de la gânduri la greșeli. Căci fiind purtați de o judecată nesocotită, doresc să prefacă aproape toate gândurile lor pătimașe în cuvinte nelegiuite și în fapte necuviincioase. Iar cei ce încearcă să ducă o viață de nevoințe, scăpând de greșeli, trec ușor la gânduri rele, sau la cuvinte rele și vătămătoare. Căci dacă dracii văd pe aceștia ținându-se cu plăcere de ocări, sau grăind lucruri deșarte și nelalocul lor, sau râzând cum nu trebuie, sau mâniindu-se fără măsură, sau poftind slava goală și deșartă, se înarmează cu grămada împotriva lor. Pentru că luând mai ales iubirea de slavă ca prilej pentru răutatea lor și sărind prin ea înăuntru, ca printr-o oarecare portiță întunecoasă, ei izbutesc să răpească sufletele. Deci cei ce vreau să viețuiască la un loc cu mulțimea virtuților sunt datori să nu dorească nici slavă, nici întâlniri multe, nici să facă ieșiri dese, sau să defaime pe cineva, chiar dacă ar fi vrednic de defăimare, nici să vorbească multe, chiar dacă ar putea să le spună toate bune; căci vorba multă împrăștiind fără măsură mintea, nu numai că o oprește de la lucrarea duhovnicească, ci o și predă dracului trândăviei, care, slăbind-o peste măsură, o predă apoi dracului întristării și pe urmă celui al mâniei. Deci se cuvine ca mintea să se ocupe pururi cu păzirea sfintelor porunci și cu pomenirea adâncă a Domnului slavei. „Căci cel ce păzește, zice, porunca, nu va cunoaște cuvânt rău”, adică nu se va abate la gânduri sau la cuvinte rele. (Diadoh al Foticeii)27

·         Când inima primește cu o oarecare durere fierbinte săgetăturile dracilor – încât îi pare celui războit că primește chiar săgețile înseși,- sufletul urăște cu amar patimile, ca unul ce se află la începutul curățirii. Căci dacă nu s-ar îndurera mult de nerușinarea păcatului, nu ar putea să se bucure îmbelșugat de bunătatea dreptății. Cel ce vrea prin urmare să-și curățească inima să o încălzească necontenit cu pomenirea Domnului Iisus, neavând decât acest cuget și acest lucru, fără încetare. Căci cei ce vreau să se lepede de putreziciunea lor nu se cade ca uneori să se roage, iar alteori nu, ci pururi să petreacă cu rugăciune în păzirea minții, chiar dacă s-ar afla undeva afară de casa de rugăciune. Căci precum cel ce vrea să curățească aurul, dacă lasă să înceteze oricât de scurtă vreme focul din cuptor, face să se așeze iarăși zgura pe aurul curățit, așa și cel ce uneori pomenește pe Dumnezeu, alteori nu, pierde prin întrerupere ceea ce se socotește să câștige prin rugăciune. E propriu bărbatului iubitor de virtute să țină pururi pământul inimii în focul pomenirii lui Dumnezeu, ca așa, curățindu-se răul puțin câte puțin sub dogoarea bunei pomeniri, sufletul să se întoarcă cu desăvârșire la strălucirea sa firească, spre și mai multă slavă. (Diadoh al Foticeii)40

·         Când va birui omul lui Dumnezeu aproape toate patimile, rămân să-l mai războiască doi draci. Dintre aceștia, unul supără sufletul, ducându-l de la multa iubire de Dumnezeu la o râvnă nelalocul ei, încât acesta nu mai vrea să placă și altul lui Dumnezeu, afară de el. Iar celălalt supără trupul, stârnindu-l printr-o anumită aprindere spre pofta împreunării. Aceasta se întâmplă trupului din pricină că o atare plăcere e proprie firii în scopul nașterii de prunci și de aceea e ușor de biruit; dar și din pricina îngăduinței (părăsirii) din partea lui Dumnezeu. Căci când vede Domnul pe vreun nevoitor înflorind bogat în mulțimea virtuților, îl lasă să fie întinat de acest drac, ca să se socotească pe sine mai nevrednic decât toți oamenii din viață. Supărarea din partea acestei patimi sau urmează isprăvilor de vrednicie, sau chiar le premerge uneori, ca fie într-un fel, fie într-altul, să dea sufletului părerea că e netrebnic, oricât de mari ar fi isprăvile lui. Cu primul drac ne vom lupta folosind multă smerenie și dragoste, iar cu al doilea, prin înfrânare, nemâniere și gândire adâncă la moarte. Simțind astfel neîncetat lucrarea Duhului Sfânt, ne vom ridica și deasupra acestor patimi, întru Domnul. (Diadoh al Foticeii)27

·         Câți ne facem părtași de sfânta cunoștință vom avea parte fără îndoială și de împrăștierile fără de voie. „Am însemnat, zice dumnezeiescul Iov, și ceea ce am greșit fără voie”. și a făcut așa cu dreptate. Căci dacă nu ar înceta cineva de-a pomeni pururi pe Dumnezeu și dacă n-ar uita uneori sfintele lui porunci, nu ar cădea în greșeala de voie sau fără de voie. Trebuie prin urmare să aducem îndată Stăpânului mărturisire întinsă și despre greșelile fără de voie, adică să împlinim cu prisosință canonul obișnuit (căci nu este om care să nu facă greșeli omenești), până se va încredința conștiința noastră prin lacrimile dragostei despre iertarea acestora. „Căci de vom mărturisi, zice, păcatele noastre, credincios este și drept ca să ne ierte păcatele noastre și să ne curățească de toată nedreptatea”. Trebuie să luăm aminte la simțirea cu care facem mărturisirea, ca nu cumva conștiința noastră să se mintă pe sine, cugetând că s-a mărturisit de ajuns lui Dumnezeu. Fiindcă judecata lui Dumnezeu este cu mult mai bună decât conștiința noastră, chiar dacă ar fi cineva deplin încredințat că nu mai știe nimic necurățit în sine. Prea Înțeleptul Pavel ne învață zicând: „Dar nici pe mine nu mă judec. Căci deja nu știu nimic întru mine, dar nu mă îndreptez întru aceasta. Iar Cel ce mă judecă pe mine este Domnul”. Dacă deci nu ne vom mărturisi cum trebuie și pentru greșelile fără voie, vom afla în noi în vremea ieșirii noastre o oarecare frică nelămurită. Trebuie să ne rugăm și noi cei ce iubim pe Domnul, ca să ne aflăm atunci în afară de orice frică. Căci cel ce va fi atunci în frică nu va trece slobod peste căpeteniile iadului. Fiindcă are, ca și aceia, în frica sufletului o mărturie a păcatului său. Dar sufletul ce se veselește în dragostea lui Dumnezeu, în ceasul dezlegării, se înalță atunci cu îngerii păcii deasupra oștilor întunecate. Căci dragostea duhovnicească parcă îl într-aripează, dat fiind că a împlinit fără lipsuri legea. De aceea cei ce ies cu o astfel de îndrăznire din viață vor fi răpiți până în prezența Domnului împreună cu toți Sfinții. Iar cei ce se tem chiar și numai puțin în ceasul morții vor fi lăsați în grămada celorlalți oameni, ca unii ce se află sub judecată; căci ei vor trebui să fie cercați prin focul judecății și așa să primească partea ce li se cuvine după faptele lor, de la Bunul nostru Dumnezeu și împăratul Iisus Hristos. Fiindcă El este Dumnezeul dreptății și a Lui este bogăția bunătății Împărăției, de care ne va face parte nouă celor ce-L iubim pe El, în veac și în toți vecii vecilor. Amin. (Diadoh al Foticeii)33

·         Cei ce au câștigat dragostea desăvârșită față de Dumnezeu și și-au înălțat aripile sufletului prin virtuți se răpesc în nori și la judecată nu vin, cum zice Apostolul. Iar cei ce n-au câștigat cu totul desăvârșirea, ci au păcate și isprăvi bune laolaltă, vin la locul judecății și acolo, fiind oarecum arși prin cercetarea faptelor bune și rele, dacă va îngreuia cumpăna celor bune se vor izbăvi de munci. (Diadoh al Foticeii)19