Marcu Ascetul

·         Credința neclintită este turn întărit. Iar Hristos se face toate celui ce crede.(Marcu Ascetul)6

·         Orice plănuire a ta să o începi cu Cel ce este începutul a tot binele, ca să fie după voia lui Dumnezeu ceea ce ai de gând să faci. (Marcu Ascetul)43

·         Cel ce e smerit în cugetul său și împlinește o lucrare dumnezeiască, când cetește dumnezeieștile Scripturi pe toate le aduce în legătură cu sine și nu cu altul. (Marcu Ascetul)45

·         Cel ce are vreun dar duhovnicesc și suferă împreună cu cel ce nu-l are își păstrează darul prin împreuna pătimire; iar cel mândru și-l va pierde, scufundându-se în gândurile trufiei. (Marcu Ascetul)45

·         Gura celui smerit în cugetare grăiește adevărul; iar cel ce i se împotrivește se aseamănă cu sluga aceea care a pălmuit peste obraz pe Domnul. (Marcu Ascetul)45

·         Să nu te înalți întru inima ta pentru că înțelegi cele zise în Scripturi, ca să nu cazi cu mintea în duhul hulirii. (Marcu Ascetul)45

·         Să nu încerci a dezlega prin gâlceavă un lucru încurcat, ci prin cele arătate de legea duhului, adică prin răbdare, rugăciune și nădejdea  care numai la un lucru se gândește. (Marcu Ascetul)3

·         Să nu te înalți când verși lacrimi în vremea rugăciunii, căci Hristos este Cel ce s-a atins de ochii tăi de ai putut vedea cu mintea. (Marcu Ascetul)32 45

·         Cel ce, asemenea orbului, și-a lepădat haina și s-a apropiat de Domnul se face ucenicul Lui și propovăduitorul învățăturilor celor mai înalte. (Marcu Ascetul)43

·         Este o zdrobire de inimă lină și folositoare, spre înmuierea ei; și este alta ascuțită și vătămătoare, spre pedepsirea ei. (Marcu Ascetul)9

·         Privegherea, rugăciunea și răbdarea necazurilor ce vin asupra noastră aduc inimii zdrobirea neprimejdioasă și folositoare, dacă nu împrăștiem tovărășia lor prin lăcomia după ceva. Căci cel ce rabdă în aceasta, și în celelalte va fi ajutat; iar cel nepăsător și împrăștiat, la ieșirea din trup, cumplit se va chinui. (Marcu Ascetul)38

·         Inima iubitoare de plăceri, în vremea ieșirii i se face sufletului închisoare și lanț; iar cea iubitoare de osteneli îi este poarta deschisă. (Marcu Ascetul)38

·         Inima învârtoșată este poartă de fier zăvorâtă înaintea cetății; iar celui ce pătimește răul și este strâmtorat i se deschide de la sine, ca și lui Petru. (Marcu Ascetul)39

·         Multe sunt felurile rugăciunii, care de care mai deosebit. Totuși nici una nu este vătămătoare, decât aceea care nu mai este rugăciune, ci lucrare diavolească. (Marcu Ascetul)40

·         Un om voind să facă rău, s-a rugat, după obicei, mai întâi în cuget, și prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu fiind împiedicat, mai pe urmă mult i-a mulțumit. (Marcu Ascetul)6

·         David vrând să ucidă pe Nabal din Carmel, după ce a luat înștiințare despre dumnezeiasca răsplătire, tăindu-și gândul acesta, mult a mulțumit. știm iarăși ce a făcut când a uitat de Dumnezeu, neoprindu-se până ce Natan proorocul nu i-a adus aminte de Dumnezeu. (Marcu Ascetul)6

·         Când îți aduci aminte de Dumnezeu înmulțește rugăciunea, ca atunci când Îl vei uita Domnul să-și aducă aminte de tine. (Marcu Ascetul)40

·         Citind dumnezeieștile Scripturi cugetă la cele ascunse într-însele; „căci câte mai-nainte s-au scris, toate-zice- spre a noastră învățătură s-au scris”. (Marcu Ascetul)7

·         Scriptura numește credința „temelie a celor nădăjduite”; iar pe cei ce nu cunosc sălășluirea lui Hristos, i-a numit neîncercați. (Marcu Ascetul) 6

·         Legea libertății învață tot adevărul. Mulți o știu aceasta prin cunoștință; însă puțini o înțeleg, pentru că înțelegerea e totdeauna în proporție cu împlinirea poruncilor ei. (Marcu Ascetul)6

·         Legea slobozeniei se cunoaște prin cunoștința adevărată; se înțelege prin lucrarea poruncilor; și se împlinește desăvârșit prin mila lui Hristos. (Marcu Ascetul)6

·         Când ne vom sili să împlinim în cunoștință toate poruncile lui Dumnezeu, vom înțelege că legea Domnului este fără prihană; că se cultivă prin faptele noastre cele bune, dar fără mila lui Dumnezeu nu este cu putință să se desăvârșească între oameni. (Marcu Ascetul)6

·         Un lucru poate fi săvârșit bine la arătare, dar scopul celui ce l-a săvârșit nu e bun. De asemenea poate fi rău la înfățișare, dar ținta făcătorului poate fi bună. Dar nu numai fapte săvârșesc unii, ci și vorbe grăiesc în chipul în care am zis. Căci unii schimbă calitatea unui lucru prin neiscusința și neștiința lor, alții prin intenția cea rea, și iarăși alții prin scopul evlavios. (Marcu Ascetul)10

·         Pe cel ce își ascunde defăimarea și ocara punând înainte laude, cu greu îl pot descoperi cei mai simpli. Asemenea acestuia este și cel ce, sub chipul smereniei, e plin de slava deșartă. Aceștia acoperind multă vreme adevărul cu minciuna, în cele din urmă sunt dați totuși pe față prin fapte. (Marcu Ascetul)10

·         Unul făcând un lucru la arătare bun vatămă pe aproapele său; iar altul nefăcând un asemenea lucru îl ajută cu gândul. (Marcu Ascetul)10

·         Pe cel ce a încetat de-a mai păcătui și s-a pocăit nu-l mai mustra; iar de zici că pentru Dumnezeu îl mustri, mai întâi descoperă-ți păcatele tale. (Marcu Ascetul)43

·         Cel nedreptățit de oameni scapă de păcat și pe măsura mâhnirii sale află sprijin împotriva lui. (Marcu Ascetul)39

·         Cel ce crede în răsplata lui Hristos pe măsura credinții sale rabdă bucuros toată nedreptatea. (Marcu Ascetul)6 39

·         Cel ce se roagă pentru oamenii ce-l nedreptățesc, îi înspăimântă pe draci; iar cei ce luptă cu cei dintâi, e rănit de cei de al doilea. (Marcu Ascetul)39

·         E mai bine să fim batjocoriți de oameni decât de draci; dar cel plăcut lui Dumnezeu pe amândoi i-a biruit. (Marcu Ascetul)39

·         Ocară de la oameni aduce întristare inimii, dar se face pricină de curăție celui ce o rabdă. (Marcu Ascetul)39

·         Neștiința îndeamnă la împotrivire față de cele ce sunt de folos și nerușinându-se sporește numărul păcatelor. (Marcu Ascetul)7

·         Primește necazurile, că întru nimic nu te păgubește în cele ce le ai de mai înainte; dar leapădă lăcomia, căci ai să dai socoteală. (Marcu Ascetul)43

·         După ce ai păcătuit în ascuns, nu încerca să uiți. „Căci toate sunt goale și descoperite pentru ochii Domnului, înaintea Căruia avem să dăm socoteală”. Arată-te Stăpânului cu cugetul tău. „Căci omul caută la față, pe când Dumnezeu privește în inimă”. (Marcu Ascetul)33

·         Nu cugeta și nu face nimic, fără un scop plăcut lui Dumnezeu. Căci cel ce călătorește fără scop, va osteni în zadar. (Marcu Ascetul)43

·         Cel ce păcătuiește fără să fie silit, cu greu se pocăiește, pentru că dreptatea lui Dumnezeu este fără de greșeală. (Marcu Ascetul)33

·         Întâmplarea dureroasă face pe înțelept să-și aducă aminte de Dumnezeu și întristează pe măsura ei pe cel ce a uitat pe Dumnezeu. (Marcu Ascetul)39

·         Orice suferință fără voie să te învețe să-ți aduci aminte de Dumnezeu; în acest caz nu-ți va lipsi prilejul spre pocăință. (Marcu Ascetul)39

·         Uitarea în sine n-are nici o putere, dar se întărește din pricina negrijii noastre și pe măsura acesteia. (Marcu Ascetul)28

·         Nu zice: „Ce să fac, căci ceea ce nu voiesc aceea mi se întâmplă să fac?”, ci, aducându-ți aminte, cugetă la ceea ce ești dator să faci. Deci fă binele de care-ți aduci aminte; și cel de care nu-ți aduci aminte se va descoperi ție. și să nu-ți dai cugetul fără judecată uitării. (Marcu Ascetul)28

·         Scriptura zice că „iadul și pierzarea sunt arătate înaintea Domnului”. Acestea le zic despre neștiința și uitarea inimii. Căci iad este neștiința, fiindcă amândouă sunt întunecate. și pierzare este uitarea, pentru că prin ea am pierdut din cele ce le aveam. (Marcu Ascetul)28

·         Cel ce nu poartă grijă după puterea lui de toate virtuțile săvârșește un păcat anevoie de iertat; dar rugăciunea și milostenia întorc pe cei ce nu poartă de grijă. (Marcu Ascetul)43

·         Gândește-te la sfârșitul oricărui necaz fără voie și vei afla în el pieirea păcatului. (Marcu Ascetul)39

·         Multe sunt sfaturile aproapelui spre ceea ce este de folos; dar nimănui nu i se potrivește așa de mult ca judecata conștiinței sale. (Marcu Ascetul)46

·         Când cauți tămăduire, ia seama la conștiință și tot ce-ți va spune ea să faci și vei avea folos. (Marcu Ascetul)28

·         Dumnezeu și conștiința știu cele ascunse ale fiecăruia, deci prin acestea să primim îndreptarea. (Marcu Ascetul)28

·         Cel ce se ostenește fără sfat e sărac în toate. Iar cel ce aleargă cu nădejde e de două ori bogat. (Marcu Ascetul)46

·         Oricâtă batjocură va răbda cineva pentru adevărul lui Hristos, va primi însutită slavă de la mulțime. Dar mai bine este a face binele pentru cele viitoare. (Marcu Ascetul)39

·         Când un om folosește pe altul prin cuvinte sau fapte, să știe amândoi că e de față harul lui Dumnezeu. Iar cel ce nu înțelege aceasta va fi stăpânit de cel ce înțelege. (Marcu Ascetul)43

·         Cel ce laudă pe aproapele în chip fățarnic îl va osândi după o vreme și va fi el însuși rușinat. (Marcu Ascetul)43

·         Cel ce nu cunoaște cursele vrăjmașului va fi ucis cu ușurință; și cel ce nu știe pricinile patimilor va cădea. (Marcu Ascetul)7

·         Din iubirea de plăcere vine negrija și din negrijă uitarea; căci Dumnezeu a dăruit tuturor cunoștința celor de folos. (Marcu Ascetul)27

·         Omul sfătuiește pe aproapele precum știe; iar Dumnezeu lucrează în cel ce aude, precum acela a crezut. (Marcu Ascetul)46

·         Am văzut oameni simpli smerindu-se cu fapta și care s-au făcut prin aceasta mai înțelepți decât cei ce păreau plini de toată cunoașterea. Alt om simplu, auzindu-i pe aceia că sunt lăudați, nu le-a urmat smerenia, ci, umplându-se de slava deșartă pentru simplitatea sa, a căzut în mândrie. (Marcu Ascetul)45

·         Cel ce disprețuiește cunoștința și se laudă cu lipsa de învățătură nu e simplu numai în cuvânt, ci și în cunoștință. (Marcu Ascetul)7

·         Precum altceva e măiestria cuvântului și altceva priceperea, tot așa altceva este simplitatea în cuvânt și altceva priceperea. (Marcu Ascetul)7

·         Simplitatea cuvintelor nu vatămă pe cel preacuvios, precum nici măiestria cuvintelor pe cel smerit la cuget. (Marcu Ascetul)7

·         Nu zice: „Nu știu ce se cuvine și deci sunt nevinovat dacă nu fac aceea.” Dacă le-ai face pe toate câte le știi că sunt bune, ți s-ar descoperi pe urmă și celelalte, cunoscându-se una din cealaltă. De aceea nu-ți folosește să cunoști cele de al doilea, înainte de împlinirea celor dintâi. Căci „cunoștința îngâmfă”, îndemnând la nelucrare, iar „dragostea zidește”, îndemnând la răbdarea tuturor. (Marcu Ascetul)7

·         Cuvintele dumnezeieștii Scripturi citește-le prin fapte și nu le întinde în vorbe multe, îngâmfându-te în deșert cu simpla lor înțelegere. (Marcu Ascetul)7

·         Cel ce a lăsat fapta și se reazemă pe cunoștința simplă ține în loc de sabie cu două tăișuri băț de trestie, care în vreme de război, cum zice Scriptura, găurește mâna și strecoară în ea otrava firii înainte de cea a vrăjmașilor. (Marcu Ascetul)7

·         Tot gândul e măsurat și cântărit la Dumnezeu. Căci poate fi cugetat sau cu patimă, sau cumpătat. (Marcu Ascetul)28

·         Cel ce a împlinit o poruncă să aștepte ispita pentru ea. Căci dragostea față de Hristos se probează prin cele protivnice. (Marcu Ascetul)29

·         Să nu disprețuiești a avea grijă de gânduri. Căci lui Dumnezeu nu i se ascunde nici un gând. (Marcu Ascetul)28

·         Când vezi vreun gând că-ți făgăduiește slava omenească, să știi sigur ca-ți pregătește rușine. (Marcu Ascetul)44

·         Vrăjmașul cunoaște dreptatea legii duhovnicești și de aceea caută numai să câștige consimțirea cugetului. Căci așa fie că-l va face pe cel căzut în puterea lui să se supună ostenelilor pocăinței, fie că, nepocăindu-se, îl va împovăra cu necazuri fără voie. Ba se întâmplă uneori că îl face să lupte și împotriva necazurilor, ca în viața aceasta să-i înmulțească durerile, iar la ieșirea sufletului să-l dovedească necredincios din pricina lipsei de răbdare.27

·         Față de încercările care vin, mulți s-au împotrivit în multe chipuri. Dar fără rugăciune și pocăință, nimeni n-a scăpat de asuprire. (Marcu Ascetul)43

·         Cele rele își primesc puterea una de la alta; de asemenea și cele bune cresc una prin alta și pe cel părtaș de ele îl mână și mai mult înainte. (Marcu Ascetul)43

·         Diavolul nu disprețuiește păcatele cele mici, căci altfel nu poate conduce spre cele mai mari. (Marcu Ascetul)27

·         Nimic n-a folosit cel ce s-a lepădat de toate și se îndulcește cu patima. Căci ceea ce făcea prin avuție, face și acum neavând nimic. De asemenea cel ce se înfrânează, dacă agonisește avere, e frate la cuget cu cel de mai înainte; căci lor este aceeași pentru plăcerea din cuget, iar tatăl este altul pentru deosebirea patimii. (Marcu Ascetul)41

·         Este câte unul care-și taie o patimă pentru o plăcere. și poate că unul ca acesta nu-și dă seama el însuși de sine, ostenindu-și prostește. (Marcu Ascetul)10

·         Pricina a tot păcatul este slava deșartă și plăcerea. Cel ce nu le urăște pe acestea nu va dezrădăcina patima. „Rădăcina tuturor relelor s-a zis că este că este iubirea de argint”, dar și aceasta e vădit că se susține prin acelea. Mintea devine oarbă prin aceste trei patimi: prin iubirea de argint, prin slava deșartă și prin plăcere. Câteștreile sunt, după Scriptură, fiicele lipitoarei, fiind iubite de necumpătare cu iubire de maică. Cunoștința și credința, tovarășele firii noastre, nu sunt tocite prin nimic altceva ca prin acelea. Mânia, furia, războaiele, uciderile și tot pomelnicul relelor din pricina lor au prins atâta putere între oameni. Iubirea de argint, slava deșartă și plăcerea trebuie urâte ca niște mame ale relelor și ca niște mame vitrege ale virtuților. (Marcu Ascetul)27

·         Cel ce nu cunoaște adevărul nu poate nici crede cu adevărat. Căci cunoștința naturală premerge credinței. (Marcu Ascetul)7

·         Precum celor ce s-au hrănit fără socoteală le folosește absintul amar, așa celor cu purtări păcătoase le e de folos să pătimească rele. Căci leacurile acestea pe cei dintâi urmează îi face sănătoși, iar pe ceilalți îi pregătesc spre pocăință. (Marcu Ascetul)39

·         De nu vrei să pătimești răul să nu vrei nici să-l faci, pentru că lucrul dintâi urmează neapărat celui de al doilea. „Căci ce seamănă fiecare, aceea va și secera”. Semănând de bună voie cele rele și secerându-le fără de voie, trebuie să ne minunăm de dreptatea lui Dumnezeu. Dar fiindcă s-a rânduit o vreme oarecare între semănat și seceriș, nu credem în răsplată. (Marcu Ascetul)27

·         Păcătuind, să nu învinovățești fapta, ci gândul. Căci dacă mintea nu o lua înainte, nu i-ar fi urmat trupul. (Marcu Ascetul)28

·         E mai rău cel ce săvârșește răul într-ascuns decât cei ce săvârșesc nedreptate pe față. Pentru aceasta, acela se va și munci mai rău. Cel ce împletește viclenii și face răul într-ascuns este, după Scriptură, „șarpe ce șade în cale în cale și mușcă copita calului”. (Marcu Ascetul)27

·         Precum nu se îngăduie apa și focul laolaltă, așa nu se îngăduie întreolaltă apărarea și smerenia. (Marcu Ascetul)45

·         Cel care cere iertare de păcate iubește smerenia cugetului. Iar cel ce osândește pe altul își pecetluiește relele sale. (Marcu Ascetul)45

·         De vrei să te mântuiești, iubește cuvântul adevărat și nu lepăda niciodată, fără judecată, mustrarea. Un cuvânt adevărat a schimbat puii de năpârci și le-a arătat să fugă de mânia ce va să vie. (Marcu Ascetul)43

·         Cel ce primește cuvintele adevărului primește pe Dumnezeu Cuvântul. Căci zice: „Cel ce vă primește pe voi pe Mine mă primește”. (Marcu Ascetul)7

·         Slăbănogul pogorât prin acoperiș este păcătosul mustrat de credincioși pentru Dumnezeu, și care primește iertarea pentru credința acelora. (Marcu Ascetul)43

·         Mai bine este a ne ruga cu evlavie pentru aproapele, decât a-l mustra pentru tot lucrul. (Marcu Ascetul)11

·         Cel ce se pocăiește așa cum se cuvine e luat în râs de nebuni. Dar aceasta să-i fie semn de bună plăcere la Dumnezeu. (Marcu Ascetul)33

·         „Cel ce se luptă, se înfrânează de la toate”; și nu se odihnește până nu va pierde Domnul sămânța din Babilon. (Marcu Ascetul)38

·         Gândește-te că patimile de ocară sunt douăsprezece. Dacă iubești cu voia pe una din ele, aceea va umplea locul celor unsprezece. (Marcu Ascetul)27

·         Păcatul este foc ce arde. Cu cât înlături materia, cu atât se stinge, și cu cât adaugi, va arde mai mult. (Marcu Ascetul)27

·         De ai fost înălțat prin laude, așteaptă ocara. Căci zice: „Cel ce se înalță pe sine, umili-se-va”. (Marcu Ascetul)45

·         Obișnuința, care o ia înaintea voii și a cunoștinței, este amintirea fără de voie a păcatelor de mai-nainte. La cel ce se nevoiește, ea e împiedicată să înainteze până la patimă; iar la cel biruitor e răpusă până la momeală. (Marcu Ascetul)27

·         Atacul (momeala) este o mișcare fără imagini a inimii, care e prinsă îndată de cei încercați, ca într-o strungă. Acolo unde se ivesc chipuri în gând, s-a produs consimțirea. Căci mișcarea fără chipuri este un atac nevinovat. Câte unul fuge și de acestea ca bușteanul din foc; dar câte unul nu se întoarce până nu arde cu flacără. (Marcu Ascetul)28

·         Nu zi: „Nu vreau și vine”, căci cu siguranță dacă nu iubești lucrul însuși, iubești pricinile lui. (Marcu Ascetul)27

·         Cel ce caută lauda e supus patimii și cel ce se plânge de necaz iubește plăcerea. (Marcu Ascetul)27

·         Gândul celui împătimit de plăcere oscilează ca o cumpănă. Aici plânge și se tânguiește pentru păcate, aici se luptă cu aproapele și i se împotrivește apărându-și plăcerile. (Marcu Ascetul)27

·         Cel ce le cearcă toate și reține binele va fugi pe urmă de tot răul. (Marcu Ascetul)43

·         Bărbatul îndelung răbdător are multă cumințenie; asemenea și cel ce-și apropie urechea de cuvintele înțelepciunii. (Marcu Ascetul)43

·         Celui învârtoșat la inimă nu-i folosește cuvântul unei cunoștințe mai subțiri, pentru că dacă nu e înfricat, nu primește durerile pocăinței. (Marcu Ascetul)7

·         Pe omul puternic să nu-l mustri pentru slavă deșartă, ci arată-i viitoarea necinste. Căci în acest chip cel cuminte poate fi mustrat fără greutate. (Marcu Ascetul)43

·         Cel ce urăște mustrarea, se supune patimii cu voia; iar cel ce o iubește va lupta și cu obișnuința. (Marcu Ascetul)43

·          Nu voi să auzi răutățile străine; căci printr-o asemenea voință de-a auzi se sapă și în tine trăsăturile răutăților. (Marcu Ascetul)29

·         Dacă îți intră în urechi cuvinte urâte, mânie-te pe tine și nu pe cel ce le grăiește. Căci dacă urechea e rea, rău e și cel care o poartă. (Marcu Ascetul)29

·         Dacă cineva se nimerește între oamenii care grăiesc deșertăciuni, să se socotească pe sine însuși vinovat de asemenea cuvinte; chiar dacă nu are vreo vină proaspătă, are vreuna mai veche. (Marcu Ascetul)27

·         Necazurile de acum pune-le alăturea cu bunătățile viitoare și nicicând descurajarea nu-ți va moleși nevoința. (Marcu Ascetul)39

·         Când, pentru vreo binefacere trupească, lauzi pe vreun om ca bun, uitând de Dumnezeu, același om pe urmă ți se va arăta că e rău. (Marcu Ascetul)43

·         Primește împletirea celor bune și a celor rele, cu gând egal; și Dumnezeu va netezi neegalitățile dintre lucruri. Neegalitatea gândurilor aduce schimbările stărilor proprii. Căci Dumnezeu a rânduit în chip potrivit ca să vie după cele de voie cele fără de voie. (Marcu Ascetul)39

·          Întâmplările sensibile sunt puii celor inteligibile, împlinind cele cuvenite după voia lui Dumnezeu. (Marcu Ascetul)43

·         Din inima împătimită de plăcere, răsar gânduri și cuvinte spurcate. Iar din fum cunoaștem materia, care mocnește înăuntru. (Marcu Ascetul)27

·         Zăbovește în cuget și nu vei osteni în încercări. Iar plecând de acolo, rabdă necazurile ce vin asupra-ți. (Marcu Ascetul)28

·         Roagă-te să nu-ți vie încercare; iar când vine, primește-o ca pe a ta, nu ca pe una străină. (Marcu Ascetul)39

·         Ia-ți gândul de la orice lăcomie și atunci vei putea să vezi uneltirile diavolului. (Marcu Ascetul)27

·         Cel ce zice că cunoaște toate meșteșugurile diavolului, se dă pe sine ca desăvârșit fără să știe nimic. (Marcu Ascetul)7

·         Când mintea iese din grijile trupești, vede, în măsura în care iese, lucrăturile vrăjmașilor. (Marcu Ascetul)27

·         Cel purtat de gânduri e orbit de ele. El vede lucrările păcatului, dar pricinile lor nu le poate vedea. (Marcu Ascetul)28

·         Se poate întâmpla ca unul, împlinind pe față o poruncă, să slujească în ascuns patimii și prin gânduri păcătoase să strice fapta bună. (Marcu Ascetul)10

·         Prinzându-te începutul vreunui păcat, nu zice: „nu mă va birui pe mine”. Căci întrucât ai fost prins, ai și fost biruit. (Marcu Ascetul)27

·         Nu voi să auzi de nenorocirea dușmanilor; căci cei ce ascultă cu plăcere asemenea cuvinte mănâncă roadele plănuirii lor. (Marcu Ascetul)3

·         Nu socoti că orice necaz vine peste oameni din pricina păcatelor, pentru că sunt unii bine plăcuți și totuși încercați. E drept că s-a scris: „Necuvioșii și nelegiuiții vor fi prigoniți”. Dar tot așa s-a scris: „Cei ce voiesc să trăiască cucernic în Hristos, prigoniți vor fi”. (Marcu Ascetul)39

·         În vreme de necaz, ia seama la momeala plăcerii. Căci întrucât alină năcazul e bine primită. (Marcu Ascetul)28

·         Unii numesc înțelepți pe cei ce deosebesc lucrurile sensibile, dar înțelepți sunt cei ce stăpânesc voile lor. (Marcu Ascetul)7

·         Înainte de dezrădăcinarea relelor, să nu asculți de inima ta; căci cele ce le are puse înăuntru, pe acelea caută să le și sporească. (Marcu Ascetul)28

·         Precum sunt șerpi ce se întâlnesc în păduri și alții care umblă prin case, așa sunt patimi ce se închipuiesc de către cuget, și altele care se lucrează cu fapta, măcar că se preschimbă unele într-altele. (Marcu Ascetul)27

·         Când vezi poftele ce zac înăuntru că se mișcă cu putere și cheamă mintea ce viețuiește în liniște, la vreo patimă, cunoaște că mintea s-a ocupat mai înainte cu acestea și le-a adus la faptă și le-a așezat în inimă. (Marcu Ascetul)28

·         Idolii conștienți (chipurile) din fața minții sunt mai răi și mai puternici. Dar cei gândiți sunt pricinuitorii și premergătorii celorlalți. (Marcu Ascetul)27

·         Este un păcat care stăpânește inima din pricina obișnuinței îndelungate; și este un alt păcat care ne războiește cugetarea prin lucrurile de fiecare zi. (Marcu Ascetul)27

·         Dumnezeu judecă faptele după intențiile lor. Căci zice: „Să-ți dea ție Domnul după inima ta”. (Marcu Ascetul)43

·         Cel ce nu stăruiește în cercetarea conștiinței nu vrea să primească nici ostenelile trupești pentru credință. (Marcu Ascetul)28

·         Conștiința e o carte naturală. Cel ce o citește cu fapta face experiența ajutorului dumnezeiesc. (Marcu Ascetul)43

·         Cel ce a cunoscut voia lui Dumnezeu și o împlinește după putere prin osteneli mici scapă de cele mari. (Marcu Ascetul)43

·         Cel ce vrea să biruiască ispitele fără rugăciune și răbdare, nu le va depărta de la sine, ci mai tare se va încâlci în ele. (Marcu Ascetul)27

·         Domnul e ascuns în poruncile Sale. și cei ce-L caută pe El, îl găsesc pe măsura împlinirii lor. (Marcu Ascetul)43

·         Iacob a făcut lui Iosif haină pestriță. Iar Domnul dăruiește celui blând cunoștința adevărului, precum s-a scris: „Domnul va învăța pe cei blânzi căile Sale” (Marcu Ascetul)3

·         Fă totdeauna binele după putere, iar în vremea lucrului mai mare, nu te întoarce spre cel mai mic căci „cel se întoarce înapoi nu este vrednic de Împărăția Cerurilor”. (Marcu Ascetul)43

·         Hristos a murit, după Scripturi, pentru păcatele noastre și celor ce îi slujesc bine le dăruiește slobozirea. Căci zice: „Bine, slugă bună și credincioasă, peste puține ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria Domnului tău”. (Marcu Ascetul)43

·         Dacă ești iubitor de învățătură, fă-te iubitor și de osteneală. Căci simpla cunoștință îngâmfă pe om. (Marcu Ascetul)7

·         Încercările care ne vin pe neașteptate ne învață cu bun rost, să fim iubitori de osteneală și ne atrag, chiar dacă nu vrem, la pocăință. (Marcu Ascetul)39

·         Necazurile care vin asupra oamenilor sunt roadele păcatelor proprii. Iar dacă le răbdăm prin rugăciune, ne vom bucura iarăși de venirea lucrurilor bune. (Marcu Ascetul)39

·         Unii oameni, fiind lăudați pentru virtute, s-au lăsat cuceriți de plăcere, iar plăcerea aceasta nutrită de slava deșartă au socotit-o mângâiere. Alții, mustrați pentru păcat, s-au umplut de durere și durerea cea spre folos au socotit-o lucrare a păcatului. (Marcu Ascetul)10

·         Toți aceia care, pentru faptul că se nevoiesc, disprețuiesc pe cei mai nebăgători de seamă, socotesc că se îndreaptă din fapte trupești. și toți cei care, rezemându-se pe simpla cunoștință, nesocotesc pe cei lipsiți de cunoștință, se găsesc cu mult mai neînțelepți decât aceia. (Marcu Ascetul)10

·         Adeseori, din negrija pentru fapte, se întunecă și cunoștința. Căci lucrurile, a căror împlinire a fost nesocotită, s-au șters în parte și din amintire. (Marcu Ascetul)7

·         Scriptura de aceea ne îndeamnă să dobândim cunoștința lui Dumnezeu, ca să-L slujim Lui cum se cuvine prin fapte. (Marcu Ascetul)7

·         Cel ce vrea să facă ceva și nu poate e socotit de către cunoscătorul de inimi, Dumnezeu, ca și când ar fi făcut. Iar aceasta trebuie să o înțelegem atât cu privire la cele bune, cât și la cele rele. (Marcu Ascetul)43

·         Când auzi Scriptura zicând că Dumnezeu „va răsplăti fiecăruia după faptele sale”, să nu înțelegi că e vorba de o vrednicie egală cu Gheena sau cu Împărăția, ci că Hristos va răsplăti faptele necredinței în El sau ale credinței, nu ca un schimbător care cântărește prețul lucrurilor de schimb, ci ca Dumnezeu, Ziditorul și Răscumpărătorul nostru. (Marcu Ascetul)43

·         Este o poruncă restrânsă și este alta cuprinzătoare. Prin cea dintâi, se poruncește să dăm o parte din ceea ce avem celui ce n-are; printr-a doua, se poruncește lepădarea de toate avuțiile. (Marcu Ascetul)43

·         Este o lucrare a harului, necunoscută celui slab la minte; și este o altă lucrare a păcatului, care semănă cu adevărul. Dar e bine să nu cercetăm prea stăruitor aceste lucruri, ca să nu rătăcim. Ci toate să le aducem, prin nădejde, lui Dumnezeu, căci el știe folosul amândurora. (Marcu Ascetul)10

·         Cel ce vrea să străbată marea spirituală rabdă îndelung, cugetă smerit, veghează și se înfrânează. De se va sili să treacă fără acestea patru, se va tulbura cu inima. Liniștirea e reținerea de la rele, iar de-și va lua cineva cu sine și cele patru virtuți, pe lângă rugăciune, nu va avea alt ajutor mai sigur spre starea de nepătimire. Nu se poate liniști mintea fără trup, precum nu poate fi surpat zidul dintre ele, fără liniștire și rugăciune. (Marcu Ascetul)22

·         Nu există rugăciune desăvârșită fără o chemare a minții. Iar cugetul care strigă neîmprăștiat va fi auzit de Domnul. (Marcu Ascetul)40

·         Mintea care se roagă neîmprăștiat strâmtorează și frânge inima; iar „inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi”. (Marcu Ascetul)40

·         Dacă, în vreme ce te rogi, te copleșește trândăvia, sau ești supărat în diferite chipuri de păcat, adu-ți aminte de moarte și de muncile înfricoșate. Dar e mai bine să te lipești de Dumnezeu prin rugăciune și nădejde, decât să te gândești la lucruri dinafară, chiar dacă sunt de folos. (Marcu Ascetul)40

·         Nici una din virtuți nu deschide singură, prin sine, ușa firii noastre, dacă nu sunt împletite toate întreolaltă. (Marcu Ascetul)43

·         Nu e înfrânat cel ce se nutrește cu gânduri. Căci chiar de sunt folositoare, nu-s mai folositoare ca nădejdea. (Marcu Ascetul)28

·         Păcat spre moarte este tot păcatul nepocăit. Chiar de s-ar ruga un Sfânt pentru un asemenea păcat al altuia, nu e auzit. (Marcu Ascetul)27

·         Dacă suntem datori să facem în fiecare zi toate câte le are firea noastră bune, ce vom da lui Dumnezeu în schimb, pentru relele pe care le-am făcut mai înainte? Orice prisos de virtute am adăuga astăzi, el e o dovadă a negrijii trecute, nu e un drept de răsplată. (Marcu Ascetul)43

·         Tulburarea de bunăvoie fie a minții, fie a trupului, o sporește pe cealaltă, cea a minții pe cea trupească și cea a trupului pe cea a minții. Căci împreunarea lor dă naștere unui rău și mai mare. (Marcu Ascetul)28

·         Mare virtute e a răbda cele ce vin asupra noastră și a iubi pe cei ce ne urăsc, după cuvântul Domnului. (Marcu Ascetul)11 39

·         Dovada iubirii nefățărite e iertarea nedreptăților. (Marcu Ascetul)11

·         Nu pot fi iertate din inimă greșelile cuiva, fără cunoștință adevărată. Căci aceasta îi arată fiecăruia toate greșelile câte le face. (Marcu Ascetul)7

·         Nu vei pierde nimic din tot ce vei ierta pentru Domnul, căci la timpul cuvenit îți vor veni înmulțite. (Marcu Ascetul)11

·         Dacă fapta rău plănuită îi este stricăcioasă oricui, cu mult mai mult celor ce nu au grijă de amănuntele ei. (Marcu Ascetul)43

·         Ostenelilor pentru evlavie le urmează mângâierea. Iar aceasta o cunoaștem prin legea lui Dumnezeu și prin conștiință. (Marcu Ascetul)38

·         Unul a primit un gând și l-a ținut fără multă socoteală. Altul l-a primit și l-a confruntat cu adevărul. E de întrebat care dintre ei a lucrat cu mai multă evlavie? (Marcu Ascetul)28

·         Răbdarea necazurilor e semnul cunoștinței adevărate; la fel neînvinovățirea oamenilor pentru nenorocirile tale proprii. (Marcu Ascetul)39

·         Dacă vei înțelege ce zice Scriptura, că „în tot pământul stăpânesc judecățile lui Dumnezeu”, orice întâmplare ți se va face învățător spre cunoștința de Dumnezeu. (Marcu Ascetul)39

·         Când suferi vreo ocară de la oameni, cugetă îndată la slava ce-ți va veni de la Dumnezeu. și ocara te va lăsa neîntristat și netulburat; iar slava credincios și nesupus osândei, când va veni. (Marcu Ascetul)39

·         Nu respinge învățătura, chiar dacă ești foarte cuminte. Căci iconomia lui Dumnezeu e mai folositoare ca înțelepciunea noastră. (Marcu Ascetul)6

·         Când inima e mișcată de vreo plăcere de la locul ostenelilor de bunăvoie devine anevoie de reținut, asemenea unui bolovan foarte greu, ce se rostogolește la vale. (Marcu Ascetul)27

·         Precum un vițel nedeprins, alergând după iarbă, ajunge la un loc mărginit de prăpăstii din amândouă părțile, la fel se află sufletul pe care gândurile l-au desfăcut pe-ncetul de locul său. (Marcu Ascetul)28

·         Când mintea, dobândind bărbăție în Domnul, desface sufletul de obișnuințe învechite, atunci inima e chinuită de minte și de patimă, ca de niște călăi, care o trag încoace și încolo. (Marcu Ascetul)28

·         Precum cei ce plutesc pe mare rabdă cu plăcere arsura soarelui, la fel cei ce urăsc păcatul iubesc mustrarea. Pentru că cea dintâi se împotrivește vântului, cea de-a doua patimilor. (Marcu Ascetul)39

·         Precum fuga în timpul iernii sau Sâmbăta aduce durere trupului și întinare sufletului, la fel răscoala patimilor în trupul îmbătrânit și în sufletul sfințit. (Marcu Ascetul)27

·         Când sufletul care a păcătuit nu primește necazurile ce vin asupra-i, atunci îngerii zic despre el: „Am doftorit Babilonul și nu s-a vindecat”. (Marcu Ascetul)39

·         Mintea, care a uitat de cunoștința adevărată, se luptă pentru cele protivnice, ca pentru unele ce-i sunt de folos. (Marcu Ascetul)7

·         De vin asupra noastră gânduri fără voie, să fim siguri că iubim cauzele lor; iar de vin gânduri cu voie, iubim și lucrurile spre care se îndreaptă. (Marcu Ascetul)28

·         Părerea de sine și îngâmfarea sunt pricini ale hulirii; iar iubirea de argint și slava deșartă sunt pricini ale neîndurării și ale fățărniciei. (Marcu Ascetul)27

·         Când diavolul vede că mintea s-a rugat din inimă, aduce ispite mari și răutăcios uneltite. Căci nu vrea să stingă virtuți mici prin ispite mari. (Marcu Ascetul)27

·         Un gând care zăbovește arată împătimirea omului. Iar dacă e alungat repede, arată război și împotrivire. (Marcu Ascetul)28

·         Atâta adevăr se cuprinde în cunoștința fiecăruia, câtă siguranță îi dau blândețea, smerenia și dragostea. (Marcu Ascetul)43

·         Roagă-te stăruitor la orice lucru, ca unul ce nu poți face nimic fără ajutorul lui Dumnezeu. (Marcu Ascetul)40

·         Rugăciunea neîmprăștiată e semn de iubire față de Dumnezeu la cel ce stăruie în ea. Negrija de ea și împrăștierea ei e dovada iubirii de plăceri. (Marcu Ascetul)28 40

·         Cel ce priveghează, rabdă și se roagă nestrâmtorat, se împărtășește în chip vădit de Duhul Sfânt. Iar cel ce e strâmtorat în acestea, dar rabdă totuși cu voia, primește și el îndată ajutor. (Marcu Ascetul)43

·         O poruncă se vădește mai aleasă ca alta. De aceea există și o credință mai sigură ca altă credință. (Marcu Ascetul)10

·         Bine este să folosim prin cuvinte pe cei care întreabă; dar mai bine e să conlucrăm cu ei prin rugăciune și virtute. Căci cel ce, prin acestea, se aduce pe sine la Dumnezeu, ajută și aproapelui. (Marcu Ascetul)38

·         Dacă vrei să-l folosești fără vorbă multă pe iubitorul de învățătură, îndeamnă-l la rugăciune, la credință dreaptă și la răbdarea necazurilor. Căci prin acestea se dobândesc toate celelalte virtuți. (Marcu Ascetul)43

·         Tuturor relelor le premerge neștiința; iar a doua după neștiință e necredința.7

·         Fugi de ispită prin răbdare și prin rugăciune. Căci dacă i te împotrivești fără acestea, vine asupră-ți și mai năvalnic. (Marcu Ascetul)27

·         Cel blând pentru Dumnezeu e mai înțelept decât cei înțelepți și cel smerit cu inima e mai puternic decât cei puternici. Căci ei poartă jugul lui Hristos întru cunoștință. (Marcu Ascetul)43

·         Toate câte le grăim sau le săvârșim fără rugăciune ni se arată pe urmă sau greșite sau vătămătoare, și ne dovedesc lipsiți de cunoștință prin lucrurile care urmează. (Marcu Ascetul)40

·         Precum celui ce se pocăiește îi e străină cugetarea semeață, așa celui ce păcătuiește de bunăvoie îi e cu neputință cugetarea smerită. (Marcu Ascetul)45

·         Ceea ce e casa văzută pentru aerul obișnuit, aceea este mintea rațională pentru harul dumnezeiesc. Cu cât scoți mai mult materia afară, cu atât mai mult năvălește acela înăuntru; și cu cât o mâni pe aceasta, mai mult înăuntru, cu atât mai mult se retrage acela. Materia casei sunt vasele și mâncările; iar materia minții slava deșartă și plăcerea. (Marcu Ascetul)27

·         Celui ce flămânzește pentru Hristos harul i se face hrană; celui ce însetează băutură preadulce; celui ce tremură de frig haină; celui ostenit odihnă; celui ce se roagă deplină încredințare; celui ce plânge mângâiere. (Marcu Ascetul)6

·         Cel ce urăște patimile smulge pricinile lor. Iar cel ce se supune pricinilor e războit de patimi, chiar dacă nu vrea. (Marcu Ascetul)27

·         Rădăcinile gândurilor sunt păcatele văzute, pe care le săvârșim cu mâinile, cu picioarele și cu gura. (Marcu Ascetul)28

·         Nu poate sta de vorbă cu patima în minte cel ce nu iubește pricinile ei. (Marcu Ascetul)28

·         Cel care, disprețuit fiind de cineva, nu se gâlcevește cu cel ce-l disprețuiește, nici cu cuvântul, nici cu gândul, a dobândit cunoștință adevărată și arată credință tare Stăpânului. Deci nici cel ce nedreptățește nu ajunge la vreun prisos, nici cel nedreptățit nu e lipsit de ceva, omul trece ca o umbră, și deci în deșert se tulbură. (Marcu Ascetul)3

·         Când vezi pe cineva îndurerat de multe ocări, cunoaște că, după ce s-a umplut de gânduri de-ale slavei deșarte, seceră acum cu scârbă spicele semințelor din inimă. (Marcu Ascetul)44

·         Cel ce s-a bucurat de plăcerile trupești mai mult decât trebuie, va plăti prisosul cu osteneli însutite. (Marcu Ascetul)43

·         Mai marele e dator să spună supusului ceea ce e dator să facă; iar dacă nu e ascultat, să-i vestească venirea relelor. (Marcu Ascetul)30

·         Cel ce este nedreptățit de cineva și nu cere de la cel ce l-a nedreptățit ceea ce i se datorează, crede, cu privire la partea aceea, lui Hristos, și va lua însutit în veacul acesta și va moșteni viața veșnică. (Marcu Ascetul)39

·         Aducerea aminte de Dumnezeu face să se nască în inimă osteneala și durerea pentru cinstirea lui; și tot cel ce uită de Dumnezeu caută plăcerea și fuge de durere. (Marcu Ascetul)13

·         Nu zice că cel izbăvit de patimi nu mai poate avea necazuri. Căci chiar dacă nu pentru el, e dator totuși să aibă necazuri pentru aproapele. (Marcu Ascetul)39

·         Când vrăjmașul are în stăpânire multe zapisuri de ale păcatelor uitate, îl silește pe datornic să le săvârșească și prin aducerea aminte, folosindu-se cu viclean meșteșug de legea păcatului. (Marcu Ascetul)27

·         Dacă vrei să-ți amintești neîncetat de Dumnezeu, nu respinge necazurile ca nedrepte, ci rabdă-le ca pe unele ce vin după dreptate. Căci răbdarea lor trezește și înviorează amintirea prin fiecare întâmplare. Iar respingerea lor micșorează durerea și osteneala spirituală a inimii și prin aceasta produce uitarea. (Marcu Ascetul)39

·         Dacă vrei ca Domnul să-ți acopere păcatele, să nu-ți arăți oamenilor virtuțile. Căci ceea ce facem noi cu acestea aceea face Dumnezeu cu acelea. Ascunzându-ți virtutea, nu te mândri, ca și când ai împlini dreptatea. Căci dreptatea nu stă numai în a ascunse cele frumoase, ci și în a nu gândi nimic din cele oprite. (Marcu Ascetul)45

·         Nu te bucura când faci bine cuiva, ci când rabzi dușmănia care urmează, fără a pune la inimă răul. Căci precum urmează nopțile zilelor, așa urmează răutățile binefacerilor. (Marcu Ascetul)39

·         În durerile fără voie se ascunde mila lui Dumnezeu, care atrage la pocăință pe cel ce le rabdă și izbăvește de muncile veșnice. (Marcu Ascetul)39

·         Frica Gheenei și dragostea Împărăției dau puterea de a răbda necazurile. Iar aceasta nu vine de la noi înșine, ci de la Cel ce cunoaște gândurile noastre. (Marcu Ascetul)16 17

·         Să nu zici: cum se va deda săracul plăcerii, neavând cele ce o pricinuiesc? Căci cineva poate să se dedea plăcerii prin gânduri, în chip și mai ticălos. (Marcu Ascetul)27

·         Cunoștința lucrurilor crește în proporție cu împlinirea poruncilor; iar cunoașterea adevărului, pe măsura nădejdii în Hristos. (Marcu Ascetul)7

·         Cine înțelege ceea ce a spus în chip tainic sfântul Pavel, că lupta noastră e împotriva duhurilor răutății, vă înțelege și parabola Domnului, prin care a arătat că trebuie să ne rugăm neîncetat și să nu ne lenevim. (Marcu Ascetul)27

·         Legea poruncește figurat să lucrăm șase zile, iar a șaptea să ne odihnim. Lucrarea sufletului stă în facerea de bine prin bani și lucruri. Iar odihna lui, în a vinde toate și a le da săracilor, după cuvântul Domnului. și cel ce ajuns astfel la odihnă prin lepădarea de averi, petrece în nădejdea mintală. La această odihnă ne îndeamnă și Pavel să intrăm cu sârguință, zicând: „Să ne silim să intrăm la această odihnă”. Acestea le-am spus, nu nesocotind cele viitoare, nici hotărând că aici este răsplata obștească, ci fiindcă trebuie să avem întâi harul Duhului Sfânt lucrând în inimă și apoi să intrăm, pe măsura vredniciei noastre, în Împărăția Cerurilor. Acesta descoperind-o și Domnul a zis: „Împărăția Cerurilor este înăuntrul vostru!” Dar a spus-o și Apostolul: „Credința e adeverirea celor nădăjduite”; și iarăși: „Alergați așa să o luați”; și iarăși: „Cercetați-vă pe voi înșivă de sunteți în credință. Sau nu cunoașteți că Iisus Hristos locuiește în voi? Afară numai dacă nu sunteți creștini netrebnici.” (Marcu Ascetul)41

·         Păcatele de odinioară, pomenite special după chipul lor, vatămă pe cel cu bună nădejde. Căci dacă îi apar în cuget însoțite de întristare, îl desfac de nădejde, iar dacă i se zugrăvesc fără întristare, își întipăresc din nou vechea întinăciune. (Marcu Ascetul)10

·         Când mintea, prin lepădarea de sine, se ține stând numai de gândul nădejdii, vrăjmașul, sub motiv de mărturisire, îi zugrăvește păcatele de mai înainte, ca să stârnească din nou patimile uitate prin harul lui Dumnezeu și, pe nebăgate de seamă, să facă pe om nedrept. Căci făcând vrăjmașul acesta, de va fi omul luminat și urâtor de patimi, se va întuneca, tulburându-se pentru cele făcute. Iar de va fi încă încețoșat și iubitor de plăceri, va zăbovi desigur în convorbirea pătimașă cu momelile, încât amintirea aceasta nu-i va fi o mărturisire, ci început de păcătuire. (Marcu Ascetul)10

·         Dacă vrei să aduci lui Dumnezeu mărturisire fără osândă, nu pomeni special, după chipul lor, greșelile, ci rabdă cu bărbăție urmările lor. (Marcu Ascetul)28

·         Întâmplările dureroase vin asupra noastră pentru păcatele făcute mai-nainte, fiecare greșeală aducând după sine ceea ce se leagă de firea ei. (Marcu Ascetul)39

·         Cel ce cunoaște și știe adevărul nu se mărturisește lui Dumnezeu prin amintirea celor săvârșite, ci prin răbdarea celor ce vin pe urmă asupra lui. (Marcu Ascetul)39

·         Când respingi durerea și ocara, nu făgădui că te vei pocăi prin alte virtuți. Căci slava deșartă și fuga de dureri obișnuiesc să slujească păcatului chiar și prin cele de-a dreapta (prin virtuți). (Marcu Ascetul)39

·         Orice plăcere trupească vine dintr-o lenevire de mai-nainte. Iar lenevia se naște din necredință. (Marcu Ascetul)27

·         Cel ce zace sub păcat nu poate birui singur cugetul trupesc. Căci ațâțarea se mișcă fără odihnă în mădularele sale. (Marcu Ascetul)27

·         De suntem pătimași, trebuie să ne rugăm și să ne supunem. Căci de abia cu ajutor ne putem război cu obișnuințele păcatului. Cel ce-și lovește voia cu supunerea și cu rugăciunea este luptător cu bun meșteșug, vădind lupta mintală pe care o poartă, prin reținerea de la cele supuse simțurilor. (Marcu Ascetul)43

·         Când vezi doi răi, având dragoste unul față de altul, cunoaște că fiecare ajută să se împlinească voia celuilalt. (Marcu Ascetul)10

·         Cel ce cugetă semeț și cel ce iubește slava deșartă se însoțesc cu plăcere unul cu altul. Căci cel dintâi laudă pe iubitorul de slavă deșartă, care-i cade înainte slugarnic; iar celălalt mărește pe cel cu cuget semeț, care-l laudă într-una. (Marcu Ascetul)44

·         Bine este să ținem porunca cea mai cuprinzătoare și să nu ne îngrijim de nimic în parte, ca astfel să nu trebuiască nici să ne rugăm pentru ceva aparte, ci să cerem numai împărăția lui Dumnezeu, după cuvântul Domnului. Iar dacă ne îngrijim de fiecare trebuință, suntem datori să ne și rugăm pentru fiecare. Căci cel ce face sau se îngrijește de ceva fără rugăciune nu se află pe drumul cel bun care duce spre sfârșitul lucrului. Aceasta e ceea ce a spus Domnul: „Fără mine nu puteți face nimic”. (Marcu Ascetul)40

·         Cel ce primește reaua pătimire și necinstea pentru adevăr umblă pe calea apostolilor, luând crucea și încingându-se cu lanțuri. Iar cel ce încearcă să aibă grijă de inima sa fără acestea, rătăcește cu mintea și cade în ispitele și cursele diavolului. (Marcu Ascetul)39

·         Nu poate birui cel ce se războiește nici gândurile rele, fără să biruiască pricinile lor, nici pricinile fără gânduri. Căci când răpunem pe una în parte, nu peste mult suntem prinși prin cealaltă de către amândouă. (Marcu Ascetul)28

·         Când află diavolul pe un om, prins fără trebuință de cele trupești, mai întâi îi răpește trofeele cunoștinței, pe urmă îi taie nădejdea în Dumnezeu cum i-ar tăia capul. (Marcu Ascetul)27

·         Dacă ocupi vreodată poziția întărită a rugăciunii curate, nu primi în acea vreme cunoștința lucrurilor, ridicată în fața ta de vrăjmașul, ca să nu pierzi ceea ce e mai de preț. Căci mai bine este să-l săgetăm cu săgețile rugăciunii, stând închiși în cetățuia noastră, decât să stăm de vorbă cu el, care ne aduce daruri, uneltind să ne desfacă de rugăciunea împotriva lui. (Marcu Ascetul)40

·         Cunoștința lucrurilor folosește omului în vreme de ispită și de trândăvie. Dar în vreme de rugăciune îl păgubește. (Marcu Ascetul)7

·         Dacă ți s-a rânduit să înveți întru Domnul și nu ești ascultat, întristează-te cu mintea, dar nu te tulbura la arătare. Căci întristându-te nu vei fi osândit cu cel neascultător. Dar tulburându-te, vei fi ispitit prin același lucru. (Marcu Ascetul)30

·         În vremea tâlcuirii, să nu ascunzi cele ce privesc pe cei de față, povestindu-le lucrurile cuviincioase și vrednice de laudă mai lămurit, iar pe cele greu de auzit, mai acoperit. (Marcu Ascetul)30

·         Celui ce nu se află în ascultarea ta să nu-i aduci greșeala în față. Căci aceasta ține mai mult de stăpânire, decât de sfătuire. (Marcu Ascetul)30

·         Cele spuse la plural se fac tuturor de folos, arătând fiecăruia în cunoștință cele ale sale. (Marcu Ascetul)30

·         Cel ce vorbește drept e dator și el să fie plin de mulțumire, ca unul ce primește cuvintele de la Dumnezeu. Căci adevărul nu este al celui ce grăiește, ci al lui Dumnezeu, care i-l dăruiește. (Marcu Ascetul)30

·         Nu te gâlcevi cu cei care nu ți-au făcut mărturisire de supunere, când se împotrivesc adevărului, ca să nu-ți stârnești ura, cum zice Scriptura. (Marcu Ascetul)30

·         Acela care cedează ucenicului când se împotrivește unde nu trebuie, îl rătăcește în privința acelui lucru și-l pregătește să nesocotească rânduielile supunerii. (Marcu Ascetul)30

·         Cel ce sfătuiește sau mustră întru frica lui Dumnezeu pe acela care păcătuiește își câștigă sie-și virtutea opusă greșelii. Iar cel ce ține minte răul și osândește cu răutate cade în aceeași patimă, după legea duhovnicească. (Marcu Ascetul)30

·         Cel ce a învățat bine legea se teme de legiuitor; iar temându-se de El se ferește de tot răul. (Marcu Ascetul)7

·         Nu vorbi cu două limbi, într-un fel arătându-te cu cuvântul și într-alt fel aflându-te cu conștiința. Căci pe unul ca acesta Scriptura îl pune sub osândă. (Marcu Ascetul)47

·         Adeseori cel ce spune adevărul e urât de cei fără de minte, după Apostol. Iar cel fățarnic este iubit. Dar nici una dintre aceste răsplăți nu ține multă vreme. Căci Domnul va răsplăti fiecăruia, la vremea sa, ceea ce trebuie. (Marcu Ascetul)43

·         Cel ce voiește să înlăture relele viitoare e dator să poarte cu plăcere pe cele de acum. Căci astfel împăcându-se înțelepțește cu lucrurile, va ocoli prin dureri mici pedepse mari. (Marcu Ascetul)39

·         Împrejmuiește-ți cuvântul cu întărituri dinspre partea laudei de sine și cugetul dinspre partea înaltei păreri despre tine, ca nu cumva cedând să faci cele dimpotrivă. Căci binele nu se săvârșește numai de către om, ci și de către Dumnezeu, atotvăzătorul. (Marcu Ascetul)45

·         Gândurile fără de voie răsar din păcatul de mai înainte; iar cele cu voia, din voința liberă. De aceea, cele din urmă sunt pricinile celor dintâi. (Marcu Ascetul)28

·         Gândurilor rele neintenționate le urmează întristarea. De aceea și dispar degrabă. Iar celor intenționate le urmează bucurie. De aceea cu anevoie ne izbăvim de ele. (Marcu Ascetul)28

·         Cel ce nu cunoaște judecățile lui Dumnezeu merge cu mintea pe un drum înconjurat de amândouă părțile de prăpăstii și ușor de răsturnat de orice vânt. Când e lăudat, se umflă de mândrie; când e dojenit, se oțărește; când îi merge bine, își pierde cuviința; când ajunge în suferințe, se tânguiește; de înțelege ceva caută numaidecât să arate; când nu înțelege, se face că înțelege; dacă e bogat, se îngâmfă; dacă e sărac, se face că nu e; când se satură, e plin de îndrăzneală; când postește, se umple de slavă deșartă; cu cei ce-l mustră se ia la ceartă; iar pe cei ce-l iartă îi socotește proști. Dacă, prin urmare, cineva n-a dobândit, prin harul lui Hristos, cunoștința adevărului și frica de Dumnezeu, se rănește cumplit nu numai de patimi, ci și de alte întâmplări. (Marcu Ascetul)7

·         Când vrei să descurci un lucru încurcat, caută în privința lui ce place lui Dumnezeu, și vei afla dezlegarea folositoare. (Marcu Ascetul)43

·         Când Dumnezeu binevoiește să se facă un lucru, toată zidirea ajută să se împlinească. Dar când El nu binevoiește, se împotrivește și zidirea. (Marcu Ascetul)6

·         Cel ce se împotrivește necazurilor se războiește fără să știe cu porunca lui Dumnezeu. Iar cel ce le primește întru cunoștință adevărată, acela rabdă pe Domnul, cum zice Scriptura. (Marcu Ascetul)39

·         După ce a venit încercarea, nu întreba de ce, sau prin cine a venit, ci cum să o porți cu mulțumire, fără întristare și fără pomenirea răului. (Marcu Ascetul)39

·         Dacă Petru n-ar fi rămas fără izbândă în pescuitul de noapte, nu ar fi izbândit în cel de zi. și dacă Pavel nu și-ar fi pierdut vederea ochilor, nu ar fi câștigat-o pe cea a minții. Iar dacă ștefan nu ar fi fost batjocorit ca hulitor, nu ar fi văzut pe Dumnezeu, când i s-au deschis cerurile. (Marcu Ascetul)39

·         Precum lucrarea pentru Dumnezeu e virtute, așa necazul împotriva așteptării se numește încercare. (Marcu Ascetul)39

·         Tot necazul vădește aplecare voinței, dându-i acestuia prilej să încline fie la dreapta, fie la stânga. De aceea necazul ce se întâmplă să vină se numește încercare, dând celui ce se împărtășește de el cunoștința voilor sale ascunse. (Marcu Ascetul)39

·         Înțelepciunea nu stă numai în a cunoaște adevărul din înălțimea naturală, ci și în a răbda răutatea celor ce ne fac nedreptate, ca pe a noastră proprie. Căci cei ce rămân la cea dintâi se umflă de mândrie; iar cei ce au ajuns la a doua au dobândit smerenie în cugetare. (Marcu Ascetul)7

·         De vrei să nu fii muncit de gânduri rele, primește umilirea sufletului și necazul trupului. Iar aceasta nu numai în parte, ci în toată vremea, locul și lucrul. Cel ce se lasă povățuit de bună voie prin necazuri, nu va fi stăpânit de gândurile fără de voie. Iar cel ce nu primește pe cele dintâi, va deveni, chiar dacă nu vrea, robul celor de al doilea. (Marcu Ascetul)27 39

·         Dacă ești nedreptățit și ți se înăsprește inima, nu te întrista, căci cu bun rost a fost pus în mișcare ceea ce ți s-a întâmplat. Ci bucurându-te, alungă gândurile care răsar, știind că, biruindu-le de la primul atac, va fi biruit împreună cu ele și răul după ce a fost pus în mișcare; dar dacă gândurile continuă să se miște, și răul sporește. (Marcu Ascetul)39

·         Fără zdrobirea inimii, e cu neputință să ne izbăvim cu totul de păcat. Iar inima se zdrobește prin înfrânarea de la trei lucruri: de la somn, de la hrană și de la lenevirea trupească. Căci prisosința acestora sădește iubirea de plăcere; iar iubirea de plăcere primește gândurile rele. Pe de altă parte, ea se împotrivește atât rugăciunii, cât și slujirii cuvenite. (Marcu Ascetul)43

·         Toată încercarea se aseamănă cu un târg: cel ce știe să facă negustorie câștigă mult; iar cel ce nu știe suferă pagubă. (Marcu Ascetul)39

·         Pe cel ce nu ascultă de un cuvânt nu-l sili cu ceartă; ci câștigul pe care el l-a lepădat, adună-ți-l ție. Căci hotărârea de a nu pune răul la inimă îți va folosi mai mult decât îndreptarea lui. (Marcu Ascetul)3

·         Când vătămarea ce izvorăște de la unul se întinde la mulți, nu trebuie să ai îndelungă răbdare, nici să cauți folosul tău, ci al celor mulți, ca să se mântuiască. Căci e mai folositoare virtutea multora, decât cea a unuia. (Marcu Ascetul)30

·         De va cădea cineva în orice fel de păcat și nu se va întrista pe măsura greșelii, cu ușurință va cădea iarăși în aceeași cursă. (Marcu Ascetul)33

·         Cel ce nu se lasă povățuit de poruncile și de îndemnurile Scripturii va fi mânat înainte de biciul calului și de boldul asinului. Iar de se va împotrivi și acestora, i se vor strânge fălcile în zăbale și frâu. (Marcu Ascetul)39

·         Nu încerca să folosești prin mustrări pe cel ce se laudă cu virtuțile, fiindcă acela nu poate fi și iubitor de fală și iubitor de adevăr. (Marcu Ascetul)30

·         Tot cuvântul lui Hristos descoperă mila și dreptatea și înțelepciunea lui Dumnezeu și toarnă prin auz puterea lor în cei ce ascultă cu plăcere. Dar cei nemilostivi și nedrepți, ascultând fără plăcere, nu au putut cunoaște înțelepciunea lui Dumnezeu, ba L-au și răstignit pe Cel ce o grăia. Deci să băgăm și noi de seamă de ascultăm cu plăcere de El. Căci chiar El a zis: „Cel ce mă iubește pe Mine va păzi poruncile Mele și va fi iubit de Tatăl Meu și Eu îl voi iubi pe el și Mă voi arăta lui”. Vezi cum a ascuns arătarea Sa în porunci? Dar dintre toate poruncile, cea mai cuprinzătoare este dragostea către Dumnezeu și către aproapele. Iar aceasta ia ființă din înfrânarea de la cele materiale și din liniștirea gândurilor. Domnul, știind aceasta, ne poruncește zicând: „Să nu vă îngrijiți de ziua de mâine”. și cu dreptate. Pentru că cel ce nu s-a izbăvit de cele materiale și de grija lor, cum se va izbăvi de gândurile rele? Iar cel învăluit de gânduri, cum va vedea păcatul, care este acoperit de ele? Căci păcatul e un întuneric și o ceață a sufletului, ce se lasă din gânduri, din cuvinte și din fapte rele. și păcatul se naște așa că diavolul ispitește pe om printr-o momeală care nu-l forțează și îi arată începutul păcatului, iar omul intră în vorbă cu el din pricina iubirii de plăcere și a slavei deșarte. Căci deși prin judecată nu voiește, dar cu lucrarea se îndulcește și îl primește. Iar cel ce nu-și vede acest păcat cuprinzător, cum se va ruga pentru el ca să se curățească? și cel ce nu s-a curățit, cum va afla locul ființei curate? Iar de nu-l va afla, cum va vedea casa cea mai dinlăuntru a lui Hristos, dacă suntem casa lui Dumnezeu, după cuvântul proorocesc, evanghelicesc și apostolesc? Trebuie, așadar, ca urmare a celor spuse mai-nainte, să căutăm casa aceasta și să stăruim a bate la ușa ei prin rugăciune, ca, fie acum, fie în ceasul morții, să ne deschidă stăpânul și să nu ne spună ca unora, care n-am avut grijă: „Nu vă știu pe voi de unde sunteți”. Ba suntem datori nu numai să cerem și să luăm, ci să și păstrăm ceea ce ni s-a dat. Căci sunt unii care și după ce au primit, au pierdut. De aceea, poate, cunoștința simplă, sau chiar și o experiență întâmplătoare a lucrurilor spuse mai-nainte o au și cei mai tineri și mai târzii la învățătură. Dar trăirea stăruitoare, cu răbdare, n-o au decât cei evlavioși și mult încercați dintre bătrâni, care, pierzând-o adeseori din neatenție, au căutat-o iarăși cu osteneli de bună voie și au aflat-o. Să nu încetăm să facem și noi la fel, până când o vom dobândi într-o astfel de măsură, încât să nu o mai putem pierde, întocmai ca aceia. De aceea, câți încă n-am împlinit poruncile libertății încă n-am ajuns la Ierusalimul cel liber (căci Ierusalimul de sus este liber și el e maica noastră, care ne reunește prin baia nașterii celei de-a doua), ci suntem încă pe drumul lui Cain și rătăcim, umblând razna. Căci cel se ceartă întru neștiință și se împotrivește adevărului arată că nu merge pe drumul drept, ci s-a abătut de la drum. De aceea fericitul Pavel, văzându-ne că suntem zăbavnici în urcușul spre desăvârșire, zice: „Așa să alergați ca să o luați”. Iar dacă n-am ajuns încă la cetate, când vom vedea templul și când vom intra în el, ca să ne învrednicim să aducem jertfă la altar? Dar ce poftesc despre credință, despre templu și despre altar, când n-am lăsat în urmă nici măcar fiarele din trestie, pe care Proorocul roagă pe Dumnezeu să le certe, ca să nu-i răpească animalele cele dintâi născute care au fost rânduite să fie aduse ca jertfă de Iudeul cel din ascuns. Căci în această parte ne aflăm dacă, după tine, Iudeul din ascuns există, potrivit cu cuvântul lui Pavel, dar templul încă n-a fost zidit de Fiul lui David, nici altarul n-a fost încă pregătit de El. Pentru că aceasta o susține fățiș cel ce zice că șterge păcatul lui Adam prin nevoințe și nu prin harul lui Dumnezeu. Dar harul acesta se află în noi în chip ascuns de la Botez, însă nu ni se va face văzut decât atunci când, după ce vom fi străbătut bine drumul poruncilor, vom aduce ca jertfă Arhiereului Hristos gândurile cele sănătoase ale firii noastre, nu pe cele mușcate de fiare. Căci cele mai multe din ele sunt luate de fiare când se abat de la calea poruncilor, adică de la răbdarea necazurilor. Sărind din calea cea dreaptă, ele o iau atunci razna, învinuind de aceasta mai de grabă pe alții, decât pe stăpânul lor. Abia puține din ele umblă pe calea cea dreaptă și aceasta fiindcă sunt păzite de rugăciune, legate de nădejde și îmboldite de încercări. și numai acestea ajung la cetate și la templu, unde sunt aduse jertfă. Cetatea este dreapta socoteală întru Hristos, care e plină de lumină. Când aceasta chivernisește cu evlavie și după lege lucrurile, viețuiește în pace și dreptate. Dar când greșește, se predă dușmanilor spre dărâmare. Iar templul este locașul sfânt al sufletului și al trupului, care e zidit de Dumnezeu, în sfârșit altarul este masa nădejdii așezată în acest templu. Pe ea se aduce de către minte și se jertfește gândul întâi născut al fiecărei întâmplări, ca un animal întâi născut adus ca jertfă de ispășire pentru cel ce-l aduce, dacă îl aduce neîntinat. Dar și acest templu are un loc în partea dinăuntru a catapetesmei. Acolo a intrat Iisus pentru noi ca înaintemergător, locuind de la Botez în noi, „afară numai dacă nu suntem creștini netrebnici”. Acest loc este încăperea cea mai dinăuntru, mai ascunsă și mai sinceră a inimii, încăpere care dacă nu se deschide, prin Dumnezeu și prin nădejdea rațională și înțelegătoare, nu putem, cunoaște în chip sigur pe Cel ce locuiește în ea și nu putem ști de-au fost primite jertfele de gânduri, sau nu. Căci precum la început, în vremea lui Israil, focul mistuia jertfele, tot așa se întâmplă și acum. Deschizându-se inima credincioasă prin nădejdea mai sus pomenită, Arhiereul ceresc primește gândurile întâi născute ale minții și le mistuie în focul dumnezeiesc, de care a spus: „Foc am venit să arunc în lume și cât aș vrea să fie încă de pe acum aprins”! Iar gânduri întâi născute a numit pe cele care nu apar într-a doua cugetare a inimii, ci sunt aduse îndată de la prima aruncare și răsărire în inimă, lui Hristos. Căci cele ce i se aduc din vălmășagul cugetării le-a numit Scriptura șchioape, oarbe și pocite, și de aceea ele nu sunt primite ca zeciuieli de către Arhiereul ceresc și Stăpânul Hristos. Odată ce te-ai îmbrăcat în Hristos prin Botez, ai putere și arme să le surpi. „Iar armele ostășiei noastre nu sunt trupești, ci puternice înaintea lui Dumnezeu, ca să dărâme întăriturile; noi surpăm gândurile minții și orice înălțare care se ridică împotriva cunoașterii lui Dumnezeu”. Dar dacă, având putere împotriva lor, nu le alungi de la primul lor atac, e vădit că iubești plăcerea din pricina necredinței și consimți cu ele, și atunci tu ești pricina acestei lucrări a lor, nu Adam. Cum poate iubi plăcerea din pricina necredinței, sau cum poate consimți cu gândurile cel ce s-a închis în chilie și postește în fiecare zi, cel ce petrece în înfrânare, în sărăcie, în înstrăinare de toate, în rugăciune și în purtarea altor multe supărări (necazuri) de felul acesta? Bine ai zis că cel ce va face unele ca acestea suportă multe supărări. Căci dacă am împlini fără supărare și cu bucurie virtuțile mai sus pomenite, nu am iubi plăcerea cu mintea. Dar, fiindcă ne lăsăm pătrunși de supărare, e cu neputință ca, simțind durerea ostenelilor trupești, să nu stăm de vorbă cu gândurile care răsar ca niște momeli și să nu ne mângâiem cu ele amărăciunea de pe urma ostenelilor. Dacă n-am căuta asemenea mângâieri am dovedi că nu suntem supărați de osteneli. Iar aceasta ni se întâmplă deoarece nu primim aceste osteneli de dorul bunurilor viitoare, ci de frica ispitelor ce vin în viața de aici asupra noastră. Din pricina aceasta socotim în chip greșit că numai fapta rea este păcatul nostru, pe când gândul dinainte de ea zicem că e o lucrare străină. Dar e cu neputință să alunge lucrarea gândului aceia care socotesc că nu e a lor, ci că e străină. Există desigur și fără consimțământul nostru câte un gând neplăcut și urât care, pătrunzând pe furiș, răpește cu sila mintea la sine. Totuși, să știi sigur că și acesta își are pricinile în noi. Căci sau ne-am predat după Botez vreunui gând rău, ajungând până la faptă, și de aceea ne-am făcut vinovați chiar fără să ni se pară, sau ținem în noi de bunăvoie niscai semințe ale răutății, și de aceea se întărește cel rău. și acela, stăpânindu-ne prin semințe, nu pleacă până ce nu le aruncăm pe acestea. Iar dacă ne stăpânește prin fapta noastră rea, va fi fugărit de abia atunci când vom aduce lui Dumnezeu osteneli vrednice de El. De aceea eu nici acest păcat nu-l numesc păcat al lui Adam, ci mai degrabă al celui ce a făcut răul și are semințele. Chiar dacă în amândouă aceste cazuri pricina este un gând care a pătruns ca un hoț căci amândoura le premerg gândurile eu îți voi spune că pricina adevărată este cel ce avea putere să-l facă curat de la prima răsărire și nu l-a curățit, ci a stat de vorbă cu el până a ajuns la faptă. Dacă totuși poți face aceasta după faptă, trebuie să înțelegi că și înainte de faptă îți ajuta Dumnezeu dacă voiai. și când vezi că ți-a venit ajutorul prin inimă, înțelege că nu ți-a venit harul de afară printr-o mutare din altă parte, ci că harul, dat ție prin Botez în chip ascuns, a lucrat acum așa de tare, încât ai urât gândul și l-ai alungat. De aceea Hristos, slobozindu-ne de orice silă, n-a împiedicat aruncarea gândurilor în inimă. Aceasta, pentru ca unele din ele, fiind iubite, în măsura în care sunt iubite să și rămână; și astfel să se arate și harul lui Dumnezeu și voia omului, ce anume iubește: ostenelile din pricina harului, sau gândurile din pricina plăcerii. și să nu ne mirăm că suntem luați în stăpânire cu sila numai de cele pe care le iubim, deoarece este între ele o înrudire păcătoasă, cum este și între pofte, ca și între diferitele noastre pofte între ele, astfel încât fiecare poftă predă gândul, care a prins-o pe ea, după ce a zăbovit mai mult, poftei apropiate, sau acel gând este atras de pofta a doua fără să vrem, împins fiind cu sila și de obișnuința cu cea dintâi. Căci cine, plin fiind de slavă deșartă, va putea fugi de mândrie? Sau, desfătându-se cu hrană îmbelșugată, nu va fi luat în stăpânire de curvie? Sau cine, dându-se pradă zgârceniei, nu va fi înăbușit de lipsa de milă? și cum, cei lipsiți de toate astea, nu se vor întărâta fără voie și nu vor împroșca cu furie? De aceea trebuie să înțelegem că din pricina noastră suntem luați în stăpânire de păcat, dar după Duhul suntem sloboziți de robia cu sila. „Căci legea Duhului vieții, zice, m-a slobozit pe mine de legea păcatului și a morții”. Deci atârnă de noi, care am auzit și am aflat poruncile Duhului, ca să umblăm sau după trup, sau după duh. De acea noi, care am fost amăgiți așa de mult, suntem datori să urâm de aici înainte lauda oamenilor și odihna trupului, prin care odrăslesc gândurile rele chiar dacă nu vrem noi; și să spunem din inimă Domnului cuvântul Proorocului: „Oare n-am urât, Doamne, pe cei ce te urăsc pe Tine, și nu m-am topit împotriva dușmanilor Tăi? Cu ură desăvârșită i-am urât pe ei, și dușmani mi s-au făcut mie”. și cu adevărat dușmani ai lui Dumnezeu sunt gândurile rele, care împiedică să se facă voia Lui, în vreme ce Acela „vrea ca toți oamenii să se mântuiască și să vină la cunoștința adevărului” acestea ne amăgesc prin patimi și ne închid calea spre mântuire. Deci să urâm slava deșartă și să credem Lui în privința tuturor, împlântând în El, ca în pământ, orice gând al inimii și al nădejdii fără imagini. Căci făcând așa, precum la începutul credinței venite prin Botez, Trupul lui Hristos s-a făcut mâncare credinciosului, tot așa cum mintea, devenită tare în credință și curată, prin lepădarea gândurilor și prin nădejdea înțelegătoare, se va face mâncare a lui Iisus. Pentru că El a zis: „Mâncarea mea este să fac voia Tatălui meu”. Iar aceasta este „ca toți oamenii să se mântuiască și să vină la cunoștința adevărului”, după cuvântul lui Pavel. Mâncarea lui Iisus este deci adevărul cuprins în credința înțelegătoare, împreunată cu nădejdea, credință care nu mai e din auz, ci din lucrarea Preasfântului Duh și despre care spune Scriptura că e adeverirea lucrurilor nădăjduite; căci este o credință din auz și credința aceasta care e adeverirea lucrurilor nădăjduite. Ci prin ele arătăm că chiar de la Botez, după darul lui Hristos ni s-a dăruit harul desăvârșit al lui Dumnezeu spre împlinirea tuturor poruncilor, dar că pe urmă tot cel ce l-a primit în chip tainic, dar nu împlinește poruncile, pe măsura neîmplinirii e luat în stăpânire de păcat, care nu e al lui Adam, ci al celui care a nesocotit poruncile, întrucât luând puterea lucrării nu săvârșește lucrul. Căci neîmplinirea poruncilor vine din necredință. Iar necredința nu este un păcat străin, ci al celui care nu crede, făcându-se pe urmă maică și începătură a oricărui păcat. Deci fie că vrem să ne desăvârșim repede, fie încet, suntem datori să credem în chip desăvârșit lui Hristos și să lucrăm toate poruncile lui, odată ce am luat de la El puterea unei astfel de lucrări; dar nu împlinindu-le una câte una și pe fiecare în parte, ci îmbrățișând deodată pe cele singulare și astfel împlinindu-le pe toate în același timp. Căci sunt porunci mai generale, care cuprind în ele o mare mulțime din celelalte. Prin urmare n-avem altă bucurie decât să purtăm această luptă împotriva necredinței noastre și să nu nesocotim poruncile cuprinzătoare, prin care ni se descoperă în chip limpede harul dat nouă. De acest lucru se roagă și Sfântul Pavel să avem parte, zicând: „Pentru aceasta îmi plac genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Iisus Hristos, să vă dea vouă Domnul putere ca să vă întăriți prin Duhul său în omul dinăuntru și ca să locuiască Hristos întru toată încredințarea și simțirea în inimile voastre prin credință”. Drept aceea, o, omule, care ai fost botezat în Hristos, dă numai lucrarea, pentru care ai luat puterea și te pregătește ca să primești arătarea celui ce locuiește întru tine. și astfel ți se va arăta ție Domnul, potrivit făgăduinței, în chip duhovnicesc, precum însuși știe: „Iar Domnul este Duhul; și unde este Duhul Domnului, acolo este libertate”. Atunci vei înțelege ceea ce s-a spus că: „Împărăția Cerurilor înlăuntrul vostru este”. Dar mai trebuie știut și aceea că poruncile parțiale, fiind din numărul celor parțiale, se întregesc prin acelea care se numesc și singulare. și cei ce au împlinit poruncile parțial, pe măsura aceasta vor intra în Împărăție. Dar cei ce voiesc să ajungă la desăvârșire sunt datori să împlinească toate poruncile în mod cuprinzător. Iar cea care le cuprinde pe toate este lepădarea sufletului propriu, care e moartea. și precum până când cineva mai trăiește în trup e în lipsă cu împlinirea acesteia, tot așa până la ieșirea din trup nu poate fi ferit de atacul gândului, pentru lipsa mai sus pomenită. Căci omul bun, zice Cuvântul, nu de la sine, ci „din vistieria cea bună a inimii scoate cele bune”. Iar prin vistierie înțelege pe Duhul cel Sfânt ascuns în inima credincioșilor. „Căci asemenea este Împărăția Cerurilor unei comori ascunse în țarină, pe care aflând-o omul a ascuns-o și ducându-se a vândut toate și a cumpărat țarina aceea”. Acest cuvânt tâlcuiește foarte potrivit cele spuse. Căci cel ce a înțeles limpede că de la Botez are pe Hristos ascuns în sine, după cuvântul Apostolului, aruncă toată lucrurile lumii și stăruie numai în inima sa, păzind-o cu toată străjuirea și privind țintă la sfârșitul vieții, cum zice proverbul. De aceea el nu trebuie să-și închipuie că alungă păcatul lui Adam prin nevoințe; dar nici păcatele care se nasc în el după Botez nu trebuie să-și închipuie că le scoate afară astfel, decât prin Hristos. Căci „El este cel ce lucrează în voi și să voiți și să lucrați după bunăvoință”. Adăugând Apostolul „după bunăvoință”, a arătat că a binevoi să lucrăm virtuțile atârnă de noi. Dar și cuvintele Domnului: „Fără de Mine nu puteți face nimic”, sau: „Nu voi m-ați ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi”, au același înțeles. Poate așa trebuie înțeles și versetul: „Toate printr-însul s-au făcut și fără de El nimic nu s-a făcut din tot ce s-au făcut”, dacă în „toate” se cuprind și faptele noastre; la fel cuvintele: „Nimeni nu vine la Tatăl, decât prin Mine”. De aceea și Proorocul n-a zis: „Din Ierusalim îți vor aduce ție împărații daruri în templul Tău” ( cum se cuvenea și cum se făcea), ci: „Din templul Tău îți vor aduce ție împărații daruri în Ierusalim”. Aceasta pentru că mintea, care e împăratul fiecăruia, ia întâi din templul cel ascuns al inimii îndemnuri bune și frumoase de la Hristos, care locuiește acolo, și le duce până la viețuirea virtuoasă, pe care Proorocul a numit-o Ierusalim; și apoi iarăși le aduce prin intențiunea cea bună lui Hristos, care i le-a dăruit mai înainte. Cum zice Scriptura că Ierusalimul este ceresc, iar tu ai zis că este în inimă? Nu numai Ierusalimul, ci și celelalte bunuri câte vor avea să le primească drepții la înviere știm că sunt sus. Dar arvunile și pârga lor lucrează duhovnicește în inimile celor cu credință tare încă de pe acum. Aceasta pentru ca, dobândind siguranța despre cele viitoare, să disprețuim toate cele de aici și să iubim pe Dumnezeu până la moarte. De aceea n-a zis: „Aveți să vă apropiați”, ci: „V-ați apropiat de muntele Sionului și de cetatea Dumnezeului celui viu, de Ierusalimul cel ceresc”. Căci capabili de ele ne-am făcut încă de la Botez. Dar numai cei tari în credință se învrednicesc să ajungă la ele, cei care mor în fiecare zi pentru dragostea lui Hristos, adică se ridică mai presus de toată preocuparea vieții de aici și nu mai cugetă la nimic altceva decât la un singur lucru: să ajungă la dragostea desăvârșită a lui Hristos, care este deschizătura cea mai dinăuntru a inimii, unde a intrat ca înaintemergător Iisus. Aceasta a căutat-o mai presus de toate și Sfântul Pavel. De aceea a zis: „Alerg după ea, doar voi prinde-o, întrucât prins am fost și eu de Hristos”. (Adică mă străduiesc să-L iubesc, întrucât și eu am fost iubit). Iar după ce a prins această iubire, n-a mai vrut să se gândească la nimic altceva, nici la necazurile trupului acestuia, nici la minciunile creațiunii, ci a lepădat aproape orice gând nemairăbdând nici măcar o clipă să fie lipsit de lucrarea Duhului. Deci arătând toate câte le-a disprețuit pentru această dragoste duhovnicească, zice: „Cine ne va despărți pe noi de iubirea lui Hristos? Oare necazul, ori strâmtoarea, ori prigoana, ori foamea, ori foametea, ori golătatea, ori primejdia, ori sabia?”, ca să continue mai încolo: „Sunt încredințat că nici moartea, nici viața” și nici una din cele ce urmează; și iarăși: „Nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus Domnul nostru”. Aceasta pentru că n-a primit să se gândească la nici una dintre acestea, ci numai cum să stăruie în aceea. Dar fiindcă voi socotiți că gândurile rele nu sunt ale noastre, ci vin din alte izvoare, spunând odată că sunt păcatul lui Adam, altădată că sunt însuși Satana și iarăși altădată că sunt momeala aruncată de Satana, noi vom spune că altceva este păcatul lui Adam, altceva Satana, altceva momeala Satanei și altceva gândurile noastre rele, chiar dacă își au punctul de plecare în momeală. Satana este însuși ipostasul diavolului, care a încercat să-l ispitească chiar și pe Domnul. Păcatul lui Adam este călcarea poruncii de către primul om. Momeala aruncată de Satana, este arătarea unui lucru rău în forma exclusivă a unui gând. Ea folosește puținătatea credinței noastre ca prilej să se apropie de mintea noastră. Căci dacă am primit porunca să nu ne îngrijim de nimic, ci să păzim cu toată străjuirea inima noastră și să căutăm Împărăția Cerurilor, aflătoare înlăuntrul nostru, îndată ce se depărtează mintea de inimă și de căutarea amintită, dă loc momelii diavolului și se face în stare să primească șoapta lui cea rea. Dar nici atunci nu are diavolul puterea să stârnească gândurile noastre cu forța, pentru că dacă ar fi așa nu ne-ar cruța și ne-ar aduce cu sila orice gând și nu ne-ar îngădui să cugetăm la nimic bun. El are numai puterea să ne arate în forma exclusivă a unui gând la prima lui răsărire înțelesuri păcătoase, spre a ispiti lăuntrul nostru, dându-i prilej să încline fie spre ceea ce vrea el, fie spre porunca lui Dumnezeu, întrucât aceasta se împotrivesc întreolaltă. Astfel dacă-l iubim, ne mișcăm îndată gândurile spre lucrul arătat și cugetarea noastră începe să se ocupe în chip pătimaș cu el; dacă însă îl urâm, nu putem zăbovi, ci urâm și momeala însăși. Iar dacă momeala stăruie chiar când e urâtă (căci se întâmplă și acest lucru), aceasta nu e din pricina unei alipiri proaspete, ci pentru că s-a întărit printr-o veche obișnuință. De aceea rămâne neclintită pe loc, ca gând simplu, fiind împiedicată de neplăcerea inimii să progreseze la o cugetare dezvoltată și la patimă. Căci arătarea aceasta izolată, fiind urâtă de cel ce e atent la sine însuși, nu are puterea să tragă cu sila mintea în vălmășagul pătimaș de gânduri, decât numai prin împătimirea inimii după plăceri. Așadar de vom lepăda cu totul împătimirea după plăceri, nu vom mai putea fi vătămați nici de apariția gândului simplu al vechilor obișnuințe, iar conștiința nu va mai avea îndoieli în ce privește siguranța celor viitoare. Căci cunoscând mintea împotrivirea trândavă a acestei obișnuințe și mărturisind lui Dumnezeu vechea pricină, îndată e înlăturată și această ispită. și iarăși va avea mintea putere să vegheze asupra inimii și să o păzească cu toată străjuirea, încercând să pătrundă în cele mai dinăuntru și mai netulburate cămări ale ei, unde nu sunt vânturi de-ale gândurilor rele, care împing cu sila și sufletul și trupul în prăpăstiile voluptății și le aruncă în fântânile de smoală de asemenea nici vreo cale largă și încăpătoare, pardosită cu cuvinte și cu chipuri de-ale înțelepciunii lumești, care să vrăjească pe cei ce pornesc pe ea, oricât de înțelepți ar fi. Cămările acestea care sunt cele mai de dinlăuntrul sufletului și casa lui Hristos nu primesc nimic din lucrurile goale ale veacului acesta, fie că sunt raționale fie că sunt neraționale, fără numai acestea trei, pe care le-a numit apostolul: credința, nădejdea și dragostea. Deci cel ce este iubitor de adevăr și primește osteneala inimii poate să nu fie atras în afară nici de obișnuințele vechi în felul în care am arătat, ci să vegheze asupra inimii și să străbată tot mai înăuntru și să se apropie numai de Dumnezeu, fără să se scârbească de ostenelile atenției și ale stăruinței. Căci nu poate să nu se ostenească cu inima cel ce ia aminte la împrăștierile gândului și la plăcerile trupești, având să stea mereu închis între anumite hotare (să se cirscumcrie), nu numai în cele din afară, ci și în cele dinăuntru. Mai ales că acele împrăștieri și plăceri adeseori abat și cugetul și fapta. Prin urmare e drept că momeala ca gând simplu exercită o putere silnică atunci când stăruiește, chiar dacă e urâtă. Dar convorbirea gândurilor ce se adaugă atârnă de voia noastră liberă. Aceasta au arătat-o și cei ce n-au păcătuit întru asemănarea călcării lui Adam, întrucât momeala n-au putut-o împiedica, dar convorbirea prietenoasă cu ea au lepădat-o cu totul. Să zicem că Adam a săvârșit greșeala prin voință și pentru aceasta, fiind de aceeași natură cu el, și noi cădem prin voință. Dar atunci n-a avut el și momeala tot prin voință? E sigur că momeala a avut-o în chip necesar. Dar momeala nu e nici păcat, nici dreptate, ci dovada libertății voii. De aceea s-a și îngăduit să se arunce momeala în noi, ca pe cei ce înclină spre împlinirea poruncii să-i încununeze ca pe unii ca sunt credincioși, iar pe cei ce înclină spre plăcere să-i osândească ca pe unii ce sunt necredincioși. Dar și aceasta trebuie să o știm că nu suntem judecați îndată după fiecare hotărâre, ca cercați sau netrebnici, ci după ce vom fi fost probați toată viața noastră pământească, prin momeli, arătându-se aici biruitori, aici biruiți, aici căzând, aici ridicându-ne, aici rătăcind, aici umblând bine. Abia atunci, în ziua ieșirii din trup, socotindu-se toate, vom fi judecați potriviți cu ele. Prin urmare momeala nu este păcat. Să nu fie! Căci deși ea arată în chip necesar lucrurile în forma simplă a unui gând, dar noi am, primit în Domnul puterea lucrării duhovnicești și stă în puterea noastră să le judecăm de la prima răsărire de cuget, spre a ști dacă e vorba de ceva vătămător sau de ceva folositor, și astfel să lepădăm sau să primim gândurile care vin; deci aceasta nu se înmulțesc din necesitate, ci din buna plăcere. Ar trebui ca noi, care suntem raționali, să știm ce auzim. Dar fiindcă sufletul, întunecat de iubire de plăcere și de slava deșartă, a căzut în adâncul neștiinței, nu mai aude nici porunca Scripturii și nu mai ascultă nici de rânduiala firii, nici de povățuirea celor încercați, ci urmează numai socotințelor proprii. Căci cine crezând dumnezeieștii Scripturi și împlinind poruncile Domnului, nu vede cum pe măsură ce sporește în acestea, se depărtează gândurile și se încredințează că acelea nu ne stăpânesc prin puterea lor, ci prin puținătatea credinței și neîmplinirea poruncilor? Aceasta e cauza pentru care nu ne aflăm toți în aceeași stare și nu suntem purtați de aceleași cugetări: fiindcă pricinile gândurilor stau în voia noastră slobodă. Cine nu știe că ne îngrămădim patimile mai sus pomenite în fiecare zi cu lucrul, cu cuvântul și cu cugetarea? și cine nu știe că pe cei ce ne ajută la aceasta îi iubim ca pe niște binefăcători, iar pe cei ce ne împiedică îi ocolim ca pe niște dușmani? Dar dacă iubim patimile amintite așa de mult încât le și apărăm pe față, cum vom urî momeala lor în forma de gând simplu și prim? Iar dacă a fost primită prima răsărire de cuget, cum nu îi vor urma acesteia gândurile atârnătoare de ea? Cunoaște deci, o omule, că Domnul privește la inimile tuturor și celor ce urăsc prima răsărire de gând rău îndată le vine în ajutor ( le face dreptate), precum a făgăduit, și nu lasă roiul vălmășagului de gânduri să năvălească și să întineze mintea și cunoștința lor; iar pe cei ce nu stârpesc primele înmuguriri, prin credință și nădejde, ci se lipesc cu dulceață de ele pe motivul că vor să le cunoască bine și să le probeze, îi lasă, ca pe unii ce sunt lipsiți de credință și vreau să se ajutoreze singuri, să fie izbiți și de gândurile ce urmează, pe care de aceea nu le surpă fiindcă vede că momeala lor este iubită de aceia și nu este urâtă de la prima mijire. De ce a venit atunci Domnul în trup, dacă nu ca să moară pentru toți, potrivit Scripturilor, și să surpe pe cel ce are stăpânirea morții, adică pe diavolul? Iar dacă socotești că moartea cea din Adam mai stăpânește până acum din altă pricină decât pentru necredința noastră, e vădit că bagatelizezi venirea lui Hristos și ții Botezul de nedesăvârșit, odată ce și cei botezați sunt ținuți încă sub moartea protopărintelui, fără o vină proprie. Dar atunci, o, omule, cum se mai poate spune că te-ai făcut un nou Adam cu harul lui Hristos și nu mai porți nimic din cel vechi în chip necesar, decât ceea ce se naște din credința ta strictă și din neascultarea ta? Doar știm că Domnul a venit pentru noi, a murit pentru noi, ne curățește pe noi prin Botez, ne așează în raiul Bisericii, ne îngăduie să mâncăm din tot pomul din rai, adică să iubim pe tot cel botezat în Biserică și să-l răbdăm în înfrângerile ce le suferă și să nu-l urmărim pe fiecare în toate zigzagurile lui și pentru lucrurile care ni se par bune să-l iubim, iar pentru cele care ni se par rele să-l urâm. Căci aceasta înseamnă a mânca din pomul cunoștinței binelui și al răului, din care, gustând mintea, îndată se poticnește în propriile ei păcate și își descoperă, prin iscodirea răutăcioasă a aproapelui, goliciunea ei, de care mai înainte nu știa, fiind acoperită de vălul înțelegerii și al milei. De aceea li s-a poruncit celor așezați în raiul Bisericii: „Nu judecați, ca să nu fiți judecați”, „Iertați și vi se va ierta vouă”. Pe scurt li s-a spus: „Câte vreți să vă facă vouă oamenii, faceți și voi lor asemenea. Căci aceasta este legea și proorocii”. Precum ai făcut îți va fi ție. Dar de câte ori n-am călcat aceste porunci! De câte ori n-am osândit pe aproapele fără milă! De câte ori nu l-am urât, sau nu l-am nedreptățit, fără să fim nedreptățiți! Iar dacă așa este, ce mai batjocorim pe Adam și-l mai învinui și pentru rele străine? Căci dacă am căzut în aceeași moarte, am călcat și porunca cu voia, ca și acela. Așadar trei lucruri i s-au întâmplat lui Adam, și nu cum socotești tu. Acestea sunt: atacul (momeala) prin orânduire mai înaltă, călcarea poruncii prin necredință și moartea prin dreapta judecată a lui Dumnezeu, ca urmare nu atât a atacului prin iconomie, cât a călcării din necredință. Noi am moștenit numai moartea lui Adam, pentru motivul că nu puteam să ne facem din morți vii, până ce nu a venit Domnul și ne-a făcut pe toți vii. Iar prima înmugurire de gând o avem prin orânduire ca și acela; tot asemenea puterea de-a asculta sau nu de ea, după cum ne e voia. Dar păcătuirea cu gândul o avem din voia liberă. Despre aceasta ne încredințează „cei ce n-au păcătuit întru asemănarea greșelii lui Adam”, cum zice Apostolul. Căci dacă aceia, fiind din Adam, au putut să nu păcătuiască întru asemănarea greșelii lui Adam, e vădit că și noi putem. De ce mai aducem atunci scuze pentru păcate și spunem lucruri nedrepte împotriva lui Dumnezeu, că adică ar îngădui să fim războiți de rele străine? Suntem datori să știm exact că toată vina ce izvorăște din Adam fiind desființată de Domnul, oricine mai pătimește de vreun păcat i se întâmplă aceasta pentru că a disprețuit prin necredința sa, sau prin iubirea de plăcere, desăvârșirea pe care a primit-o în chip tainic la Botez. Căci chiar dacă omul încă n-a cunoscut ce-a primit, fiind nedesăvârșit în credință și cu lipsuri în lucrarea poruncilor, dar Dumnezeu i-a dăruit desăvârșirea. Fiindcă zice: „Tot darul desăvârșit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor”. Iar acest dar desăvârșit nu-l află cineva oricum, chiar dacă ar folosi toată istețimea lumească, ci numai din lucrarea poruncilor lui Dumnezeu, în analogie cu ceea ce împlinește din ele. Căci după cum e deosebită împlinirea lor, așa e deosebită și descoperirea darului. Deci nimeni să nu se bizuie în cuvinte și în forme, dacă nu are înțelegerea aceasta. Căci zice: „Nu cel ce se laudă pe sine este cercat, ci cel pe care îl laudă Domnul”. Dar chiar și acela care primește laude de la Domnul e dator să se folosească de cuget drept și să știe exact că oricât ar fi luptat cineva împotriva necredinței sale și oricât ar fi înaintat în credință și orice bun ar fi dobândit, nu numai prin cunoștința simplă, ci prin lucrare, n-a aflat sau nu va putea afla nimic mai mult, decât ceea ce primise în chip tainic prin botez. Iar aceasta este Hristos. Pentru că zice: „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat”. Dar Hristos, fiind Dumnezeu desăvârșit, a dăruit celor ce s-au botezat harul desăvârșit al Duhului, care nu primește nici un adaos de la noi, ci ni se descoperă și ni se arată potrivit cu lucrarea poruncilor, sporindu-ne credința „până când toți vom fi ajuns la bărbatul desăvârșit, la măsura vârstei plinirii lui Hristos”. Așadar orice i-am aduce Lui după ce-am fost născuți din nou a fost ascuns de mai înainte de El în noi, potrivit cu ceea ce s-a scris: „Cine a cunoscut gândul lui Hristos, sau cine I-a dat Lui ceva mai înainte ca să i se întoarcă după aceea ca răsplată? Pentru că de la El și pentru El și întru El sunt toate. Lui i se cuvine slava în vecii vecilor. Amin”. Ele ne îndeamnă să-i răsplătim lui Dumnezeu cu purtările noastre bune și cu toată virtutea, întrucât ne fac să cugetăm pururi cu bună conștiință la cuvântul proorocesc: „Ce voi da în schimb Domnului pentru toate câte mi le-a dat mie?” Să cugete deci sufletul la toate binefacerile de care i-a făcut parte iubitorul de oameni Dumnezeu începând de la naștere; sau de câte primejdii a fost izbăvit adeseori; sau în câte rele a căzut și în câte greșeli s-a rostogolit fără să fie predat, după dreptate, duhurilor care l-au amăgit ca să-l prindă și să-l ducă la moarte, ci, cu îndelungă răbdare. Stăpânul iubitor de oameni, trecând cu vedere greșelile, l-a păstrat, așteptând întoarcerea lui; să cugete iarăși că, slujind de bună voie duhurilor rele prin patimi. El îl hrănea, acoperindu-l și ocrotindu-l în tot chipul, iar la urmă l-a călăuzit prin Duhul cel bun pe drumul mântuirii și i-a pus în inimă dragostea de viață ascetică și l-a împuternicit să părăsească cu bucurie lumea și toată amăgirea plăcerilor trupești, împodobindu-l cu schima îngerească a rânduielii ascetice și pregătind lucrurile în așa fel, ca să fie primit cu ușurință de sfinții bărbați, în obștea frăției. Iar cugetând la acestea cu bună conștiință, cine nu va petrece totdeauna întru zdrobirea inimii? Cine nu se va umple de nădejde tare, având atâtea dovezi de binefacere, fără ca el să fi făcut vreun bine mai înainte? Căci oricine va cugeta așa: Dacă fără să fi făcut eu nici un bine, ba chiar păcătuind mult înaintea Lui și în necurățiile trupului și în alte multe răutăți, totuși nu mi-a făcut după păcatele mele, nici nu mi-a întors după fărădelegile mele, ci mi-a rânduit atâtea daruri și haruri spre mântuire, dacă mă voi hotărî cu totul să-l slujesc de aici înainte numai Lui prin viețuire curată și prin împlinirea virtuților, de câte bunătăți și daruri duhovnicești nu mă va învrednici, întărindu-mă, îndreptându-mă și călăuzindu-mă spre tot lucrul bun? De aceea, cel ce se gândește totdeauna la aceasta și nu uită de binefacerile lui Dumnezeu se rușinează și se îndreaptă și se nevoiește spre toată virtutea bună și spre toată lucrarea dreptății, gata totdeauna să facă cu râvnă voia lui Dumnezeu. Până când ne mai rezemăm încă pe dreptatea părută a omului din afară, în lipsa adevăratei cunoștințe, și ne amăgim pe noi înșine cu îndeletnicirile din afară, vrând să plăcem oamenilor și vrând slăvi, cinstiri și laude de la ei. Căci va veni desigur Cel ce descoperă cele ascunse ale întunericului și dă la iveală sfaturile inimilor. Judecătorul care nu greșește și care nu se lasă rușinat de bogat, nici nu se milostivește de sărac, care dă la o parte înfățișarea de din afară și scoate la arătare adevărul ascuns înăuntru. Acela va încununa pe luptătorii adevărați, care au viețuit potrivit cu cunoștința, în fața îngerilor și înaintea Tatălui Său, iar pe cei ce au îmbrăcat chipul cucerniciei cu prefăcătorie și au arătat numai oamenilor o părută bună viețuire și s-au bizuit pe aceasta în deșert, amăgindu-se nebunește pe ei înșiși, îi va da pe față înaintea Bisericii Sfinților și a toată oastea cerească, ca apoi să-i trimită rușinați cumplit în întunericul cel mai din afară, fecioarelor nebune, pentru că și acestea și-au păzit fecioria din afară a trupului, dat fiind că întru nimic n-au fost învinovățite în privința aceasta, ba au avut în parte și untdelemn în candelele lor, adică au fost părtașe și de oarecare virtuți și isprăvi din afară și de oarecare dureri. De aceea candelele lor au și ars până la o vreme. Dar din pricina negrijii, neștiinței și a trândăviei, n-au fost cu prevedere și n-au cunoscut cu de-amănuntul roiul patimilor ascunse înăuntru și puse în lucrare de duhurile rele. Din această pricină cugetarea lor a fost stricată de înrâuririle vrăjmașe, încât s-au învoit cu ele prin gândurile lor. și așa au fost amăgite într-ascuns și biruite de pizma cea a tot rea, de ciuda care urăște binele, ce vrajbă, de gâlceavă, de ură, de mânie, de amărăciune, de pomenirea răului, de fățărnicie, de furie, de mândrie, de slava deșartă, de dorința de-a plăcea oamenilor, de bunul plac, de iubirea de argint, de trândăvire, de pofta trupească ce trezește în gânduri voluptatea, de necredință, de lipsa de temere, de lașitate, de întristare, de împotrivire, de moleșire, de somn, de înalta părere de sine, de voința de-a se scuza, de îngâmfare, de lăudăroșenie, de nesăturate, de risipă, de zgârcenie, de deznădejdea care-i mai cumplită decât toate, și de celelalte mișcări subțiri ale păcatului. Ele socoteau că și lucrarea faptelor bune sau viețuirea cuvioasă se înfăptuiește cu puteri omenești și de aceea căutau să culeagă laude de la oameni. Din această pricină chiar dacă au fost părtașe de unele daruri, le-au vândut duhurilor rele pentru slava deșartă și plăcerea de la oameni. Împărtășindu-se și de alte patimi, ele au amestecat în purtările bune cugetele rele și trupești. De aceea le-au făcut necurate și neprimite asemenea jertfei lui Cain, lipsindu-te de bucuria Mirelui și fiind lăsate afară de nunta cerească. Căci cel ce călătorește după socoteala sa, fără cunoștința evanghelică și fără călăuzirea cuiva, de multe se împiedică și cade în multe gropi și curse ale celui rău, mult rătăcește și prin multe primejdii trece și nu știe la ce țintă va ajunge. Pentru că sunt destui care au trecut prin multe osteneli și nevoințe și au răbdat pentru Dumnezeu rele pătimiri și scârbe multe. Dar prin faptul că au umblat după socoteala lor și n-au putut deosebi lucrurile, nici n-au cerut sfatul aproapelui, aceste osteneli ale lor au rămas deșarte și fără rost. (Marcu Ascetul)27

·         Subțiază-ți deci trupul tânăr, o fiule, și îngrașă-ți sufletul nemuritor cu cele spuse înainte, iar mintea înnoiește-ți-o cu virtuțile mai înainte înșirate, prin conlucrarea Duhului. Căci trupul tânăr, îngrășat cu felurite mâncări și cu băutură de vin, e ca un porc gata de junghiere. Sufletul lui e junghiat de aprinderea plăcerilor trupești, iar mintea lui e robită de fierberea poftelor rele, neputând să se împotrivească plăcerilor trupului. Căci îngrămădirea sângelui pricinuiește împrăștierea duhului. Mai ales băutura de vin nici să n-o miroasă tinerețea, ca nu cumva prin focul îndoit, născut din lucrarea patimii dinăuntru și din băutura de vin, turnată din afară, să i se înfierbânte peste măsură plăcerea trupului și să alunge de la sine plăcerea duhovnicească a durerii născută din străpungerile inimii și să aducă în ea întunecare și împietrire. Ba de dragul poftei duhovnicești, tinerețea nici la săturarea de apă să nu se gândească. Căci puținătatea apei ajută foarte mult la sporirea cumpătării. După ce vei proba aceasta cu lucrul, vei lua singur încredințarea prin experiență. Căci acestea nu ți le rânduim și hotărâm fiindcă vrem să-ți punem asupra un jug silnic, ci, îndemnându-te și sfătuindu-te cu dragoste, ți le dăm ca pe o socotință și cale bună de urmat spre sporirea în fecioria adevărată și în cumpătarea deplină, lăsând la sloboda ta alegere să faci ce vrei. (Marcu Ascetul)34

·         Să vorbim acum puțin și despre patima nerațională a mâniei, care pustiește, zăpăcește și întunecă tot sufletul, și-l arată pe om asemenea fiarelor în vremea mișcării și lucrării ei, mai ales pe cel ce alunecă lesne și repede spre ea. Patima aceasta se sprijină mai ales pe mândrie; prin ea se întărește și se face nebiruită. Căci până ce e udat copacul diavolesc al amărăciunii, al supărării și al mâniei, cu apa puturoasă a mândriei, înflorește și înfrunzește îmbelșugat și aduce mult rod al fărădelegii. Iar clădirea celui rău în suflet nu poate fi doborâtă, până ce are ca sprijin și întărire temelia mândriei. Dacă vrei, așadar, să se usuce în tine arborele fărădelegii (adică patima amărăciunii, a mâniei și a supărării) și să se facă neroditor, ca venind securea Duhului să-l taie și să-l arunce în foc cum zice Evanghelia, și să-l scoată afară împreună cu toată răutatea; și dacă vrei să se dărâme și să se surpe casa fărădelegii, pe care cel rău o zidește cu vicleșug în suflet (și o face aceasta adunând de fiecare dată în gând ca pietre felurite pricini întemeiate sau neîntemeiate, provocate de lucruri și de cuvinte referitoare la cele materiale și ridicând în suflet o clădire a răutății, căreia îi pune ca sprijin și întărire gânduri de mândrie), să ai smerenia Domnului neîncetat în inimă. Să te gândești cine a fost El și ce s-a făcut pentru noi, și din ce înălțimi de lumină a dumnezeirii, - descoperită după putință ființelor de sus și slăvită în ceruri de toată firea rațională a îngerilor, Arhanghelilor, Scaunelor, Domniilor, începătorilor, Stăpâniilor, Heruvimilor și Serafimilor și a nenumitelor Puteri spirituale, ale căror nume n-au ajuns până la noi, după cuvântul tainic al Apostolului, - în ce adânc de smerenie omenească s-a coborât, prin negrăita Sa bunătate, asemănându-se întru toate nouă, celor ce ședeam în întunericul și în umbra morții și ajunserăm robi prin călcarea lui Adam fiind stăpâniți de vrăjmaș prin lucrarea patimilor. Căci aflându-ne noi într-o astfel de robie înfricoșată și stăpâniți fiind de moartea nevăzută și vicleană, nu s-a rușinat de noi Stăpânul întregii firi văzute și nevăzute, ci umilindu-Se pe Sine și luând asupra Sa pe omul căzut sub patimile de ocară și sub osânda dumnezeiască, „s-a făcut întru toate asemenea nouă, afară de păcat”, adică afară de patimile de ocară. El a luat toate pedepsele trimise asupra omului pentru păcatul neascultării de către hotărârea dumnezeiască: moartea, osteneala, foamea, setea și cele asemenea acestora, făcându-Se ceea ce suntem noi, ca noi să ne facem ceea ce este El; „Cuvântul trup s-a făcut”, ca trupul să se facă Cuvânt; „fiind bogat, s-a făcut sărac pentru noi, ca noi să ne îmbogățim cu sărăcia Lui”; s-a făcut asemenea nouă din multa iubire de oameni, ca noi să ne facem asemenea Lui prin toată virtutea. Căci de unde a venit Hristos, de acolo se înnoiește, prin harul și puterea Duhului; omul zidit cu adevărat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Iar prin această înnoire ajunge la măsura dragostei desăvârșite, care aruncă afară frica, nemaiputând să cadă niciodată. Căci „dragostea niciodată nu cade”, fiindcă „dragostea, zice Ioan, este Dumnezeu și cine rămâne în dragoste, în Dumnezeu rămâne”. De această măsură s-au învrednicit Apostolii și cei ce s-au nevoit asemenea lor întru virtute și s-au înfățișat pe ei desăvârșiți Domnului, urmând lui Hristos cu dragoste desăvârșită, în toată viața lor. Gândește-te, așadar, totdeauna fără uitare la umilirea aceasta atât de mare, pe care a luat-o Domnul asupra Sa, din negrăita Sa iubire de oameni; adică la sălășluirea în Maica lui Dumnezeu – Cuvântul, la luarea omului asupra Sa, la nașterea din femeie, la creșterea treptată cu trupul, la ocări, la înjurături, la batjocuri, la luarea în râs, la bârfiri, la biciuiri, la scuipări, la luarea în bătaie de joc, la hlamida roșie, la cununa de spini, la osândirea lui de către căpetenii, la strigătul iudeilor celor fărădelege și de același neam cu El, împotriva lui: „Ia-L, ia-L, răstignește-l!” la cruce, la piroane, la suliță, la adăparea cu oțet și fiere, la triumful păgânilor, la râsul celor care treceau și ziceau: „De ești Fiul lui Dumnezeu, pogoară-te de pe cruce și vom crede ție”, și la celelalte patimi, pe care le-a răbdat pentru noi: „la răstignire, la moarte, la așezarea de trei zile în mormânt, la coborârea la iad; la învierea din morți, la scoaterea din iad și din moarte a sufletelor, care s-au împreunat cu Domnul, la înălțarea la ceruri, la șederea de-a-dreapta Tatălui, la cinstea și la slava mai presus de toată începătoria, Stăpânirea și de tot numele ce se numește, la închinarea ce o aduc toți îngerii Celui întâi născut din morți, din pricina patimilor, după cuvântul Apostolului, care zice: „Aceasta să se cugete în voi, ceea ce și în Hristos Iisus, care în chipul lui Dumnezeu fiind, nu răpire a socotit a fi întocmai cu Dumnezeu, ci s-a umilit pe Sine, chip de rob luând, întru asemănarea omului făcându-se și la înfățișare aflându-se ca omul; și s-a smerit pe Sine ascultător făcându-Se până la moarte, iar moartea a crucii, de aceea și Dumnezeu L-a preaînălțat pe El și i-a dăruit Lui nume mai presus de toate numele, ca în numele lui Iisus Hristos tot genunchiul să se plece, al celor cerești, al celor pământești și al celor de dedesubt”, … și următoarele. Iată la ce slavă și înălțime L-au ridicat, după dreptatea lui Dumnezeu, pe Domnul făcut om, pricinile mai înainte spuse.

·         Prin urmare, de vei păstra în inima ta fără uitare, cu dragoste și cu simțire, aceste amintiri, nu te va stăpâni patima amărăciunii, a mâniei și a supărării. Căci temeliile patimii mândriei, fiind săpate prin smerenia lui Hristos, la care te vei gândi, se va surpa ușor și de la sine toată clădirea fărădelegii, adică a mâniei și a supărării. Căci ce inimă aspră și împietrită nu se va frânge de va avea necontenit în minte marea smerenie a dumnezeirii Unuia născut pentru noi și amintirea tuturor patimilor mai înainte spuse? Cine nu se va face de bunăvoie pământ, cenușă și pulbere de călcat de către toți oamenii? Iar dacă se va smeri și se va frânge sufletul astfel, privind la smerenia Domnului, ce mânie va mai putea să stăpânească asupra lui? Dar tot așa de vădit e că uitarea acestor gânduri folositoare și de viață făcătoare, și sora ei lenea, și ajutătoarea și tovarășa lor neștiința, care sunt patimile cele mai adânci și mai lăuntrice, mai greu de surprins și de îndreptat, care acoperă și întunecă sufletul cu multă grijă, fac să se încuibeze și să lucreze în el și celelalte patimi, întrucât sădesc nepăsarea și alungă frica de păcate, căci odată ce sufletul e acoperit de uitarea atotpăcătoasă, de lenea stricăcioasă și de neștiință, maica și doica tuturor relelor, nenorocita de minte se lipește cu ușurință de tot ce se vede, se cugetă sau ce aude. De pildă de va vedea frumusețe de femeie, îndată se va răni de pofta trupească. și așa succedându-se amintirile lucrurilor privite cu patimă și cu plăcere, zugrăvesc din nou înăuntrul sufletului icoanele lor, prin întipărirea înțelesurilor și a gândului păcătos. Iar urmarea este că întinează mintea pătimașă și nenorocită prin lucrarea duhurilor rele. (Marcu Ascetul)3

·         Trupul dacă e gras și tânăr, sau plin de must, când e ațâțat de amintiri caută să împlinească cu patimă cele cuprinse în ele, fiind împins de poftă, sau săvârșește uneori necurății în vis ori în somn. Căci chiar dacă nu a avut cineva amestecate cu femeia la arătare și e socotit cast, feciorelnic și curat de oameni, ba chiar are renume de sfânt, înaintea lui Dumnezeu, care vede cele ascunse, e socotit ca spurcat, desfrânat și necumpătat; și pe dreptate va fi osândit în ziua aceea, de nu va plânge și nu se va tângui, topindu-și trupul necontenit cu posturi, privegheri și rugăciunii, iar mintea lecuindu-și-o și îndreptându-și-o prin amintiri sfinte și prin meditarea cuvântului dumnezeiesc, aducând pocăință cuvenită lui Dumnezeu, înaintea căruia a și cugetat și făcut relele. Fiindcă nu minte glasul care a zis: „Iar eu vă zic vouă: tot cel ce privește la femeie spre a o pofti pe ea a și preacurvit cu ea în inima sa”. De aceea e de folos tânărului să nu se întâlnească, de e cu putință, deloc cu femei, chiar de sunt socotite sfinte. Iar de se poate, să viețuiască despărțit chiar și de oameni, căci atunci poartă războiul mai ușor și îl cunoaște mai bine; mai ales dacă va fi cu luare aminte la sine însuși și va petrece în cumpătare, cu puțină băutură de apă, în priveghere multă și rugăciuni, și se va sili să fie împreună cu Părinți duhovnicești încercați, lăsându-se înțelepțit și călăuzit de ei. (Marcu Ascetul)4

·         E primejdios lucru a fi cineva singur, fără martori, a se călăuzi după voia sa și a conviețui cu cei neîncercați în războiul duhovnicesc. Unii ca aceștia sunt meșteșugirile păcatului și se țin bine ascunse; și felurite curse și-a întins vrăjmașul pretutindeni. De aceea, dacă e cu putință, e bine să te silești și să te străduiești a fi sau a te întâlni neîncetat cu bărbați cunoscători. În felul acesta, deși nu ai tu însuți făclia adevăratei cunoștințe, fiind încă nedesăvârșit cu vârsta duhovnicească și prunc, dar însoțindu-te cu cel ce o are, nu vei umbla în întuneric, nu te vei primejdui de lanțuri și de curse și nu vei cădea între fiarele lumii spirituale, care pândesc în întuneric și răpesc și ucid pe cei ce umblă în el fără făclia spirituală a cuvântului dumnezeiesc. (Marcu Ascetul)46

·         Ţinta cuvântului nostru este să atragă atenția asupra celor trei uriași puternici și tari ai celor de alt neam, pe care se reazemă toată puterea protivnică a lui Holofern cel spiritual. Dacă aceștia vor fi răpuși și uciși, toată puterea duhurilor necurate va slăbi cu ușurință, până se va topi cu totul. Cei trei uriași ai celui rău, care sunt socotiți ca cei mai tari, sunt cele trei rele amintite mai-nainte: neștiința, maica tuturor relelor; uitarea, sora împreună lucrătoare și slujitoarea ei; și nepăsarea trândavă, care țese veșmântul și acoperământul norului negru așezat peste suflet și care le sprijină pe amândouă, le întărește, le susține și sădește în sufletul cel fără grijă răul înrădăcinat și statornic. Prin nepăsarea trândavă, prin uitare și prin neștiință se întăresc și se măresc proptelele celorlalte patimi. Căci ajutându-se întreolaltă și neputând să ființeze fără să se susțină una pe alta, ele se dovedesc puteri tari ale vrăjmașului și căpetenii puternice ale celui rău. Prin ele se întărește și pe ele se reazemă toată oastea duhurilor răutății, ca să-și poată duce la împlinire planurile. Fără ele nu se pot susține nici cele mai-nainte spuse. De vrei, așadar, să dobândești biruință împotriva patimilor mai-nainte pomenite și să pui pe fugă ușor mulțimea vrăjmașilor spirituali de alt neam, adună-le în tine însuți prin rugăciune și prin ajutorul lui Dumnezeu. Pătrunzând astfel în adâncurile inimii, caută urma acestor trei uriași puternici ai diavolului, adică a uitării, nepăsării trândave și a neștiinței care sunt propteaua dușmanilor spirituali de alt neam și pe sub care, furișându-se celelalte patimi ale răutății, lucrează, viețuiesc și prind putere în inimile celor iubitori de plăcere și în sufletele neînvățate. și prin multa atenție și supraveghere a minții, folosindu-te și de ajutorul de sus, vei afla relele necunoscute celorlalți și socotite că nici n-ar fi rele, dar care sunt mai stricăcioase decât celelalte. Iar prin armele dreptății, care sunt contrare lor, adică prin amintirea cea bună, care-i pricina tuturor bunătăților, prin cunoștința luminată, prin care sufletul, priveghind, alungă de la sine întunericul neștiinței, și prin râvna cea bună, care îndrumă și zorește sufletul spre mântuire, vei birui întru puterea Duhului Sfânt, prin rugăciune și cerere, vitejește și bărbătește pe cei trei uriași mai sus pomeniți ai vrăjmașilor spirituali. Prin amintirea cea prea bună, cea după Dumnezeu, socotim totdeauna „câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt de drepte, câte sunt curate, câte sunt cu nume bun, fie că e virtute, fie că e laudă”, vei alunga de la tine uitarea atotpăcătoasă; prin cunoștința luminată și cerească vei nimici neștiința pierzătoare a întunericului; iar prin râvna atotvirtuoasă și prea bună, vei scoate afară nepăsarea trândavă, care lucrează în suflet păcatul necredinței în Dumnezeu, înrădăcinată acolo. De vei câștiga virtuți, nu prin simpla voință a ta, ci cu puterea lui Dumnezeu și cu conlucrarea Duhului Sfânt, prin multă atenție și rugăciune, vei putea să te izbăvești de cei trei uriași mai-nainte pomeniți ai celui viclean. Căci armonia cunoștinței adevărate cu amintirea cuvintelor lui Dumnezeu și cu râvna cea bună, când va fi silită să stăruie în suflet, prin harul lucrător și va fi păzită cu grijă, va șterge din el urmele uitării, ale neștiinței și ale nepăsării trândave și le va reduce la neființă, iar pe urmă va împărăți în suflet harul, întru Domnul nostru Iisus Hristos. (Marcu Ascetul)27