Parinti Tematice

Nil Ascetul

·         Domnul s-a lepădat cu totul de grija celor pământești și a poruncit să căutăm numai Împărăția Cerurilor, noi însă, silindu-ne să umblăm tocmai pe o cale potrivnică, am nesocotit poruncile Domnului, și depărtându-ne de purtarea lui de grijă, ne-am pus nădejdile în mâini. El a spus: “Priviți la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitnițe și Tatăl vostru cel din ceruri le hrănește pe ele”, și iarăși: “Priviți la crinii câmpului, cum cresc și nu se ostenesc, nici nu torc”. Ba chiar a poruncit Apostolilor să nu-și ia cu ei nici traistă, nici pungă, nici toiag, ci să țină seama de făgăduința nemincinoasă, pe care le-a dat-o trimițându-i la slujba de ajutorare a celorlalți oameni când le-a spus: “Vrednic este lucrătorul de hrana sa”. El știa că mai mult ne asigură Providența cele necesare, decât sârguința noastră. Noi, însă, nu ne oprim de a agonisi pământ cât se poate de mult. Cumpărăm turme de oi, boi de muncă, râvniți la înfățișare și mărime, și măgari bine hrăniți. Oile vrem să ne dea din belșug lâna pentru trebuințe; boii să ne slujească la lucrarea pământului, aducându-ne nouă hrană, iar lor și celorlalte dobitoace nutreț; în sfârșit vitele de povară să facă mai aleasă hrana necesară, întregind cele ce lipsesc în țară, cu mărfuri din străinătate, pentru a spori plăcerile vieții noastre. Dar nu ne mulțumim numai cu atât, ci alegem și meșteșugurile cele mai aducătoare de câștig, care nu ne lasă deloc vreme să ne gândim la Dumnezeu, ci ne întorc toată grijă spre ele. Iar mai pe urmă învinuim mai de grabă slăbiciunea purtătorului de grijă decât pe noi înșine, pentru alegerea ce am făcut-o. Dar chiar dacă nu mărturisim prin cuvânt, suntem vădiți prin lucruri, că ne bucurăm de-o viețuire asemenea mirenilor, când ne îndeletnicim cu aceleași lucruri ca și ei și mai degrabă zăbovim în osteneli trupești. Astfel mulți cred că evlavia ar fi un prilej de agonisire de lucruri, și că nu alegem viața, odinioară liniștită și fericită, pentru altceva, decât ca printr-o mincinoasă cinstire de Dumnezeu să fugim, pe de o parte de muncile cele ostenitoare, iar pe de alta, câștigând slobozenie spre plăceri, să putem da pornirilor noastre drumul spre cele ce vrem. Mândrindu-ne nu multă nerușinare față de cei simpli, iar uneori și față de cei ce ne întrec, socotim viața virtuoasă ca o îndreptățire la asuprire, dar nu ca o pricină de smerenie și de îngăduință. De aceea suntem socotiți chiar de cei ce trebuie să ne cinstească ca o turmă ușuratică. Ne călcăm în picioare unii pe alții prin târguri, amestecați într-o adunătură de tot soiul, neavând nimic care să ne deosebească de ceilalți oameni, cum ar trebui. Vrând să fim cunoscuți nu din felul de viețuire, ci din înfățișare și ocolind ostenelile pentru virtute, dorim cu furie slava pe ele, făcând teatru din adevărul de odinioară. De acea numele lui Dumnezeu este hulit, iar viața cea preadorită s-a făcut urâtă; și dobânda celor ce viețuiesc cu adevărat întru virtute a ajuns să fie socotită amăgire. Gem orașele de cei ce rătăcesc prin ele degeaba și sunt tulburați cei de prin case, cărora le e silă și să-i mai privească, văzându-i că stăruie la uși, cerșind tot mai nerușinat; iar mulți, după ce sunt primiți în case, fățărind pentru puțin timp evlavia și acoperind cu masca fățărniciei gândul de vicleșug, îi jefuiesc pe aceia, iar pe urmă pleacă, încât fac să se întindă peste toată viața monahală un nume urât. și așa sunt alungați din orașe ca o ciumă cei ce erau odinioară îndreptătorii lor; și sunt izgoniți ca niște spurcați, mai rău decât cei umpluți de lepră. Mai bucuros se hotărăște cineva să creadă tâlharilor și spărgătorilor, decât celor ce se îndeletnicesc cu viața monahală, socotind că e mai ușor pot să se păzească de răutatea vădită, decât de prefăcuta vrednicie de crezământ, care uneltește în ascuns. Aceștia nici n-au început măcar viața de evlavie și nu cunosc folosul liniștirii, ci au fost împinși la viața singuratică fără judecată poate de vreo strâmtoare oarecare. Au socotit lucrul acesta ca o treabă de negustorie, bun pentru câștigarea celor trebuincioase. și eu socotesc că ar face lucrul acesta mai cuviincios, dacă n-ar umbla pe la toate ușile, ci ar socoti că înfățișarea îi împiedică de la primirea unor daruri mai bogate, ca nu cumva, vrând să plătească trupului birul datorat, să nu-i dea numai pe cel trebuincios, ci și pe cel care l-au născocit desfătările celor ce duc un trai molatic, împlinindu-și poftele lor nemăsurate. Dar a tămădui pe cei ce sufăr de aceste boli nevindecabile este foarte greu.(Nil Ascetul)41

·         Nimic nu duce pe cineva așa de neîndoielnic la munci, ca a face pe mulți să râvnească la propriile lui rele. Pierzania celor ce-l imită e adaos la pedeapsa celui ce l-a învățat. Dar nu mică este osânda și a celor ce nu au lepădat imitarea ca rușinoasă, fiindcă s-au făcut învățători ale celor rele, de a căror lecție blestemată fug, cu bună judecată, cei ce se folosesc de cuget înțelept. (Nil Ascetul)43

·         Oare noi suntem cei ce avem să ne îngrijim de cele ale vieții noastre? Oare nu Dumnezeu este Cel ce poartă grijă de ea? Străduința omenească, dacă nu primește ajutorul lui Dumnezeu, nu poate ajunge la țintă. Dar purtarea de grijă a lui Dumnezeu dăruiește bunuri desăvârșite, chiar fără conlucrarea omenească. Ce le-a folosit străduința proprie acelora către care a zis Dumnezeu: “Ați semănat mult și ați luat puțin, și am suflat aceasta din mâinile voastre?” și ce le-a lipsit din cele trebuincioase, celor ce au viețuit pentru virtute, fără să se îngrijească de ele? N-a fost hrănit Israel în pustie patruzeci de ani, nebucurându-se de nici una din roadele pământului? Au fost ei lipsiți de mâncare? Nu le împrospăta marea necontenit o hrană neobișnuită, trimițându-le prepelițe și nu le trimetea cerul mană, printr-o ploaie neobișnuită și străină? Iar piatra lipsită de umezeală nu le dădea, când era lovită, șuvoi îmbelșugat de apă? În sfârșit, veșmintele și încălțămintea nu le-au slujit tot timpul fără să se învechească? Dar prin ce lucrare a pământului și-a câștigat Ilie hrana în văgăună? Nu-i aduceau lui corbii hrana? Iar venind în Sarepta, nu i-a dat văduva, lipsită și de cele mai trebuincioase lucruri, pâine, luând-o de la gura copiilor ei, ca să se arate că virtutea trebuie pusă mai presus și de fire? Toate acestea, desigur, sunt întâmplări minunate, dar totuși au și o rațiune. Căci e cu putință ca cineva să trăiască și fără să mănânce, atunci când vrea Dumnezeu. Dar cum a isprăvit Ilie calea de patruzeci de zile, în puterea unei singure mâncări? și cum a petrecut Moise optzeci de zile pe munte, vorbind cu Dumnezeu, fără să guste mâncare omenească? Căci pogorându-se după patruzeci de zile și mâniindu-se pentru turnarea vițelului, îndată a sfărâmat tablele și s-a suit pe munte, petrecând alte patruzeci de zile acolo, de unde primind al doilea rând de table s-a coborât la popor. Ce raționament omenesc ar putea explica mulțumitor această minune? Cum a putut natura trupului să se cheltuiască atâta vreme, fără să se întregească ceea ce se împrăștie din puterea lui în fiecare zi? Această nedumerire o dezleagă cuvântul lui Dumnezeu, care zice: “Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”. De ce, așadar, tragem la pământ viețuirea cea cerească, afundând-o în mizeriile materiale? De ce ne îngrămădim de jur împrejur gunoaie, noi “cei ce ne hrăneam odinioară cu mâncări alese”, cum a zis Ieremia despre unii plângându-i? Căci când ne odihnim în cugetări strălucite și arzătoare, ne nutrim cu mâncăruri alese. Iar când părăsim această stare și suntem trași în lucrurile pământești, ne adunăm în jurul nostru gunoaie. De ce ne întoarcem nădejdea de la Dumnezeu și ne-o sprijinim pe carnea brațului, punând purtarea de grijă a Stăpânului pe seama mâinilor noastre, lucru pe care Iov și l-a socotit ca pe cel mai mare păcat? Nu ne-am sfiit să facem ca cel ce-și duce mâna la gură ca să și-o sărute. Căci mulți au obiceiul să-și sărute mâinile, zicând că de la ele le vine toată bunăstarea. Pe aceștia arătându-i “Legea” printr-un simbol, zice: “Cel ce umblă pe mâini e necurat, și cel ce umblă pururea pe patru picioare e necurat”. Pe mâini umblă cel ce se întemeiază pe mâini și toată nădejdea și-o are în ele. Iar pe patru picioare umblă cel ce se încrede în lucrurile supuse simțurilor și-și coboară mintea, partea conducătoare a ființei sale, la îndeletnicirea necontenită cu ele. În sfârșit cu mulțime de picioare umblă cel învăluit cu totul de cele trupești. De aceea, înțeleptul scriitor al “Proverbelor” vrea ca cel înțelept să nu aibă nici două picioare, ci numai unul, și acesta rar să se miște către cele trupești: “Du-ți piciorul rar spre prietenul tău, ca nu cumva, săturându-se de tine, să te urască”. Prin urmare dacă unul tulbură rar pe Hristos pentru trebuințele trupului este prieten adevărat al Lui, cum zice Mântuitorul către ucenicii Săi: “Voi sunteți prietenii Mei”; dar dacă va face aceasta mai des, va ajunge să fie urât. (Nil Ascetul)6

·         Ce ne învață și istoria lui Ișboșet? Să nu ne alipim cu grijă de cele trupești, nici să lăsăm paza noastră pe seama simțirii (lucrării simțurilor: percepției). Căci acela fiind rege și odihnindu-se în cămara sa, i-a îngăduit unei femei să facă paza la ușă. Dar venind oamenii lui Recab și aflând-o pe ea alegând boabe de grâu și dormitând, au intrat pe nebăgate de seamă și au omorât pe Ișboșet, aflându-l și pe el dormind. Căci toate dorm, și mintea și sufletul și sufletul și simțirea, când stăpânesc cele trupești. Faptul că păzitoarea de la ușă alege boabe de grâu, arată că cugetarea se ocupă cu multă grijă de cele trupești, îndeletnicindu-se nu în chip trecător, ci cu sârguință, de curățenia lor. Căci mintea fiecăruia, asemenea unui rege, petrece undeva înăuntru, având ca paznic a simțurilor cugetarea. Când acestea se dedă grijilor trupești (a alege boabe de grâu e lucru trupesc), cu ușurință se strecoară dușmanii și omoară mintea. De aceea marele Avram nu încredințează femeii paza ușii (căci cunoștea cât de ușor poate fi amăgită simțirea), ca nu cumva, vrăjită de vederea celor supuse simțurilor, să împrăștie mintea și să o înduplece să ia parte cu ea la desfătări, chiar dacă ar fi primejdioasă împărtășirea de ele, ci șade el însuși de pază, lăsând intrarea deschisă gândurilor dumnezeiești, iar grijilor lumești închizându-le ușa. (Nil Ascetul)29

·         Căci cu ce se alege viața noastră din toată osteneala deșartă în jurul acestora? Nu toată zdroaba omului merge în gura lui? – cum zice Eclesiastul. Dar hrana și veșmintele sunt destul pentru susținerea păcătosului acestuia de trup. De ce, așa dar, lucrăm la nesfârșit și alergăm după vânt, cum zice Solomon, împiedicând, din pricina sârguinței pentru cele materiale, sufletul să se bucure de bunurile dumnezeiești și încălzind trupul mai mult decât se cade? Îl hrănim ca să ne facem un dușman vecin cu noi, ca să nu fie în lupta lui cu sufletul numai egal, ci, din, pricina marii lui puteri, să fie mai tare în războiul lui împotriva sufletului, neîngăduind ca aceasta să fie cinstit și încununat. Căci în ce costă trebuința trupului, pe care luând-o ca motiv mincinos, întindem pofta până la greutăți nebunești? Ea constă, desigur, în pâine și apă, dar nu ne dau izvoarele apă din belșug? Iar pâinea nu e atât de ușor de câștigat de cei ce au mâini? și ne-o putem agonisi prin astfel de lucrări, prin care trebuința trupului se împacă fără ca să fim împrăștiați, decât foarte puțin, sau deloc. Dar ne dă oare mai multă grijă îmbrăcămintea? Nici aceasta, dacă nu avem în vedere moliciunea venită din obișnuință, ci numai trebuința. Ce haine din pânză de păianjen, ce vizon, sau porfiră, sau mătase a purtat primul om? Nu i-a întocmit Făcătorul o haină din piei și nu i-a poruncit să se hrănească cu ierburi? Punând aceste hotare trebuinței trupului, a oprit și osândit de departe urâciunea viețuirii de acum a omului. Nu mai spun că și acum va hrăni pe cei ce bine viețuiesc, Cel ce hrănește păsările cerului și le îmbracă, Cel ce împodobește crinii câmpului cu atâta frumusețe, fiindcă nu e cu putință să-i convingem pe cei ce s-au depărtat așa de mult de la această credință. Căci cine nu va da cu bucurie cele de trebuință aceluia care viețuiește întru virtute? Unde este, așadar, și la ce folosește sârguința noastră, dacă Dumnezeu ține cârma lucrurilor și toate le poartă și le duce precum vrea? Dar la neputințe, se va zice, trupul are lipsă de mângâieri, și cu cât e mai bine să murim, decât să facem ceva din cele ce nu se potrivesc cu făgăduința? Desigur că dacă Dumnezeu vrea ca noi să mai trăim, sau va pune în trupul nostru o putere care să țină cumpănă slăbiciunii, încât să putem purta și durerea venită din neputință și să primim încă și cununi pentru bărbăție; sau va găsi mijloace pentru hrănirea celui ostenit. În orice caz nu-i va lipsi priceperea de-a ne mântui Celui ce este izvorul mântuirii și al înțelepciunii. Bine este, așadar, iubiților, să ne ridicăm iarăși la vechea fericire și să ne însușim din nou viețuirea celor vechi. Căci cred că este lucru ușor pentru cei ce vreau, și chiar dacă ar fi vreo osteneală, nu e fără rod, având destulă mângâiere în slava înaintașilor și în îndreptarea celor ce le vor urma pilda. Pentru că nu mic va fi câștigul celor care au început această viețuire, dacă vor lăsa celor ce după ei chipul unei viețuiri desăvârșite, care va fi înălțarea lor. (Nil Ascetul)6 41

·         Să fugim de viețuirea în orașe și sate, ca cei din orașe și sate să alerge la noi; să căutăm singurătatea, ca să atragem pe cei ce fug acum de noi, dacă peste tot place aceasta vreunora. Căci s-a scris despre unii cu laudă, că au părăsit orașele și au locuit între pietrei și s-au făcut ca niște porumbițe singuratice. Iar Ioan Botezătorul a petrecut în pustie și toate orașele au venit la el cu toți locuitorii; și s-au grăbit să-i vadă cingătoarea de piele cei îmbrăcați în haine de mătase, și au ales să petreacă în aer liber cei ce aveau case împodobite cu aur, și să doarmă pe rogojină cei ce se odihneau pe paturi bătute în nestemate; și toate le primeau, deși erau potrivnice obiceiului lor. Căci dorul după viața virtuoasă a bărbatului tăia simțirea celor dureroase și minunea vederii lui depărta osteneala petrecerii în strâmtoare. (Nil Ascetul)22

·         Fiindcă atunci când socotesc că e ușor să poruncească cu cuvântul, deși sunt grele cele poruncite, dar nu se încumetă să învețe fapta, ei fac vădit tuturor scopul lor, că își însușesc adică această conducere nu străduindu-se ca să folosească celor ce vin la ei, ci ca să-și împlinească propria plăcere. Învețe cei ce vreau, de la Abimelec și Ghedeon, că nu cuvântul, adunând o sarcină de lemne, după ce a purtat-o, a zis: “Faceți și voi în felul m-ați văzut pe mine”. Iar celălalt, învățându-i să facă o treabă ostășească și făcând însuși întâi acest lucru, a zis: “Să vă uitați la mine și așa să faceți”. Dar însuși Domnul făcând și apoi învățând, pe cine nu îl convinge să socotească mai vrednică de crezare învățătura cu fapta, decât pe cea prin cuvinte? Aceia însă închid ochii la aceste pilde și poruncesc cu îngâmfare cele ce sunt de făcut. Iar când par să știe ceva despre acestea, din auz, ei sunt asemenea păstorilor mustrați de Prooroc pentru neiscusință, care poartă sabia la braț și de aceea, după ce își taie brațul, își scot și ochiul lor drept. Căci nepurtând grijă de fapta dreaptă, din pricina nedestoiniciei, acesta stinge, deodată cu încetarea ei, și lumina vederii (contemplației). Aceasta o pătimesc cei ce povățuiesc crud și neomenos, când au la îndemână puterea de a pedepsi: îndată li se sting cugetările contemplative cele de-a dreapta, iar faptele, lipsite de contemplație, se vestejesc. Astfel cei ce și-au legat sabia nu la șold ci la braț nu mai pot nici să facă, nici să știe ceva. La șold își leagă sabia cei ce se folosesc împotriva patimilor proprii de cuvântul dumnezeiesc, iar la braț cei ce vreau să aibă la îndemână pedeapsa pentru păcate străine. Iar că e propriu oamenilor ușuratici, care n-au de la ei însuși nici un folos, să ia asupra lor ușor conducerea altora e vădit și din experiență. Căci nu s-ar îndemna cineva, care a gustat liniștea și a început cât de cât să se ocupe cu contemplația, să-și lege mintea de grijile celor trupești, desfăcând-o de la cunoștință și trăgând-o spre lucrurile pământești, odată ce se află în cele înalte. Lucrul acesta e și mai vădit din acea pildă, așa de vestită, pe care le-a spus-o Ioatam Sichemiților, zicând: “Au plecat odată copacii pădurii să-și ungă peste ei împărat. și au zis către viță: vino și împărățește peste noi. și a zis vița: Lăsa-voi eu oare rodul meu cel bun, care-i slăvit de Dumnezeu și de oamenii, ca să merg să stăpânesc peste copaci”? De asemenea n-a primit nici smochinul pentru dulceața lui, nici măslinul pentru uleiul lui. Mărăcinele însă, lemn neroditor și spinos, a primit stăpânirea, o stăpânire care nu avea nici în ea și nu afla nici în copacii supuși nimic care să o facă plăcută. Căci pilda spune nu de copacii Raiului, ci de ai pădurii că au lipsă de conducere. Astfel precum vița, smochinul și măslinul n-au primit să stăpânească peste copacii pădurii, bucurându-se mai mult de rodul lor decât de cinstea domniei, tot așa cei ce văd în ei vreun rod al virtuții și simt folosul lui, chiar dacă îi vor sili mulți la această domnie, nu primesc, prețuind mai mult folosul lor decât conducerea altora. Iar blestemul, pe care li l-a vestit în parabolă mărăcinele copacilor, vine și asupra oamenilor care fac la fel cu aceea. “Căci sau va ieși, zice Scriptura, foc din mărăcine și va mistui copacii pădurii, sau va ieși din copaci și va mistui mărăcinele”. Așa și între oameni odată ce s-au făcut învoieli nefolositoare, neapărat va urma o primejdie, atât pentru cei se s-au supus unui învățător neîncercat, cât și pentru cei ce au primit stăpânirea în urma neatenției ucenicilor. De fapt neiscusința învățătorului pierde pe învățăcei. Iar negrija învățăceilor aduce primejdie învățătorului, mai ales când la neștiința aceluia se adaugă trândăvia lor. Căci nici învățătorul nu trebuie să uite ceva din cele ce ajută la îndreptarea supușilor, nici învățăceii nu trebuie să treacă cu vederea ceva din poruncile și sfaturile învățătorului. Pentru că e lucru grav și primejdios atât neascultarea acelora, cât și trecerea greșelilor cu vederea din partea acestuia. Să nu creadă învățătorul că slujba lui este prilej de odihnă și de desfătare. Căci dintre toate lucrurile cel mai ostenitor este să conduci sufletele. Cei ce se stăpânesc peste dobitoacele necuvântătoare nu au nici o împotrivire din partea turmelor și de aceea lucrul lor merge de cele mai multe ori bine. Dar celor ce sunt puși peste oameni multitudinea năravurilor și viclenia gândurilor le face foarte grea conducerea și cei ce o primesc trebuie să se pregătească pentru o luptă obositoare. Ei trebuie să îndure fără supărare scăderile tuturor, iar datoriile neîmplinite din pricina neștiinței să-i facă să le cunoască, cu îndelungă răbdare. De aceea vasul de spălat din templu îl țin boii, iar sfeșnicul s-a turnat întreg și a fost bătut din ciocan. Sfeșnicul arată că cel ce vrea să lumineze pe alții trebuie să fie solid din toate părțile și să nu aibă nimic ușor sau gol; și să fie ciocănite afară toate cele de prisos, care nu pot folosi ca pildă a unei vieți fără prihană celor ce ar privi. Iar boii de sub vasul de spălat arată că cel ce ia asupra sa o astfel de lucrare, nu trebuie să lepede nimic din cele ce vin asupra lui, ci să poarte și poverile și întinăciunile celor mai mici, până ce este neprimejdios de a le purta. Căci desigur dacă vrea să facă curate faptele celor ce vin în preajma lui, e de trebuință să primească și el oarecare întinăciune; de vreme ce și vasul de spălat, curățind mâinile celui ce se spală, primește însuși întinăciunea aceluia. Cel ce vorbește despre patimi și curăță pe alții de altfel de pete nu poate trece peste el nemurdărit; căci însăși amintirea obișnuiește să întineze cugetarea celui ce vorbește despre ele. Pentru că, chiar dacă nu se întipăresc chipurile lucrurilor urâte în semne săpate mai adânc, totuși întinează suprafața minții, tulburând-o prin desfășurările cuvântului ca pe niște culori necurate. Povățuitorul mai trebuie să aibă și știință, ca să nu-i fie necunoscută nici una din uneltirile vrăjmașilor și să poată da la lumină laturile ascunse ale războiului celor încredințați lui. În felul acesta, descriindu-le de mai înainte cursele vrăjmașului, le va face biruința neostenitoare și îi va scoate încununați din luptă. Dar e rar un povățuitor ca acesta și nu se găsește ușor. Marele Pavel mărturisește același lucru, zicând: “Căci gândurile lui nu ne sunt necunoscute”. Iar minunatul Iov se întrebă nedumerit: “Cine ne va descoperi fața veșmântului său? și cine va pătrunde în căptușeala armurii lui? Iar porțile feței lui cine le va deschide”? Ceea ce zice este aceasta: Nu este văzută fața lui, căci își ascunde viclenia în multe veșminte, fermecând în chip amăgitor prin felul cum se înfățișează la arătare, iar în ascuns întocmind cursa pierzaniei. și ca să nu se numere și pe sine între cei ce nu cunosc vicleniile aceluia, Iov descrie semnele lui, cunoscând limpede toată urâciunea înfricoșată a lui. „Ochii lui, zice, sunt ca ai luceafărului; măruntaiele lui sunt șerpi de aramă”. Acestea le spune, dând la iveală viclenia lui, ca a unuia ce, prin faptul că-și ia înfățișarea luceafărului, plănuiește să atragă la el pe cei ce-l privesc, iar prin șerpii dinăuntru pregătește moartea celor ce se apropie. Dar și proverbul, dându-ne să înțelegem primejdia lucrului, zice: „Cel ce crapă lemne se va primejdui la lucru, de va aluneca securea”. Adică cel ce distinge lucrurile cu rațiunea și pe cele socotite, unite le desparte din împreunare și vrea să le arate cu totul străine, deosebind adică pe cele cu adevărat bine de cele aparent bune, dacă nu va avea judecata întărită din toate părțile, nu va putea ocoli primejdia ca, cuvântul lui, lipsit de siguranță înaintea ascultătorilor, să dea prilej de sminteală ucenicilor săi. (Nil Ascetul)30

·         Pentru că și în lucrurile evlaviei este o rânduială și o înșiruire, ca și în oricare altul, și trebuie pornit și în această viețuire de la început. Cei ce trec cu vederea cele de la început și sunt atrași de lucrurile mai plăcute sunt făcuți de silă să țină seama de șirul rânduielii, așa cum Iacov, atras de frumusețea Rachelei, nu s-a uitat la slăbiciunea ochilor Liei, dar cu toate acestea nu a putut ocoli osteneala dobândirii unei asemenea virtuți, ci a împlinit și săptămâna ei de ani. Cel ce vrea să țină seama de ordinea viețuirii trebuie așadar să nu meargă de la sfârșit spre început, ci să înainteze de la început spre desăvârșire. (Nil Ascetul)27

·         La fel și aceștia, adunându-și cele de trebuință din danii și îmbrăcându-se în veșminte cusute din stofe moi, rușinează prin vălurile lor pe cei ce trebuie să se roage sau să tâlcuiască Scriptura cu capul descoperit, feminizând starea bărbătească și pierzând suflete pe care nu trebuia să le omoare. Ar trebui să asculte aceștia mai ales de Hristos, adevăratul învățător, respingând cu toată puterea slujba de conducere a altora. Căci zice acela către învățăceii Săi: „Iar voi să nu vă numiți Rabi”. Dacă lui Petru, lui Ioan și întregii cete a Apostolilor le-a dat să stea departe de asemenea lucru și să se socotească mici pentru asemenea vrednicie, cine va fi acela care să se închipuie pe sine mai presus de ei și să se socotească în stare de o vrednicie de la care au fost opriți aceia? Sau poate, zicându-le să nu se cheme Rabi, nu îi oprește de a fi, ci numai de a se numi?30

·         știind marele Iacob, că acestea, atunci când sunt cugetate și contemplate neîncetat, vatămă și mai mult cugetarea, întipărind chipurile cele mai limpezi și mai vădite ale nălucirilor urâte, ascunde pe zeii străini în Sichem. Căci osteneala împotriva patimilor le ascunde și le pierde pe acestea, nu pentru o vreme scurtă, ci „până în ziua de azi”, adică pentru tot timpul, întrucât „azi” se prelungește cu tot timpul, însemnând totdeauna timpul de față. Iar Sichem însemnează luptă, ceea ce arată osteneala împotriva patimilor. De aceea Iacob îi dă Sichemul lui Iosif, ca celui care dintre frații săi luptă cu cea mai mare osteneală împotriva patimilor. (Nil Ascetul)27

·         De fapt Iacob, spunându-le lor că a cucerit Sichemul cu sabie și arc, arată că i-a trebuit luptă și osteneală ca să pună stăpânire pe patimi și să le ascundă în pământul Sichemului. S-ar părea însă că este o oarecare contrazicere între a ascunde zeii în Sichem și a ține un idol în ascunziș. Căci a ascunde zeii în Sichem e lucru de laudă; iar a ține un idol în ascunziș e lucru de ocară. De aceea a pecetluit lucrul din urmă cu blestem, zicând: „Blestemat cel ce ține idol în ascunziș!” și de fapt nu este același lucru a ascunde ceva în pământ pentru totdeauna și a-l ține în ascunziș. Căci ceea ce a fost ascuns în pământ și nu se mai arată vederii se șterge cu vremea și din amintire. Dar ceea ce e ținut în ascunziș nu e cunoscut de cei din afară, însă e văzut necontenit de cel ce l-a pus acolo. Acesta îl are mereu în amintire ca pe un chip cioplit pe care îl poartă în ascuns. Căci tot gândul urât, care ia formă în cugetare, este o sculptură ascunsă. De aceea este rușine a scoate la arătare asemenea gânduri, dar e primejdios și de a ține în ascuns un chip cioplit, precum și mai primejdios este de a căuta formele dispărute, cugetarea înclinând cu ușurință spre patima izgonită și împlântând în pământ bronzul idolului. Căci deprinderea virtuții este de așa fel că se cumpănește cu ușurință și într-o parte și într-alta, aplecându-se, dacă nu se poartă de grijă, spre cele potrivnice. (Nil Ascetul)28 46

·         Aceasta pare că vrea să o arate Scriptura printr-un simbol când zice: „Pământul pe care umblați se schimbă cu schimbarea popoarelor și a neamurilor”. Căci îndată ce s-a mișcat spre cele potrivnice cel ce are deprinderea virtuții, s-a mișcat și aceasta, fiind un pământ împreună schimbător. De aceea chiar de la început nu trebuie să se lase trecere spre cugetare nălucirilor, care obișnuiesc să vatăme gândul, precum nu trebuie lăsată cugetarea să coboare în Egipt, căci de acolo este dusă cu sila la Asirieni. Cu alte cuvinte, dacă cugetarea a coborât în întunericul gândurilor necurate (căci acesta este Egiptul), e dusă la lucru cu sila și fără să vrea de către patimi. De aceea și legiuitorul, oprind simbolic pătrunderea plăcerii, a poruncit să fie păzit capul șarpelui, deoarece și acela pândește călcâiul. Căci scopul aceluia este să împingă pe om la făptuire, la care dacă nu ajunge, nu poate ușor să amestece veninul prin mușcătură. Dar silința noastră este să frângem însăși prima răsărire a plăcerii, căci aceasta fiind zdrobită, lucrarea va fi slabă. Poate nici Samson n-ar fi aprins semănăturile celor de alt neam, dacă n-ar fi legat cozile vulpilor, întorcându-le capetele de laolaltă. Căci cel ce poate înțelege cursa plănuită de gândurile viclene de la răsărirea lor, trecând peste începuturi (căci acestea se prefac la intrare că sunt cuvioase, uneltind să ajungă la țintă), va vădi din compararea sfârșiturilor (cozilor) întreolaltă, ticăloșia gândurilor. Aceasta înseamnă că, legând coadă de coadă, pune între ele, ca o făclie, judecata care le dă pe față. Adeseori gândul curviei vine de la gândul slavei deșarte și dă înfățișări cuviincioase începuturilor căilor ce duc la iad, ascunzând alunecările primejdioase de mai târziu prin care îi duce la temnițele iadului pe cei ce îi urmează fără judecată. Întâi acest gând îl încântă pe cineva cu preoția sau cu viața sa de monah desăvârșit, făcând pe mulți să vie la el pentru folos; apoi din cuvânt și faptă îl face să-și închipuie că și-a agonisit un nume bun. și astfel, după ce l-a încercuit de ajuns cu asemenea cugetări și l-a atras departe de trezvia naturală, îmbiindu-i întâlnirea cu vreo femeie, așa zisă cuvioasă îi duce îndrăznirea cunoștinței spre împlinirea lucrului necurat, târându-l la cea mai de pe urmă rușine. Cel ce vrea așadar să lege cozile, să ia aminte la sfârșiturile la care vreau să ajungă cele două gânduri, cinstea slavei deșarte și necinstea curviei, și când le va vedea limpede împotrivindu-se întreolaltă, atunci să creadă că a făcut ca Samson. Iarăși, gândul lăcomiei pântecelui are ca sfârșit pe cel al curviei; iar al curviei are ca sfârșit pe cel al întristării. Căci îndată îl iau în primire pe cel biruit de asemenea gânduri, după ce le-a înfăptuit, întristarea și nemulțumirea. Să se gândească așadar cel ce luptă, nu la gustul bun al bucatelor, nici la dulceața plăcerii, ci la sfârșiturile amândoura. și când își va înfățișa întristarea, care urmează amândoura, să știe că le-a legat coadă de coadă și, prin darea la iveală, a nimicit semănăturile celor de alt neam. (Nil Ascetul)28

·         Dacă, prin urmare, cel ce luptă cu patimile are lipsă de o atât de mare știință și experiență, să se gândească cei ce primesc să conducă pe alții, de câtă cunoștință au ei trebuință, ca să călăuzească cu înțelepciune și pe cei supuși la cununa chemării de sus și să-i învețe limpede toate cele ale luptei; ca aceștia să nu închipuiască numai icoana luptei, lovind cu mâinile în aer, ci și în lupta însăși cu vrăjmașul să-i dea lovituri de moarte, ca să nu bată cu pumnii aerul în deșert, ci să-l zdrobească pe vrăjmașul însuși. Căci acest război este mai greu decât lupta atleților. Acolo cad trupuri de-ale atleților, care pot să se ridice. Dar aici cad suflete, care odată răsturnate cu greu mai pot fi ridicate. Iar dacă cineva, luptând încă cu viața pătimașă și fiind stropit cu sânge, s-ar apuca să zidească biserică lui Dumnezeu din suflete cugetătoare, ar auzi desigur cuvântul: „Nu tu îmi vei zidi Mie templu, căci ești plin de sânge”. Pentru că a zidi biserică lui Dumnezeu, e propriu stării de pace. Moise, luând cortul și înfigându-l afară de tabără, arată de asemenea că învățătorul trebuie să cât mai departe de zarva războiului și să locuiască departe de locul învălmășit al luptei, strămutat la o viață pașnică și nerăzboinică. Dar când s-ar afla astfel de învățători, ei au lipsă de învățăcei, care să se fi lepădat în așa fel de ei înșiși și de voile lor, încât să nu se mai deosebească întru nimic de trupul neînsuflețit, sau de materia supusă meșterului; că precum sufletul lucrează în trup ceea ce vrea, trupul nefăcând nimic împotrivă, și precum meșterul își arată meșteșugul său în materie, nefiind împiedicat întru nimic de ea de la scopul său, așa învățătorul să lucreze în învățăcei știința virtuții, fiindu-i cu totul ascultători și neîmpotrivindu-i-se întru nimic. (Nil Ascetul)30

·         A iscodi plin de curiozitate planurile învățătorului și a vrea să pui la încercare cele poruncite de el, însemnează a pune piedică înaintării tale proprii. Cu siguranță nu ceea ce se pare celui neîncercat întemeiat și potrivit este într-adevăr întemeiat. Astfel judecă meșterul și altfel cel fără meșteșug lucrurile meșteșugului. Cel dintâi are ca regulă știința; celălalt că așa s-ar cuveni. Dar socotința aceasta foarte rar se acoperă cu adevărul; de cele mai multe ori se abate de la linia dreaptă, fiind înrudită cu rătăcirea. Așadar cei ce au predat altora grija mântuirii lor, lăsându-și toate socotințele, să-și supună gândurile meșteșugului celui priceput, judecând știința lui mai vrednică de crezare. Mai întâi, lepădându-se de toate, să nu-și lase nimic afară, nici cel mai mic lucru, temându-se de pilda lui Anania, care crezând că înșeală pe oameni, a primit de la Dumnezeu osânda pentru furt. (Nil Ascetul)46

·         Ci, cum se predau pe ei înșiși, așa să predea și toate ale lor, bine știind că ceea ce rămâne afară, trăgând necontenit cugetul într-acolo, îl va desface adeseori de la cele mai bune, iar pe urmă îl va rupe din frățietate. De aceea a poruncit Duhul Sfânt să se scrie Viețile Sfinților, ca fiecare dintre cei ce se apucă de unul din felurile acestea de viețuire, să fie dus printr-o pildă asemănătoare spre adevăr. Cum s-a lepădat Elisei de lume, ca să urmeze învățătorului său? „Ara, zice, cu boii, și douăsprezece perechi de boi înaintea lui; și a tăiat boii și i-a fript în vasele boilor”. Aceasta îi arată căldura râvnei. Căci n-a zis: voi vinde perechile de boi și voi economisi prețul după cuviință, nici n-a socotit cum ar putea avea mai mult folos din vânzarea lor. Ci, cuprins cu totul de dorința care îl trăgea să fie lângă învățător, a disprețuit cele văzute și s-a silit să se izbăvească mai repede de ele, ca de unele ce-l puteau împiedica adeseori se face pricină a răzgândirii. De ce apoi și Domnul, îmbiind bogatului desăvârșirea vieții după Dumnezeu, i-a poruncit să-și vândă averile și să le dea săracilor și să nu-și lase sieși nimic? Fiindcă știa că ceea ce rămâne se face, ca și întregul, pricină de împrăștiere. Dar socotesc că și Moise, rânduind celor ce vreau să se curățească în rugăciunea cea mare, să-și radă tot trupul, le-a poruncit prin aceasta să se lepede cu desăvârșire de averi, iar în al doilea rând să uite de familie și de toți cei apropiați în așa măsură, încât să nu mai fie câtuși de puțin tulburați de amintirile lor. (Nil Ascetul)22 41 46

·         Iar după ce au făcut aceasta, trebuie sfătuiți, dacă au ieșit de curând din tulburări, să se îndeletnicească cu liniștirea și să nu împrospăteze, prin drumuri dese, rănile produse cugetării prin simțuri, nici să aducă alte forme vechilor chipuri ale păcatelor, ci să ocolească furișarea celor nouă și toată sârguință să le fie spre a șterge vechile închipuiri. Desigur liniștirea le este un lucru foarte ostenitor celor ce s-au lepădat de curând, căci amintirea, luându-și acum răgaz, mișcă toată necurăția care zace în ei, ceea ce n-a apucat să facă mai înainte pentru mulțimea lucrurilor care prisoseau. Dar pe lângă osteneală, liniștirea are și folos, izbăvind mintea cu vreme de tulburarea gândurilor necurate. Căci dacă vreau aceștia să-și spele sufletul și să-l curățească de toate petele care îl necurățesc, sunt datori să se retragă din toate lucrurile prin care crește întinăciunea și să dea cugetării multă liniște; de asemenea să se ducă departe de toți cei care îi întărâtă și să fugă de împreuna petrecere cu cei mai apropiați ai lor, îmbrățișând singurătatea, maica înțelepciunii. Pentru că este ușor să cadă aceștia iarăși în mrejile din care socotesc că au scăpat, când se grăbesc să petreacă în lucruri și griji de tot felul. și nu e de nici un folos, celor ce s-au strămutat la virtute, să se bucure de aceleași lucruri, de care s-au despărțit, disprețuindu-le. Căci obișnuința fiind o greutate care atrage la ea, este de temut ca nu cumva aceasta să le tulbure iarăși liniștea câștigată cu multă sârguință, prin îndeletniciri urâte și să le împrospăteze amintirile relelor săvârșite. Pentru că mintea celor ce s-au desfăcut de curând de păcat se aseamănă cu trupul care a început să se reculeagă dintr-o lungă boală, căruia orice prilej întâmplător i se face pricină de-a recădea în boală, nefiind încă destul de întremat în putere. Căci nervii mintali ai acestora slabi și tremurători, încât e temere să nu năvălească din nou patima, care de obicei este ațâțată de împrăștierea în tot felul de lucruri. Prin urmare să nu se amestece monahul, înainte de ce a dobândit deprinderea desăvârșită a virtuții, în tulburările lumii, ci să fugă cât mai departe, așezându-și cugetarea la marea depărtare de zgomotele ce răsună jur împrejur. Căci nu e de nici un folos celor ce s-au desfăcut de lucruri ca să fie ciocăniți din toate părțile de veștile despre ele și, după ce au părăsit cetatea faptelor lumești, să se așeze în poartă ca Lot, rămânând plini de zgomotul de acolo. Trebuie să iasă afară ca marele Moise, ca să înceteze nu numai faptele, ci și veștile lor, precum zice: „Când voi ieși din cetate și voi întinde mâinile mele, vor înceta vocile”. Căci atunci vine desăvârșita liniștire, când nu numai faptele, ci și amintirile lor încetează, dând sufletului timp să poată vedea chipurile întipărite și să lupte cu fiecare dintre ele și să le scoată din cugetare. De vor intra alte și alte forme, nu va putea șterge nici întipăririle de mai înainte, cugetarea fiind ocupată cu cele care vin. Prin aceasta osteneala de-a tăia patimile se face în chip necesar mai grea, acestea câștigând tărie din creșterea pe-ncetul și acoperind puterea de străvedere a sufletului cu nălucirile care se adaugă mereu asemenea unui râu în curgere necontenită. Cei ce vreau să vadă uscată albia râului, mai păstrând în ea doar câteva lucruri vrednice de cunoscut, nu folosesc nimic scoțând apa din locul în care cred că se află ceea ce caută, căci apa care curge umple îndată locul golit. Dar de vor opri cursul apei de mai sus, li se va arăta pământul fără osteneală, apa rămasă ducându-le la vale de la sine și lăsându-le pământul uscat, pentru a afla cele dorite. Tot așa este ușor a goli formele care dau naștere patimilor, când simțurile nu mai aduc pe cele dinafară. Dar când acestea trimit înăuntru, ca pe un torent, formele supuse simțurilor, nu este numai greu, ci și cu neputință a curăța peste tot mintea de o asemenea inundație. Căci deși nu-l tulbură pe unul ca acela patimile, negăsind prilej de a se stârni, din lipsa întâlnirilor dese, dar strecurându-se pe nebăgate de seamă se întăresc și mai mult, primind putere cu trecerea vremii. (Nil Ascetul)22 29

·         De asemenea pământul călcat necontenit, chiar dacă are mărăcini, nu-i scoate la iveală, căci bătătorirea picioarelor îi oprește să răsară. Dar în sânul lui se întind rădăcinile tot mai adânci, mai puternice și mai mustoase, și acestea vor odrăsli îndată, atunci când le va îngădui timpul să răsară. Tot așa patimile, împiedicate de lipsa întâlnirilor necontenite să iasă la arătare, se fac mai tari și, crescând în liniște, năvălesc mai pe urmă cu multă putere, făcându-le războiul greu și primejdios celor care la început n-au avut grijă de lupta împotriva lor. (Nil Ascetul)22 29

·         Dar poate și marele Iov, gândindu-se la sine, ne dă să înțelegem un asemenea lucru, zicând că papura și rogozul sunt hrănite de baltă, iar când e lipsită de râu toată planta se usucă; și că leul furnicar se prăpădește când nu mai are ce mânca. Căci vrând marele Iov să arate cursele pe care le întinde patima, i-a născocit un nume compus de la leul cel foarte îndrăzneț și de la furnica cea foarte măruntă. De fapt momelile (atacurile) patimilor încep de la închipuirile cele mai mărunte, furișându-se pe nebăgate de seamă ca o furnică, dar la sfârșit se umflă așa de tare că alcătuiesc pentru cel pe care l-au prins în cursă o primejdie nu mai mică decât năpustirea leului. De aceea luptătorul trebuie să lupte cu patimile încă de atunci de când vin ca o furnică, punând în față puținătatea ca o momeală. Căci de vor ajunge la puterea leului, va fi greu să le biruiască și tare îl vor strâmtora. Trebuie să nu le dea nicidecum de mâncare. Iar mâncarea acestora, precum s-a spus adeseori, sunt formele sensibile venite prin simțuri. Căci acestea hrănesc patimile, înarmând la rând pe fiecare idol (chip) împotriva sufletului. Dar cel ce nu știe nici aceea că simțurile au multă amestecare cu lucrurile supuse simțurilor iar din această amestecare se naște cu ușurință rătăcirea, și nu-și dă seama de vătămarea ce-i vine din acestea, ci conviețuiește cu ele fără grijă, cum va cunoaște la vreme cursa rătăcirii, dacă n-a fost învățat de mai înainte să le deosebească? Că între simțuri și lucruri sensibile se naște o luptă și lucrurile sensibile pun bir asupra simțurilor e vădit din războiul Asirienilor împotriva Sodomiților. Scriptura înfățișând istoric întâmplarea dintre cei patru împărați ai Asirienilor și cei cinci împărați din jurul Sodomei, spune că între aceștia la început s-au făcut înțelegeri, învoieli și jertfe de pace la Marea Sărată, pe urmă au slujit cei cinci doisprezece ani, iar în al treisprezecelea s-au răsculat și într-al patrusprezecelea cei patru au pornit cu război împotriva celor cinci și i-au luat robi. Istoria se isprăvește aici. Noi însă din istoria aceasta avem să învățăm cele ce ne privesc pe noi, și anume să luăm cunoștință despre războiul simțurilor împotriva lucrurilor sensibile. Căci fiecare dintre noi, de la naștere până la doisprezece ani, neavând încă curățită puterea de discernământ, își supune simțurile fără cercetarea lucrurilor sensibile, slujind lor ca unor stăpâne: vederea, lucrurilor care se văd; auzul, vocilor; gustul, sucurilor; mirosul, aburilor; pipăitul, lucrurilor care pot mișca această simțire. Până la acea vârstă omul nu poate distinge sau destrăma nici una dintre percepții, din pricina copilăriei. Dar când i se întărește cugetarea și începe să simtă paguba ce-o suferă, plănuiește îndată răscularea și scăparea de această robie. și dacă s-a făcut puternic în cugetare, își întărește această hotărâre, declarându-se slobod pentru totdeauna, scăpat de stăpânii amarnici. Dar dacă judecata lui e prea slabă pentru această sforțare, își lasă iarăși roabe simțurile, biruite fiind de puterea lucrurilor sensibile; și acestea vor răbda mai departe robia, fără vreo nădejde de bine. De aceea și cei cinci regi din istorie, fiind biruiți de cei patru, „se aruncă în fântânile de smoală”, ca să învățăm că cei biruiți de lucrurile sensibile se aruncă prin fiecare simț, ca prin niște prăpăstii și fântâni, în smoala lucrului sensibil corespunzător cu acel simț, nemaiînțelegând nimic din cele văzute, deoarece și-au legat pofta de lucrurile pământești și iubesc mai mult lucrurile de aici decât cele cunoscute cu mintea. (Nil Ascetul)29

·         Nu e de nici un folos a se lepăda de lucruri cei ce nu stăruiesc în această judecată, ci se lasă târâți și duși iarăși de gând și de aceea se întorc necontenit spre cele părăsite, vădindu-și dragostea față de ele, ca femeia lui Lot. Căci aceea, întorcându-se, stă până azi, prefăcută în stâlp de sare, ca pildă celor ce nu ascultă. Tot astfel îi întoarce obișnuința, al cărei simbol este aceea, spre sine, pe cei ce vor să se despartă fără să se schimbe. Dar ce vrea să spună și legea, care poruncește ca cel ce intră în templu, după ce a împlinit cele ale rugăciunii, să nu se întoarcă pe aceeași poartă pe care a intrat, ci să iasă pe cea dimpotrivă făcându-și drumul, neîntors, drept înainte? Nimic altceva decât că nu trebuie să-și slăbească cineva prin îndoieli încordarea pășirii înainte spre virtute. Căci neîncetatele aplecări spre lucrurile din care am ieșit ne trag prin obișnuință cu totul spre cele dindărăt și, slăbănogind pornirea spre cele dinainte, o întorc spre ele și o fac să tânjească după vechile păcate. (Nil Ascetul)41

·         Fiindcă obișnuința trage pe om la sine cu putere și nu-l lasă să se ridice la cea dintâi deprindere a virtuții. Pentru că din obișnuință se naște deprinderea, iar din deprindere se face firea. și a strămuta firea și a o schimba este lucru anevoios. Chiar dacă e clintită puțin cu sila, îndată se întoarce la sine. Iar dacă a fost scoasă din hotarele ei, nu se mai întoarce la integritatea ei, dacă nu se pune multă osteneală spre a o aduce la calea ei, căci vrea mereu să revină la deprinderea din obișnuință, pe care a părăsit-o. Privește la sufletul care se ține lipit de obișnuințe, cum șade lângă idoli, lipindu-se de materiile fără formă, și nu vrea să se ridice și să se apropie de rațiunea care caută să-l călăuzească spre cele mai înalte. El zice: „Nu pot să mă ridic înaintea ta, fiindcă mă aflu în rânduiala obișnuită a femeilor”. Căci sufletul care se odihnește de mulți ani în lucrurile vieții, șade lângă idoli, care pe ei sunt fără formă, dar primesc forme de la meșteșugul omenesc. Sau oare nu sunt un lucru fără formă, bogăția și slava și celelalte lucruri ale vieții, care nu au în ele nici un chip statornic și hotărât ci, simulând adevărul printr-o asemănare ușor de întocmit, primesc de fiecare dată alte și alte schimbări? Formă le dăm noi, când prin gânduri omenești născocim închipuirea unui folos pe seama lucrurilor, care nu slujesc spre nimic folositor. (Nil Ascetul)27 41

·         Căci când lărgim trebuința neapărată a trupului într-un lux fără rost, pregătind mâncarea cu nenumărate bunătăți, iar hainele felurindu-se spre moleșeală și desfătare, pe urmă învinuiți de această deșertăciune, ca unii ce am urcat în deșert la consumuri desfătătoare o trebuință ce putea fi împlinită cu puține, făurim apărări ca pentru niște lucruri ce eram datori să le săvârșim, ce facem altceva decât ne silim să dăm formă materiilor fără formă? Bine s-a spus apoi despre un astfel de suflet că „șade”, căci sufletul care s-a învârtoșat în asemenea judecăți despre cele spuse, s-a lipit de lucrurile de aici, ca de niște idoli, și slujește de aici înainte obiceiului și nu mai slujește adevărului; ba nici nu mai poate să se mai ridice la adevăr, ci prin obișnuințe întinează firea lucrurilor, ca prin necurăția de fiecare lună. Iar prin ședere, Scriptura arată aici lenevirea de la cele bune și iubirea de plăceri. Lenevirea, când vorbește despre: „Cei ce ședeau în întuneric și în umbra morții, ferecați în sărăcie și fier”. Căci atât întunericul, cât și lanțurile sunt piedică a lucrării. Iar iubirea de plăcere, când zice despre cei ce se întorceau cu inima în Egipt și grăiau întreolaltă: „Ne-am adus aminte de când ședeam lângă căldările cu carne și mâncam carne până ne săturam”. Cu adevărat lângă căldările cu carne șed cei ce-și aprind dorințele cu o căldură mustoasă și necontenită. Iar maica iubirii de plăceri este lăcomia pântecelui, căci aceasta naște iubirea de plăceri, dar și multe din celelalte patimi. Pentru că din aceasta, ca dintr-o rădăcină, puiesc celelalte patimi, cari, înălțându-se pe încetul, ca niște arbori, peste aceea care le-a născut, își împing răutățile până la cer. Iubirea de bani, mânia și întristarea sunt puii și mlădițele lăcomiei pântecelui. Căci lacomul are mai întâi lipsă de bani, pentru a-și sătura pofta care arde pururi și care totuși nu poate fi săturată niciodată. Iar față de cei ce îl împiedică de la agonisirea banilor, trebuie să-și aprindă mânia. Când însă mânia nu poate ajunge la țintă, din pricina slăbiciunii, e urmată neapărat de întristare. De fapt cel ce se târăște pe piept și pe pântece, când are mijloacele care îi împlinesc plăcerile se târăște pe pântece, iar când e lipsit de acestea se târăște pe piept, unde este mânia. Căci iubitorii de plăceri, când sunt lipsiți de ele, se înfurie și se amărăsc. (Nil Ascetul)27

·         Foarte potrivit s-a adăugat apoi la cuvintele: „pe piept și pe pântece”, cuvântul „vei umbla”. Căci plăcerea nu stăpânește asupra celor ce stau pe loc și sunt liniștiți, ci asupra celor ce sunt mereu în mișcare și plini de tulburare. Dar mai mult decât din acestea, pornirea spre desfrâu vine din lăcomia pântecelui. Din acest motiv și firea, voind să arate apropierea acestor patimi, a numit organele de împreunare „cele de sub pântece”, arătând înrudirea lor prin vecinătate. Căci dacă slăbește această patimă, slăbește din sărăcirea celei de deasupra, iar dacă se aprinde și se întărâtă, de acolo își primește puterea. Dar lăcomia pântecelui nu numai că o hrănește și o alăptează pe aceasta, ci și alungă toate virtuțile. Căci stăpânind și ținând ea puterea, cad și se nimicesc toate virtuțile: înfrânarea, cumpătarea, bărbăția, răbdarea și toate celelalte. Aceasta a arătat-o Ieremia acoperit, zicând că mai marele bucătarilor din Babilon a dărâmat de jur împrejur zidurile Ierusalimului, numind prin mai marele bucătarilor patima lăcomiei. Căci precum mai marele bucătarilor își dă toată silința să slujească pântecele și născocește nenumărate meșteșuguri ca să producă plăceri, tot așa lăcomia pântecelui pune în mișcare tot meșteșugul ca să servească plăcerii în vremea foamei; iar felurimea mâncărilor dărâmă și surpă la pământ întăritura virtuților. De fapt mâncările gustoase și meșteșugit drese se fac unelte de dărâmare ale virtuții bine întărite, clătinând și dărâmând statornicia și tăria ei. Pe de altă parte, precum belșugul alungă virtuțile, tot așa puținătatea surpă întăriturile păcatului. Căci așa cum mai marele bucătarilor din Babilon a dărâmat zidurile Ierusalimului, adică ale sufletului pașnic, trăgându-l cu meșteșugul bucătăriei spre plăcerile trupului, tot așa pâinea de orz a israeliților, rostogolindu-se, a răsturnat corturile madianiților. Fiindcă hrana sărăcăcioasă, rostogolindu-se și înaintând mult, risipește patimile curvie. Căci madianiții poartă simbolul patimilor curviei, fiindcă ei sunt cei ce au dus desfrânările în Israil și au amăgit mare mulțime dintre tineri. și foarte potrivit zice Scriptura că Madianiții aveau corturi, iar Ierusalimul zid, căci toate cele ce înconjoară virtutea sunt întărite și sigure, iar cele ce susțin păcatul sunt formă și cort, nedosebindu-se întru nimic de nălucire. (Nil Ascetul)4 34

·         De aceea sfinții au fugit din cetăți și au ocolit împreuna viețuire cu cei mulți, cunoscând că împreuna petrecere cu oamenii stricați aduce mai multă pagubă decât ciuma. De aceea, neluând nimic, au părăsit avuțiile deșarte, fugind de împrăștierea adusă de ele. De aceea Ilie, părăsind Iudeea, locuia în muntele pustiu al Carmelului, care era plin de fiare, neavând pentru astâmpărarea foamei nimic afară de copaci, căci se mulțumea cu ghindele copacilor, împlinindu-și trebuința cu acestea. Elisei de asemenea ducea aceiași viețuire, primind de la învățătorul său, pe lângă alte virtuți, și pe aceea de a petrece prin pustiuri. Iar Ioan, locuind în pustia Iordanului, mânca aguridă și miere sălbatică, arătând celor mulți că nu e greu să împlinească trebuința trupului și osândindu-i pentru desfătările încărcate. Poate și Moise, poruncind israelitenilor ca să adune mana de la zi la zi, a pus această lege în chip general, rânduind ca omul să îngrijească de viață numai pentru ziua de azi și să nu se asigure de mai înainte. El a socotit că așa se cuvine ființei raționale să facă: să se mulțumească cu cele ce se nimeresc, căci îngrijitorul celorlalte este Hristos; să nu aibă grijă de cele dinainte, ca să pară că nu crede în harul lui Dumnezeu, care nu ar revărsa totdeauna darurile Sale necontenite. (Nil Ascetul)6 22

·         și scurt vorbind, toți sfinții, de care n-a fost vrednică lumea, au părăsit-o, rătăcind prin pustiuri, prin munți, prin peșteri și prin crăpăturile pământului și umblau în piei de oi și de capre, lipsiți, strâmtorați, necăjiți, fugind de năravurile rele ale oamenilor și de faptele smintite care covârșesc orașele, ca nu cumva să fie duși de vălmășagul tuturor ca de puterea unui puhoi. Se bucurau de petrecerea cu fiarele și socoteau vătămarea de la acestea mai mică decât cea de la oameni. Mai bine zis, au fugit de oameni, ca de niște uneltitori și s-au încrezut în fiare, ca în niște prieteni. Căci acelea nu învață păcatul, iar de virtute se minunează și o cinstesc. Așa de pildă oamenii au dat pierzării pe Daniil, dar l-au scăpat leii, păzind ei pe cel osândit în chip nedrept din pizmă, ca și dreptatea batjocorită de oameni; în felul acesta au rostit ei judecata cea dreaptă cu privire la cel osândit pe nedrept. Astfel virtutea bărbatului s-a făcut oamenilor pricină de pizmă și de dușmănie, iar fiarelor prilej de sfială și de cinste. În câte ființe a fost semănată dorința după mai bine! (Nil Ascetul)22

·         Să râvnim virtuțile sfinților și, desfăcându-ne de poruncile slujirii trupului să urmărim slobozirea. Pe asinul sălbatic, lăsat slobod de Ziditor în pustie, care nu aude răcnetele mânătorului și-și bate joc de zarva orașelor, chiar dacă l-am făcut până acum să poarte poveri, înjugându-l la patimile păcatului, să-l dezlegăm de legături, oricât s-ar împotrivi cei ce îi sunt stăpâni nu prin fire, ci și-au câștigat stăpânirea prin obișnuință. Desigur aceștia vor auzi și se vor supune, dacă vom arăta nu numai cu limba și cu glasul simplu, ci cu toată starea dinăuntru a sufletului, „că Domnul are trebuință de el”. și îndată îl vor trimite pe el, ca, după ce va fi împodobit cu veșmintele apostolești, să se facă purtător al Cuvântului; sau, fiind slobozit să se întoarcă în străvechile imașuri ale Cuvântului, să caute, dincolo de orice verdeață (ceea ce înseamnă a rămânea la frunzișul sau la litera dumnezeieștii Scripturi), ca să fie călăuzit la viața cea necuprinsă, care rodește la un loc hrană și desfătare multă. Dar se ivește întrebarea cum caută dincolo de orice verdeață asinul sălbatec lăsat slobod de Dumnezeu în pustie, odată ce are ca loc de petrecere pustia, iar ca sălaș pământul sărat, știut fiind că pământul sărat și pustia de cele mai adeseori nu sunt potrivite pentru creșterea verdeței? Înțelesul este acesta, că numai cel pustiu de patimi este în stare să caute cuprinsul contemplației în cuvintele dumnezeiești, după ce s-a uscat din el mustul patimilor. (Nil Ascetul)22 41

·         Să părăsim lucrurile lumești și să tindem spre bunurile sufletului. Până când vom rămânea la jocurile copilărești, neprimind cuget bărbătesc? Până când vom lucra mai fără judecată ca pruncii, neînvățând nici măcar de la aceia cum se înaintează la lucrurile mai înalte? Căci aceia, schimbându-se cu vârsta, își schimbă și aplecarea spre jocuri și părăsesc cu ușurință plăcerea pentru cele materiale. Doar știm că numai materia copilăriei e alcătuită din nuci, biciuri și mingi. Copiii sunt împătimiți de ele numai până ce au mintea nedesăvârșită și le socotesc lucruri de preț. Dar după ce a înaintat cineva cu vârsta și a ajuns bărbat, le aruncă pe acelea și se apucă de lucruri serioase cu multă sârguință. Noi însă am rămas la pruncie, minunându-se de cele ale copilăriei, care sunt vrednice de râs, și nu vrem să ne apucăm de grija celor mai înalte și să începem a ne gândi la cele cuvenite bărbaților. Ci părăsind cugetul bărbătesc, ne jucăm cu lucrurile pământești ca și cu niște nuci, dând prilej de râs celor ce judecă lucrurile urmând rânduiala firii. Căci pe cât este de rușinos să vezi un bărbat întreg șezând în cenușă și desenând în țărână figuri copilărești, tot pe atât de rușinos să vezi pe cei ce umblă după agonisirea bunurilor veșnice, tăvălindu-se în cenușa celor pământești și rușinând desăvârșirea făgăduinței, prin îndeletnicirea stângace cu cele ce nu se potrivesc cu ei. Iar pricina acestei stări a noastre, pe cât se vede, stă în faptul că socotim că nu există nimic mai bun decât cele văzute și nu cunoaștem, în comparație cu neînsemnătatea celor de acum, covârșirea bunătăților viitoare; înconjurați de strălucirea bunătăților de aici, socotite de preț, ne legăm deplin cu pofta de ele. Căci totdeauna în lipsa celor mai bune se cinstesc cele mai rele, care moștenesc dreptul acelora. Fiindcă dacă am avea o înțelegere mai înaltă despre cele viitoare, n-am rămânea lipiți de acestea. (Nil Ascetul)7 41

·         Să ne dezbrăcăm deci, rogu-vă, de toate, căci vrăjmașul ne așteaptă la luptă gol. Oare atleții luptă îmbrăcați? Legea de luptă îi aduce în arenă dezbrăcați. Fie că e cald, fie că e frig, așa intră ei acolo, lăsând afară veșmintele. Iar dacă vreunul dintre ei nu vrea să se dezbrace, nu primește nici lupta. Noi însă, care am făgăduit să luptăm și încă cu vrăjmași cu mult mai ageri decât cei ce luptă la arătare, nu numai că nu ne dezbrăcăm, ci încercăm să luptăm luând pe umeri încă și nenumărate alte poveri, dând vrăjmașilor multe mânere de care să ne poată prinde. De aceea zice proverbul către cel ce gătește pe luptător: „Scoate-i haina, căci a trecut la rând”. Până ce era afară de locul de luptă, i se potriveau bine hainele celor care nu luptă, acoperindu-i bărbăția luptătoare cu învelișul veșmintelor. Dar odată ce a trecut la luptă „scoate-i haina”. Pentru că trebuie să se lupte gol, mai bine zis nu numai gol, ci și uns. Căci prin dezbrăcare luptătorul nu mai are de ce să fie prind de către potrivnic; iar prin ungerea cu untdelemn, chiar dacă ar fi prins vreodată, i-ar aluneca din mâini. Untdelemnul îl scapă din prinsoare. De aceea potrivnicii caută să arunce cu țărână unul în celălalt, ca, înăsprind prin praf alunecușul undelemnului, să se poată face ușor de apucat la prinsoare. Ceea ce este praful acolo, aceea sunt lucrurile pământești în lupta noastră; și ceea ce este acolo untdelemnul, aceea este aici lipsa de griji. și precum acolo cel uns se desface cu ușurință din prinsoare, dar dacă ar lua pe el praf, cu anevoie ar scăpa din mâna protivnicului, tot așa aici, cel ce nu se îngrijește de nimic, anevoie poate fi prins de diavolul, dacă e plin de griji și își înăsprește lunecușul lipsei de griji a minții prin praful grijilor, cu anevoie va scăpa din mâna aceluia. (Nil Ascetul)41

·         Ţine de sufletul desăvârșit să fie lipsit de griji, și de cel necredincios să se chinuiască cu ele. Căci despre sufletul desăvârșit s-a spus că este „un crin în mijlocul mărăcinilor”. Aceasta îl arată viețuind fără griji între cei apăsați de multe griji. Căci crinul și în Evanghelie este icoana sufletului fără griji. El nu se ostenește, zice, nici nu toarce, și e îmbrăcat într-o slavă mai mare ca a lui Solomon. Iar despre cei ce au multă grijă pentru cele trupești se zice: „Toată viața necredinciosului e înecată în grijă”. și de fapt e cu adevărat neevlavios lucru să întindem cât ține viața grija pentru cele trupești și să nu arătăm nici o sârguință pentru cele viitoare; să cheltuim toată vremea pentru trup, deși nu are trebuință de multă osteneală, iar sufletului, care are atâta putință de creștere încât nu-i ajunge toată viața pentru desăvârșirea lui, sau să nu-i închinăm nici măcar o vreme cât de scurtă sau, dacă ni se pare că-i închinăm puțină, să o facem aceasta fără vlagă și cu nepăsare, amăgiți de suprafața lucrurilor văzute. În felul acesta noi pătimim ceea ce pătimesc cei prinși, ca printr-o undiță, de cele mai urâte dintre femeile stricate care, în lipsa frumuseții adevărate, născocesc una mincinoasă, ca o momeală pentru privitori, îndreptând prin tot felul de făinuri urâțenia lor. Căci odată ce am fost biruiți de deșertăciunea lucrurilor de aici, nu mai putem vedea urâciunea materiei, fiind înșelați de patimă. (Nil Ascetul)22

·         Bine este dar să rămânem între hotarele lucrurilor de trebuință și să ne silim cu toată puterea să nu trecem dincolo de acestea, căci dacă suntem duși de poftă spre cele plăcute ale vieții, nici un temei nu mai oprește pornirea noastră spre cele dinainte. Fiindcă ceea ce este peste trebuință nu mai are nici un hotar, ci o năzuință fără sfârșit și o deșertăciune fără capăt sporește necontenit osteneala în jurul lor, hrănind pofta, ca pe o flacără, prin adăugirea materiei. (Nil Ascetul)22 41

·         Căci cei ce au trecut odată hotarele trebuinței firești și încep să înainteze în viața materială, voiesc să adauge la pâine ceva dulce pe deasupra, iar la apă, vinul care se face de aici înainte trebuincios, iar din acesta pe cel mai de preț. Ei nu mai vreau să se mulțumească cu veșmintele de trebuință, ci mai întâi își cumpără lână de cea mai frumoasă, alegând însăși floarea lânii, apoi trec de la aceasta la stofele amestecate din in și lână, pe urmă umblă după haine de mătase, la început după cele simple, apoi după cele împestrițate cu războaie, cu fiare și cu istorii de tot felul, își adună apoi vase de argint și de aur, care slujesc nu numai la mese, ci și dobitoacelor, și le așează pe multe policioare. Ce să mai spunem despre ambiția lor atât de deșartă, pe care o întind până la cele mai necinstite trebuințe, neprimind să li se facă nici măcar de necinste din altă materie, ci vrând să le facă argintul și această slujbă? Căci așa este plăcerea. Se întinde pe sine până la cele mai de pe urmă și cinstește lucrurile necinstite prin strălucirea materiei. Dar a căuta acest prisos e un lucru potrivnic firii. (Nil Ascetul)41

·         Căci viețuirea potrivit cu firea ne-a fost rânduită aceeași nouă și dobitoacelor, de către Făcător. „Iată v-am dat vouă, zice Dumnezeu către oameni, toată iarba câmpului, ca să fie vouă și dobitoacelor spre mâncare”. Primind deci împreună cu necuvântătoarele o hrană de obște, dar stricând-o prin născocirile noastre într-una mai desfătătoare, cum nu vom fi socotiți, cu drept cuvânt, mai necuvântători decât acelea, dacă dobitoacele rămân între hotarele firii, neclintind nimic din cele rânduite de Dumnezeu, iar noi, oamenii cinstiți, cu rațiune, am ieșit cu totul din vechea rânduială? Căci care sunt fripturile dobitoacelor, care sunt nenumăratele meșteșuguri ale plăcintarilor și bucătarilor, care stârnesc plăcerile ticălosului de pântece? Oare nu iubesc acelea vechea simplitate, mâncând iarbă și îndestulându-se cu ce se nimerește și folosindu-se de apa râurilor, dar și de aceasta destul de rar? De aceea le sunt puține și plăcerile de sub pântece, pentru că nu-și aprind dorințele cu nici o mâncare grasă, încât nici nu știu totdeauna de deosebirea între bărbătuș și femeiușcă. Căci un singur timp al anului le stârnește această simțire, când legea firii le-a rânduit împreunarea pentru însămânțarea aceleiași specii, spre păstrarea neamului; în cealaltă vreme așa de mult se înstrăinează, încât uită cu totul de o astfel de dorință. Dar oamenilor, pofta nesăturată după plăcerile desfrânate, odrăslită din belșugul și felurimea mâncărilor, le-a semănat dorințe furioase, neîngăduindu-le patima să se liniștească în nici o vreme. (Nil Ascetul)4 34 41

·         Dacă L-a chemat și pe Domnul însuși, zicându-i: „Toate ți le voi da ție, de vei cădea și Te vei închina mie”, și dacă a încercat să amăgească prin lucruri ce par strălucitoare și pe Cel ce n-are trebuință de ele, cum nu-și va închipui că poate să amăgească pe oamenii ușor de prins, care sunt așa de aplecați spre lucrurile sensibile? (Nil Ascetul)41

·         Întreaga poftă a cinstitorului de Dumnezeu trebuie să se îndrepte spre ceea ce dorește, încât să nu se mai găsească vreme ca patimile sale să făurească gânduri de ură față de oameni. Pentru că dacă fiecare patimă, când se mișcă spre ceea ce o stăpânește ține gândul înlănțuit, de ce n-ar ținea și râvna virtuții cugetarea slobodă de celelalte patimi. Căci să ne gândim cu ce sentiment privește cel ce se mânie la lucrurile dinafară, luptându-se în minte cu fața celui ce l-a întristat? și cu ce sentiment le privește iubitorul de bani, când, răpit de năluciri, se uită la avuțiile materiale? Iar desfrânatul adeseori, chiar aflându-se între mai mulți, își închide simțurile și, luând în el fața dorită, vorbește cu ea, uitând de cei de față și șade ca un stâlp fără de glas, neștiind nimic de cele ce se petrec înaintea ochilor, sau se grăiesc în jurul lui ci, întors spre cele dinăuntru, este predat întreg nălucirii sale. Pe un astfel de suflet îl numește poate Scriptura femeie ce șade din pricina rânduielii, căci șezând departe de simțuri, își adună în sine lucrarea lui, nemaiprimind nimic din cele de afară, pentru nălucirea rușinoasă care-l stăpânește. Dacă acestea stăpânesc astfel gândul din pricina patimii, făcând simțurile să-și înceteze lucrarea, cu cât mai vârtos nu va face dragostea de înțelepciunea mintea să se lepede de lucrurile sensibile și de lucrarea simțurilor, răpind-o în văzduh și ocupând-o cu vederea celor inteligibile! Căci precum în cele ce s-a tăiat sau s-a ars nu poate intra alt gând afară de cel al suferinței care îl stăpânește din pricina durerii, tot așa nici cel ce se gândește la ceva cu patimă nu poate să se cugete la altceva, decât la patima care-i stăpânește mintea și care îi pătrunde tot gândul cu licoarea ei. Fiindcă plăcerea nu primește alături de ea durere, nici bucuria întristare, și nici veselia supărare. Patimile protivnice nu se împletesc întreolaltă și nu se împreună niciodată, nici nu se învoiesc la o întovărășire prietenească, din pricina înstrăinării și vrăjmășiei lor neîmpăcate le la fire. Drept aceea, să nu se tulbure curățenia virtuții cu gândurile lucrurilor lumești, nici limpezimea contemplației să nu se întunece cu grijile trupești, cu chipul filozofiei adevărate, arătându-și luminata sa frumusețe, să nu mai fie hulit de gurile îndrăznețe, nici să se mai facă lucru de râs din pricina neiscusinței celor ce-l desemnează. (Nil Ascetul)23 28