Index > Scriitori filocalici

 
   Antonie cel Mare 
   autor anonim 
   Avva Filimon 
   Calist şi Ignatie Xantopol 
   Calist Angelicude 
   Calist Catafygiotul 
   Calist Patriarhul 
   Casian Romanul 
   Diadoh al Foticeei 
   Evagrie Ponticul 
   Filotei Sinaitul 
   Grigorie Sinaitul 
   Ilie Edicul 
   Ioan Carpatiul 
   Ioan Damaschin 
   Isaia Pustnicul 
   Isihie Sinaitul 
   Marcu Ascetul 
   Maxim Cavsocalivitul 
   Maxim Marturisitorul 
   Nichifor din singuratate 
   Nichita Stithatul 
   Nil Ascetul 
   Petru Damaschin 
   Simeon Evlaviosul 
   Simeon Metafrastul 
   Simeon Noul Teolog 
   Talasie Libianul si Africanul 
   Teodor al Edesei 
   Teognost 
   Teolipt mitropolitul Filadelfiei 
   Varsanufie si Ioan 
   Vasile de la Poiana Marului 

 

Metoda sau cele 100 capete ale lui Calist şi Ignatie Xantopol

. 4

Metoda sau cele 100 capete ale lui Calist şi Ignatie Xantopol.. 4

Metodă şi regulă amănunţită…. 4

Cunoaşterea scopului premerge oricărui lucru. Iar scopul acestei lucrări este să arate care este temelia. 4

Începutul oricărei lucrări după Dumnezeu este să vieţuim potrivit cu poruncile Mântuitorului. Iar sfârşitul ei este să ne întoarcem la harul desăvârşit al Preasfântului şi de viaţă începătorului Duh, dat nouă prin dumnezeiescul Botez. 5

Cel ce vieţuieşte după Dumnezeu, trebuie să împlinească toate poruncile. Dar cea mai mare parte a lucrării sale trebuie să o închine celor dintâi şi celor mai cuprinzătoare. 5

Domnul nostru Iisus Hristos în vremea patimii mântuitoare a lăsat acestea ucenicilor Săi ca pe nişte porunci testamentare şi ca pe o moştenire dumnezeiască; la fel şi după înviere. 6

Despre frica de Dumnezeu, care este de două feluri: una a celor începători, iar alta a celor desăvârşiţi 14

Pentru împlinirea poruncilor şi pentru credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos nu trebuie să cruţăm, când timpul o cere, nici chiar viaţa noastră. 15

Metoda naturală a Sfântului Grigorie Sinaitul despre chipul în care se poate intra înăuntru inimii şi ieşi de acolo prin respiraţia pe nas; şi despre însăşi rugăciunea practicată de moi, care este «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă». Această metodă ajută şi la adunarea cugetării. 15

Despre respiraţia pe nas, împreună cu luarea aminte la pomenirea lui Iisus înăuntru inimii. 17

Cel ce voieşte să vegheze cu mintea, şi mai ales începătorul, trebuie să se aşeze, în vremea rugăciunii, într-o chilie liniştită şi neluminată, pentru a-şi aduna astfel, în chip natural, mintea şi cugetarea din revărsare. 17

Minţii i se dăruieşte statornicia înainte de toate prin Domnul nostru Iisus Hristos şi prin chemarea cu credinţă în inimă a sfântului Său nume. Dar la aceasta ajută şi metoda naturală a inspirării aerului în inimă şi şederea într-un loc liniştit şi neluminat şi cele asemenea. 17

Cum trebuie să-şi petreacă cel ce se linişteşte răstimpul de seara până la Utrenie (privegherea de la miezul nopţii). 18

Cum să faci Utrenia şi cum să petreci timpul până dimineaţa. 19

Cum trebuie să petrecem dimineaţa până seara. 20

Despre ferirea de nelucrare şi despre trebuinţa ca cel ce se linişteşte să păzească toată predania bisericească. 20

Despre trebuinţa de a ne ruga totdeauna. 21

Despre hrana trupească: cum trebuie să se hrănească cel ce se linişteşte. 23

Cum trebuie să se hrănească sâmbăta; despre priveghere şi ce trebuie să mănânce în acest timp. 26

Cum trebuie să mănânci duminicile, despre osteneală şi smerenie. 27

Despre dreapta chibzuire în a deosebi şi că lucrarea măsurată nu tinde spre slavă; despre supunere  28

Cum trebuie să străbată cel ce se nevoieşte răstimpul de după amiază până la apusul soarelui. Împărţirea darurilor dumnezeieşti se face după osteneala şi măsura lucrării noastre. 29

Mai mare decât lucrarea este rugăciunea curată. 30

Despre numărul mătăniilor dintr-o zi şi o noapte. 31

Despre mutările şi schimbările ce se ivesc în fiecare şi despre slava covârşitoare ce urmează smereniei 31

Despre pocăinţă, curăţie şi desăvârşire. 32

Despre cele cinci lucrări ale liniştirii dintâi şi oarecum introducătoare a începătorilor; despre rugăciune, cântare, meditaţie şi lucrul mâinilor.. 33

De unde trebuie să înceapă cei ce voiesc să se liniştească potrivit raţiunii, care este începutul, înaintarea şi desăvârşirea acestei lucrări. 34

Despre regula liniştirii celor începători 34

Despre rugăciunea curată prin luare aminte şi trezvie. 35

Începătorii pot, şi ei, să se roage uneori cu toate cuvintele rugăciunii, alteori cu o parte a ei, dar neîncetat şi înăuntru inimii şi să nu schimbe mereu cuvintele. 38

Rodul rugăciunii înăuntrul inimii are nevoie de timp îndelungat, de luptă şi de silire, tot binele dobândindu-se cu multă osteneală şi după timp îndelungat. 39

Despre rugăciunea inimii care nu este curată şi cum se poate ajunge la rugăciunea curată şi neîmprăştiată. 40

Despre rugăciunea neîmprăştiată şi curată a inimii şi despre căldura ce se naşte din ea. 40

Care este efectul nemijlocit al căldurii inimii?. 42

Despre lacrimile din inimă, despre dumnezeiescul dor, despre dragoste. 43

Să nu căutăm cele peste măsură.. 43

Despre râvna cea fierbinte, despre arătarea dumnezeiască şi luminarea cea din ipostas a harului 43

Despre luminarea adevărată şi despre cea mincinoasă – lumina dumnezeiască şi cea diavolească. 44

Despre închipuiri – cuviincioase şi necuviincioase. 44

Nu numai închipuirea necuviincioasă, ci şi cea cuviincioasă e respinsă de sfinţi în rugăciunea curată şi în lucrarea simplă şi unitară a minţii. 45

Despre întipăriri şi despre diferite vederi 48

Despre închipuirile şi întipăririle minţii, despre semnele amăgirii şi ale adevărului. 55

Despre mângâierea dumnezeiască şi cea prefăcută.. 57

Cel ce voieşte să se liniştească cum se cuvine trebuie să fie neapărat blând cu inima. 58

Dobândirea blândeţii şi despre cele trei puteri ale sufletului (mânia, pofta şi cugetarea). 59

Despre alunecare şi pocăinţă.. 59

Despre luarea aminte şi paza cea înţeleaptă. 62

Despre ispită şi retragerea lui Dumnezeu pentru îndreptare. 62

Înclinarea spre patimă, plăcerea patimii, primirea ei şi nepătimirea. 66

Despre credinţă, nădejde şi dragoste. 67

Despre Sfânta Împărtăşanie. 69

Cum trebuie ascultate şi înţelese cuvintele duhovniceşti ale Părinţilor. 74

Cum să ne rugăm şi despre luminarea adevărată şi puterea dumnezeiască. 75

Încheiere. 77

Metodă şi regulă amănunţită….

Cunoaşterea scopului premerge oricărui lucru. Iar scopul acestei lucrări este să arate care este temelia.

Dacă cunoaşterea scopului premerge oricărui lucru, iar scopul nostru este să spunem cele ce ajută la creşterea duhovnicească, iar al tău, să vieţuieşti cu adevărat potrivit celor spuse, trebuie ca înainte de orice să cercetăm spre ce plinătate a gândirii celei după Hristos privind, să punem un început folositor ca temelie ca, apoi, cu timpul, împărtăşindu-ne de ajutorul cel de sus, cu îmbelşugare, să tindem şi spre un acoperiş potrivit zidirii de Duhul.

Începutul oricărei lucrări după Dumnezeu este să vieţuim potrivit cu poruncile Mântuitorului. Iar sfârşitul ei este să ne întoarcem la harul desăvârşit al Preasfântului şi de viaţă începătorului Duh, dat nouă prin dumnezeiescul Botez.

Deci, începutul oricărei lucrări după Dumnezeu, este, pe scurt, să ne grăbim în tot chipul cu toată puterea, să vieţuim după legea tuturor poruncilor îndumnezeitoare ale Mântuitorului. Iar sfârşitul este să ne întoarcem, prin păzirea lor, la zestrea dată nouă de sus şi de la început(din sfinţita cristelniţă, adică la desăvârşita alcătuire şi naştere duhovnicească a noastră din nou, prin Har; sau, dacă îţi place să numeşti acest dar altfel, la lepădarea vechiului Adam cu faptele şi poftele lui şi la îmbrăcarea celui nou şi duhovnicesc  (Coloseni 3, 9-10), care este Domnul Iisus Hristos. Căci zice dumnezeiescul Pavel: «Copiii mei, pe care iarăşi vă nasc în dureri, până când va lua Hristos chip în voi» (Galateni 4, 19); şi: «Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat» (Galateni 3, 27).

Cel ce vieţuieşte după Dumnezeu, trebuie să împlinească toate poruncile. Dar cea mai mare parte a lucrării sale trebuie să o închine celor dintâi şi celor mai cuprinzătoare

Precum am spus, începutul şi rădăcina a toată lucrarea aceasta este vieţuirea potrivit cu poruncile mântuitoare; iar ţinta şi roada ei este reîntoarcerea la harul desăvârşit al Duhului, dăruit nouă prima dată prin Botez. Acest har se află în noi – «căci lui Dumnezeu nu-i pare rău de darurile Sale» (Romani 11, 29) – însă harul acesta este înecat de patimi, dar se poate descoperi prin lucrarea poruncilor. De aceea, se cuvine să ne silim în tot chipul să curăţim şi să facem cât mai vădită arătarea Duhului în noi prin împlinirea, după putinţă, a tuturor acestor porunci. Căci «făclie picioarelor mele este legea Ta şi lumină cărărilor mele» - zice fericitul David către Dumnezeu (Psalmi 118, 105) – şi «porunca Domnului strălucită (este cea) care luminează ochii» (Psalmi 18, 9), şi «… spre toate poruncile Tale m-am îndreptat» (Psalmi 118, 128). Iar cel ce se odihnea pe piept (sfântul apostol Ioan) zice: «Cel ce păzeşte poruncile Lui, rămâne întru El şi El întru acela» (I Ioan 3, 24), şi «poruncile Lui nu sunt grele» (I Ioan 5, 3). Mântuitorul zice, de asemenea: «Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte pe ele, acela este cel ce Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine, iubit va fi de Tatăl Meu şi Eu îl voi iubi pe el şi Mă voi arăta lui» (Ioan 14, 21), şi «De Mă iubeşte cineva pe Mine, va păzi cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi pe el şi l el vom veni şi ne vom face locaş la el» (Ioan 14, 23), şi «Cel ce nu Mă iubeşte pe Mine, cuvintele Mele nu le păzeşte» (Ioan 14, 24).

Dar, mai mult decât acestora, cea mai mare parte a lucrării sale trebuie să o închine poruncilor celor dintâi şi mai cuprinzătoare, oarecum maicilor celorlalte. Căci, numai aşa vom merge fără greşeală spre ţinta ce ne stă înainte, adică vom pune început bun şi vom ajunge la sfârşitul dorit sau la arătarea Duhului (I Corinteni 12, 7).

………………..……………………………………………………………………………

De fapt, noi nădăjduim că, prin chemarea cu credinţă a numelui Domnului nostru Iisus Hristos, vom primi cu siguranţă mila şi viaţa adevărată, ascunse în El (Coloseni 3, 3). Căci numele Domnului Iisus Hristos, strigat cu curăţie înăuntru inimii, e ca un izvor dumnezeiesc nesecat din care ţâşnesc cu prisosinţă acele bunătăţi.

Hristos nu se sălăşluieşte în inima noastră dacă nu I ne deschidem şi noi în mod conştient şi voit. Iar aceasta noi nu o putem face decât gândindu-ne mereu la El şi la tot ce înseamnă El pentru noi şi pomenindu-L sau chemându-L pe nume. În sensul acesta însuşi numele Lui, chemat continuu, e o deschidere continuă a inimii pentru Hristos cu o tot mai mare afecţiune faţă de El şi deci un mijloc de a-L avea sălăşluit în noi, într-o lucrare tot mai simţită. Nu numele luat în sine cuprinde pe Hristos (poate în aceasta consta caracterul greşit al curentului «Imeaslavia» de la 1913 între călugării ruşi din Athos), ci numele chemat cu credinţă, adică alipirea noastră de El însuşi, prin pomenirea afectuoasă a lui. Atunci se face o legătură între noi şi El, ca de la persoană la persoană şi, deci, o comunicare a puterii lui către noi.

Domnul nostru Iisus Hristos în vremea patimii mântuitoare a lăsat acestea ucenicilor Săi ca pe nişte porunci testamentare şi ca pe o moştenire dumnezeiască; la fel şi după înviere.

De aceea, Însuşi Preabunul şi Preadulcele Domn al nostru Iisus Hristos a lăsat acestea, ca un Părinte adevărat şi iubitor tuturor celor ai Săi, ca pe nişte porunci şi mângâieri testamentare, ca pe nişte chezăşii sprijinitoare dulci şi întăritoare sau, mai bine zis, ca o moştenire de nerăpit, dăruită de Dumnezeu, atât cât a ajuns la patima Sa de bunăvoie pentru noi, cât şi când s-a arătat Apostolilor după înviere; ba şi când avea să se întoarcă la Tatăl Său prin fire şi la al nostru prin har.

Aceasta a făcut-o, spunând ucenicilor în preajma patimii Sale: «Tot ce veţi cere în numele Meu, vă voi face» (Ioan 14, 13); şi: «Amin, amin zic vouă, că toate câte le veţi cere de la Tatăl în numele Meu, vă va da vouă. Până acum n-aţi cerut nimic în numele Meu; cereţi şi veţi primi, ca bucuria voastră să fie deplină». Şi: «În acea zi veţi cere în numele Meu» (Ioan 16, 23-26).

Şi iarăşi, după înviere a zis: «Celor ce cred, le vor urma aceste semne: în numele Meu, draci vor scoate, în limbi noi vor grăi» (Marcu 16, 17-18) şi celelalte. Lucruri asemănătoare acestora spune şi ucenicul ce se odihnea pe pieptul lui Iisus: «Încă şi multe alte semne a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Iar acestea s-au scris ca să credeţi că Iisus este Hristos Fiul lui Dumnezeu şi, crezând, viaţă să aveţi întru numele Meu» (Ioan 20, 30-31). Iar dumnezeiescul Pavel zice: «Întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece» (Filipeni 2, 10) şi cele următoare. Dar şi în Faptele Apostolilor s-a scris: «Atunci Petru fiind plin de Duhul Sfânt, a grăit: cunoscut să vă fie vouă tuturor şi întregului Israel că prin numele lui Iisus Nazarineanul, pe care voi l-aţi răstignit şi pe care Dumnezeu l-a ridicat din morţi, acesta stă înaintea voastră sănătos» (Fapte 4, 8-10); iar puţin mai încolo: «Şi nu este în nici un altul mântuirea. Căci nu este alt nume dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi» (Fapte 4, 12).

Şi Mântuitorul a spus: «Datu-mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ» (Matei 28, 18). Aceasta a spus-o şi prin cele ce le-a zis Dumnezeu-Omul către Apostoli înainte de răstignirea pe cruce: «Pace las vouă, pacea Mea dau vouă» (Ioan 14, 27); şi:«Acestea le grăiesc, ca întru Mine pace să aveţi» (Ioan 16, 33); şi: «Aceasta este porunca Mea, să vă iubiţi unii pe alţii» (Ioan 15, 12); şi: «Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea iubire într-olaltă» (Ioan 13, 35); şi: «precum M-a iubit pe Mine Tatăl şi Eu v-am iubit pe voi. Rămâneţi întru iubirea Mea. De veţi păzi poruncile Mele, veţi rămâne în iubirea Mea, precum Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân în iubirea Lui» (Ioan 15, 9-11).

…………………..…………………………..………………………………………………….

De aceea, şi tu, învăţând acestea cu înţelegere şi dorind să deprinzi partea cea bună, care nu se va lua de la tine, a liniştii ce duce la cer, urmează legilor bine orânduite, precum ţi s-a arătat. Îmbrăţişează întâi, cu bucurie, ascultarea, apoi, liniştea. Căci precum făptuirea este calea spre vedere (contemplare), aşa ascultarea e calea spre linişte. «Nu trece, cum s-a scris, hotarele pe care le-au pus părinţii tăi» (Proverbe 22, 28); şi: «Vai celui singur» (Ecclesiastul 4, 10). În felul acesta, punând temelie bună, cu înaintarea vremii, vei pune şi acoperiş strălucitor zidirii Duhului. Căci, precum, acolo, unde începutul e rău, totul e vrednic de lepădat, tot aşa, acolo, unde începutul e bun, totul e frumos şi bine orânduit, deşi uneori se întâmplă şi invers, dar aceasta vine din voinţa şi hotărârea noastră.

…………………………….…………………………..………………………………………

Al treilea lucru cerut e să nu-ţi faci voia proprie. Căci e spre paguba celui spre ascultare să facă voia sa. El trebuie să şi-o taie pe aceasta totdeauna de bună voie, adică nu silit de părintele său.

Al patrulea e să nu se împotrivească în cuvânt şi să nu se certe, în general, pentru că împotrivirea în cuvânt şi cearta nu sunt ale celor bine credincioşi. Căci scrie sfântul Pavel: «Iar dacă cineva este iubitor de sfadă, noi acest obicei, nu-l avem, nici Bisericile lui Dumnezeu» (I Corinteni 11, 16). Dacă acestea sunt oprite îndeobşte tuturor creştinilor, cu atât mai mult monahilor, care au făgăduit să se supună cu sinceritate, după pilda Domnului. Căci împotrivirea în cuvânt şi iubirea de sfadă îşi au început în voia proprie, care vieţuieşte împreună cu necredinţa şi cu mânia cugetului. Pentru că s-a spus: «Călugărul mândru în cugetare se împotriveşte cu tărie». Iar contrariul acestui lucru, adică împotrivirea în cuvânt şi neiubirea de sfadă vine din credinţă şi din smerita cugetare.

În al cincilea rând, acesta trebuie să păzească sinceritatea, adică să facă o mărturisire amănunţită şi sinceră întâistătătorului, cum am dat şi la tundere, ca în faţa înfricoşatului scaun al lui Hristos, înaintea lui Dumnezeu şi a sfinţilor îngeri, făgăduind să avem ca ćnceput şi sfârşit, împreună cu alte făgăduinţe şi îndatoriri ale noastre faţă de Domnul, şi mărturisirea celor ascunse ale inimii. Căci a spus şi dumnezeiescul David: «Am zis: vesti-voi fărădelegea mea Domnului» (Psalmi 31, 6) ş.a. Dar şi Scărarul zice: «Rănile descoperite nu se vor face mai rele, ci se vor tămădui».

În textul grec se spune: «Rănile biruite». Descoperirea greşalelor în faţa altuia şi prin aceasta în faţa lui Dumnezeu, înseamnă o adevărată biruire a lor, sau un efort al omului de a se dezlipi de ele, efort ajutat de puterea celuilalt, dar mai ale de a lui Dumnezeu. Ele sunt pironite de cel ce le mărturiseşte la stâlpul dezaprobării, ca nişte lucruri urâte; nu le mai ocroteşte, nu le mai apără ca pe nişte lucruri care nu sunt chiar atât de condamnabile. E un fel de pironire a lor pe cruce.

Fiecare virtute se întipăreşte în firea noastră treptat, sau firea noastră ia forma ei dinamică şi plină de putere, biruind tot mai mult valul unei opoziţii, al unei porniri egoiste spre plăcere. Înaintarea din virtute în virtute este o luptă continuă cu aceste valuri care voiesc să ne tragă în ele, o luptă de continuă creştere în putere. Numai aşa se ajunge la starea de înfrângere a tuturor patimilor, a tuturor valurilor lor, ca la un port al liniştii. Nepătimirea concentrează în ea rezultatul unor eforturi duse, în acest sens, până la capăt.

.......................................................................................................................................................

Un oarecare dintre înţelepţi a spus că leacurile celor contrare sunt cele contrare. Fiindcă, deci, pricina tuturor leacurilor întristătoare este neascultarea şi mândria, iar a celor de bucurie este ascultarea şi zdrobirea inimii, cel ce doreşte să vieţuiască fără greşeală trebuie să petreacă în supunerea faţă de un părinte încercat şi nesupus înşelării – care-şi are puterea într-o îndelungată deprindere şi în cunoaşterea celor dumnezeieşti şi în viaţa împodobită cu cununa virtuţilor – şi să socotească porunca şi sfatul lui ca pe cuvântul şi sfatul lui Dumnezeu. Căci «mântuirea este întru sfătuire multă», zice Solomon (Proverbe 11, 14); şi «Bărbatul nesfătuit e duşmanul său». Iar dacă s-a întâmplat unora dintre Părinţii cei vestiţi să dobândească liniştea îndumnezeitoare şi desăvârşirea cea după Dumnezeu, chiar şi fără deprinderea în ascultare, aceasta s-a întâmplat prin descoperire dumnezeiască şi foarte rar. Dar s-a scris că ceea ce se întâmplă rar nu e lege a Bisericii, precum cu o singură rândunică nu se face primăvară. Pentru aceea, tu încrede-te în supunerea adevărată, ca într-o ştiinţă care te călăuzeşte la liniştea preafrumoasă şi lasă cele ce s-au întâmplat, prin iconomie, o singură dată, şi ţine seama de cele rânduite îndeobşte de cuvioşii Părinţi. În felul acesta te vei învrednici şi de cununa celor ce vieţuiesc după lege.

Pentru că, ce? Se va hotărî cineva să pornească pe drumul ce i se deschide în faţă, dacă nu l-a cunoscut din cercare, fără un povăţuitor neînşelător? Nu va porni cineva pe talazurile mării, lipsit de un cârmaci priceput. Pentru că nu se va apuca cineva de vreun meşteşug oarecare şi de vreo ştiinţă fără un învăţător nesupus rătăcirii. Se va apuca atunci oare, de meşteşugul meşteşugurilor şi de ştiinţa ştiinţelor şi va porni pe calea ce duce la Dumnezeu şi pe marea nesfârşită, sau va îndrăzni să înceapă vieţuirea monahală, care s-a asemănat cu vieţuirea îngerească, adică nevoinţa cu ea, şi va crede sieşi că va ajunge la capătul din urmă al ei, fără un povăţuitor şi cârmaci şi învăţător încercat şi adevărat? Cu adevărat, unul ca acesta, oricine ar fi el, se amăgeşte pe sine în chip nebunesc şi a rătăcit înainte de a pune un început, ca unul ce nu se nevoieşte după lege. Dimpotrivă, cel ce ascultă de rânduielile Părinţilor, a ajuns la ţintă înainte de a porni pe cale. Căci de unde putem şti din altă parte, dacă luptăm după cuviinţă împotriva trupului, şi dacă ne înarmăm împotriva patimilor şi a demonilor? Pentru că, precum s-a spus, patimile stau lângă virtuţi şi locuiesc uşă lângă uşă.

Când cultivăm o virtute, se trezeşte în noi o dorinţă contrară; când ne înfrânăm de la plăceri, se trezeşte în noi dorinţa după acele plăceri, întrucât le lăsăm mult timp nesatisfăcute; când ne smerim, se trezeşte în noi dorinţa de a ne arăta că suntem cineva. Numai cel ce a ajuns la treapta desăvârşită a virtuţilor, a dobândit nepătimirea, sau a desfiinţat în sine total putinţa de trezire a dorinţei după plăcerile contrare.

Sau, cum vom putea să stăpânim simţurile trupului şi să armonizăm puterile sufletului ca pe nişte coarde ale unei chitări? Mai bine zis, cum vom putea deosebi glasurile, descoperirile, mângâierile şi vederile (contemplaţiile) dumnezeieşti? Sau vicleşugurile, amăgirile şi nălucirile drăceşti? Şi, ca să spunem pe scurt, cum ne vom învrednici să ajungem la unirile cu Dumnezeu, la lucrările îndumnezeitoare şi la taine, fără învăţătura unui învăţător adevărat şi luminat? Cu adevărat nu se poate, nu se poate! Căci îl vedem şi pe vasul ales, pe Preafericitul Pavel, învăţătorul celor negrăite, gură a lui Hristos, lumină a lumii, soare de obşte, învăţătorul lumii creştine, vestind şi tâlcuind împreună cu Apostolii Evanghelia. Iar pricina e, precum spune «ca nu cumva să alerg, sau să fi alergat în deşert» (Galateni 2, 2). Ba mai mult, vedem însăşi Înţelepciunea de sine, pe însuşi Domnul nostru Iisus Hristos spunând despre Sine: «M-am coborât din cer, nu ca să fac voia Mea, ci voia Tatălui care M-a trimis pe Mine». Iar despre Preasfântul şi de viaţă făcătorul Duh spune că «nu va grăi de la sine, ci câte va auzi va grăi» (Ioan 16, 13).

De dragul rânduielii, care ţine la un loc atât cele cereşti cât şi cele pământeşti, suntem stăpâniţi de frică, de uimire şi de spaimă, pentru nimicnicia şi trândăvirea noastră şi pentru cele alese din prostie, din părere de sine, spre o vieţuire stângace, primejdioasă, după o rânduială proprie şi în chip nesupus. Căci, cu adevărat, lupta aceasta e plină de frică şi zeci de mii sunt tâlharii şi nenumărate cursele ispititorilor. Pe lângă acestea, căderile nu se pot număra. De aceea, din cei mulţi, foarte puţini sunt cei ce se mântuiesc (Luca 13, 23). Aceştia însă trebuie să-şi facă drumul precum voiesc. Căci, precum s-a scris, «focul va cerca cum este lucrul fiecăruia» (I Corinteni 3, 13); şi: «Tu vei răsplăti fiecăruia după faptele lui» (Psalmi 61, 11). Dar nu pur şi simplu după cum voiesc ei, ci după cum trebuie să voiască şi să vieţuiască. Dee Domnul înţelegere tuturor (II Timotei 2, 7).

Deci, tu şi tot cel ce voieşte să vieţuiască după Dumnezeu, cunoscând din aceste cuvinte, ca dintr-un ciucure, toată ţesătura aurită şi duhovnicească a fericitei ascultări, grăbeşte-te să afli, cum s-a arătat mai înainte, un învăţător neînşelător şi desăvârşit. Iar semnul celor desăvârşiţi este, după purtătorul de Hristos Pavel, hrana tare (Evrei 5, 14). Aceştia au, prin deprindere, simţurile întărite ca să dobândească binele şi răul.

Căutându-l în felul acesta, adică cu osteneală şi credinţă, nu te vei mai abate de la ţinta pusă înainte. Căci, «tot cel ce cere – spune Dumnezeiasca Scriptură – va lua şi cel ce caută va afla, şi, celui ce bate i se va deschide» (Matei 7, 8). Acela îţi va descoperi pe rând şi după rânduială, toate cele datorate şi lui Dumnezeu plăcute şi te va călăuzi spre cele iubite de Dumnezeu şi încă şi mai duhovniceşti şi nedescoperite celor mulţi. Aceste, pentru că te va vedea bucurându-te din suflet de cumpătare, de puţinătate şi de simplitate în mâncări şi băuturi, de acoperişul cu care te mulţumeşti, de îmbrăcăminte şi mulţumindu-te cu cele de folos şi potrivite şi trebuincioase timpului şi că nu cauţi cele de prisos şi moi, cu care se mândresc cei ce vieţuiesc, în chip neînţelept, în lux şi strălucire şi-şi înfig suliţa în ei şi în mântuirea lor. Căci zice marele Apostol: «având mâncare şi acoperiş, vom fi îndestulaţi cu aceste» (I Timotei 6, 8).

………………………………………………..…………………………………………………..

Credinţa este îndoită. Însemnează-ţi că credinţa, după cuvintele predate de Dumnezeu, este îndoită. Una e, îndeobşte, cea a tuturor creştinilor ortodocşi, iar alta a unora puţini care prin împlinirea tuturor poruncilor îndumnezeitoare s-au reîntors la chip şi asemănare şi, astfel, s-au îmbogăţit cu lumina dumnezeiască a harului şi şi-au răzimat toată nădejdea în domnul (Psalmi 72, 27).

Împlinirea continuă a poruncilor, sau întărirea în virtuţi, îndumnezeieşte pe om, pentru că ele îl unesc cu Dumnezeu tot mai mult, îl pun în comunicare tot mai puternică cu El. cunoscând prin trăire puterea lui Dumnezeu, el îşi pune toată nădejdea în Dumnezeu. Un astfel de om are o vedere (o simţire) a harului ca lumină. Căci harul ca deschidere a lui Dumnezeu spre omul care s-a deschis şi el lui Dumnezeu, e în acelaşi timp lumină în calitatea lui de manifestare a iubirii lui Dumnezeu, dat fiind că orice deschidere a persoanei spre alta se arată ca lumină. Cu cât bunătatea ce se deschide este mai mare, sau cu cât deschiderea însăşi este mai sinceră şi mai totală, cu atât lumina lui e şi ea mai puternică. Lumina lui Dumnezeu Celui atotbun covârşeşte lumina săracă a omului, sau îl umple pe acesta de o lumină adâncă şi persistentă. În felul acesta faptele izvorâte din credinţa fără vedere, de la început, duc la o credinţă superioară.

Şi aceasta, în aşa măsură, – o, minune! – că, după cuvântul Domnului, ei nu mai deosebesc nimic (nu mai au nici o îndoială) în vremea rugăciunii, în cererile ce le îndreaptă spre Dumnezeu, ci cer cu credinţă şi de aceea primesc îndată cele ce le sunt de folos. Astfel, aceşti fericiţi au dobândit, din faptele sincere, credinţa sigură, ca unii ce au aruncat de la ei toată cunoştinţa, deosebirea, îndoiala şi grija şi s-au botezat (s-au scufundat) cu totul întregi în beţia dumnezeiască a credinţei, a nădejdii şi a iubirii faţă de Dumnezeu şi s-au schimbat cu schimbarea mai înaltă şi fericită a dreptei Celui Preaînalt, după proorocul David (Psalmi 76, 10).

Aceştia s-au ridicat peste cunoştinţa lucrurilor deosebite între ele, peste trecerea prin cunoştinţă de la unul la altul, de aceea şi peste deosebirea lor şi peste îndoiala pe care legile lor naturale o pot trezi în putinţa împlinirii de către Dumnezeu a cererilor lor. Ei se află în «beţia trează» de care a vorbit Sfântul Grigorie de Nyssa, adică în bucuria entuziastă a unirii cu Dumnezeu cel preaiubitor. Dacă orice unire prin iubire pricinuieşte un fel de beţie, întrucât se revarsă în cei uniţi o putere de viaţă de la unul la altul, cu atât mai mult unirea prin iubire cu Dumnezeu. Ei sunt scufundaţi cu totul în beţia credinţei, a nădejdii neîndoielnice şi a iubirii faţă de Dumnezeu, dar mai ales în beţia trăirii covârşitoare a valului de viaţă ce le vine din Dumnezeu. Acesta este un botez lăuntric în Dumnezeu, sau în Duhul Lui cel Sfânt. Dar pentru a se scufunda în Dumnezeu, trebuie să se scufunde sau să se boteze ei înşişi, ieşind din superficialitatea săracă a păcatului, trăită în limitarea egoismului. Numai acolo se întâlnesc cu Dumnezeu. Sfântul Isaac Sirul zice: «Scara Împărăţiei acesteia este înăuntrul tău, ascunsă în sufletul tău. Botează-te pe tine însuţi spălându-te de păcat şi vei afla acolo trepte, pe care vei putea urca».

Despre credinţa dintâi, nu-i acum timpul potrivit să vorbim pe larg, dar e foarte potrivit să vorbim despre a doua. Aceasta răsare şi se câştigă ca un fel de rod din cea dintâi, căci credinţa este ca o rădăcină şi ca un început al liniştii îndumnezeitoare. «Dacă nu crezi, zice Sfântul Ioan Scărarul, cum te vei linişti?»

Credinţa tare dă o statornicie şi o linişte faţă de grijile care-l chinuie pe om. Cu atât mai mult credinţa din experienţa unirii cu Dumnezeu, izvor a toată puterea şi a vieţii fără ştirbiri.

De aceea, zice proorocul David: «Crezut-am, de aceea am grăit» (Psalmi 115, 1). Iar Marele Apostol Pavel zice: «Credinţa este temelia celor nădăjduite, dovada lucrurilor nevăzute» (Evrei 11, 1) şi: «Dreptul din credinţă va fi viu» (Romani 1, 17) ş.a. Însuşiviudăjduite, dovada lucrurilor nevăzuteşi ca un început al liniştii îndumnezeitoare. sta  Mântuitorul zice către ucenicii care cereau să le mărească credinţa: «Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice smochinului acesta: Scoate-ţi rădăcina şi te sădeşte în mare, şi v-ar asculta. Şi, dacă aţi avea credinţă şi nu aţi deosebi (nu v-aţi îndoi), nu numai cu smochinul aţi face aşa, ci şi dacă aţi zice muntelui acesta: Ridică-te şi te aruncă în mare, s-ar face şi toate câte aţi cere în rugăciune, crezând, aţi primi» (Matei 21, 22) ş.a., şi apoi: «Credinţa ta te-a mântuit» (Matei 9, 22).

Dar scrie şi cuviosul Isaac: «credinţa este mai subţire decât cunoştinţa, după cum cunoştinţa este mai subţire  decât cunoaşterea lucrurilor ce cad sub simţuri.

Perceperea lucrurilor sensibile este proprie oricui, chiar şi regnului animal. Cunoştinţa unor principii raţionale este mai subtilă, căci implică o putere de abstragere de la lucrurile sensibile şi de la multitudinea lor. Dar credinţa este mai subtilă şi decât această cunoştinţă, căci surprinde indefinitul, care e forma realităţii celei mai înalte, sau a persoanei. Cine poate defini persoana cuiva, nesfârşită în manifestările ei mereu noi şi surprinzătoare? Ea nu poate fi nicidecum cuprinsă în definiţiile exacte ale cunoaşterii raţionale, cu atât mai mult, cine poate defini experienţa prezenţei şi lucrării Persoanei supreme a lui Dumnezeu? Credinţa este modul de sesizare a celor mai subtile realităţi, fiind ea însăşi cel mai subtil mod de cunoaştere. Căci numai credinţei i se dezvăluie persoana celuilalt, care nu vrea să fie redusă la obiect şi nu poate fi redusă la obiect.

Căci toţi sfinţii, învrednicindu-se să afle această stare care este iubirea de Dumnezeu, vieţuiesc, din puterea credinţei, în desfătarea petrecerii celei mai presus de fire. Iar credinţă numim, nu pe aceea prin care crede cineva în deosebirea preaslăvitelor şi dumnezeieştilor Ipostasuri şi în Fiinţa preaînaltă şi unică a dumnezeirii, apoi în minunata întrupare în omenitate, în primirea firii noastre, chiar dacă şi aceasta e foarte înaltă, ci acea credinţă care răsare în suflet din lumina harului, având mărturia minţii şi sprijinind inima să biruie orice îndoială, din siguranţa nădejdii, care o fereşte de orice înşelare. Este credinţa care nu se arată pe sine în dăruirea auzului urechilor, ci în ochii(duhovniceşti care văd tainele ascunse în suflet şi bogăţia dumnezeiască cea ascunsă ochilor fiilor trupului şi descoperită în Duhul celor ce ospătează la masa lui Hristos, prin umblarea în legile Lui, cum a spus El însuşi: «De veţi păzi poruncile Mele, voi trimite vouă pe Mângâietorul, Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi; şi Acela vă va învăţa pe voi tot adevărul» ş.a. (Ioan 14, 17, ; 16, 13); şi iarăşi: «Până va veni Acela, care este desăvârşirea tainelor, şi ne vom învrednici în chip arătat de descoperirea lor, credinţa liturghiseşte între Dumnezeu şi sfinţi taine negrăite.

Credinţa a doua, mai înaltă, este o vedere în Duhul a bogăţiei bunătăţii lui Dumnezeu, venită în sufletul celor ce au împlinit poruncile Lui şi, punându-se, prin aceasta, în legătură de iubire cu El, şi-a subţiat vederea ochilor duhovniceşti. Ei se hrănesc din această bogăţie ca de la o masă dumnezeiască aflată în ei înşişi. Prezenţa acestei bogăţii în sufletul cuiva, este prezenţa Duhului însuşi, căci El le face proprii şi intime sufletului. Dar în viaţa pământească această bogăţie nu este în mod deplin descoperită de aceea credinţa are încă un rol în această viaţă: ea este liturghisitorul care ne face cu putinţă trăirea acestor taine. Este mijlocitoare între noi şi Dumnezeu; e ca un ochi care este necesar şi totuşi ca un ochi în care e prezentă, prin reflectare şi în acelaşi timp prin lucrare directă, lumina, puterea şi bunătatea ce radiază din Dumnezeu.

Trebuie să fii neîmprăştiat, iar aceasta ţi-o va arăta cuviosul Isaac, care zice: «Dacă pofta este rodul simţurilor, apoi să tacă cei care susţin că păzesc pacea minţii cu atenţia împrăştiată», şi : «Cu cei împrăştiaţi să nu te însoţeşti».

Trebuie să fii fără griji, iar în această privinţă să-ţi fie de învăţătură ceea ce spune Domnul în Evanghelie: «Pentru aceea, vă zic vouă: nu vă îngrijiţi în sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca. Oare nu e sufletul mai mult decât mâncarea şi trupul mai mult lecât haina? Căutaţi la păsările cerului că nici nu semănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe. Şi Tatăl vostru cel din ceruri le hrăneşte pe ele. Nu sunteţi voi mai mult decât ele? Şi cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge un cot la statura sa? Iar pentru haină, de ce vă îngrijiţi?» (Matei 6, 25-28). Şi puţin mai încolo: «Deci nu vă îngrijiţi zicând: ce vom mânca, sau ce vom bea, sau ce vom îmbrăca. Căci toate acestea le caută neamurile. Ştie Tatăl vostru cel din ceruri că aveţi trebuinţă de toate acestea. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi aceste toate se vor adăuga vouă. Deci, nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale ei. Ajunge zilei răutatea ei» (Matei 6, 31-34).

Dar zice şi Sfântul Isaac: «De nu te-ai eliberat de griji, să nu cauţi lumină în sufletul tău».

Grijile umplu cugetarea total de lucrurile necesare trupului; o trag la suprafaţă. Lucrurile îşi pierd transparenţa. Adâncurile sufletului, cu transparenţa lor spre planul dumnezeiesc, se acoperă. Cugetarea nu mai este preocupată de senul vieţii. Acest sens nu se mai pune în evidenţă, nu mai e loc şi timp în suflet pentru el.

Iar Scărarul zice şi el: «Un fir de păr tulbură ochiul, iar o mică grijă alungă liniştea. Căci liniştea este lepădarea gândurilor şi renunţarea la grijile aşa-zis îndreptăţite. Cel ce a dobândit liniştea, nu se va mai îngriji nici de trupul său. Căci «nemincinos este Cel ce a făgăduit aceasta» (Evrei 10, 23).

Trebuie să iubeşti tăcerea, aceasta decurge din înşiruirea cuvântului. Dar zice cuviosul Isaac şi despre aceasta: «Cel ce-şi înfrânează limba de la bârfire, păzeşte inima lui de patimi; şi cel ce curăţă inima lui de patimi,vede în tot ceasul pe Domnul»; şi: «Când vei pune toate faptele vieţuirii tale pe un taler şi tăcerea pe celălalt, vei afla că ea cântăreşte mai greu». Şi: «Mai presus de toate iubeşte tăcerea, că ea te apropie de rod. Căci limba n-are putere să se apropie de el». Şi: «Mai întâi să ne silim să tăcem; apoi din tăcere se naşte în noi ceva care ne conduce spre tăcere. Dee-ţi Dumnezeu să simţi ceva ce se naşte din tăcere. De vei începe să vieţuieşti astfel, nu ştiu eu ce lumină îţi va răsări ţie din aceasta».

În tăcere, adâncul nostru e lucrător. Când vorbim e împiedicat să lucreze. În tăcere el se întâlneşte cu Duhul dumnezeiesc, care atrage cu putere privirea spre bogăţia şi viaţa lui; se întâlneşte cu Duhul dumnezeiesc care e dincolo de el, şi din întâlnirea aceasta se naşte o cunoştinţă, pe care nu o poate şti decât el şi cei cărora le-o comunică sau mai bine zis cărora le-o comunică nu atât prin cuvinte, cât şi prin felul cum arată şi cum se comportă. În tăcere te întâlneşti cu ceva care te duce iarăşi la tăcere. Tăcerea prinde mai bine taina ce se petrece în întâlnirea noastră cu infinitatea ce iradiază din Dumnezeu cel personal. Când începe limba să o exprime, pierdem trăirea deplină a acestei taine de-o bogăţie indefinită, începem să rupem părţi din ea, care toate la un loc nu pot reda indefinitul. În tăcere, eşti oarecum în mijlocul ei, identificat cu ea; prin grăire te detaşezi, te depărtezi de ea; în cuvinte prinzi numai fâşii din ea, nu mai trăieşti întregul şi întregul acesta nu poate fi combinat din fâşii, pentru că infinitul nu se poate realiza din combinarea părţilor limitate. Desigur nu e vorba de tăcerea diplomatică ci de tăcerea care e semnul scufundării în infinitul dumnezeiesc prin adâncul inimii.

Şi iarăşi: «Tăcerea este taina veacului viitor. Iar cuvintele sunt uneltele lumii acesteia».

Prin tăcere ne ridicăm în planul infinitului şi al indefinitului, trăit în mod deplin. Prin cuvinte exprimăm lucrurile distincte ale lumii acesteia şi coborâm în lumea aceasta compusă din lucruri finite; cuvintele ne atrag în îngustimile lor făcute pentru lucrurile mărginite ale lumii din afară.

Sfântului Arsenie aşa i-a poruncit a doua oară glasul dumnezeiesc: «Arsenie, fugi, taci, linişteşte-te şi te vei mântui».

Trebuie să te linişteşti, în această privinţă să-ţi fie vrednici de crezare spre dovedire, Marele Vasile şi Sfântul Isaac. Cel dintâi a spus: «Liniştea este începutul curăţirii sufletului». Iar celălalt: «Sfârşitul liniştirii e tăcerea cu privire la toate». Cel dintâi a arătat prin aceste cuvinte pe scurt, începutul liniştirii, al doilea sfârşitul ei. Iar în Vechiul Testament s-a spus: «Ai păcătuit? Linişteşte-te» (Facerea 4, 7) şi: «Opriţi-vă şi cunoaşteţi că Eu sunt Domnul» (Psalmi 45, 10). Scărarul zice şi el: «Lucrul premergător al liniştii este lipsa de grijă în privinţa tuturor lucrurilor îndreptăţite şi neîndreptăţite. Căci cel ce se deschide celor dintâi, va cădea în celelalte. Apoi, rugăciunea neobosită, în al treilea rând, lucrarea nefurată neabătută a inimii. E prin fire cu neputinţă celui ce n-a învăţat literele să citească cărţile; dar şi mai cu neputinţă este celor ce n-au dobândit primul lucru (lipsa de griji), să le lucreze pe celelalte două (rugăciunea şi lucrarea inimii) cu judecată».

Şi iarăşi, spune Sfântul Isaac: «Dorul celui ce se linişteşte este aşteptarea neîncetată a morţii. Cel ce intră fără acest gând pe calea liniştirii nu poate purta cele ce trebuie să le suportăm şi să le răbdăm în tot felul».

Cine s-a împăcat cu gândul că va muri nu mai e neliniştit de nimic. Iar gândul morţii nu-l mai sperie pe cel ce crede ferm în viaţa viitoare.

Trebuie să mulţumeşti pentru toate. Aici să-ţi fie îndrumător Sfântul Pavel, care porunceşte: «În toate mulţumiţi» (Tesaloniceni 5, 18). De asemenea cuviosul Isaac, care zice: «Mulţumirea celui ce primeşte, stârneşte pe cel ce a dat să dea darul şi mai mare decât cele dinainte. Cine nu mulţumeşte pentru cele mai mici, va fi nerecunoscător (mincinos) şi nedrept în cele mai mari». Şi: «Ceea ce călăuzeşte darul lui Dumnezeu spre om este inima ce se mişcă spre mulţumire neîncetată. Iar ceea ce călăuzeşte ispita spre suflet este gândul de cârtire care se mişcă pururi în inimă».

Inima care mulţumeşte lui Dumnezeu este o inimă deschisă lui. De aceea în ea se revarsă alte şi alte daruri. Cea care cârteşte e o inimă închisă în sine. Ea nu vede darurile primite şi de aceea nu primeşte în fond nimic de la Dumnezeu, sau de la altă persoană reducând toate la nimic, rămâne cu nimic, rămâne cu nimic. Ea nimiceşte prin critică şi ceea ce primeşte .

Şi: «Gura care mulţumeşte pururi, primeşte binecuvântarea de la Dumnezeu; şi în inima în care stăruie mulţumire se revarsă harul».

Trebuie să-ţi recunoşti neputinţa ta. Aceasta o vei câştiga luând aminte la cuvântul profetului David, în care zice: «Miluieşte-mă, Doamne, că neputincios sunt» (Psalmi 6, 2), şi în altă parte: «Eu sunt vierme şi nu om, ocara oamenilor şi defăimarea poporului» (Psalmi 21, 6). La fel şi Sfântul Isaac zice: «Fericit este omul care cunoaşte neputinţa sa, pentru că această cunoştinţă i se face lui temelie, rădăcină şi început a toată bunătatea. Căci când va afla cine este şi va simţi cu adevărat neputinţa sa, va strânge sufletul său din starea umflată şi goală, care-i întunecă cunoştinţa, şi-şi va pune sieşi străjuire». Şi: «Omul care a ajuns să cunoască măsura neputinţei sale, a ajuns la desăvârşirea smereniei».

Trebuie să răbdăm cu bărbăţie încercările. Cuvântul ce ne-a mai rămas şi care împlineşte numărul celor zece înfăţişate de noi, vorbeşte despre trebuinţa de a purta cu bărbăţie încercările felurite şi de multe chipuri ce au să se întâmple. Ascultă deci, cele ce sunt scrise despre aceasta în Sfânta Scriptură, căci zice purtătorul de Hristos Pavel: «Fraţilor, nu este lupta noastră împotriva sângelui şi a trupului, ci împotriva începătoriilor, a stăpâniilor, a stăpânitorilor întunericului veacului acestuia, împotriva duhurilor răutăţii întru cele cereşti» (Efeseni 6, 12). Şi: «Pe care-l iubeşte Domnul, îl ceartă, şi îl bate pe tot fiul pe care-l primeşte» (Evrei 12, 6). Fratele Domnului zice şi el: «Bărbatul neispitit este necercat» (Iacob 1, 12), iar Sfântul Ilie Edicul zice: «E de trebuinţă fiecărui creştin, care crede drept în Dumnezeu, să nu fie cu nepăsare, ci să aştepte şi să primească totdeauna încercarea, ca atunci când vine să nu se mire, nici să se tulbure, ci să rabde greutatea necazului şi să înţeleagă ce spune, psalmodiind cu proorocul: «Cearcă-mă, Doamne şi mă ispiteşte» (Psalmi 25, 2). Căci n-a zis: «Certarea ta m-a nimicit pe mine, ci m-a îndreptat până în sfârşit» (Psalmi 17, 39).

Nici nu cerceta pricina încercărilor tale, de unde vin, ci roagă-te numai lui Dumnezeu să le porţi cu mulţumire, cum zice Sfântul Marcu: «Venind încercarea, nu căuta de ce şi prin cine a venit, ci caută să o rabzi cu mulţumire şi fără să ţii minte răul». Şi iarăşi: «Dacă nu e uşor să afli pe vreunul să placă lui Dumnezeu fără să fie cercat, se cade să mulţumim lui Dumnezeu pentru tot ce ni se întâmplă». Şi: «Tot necazul dă pe faţă starea sufletului, dacă acesta tinde spre cele de-a dreapta sau spre cele de-a stânga. De aceea, orice necaz ni se întâmplă, se numeşte încercare, dând celui părtaş la el cunoştinţa voilor lui ascunse».

Iar Sfântul Isaac, pe lângă multe altele, spune şi acestea: «Încercarea e de folos pentru tot omul. Dacă e de folos lui Pavel, să tacă toată gura şi să se supună lumea lui Dumnezeu (Romani 3, 19). Luptătorii sunt încercaţi ca să-şi sporească puterea lor, cei încrezuţi sunt încercaţi pentru ca din cele ce-i vatămă, să înveţe să se păzească pe ei, cei adormiţi sunt încercaţi pentru ca să fie ajutaţi să se trezească, cei depărtaţi de Dumnezeu sunt încercaţi ca să se apropie de El; cei ai lui Dumnezeu sunt încercaţi pentru ca să se sălăşluiască cu îndrăznire în casa Lui. Nici un fiu neîncercat nu primeşte bogăţia casei tatălui său, ca să fie ajutat de ea. De aceea, Dumnezeu încearcă mai întâi, şi bate, apoi îşi arată darul. Slavă Stăpânului care prin doctorii amare ne dă bucuria sănătăţii! Nu este om care în vremea încercării să nu se obosească, şi nu este cineva căruia să nu i se pară amară vremea în care e adăpat cu fierea încercărilor. Dar fără acestea nu e cu putinţă să se dobândească o sănătate puternică. Însă a le răbda nu stă în puterea noastră (I Corinteni 10, 13), căci de unde ar avea vasul de lut puterea să oprească curgerea apei, dacă nu l-ar întări focul dumnezeiesc? Dacă ne supunem, rugându-ne cu smerenie, cu dorinţă neîntreruptă şi cu răbdare, toate de vom primi în Hristos Iisus, Domnul nostru».

Răbdarea este din efortul nostru, dar acest efort nu ne-ar fi cu putinţă fără ajutorul lui Dumnezeu. Sinergia, sau colaborarea omului cu Dumnezeu, are un caracter foarte subtil: nu stă pe o parte efortul, pe alta ajutorul dumnezeiesc. În efortul nostru însuşi se dovedeşte prezent ajutorul dumnezeiesc, făcând posibil acest efort, dar acesta rămânând totuşi şi efort al nostru. Ne ostenim pentru că primim puterea să ne ostenim, dar ne ostenim în mod real. Nu mă laud cu osteneala mea, ca fiind numai a mea, dar partea mea din ea, e cerută totuşi de Dumnezeu.

S-a spus, apoi, şi în Înţelepciunea lui Sirah: «Dacă te apropii să slujeşti Domnului Dumnezeului tău, pregăteşte-ţi sufletul pentru încercare. Îndreptează-ţi inima ta şi rabdă şi să nu te grăbeşti în vremea asupririi» (Înţelepciunea lui Sirah 2, 1-2).

Cel ce vrea să slujească lui Dumnezeu, pune în mişcare puterile bune ale fiinţei sale. Dar tocmai atunci se mişcă şi pornirile contrare. Împotriva înfrânării se trezesc dorinţele de plăcere, împotriva răbdării, pornirea spre comoditate, etc. Numai stăruirea în cele dintâi va slăbi puterea celor din urmă; de aceea, cel ce primeşte încercări nu trebuie să se grăbească să termine repede cu ele. Pornirile rele nu se slăbesc uşor, trebuie înfruntate şi veştejite timp îndelungat, prin încercări prelungite sau mereu repetate – numai aşa sunt slăbite cu adevărat.

Trebuie să nădăjduim în Dumnezeu şi să aşteptăm de la El ceea ce ne este de folos. Aruncă ancora nădejdii în Dumnezeu care poate să mântuiască şi aşteaptă de la El sfârşitul cel de folos al încercărilor, căci:

·                Credincios este Dumnezeu, care nu ne va lăsa pe noi să fim încercaţi peste puterea noastră, ci împreună cu încercarea va face şi sfârşitul. (I Corinteni 10, 13)

·                Necazul lucrează răbdarea, răbdarea – probare, probarea – nădejde, iar nădejdea nu ruşinează. (Romani 5, 4)

·                Cel ce rabdă până la sfârşit, acela se va mântui. (Matei 10, 22)

·                Întru răbdarea voastră vă veţi câştiga sufletele. (Luca 21, 19)

·                Spre toată bucuria să socotiţi, fraţii mei, când cădeţi în multe feluri de ispite, cunoscând că probarea credinţei voastre lucrează răbdare; iar răbdarea să aibă lucru ei desăvârşit, ca să fiţi desăvârşiţi şi întregi, neavând lipsă de nimic. (Iacob 1, 2-4)

·                Fericit e omul care rabdă ispita, căci făcându-se probat, va lua cununa vieţii pe care a făgăduit-o Domul celor ce-L iubesc pe El. (Iacob 1, 12)

·                Nu sunt vrednice pătimirile timpului de acum, de slava viitoare ce vi se va descoperi. (Romani 8, 18)

·                Aşteptând am aşteptat pe Domnul şi a luat aminte la mine şi a auzit rugăciunea mea şi m-a scos din tina noroiului şi a aşezat pe piatră picioarele mele şi a îndreptat paşii mei punând în gura mea cântare nouă, laudă dumnezeului nostru. (Psalmi 39, 1-4)

·                Sufletul legat prin laţurile dragostei de Dumnezeu socoteşte ca nimic pătimirea, căci el se desfată în dureri şi înfloreşte în pătimirea neplăcută şi când nu pătimeşte nimic întristător pentru Cel iubit, atunci socoteşte mai degrabă, că pătimeşte, şi fuge de tihnă ca de o pedeapsă. (Simeon Metafrastul)

Despre frica de Dumnezeu, care este de două feluri: una a celor începători, iar alta a celor desăvârşiţi

Despre frica cea dintâi, a începătorilor. Despre aceasta s-a scris:

·                Începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu. (Pilde 1, 7)

·                Veniţi, fiilor, să mă ascultaţi, frica Domnului vă voi învăţa pe voi. (Psalmi 33, 11)

·                De frica Domnului se abate fiecare de la păcat. (Înţelepciunea lui Sirah 2, 7)

·                Unde e frică, acolo e şi păzirea poruncilor. (Înţelepciunea lui Sirah 2, 16)

·                Frica de Dumnezeu e începutul virtuţii, dar se spune că este şi rodul credinţei şi ea seamănă în inimă, când cugetarea se desparte de împrăştierea lumii, adunând gândurile sale cele ce umblă în împrăştiere, în gândirea la viitoarea adunare a tuturor. (Isaac Sirul)

·                 Începutul vieţii adevărate a omului este frica de Dumnezeu, dar ea nu vrea să rămână în suflet odată cu împrăştierea. (Isaac Sirul)

Lumea este acum dezbinată prin păcat; pornirile ei sunt contradictorii. Mintea nu trebuie să se mute de la un aspect al lumii la altul contrar, ci gândind la reînnoirea armoniei finale a lor, s-o vadă de pe acum readunată în Cel Unul şi să lucreze pentru această readunare, contemplându-L pe Acela de pe acum în toate. Aceasta nu este o construire de castel în aer, ci o ancorare în realitatea cea mai de temelie a tuturor.

·                 Înţelepţeşte-te ca să pui temelie în călătoria ta frica de Dumnezeu şi în puţine zile te vei vedea din nou în poarta împărăţiei, pe un drum neocolit. (Isaac Sirul)

Frica ne face să atârnăm de Dumnezeu. De aceea ea este contrară împrăştierii minţii în lucrurile lumii, privite în ele înseşi în afara legăturii cu Dumnezeu, sau nu poate rămâne în suflet împreună cu această împrăştiere.

Despre frica cea desăvârşită. Despre aceasta s-a spus:

·                Fericit bărbatul care se teme de Domnul; întru poruncile Lui va voi foarte. (Psalmi 111, 1)

·                Fericiţi toţi cei ce se tem de Domnul, cei ce umblă în căile Lui. (Psalmi 127, 1)

·                Temeţi-vă de Domnul toţi sfinţii Lui; că nu le lipseşte ceva celor ce se tem de El. (Psalmi 127, 4)

·                Frica Domnului este curată; ea rămâne în veacul veacului. (Psalmi 18, 10)

·                Semnul fricii dintâi este că urăşte păcatul şi se mânie pe el, ca cel rănit de fiară. Iar al celei desăvârşite e că iubeşte virtutea şi se teme de schimbare. Căci nimeni nu este neschimbător şi în orice lucru în viaţa aceasta trebuie să ne temem pururi de cădere. (Petru Damaschin)

De aceea şi tu, ascultând acestea cu înţelegere, sileşte-te să ţii în tine neîncetat, împreună cu toate cele spuse mai înainte, şi frica cea dintâi. Căci ea e cea mai sigură păzitoare a comorii tuturor faptelor bune. Dacă o ai pe ea, vei avea paşii tăi îndreptaţi spre lucrarea tuturor poruncilor Domnului nostru Iisus Hristos. Iar înaintând pe calea lor, vei dobândi şi frica desăvârşită şi curată, prin dorirea virtuţilor şi prin mila lui Dumnezeu.

Pentru împlinirea poruncilor şi pentru credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos nu trebuie să cruţăm, când timpul o cere, nici chiar viaţa noastră.

Pe lângă cele spuse, mai trebuie să ştii şi aceea că, de dragul poruncilor de viaţă dătătoare şi de dragul credinţei în Domnul nostru Iisus Hristos, suntem datori, când timpul o cere, să dăm cu bucurie până şi sufletul nostru, sau să nu ne cruţăm nici chiar viaţa noastră. Căci însuşi Domnul nostru Iisus Hristos zice, în privinţa aceasta, că, «cel ce şi-a pierdut sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelia Mea, acela se va mântui» (Marcu 8, 35). Aceasta, fără îndoială, pentru că crede şi nu se îndoieşte, că însuşi Dumnezeu-Omul Iisus Hristos, Mântuitorul, este învierea şi viaţa şi tot ce este mântuirea. Căci zice:

·                Eu sunt învierea şi viaţa. Cel ce crede în Mine, chiar de va muri, va fi viu. Şi tot cel ce e viu şi crede în Mine, nu va muri în veac. (Ioan 11, 25-27)

·                Aşa a iubit Dumnezeu lumea, că şi pe Fiul Său Unul Născut L-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară, şi să aibă viaţă veşnică. (Ioan 3, 16)

·                Eu am venit ca lumea viaţă să aibă şi mai multă să aibă. (Ioan 10, 10)

Metoda naturală a Sfântului Grigorie Sinaitul despre chipul în care se poate intra înăuntru inimii şi ieşi de acolo prin respiraţia pe nas; şi despre însăşi rugăciunea practicată de moi, care este «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă». Această metodă ajută şi la adunarea cugetării.

Ştii, frate, că suflarea pe care o avem este prilejuită de aer. Şi aerul îl inspirăm şi pentru inimă. Căci suflarea aceasta este pricinuitoarea vieţii şi a căldurii trupului. Deci inima absoarbe suflarea pentru ca să-şi dea căldura ei afară prin expiraţie, iar ei să-şi pricinuiască o bună temperatură. Pricinuitorul acestei lucrări, sau mai bine zis slujitorul ei este plămânul. Acesta, fiind zidit de Dumnezeu cu o ţesătură rară, ca nişte foale, introduce şi scoate aerul fără greutate. Astfel inima,, atrăgând aerul răcoros şi scoţându-l pe cel cald, păstrează netulburată rânduiala pentru care a fost zidită spre subţierea organismului vital.

Deci tu, şezând în chilia liniştită şi adunându-ţi mintea, introdu-o pe unde intră suflarea în inimă şi sileşte-o să coboare cu suflarea în inimă. Iar intrând acolo, mintea, după ce se uneşte cu sufletul, se umple de plăcere şi de bucurie nespusă.

Aşadar, obişnuieşte-ţi frate mintea să nu mai iasă de acolo cu uşurinţă, căci la început aceasta stă cu greu acolo din pricina închiderii şi strâmtorării. Dar, după ce s-a obişnuit, nu-i mai plac nicidecum umblările pe afară. Căci «Împărăţia cerurilor este înăuntru nostru» (Luca 17, 21). Celui ce o priveşte acolo şi o caută prin rugăciunea curată, cele de afară i se par triste şi urâte».

Ajungând aici, nu trebuie să taci şi să laşi mintea în nelucrare, ci dă-i rugăciunea «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă», ca lucrare şi gândire neîncetată şi niciodată să nu se oprească din aceasta căci aceasta, ţinând mintea nerătăcită, o face cu neputinţă de prins şi de atins de atacurile duşmanului, ridicând-o la iubirea şi la dorul de Dumnezeu.

Metoda are ca scop ca omul să devină conştient la culme de sine însuşi şi prin aceasta de Dumnezeu. Gândirea la Hristos întăreşte conştiinţa de sine şi conştiinţa de sine întăreşte simţirea prezenţei lui Hristos.

Trebuie să facem vădit celui iubitor de învăţătură şi aceea că, dacă vom obişnui mintea să coboare în inimă, odată cu intrarea aerului, vom afla cu siguranţă că mintea nu poate să coboare înainte de a fi renunţat la orice gând şi de a se fi făcut unitară şi de a se fi golit, nemaifiind stăpânită de nici o amintire, decât de chemarea numelui Domnului nostru Iisus Hristos. Iar ieşind de acolo şi îndreptându-se spre cele de afară, sau spre amintirile de multe feluri, se împarte (se răvăşeşte) chiar fără să vrea.

Filosofia greacă afirmase că mintea ia chipul conţinutului ei: dacă acesta este felurit, se împarte şi ea, sau lucrarea ei, iar dacă conţinutul ei este unul, se unifică şi ea. Dar numai când conţinutul unic nu este mărginit, mintea poate stărui în el, altfel va căuta să întregească conţinutul mărginit pe care-l cugetă cu altele, sărind mereu de la un gând la altul. Numai mintea care s-a ridicat la un conţinut infinit, întrucât s-a ridicat din preocuparea cu cele din afară şi cu lucrările ei referitoare la ele, s-a întors spre ea însăşi ca subiect indefinit al lucrărilor îndreptate spre ele. De aceea, Dumnezeu cel infinit este contemplat de mintea revenită la ea însăşi, mintea ce se experiază pe sine, experiază pe Dumnezeu şi viceversa.

Spune şi Marele Gură de Aur: «Vă rog pe voi, fraţilor, să nu călcaţi şi să nu nesocotiţi canonul rugăciunii, căci monahul trebuie să spună neîncetat, fie că mănâncă, fie că merge pe drum, fie că face altceva: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”. Astfel numele Domnului Iisus, coborând în adâncul inimii, să umilească balaurul care stăpâneşte întinderile ei, iar sufletul să-l mântuiască şi să-l facă viu. Deci stăruie întru numele Domnului Iisus, ca inima să primească (să cuprindă) pe Domnul şi Domnul să cuprindă inima şi cei doi să fie una. Nu vă despărţiţi inima de Dumnezeu, şi stăruiţi păzind-o totdeauna cu pomenirea Domnului nostru Iisus Hristos până ce se va sădi numele Domnului în inimă şi aceasta nu va mai gândi la nimic altceva decât să preamărească pe Hristos în voi».

Numai cu numele Domnului Iisus poate fi inima păzită. Altfel pune stăpânire pe ea balaurul, stârnind în ea iubiri impure: iubirea de sine, de plăceri, care o închid într-un orizont mărginit, întunecând-o şi pasionând-o în mod inferior. „Înghiţind” în ea pe Domnul Iisus şi Domnul Iisus „înghiţind-o” pe ea, ei îi devine propriu orizontul infinităţii şi al iubirii curate, de adevărată depăşire, aflată în Hristos, sau lumina Lui nesfârşită. Ea nu mai este preocupată de ea însăşi în mod egoist; ea îi îmbrăţişează pe toţi şi pe toate. Prin numele lui Iisus ea intră în întinderile de lumină şi de iubire din interiorul lui Iisus, intră în atmosfera Lui. Căci a rosti numele lui Iisus înseamnă a gândi la El cu emoţie şi aceasta înseamnă a intra în legătură vie cu El. Numele lui Iisus prinde rădăcini dătătoare de rod nu într-o inimă statică, ci într-o simţire umedă ce creşte şi ea continuu şi e pururi vie şi caldă în iubirea ei faţă de Iisus. Inima în acest înţeles nu mai poate fi cugetată fără numele lui Iisus, fără gândirea la El şi fără iubirea Lui care o ţine în această mişcare, aşa cum nu poate fi cugetată o grădină fără pomi sau fără o plantaţie.

Despre respiraţia pe nas, împreună cu luarea aminte la pomenirea lui Iisus înăuntru inimii.

·               Să se lipească pomenirea lui Iisus de suflarea ta şi atunci vei cunoaşte folosul liniştii. (Ioan Scărarul)

·               De voieşti să acoperi cu ruşine gândurile şi să te linişteşti cu bucurie şi să păstrezi cu uşurinţă trezvia în inimă, rugăciunea lui Iisus să se lipească de răsuflarea ta şi vei vedea cum se împlineşte aceasta în puţine zile. (Sfântul Isihie)

Se recomandă legarea pomenirii numelui lui Iisus de ritmicitatea neîntreruptă a răsuflării, pentru a se obişnui să capete şi ea această ritmicitate neîntreruptă. Nu e nimic bizar în această legare a vieţii sufleteşti şi duhovniceşti de trup. Aceasta este o lege a fiinţei omeneşti.

Cel ce voieşte să vegheze cu mintea, şi mai ales începătorul, trebuie să se aşeze, în vremea rugăciunii, într-o chilie liniştită şi neluminată, pentru a-şi aduna astfel, în chip natural, mintea şi cugetarea din revărsare.

Cel ce se sârguieşte să vegheze cu mintea în inimă, şi mai ales începătorul, trebuie să şadă întotdeauna, dar mai cu seamă în vremea rânduită pentru rugăciune, într-un colţ liniştit şi neluminat, precum învaţă şi poruncesc dumnezeieştii Părinţi şi dascăli care au avut experienţa acestei preafericite lucrări. Deoarece, privirea se împrăştie în chip natural spre cele văzute şi prin aceasta pricinuiesc împărţirea cugetării, ba o şi sfârtecă şi o fac de multe feluri.

Produce în ea contraziceri, sfârtecând-o şi făcând-o să se lupte cu ea însăşi şi anulând puterea ei de a ajunge la un sens unitar, care să o mulţumească şi să dea omului putinţa să-şi închine viaţa unei slujiri unitare superioare.

Prin închiderea ei într-o cămară liniştită şi întunecoasă, însăşi împrăştierea şi nestatornicia pricinuite de vedere şi auzire încetează şi astfel, mintea, vrând nevrând, se linişteşte şi se adună, căci zice marele Vasile: «Mintea neîmprăştiată spre cele dinafară şi nerevărsată prin simţuri spre lume, urcă din nou spre ea însăşi».

Minţii i se dăruieşte statornicia înainte de toate prin Domnul nostru Iisus Hristos şi prin chemarea cu credinţă în inimă a sfântului Său nume. Dar la aceasta ajută şi metoda naturală a inspirării aerului în inimă şi şederea într-un loc liniştit şi neluminat şi cele asemenea.

Înainte de toate, mintea este ajutată de dumnezeiescul har, venit în suflet prin chemarea curată, neîmprăştiată şi de un singur gând a Domnului nostru Iisus Hristos în inimă; deci nu de simpla metodă prelungită, de inspiraţia pe nări, sau de şederea într-un loc liniştit şi întunecos. Acestea n-au fost statornicite de Sfinţii Părinţi pentru altceva decât ca nişte mijloace ajutătoare pentru adunarea minţii în ea însăşi, prin întoarcerea din împrăştierea ei obişnuită şi prin luarea aminte. Dar prin ele mintea câştigă şi puterea de a se ruga neîncetat, curat şi fără împrăştiere, căci „luarea aminte, căutând rugăciune, va afla rugăciune. Pentru că rugăciunea urmează luării aminte, măcar că e altceva. De aceea trebuie să ne străduim spre ea.” spune Sfântul Nil.

Autorii scrierii de faţă fac o deosebire între adunarea minţii în ea însăşi şi aducerea harului în inimă. Ultimul lucru este ajutat de chemarea neîncetată a numelui lui Iisus. Numai cel dintâi lucru, adică ceea ce dă omul, este ajutat de o respiraţie regulată şi de şederea într-un loc întunecos. Dar prin adunarea în sine, mintea capătă puterea de a se ruga neîncetat încât venirea harului e numai rezultatul indirect al respiraţiei regulate şi al şederii într-un loc întunecos. Avem aici ceva cu totul deosebit de metodele yoghine, care au un caracter pur natural şi nu urmăresc intensificarea relaţiei credinciosului cu persoana lui Iisus Hristos. Rugătorul credincios prin interiorizare se umple de dragostea  lui Hristos, nu se concentrează simplu în esenţa sa proprie, care până la urmă face parte din esenţa personală a totului.

Cum trebuie să-şi petreacă cel ce se linişteşte răstimpul de seara până la Utrenie (privegherea de la miezul nopţii).

După ce apune soarele, chemând pe Preabunul şi Atotputernicul Domnul Iisus Hristos în ajutor, aşează-te pe scăunel în chilia liniştită şi neluminată. Aici, adunându-ţi mintea după umblarea şi rătăcirea ei pe afară şi împingând-o uşor înăuntru inimii prin inspirarea aerului pe nas, umple-o cu gândurile de rugăciune sau cu „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”, adică introdu înăuntru , oarecum unite cu respiraţia şi cuvintele rugăciunii. Căci zice Sfântul Isihie:

·                Uneşte trezvia şi numele lui Iisus cu respiraţia, ca şi cu gândul neîncetat la moarte şi cu smerenia, căci amândouă sunt de folos. În felul acesta, să ai, împreună cu rugăciunea şi cu celelalte ce ţi le-am spus, şi gândul la judecata şi la răsplătirea faptelor bune şi rele, şi să te socoteşti din tot sufletul mai păcătos decât toţi oamenii şi mai nelegiuit decât dracii însăşi şi că vei avea să fii pedepsit veşnic.

Pomenirea numelui lui Iisus trebuie să fie nu o repetare formală a numelui, ci să fie însoţită de gândul intens la moarte, la judecata de după moarte şi la păcatele concrete pentru care cel ce se roagă va da socoteală. Aceasta face ca pomenirea numelui lui Iisus să o unească cu cererea milei Lui. Rugăciunea lui Iisus nu e, prin urmare, numai o tehnică formală, ci persistenţa unei stări de profundă emoţie, care merge până la lacrimi. Este o stare existenţială, plină de cutremur, a întregii fiinţe.

·                Dacă gândul la cele arătate va produce în tine frângere de inimă şi plâns de lacrimi, stăruie în el până ce acestea vor trece de la sine, iar dacă nu te-ai învrednicit încă de darul lacrimilor, nevoieşte-te şi roagă-te cu cuget smerit să agoniseşti acestea. Prin ele numai, ne vom curăţa de patimi şi de întinăciuni şi ne facem părtaşi de stările cele bune şi izbăvitoare. (Isihie)

·                Precum focul mistuie trestia, aşa lacrima curată curăţă toată întinăciunea văzută şi nevăzută. (Ioan Scărarul)

·                Cel ce voieşte să se desfacă de răutăţi, cu plângere se desface; şi cel ce voieşte să agonisească virtuţi, cu plângere le agoniseşte. Şi dacă n-ai frângere de inimă, cunoaşte că ai slavă deşartă, pentru că aceasta nu lasă sufletul nicidecum să se umilească. (Anonim)

Iar dacă nu vin lacrimile, scufundă-te în aceste gânduri cu rugăciunea, un ceas; apoi ridicându-te, rosteşte cu luare aminte Pavecerniţa cea Mică şi, iarăşi şezând, ţine rugăciunea cu toată puterea, în chip curat şi fără împrăştiere, adică fără griji şi fără vreun gând sau vreo închipuire oarecare, ci cu multă trezvie, o jumătate de ceas. În afară de răsuflare şi de hrană, fii în rugăciune străin de toate, dacă voieşti să fii numai cu mintea. Apoi, însemnându-te cu semnul cinstitei şi de viaţă făcătoarei cruci, şi însemnând de asemenea patul, aşează-te pe el şi gândeşte-te la bunătăţile viitoare, sau la pedepse, la firea trecătoare şi înşelătoare a celor vremelnice, la cea fără de veste şi obştească datorie, adică la moarte, la înfricoşata dare de seamă de după sfârşit şi înainte de sfârşit, amintindu-ţi de greşalele tale din toată vremea pe scurt şi cerând cu căldură iertarea lor, apoi, cercetându-te cu de-amănuntul, cum ţi-ai petrecut ziua care a trecut. După aceasta, întinzându-te spunând rugăciunea, potrivit celui ce a spus: «Pomenirea lui Iisus să se culce cu tine», dormi 5 sau 6 ore – mai bine zis, dormi după cât de lungă este noaptea.

Cum să faci Utrenia şi cum să petreci timpul până dimineaţa.

Trezindu-te şi lăudând pe Dumnezeu şi chemându-l iarăşi în ajutor, începe întâi primul lucru, adică să te rogi în inimă fără împrăştiere şi în chip curat până la un ceas. Căci în acest timp mintea se află în starea cea mai liniştită şi mai netulburată. De aceea ni s-a poruncit să jertfim lui Dumnezeu cele dintâi născute şi cele mai alese ale noastre (Deuteronom 12, 6), adică să-I înălţăm în chip neclintit cel dintâi gând, prin rugăciunea curată către Domnul nostru Iisus Hristos. Căci zice Sfântul Nil: «Rugăciune săvârşeşte acela care aduce gândul lui cel dintâi lui Dumnezeu». După aceea cântă Miezonoptica.

Dacă nu te-ai întărit încă pentru o liniştire mai desăvârşită şi, de aceea, încă nu poţi, cum am spus, să fii răpit (în rugăciune), sau dacă nu poţi aceasta pentru o altă pricină, cum se întâmplă celor ce sunt încă începători în această lucrare, sau mai rar, şi celor înaintaţi, dar încă neajunşi la desăvârşire (căci cei desăvârşiţi «toate le pot în Hristos care-i întăreşte pe ei» (Filipeni 4, 13), - ridicându-te din somn şi ţinându-te cu toată puterea treaz, cântă mai întâi Miezonoptica cu toată luarea aminte şi pătrunderea. Apoi, şezând, roagă-te în chip curat şi neîmprăştiat, în inimă, cum s-a arătat, o oră; mai bine zis, atâta cât îţi va da putere Dătătorul Bunătăţilor, căci zice Scărarul: «Noaptea dă timpul cel mai lung luării aminte, iar cel mai scurt cântării. Iar ziua, pregăteşte-te după puterea ta».

Dacă nevoindu-te în acest chip, eşti stăpânit încă de moleşeală şi de lene, iar mintea îţi este tulburată de vreo întâmplare oarecare, ridică-te, trezeşte-te pe cât poţi, stăruind în rugăciune. Apoi, aşezându-te, sileşte-te să te rogi, precum s-a scris înainte, având grijă, întotdeauna, să vorbeşti prin rugăciunea curată lui Dumnezeu Cel curat. Apoi ridicându-te, spune cu înţelegere cei şase psalmi, pe al 50-lea şi canonul, precum voieşti. Apoi şezând şi priveghind, roagă-te cu curăţie o jumătate de oră şi iarăşi ridicându-te, cântă «Laudele», «Doxologia» obişnuită, «Ceasul întâi» şi fă apoi apolisul.

Este o Utrenie întreruptă din loc în loc de adunarea minţii şi de rugăciunea lui Iisus. Poate că şi de aceea se numeşte Utrenia şi «Priveghere», având să fie întreruptă de răstimpuri închinate luării aminte. Utrenia o făcea isihastul la chilie, după miezul nopţii, dată fiind depărtarea chiliei de biserică.

Cele spuse prin buzele tale să răsune atâta cât să fie auzite numai de urechile tale, odată ce ni s-a poruncit să aducem lui Dumnezeu şi rodurile buzelor noastre (Evrei 13, 15). Să mulţumeşti din tot sufletul şi tot cugetul Iubitorului de oameni, Purtătorului de grijă şi Preaînţeleptului nostru Dumnezeu, Celui ce după a Lui milă nesfârşită ne-a învrednicit pe noi să străbatem liniştit marea nopţii care a trecut şi să vedem postata luminoasă a zilei de faţă, şi să-L rogi tot aşa fierbinte să ne ajute să străbatem neînviforaţi furtuna întunecată şi sălbatică a demonilor şi a patimilor şi să ne miluiască pe noi.

Cum trebuie să petrecem dimineaţa până seara.

De dimineaţa până la prânz petrece în rugăciunea curată şi neîmprăştiată a inimii, dăruindu-te întreg lui Dumnezeu, atât cât îţi stă în putere, ca rugându-te Lui cu inimă frântă să-ţi ajute ţie, celui neputincios, trândav şi lipsit de voinţă. Citeşte în picioare ceea ce ţi s-a rânduit din Psaltire, din Apostol şi din Sfânta Evanghelie. Fă şi rugăciuni către Domnul nostru Iisus Hristos şi cele către Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu. Şezând, apoi, fă şi celelalte citiri din dumnezeieştile Scripturi. După acestea cântă cu înţelegere «Ceasurile» obişnuite, alcătuite cu multă înţelepciune de către Părinţii Bisericii, stăruind în ferirea sufletului de nelucrare, care este învăţătoarea a toată răutatea. Depărtează odată cu patimile şi prilejul lor, chiar dacă unele par mici şi vătămătoare.

Despre ferirea de nelucrare şi despre trebuinţa ca cel ce se linişteşte să păzească toată predania bisericească.

Isaac Sirul «Păziţi-vă, iubiţilor, de nelucrare, fiindcă în ea se ascunde moartea sigură. Căci fără ea nu e cu putinţă să cadă în mâinile celor ce se străduiesc să robească pe monah. Nu pentru psalmi ne va judeca Dumnezeu în ziua aceea, nici pentru pregetarea în rugăciune, ci pentru că părăsirea acestora dă putinţă de intrare demonilor, iar când vor găsi loc să intre şi vor închide uşile ochilor noştri, ne vor copleşi cu tirania şi necurăţia lor.

Vor închide uşile ochilor sufleteşti ca să nu vadă cele bune, să nu vadă pe Dumnezeu în inimă, vor închide pe om în el însuşi şi în plăcerile lui, făcându-l orb faţă de ceea ce e dincolo de această îngustime.

Căci ei stăpânesc, după hotărârea dumnezeiască, pe slujitorii lor, cu cea mai cumplită răzbunare. Aşa ajungem robi lor, datorită nesocotirii lucrurilor mici de care na se cere să ne îngrijim pentru Hristos cum s-a scris de către cei înţelepţi: «Cel ce nu supune voia sa voii lui Hristos, va fi supus vrăjmaşului său». Deci, aceste lucruri, care par a fi mici, să le socotim ca nişte ziduri faţă de cei ce ne iau pe noi în robie.

Citirea psalmilor şi rostirea rugăciunilor sunt socotite de unii lucruri mici, declarând că importantă este unirea cu Dumnezeu şi desăvârşirea prin ea, dar aceste lucruri prilejuiesc pe cele mari, pentru că în lipsa lor putem fi luaţi în stăpânire de demoni.

De aceea, cu înţelepciune s-a rânduit de către cei ce ţin rânduiala Bisericii, să se împlinească acestea înăuntru chiliei, pentru păzirea vieţii noastre în duhul descoperirii (revelaţiei). Pentru aceea, pe nedrept este socotită mică nesocotirea lor de către cei neînţelepţi, care nu se gândesc la paguba pricinuită de aceasta. Sunt oameni care îşi fac şi începutul şi continuarea drumului într-o libertate neînfrânată, care este maica patimilor. De aceea, e mai bine să ne silim să nu nesocotim cele mici, decât să dăm loc păcatului prin lărgimea ce ne-o dăm, căci sfârşitul acestei libertăţi necuvenite este o cumplită robie!» (Isaac Sirul).

Libertatea pe care o dă patima este aparentă; ea se dovedeşte în scurtă vreme o cumplită robie. Beţia, desfrânarea, lenea, se prezintă la început ca manifestări de libertate, dar curând, creşte puterea lor şi ele se arată în adevărata lumină a fi nişte monştri care ne înlănţuie şi ne duc la slujirea lor fără să ne putem opune.

«O, ce dulci sunt prilejurile patimilor! Uneori poate cineva să taie patimile şi se linişteşte prin îndepărtarea lor bucurându-se astfel că au încetat, dar pricinile lor nu le poate îndepărta. De aceea, suntem ispitiţi chiar fără să vrem şi ne întristăm de patimi, dar ne place să rămână în noi pricinile lor. Nu dorim patimile, dar primim cu plăcere prilejurile pe care le pricinuiesc în noi.

Ne întristăm când patimile ne-au robit, dar ne place să gustăm la început puţin din ele. Socotim că această gustare nu este ceva grav, într-un cuvânt ne bucură-te de prilejurile patimilor. Dar aceasta înseamnă că şi pricinile patimilor rămân în noi şi le iubim. Rămân ca nişte rădăcini, care îndată ce sunt puţin udate, înverzesc cu repeziciune. De aceea efortul de mortificare al lor sau de păzire trebuie să continue toată viaţa.

De aceea, cele din urmă se fac pricini ale celor dintâi prin lucrarea lor, căci cel ce iubeşte prilejurile patimilor se supune şi se face rob, fără să vrea acestora. Cel ce urăşte păcatele sale, se opreşte de la ele şi cel ce le mărturiseşte – dobândeşte iertarea. Este cu neputinţă însă, să părăsească deprinderea păcatului înainte de a fi dobândit duşmănia faţă de el, şi de a obţine iertare înainte de mărturisirea păcatelor. Cea dintâi este pricina adevăratei smerenii, iar cea de-a doua (mărturisirea) este pricina străpungerii ce se naşte în inimă din ruşine». (Isaac Sirul)

Mărturisirea păcatelor este pe de o parte o biruire a ruşinii pentru ele, pe de alta o adâncire a sentimentului de ruşine, fapt care produce străpungerea sau zdrobirea inimii. Căci mărturisirea nu e o biruire a ruşinii prin nesimţire, ci prin scârba de păcat şi prin teama de pedeapsă veşnică pentru el. în mărturisire are loc o ruşine culminantă pentru păcat şi bărbăţia care o biruieşte. Este bărbăţia ostaşului în toiul luptei, superioară celei dinainte de luptă. Duhovnicul ajută la amândouă. Numai aşa mărturisirea este un eveniment duhovnicesc de adâncă zguduire şi un început de viaţă nouă, altfel devine un act nesimţit, formal, care nu răscoleşte fiinţa şi nu ajută la înnoire vieţii. Cu această străpungere de inimă s-au pocăit şi cei ce au devenit creştini în ziua Cincizecimii.

«Nu este alt păcat de neiertat decât cel pentru care nu se face pocăinţă!» (Isaac Sirul)

După cântarea «Ceasurilor» amintite, mănâncă, ţinând şi în timpul mâncării rugăciunea, ca făcând aşa, să ajungi, prin puterea harului, la deprinderea de a te ruga neîncetat.

Poate că fapte bune singulare se pot săvârşi şi numai prin efortul omului, dar deprinderea de a le săvârşi prin stăruirea neîncetată în ele, şi de a nu alterna faptele bune cu cele rele, nu o poate dobândi cineva decât cu ajutorul harului. Altfel poate face din când în când câte un bine, din plictiseala monotoniei pe care o produc faptele rele. De aceea şi păgânii fac uneori bine, dar nu pot face numai bine. Deprinderea câştigată prin stăruinţă implică o putere deosebită a duhului omului, putere mai presus de fire. Şi mai ales deprinderea rugăciunii neîncetate.

Despre trebuinţa de a ne ruga totdeauna.

Precum trupul acesta al nostru, în lipsa sufletului e mort şi rău mirositor, la fel şi sufletul care nu se mişcă prin rugăciune este mort şi nenorocit, căci trebuie să socotim lipsirea lui de rugăciune mai amară decât orice moarte, cum bine ne învaţă marele Daniil proorocul, care voia mai bine să moară decât să fie lipsit, fie şi măcar o clipă, de rugăciune (Daniel 6, 10).

La fel ne învaţă şi dumnezeiescul Gură de Aur: «Tot cel ce se roagă, vorbeşte cu Dumnezeu. Şi cine nu ştie ce mare lucru este ca, om fiind, să stai de vorbă cu Dumnezeu? Dar nimeni nu poate să înfăţişeze această cinste prin cuvânt căci această cinste întrece chiar şi măreţia îngerilor. Rugăciunea este o lucrare comună a îngerilor şi a oamenilor şi, în privinţa rugăciunii, nimic nu desparte o fire de alta: ea te desparte de animale(şi te uneşte cu îngerii. Prin ea se ridică cineva repede la petrecerea, la viaţa şi traiul acelora, la cinstea, la nobleţea, la înţelepciunea şi înţelegerea lor, silindu-se să-şi petreacă toată viaţa în rugăciuni şi în slujirea adusă lui Dumnezeu.

Când vede diavolul sufletul îngrădit în virtuţi, nu îndrăzneşte să se apropie, temându-se de tăria şi de puterea pe care i-o dau rugăciunile, hrănind sufletul mai bine decât hrănesc mâncărurile trupul. Rugăciunile sunt nervii sufletului, căci precum trupul este susţinut laolaltă prin nervi şi prin ei se mişcă în chip unitar, persistă şi îşi menţine tăria, iar dacă îi taie cineva pe aceştia, desface toată armonia trupului, tot aşa sufletele se armonizează şi se susţin laolaltă prin rugăciuni, şi prin ele străbat cu uşurinţă drumul evlaviei. Deci, dacă te lipseşti de rugăciune, faci ca şi când ai scoate peştele din apă: precum apa este viaţa acestuia, aşa îţi este ţie rugăciunea. Precum acesta trăieşte prin apă, aşa şi noi putem să ne înălţăm la ceruri şi să ajungem aproape de Dumnezeu, prin rugăciune».

Un medic german declara că astenia nervoasă, atât de răspândită în zilele noastre, îşi are leacul şi în cruce, adică în înţelegerea rostului superior al greutăţilor vieţii şi în răbdarea lor folositoare pentru dezvoltarea spirituală a omului. Î orice caz, rugăciunea întărind cu putere dumnezeiască sufletul, revigorează sufletul, aduce întărire nervilor trupului. Ea aduce linişte şi, prin aceasta, potoleşte agitaţia care se prelungeşte şi în nervi.

«Rugăciunea şi cererea fac din oameni biserici ale lui Dumnezeu şi, precum aurul, pietrele scumpe şi marmura fac case împăraţilor, aşa rugăciunea face din oameni biserici ale lui Hristos. Cel laudă mai mare s-ar putea aduce rugăciunii, decât că zideşte biserici vii lui Dumnezeu? Şi Acela pe care nu-L încap cerurile, intră în sufletul viu prin rugăciuni».

Rugăciunea face din om biserică a lui Dumnezeu, dar şi preot al Lui. Căci şi Hristos Însuşi se roagă în sufletul care se roagă împreună cu Sfântul Duh, care se roagă cu suspine negrăite în noi, sau se întipăreşte în eu-l nostru în rugăciune. Pentru că biserica nu este numai locul unde se roagă omul, ci şi locul unde se află Hristos.

·          Ar putea vedea cineva puterea rugăciunii Sfinţilor şi în aceea că Pavel care alerga prin toată lumea ca un înaripat, locuia prin închisori, suferea biciuiri, purta lanţuri, trăia plin de sânge şi în mii de primejdii, învia morţi, vindeca boli, nu se bizuia pe nici una din acestea în mântuirea oamenilor, ci-şi împrejmuia sufletul cu rugăciuni; şi, după ce săvârşea aceste minunate semne, alerga la rugăciune ca un atlet spre cununa de stadion. Căci rugăciunea pricinuieşte şi învierea morţilor şi toate celelalte deoarece puterea ce o are apa asupra pomilor, aceea o are asupra vieţii rugăciunile Sfinţilor. (Ioan Gură de Aur)

Rugăciunea este mai tare ca toate pentru că în ea este Dumnezeu, sau în ea omul este plin de Dumnezeu.

·          Rugăciunea este prilejul mântuirii, pricinuitoarea nemuririi, zidul nesurpat al Bisericii, adăpostul nejefuit, înfricoşător demonilor, mântuitor nouă binecredincioşilor.

·          Precum toate bogăţiile urmează unei împărătese care intră într-o cetate, aşa toate virtuţile intră împreună cu rugăciunea care intră în suflet.

·          Ceea ce este temelia pentru casă, aceea este rugăciunea pentru suflet. Trebuie să o fixăm întâi pe aceasta ca o bază şi ca o rădăcină în suflet şi apoi să zidim cu sârguinţă pe ea cumpătarea şi grija de săraci şi toate legile lui Hristos.

Rugăciunea este fundament al sufletului pentru că în ea este Hristos, ipostasul firii omeneşti în general, deci şi al firii noastre. Orizontalitatea slujirii oamenilor creşte din verticalitatea unirii cu Dumnezeu. Din acest izvor de adâncime infinită ies puterile slujirii oamenilor, aşa cum apa care adapă câmpiile iese din adâncul pământului.

·          Rugăciunea sârguincioasă este lumina minţii şi a sufletului, lumină nestinsă şi neîncetată. De aceea, cel viclean aruncă zeci de mii de gânduri învălmăşite în minţile noastre, şi cele ce niciodată nu le-am gândit, acestea le adună în vremea rugăciunii şi le varsă în sufletul nostru, de aceea, mare armă este rugăciunea şi mare asigurare. (Ioan Gură de Aur)

·          Cu cât voim să strângem mintea mai mult într-un singur gând esenţial al rugăciunii, cu atât pornirea ei contrară încearcă să se împotrivească, împrăştiindu-se în tot felul de gânduri mărunte, iar cel rău o stimulează în aceasta. Ceea ce se petrece în noi nu provine numai din noi, ci şi din înrâuriri externe, mai puternice decât noi.

·          Să-ţi fie pomenirea lui Dumnezeu mai neîntreruptă decât respiraţia! (Grigorie de Nazianz)

·          Fără rugăciunea neîncetată nu te poţi apropia de Dumnezeu. (Isaac Sirul)

·          A da minţii după osteneala rugăciunii o altă grijă, înseamnă a pricinui împrăştierea cugetării. (Isaac Sirul)

·          Orice rugăciune în care trupul nu se osteneşte trebuie socotită făt lepădat, pentru că acea rugăciune este fără suflet. (Isaac Sirul)

·          Rugăciunea este, după fiinţa ei, apropierea şi unirea omului cu Dumnezeu, iar după lucrare, rugăciunea este susţinătoarea lumii, împăcare cu Dumnezeu, maica lacrimilor şi totodată fiica lor, ispăşirea păcatelor, punte împotriva ispitelor, zid împotriva necazurilor, zdrobirea războaielor, lucrarea îngerilor, hrana tuturor cetelor netrupeşti, veselia viitoare, lucrare fără margini, izvorul virtuţilor, pricinuitoarea darurilor, propăşire nevăzută, hrană a sufletului, luminarea minţii, secure ce taie deznădejdea, bază a bunătăţilor viitoare, alungarea întristării, bogăţia monahilor, comoara sihaştrilor, slăbirea mâniei, oglinda înaintării, arătarea măsurilor, darea pe faţă a stării ajunse, descoperirea celor viitoare, semnul măririi. Rugăciunea este judecătoarea celui ce se roagă, scaunul de judecată al lui Hristos înainte de scaunul Judecăţii viitoare – rugăciunea nu e nimic altceva decât înstrăinarea de lumea văzută şi nevăzută! (Ioan Scărarul)

·          De voieşti să te rogi, leapădă-te de toate, ca să moşteneşti totul! (Nil Ascetul)

Numai când eşti liber de toate, eşti stăpân peste toate, adică le ai pe toate prin iubire şi prin înţelegere. Dar mai ales le ai în Dumnezeu în care sunt toate; le ai în Dumnezeu, fiind unit cu El prin rugăciune. Orice lucru de care ne legăm cu pasiune, ne îngustează vederea şi puterea de îmbrăţişarea tuturor. Această îngustare produce şi ideile definite, cunoscute teoretic, chiar ideile unei cunoştinţe teoretice despre Dumnezeu şi despre cele privitoare la mântuire. Unde nu e rugăciune e, de aceea, împotrivire în idei şi dezbinare.

·          Rugăciunea este urcuşul minţii la Dumnezeu. (Nil Ascetul)

·          Rugăciunea este vorbirea minţii cu Dumnezeu. (Nil Ascetul)

·          Precum pâinea este hrana trupului şi puterea sufletului, aşa e rugăciunea duhovnicească hrană a minţii. (Nil Ascetul)

Despre hrana trupească: cum trebuie să se hrănească cel ce se linişteşte.

S-a scris: „Fiul omului, mănâncă cu cântarul pâinea ta şi bea cu măsură apa” (Iezechiel 4, 10-11), în aşa fel ca cel ce se nevoieşte după Dumnezeu să poată trăi din acestea. Căci «dacă nu dai sânge, nu vei primi Duh». Dar zice şi marele Pavel: „Îmi asupresc trupul meu şi îl robesc pe el, ca nu cumva altora binevestind, să mă fac eu însumi necercat” (I Corinteni 9, 27).

·          Genunchii mei au slăbit de post şi trupul meu s-a schimbat din pricina untului de lemn. (Psalmi108, 23)

·          Prin nimic nu se slujeşte Dumnezeu atât de mult ca prin neplăcuta pătimire; şi lacrimile pun în mişcare iubirea lui de oameni. (Grigorie de Nazianz)

·          Precum o mamă se îngrijeşte de copil, aşa se îngrijeşte Hristos de un trup care suferă şi e totdeauna aproape de un astfel de trup. (Isaac Sirul)

·          În stomacul plin nu se află cunoştinţa tainelor lui Dumnezeu. (Isaac Sirul)

·          Precum „cei ce seamănă cu lacrimi vor secera snopii veseliei”, aşa nepătimirii neplăcute îi urmează bucuria. (Isaac Sirul)

·          Fericit cel ce se opreşte de la dulcea pătimire, care-l desparte de Cel ce l-a zidit. (Isaac Sirul)

De multe ori, fiind ispitit prin cele de-a dreapta şi prin cele de-a stânga şi probându-mă pe mine însumi adeseori în cele două chipuri şi primind răni nenumărate de la vrăjmaşul, dar învrednicindu-mă şi de mari ajutoare în ascuns, mi-am câştigat mie experienţă din îndelungatul timp al anilor şi, din cercarea şi harul lui Dumnezeu, am învăţat acestea. Că temelia tuturor bunătăţilor şi slobozirea sufletului din robia vrăjmaşului şi calea care duce la lumină şi la viaţă constă în aceste două moduri: în a te aduna pe tine într-un singur loc şi a posti totdeauna, adică a te canoni (disciplina) prin înfrânarea stomacului în chip înţelept şi cuminte, prin şederea nemişcată şi prin neîncetata gândire la Dumnezeu. Din aceasta vine supunerea simţurilor, din aceasta vegherea; prin aceasta se îmblânzesc patimile ce se mişcă în trup; din acestea, blândeţea gândurilor, mişcările luminoase ale cugetării, sârguinţa pentru dumnezeieştile fapte ale virtuţii, înţelesurile înalte şi subţiri, lacrimile fără măsură ce se nasc în tot timpul şi amintirea morţii, din aceasta înţelepciunea curată, străină cu desăvârşire de orice nălucire care ispiteşte cugetarea, pătrunderea şi ascuţimea cunoştinţei celor de departe, înţelesurile tainice şi adânci pe care înţelegerea le vede cuprinse în cuvintele dumnezeieşti, mişcările mai lăuntrice ce se nasc în suflet şi felurimea şi deosebirea duhurilor deosebite de puterile sfinţilor şi vederile adevărate care sunt străine de nălucirile deşarte, din aceasta, frica de căile şi cărările din oceanul cugetării.

Cugetarea poate duce pe om pe nenumărate căi, la nenumărate păreri şi hotărâri, unele mântuitoare, altele pierzătoare. Este un ocean nesfârşit de posibilităţi date omului spre alegere. Dar prin frica de pierderea sufletului se pot evita cărările care duc la naufragiu în adâncul oceanului. Corăbierii şi cârmacii de bărci ştiu că în vreme de furtună trebuie aleasă numai o anumită cale, pentru a nu fi înghiţiţi de valuri.

«Din aceasta vine flacăra râvnei care biruieşte toată primejdia şi străbate prin toată frica, din aceasta, căldura care dispreţuieşte toată pofta, o nimiceşte din cuget şi produce uitarea oricărei amintiri a celor trecătoare împreună cu a altora. Şi ca să spunem pe scurt, din aceasta vine libertatea omului adevărat, bucuria sufletului, învierea şi odihna cu Hristos în Împărăţia cerurilor.

Căldura entuziasmului curat pentru cele bune copleşeşte şi nimiceşte căldura interioară a poftei trupeşti, a mâniei sau a ambiţiei.

Libertatea adevărată este eliberarea faţă de patimi. Ea este însuşirea omului adevărat şi tare. Până ce omul mai e robit unor patimi inferioare, el are încă ceva din animalul care se mişcă sub puterea instinctelor.

Dacă va nesocoti cineva adunarea într-un loc şi postirea neîncetată, să ştie că va fi păgubit nu numai de toate cele de mai sus, ci va zdruncina şi temelia tuturor virtuţilor prin dispreţuirea acestor două virtuţi. Precum acestea sunt în suflet începutul şi capătul lucrării dumnezeieşti, uşa şi calea spre Hristos, de le va ţine şi va rămâne în ele, aşa şi de va ieşi şi va sări din ele, va ajunge în cele două potrivnice lor: va umbla din loc în loc şi se va lăcomi în chip necuviincios; din acestea curgând toate celelalte rele». (Isaac Sirul)

Cei ce sunt la început trândavi şi moleşiţi se sperie şi se tulbură nu numai de nevoinţele acestea şi de altele asemenea, ci chiar de sunetul frunzelor copacilor, fiind doborâţi şi de o mică slăbiciune, astfel ei se întorc la cele dinapoi. Cei cercaţi nu mănâncă pe săturate nici legume verzi, ci hrănindu-se cu plante uscate, nu voiesc să guste ceva înainte de ceasul rânduit chiar dacă trebuie să stea, din pricina slăbiciunii şi a neputinţei, culcaţi pe jos, cu ochii împăienjeniţi de marea sleire a trupului. Chiar însă de s-ar apropia prin acestea în chip necesar de ieşirea din trup, nici atunci nu se lasă biruiţi să cadă, datorită voinţei lor întărite, căci voiesc şi doresc să-şi silească firea lor pentru dragostea de Dumnezeu.

Crucea este pentru ei un prilej de a face dovada tăriei sufleteşti a duhului lor. Prin această tărie în care este prezentă puterea lui Dumnezeu, ei trec la viaţă şi apoi la sfârşitul lumii şi la înviere. Nici apropierea morţii nu slăbeşte dragostea lor de Hristos, deci credinţa în El, ca să calce voia Lui. Conştiinţa legăturii cu Hristos este mai tare decât frica şi durerea morţii.

Şi se hotărăsc mai bine să se ostenească pentru virtute decât să păstreze viaţa vremelnică şi toată odihna ce-o poate da ea. Iar când vin asupra lor ispitele, mai degrabă se bucură că se desăvârşesc în ele, sau se fac desăvârşiţi. Şi nici în durerile chinuitoare ce trebuie să le rabde în ele, nu şovăie în dragoste de Dumnezeu, ci până încetează din viaţă sunt stăpâniţi de dorul să rabde cu bărbăţie ispitele şi nu se dau înapoi, pentru că prin ele se fac desăvârşiţi. (Isaac Sirul)

Urmând aşadar, şi noi acestora şi ascultând de cel ce porunceşte: „Umblă pe calea împărătească, neabătându-te nici la dreapta, nici la stânga” (Proverbe 4, 27), îţi dăm ţie şi o regulă a căii de mijloc:

Cum trebuie să se hrănească cel ce se nevoieşte, lunea, miercurea şi vinerea.

În aceste trei zile ale săptămânii, posteşte până la ceasul al nouălea (trei după amiază), adică mănâncă o dată pe zi împărtăşindu-te de şase uncii (27 gr.). ia şi din mâncări uscate cât ai nevoie, dar cu cumpătare. Apă, dacă voieşti, până la trei patru pahare. Urmează canonul 69 apostolic care rânduieşte: «Dacă vreun episcop, prezbiter, diacon, citeţ sau cântăreţ nu posteşte în sfânta Patruzecime (Păresimi) a Paştilor, sau miercurea şi vinerea, să se caterisească, în afară de cazul că ar fi împiedicat de o boală trupească. Iar de e mirean, să se excomunice (afurisească)». Pentru luni s-a rânduit după aceea de Sfinţii Părinţi.

Cum trebuie să se hrănească marţea şi joia.

În aceste două zile mănâncă de două ori pe zi: la prânz, ia şase uncii de pâine, ceva fiert şi ceva din mâncărurile uscate, cu cumpătare. Ia şi vin amestecat cu apă – până la trei sau patru pahare, dacă ai nevoie. Seara, ia trei uncii de pâine , ceva din mâncărurile uscate sau niscaiva fructe şi vin amestecat cu apă – un pahar, cel mult două dacă ai sete mare. Dar să ştii că foarte mult ajută setea lacrimilor dacă mai e însoţită şi de priveghere, căci zice Sfântul Ioan Scărarul: «Setea şi privegherea au zdrobit inima, iar din inima zdrobită au ţâşnit lacrimile». Iar Sfântul Isaac întăreşte: «Însetează după Dumnezeu, ca să te umpli de dragostea Lui».

Dacă însă şi în aceste două zile alegi să mănânci o singură dată, foarte bine faci, pentru că întâiul izvor, maica, rădăcina şi temelia tuturor virtuţilor, este postul şi înfrânarea. Căci zice unul din cei din afară: «Alege calea cea mai bună şi cea mai grea, iar obişnuinţa o va face dulce». Dar şi Marele Vasile zice: «Unde este hotărârea voinţei, nimic nu poate fi piedică». Iar unul dintre purtătorii de Dumnezeu adaugă: «Începutul rodirii e floarea, iar începutul făptuirii e înfrânarea» (Nil Ascetul).

Toate acestea şi cele asemenea acestora vor părea unora grele, ba poate chiar cu neputinţă, însă cel ce ţine seama de rodirea ce se iveşte din acestea şi are în vedere ce strălucire obişnuiesc să pricinuiască acestea, de va socoti uşoare şi, cu ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos şi prin stăruinţa proprie, după putere, le va vesti ca uşoare prin cuvinte şi prin fapte pecetluindu-le puterea prin acestea. Aceasta o adevereşte Sfântul Isaac care spune:

·          Ia-ţi doctoria vieţii de la masa celor ce postesc, priveghează şi se ostenesc în Domnul şi trezeşte în felul acesta sufletul tău din moarte. Căci Cel iubit se odihneşte în mijlocul lor, sfinţind mâncărurile, şi preface amarul neplăcut din ele în dulceaţa Sa negrăită. Slujitorii duhovniceşti şi cereşti ai Lui îi umbresc pe ei şi sfintele lor mâncăruri.

·          Mireasma celui ce posteşte e atotdulce iar întâlnirea cu el veseleşte inimile celor ce au darul deosebirii, căci vieţuirea celui înfrânat este bineplăcută lui Dumnezeu.

Cum trebuie să se hrănească sâmbăta; despre priveghere şi ce trebuie să mănânce în acest timp.

În fiecare sâmbătă în afară de Sâmbăta cea Mare, trebuie să mănânci, precum s-a rânduit pentru marţi şi joi, de sfintele canoane, pentru că trebuie să priveghezi în noaptea spre duminicile anului, afară de săptămâna brânzei şi în cazul că nu trebuie să faci priveghere peste săptămână pentru marile sărbători domneşti sau ale sfinţilor celor mai mari. În acest caz, făcând privegherea aceea, o laşi pe cea spre duminică, totuşi, fie că-i aşa, fie altfel, mănâncă sâmbetele de două ori., căci e de folos să te forţezi în săvârşirea privegherii de noapte. De aceea şi după privegherea ce trebuie să o faci pentru o sărbătoare domnească ce cade în mijlocul săptămânii, e de foarte mare folos să o faci şi pe cea spre duminică, căci mare câştig îţi va urma din aceasta curând. Mai bine zis „îţi va răsări lumina de dimineaţă şi veşmintele tale se vor umple repede de strălucire” (Isaia 63, 8). Căci zice şi Sfântul Isaac:

·          Începutul fiecărei lupte cu păcatul şi cu pofta este osteneala privegherii şi a postului, dar mai ales pentru cei ce luptă cu păcatul din lăuntrul lor. Din aceasta se vede semnul urii împotriva păcatului şi a poftei la cei ce poartă cu ele războiul acesta nevăzut. Căci aproape toate atacurile patimilor încep să se micşoreze prin post, iar după post, mare ajutor în această luptă aduce privegherea. Cel ce în toată viaţa lui iubeşte însoţirea cu această pereche, se face prietenul cumpătării. Dimpotrivă, mângâierea stomacului este începutul tuturor relelor, iar moleşeala somnului e cea care aprinde pofta trupului. Astfel, calea Domnului cea sfântă şi temelia a toată virtutea este postul, privegherea şi trezvia în slujirea lui Dumnezeu. (Isaac Sirul)

·          În sufletul ce scânteiază în pomenirea deasă a lui Dumnezeu şi de privegherea neadormită, noaptea şi ziua, Domnul clădeşte spre întărirea acelui suflet norul ce-l umbreşte ziua şi lumina focului ca să-i lumineze noaptea (cf. Ieşirea 13, 21-22); şi din lăuntrul întunericului va străluci lumina. (Isaac Sirul)

·          Alege-ţi ca lucrare plină de desfătare privegherea neîncetată în timpul nopţilor, prin care au dezbrăcat toţi Părinţii pe omul cel vechi şi s-au învrednicit de înnoirea minţii. În acele ceasuri, sufletul simte viaţa cea fără de moarte şi în simţirea aceasta dezbrăcă întunericul patimilor şi primeşte Duhul cel Sfânt. (Isaac Sirul)

·          Ţine lucrarea privegherii, ca să afli mângâierea în sufletul tău. (Isaac Sirul)

·          Să nu socoteşti omule, că în toată vieţuirea monahilor este vreo lucrare mai mare ca privegherea de noapte! (Isaac Sirul)

·          Pe monahul ce stăruie în privegherea unită cu discernământul minţii, să nu-l priveşti ca pe un purtător de trup căci acesta este cu adevărat lucrare a cetei îngereşti. (Isaac Sirul)

·          Sufletul ce se osteneşte în lucrarea aceasta înţeleaptă a privegherii, va avea ochi de heruvimi, prin aceea că-i aţintit şi priveşte la o vedere cerească. (Isaac Sirul)

Aceste privegheri însă, să le faci în rugăciuni, în cântări şi citire, cu curăţie şi fără împrăştiere şi cu frângere de inimă, singur sau cu o obşte iubită şi de aceeaşi vieţuire. Iar după fiecare priveghere dă-ţi o mică mângâiere pentru osteneala ce urmează acesteia, mâncând şi bând ceva. Adică mănâncă trei uncii de pâine, adăugând ceva mâncare uscată, cât îţi este de trebuinţă. Bea şi trei pahare de vin amestecat cu apă, luând seama însă, ca nu cumva în ziua în care posteşti până în ceasul al nouălea, având priveghere, să laşi postul din pricina privegherii. Trebuie şi pe aceasta să o faci, dar nici pe acela să-l treci cu vederea, căci s-a rânduit ca mângâierea să o faci după ca s-a sfârşit privegherea.

Privegherea nu-i nicidecum o cercetare teoretică rece, ci o adâncire în fiinţa proprie şi în înţelesurile celor citite ca în faţa lui Dumnezeu, în duhul rugăciunii şi cu inima zdrobită de smerenie şi de conştiinţa păcătoşeniei. Numai aşa privegherea înnoieşte continuu pe om, dezbrăcându-l de omul vechi; numai aşa ea este simţire a prezenţei lui Dumnezeu.

Cum trebuie să mănânci duminicile, despre osteneală şi smerenie

Să mănânci în toate duminicile de două ori pe zi, ca şi sâmbăta; această rânduială să o ţii fără abatere, în afară de caz de boală. Tot aşa să faci şi în zilele îngăduite şi dezlegate de Sfinţii Părinţi de pe urma unui lung obicei şi a unor pricini mai noi, dumnezeieşti sau nu. În acestea nici nu mâncăm numai o singură dată, nici nu mâncăm numai mâncare uscată, ci ne înfruptăm din toate cele de folos şi nepătate, din legume, dar cu înfrânare şi în cantitatea rânduită căci totdeauna cel mai bun lucru este să ne înfrânăm în toate. Dar în cazurile de boală, ne putem împărtăşi fără să ne ruşină, din toate cele folositoare şi legiuite, care susţin trupul, căci Sfinţii Părinţi au învăţat că trebuie să fim ucigători de patimi, nu ucigători de trup.

De asemenea, se cuvine să guşti câte puţin din toate câte s-au rânduit şi s-au îngăduit prin făgăduinţă spre a slăvi pe Dumnezeu şi a-I mulţumi şi pentru a nu ne trufi.

Toate sunt date de Dumnezeu şi, gustându-le, Îl slăvim şi Îi mulţumim pentru minunata lor potrivire, şi din acest punct de vedere, cu viaţa noastră. Dacă însă ne scufundăm prea mult în plăcerea produsă de ele, uităm de Dumnezeu. Trebuie să ţinem mereu cumpăna (dialectică) între gustarea lor şi detaşarea de ele. Numai aşa îl slăvim pe Dumnezeu şi Îi mulţumim pentru ele şi Îl socotim mai presus de ele. Nu trebuie să ne plecăm prea mult nici într-o parte, nici în alta; nu trebuie nici să ne scufundăm în ele, nici să le dispreţuim, uitând de condiţia noastră care are nevoie de ele, şi de mulţumirea ce trebuie să o aducem lui Dumnezeu că a ţinut seama de această condiţie smerită a noastră, pentru ca prin ele să ne putem ridica la El.

Fereşte-te de adunarea celor de prisos, căci „puţinătatea lucrurilor învaţă pe om , fără să vrea, înfrânarea. Deoarece când avem din belşug şi le putem folosi când vrem, nu ne mai putem stăpâni.” (Isaac Sirul). Să nu iubeşti odihna trupului căci „sufletul care iubeşte pe Dumnezeu şi-a câştigat odihna în Dumnezeu” (Isaac Sirul). Alege mai curând smerenia prin osteneală şi pătimire căci „osteneala şi smerenia dobândesc pe Dumnezeu” cum scrie unul dintre sfinţi.

Un alt paradox: nu prin odihna trupului se câştigă odihna sufletului în Dumnezeu, ci prin durerile şi înfrânarea trupului. În aceste necazuri îşi caută sufletul reazem în Dumnezeu: prin cruce se ajunge la înviere.

Despre dreapta chibzuire în a deosebi şi că lucrarea măsurată nu tinde spre slavă; despre supunere

Toate acestea spuse mai sus trebuie să le împlineşti cu o dreaptă chibzuire amănunţită, pentru armonia şi starea paşnică a fiinţei noastre îndoite. «Cu înţelepciune se zideşte casa, şi cu înţelegere se isprăveşte; cu simţire se umplu cămările de toată bogăţia scumpă şi bună» (Pilde 24, 3-4).

·          Sărăcia şi strâmtorarea însoţite de dreapta chibzuire a raţiunii, sunt o cale împărătească. De aceea, asprimea lipsită de dreapta chibzuire sau fără judecată e nefolositoare, ca şi îngăduirea tuturor greşelilor nesocotite, fie dintr-o parte, fie din alta, contrară. (Talasie Libianul)

·          Odihnei trupului îi urmează ieşirea din liniştire, dar această ieşire se deosebeşte de cea dintâi: ieşirii dintâi din odihnă îi urmează războiul poftelor trupului; celei de-a doua, din trândăvie, părăsirea locului de liniştire şi mutarea din loc în loc. lucrarea cu osteneală, ce ţine măsura, nu caută slavă. Micşorarea ei înmulţeşte plăcerea, iar lipsa de măsură, ieşirea gândurilor. (Isaac Sirul)

Dreapta chibzuinţă care nu exagerează în vreo nevoinţă chinuitoare sau în tot felul de concesii, este împreunată cu modestia. Ea nu vrea să se facă arătată şi admirată prin asprime, şi nu atrage atenţia nici prin pogorăminte. Ea nu vrea să iasă la vedere şi în general nu îngăduie gândurilor să iasă din strânsoarea în care sunt ţinute. Ieşirea dintâi a gândurilor de pe urma odihnei trupului, duce la curvie; prin ele omul îşi caută prilejul de desfrânare. Ieşirea a doua, din moleşeală, plictiseală, trândăvie, îl trage pe om la vagabondaj.

·          Să nu-ţi îndrepţi toată luarea aminte spre trup, ci hotărăşte-i o nevoinţă după putere şi întoarce toată mintea spre cele dinăuntru. Căci «nevoinţa trupească la puţin foloseşte, iar binecredincioşia, la toate» (I Timotei 4, 8).

Iar dacă talerul trupului atrage, stăpâneşte şi îngreunează talerul sufletului, aplecându-l spre mişcări neregulate şi stricătoare de suflet – căci «trupul pofteşte împotriva Duhului şi Duhul împotriva trupului» (Galateni 5, 17) – tu, frânând trupul cu frâul înfrânării, mortifică-l până ce, chiar fără să vrea, se face uşor de purtat, se supune  la ceea ce este mai bun. Aminteşte-ţi de marele Pavel care zice: «Pe cât se strică omul nostru cel dinafară, pe atât se înnoieşte cel dinăuntru zi de zi» (II Corinteni 4, 16).

·          Dă-te pe tine să mori întru nevoinţă şi nu trăi în nepăsare, căci nu numai cei ce au primit moartea pentru credinţa în Hristos sunt mucenici, ci cei ce mor pentru păzirea poruncilor Lui. (Isaac Sirul)

·          Mai bună este moartea în luptă cu păcatul, decât să trăim în greşale. (Isaac Sirul)

·          Înainte de toate, fă orice numai cu sfatul şi întrebarea părintelui tău duhovnicesc în Domnul, căci numai aşa, cu harul lui Hristos îţi vor părea uşor de purtat şi ca pe un drum neted, cele grele şi potrivnice. (Isaac Sirul)

Cum trebuie să străbată cel ce se nevoieşte răstimpul de după amiază până la apusul soarelui. Împărţirea darurilor dumnezeieşti se face după osteneala şi măsura lucrării noastre.

După ce te-ai întărit cum se cuvine nevoitorului, potrivit dumnezeiescului Pavel, care porunceşte ca nevoitorul „de la toate să se înfrâneze” (I Corinteni), citeşte, şezând mai mult din scrierile despre trezvie ale Părinţilor, cât poţi. Pe urmă culcă-te un ceas, dacă zilele sunt lungi, apoi sculându-te, fă puţin lucru cu mâinile, ţinând şi rugăciunea. După aceea roagă-te cum s-a arătat înainte. Citeşte, meditează şi sileşte-te să te smereşti socotindu-te mai prejos de toţi oamenii, căci s-a spus:

·          Cel ce se înalţă se va smeri, iar cel ce se smereşte se va înălţa. (Luca 19, 11)

·          Cel ce socoteşte că stă, să ia seama să nu cadă. (I Corinteni 10, 12)

·          Domnul celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har. (Iacov 4, 6)

·          Începutul trufiei omului stă în a nu vedea pe Domnul. (Înţ. Sirah 10, 12)

·          Cei mândri au călcat legea foarte. (Psalmi 118, 51)

·          Nu cele înalte cugetând, ci lăsându-vă duşi cu cei smeriţi. (Romani 12, 16)

Iar Părinţii ne învaţă:

·          Acesta este cel ce se cunoaşte pe sine cel mai bine, care nu se socoteşte pe sine nimic. Căci nimic nu-i atât de plăcut lui Dumnezeu ca a se socoti cineva pe sine cu cei din urmă. (Ioan Gură de Aur)

·          Tainele se descoperă celor smeriţi la cuget. Unde odrăsleşte smerenia, acolo izvorăşte slava lui Dumnezeu, iar părerea de sine premerge certării. (Isaac Sirul)

·          N-am postit, n-am privegheat, nu m-am culcat pe jos, dar m-am smerit şi aceasta m-a mântuit în scurtă vreme, urmărind aceasta înainte de orice altceva: să nu fiu luat în seamă. (Ioan Scărarul)

·          Dacă voieşti cu adevărat să te mântuieşti, ascultă cu fapta. Ridică-ţi picioarele de la pământ şi înalţă mintea ta la cer şi acolo să fie cugetarea ta ziua şi noaptea. dispreţuieşte-te cu toată puterea pe care o ai, sileşte-te să te socoteşti pe tine mai prejos de orice om. Aceasta este calea cea adevărată şi alta nu este celui ce voieşte să se mântuiască, în Hristos, „Cel ce-l întăreşte pe el” (Filimon 4, 13). „Cel ce voieşte aceasta, să alerge ca să o ia” (I Corinteni 9, 24). „Mărturasesc aceasta înaintea lui Dumnezeu celui Viu care voieşte să dăruiască viaţă veşnică fiecăruia care voieşte” (I Timotei 5, 21). (Varsanufie cel Mare)

·          Dacă n-ai grijă de nimic, te apropii de cetate şi de nu eşti luat în seamă de oameni, vei locui în cetate, iar de vei fi mort faţă de orice om, vei moşteni cetatea şi comorile ei. De voieşti dar să te mântuieşti, ţine să nu fii băgat în seamă şi aleargă spre ce-ţi stă în faţă. (Varsanufie cel Mare)

Iar după cuviosul Ioan, ucenicul acestui sfânt, a căuta să fii nebăgat în seamă, înseamnă a nu te socoti deopotrivă cu nimeni şi a nu spune despre vreo faptă bună: «şi eu am făcut-o».

Şezând iarăşi, roagă-te în chip curat şi neîmprăştiat până ce vine seara, apoi cântă vecernia obişnuită şi fă apolisul, crezând din inimă curată că după osteneala şi durerea noastră pentru virtute şi după măsura lucrării noastre, vom fi răsplătiţi de Dumnezeu cu cununa darurilor, cu arătarea nevoinţelor şi cu mângâierea Sa, cum zice dumnezeiescul psalmist: „După mulţimea durerilor mele, în inima mea, mângâierile Tale au veselit sufletul meu” (Psalmi 114, 6).

·          Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi. (Matei 11, 28)

·          De pătimim împreună cu Hristos, ne vom şi slăvi împreună. Căci socotesc că nu sunt vrednice pătimirile veacului de acum de slava ce ni se va descoperi. (Romani 8, 17-18)

·          Deosebirea împărţirii bunătăţilor dumnezeieşti are drept pricină măsura credinţei fiecăruia. Căci precum credem, avem şi întărirea pornirii spre fapte, iar cel ce lucrează, pe măsura faptelor lui îşi arată credinţa şi primeşte măsura harului, precum a crezut. Cel ce nu lucrează, pe măsura nelucrării îşi arată măsura necredinţei şi, după măsura necredinţei, se lipseşte de har. Deci rău face cel pizmaş, că pizmuieşte pe cei ce săvârşesc fapte bune, căci de el atârnă şi nu de altul hotărârea să creadă şi să lucreze, şi pe măsura credinţei să primească harul care îi vine. (Maxim Mărturisitorul)

Să cerem, deci, din suflet dă ni se dăruiască să petrecem cealaltă vreme a vieţii noastre şi să ajungem sfârşitul ei în chip creştinesc, fără durere, neînfruntat, cu pace şi, pe lângă acestea, să ni se dea răspuns bun când vom sta în faţa scaunului înfricoşător de judecată al Domului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Mai mare decât lucrarea este rugăciunea curată.

Pe lângă cele arătate, să ştii şi aceasta, frate, că toată metoda şi tot îndreptarul, şi, de voieşti, şi felurimea faptelor şi rânduit pentru că nu putem să ne rugăm în inimă în chip curat şi neîmprăştiat. Căci, după împlinirea acestora, cu bunăvoirea şi harul Domnului nostru Iisus Hristos, lăsând toate, ne unim mai presus de cuvânt în chip nemijlocit, cu Cel Unul şi unitar şi unificator, ca, cum s-a spus de către vestitul cuvântător de Dumnezeu: «Dumnezeu se uneşte cu dumnezei şi se face cunoscut de ei; iar aceasta este iluminarea prin ipostas a Duhului Sfânt în inimă». Ea se naşte din amintita rugăciune curată şi neîmprăştiată în inimă.

Acest lucru se întâmplă rar şi numai unul dintr-o mie se învredniceşte, prin harul lui Hristos, să înainteze până la această stare. Iar să plutească peste ea şi să se învrednicească de rugăciunea curată şi să ajungă la descoperirea tainelor veacului viitor, se învrednicesc foarte puţini care se aleg din generaţie în generaţie, prin bunăvoinţa lui Hristos. Căci spune Sfântul Isaac:

·          Precum din zeci de mii de oameni, abia se află unul care a împlinit puţin poruncile şi cele legiuite şi a ajuns la curăţia sufletului, aşa abia unul dintr-o mie s-a învrednicit să ajungă cu multă păzire de sine la rugăciunea curată şi să spargă acest hotar şi să intre la această taină. Pentru că cei mulţi nu s-au învrednicit nicidecum de rugăciunea curată, ci numai puţini. Dar la taina aceea de după ea şi de dincolo de ea, abia ajunge unul, din generaţie în generaţie, prin harul lui Hristos. (Isaac Sirul)

·          Dacă abia câte unul se roagă cu curăţie, ce să zicem despre rugăciunea duhovnicească. (Isaac Sirul)

·          Toată rugăciunea duhovnicească s-a eliberat de mişcare, şi cea care se schimbă , e sub cea duhovnicească.

Rugăciunea curată de gânduri încă nu e rugăciune duhovnicească, sau cu desăvârşire în Duhul. Căci în rugăciunea curată omul poate înainta încă spre a fi şi mai mult în Dumnezeu. Dar în rugăciunea duhovnicească a ajuns la nemişcare, sau la odihna totală în Dumnezeu; căci s-a unit în chip desăvârşit cu Dumnezeu, nemaiavând unde înainta, odată ce Dumnezeu este nemărginit în bogăţia vieţii Lui. Ea nu se mai schimbă, nu se mai întrerupe. E nemişcarea ca stabilitate în rugăciune.

Întrebat fiind Sfântul Isaac de cineva, care este vârful tuturor ostenelilor în această lucrare a liniştii, ca ajungând cineva acolo să afle că a ajuns la desăvârşirea vieţuirii, el a răspuns aşa:

·          Când se va învrednici de stăruirea în rugăciune, căci, când va ajunge la aceasta, a ajuns la vârful tuturor virtuţilor. Şi de atunci s-a făcut locaş al Sfântului Duh, căci dacă n-a primit cineva în chip sigur harul Mângâietorului, nu poate săvârşi această rugăciune şi fără întrerupere. Căci Duhul zice, când se sălăşluieşte în vreun om, acela nu mai încetează din rugăciune pentru că Duhul însuşi se roagă pururea. Atunci, nici când doarme, nici când veghează, rugăciunea lui nu se întrerupe din suflet, ci fie de mănâncă, fie de bea, fie de doarme şi orice ar face, ba chiar şi în somnul adânc, bunele miresme şi respiraţiile rugăciunii se mişcă în inima lui fără osteneală. Atunci nu se mai desparte de rugăciune. Şi în toate orele lui, chiar dacă ea încetează în afară, liturghiseşte în el în chip ascuns. Căci «tăcerea celor curaţi este rugăciune», zice unul dintre purtătorii de Hristos (Afraat Persanul). Iar mişcările inimii şi cugetările curate sunt glasuri blânde, prin care cântă în chip ascuns Celui ascuns.

Despre numărul mătăniilor dintr-o zi şi o noapte.

Dumnezeieştii Părinţi au rânduit trei sute de mătănii – atâtea trebuie să facem în fiecare zi şi noapte în cinci zile ale săptămânii, căci sâmbăta şi duminica, ca şi în alte zile rânduite prin obicei, ba şi în unele săptămâni, ni s-a poruncit să ne oprim de la acestea, pentru anumite raţiuni tainice şi negrăite. Dar sunt unii care trec peste acest număr, iar alţii le împuţinează, fiecare după cum îi este puterea sau voinţa. Deci fă şi tu după putere, dar fericit cu adevărat, şi aceasta în chip înmulţit, este cel ce se forţează pe sine în toate cele privitoare la Dumnezeu, căci «Împărăţia cerurilor se ia cu sila şi cei ce se silesc, o răpesc» (Matei 11, 12).

Despre mutările şi schimbările ce se ivesc în fiecare şi despre slava covârşitoare ce urmează smereniei

Despre acestea spune Sfântul Isaac: «Una, câte una calcă unii poruncile, dar îşi tămăduiesc sufletele lor prin pocăinţă, iar harul îi primeşte. Căci tot sufletul raţional este străbătut de o schimbare neîncetată, iar schimbările străbat prin tot omul, în toate zilele lui; cel ce are darul desăvârşirii poate înţelege aceasta din multe. Dar încercările ce i se întâmplă lui în fiecare zi pot să-l înţelepţească foarte mult dacă veghează, dacă se observă pe sine cu mintea şi cunoaşte schimbarea în blândeţe şi îngăduinţă, pe care o primeşte cugetarea lui în fiecare zi şi cum din pacea aceasta se întoarce deodată spre tulburare, chiar când nu este nici o pricină; şi cum ajunge în mare şi negrăită primejdie. Acesta este lucrul despre care a scris în chip vădit fericitul Macarie cu multă purtare de grijă şi sârguinţă, ca să le fie spre aducere aminte şi învăţătură fraţilor:

·          Omul să nu se încline în timpul schimbării ce-i vine din cauza împotrivirilor, spre deznădejde, căci celor ce se află în starea curăţiei, pururea li se întâmplă căderi precum se ivesc în aer valuri de răcoare, chiar fără a fi ei cu negrijă şi în neînfrânare. Ba mai mult, chiar când umblă după rânduială, li se întâmplă căderi, care se împotrivesc ţintei voii lor. (Macarie Egipteanul)

Deci, ce spune fericitul? Că se întâmplă schimbări în fiecare, ca şi în aer. Înţelegi ce vrea să spună prin cuvântul  fiecare? Anume, că şi firea este una, deci, ca să nu socoteşti că a vorbit numai despre cei nedesăvârşiţi şi mai de jos, iar cei desăvârşiţi ar fi liberi de schimbare şi rămân statornic neclintiţi în aceeaşi stare, fără gânduri pătimaşe precum zic euthiţii, de aceea a spus în fiecare. Cum aceasta Macarie? Tu zici: «Acum domneşte răcoare şi după puţin vine arşiţa, sau poate acum e grindină iar mai târziu e vreme bună. Şi aşa se întâmplă spre întărirea noastră şi în noi: acum este război, acum e ajutorul harului. Un timp, sufletul se găseşte în iarnă, asupra lui ridicându-se valuri aspre şi iarăşi vine o schimbare, căci harul cercetează şi umple inima de bucuria şi de pacea cea de la Dumnezeu, arătând gânduri înţelepte şi paşnice. Aceste gânduri înţelepte le arată aici, dându-ne să înţelegem că cele dinainte au fost dobitoceşti şi necurate. Avva Macarie îndeamnă zicând:

·          Dacă după aceste gânduri înţelepte şi blânde urmează vreo ispită, să nu ne întristăm şi să nu ne deznădăjduim, iar în ceasul odihnei în har să nu ne mândrim, ci în vremea bucuriei să aşteptăm necazul. Cunoaşte că toţi sfinţii au fost în această stare. Câtă vreme suntem în lumea aceasta, ni se ascunde belşugul harului când vin aceste ispite, căci în toată ziua şi în tot ceasul se cere de la noi dovedirea iubirii noastre faţă de Dumnezeu în lupta cu ispitele. Aşa se ţine drumul nostru drept, iar cel ce voieşte să se abată de la aceasta, sau să se schimbe, s-a făcut partea lupilor. (Macarie Egipteanul)

Despre pocăinţă, curăţie şi desăvârşire.

 

Străbaterea întregului drum al mântuirii constă în acestea trei: în pocăinţă, în curăţie şi în desăvârşire. Şi ce este curăţia pe scurt? O inimă miloasă pentru firea zidită.

Definiţia aceasta a curăţiei inimii ne arată că inima necurată este inima nemiloasă, deci egoistă. Ea implică considerarea păcatelor ca forme ale egoismului, ale rigidităţii, osificării, durităţii, împietririi, răcelii, închiderii faţă de toţi şi de toate, deci şi faţă de Dumnezeu, Care le-a făcut pe toate. De aceea păcatul este moartea sufletului.

·          Pocăinţa este o moarte îndoită şi de bună voie faţă de toate, iar inima miloasă este arderea inimii pentru toată zidirea, pentru oameni, păsări, animale şi chiar pentru demoni. (Isaac Sirul)

Gândirea adevărată este prin excelenţă existenţială; ea creşte din experienţa vieţii trăite. Închipuirile unei gândiri abstracte, care nu traduce această experienţă ancorată în realitate, nu sunt produsele unei gândiri adevărate.

·          Iubirea de înţelepciune, în duhul virtuţii, poate pricinui nepătimirea gândirii, dar nu nepătimirea firii. Prin ea (nepătimirea gândirii), vine în minte harul unei plăceri dumnezeieşti. Cel ce a făcut experienţa întristării şi plăcerii s-ar putea numi om cercat, ca unul ce a cunoscut, prin cercare, stările plăcute şi neplăcute ale trupului; desăvârşit este, însă, numai cel ce a biruit cu puterea raţiunii plăcerea şi durerea trupului; om întreg este cel ce a păstrat, prin năzuinţa statornică spre Dumnezeu, neschimbate deprinderile dobândite prin făptuire şi contemplare. (Maxim Mărturisitorul)

Pentru aceasta s-a socotit că discernământul este mai mare decât toate virtuţile, căci cei în care se iveşte acesta, prin bunăvoinţa lui Dumnezeu, pot să deosebească în chip limpede lucrurile dumnezeieşti şi cele omeneşti, vederile tainice şi ascunse.

Cel ce a dobândit toate virtuţile, şi-a subţiat firea, sau ochiul ei sufletesc în aşa măsură că distinge în chip limpede cele dumnezeieşti şi cele omeneşti, adică tot ce e tainic şi ascuns pentru alţii. El a câştigat o aşa zisă clar-vedere, o putere de identificare a specificului fiecărei persoane, a stării ei dintr-un moment sau altul, a prezenţei realităţilor dumnezeieşti în oameni şi în lucruri.

Despre cele cinci lucrări ale liniştirii dintâi şi oarecum introducătoare a începătorilor; despre rugăciune, cântare, meditaţie şi lucrul mâinilor

Cel ce începe a se linişti trebuie să petreacă ziua şi noaptea în cinci lucrări, prin care slujeşte lui Dumnezeu. Întâi în rugăciunea de pomenire a Domnului Iisus Hristos, introdusă prin respiraţia pe nas, în chip liniştit în inimă, şi iarăşi scoasă afară, cu buzele închise, fără nici un alt gând sau închipuire. Ea se săvârşeşte odată cu înfrânarea cuprinzătoare, adică de la pofta stomacului, de la somn şi de la lucrările celorlalte simţuri, înăuntru chilia, în smerenie sinceră.

Apoi, în cântare şi în citiri din Psaltire, din Apostoli şi din Sfintele Evanghelii, din scrierile de Dumnezeu purtătorilor şi Sfinţilor Părinţi şi din capetele despre rugăciune şi despre trezvie. După acestea să treacă la amintirea păcatelor însoţită de durerea inimii şi în gândirea la judecata lui Dumnezeu, la moarte, la chinuri sau la bucuriile ce ne aşteaptă, însoţite neîncetat de lucrul mâinilor, pentru alungarea trândăviei. Apoi iarăşi să se întoarcă la rugăciune, chiar dacă aceasta cere oarecare silă, până ce mintea se va obişnui să scape uşor de împrăştiere prin ocuparea deplină cu Domnul nostru Iisus Hristos, prin pomenirea neîntreruptă a Lui, prin îndreptarea spre cămara dinăuntru, sau spre locul ascuns al inimii şi prin înrădăcinarea neîncetată în ea.

·          Sârguieşte-te să intri în cămara cea din lăuntrul tău şi vei vedea cămara cerească, pentru că aceasta şi aceea una sunt şi prin aceeaşi intrare le vezi pe amândouă. (Isaac Sirul)

·          Inima cârmuieşte tot organismul şi când harul ia în stăpânire întinderile inimii, împărăţeşte peste toate gândurile şi mădularele. Acolo fiind mintea şi gândurile sufletului, în acel loc deci trebuie văzut dacă şi-a înscris harul Prea Sfântul Duh legile Sale – în organul conducător, tronul harului, unde se află mintea şi toate gândurile sufletului – în inimă. (Maxim Mărturisitorul)

Sfântul Maxim susţine opinia că mintea se află în inimă sau că inima stăpâneşte asupra ei. Inima reprezintă sensibilitatea înţelegătoare a întregii noastre fiinţe. Ea este deschisă spre infinitatea lui Dumnezeu şi sesizează adâncul specific al fiecărei persoane omeneşti. Numai prin activarea inimii omul ajunge la discernământul prin care se cunoaşte profund pe sine, pe Dumnezeu şi pe alţii. Acest discernământ este şi el o vedere a infinităţii lui Dumnezeu şi a indefinitului propriu şi al altora în Dumnezeu. „Întinderea” inimii actualizează indefinitul ei în Dumnezeu; el e activat numai prin har, prin străbaterea lui Dumnezeu cu infinitatea Sa în inimă. De aceea omul duhovnicesc se sileşte să-şi readucă mintea în inimă din împrăştierea ei nefirească în cele din afară şi mărginite. Desigur, cele din afară pot fi privite şi de mintea aflătoare în inimă, dar atunci mintea le vede nu numai în suprafaţa lor şi în simpla lor capacitate de satisfacere a trebuinţelor trupeşti, ci ele îi devin simboluri transparente pentru suportul lor ultim şi infinit, care este Dumnezeu.

De unde trebuie să înceapă cei ce voiesc să se liniştească potrivit raţiunii, care este începutul, înaintarea şi desăvârşirea acestei lucrări.

Aceasta e lucrarea primă şi oarecum introducătoare a vechilor monahi care se hotărăsc să se liniştească potrivit raţiunii. Ei trebuie să înceapă de la frica lui Dumnezeu şi de la împlinirea după putere a tuturor poruncilor îndumnezeitoare, de la negrija de toate lucrurile cu rost şi fără rost şi, înainte de toate, de la credinţă şi de la depărtarea deplină de la cele potrivnice, de la năzuinţa curată spre Cel ce este cu adevărat; să crească prin credinţa care nu e ruşinată şi să înainteze «la măsura vârstei plinătăţii lui Hristos» (Efeseni 4, 13), prin dragostea întreagă dumnezeiască, fierbinte şi desăvârşită, născută din rugăciunea curată şi neîmprăştiată în inimă, prin rugăciunea duhovnicească nemişcată şi neclintită şi prin ieşirea (extazul), singură şi nemijlocită, izvorâtă din desăvârşita iubire, spre Cel Unul, prin răpirea şi unirea cu Cel dorit la culme. Aceasta este înaintarea şi întinderea nerătăcită prin făptuire spre vedere (contemplare). Pe aceasta pătimind-o dumnezeiescul proroc David şi schimbându-se cu acea fericită schimbare (Psalmi 76, 10), a strigat cu tărie: «Eu am spus întru uimirea mea (extazul meu): tot omul este mincinos» (Psalmi 115, 2). Iar un altul dintre cei mari ai Vechiului Testament a spus: «Cele ce ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acelea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El» (Isaia 6, 4; I Corinteni 2, 9). Iar marele Pavel, încheind acestea, adaugă: «Dar nouă ni le-a descoperit prin Duhul Său» căci Duhul toate le cercetează, până şi adâncurile lui Dumnezeu» (I Corinteni 2, 10).

Despre regula liniştirii celor începători

Datoria începătorilor este să nu iasă mereu din chilia lor şi să se ferească de întâlnirea şi vederea tuturor, afară de cazul unei mari trebuinţe; dar şi atunci, cu luare aminte, cu toate măsurile de asigurare şi foarte rar.

·          Cu privire la orice lucru să stăruie în a ţine amintirea gândului la Dumnezeu, că mai mare este ajutorul ce-ţi vine din păzire, decât ajutorul din fapte. (Isaac Sirul)

·          Odihna vatămă numai pe cei tineri, dar împrăştierea şi pe tineri şi pe bătrâni. (Isaac Sirul)

·          Liniştea face moarte simţurile din afară şi trezeşte mişcările dinăuntru, iar petrecerea în cele dinafară pricinuieşte cele dimpotrivă, adică trezeşte simţurile din afară şi face moarte mişcările dinăuntru. (Isaac Sirul)

·          Se linişteşte acela care se străduieşte să-şi închidă partea netrupească în casa trupească, lucru cu adevărat minunat. (Ioan Scărarul)

·          S-a liniştit acela care a spus: «Eu dorm dar inima mea veghează». (Ioan Scărarul)

·          Închide trupului uşa chiliei şi grăirii uşa limbii şi duhurilor poarta dinăuntru. (Ioan Scărarul)

Despre rugăciunea curată prin luare aminte şi trezvie

Rugăciunea ce se săvârşeşte înăuntrul inimii, însoţită de luarea aminte şi trezvie, fără vreun alt gând, deci şi fără nici o nălucire, face mintea prin cuvintele: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, să se întindă în întregime spre însuşi Domnul Iisus Hristos, pomenit în chip nematerial şi negrăit; iar prin cuvântul: miluieşte-mă, o face să se întoarcă şi să se mişte spre ea însăşi, nesuportând să nu se roage pentru sine. Înaintând prin cercare, în chip unitar, spre iubire, se întinde cu totul spre însuşi Domnul Iisus Hristos, după ce a câştigat încredinţarea limpede despre lucrul de-al doilea.

Omul a trebuit să se convingă întâi despre trebuinţa de a fi miluit, ca să se întindă apoi spre Hristos prin pomenirea Lui şi prin cererea milei Lui. Dar apoi şi simţirea iubirii lui Hristos îl face să ceară mila Lui pentru păcatele sale. El se mişcă de la o simţire la alta, adică de la simţirea lui Hristos la simţirea păcătoşeniei sale şi invers, ca într-un cerc.

Dumnezeieştii Părinţi nu ne-au predat toţi, totdeauna, rugăciunea întreagă, ci unul întreagă, altul jumătate, al treilea, o parte, iar unul altfel, poate după puterea şi starea celui ce se roagă.

Dumnezeiescul Gură de Aur ne-o predă întreagă, zicând: „Vă îndemn fraţilor, să nu călcaţi sau să nesocotiţi niciodată canonul rugăciunii, căci am auzit cândva pe Părinţi zicând: Ce fel de călugăr este acela care nesocoteşte dau calcă canonul? Ci fie de mănâncă, fie de bea, şade, slujeşte, fie că e în călătorie, fie că face altceva, dator e să zică: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă, ca pomenirea aceasta a numelui Domnului nostru Iisus Hristos să întărâte pe vrăjmaşul spre război. Căci toate poate să le afle sufletul care se sileşte, prin amintire, fie rele, fie bune. Mai întâi poate să vadă înăuntru inimii răul şi apoi cele bune, căci amintirea poate să mişte pe balaur şi tot amintirea poate să-l umilească.

Amintirea este astfel nu numai un act subiectiv, ci şi o întâlnire cu un alt subiect nevăzut, aşa cum orice simţ şi gând ne prilejuieşte întâlnirea cu o realitate obiectivă corespunzătoare.

Amintirea poate să dea pe faţă păcatul care locuieşte în noi şi amintirea poate să-l mistuie şi să mişte toată puterea duşmanului din inimă. Amintirea poate să biruiască păcatul şi să-l dezrădăcineze în parte, căci numele Domnului Iisus Hristos, coborând în adâncul inimii, smereşte pe balaurul ce stăpâneşte pe întinderile ei, iar sufletul îl mântuieşte şi îl face viu. Stăruie, deci, neîncetat, întru numele Domnului Iisus, ca inima să înghită pe Domnul şi domnul să înghită inima, cele două făcându-se una. Dar acest lucru nu este pentru o zi sau două, ci pentru un timp îndelungat, căci e nevoie de multă luptă şi de multă vreme ca duşmanul să fie scos şi pentru ca să se sălăşluiască Hristos.

Amintirea sau pomenirea este o forţă care produce o stare nouă în fiinţa noastră, sau în inimă. Ea aduce păcatul când se gândeşte la el cu plăcere şi creează deprinderea patimii sau îl dezrădăcinează când e pomenit des numele lui Hristos, întipărind puterea Lui în inimă. (Ioan Gură de Aur)

Trebuie să te întăreşti şi să-ţi struneşti mintea, să o frânezi, să pedepseşti tot gândul şi toată lucrarea celui viclean prin chemarea Domnului nostru Iisus Hristos.

Dacă amintirea păcatului vine cu uşurinţă de la sine, pomenirea lui Hristos cere efort, cere o înfrânare a minţii de la amintirea păcatului, căci prin această pomenire ea luptă împotriva amintirii păcatului şi alungă orice alt gând. (Ioan Gură de Aur)

Unde stă trupul, acolo să fie şi mintea, ca nimic altceva să nu se afle la mijloc între Dumnezeu şi inimă ca un perete despărţitor, sau ca un zid care să întunece mintea şi să o despartă de Dumnezeu. Iar dacă ceva răpeşte mintea, nu trebuie să zăbovească în gânduri, ca nu cumva consimţirea cu gândurile să i se socotească drept faptă înaintea Domnului înaintea judecăţii, când Dumnezeu va judeca cele ascunse ale oamenilor (Romani 2, 16). Opriţi-vă deci, de la toate şi stăruiţi în Domnul Dumnezeul vostru, până se va îndura de voi (Psalmi 122, 3), şi nu cereţi nimic altceva de la Domnul Slavei decât numai mila. Pe aceasta cerând-o, cereţi-o cu inima smerită şi îndurerată, strigând ziua şi noaptea: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”, şi forţaţi mintea voastră la lucru acesta până la moarte.

Adică mintea să nu umble, în vreme ce trupul stă adeseori într-un loc, câtă vreme mintea vagabondează neîncetat. Să înveţe şi mintea la trup, să stea uneori nemişcată. Dar, desigur, ea trebuie să stea în gândul la Dumnezeu. Dacă umblă prin tot felul de gânduri, acestea se interpun între minte şi Dumnezeu. Dar cuvintele „unde stă trupul, acolo să fie şi mintea”, mai au şi alt înţeles. Să nu stea trupul vreodată uitat de minte; ci conştiinţa să ia seama la fiecare situaţie în care se află trupul, căci numai prin conştiinţă viaţa omului este legată de Dumnezeu. La rândul ei, conştiinţa este trează numai atunci când ea este legată de Dumnezeu. Când această legătură nu mai funcţionează, între inima însăşi şi Dumnezeu s-a interpus vreun gând care o separă de Dumnezeu, ca un zid despărţitor, care întunecă mintea. Când un astfel de gând răpeşte mintea, aceasta se întâmplă numai pentru o clipă, căci zăbovirea în el este o consimţire care va fi socotită la Judecata din urmă ca faptă. Se ştie că omul înaintează spre păcat prin patru trepte: atacul (apariţia unui gând ispititor în minte), convorbirea cu el, consimţirea şi fapta. Împotriva tuturor acestor trepte trebuie să se lupte cu pomenirea numelui lui Iisus. Ea ţine conştiinţa permanent trează. În sfârşit se fereşte de gânduri şi prin faptul că nu se gândeşte la multe lucruri, ca să le ceară de la Dumnezeu prin rugăciune, ci cere numai mila Lui. Aceasta nu e atâta un gând precis, mărginit, ci o stare existenţială de suflet. Când se cer lucruri precise, mintea se poate îngusta după ele. Cerând mila, cere totul, în mod nehotărnicit, nu în mod precizat, deci se împlineşte şi prin aceasta cerinţa ca mintea să iasă din îngustările ce i le produc gândurile definite, când vrea să facă experienţa lui Dumnezeu cel nesfârşit.

Lucrul acesta are nevoie de multă forţare, pentru că «strâmtă e poarta şi plină de necazuri calea ce duce la viaţă şi cei ce se forţează intră în ea. Căci Împărăţia cerurilor este a celor ce o iau cu sila». Vă îndemn, deci, să nu despărţiţi inimile voastre de Dumnezeu, ci stăruiţi şi păziţi-le totdeauna cu pomenirea Domnului Iisus Hristos, până ce se va sădi numele Domnului înăuntrul inimii şi nu va mai cugeta la nimic altceva, ca să se mărească Hristos în voi.” (Ioan Gură de Aur)

A zis şi marele Pavel despre Domnul Iisus: «De vei mărturisi cu gura ta pe Domnul Iisus şi vei crede cu inima ta că Dumnezeu L-a ridicat pe El din morţi, te vei mântui. Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire» şi iarăşi: «Nimeni nu zice Domnul Iisus decât numai în Duhul Sfânt» (I Corinteni 12, 3). A adăugat „în Duhul Sfânt”, adică atunci când inima primeşte lucrarea Duhului Sfânt, prin care se roagă. Iar acesta este a celor ce au înaintat şi s-au îmbogăţit cu Hristos, care locuieşte în chip vădit în ei.

Lucruri asemănătoare spune şi Sfântul Diadoh: Când îi închidem minţii toate ieşirile cu pomenirea lui Dumnezeu, ea cere o ocupaţie care să dea de lucru hărniciei ei. trebuie să-i dăm deci, rugăciunea: „Doamne Iisuse…” prin care îşi poate împlini în chip deplin scopul. Căci «nimeni nu spune Domnul Iisus decât numai în Duhul Sfânt». Dar acest cuvânt trebuie să-l cugete neîncetat aşa de strâns în cămările sale, încât să nu se abată nicidecum la niscaiva închipuiri. Toţi cei care vor cugeta neîncetat la acest slăvit şi mult iubit nume în adâncul inimii, vor putea să vadă cândva şi lumina minţii, pentru că dacă e ţinut cu toată grija de către cugetare, el arde toată pata de pe faţa sufletului, printr-o simţire puternică, căci «Dumnezeul nostru este foc mistuitor» (Evrei 12, 29). Ca urmare, Domnul atrage sufletul lui la iubirea puternică a slavei Sale, căci zăbovind numele acela slăvit şi prea iubit, prin pomenirea lui de către mine, căldura inimii, sădeşte în ea, fără îndoială, deprinderea de a iubi bunătatea Lui, nemaifiind nimic care să o împiedice. Acesta este mărgăritarul cel de mult preţ pe care-l poate agonisi cineva vânzând toată averea sa, ca să aibă o bucurie negrăită de aflarea lui. (Diadoh al Foticeii)

Sfântul Isihie înfăţişează pe Hristos, scriind astfel: Când sufletul va fi zburat prin moarte în văzduh, având în sine şi pentru sine, în porţile cereşti, pe Iisus, nu se va mai teme nici acolo de vrăjmaşii săi, ci va grăi şi atunci din porţi către ei cu îndrăzneală ca şi acum. Numai să nu slăbească până la ieşirea lui, ci să strige către Hristos Iisus ziua şi noaptea şi el va face izbăvirea mai degrabă, după făgăduinţa Lui nemincinoasă şi dumnezeiască, pe care a dat-o, vorbind despre judecătorul nedrept: «Zic vouă că o va face şi în viaţa de acum şi după ieşirea lui din trup» (Luca 18, 1-8). (Isihie Sinaitul)

Sfântul Ioan Scărarul vorbeşte tot numai de Iisus când scrie: Biciuieşte pe vrăjmaş cu numele lui Iisus căci nu este armă mai tare în cer şi pe pământ. Răsuflarea ta să se lipească de pomenirea lui Iisus şi atunci vei cunoaşte folosul inimii. (Ioan Scărarul)

Nu numai la amintiţii de Dumnezeu purtători Părinţi şi la urmaşii lor poate afla cineva pomenite tainic aceste cuvinte ale sfinţitei rugăciuni, ci, înainte de ei, şi la înşişi Apostolii dintâi şi corifei, adică la Petru, Pavel şi Ioan:

·          Nimeni nu poate spune Domnul Iisus decât numai în Duhul Sfânt. (I Corinteni 12, 3)

·          Harul şi adevărul s-au făcut prin Iisus Hristos. (Ioan 1, 17)

·          Tot duhul care mărturiseşte pe Iisus Hristos venit în trup, de la Dumnezeu este. (I Ioan 4, 2)

·          Fruntaşul ucenicilor lui Hristos, la întrebarea Mântuitorului şi Învăţătorului, adresată apostolilor: «Cine spun oamenii că sunt Eu?», a răspuns, dând preafericita mărturisire: «Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu» (Matei 16, 16)

Priveşte rânduiala şi legătura acestor cuvinte cu totul deosebită, având în ea întipărită înţelepciunea cea de sus, căci unul zice Domnul Iisus, altul Iisus Hristos, iar al treilea: Hristos, Fiul lui Dumnezeu. În felul acesta unul urmează celuilalt şi toţi se leagă nemijlocit de altul prin conglăsuirea şi legătura acestor cuvinte îndumnezeitoare. Căci poţi vedea cuvântul fiecăruia legându-se de sfârşitul cuvântului celuilalt, pe care-l are ca început, şi astfel înaintând, sare al treilea

Acelaşi lucru îl vezi privind la adaosul privitor la Duhul, căci fericitul Pavel spune că nimeni nu poate spune Domnul Iisus decât numai în Duhul Sfânt, iar Duhul Sfânt stând la sfârşit, e folosit de Ioan cel cu glas de tunet, ca început, zicând: «Duhul care mărturiseşte pe Iisus Hristos venit în trup, este din Dumnezeu». Iar acestea le-au pus în ordine nu de la ei înşişi, ci mişcaţi de mâna Preasfântului Duh, pentru că mărturisirea dumnezeiescului Petru s-a făcut prin descoperire în Duhul Sfânt, şi aceasta deoarece «toate le lucrează unul şi acelaşi Duh, împărţind deosebit fiecăruia precum voieşte». (I Corinteni 12, 11)

Astfel, frânghia întreită şi de nedesfăcut (Eccleziast 4, 20) a rugăciunii îndumnezeitoare, urzită, ţesută şi împletită cu mare înţelepciune şi pricepere, trece şi la cei din timpul nostru, fiind păstrată în acelaşi fel. Dumnezeieştii Părinţi de după aceea au legat cuvântul miluieşte-mă de aceste două cuvinte izbăvitoare ale rugăciunii (Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu), mai ales pentru vei prunci , sau începători şi nedesăvârşiţi în virtute. Căci cei înaintaţi şi desăvârşiţi în Hristos se îndestulează cu rostirea şi gândirea fiecăruia din aceste cuvinte, adică cu Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ba uneori şi numai cu numele Iisus, pe care şi-l întipăresc înăuntru şi-l îmbrăţişează cu lucrarea întreagă a rugăciunii, umplându-se prin el de o plăcere şi de o bucurie negrăită, care covârşeşte toată mintea, toată vederea şi tot auzul. Astfel, de trei ori fericiţii, ajungând în afară de trup şi de lume, îşi închid simţurile prin darul şi harul dumnezeiesc şi cuceriţi de iubire ca de o beţie fericită, se curăţă, se luminează şi se desăvârşesc, ca unii ce oglindesc de acum, ca o arvună, harul mai presus de fire, fără început şi necreat al dumnezeirii mai presus de fiinţă.

Sunt de remarcat aici două lucruri. Întâi că rugăciunea lui Iisus poate avea forme diferite. Pentru cei înaintaţi ajunge şi o repetare neîncetată a numelui lui Iisus, fie chiar numai cu gândul. Al doilea, că acest nume singur, repetat cu simţirea dragostei, poate umple pe ce-l repetă de o plăcere şi de o bucurie negrăită mai presus de minte, care-l face să se simtă afară de trup, de auzire şi de vedere. Simţurile lor sunt copleşite de simţirea lăuntrică produsă de har. Iubirea lui Hristos care-i cucereşte e ca o „beţie” (Grigorie de Nyssa), care îi curăţă de orice patimă pentru altceva afară de Hristos, îi luminează prin conştiinţa prezenţei lui Hristos şi-i desăvârşeşte, făcându-i să nu simtă altceva decât iubirea curată  de Hristos şi de oameni. Repetarea neîncetată a numelui lui Hristos e socotită astfel, prin iubirea de Hristos ce o produce, forţa trecerii prin cele trei etape principale ale urcuşului duhovnicesc, prin care urcă chiar şi cetele îngereşti, după Dionisie Areopagitul (curăţire, iluminare, desăvârşire). Repetarea numelui lui Iisus este unită cu un dinamism ascendent necontenit al sufletului.

Ei se îndestulează cu singură pomenirea şi cugetarea fiecăruia din numirile arătate ale Cuvântului Dumnezeu-Om şi prin ea sunt învredniciţi să fie ridicaţi la răpiri, la cunoştinţe şi descoperiri negrăite în Duh.

Fiecare din numirile lui Iisus deschide orizonturi superioare şi cuprinde conţinuturi din care sufletul se poate înălţa la nesfârşit. În fiecare este o putere de răpire la cunoştinţe şi descoperiri care nu vin de la om şi de la firea creată. Fiecare este o poartă pentru altă şi altă revelaţie ascunsă în Iisus, poartă pe care o deschide Duhul Sfânt prin iubirea ce o trezeşte în suflet.

Asigurarea clară şi încredinţarea neîndoielnică a acestora ne-a dat-o în chip luminos preadulcele şi iubitorul de suflet, Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ale cărui cuvinte şi fapte şi ale cărui spuse, sunt după El Însuşi, Duh şi viaţă, când a zis:

 

·          Fără de Mine nu puteţi face nimic. (Ioan 6, 63)

·          De veţi cere ceva în numele Meu, vă voi face. (Ioan 14, 14)

Cuvintele lui Hristos sunt fapte pentru că produc efecte în suflete şi în fiinţa omului credincios. Dar ele au produs şi lumea. Chiar cuvintele omului, rostite cu putere şi convingere, sunt fapte pentru că produc înstări noi în cei ce le primesc. Cuvintele lui Hristos mai sunt fapte şi pentru că au în ele puteri care produc stări noi în suflete şi, prin suflete, în trupuri şi în cele din afară. Cuvintele Lui sunt fapte, pentru că ele iradiază Duh şi viaţă, Duhul şi viaţa Lui. Fiecare comunică prin cuvinte şi ceva din el însuşi, comunică putere şi duh pe măsura puterii şi duhului lui şi a voinţei de primire din partea auzitorilor. Aceasta ne ajută să înţelegem cum toate au fost făcute la început prin cuvântul lui Dumnezeu şi cum lucrurile sunt chipurile cuvintelor Lui.

Începătorii pot, şi ei, să se roage uneori cu toate cuvintele rugăciunii, alteori cu o parte a ei, dar neîncetat şi înăuntru inimii şi să nu schimbe mereu cuvintele.

Este îngăduit începătorilor să se roage uneori cu toate cuvintele rugăciunii, alteori cu o parte a ei, dar înăuntru inimii neîncetat, căci:

·          Cel ce petrece pururi în inima sa, iese fără îndoială din cele frumoase ale vieţii căci umblând în Duh, nu poate şti de poftele trupului (Galateni 5, 16). Unul ca acesta, făcându-şi plimbările în cetatea întărită a virtuţilor, are virtuţile înseşi ca păzitori la porţile vieţuirii sale curate. De aceea, uneltirile dracilor împotriva lui rămân fără efect. (Diadoh al Foticeii).

·          Cel ce cercetează sufletul său în tot ceasul, se bucură în inima lui de descoperiri, iar cel ce-şi adună vederea (contemplarea) lui înăuntru, vede în sine strălucirea Duhului. Cel ce dispreţuieşte orice înălţare, vede pe Stăpânul său înăuntru inimii sale. (Isaac Sirul).

Cine se obişnuieşte să se cerceteze mereu ajunge în mod sigur la descoperiri de taine tot mai subţiri în cutele sufletului său şi prin ele la vederea luminii Duhului. Căci sufletul e văzut tot mai mult ca nestând de sine, şi având tot ce se mişcă în el curat de la Dumnezeu. Cine priveşte numai la cele din afară se înalţă pe sine, el nu poate vedea pe Stăpânul tuturor. Se crede pe sine stăpân al lor. Cine priveşte în sine, nu se mai înalţă şi de aceea vede pe Stăpânul tuturor. Nu se mai înalţă pentru că îşi dă seama cât de puţin se poate stăpâni şi cuprinde în sine însuşi în mişcarea complexă a vieţii sale indefinite.

De aceea nu se cuvine a schimba mereu cuvinte rugăciunii, ca nu cumva, prin schimbarea şi mutarea lor continuă, mintea să se obişnuiască cu nestatornicia şi cu abaterile şi să se facă uşor de furat şi fără roade, ca pomii mereu mutaţi şi sădiţi în altă parte.

Rodul rugăciunii înăuntrul inimii are nevoie de timp îndelungat, de luptă şi de silire, tot binele dobândindu-se cu multă osteneală şi după timp îndelungat.

Rugăciunea neîncetată înăuntru inimii şi cele mai presus de ea nu se agonisesc în chip simplu şi la întâmplare şi prin osteneală puţină şi scurtă, chiar dacă se întâmplă unora, cu totul rar, şi aceasta, prin vreo economie negrăită. Ci are nevoie, pentru dobândire, de timp îndelungat, de osteneală şi de nevoinţă trupească şi sufletească şi de multă forţare, căci potrivit părţii ce ni s-a dat din darul şi harul, de care nădăjduim să ne împărtăşim, trebuie să contribuim pe măsura puterii noastre, şi noi cu nevoinţele noastre la dobândirea ei şi să străbatem timpurile trebuitoare pentru acestea. Iar scopul ei este, după Sfinţii Învăţători, să scoatem pe vrăjmaş din întinderile inimii şi să sălăşluim în ea, în chip vădit, pe Hristos.

·          Cel ce voieşte să vadă pe Domnul, se sileşte să-şi cureţe inima prin pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu, şi aşa, în lumina înţelegerii Lui, va vedea în tot ceasul pe Domnul. (Isaac Sirul)

·          Dacă lucrarea dinăuntru nu va ajuta, împreună cu Dumnezeu, omului, în zadar se osteneşte spre cele dinafară, căci lucrarea dinăuntru, făcută cu osteneala inimii aduce curăţie; curăţia, adevărata liniştire a inimii; liniştirea, smerenia; smerenia face pe om locuinţa lui Dumnezeu şi din locuinţa aceasta sunt alungaţi demonii odată cu patimile. Omul se face astfel biserica lui Dumnezeu, plină de sfinţenie, plină de curăţie şi de har. Fericit e, deci, acela care vede pe Domnul în cele dinăuntru ale inimii şi-şi varsă cererea sa, însoţită de plâns înaintea bunătăţii Lui. (Varsanufie cel Mare)

E de remarcat această derivare a liniştii din curăţia inimii. Numai patimile frământă şi sfâşie inima omului. De aceea numai unde e Dumnezeu este linişte. Numai din puterea Lui se eliberează omul de frământările sau lucrurile trecătoare, din trecerea pasionată de la unul la altul, sau din grija pasionată de a avea pe unul sau pe altul.

·          E nevoie de multă nevoinţă şi de timp îndelungat în rugăciuni, ca să aflăm, în starea netulburată a înţelegerii, alt cer al inimii, în care locuieşte Hristos, cum zice Apostolul: «Oare nu ştiţi că Iisus Hristos locuieşte îftru voi? Afară, doar, dacă nu cumva sunteţi necercaţi. (II Corinteni 13, 5)» (Ioan Carpatiul)

·          Rămâi neîncetat cu numele domnului Iisus, ca să înghită inima pe Domnul şi Domnul inima, astfel cele două făcându-se una. Dar lucrul acesta nu este pentru o zi sau două, ci pentru un timp îndelungat, căci avem nevoie de multă luptă şi vreme ca să fie scos vrăjmaşul şi să se sălăşluiască Hristos. (Ioan Gură de Aur)

Despre rugăciunea inimii care nu este curată şi cum se poate ajunge la rugăciunea curată şi neîmprăştiată.

Prin stăruirea în regula amintită a rugăciunii curate şi neîmprăştiate a inimii, chiar dacă, poate, ea nu e încă curată şi neîmprăştiată, din pricina piedicilor ce i le pun stările de mai înainte şi gândurile, cel ce se nevoieşte ajunge la deprinderea de a se ruga în chip nesilit, neîmprăştiat, curat şi adevărat. Adică, ajunge la deprinderea ca mintea lui să stăruie în inimă şi să nu o introducă cu forţare, sau fără luare aminte prin respiraţie şi iarăşi  să sară de acolo, ci să stăruie pururea în ea şi să se roage astfel neîncetat.

·          Cel ce nu are rugăciunea curată de gânduri, nu are armă în război, iar rugăciune numesc pe aceea care se lucrează neîncetat în adâncurile inimii, ca prin chemarea lui Iisus Hristos, vrăjmaşul ce ne războieşte în chip ascuns să fie biciuit şi ars. (Isihie Sinaitul)

·          Fericit este acela care s-a lipit cu cugetarea de rugăciunea lui Iisus şi-L strigă pe El neîncetat în inimă, cum s-a unit aerul cu trupurile noastre, sau flacăra cu ceara. (Isihie Sinaitul)

Cugetarea nu mai are alt conţinut decât rugăciunea lui Iisus, dar aceasta nu înseamnă o îngustare a cugetării, ci o adâncire şi o lărgire a ei în oceanul nesfârşit de înţelesuri şi de lumini ale lui Dumnezeu pătruns de umanitatea lui Hristos şi prin ea în gândirea şi viaţa noastră. Pe calea acestei rugăciuni ajungem să înţelegem «care este lărgimea şi lungimea, adâncimea şi înălţimea», «iubirii lui Hristos, cea mai presus de cunoştinţă, ca să ne umplem de toată bunătatea lui Dumnezeu» (Efeseni 3, 18-19).

·          Străbătând soarele deasupra pământului se face ziuă, iar numele sfânt şi preacinstit al Domnului Iisus strălucind neîncetat în cugetare, va naşte nenumărate înţelesuri ce luminează asemenea soarelui. (Isihie Sinaitul)

Despre rugăciunea neîmprăştiată şi curată a inimii şi despre căldura ce se naşte din ea.

Rugăciunea curată şi neîmprăştiată a inimii este aceea din care se naşte o oarecare căldură în inimă, potrivit cu ceea ce s-a scris: «Înfierbântatu-sa inima mea înăuntru meu şi în cugetarea mea se va aprinde foc» (Psalmi 38, 4). Acesta-i focul pe care Iisus Hristos a venit să-l arunce pe pământurile inimilor noastre (Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş fi voit să se fi aprins. Luca 12, 49) care mai înainte erau purtătoare a mărăcinilor patimilor, iar acum sunt prin har, purtătoare de Duh. Aceasta a făcut odinioară şi cu Cleopa şi însoţitorul lui, când i-a încălzit şi i-a înflăcărat să strige, ieşiţi din ei (extaz), unul către altul: «Oare nu era inima noastră arzând în noi pe cale?» (Luca 24, 32).

Dar zice şi Ioan cel minunat din Damasc, într-un tropar din cele alcătuite de el, către Preacurata Născătoare de Dumnezeu: „Focul din inimă mă împinge spre cântarea dragostei feciorelnice”, iar Sfântul Isaac scrie:

·          Din lucrarea plină de putere se naşte căldura nemăsurată care se aprinde în inimă din gândurile fierbinţi ce se mişcă în cugetare. Această lucrare şi pază subţiază mintea cu căldura lor şi-i dă vedere.

Lucrarea chemării neîncetate a lui Iisus şi încordarea menţinerii ei are în ea o stare de căldură, căci este întreţinută de dragostea faţă de El. Căldura acestei iubiri subţiază cugetarea, căci o ţine îndreptată către Cel atotsubţire în comparaţie cu lucrurile şi cu mişcările îngroşate ale lumii şi ale trupului. Subţirimea plină de dragoste fierbinte a minţii faţă de Cel atotsubţire o face pătrunzătoare, deci capabilă de vederi, sau de intuiţii subţiri. Aceste vederi la rândul lor nasc căldură curată, sau gânduri fierbinţi.

·          Şi din căldura aceasta răsărită în inimă din harul vederii, se naşte curgerea lacrimilor, iar din lacrimile neîncetate, sufletul primeşte pacea gândurilor. Din această pace a gândurilor el se înalţă la curăţia minţii, iar prin curăţia minţii, omul vine la vederea tainelor lui Dumnezeu. După acestea ajunge mintea să vadă descoperiri şi semne, cum a văzut Iezechiel proorocul. Lacrimile şi lovirea capului în vremea rugăciunii şi clătinarea lui din pricina căldurii, trezesc căldura dulceţei lor înăuntru inimii şi după ieşirea din sine (extaz) cea de laudă, inima zboară spre Dumnezeu şi strigă: «Însetat-a sufletul meu după Tine, Dumnezeule, Cel tare, Cel viu. Când voi veni şi mă voi arăta feţei Tale, Doamne?» (Psalmi 41, 3), (Isaac Sirul)

·          Iar Scărarul zice: Focul, sălăşluind în inimă, a înviat rugăciunea, iar după ce s-a înălţat la cer, s-a făcut coborârea focului în foişorul de sus al sufletului.

Numai focul Duhului a înviat trupul Domnului şi L-a înălţat la cer, ca apoi din acelaşi trup să se pogoare peste Apostoli, dând naştere Bisericii, adunării în Hristos şi în Duhul Lui a celor ce cred în El. Numai focul Duhului învie rugăciunea sau sufletul în stare de rugăciune la cer, sau la Dumnezeu, ca apoi să coboare iarăşi, de şi mai sus în sufletul ridicat în foişorul de sus, făcându-l şi mai aprins la rugăciune şi comunicându-Se din rugăciunea unuia celorlalţi. Rugăciunea nu se produce fără Duhul Sfânt  şi Duhul Sfânt nu coboară la suflet şi nu înalţă sufletul decât prin rugăciune. Rugăciunea este forma de înviere şi de înălţare a sufletului prin Duhul. Ea este forma de lucrare a Duhului în suflet, căci prin ea se uneşte sufletul cu Dumnezeu şi aceasta vine din lucrarea Duhului Sfânt, care se face punte vie între suflet şi Dumnezeu, făcând pe om transparent.

·          Cine este aşadar, monahul credincios şi înţelept care a păzit căldura sa nestinsă? Şi care nu a încetat, până la ieşirea sa, să adauge în fiecare zi foc la foc, căldură la căldură, dor la dor şi sârguinţă la sârguinţă? (Ioan Scărarul)

·          Când sufletul, odihnindu-se de toate cele din afară, se va uni cu rugăciunea, aceasta învăluind sufletul îl face întreg arzător, după cum focul transformă fierul. Sufletul este acelaşi, dar nu mai poate fi atins de cele din afară, după cum nu poate fi nici fierul arzător atins. Fericit este cel ce s-a învrednicit să se arate în viaţa aceasta astfel şi statura sa, de lut fiind prin fire, şi-o vede arzătoare, datorită harului. (Ilie Edicul)

Căldura celui ce se roagă neîncetat nu e numai o simţire subiectivă, ci o stare nouă a fiinţei, devenită arzătoare prin har. Harul arde păcatele din ea şi transmite căldura ei celorlalţi. Mâinile înălţate la rugăciune se văd, în vieţile sfinţilor ca nişte flăcări. Este un foc ce cuprinde toată fiinţa, un foc al entuziasmului curat, nicidecum al patimii ruşinoase. Este un foc al Duhului care face trupul transparent. Despre această căldură au mai scris şi alţi Părinţi, dar(nici unul n-a încadrat-o într-o dezvoltare a vieţii duhovniceşti ca autorii scrierii de faţă. Se vede de aici că aceştia, deşi se bazează în această scriere pe citate străine, le organizează într-o viziune proprie şi unitară. Mai e de remarcat că deşi despre căldură a mai vorbit şi Sfântul Grigorie Sinaitul, autorii scrierii de faţă nu-l menţionează nici în această chestiune, nici în alta. se vede că n-au fost ucenicii direcţi ai lui, ei fiind după Palama.

Cunoaşte că şi o asemenea căldură îşi are pricina şi existenţa în noi în multe şi felurite chipuri. Acest lucru e văzut din cuvintele spuse de sfinţi, căci ne e greu să spunem că şi din cercarea noastră. Cea mai de căpetenie este căldura care se naşte din rugăciunea curată a inimii. Aceasta înaintează şi creşte neîncetat, împreună cu rugăciunea şi se odihneşte (sfârşeşte) într-o lumină ipostas, adică face pe un astfel de om luminat în înţelesul de ipostasiat în ea.

Care este efectul nemijlocit al căldurii inimii?

Această căldură topeşte în chip nemijlocit tot ceea ce împiedică rugăciunea cea dintâi să se facă rugăciune desăvârşit curată. Pentru că «foc est Dumnezeul nostru»; şi anume - «foc ce mistuieşte» (Evrei 12, 29) răutatea dracilor şi a patimilor noastre.

Focul dragostei de Dumnezeu, aprins în noi de Duhul, mistuie orice plăcere şi patimă trupească sau lumească, orice ispită trezită în noi de demoni faţă de lucruri mărginite, care ne înstrăinează de Dumnezeu, făcându-le să pălească în micimea lor, faţă de marea frumuseţe a lui Dumnezeu.

Spune Sfântul Diadoh:

·          Când inima primeşte cu o oarecare durere fierbinte săgetăturile dracilor, – aşa încât celui războit îi pare că primeşte săgeţile înseşi – sufletul urăşte cu amar patimile, ca unul ce se află la începutul curăţirii. Căci, dacă nu s-ar îndurera mult de neruşinarea păcatului, n-ar putea să se bucure îmbelşugat de bunătatea dreptăţii. Deci cel ce voieşte să-şi cureţe inima sa, s-o înfierbânte continuu cu pomenirea lui Iisus Hristos, având-o numai pe aceasta ca cugetare şi ca lucrare neîncetată. Căci cei ce voiesc să lepede putreziciunea lor, nu se cade ca uneori să se roage, iar alteori nu, ci pururi să petreacă în rugăciune, cu păzirea minţii, chiar dacă s-ar afla.

Putreziciune este o moleşeală care duce la descompunerea în care subiectul nu mai ţine în frână toate puterile şi tendinţele sale, îndreptându-le spre Hristos. Ea poate fi biruită numai prin păzirea minţii ca să nu fie furată de orice fel de gânduri. Acesta este un mare eroism interior, o mare şi vie tensiune.

·          Precum cel ce voieşte să cureţe aurul, dacă lasă să înceteze focul din cuptor chiar şi numai pentru o scurtă vreme, face iarăşi să se aşeze zgura pe aurul curăţit, tot aşa şi cel ce uneori pomeneşte pe Dumnezeu alteori nu, ceea ce pare să fi câştigat prin rugăciune, pierde prin întreruperea ei. Este propriu bărbatului iubitor de virtute să topească, prin pomenirea lui Dumnezeu, coaja pământească de pe inimă, ca astfel topindu-se pe încet răul prin focul pomenirii Celui Bun, sufletul să se întoarcă cu desăvârşire la fericirea lui firească cu şi mai multă slavă. Astfel, mintea, stăruind neîmpiedicată în inimă, se roagă în chip curat şi fără rătăcire căci rugăciunea este adevărată şi nerătăcitoare atunci când mintea păzeşte inima în vreme ce se roagă”. (Diadoh al Foticeii)

·          Monah adevărat este acela care păzeşte trezvia; şi cel ce veghează cu adevărat, este monah în inimă. (Isihie Sinaitul)

Dintr-o astfel de căldură şi rugăciune făcută cu luare aminte, sau din rugăciunea curată, se naşte în inimă dorul şi dragostea dumnezeiască şi iubirea faţă de numele pomenit al Domnului nostru Iisus Hristos. Căci s-a scris: «Fecioarele m-au iubit pe Mine» (Cântarea Cântărilor 1, 3-4) şi: «Rănită de dragoste sunt eu» (Cântarea Cântărilor 2, 5)

·          Toate virtuţile ajută minţii să câştige dragoste dumnezeiască, dar, mai mult decât toate, rugăciunea curată. Căci prin ea, zburând spre Dumnezeu, iese toate. (Maxim Mărturisitorul)

Despre lacrimile din inimă, despre dumnezeiescul dor, despre dragoste

Dintr-o astfel de inimă curg foarte multe lacrimi, care curăţă şi îngraşă pe cel ce s-a îmbogăţit cu ele, dar nu-l seacă şi nu-l usucă. Lucrul din urmă vine din frica lui Dumnezeu, iar cel dintâi din dragostea dumnezeiască, din dorul şi dragostea puternică şi nestăpânită faţă de Iisus Hristos cel pomenit. Căci, fiind cuprinsă de entuziasm, inima strigă: «Fermecatu-m-ai cu dorul Tău, Hristoase, şi m-ai schimbat cu dragostea Ta dumnezeiască» şi: «Întreg eşti, Mântuitorule, dulceaţă şi întreg, dorirea mea; întreg, Cel de care nu mă satur, întreg eşti frumuseţe negrăită». Dar strigă şi Pavel, vestitorul lui Hristos:

·          Dragostea lui Dumnezeu ne strânge pe noi. (II Corinteni 5, 14)

·          Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Oare necazul, sau strâmtorarea, prigoana sau golătatea, primejdia sau sabia? (Romani 8, 35)

·          Sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici începătoriile, nici stăpâniile, nici puterile, nici cele de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea , nici adâncimea, nici vreo altă zidire nu ne va putea despărţi pe noi de dragostea lui Dumnezeu cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru. (Romani 8, 38-39)

Să nu căutăm cele peste măsură

Bine este să se învrednicească cineva de acestea şi de toate cele de după ele. Dar despre acestea nu e timpul potrivit să vorbim acum, căci se spune: „nu căuta înainte de timp cele ce sunt ale unui anumit timp” şi „binele nu e bine, când nu se face bine”. Iar după Sfântul Marcu: „Nu este de folos să cunoaştem înainte de lucrarea celor dintâi, cele de pe urmă”, căci «cunoştinţa îngâmfă», pentru lipsa faptelor; «iar iubirea zideşte, pentru că toate le rabdă» (I Corinteni 8,1). Dar ca să se învrednicească de ele, omul trebuie să se sârguiască şi să se nevoiască mereu, să ţină tot timpul pomenirea Domnului Iisus Hristos în adâncul inimii lui şi să nu o lase afară la suprafaţă. Despre acest lucru spune fericitul Marcu: „De nu se va deschide prin nădejdea deobşte şi înţelegătoare, încăperea cea mai dinăuntru, mai ascunsă şi mai sinceră a inimii noastre, nu vom putea cunoaşte sigur pe Cel ce locuieşte în ea şi nu putem şti de s-au primit jertfele noastre de gânduri sau nu”.

Despre râvna cea fierbinte, despre arătarea dumnezeiască şi luminarea cea din ipostas a harului

Făcând cineva aşa, va scăpa uşor nu numai de faptele rele, ci şi de gândurile pătimaşe şi de nălucirile necuvenite, precum s-a scris: «Umblaţi în Duh şi pofta trupului nu o veţi împlini» (Galateni 5, 16). Mai mult, acesta va ieşi din tot gândul şi din toată nălucirea (închipuirea), arzând şi alungând, prin râvna lui fierbinte pentru virtute, toată reaua făptuire ce se lucra mai înainte în sine prin simţurile şi prin mintea sa, împreună cu dracii care o susţineau şi întipăreau în el răutatea.

·          Spune Sfântul Isaac: înfricoşat este dracilor şi iubit de Dumnezeu şi de îngerii Lui cel ce dezrădăcinează cu râvnă fierbinte mărăcinii ce odrăslesc din lucrarea vrăjmaşului în el.

El va ajunge la treapta înaintată de a avea în sine încredinţarea (simţirea sigură şi deplină) iubirii lui Dumnezeu faţă de el şi a arătării şi sălăşluirii luminării ipostasiate şi preadumnezeieşti a harului. Iar dacă voieşti, poţi să spui că prin aceasta el revine în chip strălucitor la nobleţea şi la învierea duhovnicească lucrată în noi de sus, prin harul Botezului.

·          Acesta este Ierusalimul şi Împărăţia lui Dumnezeu, ascunsă în noi, după cuvântul Domnului, acest loc este norul slavei lui Dumnezeu, în care nu vor intra decât singuri cei curaţi cu inima, ca să vadă faţa Stăpânului lor (Matei 5, 8). Numai să nu caute acela însăşi arătarea lui Dumnezeu, ca să nu primească pe cel ce este de fapt întuneric dar se preface în lumină. (Isaac Sirul)

Dar când mintea lui, fără să caute, vede o lumină, să nu o primească, dar nici să o înlăture. Căci: Este o lucrare a harului necunoscută pruncului, şi este alta, a răutăţii, care se aseamănă adevărului. Dar bine este să nu primească acestea, de teama înşelăciunii, dar nici să le anatemizeze, gândindu-se cu teamă că ar putea fi adevărate; ci totdeauna să alerge la Dumnezeu cu nădejde, căci El recunoaşte folosul amândurora. Dar să fie întrebat cel ce are har şi puterea de la Dumnezeu să înveţe şi să deosebească. (Marcu Ascetul)

Despre luminarea adevărată şi despre cea mincinoasă – lumina dumnezeiască şi cea diavolească.

Părinţii ne arată în unele din scrierile lor semnele luminării neamăgitoare şi a celei mincinoase. Aşa a făcut şi de trei ori fericitul Pavel din Latro, spunând ucenicului său acestea:

·          Lumina puterii vrăjmaşe este în chipul focului şi scoate fum, şi-i asemenea focului supus simţurilor; când însă o vede sufletul cumpătat şi curăţit, e dezgustat şi scârbit de ea. Iar lumina bună a Celui bun este foarte plăcută şi curată şi când se arată sfinţeşte şi umple sufletul de bucurie şi de seninătate făcându-l blând şi de oameni iubitor. (Pavel din Latro)

Despre închipuiri – cuviincioase şi necuviincioase

Închipuirile necuviincioase se opun foarte mult rugăciunii curate a inimii şi lucrării unitare şi neînşelătoare a minţii. De aceea dumnezeieştii Părinţi vorbesc de multe ori de ea socotind-o asemenea miticului Dedal cu mai multe chipuri şi capete asemănătoare hidrei şi ca pe un pod al demonilor. Căci blestemaţii ucigaşi, străbătând şi trecând prin ea, intră în comunicare cu sufletul amestecându-se cu el şi făcându-l astfel un stup de viespi şi o peşteră de gânduri sterpe şi pătimaşe. O astfel de închipuire trebuie respinsă cu totul.

În manuscrisele vechi româneşti cuvântul grec fantazie  se traducea întotdeauna cu nălucire. Noi azi deosebim între nălucire şi închipuire, prima având mai mult sens de halucinaţie bolnavă.. dar deosebirea dintre aceste două înţelesuri nu e totdeauna deplină. În orice caz, prin închipuirea pe care o resping autorii noştri nu se înţelege o simplă idee sau o intuiţie nouă, ci imaginea unei situaţii concrete. Ele pot fi rele când au în ele ceva ispititor, dar nu totdeauna sunt rele căci nu totdeauna au ceva negativ în ele. În general, cel ce vrea să se concentreze în rugăciune, trebuie să se ferească cu totul de orice închipuiri căci ele atrag sufletul la suprafaţă şi-l fac să treacă de la o închipuire la alta. ele sunt socotite de autorii noştri ca punţi ale diavolului, prin care el însuşi intră în suflet şi-l face pe acesta să iasă din concentrarea în gândirea simplă a lui Dumnezeu cel neîmpărţit şi nehotărnicit. Dacă gândirea presupune totdeauna un subiect care gândeşte, aşa şi gândirea al cărei subiect nu părem să fim noi înşine, are ca subiect mai adânc în noi, sau în legătură cu noi, un duh rău, sau un demon. El vrea chiar prin închipuirile părute bune să ne rupă de la rugăciune, de aceea trebuie respinse şi ele în vremea rugăciunii. Dar autorii noştri fac cele ce urmează o excepţie cu închipuiri bune, pentru motivele pe care le înşiră.

Când voieşti ca din pricina plânsului împreunat cu zdrobirea inimii şi de dragul pătrunderii făpturilor să compari închipuirea necuviincioasă cu cea după Dumnezeu, opune-le pe acestea ca prin cea din urmă să o alungi pe cea dintâi. Lovind-o astfel, vei dobândi biruinţă alungând-o cu putere pe cea neruşinată şi laşă, şi nu numai că nu-ţi va fi pricină de pagubă, ci îţi va fi mai degrabă de câştig, ca unul care ţi-ai condus cele ce te privesc cu judecată, fără greşeală, ca unul care ai nimicit închipuirea necuviincioasă prin cea cuviincioasă şi ai rănit de moarte pe vrăjmaşi cu propriile lor arme, ca odinioară dumnezeiescul David pe Goliat.

Este o remarcabilă demonstrare a valorii închipuirii bune pentru nimicirea celor rele, pentru cei ce nu au ajuns la treapta rugăciunii neîncetate (de un singur gând). De acestea se folosesc însă şi cei desăvârşiţi pentru a comunica experienţele lor fără chip celor nedesăvârşiţi, ba chiar Proorocii se folosesc de ele pentru a împărtăşi revelaţiile lor altora. De aceea revelaţia se foloseşte şi de imagini şi Sfânta Scriptură şi cultul sunt pline de imagini.

Nu numai închipuirea necuviincioasă, ci şi cea cuviincioasă e respinsă de sfinţi în rugăciunea curată şi în lucrarea simplă şi unitară a minţii.

Dar aceasta este o luptă a celor ce sunt încă prunci, sau începători, căci cei ce au înaintat cu timpul, resping şi alungă în întregime închipuirea necuviincioasă împreună cu cea cuviincioasă, prefăcând-o şi topind-o în cenuşă, ca ceara ce se topeşte de faţa focului (Psalmi 67, 2), prin rugăciunea curată şi prin golirea şi dezbrăcarea minţii de toate chipurile, datorită predării ei în stare simplă lui Dumnezeu, sau, dacă voieşti, datorită primirii Lui şi unirii simple şi fără chip cu El.

·          Tot gândul este închipuirea în minte a unui lucru oarecare supus simţurilor pentru că asirianul (diavolul), fiind el însuşi minte, nu ne poate înşela altfel decât folosindu-se de lucrurile sensibile şi obişnuite nouă. (Isihie Sinaitul)

Este cu neputinţă ca mintea să gândească la un lucru supus simţurilor, fără să aibă un oarecare chip al lui. Dar Dumnezeu este mai presus de orice chip, deci de facultatea care adună în sine chipurile lucrurilor, sau produce altele după asemănarea lor (facultatea imaginativă).

„Asirianul” care asediază sufletul nostru, deşi este minte, nu poate pătrunde în sufletul nostru decât prin chipurile lucrurilor sensibile, aţâţând simţurile noastre spre plăcerea alipirii de ele. Simbolul este luat de la împresurarea Ierusalimului de către asirieni în vremea regelui Ezechia.

·          Deoarece tot gândul intră în inimă prin închipuirea (imaginaţie) vreunor lucruri supuse simţurilor, lumina fericită a dumnezeirii îi va străluci atunci când se va odihni de toate şi va părăsi orice formă ce-i vine din acestea. Căci strălucirea aceleia se arată minţii curate când se va goli de toate gândurile. (Diadoh al Foticeii)

·          Precum Domnul nu locuieşte în temple făcute de mână (Fapte 7, 48), tot aşa nici în forme şi plăsmuiri gândite. Acestea au fost aşezate ca nişte ziduri în jurul sufletului întinat, care nu poate să privească în chip curat spre adevăr, ci este încă sub stăpânirea „oglinzii şi ghiciturii” (I Corinteni 13, 12). (Vasile cel Mare)

Sufletul întinat, ca suflet ţintuit cu o oarecare plăcere de chipurile lucrurilor, n-a ajuns încă la transparenţa lui firească pentru Dumnezeu, Spiritul total nematerial. între el şi Dumnezeu stau încă lucrurile ca oglinzi şi ghicituri, sau asemănări aproximative; nu s-a descoperit încă pe sine însuşi ca o oglindă deplin străvezie şi deci deplin adecvată pentru Dumnezeu, adică nu şi-a descoperit încă deplin spiritualitatea lui curată. Nu şi-a descoperit încă indefinitul lui, în care se simte infinitul dumnezeirii.

·          Iar dumnezeiescul Evagrie spune: „Dumnezeu se zice că locuieşte acolo unde este cunoscut, de aceea mintea curată se numeşte şi «tron al lui Dumnezeu». Drept aceea, Dumnezeu nu-şi va arăta înţelesul în înţelesurile care se întipăresc în minte ca nişte chipuri, ci în înţelesurile care nu se întipăresc în ea ca nişte chipuri, ci în înţelesurile care nu se întipăresc în ea ca nişte chipuri. De aceea, cel ce se roagă trebuie să se despartă cu totul de înţelesurile care se întipăresc în minte ca nişte chipuri. Şi astfel se va întipări mintea văzând (contemplând) o minte şi astfel văzând raţiunea ei. De aici aflăm că cunoştinţa duhovnicească desface mintea de înţelesurile care se întipăresc în ea ca nişte chipuri. Iar ea, deprinzându-se să fie liberă de chipuri (de formă), se întipăresc în ea ca nişte chipuri. Iar ea, deprinzându-se să fie liberă de chipuri, se înfăţişează astfel lui Dumnezeu. (Evagrie Ponticul)

Mintea primeşte de la orice gând o formă mărginită, conform gândului respectiv. Este o idee din filosofia greacă veche. Deci ca să aibă simţirea lui Dumnezeu Cel nemărginit, mintea trebuie să se elibereze ea însăşi de mărginirea ce i-o dau chipurile lucrurilor mărginite. Numai aşa se poate înfăţişa lui Dumnezeu disponibilă pentru ca El să se întipărească în ea. Sfântul Grigorie de Nisa a numit orice înţeles „idol”, întrucât prin caracterul lui mărginit nu dă lui Dumnezeu putinţa să se întipărească în minte cu nemărginirea Lui. A vedea însă o „minte” înseamnă a vedea un subiect nehotărnicit, deosebit de orice „înţeles”, care e întotdeauna mărginit. Altceva este minte, „subiectul”, şi altceva este o idee definită a minţii ca subiect. „Cunoaşterea duhovnicească” este cunoaşterea care intră în legătură cu Dumnezeu ca Persoană în mod direct prin Duhul Lui. Dumnezeu se întipăreşte şi El în minte, dar nu prin înţelesuri mărginite, nu prin idei, sau raţiuni, ci ca prezenţă infinită. El imprimă minţii simţirea adâncimii şi iubirii Lui nemărginite.

·          Sfântul Maxim spune în scoliile la Marele Dionisie: Altceva este închipuirea şi altceva înţelegerea, sau înţelesul. Căci din alte puteri se ivesc acestea şi se deosebesc prin calitatea mişcării. Înţelegerea este lucrare şi facere; închipuirea este pătimire şi imaginare ce vesteşte vreun lucru supus simţurilor.

În lucrare mintea este liberă; în închipuire suportă ceva în mod neliber, prin simţuri.

Simţurile primesc lucrurile într-o formă amestecată, iar mintea percepe lucrurile într-alt mod şi nu ca simţurile. De latura trupească sau duhovnicească ţine, precum am spus înainte, mişcarea pătimitoare şi formatoare.

Este o mişcare în care nimic nu este activ, căci simţurile percep lumea de afară fără efort. Lumea aceasta, dând un conţinut simţurilor, le dă şi o formă. Dar şi simţurile dau lumii o formă, deocamdată nu prea definită.

De suflet şi de minte ţine lucrarea deosebitoare şi cea de percepere, sau de înţelegere. Acestei lucrări de percepere îi este supusă şi imaginaţia (lucrarea închipuirii).

Imaginaţia sau lucrarea formatoare de chipuri, a înţelegerii este altfel decât lucrarea simţurilor, pentru că prin ea fiecare lucru îşi întipăreşte în mod distinct chipul lui în minte, pe când în simţuri lucrurile se întipăresc încă în mod oarecum amestecat.

La rândul ei, lucrarea imaginaţiei are trei subîmpărţiri:

1.       Cea care dă percepţiilor icoane corespunzătoare lucrurilor percepute prin simţuri;

2.       Cea care dă celor ce rămân de pe urma percepţiilor chipuri ce nu se reazemă pe icoanele ce se bazează pe ceva real. Aceasta este numită imaginaţie în înţeles propriu;

3.       Cea prin care ia formă toată plăcerea faţă de ceea ce pare bun, sau tristeţea faţă de ceea ce pare rău;

Întâi are loc formarea în minte a chipurilor lucrurilor percepute în momentul respectiv, apoi imaginarea lor aproximativă sau asemănătoare ulterioară. Dar orice chip al lucrurilor prezente, sau trecute, sau imaginate produce o plăcere, sau o întristare, deci nu are un caracter pur teoretic, ci unul afectiv, pentru că trezeşte o atracţie sau o repulsie faţă de lucrurile sesizate sau imaginate. Deci nu numai chipurile ca atare scot mintea din concentrarea ei în rugăciune, ci şi afecţiunile de plăcere sau de întristare provocate de ele. Prin aceste afecţiuni sufletul se alipeşte, sau se preocupă în orice caz într-un grad şi un mare, şi mai total de lucrurile create, angajându-şi puterile în ele şi nemaidându-le putinţa să se odihnească în Dumnezeu.

Deci nici o închipuire nu se îndreaptă, precum s-a zis, spre Dumnezeu, căci El este în mod simplu mai presus de orice înţeles.

·          Spune Marele Vasile: Mintea care nu se împrăştie spre cele din afară, nici nu se revarsă prin simţuri spre lume, se urcă iarăşi spre ea, iar prin ea însăşi urcă la înţelegerea lui Dumnezeu. Iar înconjurată de lumina frumuseţii aceleia, uită şi de firea însăşi. (Vasile cel Mare)

Acestea ştiindu-le, deci, şi tu, sârguieşte-te tot timpul să te rogi, cu ajutorul lui Dumnezeu, în întregime, liber de închipuiri, liber de întipăriri, cu mintea întreagă curată şi cu suflet curat, căci spune şi Sfântul Maxim:

·          Mintea curată este aceea care s-a despărţit de neştiinţă şi e luminată de lumina dumnezeiască.

Ideea că neştiinţa este şi ea o necurăţie, de care mintea trebuie să scape, o întâlnim înainte de Maxim Mărturisitorul la Dionisie Areopagitul, după care îngerii se curăţă în tot urcuşul lor de alte şi alte grade de neştiinţă, adică ajung la altă sesizare a nemărginirii lui Dumnezeu şi a dragostei de El, care e mai mică până ce intuiesc mai puţin deplin nehotărnicia lui Dumnezeu. La fel, la Dionisie, după fiecare treaptă de purificare de neştiinţă, urmează, în urcuşul îngerilor, o altă treaptă de iluminare. sensul de necurăţie a neştiinţei arată că ea este o nedeplină pătrundere a lor de către Dumnezeu, o nedeplină transparenţă pentru El; o nedeplină ridicare peste planurile mărginite ale creaţiunii.

·          Sufletul curat este acela care s-a eliberat de patimi şi se bucură neîncetat de iubirea dumnezeiască.

Dacă mintea trebuie să se elibereze de neştiinţă şi se umple de lumină, sufletul trebuie să se elibereze de patimi şi să se umple de pasiunea (pătimire, dar şi îndrăgire) iubirii dumnezeieşti. Mintea e organ al vederii, al cunoaşterii, sufletul este un organ al ataşării vii, necurate (patimi), sau curate (iubire) de altceva.

·          Inima curată este aceea care şi-a înfăţişat amintirea sa lui Dumnezeu cu totul fără chip şi formă şi gata să se lase înscrisă numai de întipăririle Lui, prin care obişnuieşte să se facă El arătat.

Dacă mintea cunoaşte pe Dumnezeu prin transparenţa ei străbătură de lumina dumnezeiască, iar sufletul este aprins de focul dragostei de Dumnezeu, inima se ataşează lui Dumnezeu, umplându-şi amintirea numai de El, prin pomenirea neîncetată. Prin aceasta se înscriu în ea trăsăturile lui Dumnezeu: infinitatea, veşnicia, bunătatea. Prin ea se arată numai Dumnezeu faţă de toţi.

Urmând acestora trebuie să se mai adauge următoarele:

·          Despre mintea desăvârşită: Minte desăvârşită este aceea, care prin credinţă adevărată a cunoscut pe cel mai presus de cunoaştere şi a privit cele generale ale făpturilor şi a primit de la Dumnezeu cunoştinţa cuprinzătoare a Proniei şi a Judecăţii; se înţelege atâta cât poate un om.

Nu e vorba de o cunoaştere teoretică a universaliilor în sensul raţional, scolastic, ci de o intuire a Providenţei lui Dumnezeu care le susţine şi le conduce pe toate şi a Judecăţii Lui, care le conduce pe toate, adeseori supunându-le unor pedepse, greutăţi, ca să biruiască în ele păcatele prin pocăinţă şi eforturi deosebite şi astfel să le întărească în dragostea de Dumnezeu şi de bunătatea Lui. Un astfel de suflet cunoaşte căile lui Dumnezeu care multora par neînţelese. Pentru aceasta trebuie ca mintea să fi dobândit o înţelegere prin experienţă.

·          Despre sufletul desăvârşit: Suflet desăvârşit este acela, a cărui putere pasională înclină în întregime spre Dumnezeu.

Sufletul  văzut iarăşi ca latura dinamică şi afectuoasă a fiinţei umane. Nu poate fi desăvârşit sufletul care nu simte întreg dragostea lui Dumnezeu şi nu simte întreg dragostea lui Dumnezeu şi nu se simte pătruns întreg de ea. Îndreptarea pasiunii lui în chip absolut spre obiecte neabsolute, îi aduce dezamăgiri continui.

·          Despre inima desăvârşită: Inimă desăvârşită se numeşte, poate, aceea care nu mai are nici o mişcare naturală de nici un fel spre nimic şi în care, venind Dumnezeu, îşi înscrie, pentru simplitatea ei desăvârşită, ca într-o tăbliţă bine netezită, legile Lui.

·          Iarăşi despre mintea curată: „Numai Sfântul Duh poate curăţa mintea”, după Sfântul Diadoh. De asemenea „numai Duhul Sfânt poate face mintea statornică”, după Sfântul Ioan Scărarul. Iar Sfântul Nil zice: „Dacă ar voi cineva să vadă starea minţii, să se golească pe sine de toate înţelesurile şi atunci o va vedea asemănătoare safirului sau culorii cereşti”. Şi iarăşi. „Starea minţii este înălţime inteligibilă (gândită), asemănătoare culorii cereşti, peste care, în vremea rugăciunii, se arată lumina Sfintei Treimi. Iar Sfântul Isaac zice: „Când mintea se dezbracă de omul cel vechi şi se îmbracă în cel nou al harului (Coloseni 3, 9), va vedea curăţia sa asemănătoare culorii cereşti; ea a fost numită de bătrânii fiilor lui Israel loc al lui Dumnezeu, când El s-a arătat lor în munte” (Ieşirea 24, 10).

Despre întipăriri şi despre diferite vederi

Maxim Mărturisitorul: „Fântâna lui Iacov este Scriptura, apa este cunoştinţa din Scriptură, adâncul este înţelegerea greu de pătruns a tainelor Scripturii. Scoaterea apei cu găleata este aflarea cuvântului lui Dumnezeu prin învăţarea literelor. Această găleată, nu o avea Domnul (Ioan 4, 6, 11), căci fiind însuşi Cuvântul, nu dădea credincioşilor cunoştinţa cea din învăţătură şi studiu, ci dăruia celor vrednici înţelepciunea cea veşnică şi neîncetată din harul cel veşnic. Pentru că, găleata ridică învăţătura, luând o foarte mică parte şi lăsând întregul necuprins de nici un cuvânt. Iar cunoştinţa prin har are întreaga înţelepciune câtă e cu putinţă oamenilor, fără studiu, odrăslind, în chip felurit după trebuinţele lor.

Pe când cunoştinţa prin studiu ia dintr-un întreg când o parte, când alta şi niciodată nu intuieşte taina specifică a întregului şi nici chiar părţile nu le cunoaşte în legătura lor vie, intuiţia care e un dar al harului, surprinde întregul în taina lui specifică, pe care nu o pot reda niciodată cuvintele, oricât de multe s-ar folosi.

Diadoh al Foticeii: „Mintea noastră e de multe ori greu de ţinut în rugăciune din cauza marii îngustimi şi strâmtorări a lucrării rugăciunii. Dar cuvântării de Dumnezeu (teologiei) ea se predă cu bucurie, din pricina lărgimii şi libertăţii contemplărilor dumnezeieşti desprinse de experienţă.

De aceea, teologia raţionalist-scolastică preferă speculaţia rugăciunii. Teologia aceasta este varietate şi nestatornicie în gândire; mişcare aleatorie şi arbitrară. Rugăciunea este stăruirea către faţa lui Dumnezeu, şi numai cel ce are putere să se adâncească în experienţa infinităţii Lui se simte mereu proaspăt şi neplictisit.

Deci, ca să nu-i dăm drumul să spună multe şi să nu-i îngăduim să zboare cu bucurie peste măsură, să o ocupăm cât se poate de mult cu rugăciunea, cu cântarea şi cu citirea Sfintelor Scripturi, netrecând cu vederea nici tâlcuirea bărbaţilor învăţaţi în ale cuvintelor. Făcând aceasta, nu o vom lăsa să amestece cuvintele ei cu cuvintele harului, nici nu-i vom îngădui să fie furată de slava deşartă, ca una ce s-ar umple de bucurie de multă vorbărie, ci o vom păzi în vremea vederii (contemplării) în afară de orice închipuire şi-i vom face prin aceasta aproape toate cugetările însoţite de lacrimi.

Teologia raţionalist-scolastică e teoria omului care se consideră autonom, rugăciunea este trăirea micimii şi păcătoşeniei sale în faţa lui Dumnezeu. De aceea ea nu este teoretică, ci existenţială. Aşa e teologia de tip patristic, care se bazează pe experienţa lui Dumnezeu în rugăciune.

Căci odihnindu-se în timpurile de liniştire şi îndulcindu-se mai ales de dulceaţa rugăciunii, nu numai că se va elibera de neajunsurile mai sus pomenite, ci se va înnoi tot mai mult ca să se predea cu agerime şi fără osteneală vederilor (contemplaţiilor) dumnezeieşti, înaintând totodată în cunoştinţa deosebirii (discernământului) cu multă smerenie. Dar trebuie să ştim că este şi o rugăciune mai presus de toată lărgimea. Aceasta e, însă, proprie numai acelora care s-au umplut întru toată simţirea şi încredinţarea de sfântul har.” (Diadoh al Foticeii)

Ai auzit? Există, zice, o rugăciune mai presus de orice lărgime, care e proprie numai acelora care s-au umplut întru toată simţirea şi încredinţarea, adică înăuntru inimii, în chip mai presus de fire, de iluminarea atotdumnezeiască ce iradiază din ipostas. Pe aceasta o numeşte şi Sfântul Isaac amintire nepecetluită, sau fără de formă, fără chip şi simplă, iar alţii dintre Sfinţii Părinţi o numesc altfel.

Dar, precum s-a arătat, închipuirile vin numai de la demoni, ci şi sufletul însuşi are de la sine în chip natural pornirea spre închipuire, prin cele cinci puteri cu care e înzestrat. Acestea sunt: mintea, înţelegerea, imaginaţia şi simţirea, aşa precum şi trupul are cinci simţuri: vederea, mirosul, auzul şi pipăitul.

Mintea este puterea cunoaşterii intuitive a întregului, corespunzând cu vasul trupului, pe când înţelegerea este cunoaşterea legăturilor dintre aspectele lucrurilor privite pe rând, aşa cum mirosul distinge calităţile după miresmele lor. E de remarcat că simţirea sufletului e socotită o paralelă la simţul pipăitului trupului, căci aşa cum prin pipăit trupul ia contact cu cele sensibile, tot aşa mintea vine în atingere cu Dumnezeu printr-o simţire a ei. E aşa zisa simţire înţelegătoare, sau simţirea minţii.

Deci, una dintre puterile sufletului este, imaginaţia (închipuirea), prin care sufletul îşi plăsmuieşte gânduri. De aceea, cei ce voiesc să-şi cârmuiască şi să-şi lărgească bine cele ale sufletului, trebuie să se sârguiască să înaripeze şi să înalţe în întregime spre Dumnezeu mai ales puterile care îl unesc pe el cu Dumnezeu în veacul de faţă; iar pe celelalte să le îngrijească, să le folosească şi să le lucreze.

Imaginaţia leagă în general sufletul de lumea sensibilă, construind chipurile după asemănarea lor. De aceea de ea nu trebuie să facă uz sufletul când se gândeşte la Dumnezeu, căci ea împiedică sufletul să se înalţe la Dumnezeu, sau construieşte despre Dumnezeu năluciri necorespunzătoare. Simbolurile aplicate lui Dumnezeu trebuie eliberate de ceea ce au material, totuşi,  anumită întipărire a lui Dumnezeu se produce în suflet. În acest sens e folosită şi capacitatea imaginativă a sufletului (natura lui imprimabilă).

Maxim Mărturisitorul: Deoarece sufletul este prin sine, adică prin fiinţa sa, raţional şi înţelegător, el este, desigur, şi de sine stătător (adică nu e o putere sau o calitate a unei substanţe, de aceea el este baza ipostasului uman; el e baza tuturor puterilor şi calităţilor omului şi chiar baza trupului). iar dacă e de sine stătător, va lucra prin fire pentru sine şi de sine şi împreună cu trupul, înţelegând şi raţionând prin sine şi neîncetând niciodată să lucreze cu puterile sale înţelegătoare, care îi aparţin în chip natural. Căci cele ce-i aparţin prin fire unei unităţi existente în oarecare fel, nu-i pot fi luate atâta timp cât ea există şi subzistă. Deci sufletul, existând şi subzistând pururi de când a fost făcut pentru Dumnezeu care l-a creat pe el astfel, înţelege, raţionează şi cunoaşte pururea, atât de sine cât şi împreună cu trupul pentru sine şi pentru firea sa. Deci, nu se va afla vreo cauză care să poată despărţi sufletul de cele ce-i aparţin lui în chip natural, după desfacerea acestuia. (Maxim Mărturisitorul)

Precum s-a arătat, închipuirile vin nu numai de la demoni, ci şi sufletul însuşi are de la sine în chip natural pornirea spre închipuire, prin cele cinci puteri cu care e înzestrat. Acestea sunt: mintea, înţelegerea, părerea, imaginaţia şi simţirea, aşa precum şi trupul are cinci simţuri: vederea, mirosul, auzul, gustul şi pipăitul.

Mintea este puterea cunoaşterii intuitive a întregului, corespunzând cu vasul trupului, pe când înţelegerea e cunoaşterea legăturilor dintre aspectele lucrurilor privite pe rând, aşa cum mirosul distinge calităţile după miresmele lor. E de remarcat că simţirea sufletului e socotită o paralelă la simţul pipăitului trupului, căci aşa cum prin pipăit trupul ia contact cu cele sensibile, tot aşa mintea vine în atingere cu Dumnezeu printr-o simţire a ei. Este aşa zisa simţire înţelegătoare, sau simţirea minţii.

Deci, una dintre puterile sufletului este imaginaţia (închipuirea), prin care sufletul îşi face închipuiri. De aceea, cei ce voiesc să-şi cârmuiască şi să-şi lămurească bine cele ale sufletului, trebuie să se sârguiască să înaripeze şi să înalţe în întregime spre Dumnezeu mai ales puterile care îl unesc pe el cu Dumnezeu în veacul de faţă, iar pe celelalte să le îngrijească, să le folosească şi să le lucreze.

Imaginaţia leagă în general sufletul de lumea sensibilă, construind chipurile după asemănarea lor. De aceea de ea nu trebuie să facă uz sufletul când se gândeşte la Dumnezeu, căci ea împiedică sufletul să se înalţe la Dumnezeu, sau construieşte despre Dumnezeu năluciri necorespunzătoare. Simbolurile aplicate lui Dumnezeu trebuie eliberate de ceea ce au material, totuşi, o anumită întipărire a lui Dumnezeu se produce în suflet. În acest sens e folosită şi capacitatea imaginativă a sufletului (natura lui imprimabilă).

Trebuie să cercetăm, deci , ce ne spun Părinţii despre acestea şi să reţinem ceea ce se cuvine.

 

Maxim Mărturisitorul: „Deoarece sufletul este, prin sine, adică prin fiinţa sa, raţional şi înţelegător, el este, desigur, şi de sine stătător. Iar dacă e de sine stătător, va lucra prin fire pentru sine şi de sine şi împreună cu trupul, înţelegând şi raţionând prin sine şi neîncetând niciodată să lucreze cu puterile sale înţelegătoare, care îi aparţin în mod natural. Căci cele ce-i aparţin prin fire unei unităţi existente în oarecare fel, nu-i pot fi luate atâta timp cât ea există şi subzistă. Deci, sufletul existând şi subzistând pururi de când a fost făcut pentru Dumnezeu care l-a creat pe el astfel, înţelege, raţionează şi cunoaşte pururi, atât pe sine cât şi împreună cu trupul pentru sine şi pentru firea sa. Deci, nu se va afla vreo cauză care să-i poată despărţi sufletul de cele ce-i aparţin lui în chip natural şi nu pentru trup, după desfacerea acestuia.” (Maxim Mărturisitorul)

Sufletul este „de sine stătător”, adică nu este o putere sau o calitate a unei substanţe. De aceea este baza «ipostasului» uman; el este baza tuturor puterilor şi calităţilor omului şi chiar baza trupului.

Deci, deoarece cunoaştem şi simţim, după cum am fost învăţaţi de sfinţi, că mintea şi înţelegerea se mişcă şi lucrează şi în veacul de acum şi în cel viitor în jurul lui Dumnezeu, iar pe celelalte puteri le cunoaştem ca proprii sufletului numai în veacul de faţă, trebuie ca sufletul, ca un cârmaci iscusit şi ca unul ce are în chip natural stăpânirea peste acestea, să vrea să le ţină pe acestea în lucrare nu numai în timpul de faţă, ci să se sârguiască să întindă şi în viitor mai ales mintea şi înţelegerea în întregime spre Dumnezeu şi, de aceea, cu El să le unească şi în vremea rugăciunii curate şi a lucrării înţelegătoare, unitare şi simple. Iar de închipuire şi de celelalte puteri să desfacă mintea cu totul.

Din faptul că sufletul va avea mintea şi înţelegerea active şi în viaţa viitoare, deoarece ele sunt îndreptate în esenţă spre Dumnezeu, ca spre ultima realitate pe care vrea s-o înţeleagă în scopul înţelegerii tuturor, autorii scrierii deduc că şi în rugăciunea din veacul de acum care e îndreptată spre Dumnezeu, sufletul trebuie să ţină active mai ales mintea şi înţelegerea, iar de imaginaţie, care lucrează cu chipurile lumii văzute şi ţin sufletul legat de acesta, mintea trebuie să se despartă.

Nil Ascetul: Starea de rugăciune este o deprindere nepătimaşă, care răpeşte, prin dragostea cea mai înfocată, spre înălţimea gândită mintea iubitoare de înţelepciune şi duhovnicească. (Nil Ascetul)

Lucrând astfel, sufletul îşi va păzi vrednicia cuvenită lui şi cinstită. La fel trebuie şi mintea însăşi să se păstreze şi să se păzească pe sine nepărtaşă şi despărţită de închipuire, ca una ce e fiinţă neîmpărţită, simplă, de sine stătătoare, curată şi luminoasă.

Închipuirile, sau produsele imaginaţiei şi în general orice fel de chipuri, împart mintea, sau atenţia ei şi o fac să treacă dintr-o stare în alta, mai mult, aceste chipuri nu numai o împart şi o mărginesc, ci o şi coboară de la starea luminoasă nehotărnicită în care se află prin fire, umbrind-o sau întunecând-o după sentimentele ce i le inspiră chipurile.

Căci ea are de la sine o putere naturală spre aceasta şi ca să se întoarcă, să se adune şi să se mişte spre sine, nereţinută de nimic altceva. Aceasta este starea minţii, care vine din harul dumnezeiesc.

Mintea nu e reţinută în întoarcerea ei spre sine, când în sine caută şi întâlneşte pe Dumnezeu, care e deasupra tuturor, şi care le cuprinde virtual pe toate. Dacă n-ar întâlni în sine nimic altceva decât pe sine, fie spre cele din lume, fie spre Dumnezeu, Cel transcendent. Spre Dumnezeu o atrage ca un magnet harul Lui, sau e fluviul Lui de iubire. Deci mintea e ajutată de har chiar în întoarcerea ei spre sine.

Zice despre asta Scărarul: «A fixa mintea e propriu numai Sfântului Duh».

Numai Duhul poate opri mintea din rătăcirile ei, căci El este Dumnezeu Cel ce vine în suflet cu o putere covârşitoare şi deschide minţii orizontul lui Dumnezeu Cel nesfârşit.

Deşi, ca putere a sufletului, mintea e mişcată şi stăpânită oarecum de acesta, dar ea este şi se numeşte  şi ochiul sufletului şi are o anumită putere naturală proprie, simplă şi neatârnată.

Mintea este o putere a sufletului, dar fiind ochiul sufletului, ea e pe de o parte mişcată de suflet, pe de alta nu se poate să nu se mişte, adică să nu se afle în exerciţiu actului de vedere.

De aceea, şi când se simte stând după fire în atârnare de suflet şi de puterile lui, este mintea în potenţă. De aici vine şi numirea de om sufletesc (I Corinteni 2, 14).

Chiar când mintea este ataşată numai de simţurile legate de lume şi nu le umple pe acestea de dragostea de Dumnezeu, ea rămâne totuşi minte, dar ca una ce e copleşită de simţurile psihice legate de trup, nu e actualizată ca minte. De aceea un astfel de om se numeşte «om sufletesc».

Dar când îşi reia vrednicia sa naturală, simplă şi esenţială, strălucirea neîmpărţită şi neatârnată şi stăpânirea de sine, sau se eliberează de alipirile şi mişcările trupeşti şi sufleteşti naturale, învrednicindu-se ca din minte în potenţă să devină minte în lucrare, sau înaintează la starea de om mai presus de fire şi duhovnicesc, atunci se întoarce statornic la sine în chip neabătut şi prin sine urcă nereţinută de nici o legătură, în întregime şi desăvârşit la înţelegerea lui Dumnezeu cea fără formă şi fără chip şi simplă.

Vasile cel Mare: „Mintea neîmprăştiată spre cele din afară şi nerevărsată prin simţuri spre lume se întoarce la sine, iar prin sine urcă la înţelegerea lui Dumnezeu, şi înconjurată şi inundată de frumuseţea luminii Acestuia, uită şi de sine însăşi”.

Pe de o parte această stare de “minte în lucrare” este starea naturală a ei, pe de alta ea este mai presus de fire. Este o balansare pe care o aflăm mereu la Sfinţii Părinţi. Ea e o stare mai presus de fire, întrucât înfăptuirea ei se împlineşte numai prin intrarea în ambianţa simplităţii nesfârşite a lui Dumnezeu, care redă şi minţii simplitatea ei, deschisă nesfârşirii dumnezeieşti, fiind umplută de aceasta. Întrucât fiinţa ei simplă se actualizează funcţional în întâlnirea cu Dumnezeu cel mai presus de fire, starea aceasta a minţii este pe de o parte naturală, pe de alta mai presus de fire. La fel, mişcările trupeşti şi sufleteşti, când covârşesc mintea sunt funcţional naturale, dar pe de altă parte ele îşi regăsesc fiinţa lor adevărată, sau naturală, când sunt covârşite de minte şi prin minte de energiile dumnezeieşti. Căci de-abia atunci îşi descoperă rostul pentru care au fost făcute, de medii de iradiere a Duhului dumnezeiesc. Toată gândirea aceasta despre minte este tributară filosofiei greceşti, dar ea devine creştină când mintea unificată, simplă, e înţeleasă ca subiect indefinit şi unitar, deschis Subiectului dumnezeiesc unitar şi infinit.

Astfel, mintea îşi redobândeşte şi-şi păstrează starea sa cea «după chipul» şi «după asemănarea», ca una ce e minte şi prin sine se uneşte şi intră în convieţuire, în chip înţelegător cu Dumnezeu. Iar aceasta e lucrarea, sau mişcarea în cerc, adică suirea din nou a minţii la ea şi prin ea cu Dumnezeu, cu mişcare care singură este cu adevărat nerătăcitoare şi fără greşeală, ca una ce e liberă de orice relaţie. Este o unire nemijlocită şi mai presus de înţelegere şi o vedere mai presus de vedere.

Mişcarea centrifugă ascendentă a minţii spre ea însăşi şi spre Dumnezeu, în acelaşi timp, realizează unirea ei tot mai strânsă cu ea şi cu Dumnezeu, având ca model acelaşi tip de mişcare a treptelor îngereşti în jurul lui Dumnezeu, descris de Dionisie Areopagitul. Cel ce se întoarce spre sine, se întoarce spre Dumnezeu şi viceversa. În nesfârşirea acestei mişcări circular-ascendente a minţii în jurul ei şi a lui Dumnezeu şi în unirea tot mai strânsă cu ea însăşi şi cu Dumnezeu, se arată din nou că mintea este făcută după «chipul lui Dumnezeu», având în unirea ei cu Dumnezeu o lucrare nesfârşită pe care niciodată nu isprăveşte să o înţeleagă, întrucât niciodată nu termină să se unească şi mai mult cu sine însăşi şi cu Dumnezeu. Omul îşi rămâne etern un abis apofatic, pentru că se afundă şi se îmbogăţeşte fără sfârşit în abisul apofatic al lui Dumnezeu. Dar acesta este un abis magnetic, care atrage mintea la o neînţelegere mereu mai sporită. Dar înţelegând şi văzând caracterul nesfârşit al acestui mister, înţelegerea ei este totodată mai presus de înţelegere şi vederea ei mai presus de vedere. Apoi nu trebuie uitat că mintea, adunându-se tot mai adânc în sine, se adună în mintea lui Hristos, care deşi e omenească, e a ipostasului dumnezeiesc, Cel ce gândeşte tot mai mult infinitul Său dumnezeiesc prin ea.

Dionisie Areopagitul: „Mişcarea sufletului este în cerc, ea e intrarea în sine însăşi de la cele din afară şi înfăşurarea unitară a puterilor lui înţelegătoare, ca într-un cerc oarecare, dăruind sufletului nerătăcirea şi întorcându-l de la cele multe din afară şi adunându-l întâi în el însuşi, apoi devenind unitar, unindu-l cu puterile lui unite în chip unitar. Şi, aşa ea conduce sufletul spre Cel frumos şi Acelaşi fără început şi fără sfârşit. Sufletul se mişcă în chip de spirală, întrucât e luminat de cunoştinţele dumnezeieşti potrivit cu el însuşi, nu înţelegător şi unitar, ci raţional şi în chip desfăşurat şi ca prin nişte lucrări amestecate şi care trec de la unele la altele.

Mişcarea sufletului este în spirală, căci suie mereu în jurul său şi a lui Dumnezeu, neintuind dintr-o dată toată esenţa sa şi a lui Dumnezeu, ci înaintând în chip raţional şi desfăşurat, dar şi prin experienţă tot mai sporită, în cunoştinţa de sine şi de Dumnezeu, prin îndreptarea spre realităţile create şi prin întoarcerea de la aceasta spre sine şi spre Dumnezeu, apropiindu-se tot mai mult de sine ca cel ce le cunoaşte şi spre Dumnezeu ca Cel ce e Creatorul şi susţinătorul lor.

Dar, are şi o mişcare în linie dreaptă, când nu intră în sine şi nu se mişcă într-o înţelegere unitară – căci aceasta e, cum am zis, mişcarea în cerc – ci, îndreptându-se spre cele din jurul lui şi de cele din afară, ca de nişte simple simboluri felurite şi înmulţite, urcă spre vederi simple şi unificate. (Dionisie Areopagitul)

Mişcarea sufletului în linie dreaptă se combină cu cea în cerc, făcând din ea. Căci întâi cunoaşte pe cele din afară, ca de la ele sufletul să se întoarcă spre sine , cel ce le cunoaşte şi spre Dumnezeu, Creatorul lor, descoperit prin sine însuşi, îmbogăţit prin cunoaşterea lucrurilor. Toată această cunoaştere şi unire poate fi discursivă şi intuitivă, sau prin experienţă.

Maxim Mărturisitorul: „Mintea dobândind unirea nemijlocită cu Dumnezeu, îşi odihneşte cu totul puterea naturală de a înţelege şi de a fi înţeleasă. Iar când desface această unire prin înţelegerea distinge cele de după Dumnezeu, taie unirea cea mai presus de unire, prin care, până ce este unită cu Dumnezeu, aflându-se mai presus de fire şi ajunsă la Dumnezeu prin împărtăşire, mută legea firii sale ca pe un munte nemişcat.”

Atunci mintea intră într-o lucrare discursivă, în luarea în considerare a unor idei parţiale în mod succesiv; ea iese din unirea cu subiectul dumnezeiesc ca Unul şi nesfârşit. Atunci mintea se mută din mişcarea de la un lucru la altul, care e mişcarea ei oarecum exclusivă, spre o mişcare întipărită ei de Dumnezeu mai presus de fire.

E o foarte interesantă explicare a cuvântului Mântuitorului: «De veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi spune muntelui acestuia, ridică-te şi te aruncă în mare, şi va fi vouă».

„Mintea curată prin unirea în jurul cauzei, a dobândit o relaţie mai presus de fire, prin care, dând odihnă mişcării, şi relaţiei ei naturale mult felurite faţă de cele de după cauză, odată ajunsă la sfârşitul negrăit, stăruie în chip necunoscut numai în tăcerea preafericită mai presus de înţelegere, pe care nu o poate arăta nicidecum cuvântul sau înţelegerea, ci numai experienţa prin împărtăşire a celor ce s-au învrednicit de trăirea lor mai presus de înţelegere. Iar semnul bine cunoscut şi pentru toţi vădit al acesteia, este nesimţirea şi dezlipirea totală a dispoziţiei sufletului faţă de veacul acesta”.

Această adunare a minţii în sine şi în Dumnezeu cel nesfârşit nu e o stare teoretică, ci o stare plină de afecţiune faţă de Dumnezeu şi o lipsă totală de interes şi de afecţiune faţă de cele ale lumii acesteia. Dumnezeu, ca izvorul iubirii nesfârşite faţă de om, provoacă în acesta o iubire faţă de El, care copleşeşte toate. E o stare de negrăit şi de aceea cel ce o experiază, preferă să trăiască în tăcere. Iar când începe să o descrie, exultă în cuvinte ale poeziei liturgice care ridică bunătăţile trăite peste orice mărginire. E o stare mai presus de cuvântul care exprimă trecerea de la un înţeles la altul, de la un lucru distinct la altul. E contemplarea întregului nesfârşit al subiectului, în special al Subiectului dumnezeiesc.

Dar, dacă mintea nu are conlucrarea sufletului spre aceasta, adică spre mişcarea ei neîncetată spre Dumnezeu, nu împlineşte şi nu lucrează de la sine lucrul său propriu, sau revenirea la sine însăşi şi urcuşul nereţinut de nimic spre înţelegerea lui Dumnezeu.

«Înţelegerea lui Dumnezeu» - înţelegere prin experienţă, prin cercare. De altfel, mintea fiind prin sine înţelegere, iar Dumnezeu, de asemenea, realitatea în care totul e dat spre a fi tot mai mult înţeles, sau ca o rezervă nesfârşită de inteligibilitate, şi în care deci nimic nu e prin fiinţă ininteligibil, sau întuneric opus luminii (cum e de exemplu patima), între experienţa şi înţelegerea Lui de către minte există o anumită coincidenţă. Pe lângă aceea Dumnezeu nu este numai o realitate care se lasă înţeleasă, ci şi una care înţelege ea nesfârşit mai mult decât înţelege omul şi ca atare susţine înţelegerea acestuia. Dar subiectul înţelegător, fiind la baza a ceea ce înţelege el şi a ceea ce lasă să fie înţeles, nu poate fi înţeles niciodată deplin. În mod special, în cazul raportului între minte şi Dumnezeu, înţelegerea Lui de către minte nu e o înţelegere ca aceea pe care o are mintea de la distanţă şi în care este multă închipuire subiectivă, întrucât e scăpată de sub presiunea realităţii imediate a ceea ce se cugetă. Dar dacă sufletul nu ajută mintea în această mişcare spre înţelegerea lui Dumnezeu, ci o trage în jos, spre a sluji mişcărilor lui spre lume şi poftelor trupului, mintea nu poate pune în lucrare tendinţa ei proprie de a cunoaşte prin înţelegere, sau prin experienţă curată pe Dumnezeu.

În acest caz, mintea, neputându-şi da rodul prin împreună lucrarea amândurora (minte şi suflet), ci unindu-se cu închipuirea (imaginaţia), cade într-o lucrare multifelurită şi se depărtează de Dumnezeu.

În filosofia modernă, care constă într-o analiză a cuvintelor, imaginile sunt socotite ca reprezentând o neputinţă de a surprinde şi exprima realitatea, ca nişte generalizări simpliste, aflătoare mult sub realitate. Părinţii ştiau de mult aceasta, când socoteau imaginile „năluciri”, sau când declarau că îngerii n-au imaginaţie, pentru că cunosc nemijlocit pe Dumnezeu, care e cu mult mai bogat decât orice putere a imaginaţiei de a-L închipui.

Nil Ascetul: „Luptă-te să ţii mintea în vremea rugăciunii surdă şi mută şi aşa vei putea să te rogi. Fericită este mintea care în vremea rugăciunii a dobândit o desăvârşită lipsă de formă.”

E bine să fie ţinută surdă la sunetele creaturilor şi mută pentru exprimarea lui Dumnezeu prin chipurile luate de la creaturilor mărginite, pentru a se simţi intens în faţa lui Dumnezeu şi a se ruga cu adevărat. Forma dă o mărginire minţii după ceea ce cunoaşte. Mintea care ia o formă dă şi lui Dumnezeu o formă, dar aceasta nu mai e Dumnezeu.

Sfântul Filotei: „Rar se pot afla cei ce se liniştesc cu cugetarea. Aceasta e propriu numai acelora care reuşesc să aibă, prin aceasta, pururi, în ei bucuria şi mângâierea dumnezeiască.”

Bucuria şi mângâierea dumnezeiască îi face pe aceia să nu umble cu mintea de la un lucru la altul, care toate sunt inferioare.

Sfântul Vasile cel Mare: „Rugăciunea curată este aceea care face limpede înţelegerea lui Dumnezeu în suflet. Iar aceasta este sălăşluirea lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă a avea, prin pomenire, pe Dumnezeu înrădăcinat în tine. Lucrul acesta se întâmplă când pomenirea neîncetată a Lui nu e întreruptă prin grijile pământeşti şi mintea nu e tulburată. De patimi neaşteptate, ci iubitorul de Dumnezeu, ferindu-se de toate, se refugiază în Dumnezeu şi rămâne adăpostit în El.”

Trebuie să ştim că, după Sfântul Maxim, „mintea nu poate să se facă nepătimaşă numai prin fapte, dacă nu se face părtaşă de multe şi felurite vederi (contemplaţii). Dar, după dumnezeiescul Nil, se întâmplă şi aceea că, chiar ajunsă nepătimaşă, mintea poate să nu se roage cu adevărat, ci să petreacă în felurime de gânduri şi să se afle departe de Dumnezeu. Căci zice cuviosul despre această stare:

·          Chiar dacă mintea se află deasupra vederii trupeşti, încă n-a văzut desăvârşit locul lui Dumnezeu căci se poate afla în cunoştinţa înţelesurilor şi să se potrivească cu felurimea ei.

Putem petrece chiar în cugetări despre Dumnezeu şi să nu fim în rugăciune. În acest caz Îl facem pe Dumnezeu obiect al gândirii şi nu trăim intensitatea prezenţei Lui ca un Tu direct, căruia ne adresăm, cerându-i mila, sau adresându-I mulţumire şi laudă. Prin aceasta nu vedem locul lui Dumnezeu, nu vedem locul ocupat de El, sau relaţia Lui nemijlocită cu noi. Oarecum Dumnezeu nu-i atunci pentru noi nicăieri. Nu localizăm în mod spiritual prezenţa Lui în faţa noastră.

·          Nu tot cel ce a dobândit nepătimirea, se şi roagă cu adevărat, căci se poate afla în înţelesuri simple şi poate fi împrăştiat în istoriile lor şi să fie departe de Dumnezeu.

·          Chiar când mintea zăboveşte în înţelesurile simple ale lucrurilor, încă n-a atins şi locul rugăciunii, căci poate să se afle în vederea lucrurilor şi să se ocupe cu raţiunile lor. Iar acestea, deşi sunt raţiuni simple, întrucât exprimă vederi ale lucrurilor, se întipăresc în minte şi o duc departe de Dumnezeu. (Nil Ascetul)

Mintea poate fi ocupată şi cu diferite înţelesuri curate ale lucrurilor. Ea este ocupată atunci şi de numele lucrurilor. Dar şi această preocupare o duce departe de Dumnezeu, chiar dacă ajunge să se despartă de raţiunile sau de cuvintele lucrurilor, înţelesurile lor pătimaşe, adică a le vedea în chip simplu, sau nepătimaş. Devenită astfel nepătimaşă, tot nu se află încă numaidecât în stare de rugăciune şi n-a ajuns la locul lui Dumnezeu. Dar cine n-a observat că oamenii pătimaşi, perverşi, au legat în mod statornic în cele mai multe dintre cuvintele lor înţelesuri pătimaşe? Cuvintele au devenit pentru ei „cu două înţelesuri” în sensul rău al cuvântului. Prin aceasta au şi limitat posibilităţile de descoperire a nesfârşitelor înţelesuri cuprinse în cuvinte.

 

·          Zice şi Scărarul: Cei a căror minte a învăţat să se roage cu adevărat, aceştia se află în chip propriu înaintea Domnului şi grăiesc înaintea Lui, ca cei ce grăiesc la urechea Împăratului. (Ioan Scărarul)

Rugăciunea e relaţia directă între cel ce se roagă şi Dumnezeu, ca între eu şi Tu. În ea e dată apropierea maximă între om şi Dumnezeu, ca între două persoane care se află în convorbire. Cel ce se roagă Îl simte pe Dumnezeu ascultându-i cererea ca să-i dea ceea ce Îi cere. Dar Îl simte pe Dumnezeu şi cerându-i la rândul Lui anumite fapte, anumite atitudini, sau judecându-l pentru anumite fapte şi atitudini necuvenite.

Din acestea şi din cele asemenea, poţi cunoaşte în chip exact deosebirea celor două stări şi neasemănarea ce rezultă din compararea lor, adică deosebirea dintre starea pe care o avem prin primire şi cea pe care o avem prin lucrarea noastră. Rodul celei dintâi sunt cercetările şi multele şi feluritele înţelegeri (explicări); lucrarea celei de a doua rugăciunea adevărată. Pe lângă aceasta, vedem că altceva este nepătimirea minţii şi altceva rugăciunea adevărată. Cel ce are rugăciunea adevărată, a dobândit, după Sfinţi, numaidecât şi mintea pătimaşă. Dar cel ce are mintea nepătimaşă, nu a putut dobândi numaidecât şi rugăciunea adevărată.

Despre închipuirile şi întipăririle minţii, despre semnele amăgirii şi ale adevărului.

Când te linişteşti şi voieşti să fii singur cu Dumnezeu singur, să nu primeşti niciodată orice ai vedea, fie că e sensibil, fie că e inteligibil (cunoscut cu mintea), fie dinăuntru, fie din afară, fie că s-ar da drept chip al lui Hristos, fie al unui înger, fie figură de sfânt, fie chip de lumină ce se năluceşte în minte, ci rămâi neîncrezător şa greoi în primirea acestei arătări, chiar dacă este bună, înainte de întrebarea celor cercaţi. Căci aceasta e de cel mai mare folos şi lucrul cel mai iubit şi mai primit de Dumnezeu.

Ţine-ţi mintea pururi necolorată, fără cantitate.

Lucrurile colorate proiectează culori în minte, cele cu o formă, îşi proiectează forma, cele cu calităţi (dulci, moi) îşi proiectează calitatea, cele grele sau uşoare, greutatea sau uşurătatea lor. Toate definesc mintea în funcţie de ele, sau o mărginesc, ne mai lăsându-i putinţa să sesizeze cu indefinitul ei infinitatea lui Dumnezeu.

Fii cu luare aminte numai la cuvintele rugăciunii şi le cercetează şi le cugetă înăuntru mişcării inimii, după Scărarul care zice:

·          Începutul rugăciunii constă în alungarea gândurilor de momeală încă de la începuturile lor printr-un singur gând; mijlocul ei în a fi cugetarea numai în cele spuse; iar la sfârşitul ei, răpirea minţii la Domnul. (Ioan Scărarul)

·          Rugăciunea cea mai înaltă a celor desăvârşiţi este o oarecare răpire a minţii şi un oarecare extaz deplin din simţire. În vremea aceasta «Duhul se roagă cu suspine negrăite» (Romani 8, 26) lui Dumnezeu, care vedea starea inimii desfăşurată ca o carte scrisă ce-şi arată voia ei prin cuvinte fără sunet. Aşa a fost răpit Pavel până la al treilea cer, neştiind «de era în trup sau în afară de trup» (II Corinteni 12, 2). Aşa urcând Petru la darul rugăciunii, a primit vederea pânzăturii (Fapte 10, 11-16). A doua rugăciune, după cea dintâi, constă în a spune cuvintele, mintea urmărindu-le cu străpungerea inimii şi ştiind cui îi înalţă cererea. Iar dacă rugăciunea e întreruptă şi amestecată cu griji trupeşti, ea s-a depărtat de la starea celui ce se roagă. (Nil Ascetul)

Extazul din simţire este ieşirea din planul sensibil cunoscut cu simţurile. Dar e şi o ieşire din orice fel de înţelesuri. Aceasta este rugăciunea cea mai înaltă. Cea de mai jos de ea e însoţită de o gândire la înţelesul cuvintelor rugăciunii, desigur o gândire plină de emoţie, existenţială. Dar e de un grad mai înalt rugăciunea în care sufletul nu se mai gândeşte la faptele şi la însuşirile lui Dumnezeu exprimate prin rugăciune, ci la El însuşi.

Rămâi deci în acestea şi nu primi celelalte, până ce ajungi la pacea din partea patimilor şi până ce poţi să întrebi, precum s-a spus, pe cei cercaţi. Acestea şi cele asemenea acestora, pe care le-am spus până acum, sunt semnele amăgirii. Dar ia seama care sunt şi semnele adevărului. Semnele adevărului şi ale bunului şi de viaţă făcătorului Duh sunt iubirea, bucuria, pacea, îndelungă răbdare, blândeţea, bunătatea, credinţa, înfrânarea şi celelalte, după cum zice dumnezeiescul Apostol. Mai spune apoi acesta: «Ca fiii luminii să umblaţi, căci roada Duhului este întru toată bunătatea, dreptatea şi adevărul» (Efeseni 5, 8, 9). Dimpotrivă, a înşelăciunii, e tot ce e contrar.

În ce priveşte cărarea neînşelătoare a mântuirii, multe sunt căile ce duc la viaţă şi multe la moarte. Ai o cale ce duce la viaţă în păzirea poruncilor lui Hristos, în aceste porunci vei afla toată felurimea virtuţilor, îndeosebi acestea trei: smerenia, iubirea şi mila. Fără de acestea nimeni nu va vedea pe Domnul (Evrei 12, 24). Armele de nebiruit împotriva diavolului, pe care Sfânta Treime ni le-a dăruit nouă sunt acestea trei: smerenia, iubirea şi mila, la care nici nu poate măcar privi toată tabăra dracilor căci nu există la ei nici urmă de smerenie. Aceştia din pricina mândriei au fost închişi în întuneric şi li s-a gătit lor focul veşnic. Unde este la aceştia umbra de dragoste sau de milă, odată ce au jurat neamului omenesc duşmănie neîmpăcată şi nu încetează să-l războiască pururi? Să ne îmbrăcăm, deci, în aceste haine, căci cel ce le poartă pe acestea nu poate fi rănit de vrăjmaşi.

Toate cele trei virtuţi: smerenia, iubirea, mila sunt în fond virtuţi de zidire ale comuniunii între oameni şi de unire cu Dumnezeu, sau virtuţi unificatoare. Smerenia implică respect pentru alţii şi lasă loc lor şi Celui ce vrea să-i ţină pe toţi în unitatea iubirii cu Sine şi între ei. Iubirea e pornire pozitivă de îmbrăţişare a Lui şi a celorlalţi. Iar mila ridică exterior şi interior pe cel căzut la nivelul celui milos. Demonii, prin mândria, ura şi neîndurarea lor, nu voiesc să ştie decât de ei. Aceştia nu recunosc măreaţa realitate de taină a lui Dumnezeu şi a celorlalţi. Iar prin aceasta sunt închişi în întuneric. Trăiesc în fantasmagoria că ei sunt în sărăcia şi realitatea redusă la ei înşişi, singurii existenţi. Iar posedaţi de ei, ajung să considere toată realitatea ca iremediabil destrămată, absurdă, fantasmagorică. Căci cel ce nu vede taina altora, nu o vede nici pe a sa; totul se goleşte în adâncime, totul devine fără sens, absurd.

Această frânghie întreită, pe care a ţesut-o şi a împletit-o Sfânta Treime, vedem că e şi una şi întreită: e întreită prin uniri, iar de voieşti şi prin ipostasuri; dar e una prin putere şi lucrare şi prin apropierea de Dumnezeu, prin consimţirea cu El şi prin familiaritatea cu El. dar despre ele a spus Stăpânul: «Jugul Meu este blând şi sarcina Mea uşoară» (Matei 11, 30); iar ucenicul iubit a spus că «poruncile Lui nu sunt grele», şi iarăşi zice: «De aceea, sufletul unit cu Dumnezeu prin curăţia vieţii, prin paza poruncilor şi a acestor trei arme, care sunt însuşi Dumnezeu prin lucrare sau prin smerenie, milă şi dragoste.

Cele trei virtuţi îşi au izvorul în Sfânta Treime, mai bine zis în smerenia, iubirea şi mila faţă de oameni, care din Sfânta Treime s-au vărsat în Hristos-Omul şi prin El în toţi cei ce se deschid Lui. În Dumnezeu însuşi, ca iubire, e implicată virtualitatea coborârii, arătată în coborârea (chenoza) lui Hristos. Cine nu se poate coborî, nu iubeşte, acela de fapt nu se înalţă (progresează). Un Dumnezeu care nu s-ar putea coborî, n-ar mai fi un Dumnezeu personal. Cele trei însuşiri sunt atât de minunate că fac pe omul care le primeşte dumnezeu după lucrare. Generozitatea lor îşi are izvorul în puterea nesfârşită de viaţă şi de iubire a lui Dumnezeu şi sunt semnul unirii celui ce le are cu Dumnezeu, ca izvor al lor.

Trecând peste doimea materială şi ridicându-se peste culmea legii (Romani 13, 10), adică peste iubire, s-a unit cu Treimea de viaţă începătoare, întâlnind-o în chip nemijlocit şi primind prin lumină lumina şi bucurându-se de o bucurie neurmată de altceva şi veşnică.

Despre mângâierea dumnezeiască şi cea prefăcută

Când mintea noastră începe să simtă mângâierea Sfântului Duh, atunci şi satana mângâie sufletul printr-o simţire părută dulce, în timpul liniştirilor de noapte, când cineva e prins de picoteala unui somn cât de subţire. Dacă, însă, mintea se va afla ţinând în amintire cu mare căldură numele sfânt al Domnului Iisus şi se va folosi de acest sfânt şi slăvit nume ca de o armă împotriva înşelăciunii, vicleanul amăgitor se retrage, dar se pregăteşte de un război întemeiat împotriva sufletului. Prin aceasta mintea, cunoscând întocmai înşelăciunea vicleanului, înaintează şi mai mult în experienţa deosebirii (discernământului). Mângâierea cea bună se iveşte în starea de veghe a trupului sau şi când e pe cale să fie prins de somn, dacă cineva, prin pomenirea fierbinte a lui Dumnezeu, s-a lipit de El cu iubirea sa. Dar cea amăgitoare vine când nevoitorul cade într-o picoteală subţire, aflându-se numai pe jumătate în pomenirea lui Dumnezeu.

Este mai bine să doarmă adânc cineva cu pomenirea fierbinte a lui Dumnezeu, decât să picotească în pomenirea întreruptă a Lui. Starea aceasta de coşmar e o stare mai expusă falselor mângâieri ale satanei căci în ea simţurile ies de sub controlul minţii şi nu şi-au oprit cu totul activitatea, ca în somnul adânc.

Cea dintâi, ca una ce e de la Dumnezeu, voieşte să atragă în chip vădit sufletele nevoitorilor pentru evlavia lor prin multa revărsare a sufletului spre iubire.

A doua, care obişnuieşte să lovească sufletul cu vântul înşelăciunii, încearcă să fure, prin somnul trupului, experienţa simţirii minţii sănătoase, mai ales când se leneveşte în pomenirea lui Dumnezeu. Dacă, deci, mintea se va afla, cum am spus, în pomenirea statornică a Domnului Iisus Hristos, alungă adierea aceea de dulceaţă părută a vrăjmaşului şi porneşte cu bucurie la răzbgi împotriva lui, având ca a doua armă destoinică, pe lângă har, cele de laudă ale experienţei.

Dacă sufletul se aprinde, printr-o mişcare neîndoielnică şi lipsită de năluciri, de dragostea lui Dumnezeu, atrăgând, oarecum, şi trupul în adâncul acelei iubiri negrăite, fie că acesta veghează, fie că cuprins de somn, în vreme ce se află sub lucrarea sfântului har, sufletul necugetând atunci la nimic altceva decât numai la aceea spre care e mişcat, trebuie să ştie că lucrarea e  a Sfântului Duh.

Dacă trupul veghează deplin în timp ce sufletul pomeneşte neîncetat numele lui Iisus, sau cade în somn adânc, în vreme ce sufletul pomeneşte acest nume, să se ştie că se află şi el sub lucrarea Duhului şi e atras şi el în adâncul iubirii lui Dumnezeu, nefiind tulburat de nici o ispită.

Bucurându-se sufletul întreg de această dulceaţă negrăită, nu mai poate cugeta la nimic, deoarece atunci se veseleşte de o bucurie neobosită. Dar dacă mintea e atinsă de o îndoială oarecare sau de vreun gând întinat, în vremea cât se află sub această lucrare, chiar dacă se foloseşte de sfântul nume spre apărarea de rău şi nu, mai curând, spre iubirea de Dumnezeu singur, trebuie să înţeleagă că acea mângâiere cu chip de bucurie este de la amăgitorul. Această bucurie este cu totul lipsită de linişte şi de rânduială, deoarece vrăjmaşul voieşte să facă sufletul să desfrâneze. Căci când vede mintea că se mândreşte cu experienţa simţirii ei, atrage sufletul cu unele mângâieri părute bune, pentru ca învăluindu-l cu moleşeala aceea şi într-o dulceaţă mustoasă, să-a rămână necunoscută amestecarea vicleană. Din aceasta vom cunoaşte Duhul adevărului şi duhul înşelăciunii (I Ioan 4, 6). Desigur, e cu neputinţă să guste cineva cu simţirea bunătatea dumnezeiască, sau să cunoască în chip simţit ispita şi amărăciunea dracilor, dacă nu e încredinţat că harul s-a sălăşluit în adâncul minţii, iar duhurile viclene se ţin în jurul mădularelor inimii. Dar, acest lucru, dracii nu voiesc niciodată să fie crezut de oameni, ca nu cumva mintea ştiind aceasta în chip sigur, să folosească împotriva lor arma pomenirii lui Dumnezeu. Acum ai despre acestea destule şi îţi sunt de ajuns «căci dincolo de Cadix nu se poate trece», şi «dacă ai aflat miere, mănâncă puţin, pentru ca nu cumva, săturându-te, să o verşi» (Pilde 25, 16)

Prima condiţie pentru experienţa harului şi a ispitelor demonice este credinţa. Cine nu crede, are simţirea cu totul tocită faţă de aceste realităţi, căci bucuria harului vine din chemarea numelui lui Iisus, bazată pe credinţă, şi tot din credinţă îşi dă seama că stările de dezordine sunt în parte în fiinţa sa şi în parte din lucrările unor agenţi conştienţi de dincolo de om.

Cel ce voieşte să se liniştească cum se cuvine trebuie să fie neapărat blând cu inima.

E vremea acum, fiule, să afli şi aceasta înaintea altora şi după altele că, precum cel ce voieşte să înveţe să tragă bine cu arcul, nu întinde arcul fără semn, aşa cel ce voieşte să înveţe să se liniştească, trebuie să aibă ca semn, să fie pururi blând cu inima. Căci zice sfântul Isidor: „Nu ajunge să te nevoieşti pentru virtute, ci trebuie să fii cu măsură în nevoinţă. Dacă străduindu-ne în lupta pentru virtute, o purtăm cu o inimă tulburată, aceasta nu e nimic altceva decât a voi să dobândim mântuirea, dar a nu voi să facem cele ce ajută la mântuire”.

·      Dar încă înainte Proorocul David a spus: «Călăuzi-va pe cei blânzi la judecată; învăţa-va pe cei blânzi căile Sale» (Psalmi 24, 9);

·      Iar Sirah zice: «Celor blânzi li se descoperă tainele» (22, 7);

·      În sfârşit Preadulcele Iisus zice: «Învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre» (Matei 11, 29);

·      Spre cine voi căuta, dacă nu spre cel blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. (Matei 11, 29);

·      Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul. (Matei 5, 5), adică inima, care face ca o sămânţă să rodească har în treizeci, şaizeci şi o sută (Marcu 4, 20), după cum este în ceata începătorilor, a celor de mijloc sau a celor desăvârşiţi.

Unul ca acesta nu tulbură şi nu se tulbură pentru nimic, decât pentru cuvântul evlaviei!

Dobândirea blândeţii şi despre cele trei puteri ale sufletului (mânia, pofta şi cugetarea).

Blândeţea o poţi dobândi uşor, dacă îţi întorci sufletul de la toate şi îl mişti spre iubire şi taci cât mai mult, hrănindu-te cu măsură şi rugându-te pururi, aşa cum s-a spus de către Sfinţii Părinţi:

·      Frânează iuţimea sufletului cu iubirea, veştejeşte pofta lui cu înfrânarea şi înaripează cugetarea lui cu rugăciunea; astfel lumina minţii nu se va întuneca niciodată. (Maxim Mărturisitorul)

·      Frânarea iuţimii se face prin tăcerea la vremea cuvenită; frânarea poftei neraţionale, prin hrana cu măsură; frânarea gândurilor fără rânduială, prin rugăciunea într-un singur gând. (neaflat)

·      Trei sunt virtuţile care aduc minţii lumină totdeauna: a nu vedea răutatea vreunui om, a răbda netulburat cele ce vin asupra noastră, şi a face bine celor ce ne fac rău. Aceste trei virtuţi nasc alte trei mai mari decât ele; astfel a nu vedea răutatea vreunui om, naşte iubirea; a răbda fără tulburare cele ce vin asupra noastră, naşte blândeţea; iar a face bine celor ce ne fac rău, ne agoniseşte pacea. (Maxim Mărturisitorul)

·      Trei sunt stările morale mai generale ale monahilor: cea dintâi constă în a nu păcătui cu lucrarea, a doua, în a nu lăsa să zăbovească în suflet gândurile pătimaşe, şi a treia, în a privi cu mintea fără patimă chipurile femeilor şi a celor ce ne supără. (Maxim Mărturisitorul)

Dacă ţi s-a întâmplat să te tulburi, sau să aluneci într-o cădere şi să te abaţi de la ce se cuvine, trebuie să te împaci repede cu cel ce te-a supărat sau şi cu cel supărat pe tine şi să te pocăieşti din suflet şi să plângi şi să verşi lacrimi şi să te mustri pe tine însuţi. Şi aşa, să agoniseşti luarea aminte pentru viitor şi să te întăreşti cu înţelepciune precum învaţă Domnul Iisus:

·      De aduci darul tău la altar şi acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă acolo darul tău înaintea altarului şi mergi de te împacă cu fratele tău şi apoi venind adu darul tău. (Matei 5, 23-24)

·      Toată amărăciunea, iuţimea, mâfia şi strigarea împreună cu toată răutatea, să înceteze între voi. Faceţi-vă unii altora buni, îndurători, dăruindu-vă unii altora precum şi Dumnezeu în Hristos s-a dăruit nouă. (Efeseni 4, 31-32)

·      Mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi; soarele să nu apună peste mânia voastră. (Efeseni 4, 25)

·      Nu vă faceţi voi înşivă dreptate, iubiţilor, ci lăsaţi loc mâniei lui Dumnezeu. (Romani 12, 29)

·      Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele. (Romani 12, 21)

Despre alunecare şi pocăinţă

·      Să nu ne întristăm când alunecăm în greşeală, ci când stăruim în ea. Căci alunecarea se întâmplă uneori chiar şi celor desăvârşiţi, dar stăruirea în ea este moarte deplină. Întristarea cu care ne întristăm pentru alunecările noastre ni se socoteşte în locul unei lucrări curate din har. Dar cel ce alunecă a doua oară în nădejdea că se va pocăi, se poartă cu Dumnezeu cu viclenie. Acestuia îi vine moartea pe neştiute şi nu apucă timpul în care-şi pune nădejdea să împlinească faptele virtuţii. (Isaac Sirul)

·      Trebuie să cunoaştem în tot ceasul că în cele douăzeci şi patru de ore ale nopţii şi ale zilei, avem nevoie de pocăinţă, iar înţelesul numelui de pocăinţă acesta este: cerere întinsă în tot ceasul, rugăciune plină de zdrobire pentru iertarea celor trecute, care să ne apropie de Dumnezeu; şi întristare care să ne păzească în cele viitoare.

·      Pocăinţa s-a dat oamenilor ca har după har, căci pocăinţa este o doua naştere, naştere din Dumnezeu şi după arvuna primită din credinţă primind darul Lui prin pocăinţă. pocăinţa este uşa milei, ce se deschide celor ce o caută cu dinadinsul. Prin această uşă intrăm la mila dumnezeiască şi fără această intrare nu vom afla milă.

De-abia prin pocăinţă ne însuşim activ şi adânc lucrarea harului, devenim conştienţi, printr-o simţire dureroasă, de păcătoşenia noastră pe care Dumnezeu ne-a iertat-o şi ne-o iartă continuu; simţim trebuinţa milei Lui faţă de noi şi venirea ei la noi.

«Pentru că toţi au păcătuit, după dumnezeiasca Scriptură, îndreptându-se în dar prin harul Lui» (Romani 3, 24). Pocăinţa este harul al doilea şi el se naşte în inimă din credanţă şi din frică, iar frica este toiagul părintesc, care ne călăuzeşte pe noi până ce vom ajunge la raiul duhovnicesc. Şi când vom ajunge acolo, ne lasă şi se depărtează, căci raiul este iubirea lui Dumnezeu, în care se află dulceaţa tuturor fericirilor. (Isaac Sirul)

·      Precum nu e cu putinţă a trece marea fără o corabie sau o luntre, aşa nu poate străbate cineva spre iubire fără frică. Marea acoperită de aburi săraţi, aşezată între noi şi raiul gândit cu mintea, o putem trece cu corabia pocăinţei, care are ca vâslaşi frica. Dacă vâslaşii aceştia ai fricii nu cârmuiesc corabia pocăinţei, prin care străbate marea lumii acesteia spre Dumnezeu, ne scufundăm în marea acoperită cu aburi săraţi. (Isaac Sirul)

·      Pocăinţa este corabia, frica e cârmaciul ei, iubirea e limanul dumnezeiesc. Frica ne aşează deci în corabia pocăinţei şi ne trece peste marea vieţii acoperită cu aburi săraţi spre limanul dumnezeiesc, care este iubirea, călăuzindu-ne spre Cel spre care străbat toţi cei ce se ostenesc şi sunt împovăraţi (Matei 11, 28), prin pocăinţă. Căci când ajungem la iubire, am ajuns la Dumnezeu şi drumul nostru s-a sfârşit şi am străbătut la ostrovul care e dincolo de lume, unde e Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. (Isaac Sirul)

Despre plânsul cel după Dumnezeu, zice Mântuitorul: «Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia» (Matei 5, 4), şi despre lacrimi, acelaşi cuvios Isaac scrie:

·      Lacrimile ce însoţesc rugăciunea sunt semnul milei lui Dumnezeu, de care s-a învrednicit sufletul în pocăinţă şi ale faptului că a fost primit şi a început să intre prin lacrimi în câmpul curăţiei. Căci de nu se vor depărta gândurile de la cele trecătoare şi nu se vor arunca de la ele nădejdea în lume şi nu se va mişca în ele dispreţuirea de sine şi nu vor începe să pregătească merindea cea bună pentru ieşirea sufletului şi nu vor începe să se mişte în suflet gândurile la cele ce sunt acolo, ochii nu vor putea să lăcrimeze. Căci lacrimile izvorăsc din cugetarea curată şi neîmprăştiată, din meditarea îndelungată, neîfcetată şi neabătută, din amintirea oricărui păcat subţire ce s-a ivit în minte şi întristează inima cu amintirea lui. Din acestea se înmulţesc lacrimile şi sporesc tot mai mult. (Isaac Sirul)

Lacrimile sunt semnul pocăinţei adânci a omului, dar şi al mângâierii ce o simte că Dumnezeu se milostiveşte de pocăinţa lui şi-l iartă. În general omul nu poate plânge de la sine, decât de ciuda nesocotirilor, a jignirilor, nenorocirilor, sau a unor împrejurări favorabile, deci din motive de egoism. Dar plânsul mângâietor se naşte în el din mila sinceră a altuia pentru el; cu atât mai mult din mila lui Dumnezeu.

În starea de pocăinţă prelungită a sufletului se iveşte în minte amintirea celor mai subţiri păcate şi a gândurilor de păcate, la care altădată nu ne-am gândit. Pânza ce se aşează peste conştiinţa noastră sumară de fiecare zi şi peste trecutul nostru adunat în noi şi ţinut într-o stare de inconştienţă, devine tot mai transparentă şi vedem tot mai clar în această cămară toate firele de murdărie ce s-au adunat. Pe lângă aceasta, chiar în vremea pocăinţei pot apărea în noi gânduri subţiri de păcat: de mândrie, de mulţumire că ne pocăim, de ţinere la ceva din lume, de slăbire a gândului la Dumnezeu. Pocăinţa este astfel o luptă prin care ne surprindem cele mai mici amănunte impure din noi, puterea cea mai mare de introspecţie, pentru că este susţinută de emoţia fricii de judecata lui Dumnezeu şi a iubirii de Dumnezeu.

Iar Scărarul zice:

·      Precum focul topeşte trestia, aşa lacrima curăţă toată pata văzută şi gândită.

·      Să ne străduim pentru lacrimile curate şi neviclene, gândind la moartea noastră, căci nu este în acestea înşelare sau părere de sine, ci mai degrabă curăţire şi înaintare în iubirea de Dumnezeu şi spălare de păcate şi nepătimire.

·      Nu crede izvoarelor tale (de lacrimi) înainte de curăţirea desăvârşită; căci nu are credinţă vinul trecut de curând din teascuri în butoaie.

·      Lacrimile din frica de Dumnezeu, au în ele înseşi paza lor de păcat, dar cele ale iubirii înainte de iubirea desăvârşită, poate sunt uşor de furat din fii, dacă focul pomenirii neîncetate a lui Dumnezeu nu arde puternic în inimă în vremea lucrării lor. Şi e lucru de mirare, cum lacrima cea mai smerită e cea mai sigură la vremea ei.

Lacrimile din frica de Dumnezeu nu sunt atât de vrednice de laudă, ca cele din iubirea faţă de El. dar cele din urmă pot fi furate mai uşor decât cele dintâi, până când iubirea nu e desăvârşită. În acest sens, lacrimile mai puţin vrednice de laudă, din frică, sunt mai sigure decât cele vrednice de laudă iubirii. Iubirea e un lucru înalt şi de aceea nu poate fi dobândită atât de repede în deplinătatea ei. Să nu ne socotim de aceea ajunşi la starea de iubire prea repede, ci să ne socotim mai degrabă cât mai mult în starea celor ce au motive de frică din pricina necurăţirii depline de păcate.

·      Lacrima pentru moarte naşte frica; iar când frica naşte lipsa de frică, se arată bucuria. Când bucuria ajunge necuprinsă, răsare floarea cuvioasei iubiri.

Despre ocărârea de sine, zice marele Antonie: „Aceasta este marea lucrare a omului, să ţină greşeala lui asupra sa înaintea lui Dumnezeu şi să aştepte ispita până la răsuflarea din urmă”, iar alt sfânt părinte, fiind întrebat ce a aflat mai de preţ din toate virtuţile, a răspuns: „Să te ocărăşti pe tine însuţi în toate”. Acest lucru lăudându-l şi cel ce întrebase, a zis: „Cu adevărat, altă cale afară de asta nu este!”

A ţine greşeala pe umerii săi în faţa lui Dumnezeu, este a o mărturisi continuu şi a nu înceta niciodată a se pocăi pentru ea. E contrar la ceea ce a făcut Adam, căutând să se ascundă şi să pună vina pentru greşeala sa pe Eva. De greşeală nu scapă omul prin sine, ascunzând-o, ci atrăgând mila lui Dumnezeu asupra sa, prin mărturisirea păcatului. Ascunderea e un vicleşug, deci un adaos de păcat. Şi ea de fapt nu reuşeşte să ascundă păcatul, ci îl face şi mai transparent prin viclenie.

Dar a zis şi avva Pimen: „Toate virtuţile au intrat în lumea aceasta cu suspin; scoate o virtute şi fără ea cu greu va sta omul”. Care este aceasta?, l-au întrebat unii, iar el a răspuns: „Ca omul să se ocărască pururi pe sine însuşi, căci cel ce se ocărăşte pe sine, orice i s-ar întâmpla, fie pagubă, fie necinstire, fie orice necaz, se socoteşte de mai înainte vrednic de ea şi niciodată nu se tulbură”.

Despre luarea aminte şi paza cea înţeleaptă.

Despre aceasta spune Apostolul: «Vedeţi cum umblaţi cu grijă, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca nişte înţelepţi, răscumpărând vremea, că zilele sunt rele». (Efeseni 5, 16).

Sfântul Isaac scrie: O, înţelepciune, cât de minunată eşti şi cum vezi de mai înainte toate, de departe! Fericit cel ce te-a aflat pe tine. Acela s-a eliberat de nepăsarea tinereţii. Dacă cineva cumpără cu un preţ, sau cu o grijă mică doctoria de patimi mari, bine face, căci aceasta este adevărata filozofie, ca cineva, şi în cele mai mici ce se fac de către el, să vegheze pururi. Acela şi-adună sieşi odihnă mare, şi nu adoarme, ca să nu i se întâmple prea potrivnic, ci taie pricinile dinainte de vreme. El suferă pentru lucrurile mici o durere mică, înlăturând prin ea pe cea mare şi luându-i înainte. De aceea, zice înţeleptul: «Fă-te veghetor şi treaz pentru viaţa ta, căci somnul cugetării este o rudenie şi un chip al morţii adevărate».

Acest text scoate în relief însuşirea înţelepciunii de a fi o asigurare a unui bun viitor şi de a avea în felul acesta un caracter profetic. Omul înţelept ştie viitorul semenului bun şi rău, cum nu ştie cel neînţelept, care se mişcă spre viitor ca un orb.

„Celui ce e greoi în cele mici ale lui, nu-l crede că va fi cum se cuvine în cele mari”. (Vasile cel Mare)

Despre ispită şi retragerea lui Dumnezeu pentru îndreptare.

Ispita e, fie din îngăduinţa sau din retragerea lui Dumnezeu pentru îndreptarea noastră, fie din părăsirea din partea lui Dumnezeu care se întoarce de la cineva. Pentru ce? Ca mintea să nu se mândrească pentru binele ce l-a aflat, ci, războită şi certată, să sporească pururi în smerenie. Aceasta este singura prin care nu numai că-i biruie pe cei ce o războiesc cu mândrie, ci se şi învredniceşte de daruri necontenit mai mari, înaintând pe cât e cu putinţă firii omeneşti, măcar că e legată cu lanţuri de nedesfăcut şi apăsată de povara trupului, spre desăvârşirea şi nepătimirea cea după Hristos.

Sfântul Diadoh spune despre aceasta:

·      Domnul însuşi zice că satana a căzut ca un fulger din ceruri, ca să nu privească cel cu chip desfigurat la locaşurile sfinţilor îngeri.

Cel fără chip, cel desfigurat, cel cu chip urât. Nici satana ca creatură nu poate lepăda chipul ce i s-a dat de Dumnezeu, dar acest chip e strâmbat, desfigurat, purtând în el trăsăturile vicleniei, sau al multor feluri de păcate. Acest chip desfigurat arată în acelaşi timp cum trebuia să fie cel desfigurat şi ce a ajuns prin răutate. E ceva înspăimântător şi totodată demn de milă în el. satana a rămas spirit înţelegător şi înzestrat cu raţiune, dar ce perversă e inteligenţa lui şi ce sucită-i este raţiunea!

Cum deci, cel ce nu se învredniceşte de părtăşie cu slujitorii cei buni, poate avea ca locaş comun cu Dumnezeu mintea omenească? Ei vor zice că aceasta se întâmplă prin îngăduirea (retragerea) dumnezeiască, şi mai mult nimic nu vor zice. Dar retragerea pentru îndreptare nu lipseşte nicidecum sufletul de lumina dumnezeiască, ci, de multe ori harul numai îşi ascunde minţii prezenţa lui, ca să împingă sufletul, prin amărăciunea pricinuită de demoni, să ceară cu toată frica şi cu multă smerenie ajutor de la Dumnezeu, cunoscând treptat-treptat, răutatea duşmanului său. E la fel cu o mamă care-şi depărtează puţin de la piept pruncul care nu respectă rânduielile alăptatului, pentru ca speriat de feţele străine sau ameninţătoare ale unor oameni sau animale din jur, să se întoarcă cu multă frică şi cu lacrimi la sânul mamei. Iar retragerea lui Dumnezeu din motiv de întoarcere la om, predă, oarecum legat demonilor sufletul care nu voieşte să-L aibă pe Dumnezeu. Dar noi nu suntem fiii respingerii (pierzării, Evrei 10, 39), să ne ferească Dumnezeu, ci credem că suntem prunci adevăraţi ai harului lui Dumnezeu, alăptaţi prin mici retrageri şi dese mângâieri de la El, pentru ca, prin bunătatea lui Dumnezeu, să ajungem la bărbatul desăvârşit, la măsura vârstei lui Hristos. (Diadoh al Foticeii)

·      Retragerea spre îndreptare aduce întristare multă, smerenie şi o deznădejde măsurată sufletului, ca partea lui iubitoare de slavă şi de dorinţa de a se impune altora să vină, după cuviinţă, la smerenie. Ea aduce, deci, îndată, inimii frica lui Dumnezeu, lacrimi de mărturisire şi dorinţă de multă tăcere.

Acestea sunt roadele pozitive ale retragerii pedagogice, sau ale ascunderii prezenţei lui Dumnezeu, fără plecarea din suflet. Unde nu sunt aceste roade, Dumnezeu a părăsit sufletul pentru că acesta s-a întors de la El. mântuirea nu e adusă de un Dumnezeu prezent, dar nelucrător; nu e adusă în chip magic, fără ca El să-şi arate puterea transformatoare asupra omului în faptele şi simţirile lui de om nou. Astfel retragerea pedagogică a lui Dumnezeu e numai într-un anumit sens retragere; în alt sens, Dumnezeu rămâne prezent şi chiar lucrător, dar lucrarea Lui se arată în altfel de roade: în frica de osândă, în întristarea pentru păcate, în pocăinţă. Dumnezeu se vede prin ele ca un factor ascuns, dar eficient. Sufletul îl simte pe de o parte prezent, pe de alta retras, din nemulţumire pentru păcatele lui şi conducându-l prin aceste alte stări şi simţiri spre mântuire.

Retragerea pricinuită de întoarcerea lui Dumnezeu de la suflet, îngăduie ca sufletul să se umple de deznădejde, de necredinţă, de mânie şi de îngâmfare. Trebuie să avem deci experienţa ambelor retrageri ale lui Dumnezeu şi să ne apropiem de El potrivit cu felul fiecăreia. În cazul celei dintâi suntem datori să aducem mulţumire lui Dumnezeu ca Celui ce a pedepsit mândria cunoştinţei noastre cu retragerea spre mângâiere, pentru ca să ne înveţe, ca un Părinte bun, deosebirea între virtute şi păcat. În cazul celei de a doua, trebuie să-I aducem mărturisirea neîncetată a păcatelor, lacrimi nelipsite şi o retragere şi mai mare de la cele rele pentru ca, astfel, prin sporirea ostenelilor, să putem îndupleca pe Dumnezeu să caute, ca mai înainte, la inimile noastre.

Trebuie ştiut însă, că atunci când începe lupta între suflet şi satana printr-o ciocnire esenţială, din îngăduinţa lui Dumnezeu, spre îndreptare, harul se ascunde, cum am spus mai înainte, dar ajută în chip neştiut sufletul, ca să arate vrăjmaşilor lui că biruinţa este numai a sufletului. (Diadoh al Foticeii)

·      Sfântul Isaac Sirul zice: Nu e cu putinţă omului să se înţelepţească fără ispitele din îngăduinţă (prin îngăduirea lor de către Dumnezeu) în războaiele duhovniceşti şi să cunoască pe Purtătorul lui de grijă, să simtă pe Dumnezeu şi să se întărească în credinţa în El în chip ascuns, decât prin puterea experienţei pe care a primit-o. Căci, când harul vede că a început în cugetarea lui puţin părerea de sine şi a început să gândească lucru mare despre el, îndată îngăduie să se întărească ispitele împotriva lui, până ce va cunoaşte omul slăbiciunea sa şi va alerga la Dumnezeu, prinzându-se de El întru smerenie. Prin acestea ajunge omul la măsura bărbatului desăvârşit prin credinţă şi nădejde în Fiul lui Dumnezeu, şi se înalţă la iubire. Căci iubirea lui Dumnezeu faţă de om se face cunoscută ca minunată când se arată în mijlocul împrejurărilor care-i întrerup nădejdea. Atunci îi arată Dumnezeu puterea Lui, în izbăvirea ce i-o dă omului de la El. Căci niciodată nu cunoaşte omul puterea lui Dumnezeu când se află în odihnă şi este în largul său! Şi niciodată nu şi-a arătat Dumnezeu lucrarea Lui în chip simţit decât în ţara liniştii, în pustiu şi în locuri lipsite de tulburarea pricinuită de împreuna vieţuire cu oamenii. (Isaac Sirul)

Înaintarea la măsura vârstei duhovniceşti a lui Hristos, nu se face pe un drum neted, într-o continuă seninătate şi bucurie, ci prin grele şi dramatice lupte.

Numai în situaţii în care omul nu mai are nădejde la nimic, în aşa zisele «situaţii limită» cum le spune Karl Jaspers, dar totuşi nu renunţă cu totul la nădejdea într-o minune a lui Dumnezeu, dacă această minune se produce, Dumnezeu îşi arată omului limpede puterea Lui. Astfel o poate confunda cu vreo putere a naturii, destoiniciei omeneşti. Când eşti sănătos nu simţi atât de uşor darul lui Dumnezeu, ca atunci când, bolnav fiind, recapeţi sănătatea după ce aproape că nu mai nădăjduiai aceasta.

Marile minuni sau arătări ale puterii mai presus de fire a lui Dumnezeu se arată în locurile unde se liniştesc si`aştrii. Dar există şi o «ţară» interioară a liniştii, pe care o găsesc unii credincioşi mai ales în clipele «situaţiilor limită», când îşi pun ultima nădejde în Dumnezeu. Atunci ei s-au despărţit spiritual de toţi şi de toate, căci i-a văzut şi le-a văzut fără putere. Atunci nu se mai ştiu decât faţă în faţă cu Dumnezeu, într-o stare, care, deşi e de mare tensiune, e în acelaşi timp de mare «linişte», căci nimic nu-i mai interesează, nimic nu-i mai tulbură. Atunci omul este întreg numai nădejde îndreptată spre Dumnezeu şi se lasă cu totul în voia Lui. Şi chiar dacă nu s-ar produce minunea pe care o cere, el se lasă totuşi în seama lui Dumnezeu: „Facă Dumnezeu ce va vrea! Orice va fi, simt că aceea va fi voia Lui”.

·      Despre acestea zice Marele Vasile: Cel ce s-a făcut iubitor al lui Dumnezeu îşi doreşte să aibă, fie cât de puţin, nepătimirea Lui şi pofteşte să guste din sfinţenia Lui duhovnicească, din liniştea, din netulburarea şi blândeţea Lui, din bucuria şi veselia ce se nasc din acestea, să se străduiască să-şi depărteze gândurile de la toată patima materială care-i tulbură sufletul; să privească cu ochii curat, neumbrit, la cele dumnezeieşti şi să se facă locaş nesăturat al luminii de acolo. Deprinzându-şi sufletul cu o astfel de stare, se face, pe măsura asemănării dobândite, familiar lui Dumnezeu, iubitor şi atotdoritor al Lui şi, ca unul ce a purtat o luptă grea şi a ieşit din amestecarea cu materia, poate vorbi cu Dumnezeu cu o cugetare curată şi despărţită de orice amestec cu patimile trupeşti. (Vasile cel Mare)

·      Despre nepătimirea omenească, Sfântul Isaac scrie aşa: Nepătimirea nu înseamnă a nu mai simţi patimile, ci a nu le mai primi, căci din multe şi felurite virtuţi pe cate le-au dobândit unii, arătate şi ascunse, au slăbit patimile în ei şi ele nu mai pot să se răscoale uşor împotriva sufletului.

Voinţa e factorul de acceptare a patimilor, factorul care le face personale. Până nu sunt acceptate de voinţă, ele se pot mişca în persoană, sau în jurul interior care înconjoară nucleul persoanei, dar nu au devenit ale persoanei. Nu este însă bine ca acestea să zăbovească prea mult în persoană, la uşa voinţei căci uşa poate ceda când este forţată prea mult. Împotriva lor trebuie întărite virtuţile, ca nişte soldaţi care ies la respingerea patimilor.

Şi cugetarea nu mai are nevoie să ia aminte la ele, pentru că tot timpul este plină de înţelesurile dumnezeieşti din cercetarea şi ocuparea cu cele mai bune moduri de purtare, care se mişcă în minte prin atenţia faţă de ele. Dar când patimile încep să se mişte şi să se tulbure, cugetarea e răpită deodată din vecinătatea lor, băgând de seamă ceva ce a apărut în minte; deci patimile rămân în ea nelucrătoare. (Isaac Sirul)

·      Aşa a spus Fericitul Marcu: Mintea împlinind, prin harul lui Dumnezeu, faptele virtuţilor şi apropiindu-se de cunoştinţă, puţin mai simte din partea răului şi a pornirii neraţionale din suflet. Căci cunoştinţa ei o răpeşte la înălţime şi o înstrăinează de toate cele din lume.

Se descrie un proces foarte fin din minte. Cugetarea ca funcţie a minţii nu cugetă la patimi până ce acestea nu se mişcă cu tulburare în suflet. Când acestea se tulbură în suflet atenţia cugetării este atrasă de ele sau de chipul ispititor, pe care ele l-au proiectat în minte. Atunci mintea, care se ocupă de mai înainte cu cugetări curate, se scufundă şi mai mult în acestea şi patimile rămân fără putere de înrâurire asupra ei, căci cugetările acelea sunt atât de înalte şi de sublime, că o fac insensibilă faţă de toate ispitele ce i le oferă patimile.

Astfel, pentru limpezimea, subţirimea, sprinteneala înălţării şi ascuţimea minţii şi pentru nevoinţa lor, mintea se curăţă şi mai mult şi se dovedeşte străvezie pentru lumină, pentru faptul că trupul lor s-a uscat prin ocuparea cu liniştea şi cu îndelunga petrecere în ea.

Există o strânsă legătură între transparenţa minţii pentru lumina de sus şi între transparenţa trupului, dobândită prin înfrânare, prin lepădarea grosimii şi grăsimii. Trupul uşurează transparenţa duhului nu numai spre cei din afară, ci şi spre cele dumnezeieşti. Printr-un trup subţire, sufletul iradiază uşor şi spre cei din afară, dar se face deschis şi înţelesurilor înalte, dumnezeieşti; sau prin transparenţa lui se simte mai uşor Dumnezeu. Căci grosimea stă grea şi opacă peste minte şi în relaţia ei cu cei din afară şi cu Dumnezeu. Îngreunează înţelegerea şi comunicarea în amândouă direcţiile. De altfel o minte care nu e străvezie pentru cele dumnezeieşti, nu are de comunicat un conţinut duhovnicesc experiat nici celor de afară.

Pentru aceasta, vederea aflătoare în ei pune stăpânire uşor şi repede pe fiecare şi-i călăuzeşte spre lucruri minunate legate de ea şi prin aceasta, mult se vor îmbogăţi în vederile lor şi cugetarea lor niciodată nu va fi lipsită de conţinutul cunoaşterii; şi nu vor fi niciodată în afară de acelea pe care roada Duhului le sădeşte în ei. Iar prin obişnuinţa de mulţi ani se vor şterge din inima lor amintirile care mişcă patimile în sufletul lor şi tăria stăpânirii diavolului. Căci atunci când sufletul nu se târguieşte cu patimile şi nu se însoţeşte cu gândurile ce pornesc din ele, pentru că este stăpânit neîncetat de altă preocupare, tăria unghiilor patimilor nu se poate prinde de simţirea lui în cei duhovniceşti. (Marcu Ascetul)

·      Iar Sfântul Diadoh zice: Nepătimirea este a nu fi războiţi de demoni, căci pentru aceasta ar trebui, după Apostol, să ieşim din lume, ci, fiind războiţi de ei, să rămânem nebiruiţi. Căci războinicii purtători de platoşe, deşi sunt ţinta săgeţilor vrăjmaşilor şi aud zgomotul săgeţilor primite, ba şi văd aproape toate săgeţile trimise împotriva lor, nu sunt răniţi, datorită tăriei veşmintelor ostăşeşti; căci, fiind apăraţi de platoşe, cu toate că sunt loviţi, rămân teferi. Iar noi, prin toată armătura luminii şi prin coiful mântuirii, înarmaţi cu toate virtuţile, înfrângem cetele întunecate ale demonilor (Efeseni 6, 11, 17). Căci curăţia vine nu numai din nesăvârşirea celor rele, ci şi din biruirea deplină a celor rele prin împlinirea celor bune. (Diadoh al Foticeii)

·      Iar Sfântul Maxim cunoaşte o împătrită nepătimire, zicând:

1.             Prima nepătimire numesc mişcarea spre un păcat al trupului, neîmplinită cu lucrarea;

2.             Respingerea desăvârşită a gândurilor pătimaşe din suflet prin care se veştejeşte mişcarea patimilor din prima nepătimire;

3.             desăvârşita nemişcare a poftei spre patimi, datorită căreia se produce şi a doua nepătimire ce constă în curăţia gândurilor;

4.             desăvârşita lepădare a tuturor închipuirilor sensibile din cugetare, din care ia naştere a treia, prin faptul că nu are închipuirile celor sensibile ca principii care să producă în ea chipurile patimilor.

·      Nepătimirea este starea paşnică a sufletului datorită căreia e greu de mişcat spre păcat. (Maxim Mărturisitorul)

Nepătimirea desăvârşită, sau a patra, este lipsa chipurilor sensibile din cugetare. Lipsind acestea, pofta de care se eliberează nepătimirea a treia, nu are putinţa să dea chipuri, lipsesc şi gândurile pătimaşe din a doua nepătimire. Lipsind aceste gânduri nu se înfăptuieşte nici păcatul cu fapta, ceea ce constituie prima nepătimire. În definitiv şi nepătimirea se reduce, în cea mai ultimă esenţă a ei, la golirea minţii de chipurile sensibile, ca şi cunoaşterea cea mai înaltă, directă a lui Dumnezeu Cel lipsit de margini. astfel nepătimirea şi cunoaşterea cea mai înaltă, directă a lui Dumnezeu coincid. Dar există şi o nepătimire care priveşte la lucruri, la oameni şi la chipurile lor fără poftă, fără patimă. Dar ea e mai fragilă, mai nesigură, ea e nepătimirea a treia, deci a doua după cea mai înaltă. De aici urmează şi contrariul: patimile încep de la simţuri, ca să urce prin chipuri până la minte, de unde coboară la fapte prin trup ca patimi formate.

Înclinarea spre patimă, plăcerea patimii, primirea ei şi nepătimirea.

·      Spune Sfântul Ilie Edicul: Înclinarea spre patimă e materia rea a trupului; plăcerea de patimă e materia rea a sufletului; primirea patimii este materia rea a minţii. Organul celei dintâi e pipăitul; organul celeilalte sunt celelalte simţuri; iar a celei din urmă, dispoziţia contrară. (Ilie Edicul)

Trupul înclină spre patimă; aceasta e un conţinut al mişcării lui. Înclinarea aceasta îl mână spre pipăitul celor dorite. Sufletul are plăcere de patimă; aceasta e conţinutul mişcărilor lui până ce nu e liber de patimi. Pornirea spre patimă a luat prin suflet un caracter mai conştient . sufletul tinde spre împlinirea plăcerii pătimaşe prin alte simţuri mai conştiente (văz, auz etc.). Mintea e cea care se hotărăşte să accepte patima, şi o face aceasta cu o anumită libertate. Organul prin care lucrează ea este o dispoziţie contrară binelui sau lui Dumnezeu. Sunt descrise aici trei faze în dezvoltarea patimilor.

·      Cel ce are plăcerea de patimă este aproape de cel ce înclină spre patimă; iar cel ce primeşte patima e aproape de cel ce are plăcere de patimă. Dar e departe de amândoi cel nepătimitor (despătimit, nepătimaş). (Ilie Edicul)

·      Împătimit este cel ce are pornirea spre păcat mai tare ca raţiunea, chiar dacă nu păcătuieşte deocamdată. Plăcerea de patimă o are cel ce are lucrarea păcatului mai slabă decât raţiunea, chiar dacă o suferă în afară. Primitor de patimă este cel care e mai mult liber decât rob al mijloacelor (păcatului), iar nepătimaş e cel ce nu primeşte nimic din felurimea acestora. (Ilie Edicul)

·      Înclinarea spre patimă se înlătură din suflet prin post şi rugăciune; plăcerea de patimă, prin priveghere şi tăcere; primirea patimii se înlătură prin liniştire şi luare aminte. Iar nepătimirea se naşte din pomenirea lui Dumnezeu. (Ilie Edicul)

Împătimirea trupului se vindecă prin virtuţile principale ale trupului; înfrânarea şi rugăciunea, ca act de voinţă exercitat asupra trupului se vindecă prin virtuţile principale ale trupului şi ca act de chemare a lui Dumnezeu, care opreşte şi trupul de la fapte pătimaşe; plăcerea de patimi, prin priveghere şi tăcere, ca acte de voinţă exercitate asupra sufletului; primirea patimii, prin liniştire şi luare aminte, ca acte de voinţă exercitate asupra cugetării. Nepătimirea se naşte din pomenirea lui Dumnezeu, care dă minţii un conţinut fără chip şi o ţine atârnată de frumuseţea Lui şi de înţelesul Lui nesfârşit.

Despre credinţă, nădejde şi dragoste

Începutul, mijlocul şi sfârşitul, iar, de voieşti să spui, şi dăruitoarele şi călăuzitoarele tuturor bunătăţilor (virtuţilor) sunt credinţa, nădejdea şi dragostea, această întreită frânghie ţesută de Dumnezeu; şi mai mult decât toată dragostea, pentru că «Dumnezeu este iubire» (I Ioan 4, 8). De aceea, nu e drept să nu împlinim lipsa lucrării de faţă şi prin aceasta. Mai bine zis, după Sfântul Isaac Sirul, „desăvârşirea multor roade ale Duhului o primeşte cineva atunci când se învredniceşte de iubirea desăvârşită”.

Desăvârşirea constă în iubire: ea e cea mai înaltă dintre virtuţi, şi întrucât la a se ajunge de obicei trecând prin toate virtuţile, ea e şi o culminare a fiecărei virtuţi, dar în armonie cu toate celelalte. Nu poate avea cineva iubire desăvârşită, dacă e lacom, îngâmfat, leneş, fără răbdare şi fără smerenie. Toate virtuţile duse la culme în sinteză, înseamnă iubire, sau sunt însufleţite de iubire.

·      Scrie Sfântul Ioan Scărarul: După cele spuse înainte, rămân acestea trei: legătura care strânge şi ţine toate – credinţa, nădejdea şi dragostea (I Corinteni 13, 13), căci «Dumnezeu e iubire» (I Ioan 4, 8). De aceea, eu văd pe prima ca rază, pe a doua ca lumină, iar pe a treia ca cerc. Dar toate sunt o unică lumină şi strălucire. Căci cea dintâi toate le poate face şi zidi; a doua îmbrăţişează mila lui Dumnezeu şi nu ne face de ruşine, iar cea de-a treia niciodată nu cade, nici nu încetează de a vedea (contempla), nici nu lasă pe cel hrănit de ea să se liniştească de nebunia ei. (Ioan Scărarul)

Prin credinţă putem toate; ea este tărie în lucrare. Prin nădejde îmbrăţişăm cu vederea mila nesfârşită a lui Dumnezeu, cu toate puterile ei; nădejdea niciodată nu ne face de ruşine în faţa altora, pentru că am avut-o; căci chiar dacă nu ni se împlineşte ceva din ce am nădăjduit, se împlineşte altceva; dacă nu ni s-a împlinit azi, nădăjduim că ni se va împlini mâine şi până la urmă ni se împlinesc toate în viaţa veşnică; atunci vom vedea cu siguranţă că n-am rămas de ruşine.

Iubirea nu se isprăveşte niciodată de a se adânci privind în taina indefinită a semenului pe care-l iubeşte, sau în taina infinită a lui Dumnezeu. Cel ce iubeşte pe cineva, uitând de toate şi trecând peste toate, pare „nebun” celorlalţi. Dar el a găsit în acela  comoara de preţ nesfârşit, pe care ceilalţi nu o văd. Au fost şi sunt atâţia „nebuni” pentru Hristos în stare să jertfească toate pentru El, până şi viaţa pământească, din siguranţă că o vor dobândi pe planul veşniciei. Cel iubit e mai de preţ decât însăşi sinea proprie.

·      Cuvântul despre iubire este cunoscut îngerilor; şi lor, pe temeiul lucrării iluminării, Dumnezeu le este iubire. Dar cel ce voieşte să definească acest cuvânt, e ca un orb care numără nisipul mării. Iubirea, după calitate, este asemănarea cu Dumnezeu, pe cât e cu putinţă muritorilor; după lucrare, este o beţie a sufletului, iar după însuşire este izvorul credinţei, adâncul fără fund al îndelungii răbdări, marea smereniei.

Precum iubirea poate fi socotită „nebunie”, aşa poate fi socotită şi „beţie”. Prin beţie se pune în relief mai mult entuziasmul ei. Ea vede pe cel iubit atât de frumos, că toate celelalte sunt nimic faţă de acela. E aşa cum vede cel beat realitatea, altfel decât ceilalţi. Dar ea e „beţie trează” (Grigorie de Nisa), pentru că cel ce iubeşte e singurul care vede pe cel iubit aşa cum este de fapt şi îl poate face să fie aşa.

Iubirea este, în chip principal, lepădarea a toată gândirea potrivnică, dacă «iubirea nu socoteşte răul». Iubirea, nepătimirea şi înfierea se deosebesc numai după numiri: precum lumina, focul şi flacăra sunt adunate într-o singură lucrare, aşa gândeşte şi despre acestea. (Ioan Scărarul)

·      Iar Sfântul Diadoh spune: Socoteşte frate că fiecărei vederi duhovniceşti îi premerge credinţa, nădejdea şi dragostea, dar mai mult dragostea. Cele dintâi învaţă să se dispreţuiască toate bunurile văzute, dar iubirea uneşte sufletul însuşi cu virtuţile lui Dumnezeu, adulmecând printr-o simţire a minţii pe nevăzutul Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)

·      Alta este dragostea naturală a sufletului şi alta cea care se adaugă ei de la Sfântul Duh. Cea dintâi se mişcă din voinţa noastră, cea de-a doua aprinde atât de mult sufletul spre dragostea lui Dumnezeu, încât toate părţile sufletului nostru se lipesc de negrăita bunătate a dorului de Dumnezeu, într-o nesfârşită simplitate a simţirii.

Numai simplitatea este nesfârşită, pentru că cuprinde în ea totul, în mod concentrat. „Simplitatea simţirii” e cea mai intensă simţire, pentru că nu se împarte în simţiri diferenţiate şi micşorate. Toate părţile sufletului sunt străbătute de o singură simţire, dar de tărie nesfârşită, a dorului după frumuseţea lui Dumnezeu. Simplitatea e concentrarea într-o unitate a tuturor puterilor şi simţurilor sufletului, care au, prin Dumnezeu, o adâncime şi o bogăţie nesfârşită.

Mintea ajunsă atunci ca una care a zămislit din lumina duhovnicească a harului, s-a făcut izvor de iubire şi de bucurie. (Diadoh al Foticeii)

·      Sfântul Isaac spune la rândul lui: Iubirea ce se iveşte din niscai lucruri e ca o candelă mică, hrănită de untdelemn şi astfel e şi lumina ei; sau ca un pârâu care se hrăneşte din ploaie şi a cărui curgere se opreşte când conţinutul care-l susţine lipseşte. Dar iubirea care are drept pricină pe Dumnezeu, este ca un izvor a cărui curgere niciodată nu se întrerupe, căci Dumnezeu singur este izvorul ei şi conţinutul ei nesecat. (Isaac Sirul)

·      Întrebare: Când se ajunge la desăvârşirea multelor roade ale Duhului? Răspuns: Când se învredniceşte cineva de desăvârşita iubire a lui Dumnezeu. Întrebare: De unde cunoaşte cineva că a ajuns la aceasta? Răspuns: Când se mişcă pomenirea lui Dumnezeu în cugetarea lui, îndată inima lui se mişcă în iubirea Lui şi din ochii lui pornesc lacrimi de îmbelşugare. Căci iubirea are obiceiul să izvorască lacrimi când îşi aminteşte de cei iubiţi. Astfel fiind, niciodată nu încetează din lacrimi, pentru că nu-i lipseşte niciodată conţinutul care să-l aducă pe el la pomenirea lui Dumnezeu. Aşa încât şi în somnul lui se află în convorbire cu Dumnezeu, acesta fiind un obicei al iubirii şi aceasta este desăvârşirea oamenilor în această viaţă a lor. (Isaac Sirul)

Desăvârşirea omului constă astfel în iubirea faţă de Dumnezeu. Iubirea este a inimii şi ea se arată în lacrimi, când este o simţire puternică, nu o convingere teoretică. Dar inima se aprinde de iubire şi se topeşte în lacrimi, când în cugetare se mişcă pomenirea lui Dumnezeu. Deci inima nu lucrează fără cugetare. Se înţelege că numele lui Dumnezeu pomenit mereu în cugetare înduioşează inima la iubire până la lacrimi, deci nici cugetarea la Dumnezeu nu-i o cugetare pur teoretică. Din toate rezultă că Dumnezeu cel pomenit neîncetat, e pomenit astfel pentru că e iubit ca Persoană iubitoare, căci o persoană trezeşte în alta iubirea prin iubirea sa.

·      Iubirea lui Dumnezeu este călăuză prin fire şi când vine în cineva fără măsură, face acel suflet să iasă din sine (extatic). De aceea, inima celui ce o simte pe ea nu poate să o încapă şi să rămână cum este, ci, după măsura calităţii şi a iubirii venite în el, vede în el o schimbare neobişnuită. Şi semnele ei simţite sunt acestea: faţa celui ce o are se face ca focul şi-i plină de bucurie, trupul i se încălzeşte, frica şi sfiala se depărtează de la el şi se face ca un ieşit din sine (extatic). Puterea care adună mintea lui pleacă de la el, făcându-se ca un ieşit din minte, moartea ce mai înfricoşătoare o socoteşte bucurie şi niciodată vederea minţii lui nu pătimeşte vreo întrerupere din înţelegerea celor cereşti; celui absent îi vorbeşte ca fiind de faţă, nefiind văzut de cineva.

Tainica legătură dintre suflet şi trup se arată şi în căldura ce cuprinde trupul celui cucerit de o mare iubire. El este ca un ieşit din sine, ca unul ce a uitat de sine; toată atenţia lui e plecată la cel iubit. E ca un ieşit din minţi, dar nu în sens rău, ca să calce bunele rânduieli ale societăţii, ci în sensul bun, fiind în stare să renunţe la tot ce caută omul „cuminte” în sensul egoist al cuvântului. E în stare să-şi dea viaţa pentru Cel iubit. «Acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine» (Galateni 3, 20). El trăieşte pentru un alt eu, nu pentru eul său. Dacă în omul „natural” eul ca subiect este identic cu obiectul grijii sale, în omul umplut de iubirea de sus „eul” ca subiect rămâne, dar eul ca obiect al iubirii sale este altul, este cel iubit de eul lui Hristos. În acelaşi timp se menţine ca eu iubitor; în el nu e o reduplicare egoistă, ci o doime reală: eu ca subiect şi tu ca cel pentru care sunt eu. Aceasta e „ieşirea din sine”, ieşirea din mintea pentru sine, ridicarea la mintea pentru altul. Cel ce iubeşte nu mai are frică să renunţe la sine şi nici ruşine să se comporte în felul acesta, socotit de alţii nebunie. Dar în faptul că eul ca subiect rămâne, se arată totuşi că iubirea cea mai totală nu înseamnă confundare cu altul în impersonal, ci unitate bipersonală. Tu ai devenit dominant însă în mine prin voia propriului eu, instalându-te în interiorul propriului eu cu un rol major, dar mărind uriaş puterile eului meu care te-a primit.

Cunoaşterea şi vederea lui naturală a dispărut şi nu simte în chip sensibil mişcarea sa, care se mişcă între lucruri; chiar dacă face ceva, nu simte ceea ce face, ca unul ce are mintea ocupată cu vederea unor lucruri care nu sunt de faţă. Şi cugetarea lui se ocupă pururi cu Celălalt.

Cunoaşterea şi vederea celor din jur, mişcarea lui între ele se săvârşeşte fără să fie conştient de ele, atenţia Lui fiind aţintită cu totul la cel iubit, dar nevăzut pentru vederea naturală.

De această beţie duhovnicească au fost plini odinioară Apostolii şi mucenicii: cei dintâi au străbătut stăpâniţi de ea toată lumea, ostenind şi fiind batjocoriţi (I Timotei 4, 10); cei din urmă, suportând tăierea mădularelor, şi-au vărsat sângele lor ca apa; şi suferind chinurile cele mai cumplite, nu s-au descurajat, ci le-au răbdat cu bărbăţie. Şi, fiind înţelepţi, au fost socotiţi ca nişte lipsiţi de minte (II Corinteni 11, 38). Alţii au rătăcit prin pustie, prin munţi, peşteri şi prin văgăunile pământului (Evrei 11, 38), fără aşezare, ei care erau cei mai aşezaţi. La această nebunie învredniceşte-ne şi pe noi Doamne, să ajungem!

Despre Sfânta Împărtăşanie

Nimic nu ajută şi nu contribuie aşa de mult la curăţirea sufletului, la luminarea minţii, la sfinţirea trupului şi la prefacerea amândurora spre o stare mai dumnezeiască şi la nemurire, ba şi la biruirea patimilor şi a demonilor, sau, mai presus de fire, ca împărtăşirea şi cuminecarea continuă, cu inimă şi simţire curată, pe cât este cu putinţă omului, cu preacuratele, nemuritoarele şi de viaţă făcătoarele Taine, cu însuşi cinstitul Trup şi Sânge al Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus. Adeverim aceasta din cuvintele Vieţii înseşi şi ale însuşi Adevărului care zice: «Eu sunt pâinea vieţii»; «Aceasta este pâinea care se pogoară din cer, ca cel ce mănâncă din ea să nu moară. Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. De va mânca cineva din pâinea aceasta, viu va fi în veac. Şi pâinea care Eu o voi da, trupul Meu este, pe care Eu îl voi da pentru viaţa lumii». Şi: «De nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă întru voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, are viaţă veşnică», «căci trupul Meu este mâncare adevărată şi sângele Meu este băutură adevărată. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, rămâne întru Mine şi Eu întru el. precum M-a trimis pe Mine Tatăl Cel viu şi Eu sunt viu prin Tatăl; şi cel ce Mă mănâncă pe Mine, acela va fi viu prin Mine. Aceasta este pâinea care s-a coborât din cer şi cel ce mănâncă pâinea aceasta a Mea, viu va fi în veac» (Ioan 6, 53-58).

Purtătorul de Hristos, Pavel, zice acestea: «Fraţilor, eu am primit de la Domnul, ceea ce v-am predat şi vouă, că Domnul Iisus în noaptea în care a fost vândut, a luat pâinea şi binecuvântând-o, a frânt-o spunând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu care pentru voi se frânge; aceasta s-o faceţi întru pomenirea Mea. Căci de câte ori veţi mânca pâinea aceasta şi veţi bea paharul Domnului cu nevrednicie, vinovat va fi trupului şi sângelui Domnului. Pentru aceea, între voi mulţi sunt neputincioşi şi bolnavi, dintre care mulţi mor. Căci dacă ne-am cerceta pe noi, nu am fi judecaţi, iar fiind judecaţi de Domnul, suntem îndreptaţi, ca să nu fim osândiţi laolaltă cu lumea» (I Corinteni 11, 23-33)

·      Sfântul Ioan Gură de Aur: De trebuinţă este să învăţăm care este minunea Tainelor, pentru ce s-au dat şi care este folosul lor. „Suntem un trup şi mădulare ale trupului Domnului nostru Iisus Hristos şi din oasele Lui” (Romani 12, 5; Efeseni 5, 30). Iar cei care au aflat aceasta, să urmeze celor spuse. Deci pentru ca aceasta să nu se înfăptuiască numai prin iubire, ci şi cu lucrul însuşi, să ne unim prin mâncare cu acel trup pe care ni l-a dăruit, voind să ne arate dorul ce-l are către noi.

Nu numai prin iubire ca simţire se susţine comuniunea în biserică, oricât ar accentua unii aceasta, ci şi printr-o putere obiectivă, ontologică, dumnezeiască, ce ne vine prin trupul lui Hristos. Prin aceasta ne prinde chiar şi trupurile în această unire.

Pentru aceasta s-a unit pe Sine cu noi şi ne-a dat trupul Său nouă, ca să ne facem un trup unit cu Capul. Acest lucru este propriu celor ce se iubesc cu tărie, fiind dat de înţeles şi de Iov, vorbind despre casnicii lui, care-l iubeau în chip covârşitor, încât ziceau: «Cine ne va da putinţa să ne săturăm de carnea lui?» (Iov 31, 31). De aceea, şi Hristos a făcut acest lucru, ridicându-ne la o prietenie şi mai mare şi arătându-ne dorul Lui către noi, căci nu se dă pe Sine celor ce-L doresc, numai ca să-L vadă, ci şi ca să-L atingă, să-L mănânce, să se sădească în trupul Lui şi să se unească cu El şi să-şi sature întregul dor. (Ioan Gură de Aur)

Cei ce se împărtăşesc de preasfântul Trup şi de cinstitul Sânge, stau între Îngeri, Arhangheli, între Puterile de sus şi sunt îmbrăcaţi în însuşi veşmântul împărătesc al lui Hristos, având arme duhovniceşti. Ba cu acestea încă nu am spus nimic, căci L-au îmbrăcat cu Împăratul însuşi. Pe cât este însă de mare, de înfricoşătoare şi de minunată Taina, tot pe atâta trebuie să te apropii cu curăţie, dacă vrei să te apropii de mântuire. Căci dacă te apropii cu conştiinţă apăsată, te apropii de osândă şi pedeapsă, fiindcă «cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie Trupul şi Sângele Domnului, judecată sieşi mănâncă şi bea» (I Corinteni 11, 27). Dacă cei ce-şi pătează porfira împărătească sunt pedepsiţi la fel cu cei ce o rup, nu e deloc necuvenit ca cei ce primesc Trupul cu cuget necurat să sufere aceeaşi pedeapsă cu cei ce L-au rupt prin piroane. Ia aminte ce înfricoşătoare pedeapsă a arătat Pavel zicând: «Cel ce călca legea lui Moise murea pe temeiul a doi sau trei martori, socotiţi cu cât se va învrednici de o pedeapsă mai mare cel ce a nesocotit pe Fiul lui Dumnezeu şi a socotit un lucru de rând Sângele Noului Legământ, prin care acesta a fost sfinţit?» (Evrei 10, 29). (Ioan Gură de Aur)

·      Câţi deci, ne împărtăşim de trupul acesta, câţi gustăm din sânge, se înţelege că gustăm din Acela ce şade sus, care e închinat de Îngeri, de Cel apropiat de puterea fără margini. O, câte drumuri duc spre mântuirea noastră! Ne-a făcut pe noi trupul Său, ne-a dat nouă trupul Său, şi nimic din toate acestea nu ne depărtează de rele! O, ce nepăsare, o, ce nesimţire! (Ioan Gură de Aur)

·      Un preot minunat mi-a istorisit că a fost învrednicit să vadă şi să audă acestea: că pe cei ce vor pleca de aici împărtăşiţi cu Taine cu conştiinţa curată fiind, când vor muri, Îngerii îi vor duce de aici în suită, pentru Cel cu care s-au împărtăşit. (Ioan Gură de Aur)

·      Dumnezeiescul Damaschin zice: Deoarece suntem îndoiţi şi compuşi, trebuie ca şi naşterea noastră să fie îndoită; la fel şi haina îndoită. Naşterea ni s-a dat prin apă şi prin Duh, iar mâncarea este însăşi pâinea vieţii, Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce s-a pogorât din cer. Precum la Botez, deoarece oamenii obişnuiesc să se spele cu apă şi să se ungă cu untdelemn, a unit cu untdelemnul şi cu apa harului Duhului şi l-a făcut pe el baia naşterii din nou, la fel, deoarece avem obiceiul să mâncăm pâine şi să bem apă şi vin, a unit cu ele dumnezeirea Sa şi le-a făcut pe ele Trupul şi Sângele Său, ca prin cele obişnuite şi după fire, să ajungem în cele mai presus de fire. Trupul Lui este cu adevărat unit cu dumnezeirea, prin trup înţelegând pe cel din Sfânta Fecioară, nu un trup coborât din ceruri, iar pâinea şi vinul se prefac în însuşi Trupul şi însuşi sângele lui Dumnezeu. Dar, de cauţi să afli modul cum se face aceasta, îţi ajunge să auzi că aceasta se face prin Duhul Sfânt, tot aşa cum Cuvântul a dat fiinţă trupului Său în Sine din Sfânta Născătoare de Dumnezeu prin Duhul Sfânt; mai mult nimic nu cunoaştem, decât că Cuvântul lui Dumnezeu este adevărat, lucrător şi atotputernic, iar modul de nepătruns. (Ioan Damaschin)

·      Celor ce se împărtăşesc cu vrednicie, aceasta se face spre iertarea păcatelor, spre viaţă veşnică şi spre păzirea sufletului şi a trupului; iar celor ce se împărtăşesc cu obrăznicie, spre osândă şi pedeapsă, ca şi moartea Domnului. (Ioan Damaschin)

·      Pâinea şi vinul nu sunt chip al Trupului şi al Sângelui lui Hristos, în nici un caz, ci însuşi Trupul lui Hristos Cel îndumnezeit şi însuşi Sângele Lui. Căci «Trupul Meu este adevărata mâncare şi Sângele Meu este adevărata băutură» (Ioan 6, 55). Acesta este Trupul şi Sângele lui Hristos, care intră în alcătuirea (constituţia) sufletului şi trupului nostru, netopindu-se, nestricându-se, netrecând în ceea ce dăm afară, ci rămânând în fiinţa noastră, ca pricină a păstrării noastre, ca mijloc de curăţire a toată întinăciunea.

Trupul lui Hristos, pe care-L primim în Sfânta Împărtăşanie nu e alt trup decât cel primit de Fiul lui Dumnezeu din Sfânta Fecioară, dar îndumnezeit prin Înviere şi Înălţare, ca să fie în noi aluat spre îndumnezeire, înviere şi înălţare. De aceea e şi trup pneumatizat, nevăzut, copleşit de Duhul Sfânt, deşi trup real, ca să fie şi în noi izvorul Duhului deplin şi să ne pneumatizeze şi pe noi tot mai mult, pentru a birui treptat legile firii, atârnarea spre cele de jos, procesul de stricăciune şi de moarte definitivă. Căci trupul lui Hristos nu mai e supus procesului de descompunere, datorită Duhul Sfânt care se află în el. de aceea în Sfinţi osemintele rămân nedescompuse şi de aceea vom învia şi noi, căci Hristos cel înviat rămâne cu Duhul Său în sufletul nostru, cu puterea Lui de nestricăciune care-i va da acestuia puterea să-şi învie trupul. ortodoxia a păstrat înţelesul mântuirii ca efect întins asupra trupului şi a cosmosului, afirmând că mântuirea deplină este eliberarea trupului de stricăciune şi de moarte prin înviere, datorită umplerii lui de Duhul Sfânt. Toată imnografia Bisericii vorbeşte despre aceasta, căci aşa cum sufletul este în trupul nostru, aşa e, în oarecare fel, şi trupul nostru, prin rădăcinile raţionalităţii şi sensibilităţii lui, în sufletul nostru. Dar atunci cu atât mai mult şi Hristos cel înviat, adică cu trupul nesfârşit subţiat şi înduhovnicit, e în oarecare fel în sufletul nostru chiar după moartea noastră, dacă l-am primit des în noi în cursul vieţii pământeşti şi am trăit în El prin voinţa, prin gândirea şi prin faptele noastre, care au lucrat la înduhovnicirea trupului nostru. Prin mâncarea trupului lui Hristos, pneumatizat şi subţiat, am hrănit chiar sufletul nostru, întărind prin înduhovnicire rădăcinile raţionale şi sensibile ale trupului nostru în El. prin mâncare am asimilat în oarecare fel trupul lui Hristos Însuşi sufletului nostru, sau viceversa. Despărţirea între suflet şi trup nu e atât de totală, cum ne închipuim; cu atât mai mult e valabil aceasta când sufletul şi trupul nostru sunt în Hristos, în care osmoza între suflet şi trup şi deci şi între dumnezeire şi compusul uman a atins treapta culminantă.

Chiar dacă aurul s-a pătat, îl curăţă prin arderea judecăţii, ca să nu fim osândiţi în veacul viitor împreună cu lumea (I Corinteni 11, 52).

Trupul pneumatizat, înviat, şi deci curat al Domnului, asimilat în sufletul şi în trupul nostru, le duce pe acestea spre curăţie, de multe ori prin pătimirea crucii, pe care ne-o întipăreşte şi nouă din Sine, actualizând-o în noi. De aceea  trupul lui Hristos lucrează în noi şi printr-o judecată, adică prin încercări, pentru ca suportându-le cu puterea cu care a suportat Hristos crucea Sa, să ne curăţim şi să nu fim osândiţi la sfârşit împreună cu lumea, adică cu cei ce nu vor fi găsiţi la judecata din urmă curăţiţi. Numai în măsura în care ne curăţăm astfel, ne unim intim cu Hristos într-un trup, deveniţi curaţi ca şi El.

Curăţindu-ne prin aceasta, ne unim cu Trupul lui Hristos şi cu Duhul Lui şi ne facem Trupul lui Hristos. Aceasta este pâinea, care e pârga pâinii cereşti, a pâinii spre fiinţă, căci pâinea spre fiinţă arată fie pe cea viitoare (a veacului viitor), fie pe cea primită spre păstrarea fiinţei noastre.

Trupul înviat al lui Hristos este pâinea care va hrăni cu puterea sa netrecătoare sufletul nostru şi în el rădăcinile raţionale şi sensibile ale trupului nostru, ducându-l spre înviere. Hristos este ipostasul, sau temelia ultimă şi vie a ipostasurilor noastre, care cred în El.

Trupul Domnului este Duh de viaţă făcător, pentru că s-a zămislit din Duhul de viaţă făcător, «căci ceea ce se naşte din Duh, Duh este» (Ioan 3, 6). Aceasta o spun, nu ca să desfiinţez firea trupului, ci voind să arăt că e de viaţă făcător şi dumnezeiesc.

Trupul lui Hristos este atât de pneumatizat, atât de copleşit şi de subţiat prin Duhul, de iradiant al Duhului prin toţi porii Lui, că se poate numi de viaţă făcător. El este aceasta încă prin faptul cu totul deosebit că e zămislit prin Duhul Sfânt, a cărui putere s-a unit cu cea a Fecioarei Maria. Duhul Sfânt a întărit puterea de zămislire şi de alcătuire a unui nou om, a Fecioarei Maică atât de mult, că el n-a mai avut nevoie de sămânţă bărbătească. Trupul lui Hristos poartă astfel în el de la început puterea constitutivă a Duhul Sfânt. De aceea e de viaţă făcător.

Acestea se numesc chipuri (antitipuri) ale celor viitoare, nu ca unele ce nu sunt cu adevărat Trupul şi Sângele lui Hristos, ci că acum ne împărtăşim prin ele de dumnezeirea lui Hristos, iar atunci numai înţelegător prin vedere. (Ioan Damaschin)

·      Dumnezeiescul Macarie zice: Precum vinul se amestecă în toate mădularele celui ce bea şi se preface în el şi el în vin, aşa cel ce bea Sângele lui Hristos, se adapă cu Duhul dumnezeiesc şi acesta se amestecă în suflet în chip desăvârşit, şi sufletul în el. Astfel sfinţit, sufletul se face vrednic de Domnul, căci «toţi ne-am adăpat din acelaşi Duh» (I Corinteni 12, 13). Iar prin Euharistia pâinii, cei ce se împărtăşesc cu vrednicie, se învrednicesc să se facă părtaşi de Duhul Sfânt şi aşa sufletele vrednice pot să vieţuiască în veci.

Ceea ce primim prin Sfânta Împărtăşanie în mod deosebit este Duhul dumnezeiesc, ca Dumnezeu Cel ce întăreşte sufletul omului în biruirea proceselor nelibere ale naturii şi unifică făptura cu Dumnezeu. Îl primim în primul rând în suflet şi din suflet trece în trup, căci în suflet sunt rădăcinile raţionale şi sensibile ale trupului. sufletul nostru devine pneumatic, se întăreşte în ceea ce are superior naturii şi poate pneumatiza şi trupul, sau rădăcinile lui aflate în suflet.. sufletul dobândeşte astfel o putere neasemănat mai mare de înduhovnicire, de subţiere a trupului. unirea între suflet şi trup devine tot mai mare, mai adâncă, în trupul lui Hristos, pe care Duhul dumnezeiesc L-a pneumatizat, L-a subţiat, L-a îndumnezeit, L-a transfigurat deplin. Dacă, după Maxim Mărturisitorul, în Sfinţi dualitatea este depăşită (dualitatea funcţională, nu cea de substanţă), cu atât mai mult în Hristos. Şi prin împărtăşirea de El se începe depăşirea ei şi în cei ce se împărtăşesc des şi cu conştiinţa curată. Prin aceasta sufletul, adus în unirea cu Dumnezeu, va putea trăi în veci, şi va da în altă parte şi trupului tărie să copleşească procesele naturale încă în lumea asta fiind, iar prin întărirea rădăcinilor lui raţionale şi sensibile în suflet, va putea ca sufletul să învie trupul la o viaţă nesupusă descompunerii, la sfârşitul lumii.

Precum viaţa trupului nu este de la trup, ci din afară de el, adică din pământ, aşa şi sufletul a fost învrednicit de Dumnezeu să aibă mâncare, băutură, veşmânt, care sunt viaţa adevărată a sufletului, nu din firea sa, ci din dumnezeirea Lui, adică prin Duhul Său.

Aceasta înseamnă că sufletul celui ce se împărtăşeşte cu trupul Domnului, se împărtăşeşte prin trup propriu-zis cu dumnezeirea Lui. Dar pe de altă parte, trupul lui Hristos e atât de intim străbătut de Duhul Sfânt, sau de dumnezeirea lui Hristos, că nu se poate spune că numai el hrăneşte trupul omenesc. De altfel Duhul Sfânt ca foc personal al iubirii treimice face din trupul Domnului un complex organic de energii prin care se manifestă această căldură a iubirii, încât prin aceasta el însuşi a devenit numai foc al iubirii. Apoi în cazul că trupul Domnului ar rămâne numai în trupul omului, trupul nestricăcios al Domnului ar trebui să susţină în mod direct trupul omului în nestricăciune, ceea ce nu se întâmplă. Pe de altă parte, viaţa trupului nu se susţine numai din pământ, ci şi din suflet. Deci şi viaţa îndumnezeită a lui, într-un grad limitat pe pământ şi deplin în cer, se susţine şi prin sufletul îndumnezeit. Dar ca sufletul să poată susţină trupul cu viaţa lui, trebuie să aibă într-un anumit fel rădăcinile trupului în sine, deci el primeşte într-un fel şi trupul Domnului, sau rădăcinile ui îndumnezeite în sine.

Sufletul are firea dumnezeiască spre pâinea vieţii, adică pe Cel ce a zi: «Eu sunt pâinea vieţii» şi apa vie spre vinul care veseleşte şi ca untdelemn al bucuriei. (Macarie cel Mare)

·      Împărtăşirea de Dumnezeu şi de Taine s-a numit cuminecare (communicatio = cuminecătură), pentru că ne dăruieşte unirea cu Hristos şi ne face să avem comună cu El împărăţia Lui. (Isidor Pelusiotul)

·      Este cu neputinţă să se mântuiască credinciosul, să primească iertarea păcatelor şi să dobândească Împărăţia cerurilor, dacă nu se împărtăşeşte cu frică, credinţă şi cu dragoste de tainicul şi neprihănitul Trup şi Sânge al lui Hristos. (Nil Ascetul)

·      Este bine şi de mare folos să se cuminece şi să se împărtăşească cineva în fiecare zi cu Sfântul Trup şi Sfântul Sânge al lui Hristos. Aceasta deoarece El însuşi a zis: «Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, rămâne întru Mine şi Eu întru el şi are viaţă veşnică» (Ioan 6, 56). Şi cine se îndoieşte că a se împărtăşi cineva continuu de viaţă, nu e nimic altceva decât a vieţui în chip mulţumit? Noi ne cuminecăm de patru ori în fiecare săptămână: duminica, miercurea, vinerea şi sâmbăta, şi în celelalte zile, dacă are loc pomenirea vreunui Sfânt.(Vasile cel Mare)

Ideea că prin împărtăşirea deasă, omul poate înmulţi viaţa sa în Dumnezeu, e preţioasă. De fiecare dată omul trăieşte cu sufletul într-un efort de a sfinţi prin aceasta o altă latură a legăturii sale cu semenii, într-un efort de a înfăptui prin fapte deosebite, cerute de alte şi alte împrejurări, o altă şi altă virtute. Dacă aceasta este preocuparea generală a vieţii lui, «comunicarea» cu trupul Domnului şi cu puterea Lui îl va susţine de fiecare dată în acest alt efort.

În aceste zile socotesc că Sfântul şi liturghisea, căci nu putea în fiecare zi, stingherit fiind de atâtea griji. De aceea, zice şi Sfântul Apolo:

·      Monahul trebuie să se cuminece, de e cu putinţă, în fiecare zi cu Tainele lui Hristos, căci cel ce se depărtează pe sine de acestea, se depărtează de Dumnezeu. Iar cel ce se împărtăşeşte continuu, se îmbracă cu trupul Domnului, căci însuşi glasul mântuitor zice: «Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, rămâne întru Mine şi Eu întru el» (Ioan 6, 56). Deci aceasta le este de folos monahilor, care fac neîncetat pomenirea patimii mântuitoare. Drept aceea, se cade ca el să fie gata în fiecare zi şi să se pregătească pe sine în aşa fel, ca să fie vrednic în fiecare zi, totdeauna, pentru primirea Sfintelor Taine, căci aşa ne împărtăşim şi de iertarea păcatelor. (Avva Apolo)

A se îmbrăca cu Hristos înseamnă a se îmbrăca cu putere. Imaginea este luată de la îmbrăcarea cu un echipament de luptă, căci Hristos este ca o armătură şi ca o armă. Dar se înţelege că pe Hristos Îl îmbrăcăm când îl primim în noi, căci nu ţi se comunică puterea cuiva, dacă nu ţi se face oarecum interioară& Dar acelaşi lucru înseamnă a te împărtăşi cu trupul lui Hristos: înseamnă a te îmbrăca cu puterea Lui. Ideea e că trupul lui Hristos cu care ne împărtăşim, sau cu care ne îmbrăcăm, nu e ceva care rămâne în noi, sau lipit de noi, ca un lucru pasiv, ci ca un izvor de putere, de care ne folosim întrucât noi înşine ne însuşim activ această putere. Dar ca să fim mereu ţinuţi în stare de putere, trebuie să fim în comunicare continuă cu Hristos; să stăm mereu în comunicare cu Soarele puterii duhovniceşti.

Se remarcă legătura firească între pomenirea neîncetată a lui Hristos, deci şi a patimii Lui, prin rugăciune şi prin împărtăşirea continuă cu trupul Lui răstignit şi biruitor al morţii prin cruce. Comunicarea continuă cu trupul Domnului întreţine pomenirea continua a Lui, căci ea e o pomenire cu lucrul, cu fapta, nu numai cu cuvântul. La rândul ei, pomenirea neîncetată a Domnului cu cuvântul, ca comunicare a Lui cu mintea, cu duhul, cu inima noastră, se cere după o comunicare deplină cu Hristos prin împărtăşirea de trupul Lui.

Împărtăşirea deasă cu trupul Domnului, ca comunicare a puterii Lui către noi, ca comunicare a Duhului Lui, ca lucrând prin El însuşi fără noi. Factorul uman comunică cu factorul activ care e Hristos, pentru a deveni şi mai activ. De aceea trebuie o pregătire în acest sens din partea omului. «Cine se împărtăşeşte cu nevrednicie, judecată sieşi mănâncă, nedeosebind trupul Domnului», şi de aceea neconlucrând cu el. De aceea mai bună este o împărtăşire mai rară, dar bine pregătită, primită cu mare concentrare de putere, hotărâre de a conlucra cu puterea din trupul Domnului, decât o împărtăşire într-o stare laxă, nepăsătoare a puterilor proprii.

·      Zice şi Sfântul Ioan Scărarul: Dacă un trup atingându-se de alt trup, se schimbă în puterea lui de lucrare, cum nu se va schimba cel ce se atinge de trupul Domnului cu mâini nevinovate? Căci e scris în Pateric: Ioan de Bostra, bărbat sfânt şi având putere asupra duhurilor necurate, i-a întrebat pe dracii care sălăşluiau în nişte fetiţe furioase şi chinuite de ei cu răutate, zicând: „De care lucruri vă temeţi de creştini?” aceştia au răspuns: „Aveţi cu adevărat trei lucruri  mari: unul pe care-l puteţi atârna pe grumazul vostru; unul cu care vă spălaţi în Biserică şi unul pe care-l mâncaţi în adunare”. Întrebându-i iarăşi: „Din acestea trei, de care vă temeţi cel mai mult?”, au răspuns aceia: ”Dacă aţi păzi bine aceea cu care vă împărtăşiţi, n-ar putea nimeni dintre noi să facă rău vreunui creştin!” Deci lucrurile de care se tem răufăcătorii mai mult decât toate, sunt Crucea, Botezul şi Cuminecătura. (Ioan Scărarul)

Cum trebuie ascultate şi înţelese cuvintele duhovniceşti ale Părinţilor.

Înainte de toate, să înţelegi şi să asculţi în chip credincios, având cuvenita evlavie faţă de rânduielile dumnezeieşti şi duhovniceşti ale Părinţilor.

·      Spune despre aceasta Sfântul Macarie: Neatinse rămân cele duhovniceşti de cei necercaţi, dar sufletul sfânt şi credincios se împărtăşeşte cu înţelegere de Duhul Sfânt. Şi comorile cereşti ale Duhului i se fac arătate numai celui ce le primeşte cu cercare. Celui ce nu le-a cercat nu-i este cu putinţă nici măcar să le înţeleagă. (Macarie Egipteanul)

Deci ascultă cu evlavie despre ele până ce ţi se va da şi ţie, celui ce crezi, să te învredniceşti de dobândirea lor. Atunci vei cunoaşte prin însăşi experienţa ochilor sufletului de ce mari bunătăţi şi taine se pot împărtăşi sufletele creştinilor încă de aici.

Cum să ne rugăm şi despre luminarea adevărată şi puterea dumnezeiască.

·      Spune Sfântul Diadoh: câţi cugetă neîncetat la preaslăvitul şi mult doritul nume al Domnului Iisus în adâncul inimii, pot să vadă odată şi lumina minţii. (Diadoh al Foticeii)

Întâmplându-se aceasta cu bunăvoinţa lui Dumnezeu, de atunci, celălalt drum al vieţuirii noastre după Dumnezeu, de atunci, celălalt drum al vieţuirii noastre după Dumnezeu îl săvârşim în chip neînşelător şi neîmpiedicat, umblând în lumină, mai bine zis fiind fii ai luminii, cum zice Dătătorul de lumină Iisus: «Până aveţi lumina, credeţi în lumină, ca să vă faceţi fii ai luminii»; şi: «Eu sunt lumina lumii, cel ce urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii». Iar David strigă către Domnul acestea: «Întru lumina Ta vom vedea lumină», iar Sfântul Pavel zice: «Dumnezeu, care a zis să lumineze lumină din întuneric, pe care a luminat-o în inimile noastre».

De fapt, prin aceasta, ca printr-un sfeşnic nestins şi atotluminos, cei cu adevărat credincioşi sunt călăuziţi şi privesc spre cele de dincolo de simţuri şi li se deschide ca unora ce sunt curaţi cu inima poarta cerească a toată vieţuirea şi starea înaltă, deopotrivă cu a îngerilor. Şi aşa le răsare acestora iarăşi, ca dintr-un disc al soarelui, putinţa să judece, să deosebească, să străvadă, să vadă înainte şi cele asemenea acestora. Şi simplu grăind, prin aceasta le răsare acestora toată arătarea şi descoperirea tainelor nearătate şi se umplu de puterea dumnezeiască şi mai presus de fire în Duh. Iar prin această putere mai presus de fire şi lutul lor se uşurează, sau mai bine zis povara trupului li se subţiază şi pluteşte, înălţându-se.

Prin această putere luminătoare în Sfântul Duh, şi unii dintre Sfinţii Părinţi, încă fiind în trup, au trecut ca nişte fiinţe nemateriale şi netrupeşti, cu picioarele neudate râuri neumblate şi mări străbătute de corăbii, au făcut drumuri lungi de zile multe într-o clipă şi au săvârşit multe alte lucruri minunate în cer, pe pământ, în soare, pe mare, în pustiuri, cetăţi, în tot locul şi ţara, printre fiare sălbatice şi târâtoare şi, simplu, în toată zidirea şi în toate stihiile, şi prin toate s-au slăvit. Pururi stând la rugăciune, trupurile lor curate şi cinstite se ridicau de pe pământ ca înaripate, dezbrăcate de grosimea şi greutatea trupească, topite de focul dumnezeiesc şi nematerial al harului.

Peste tot trebuie să se înţeleagă că e vorba de focul iubirii şi de legătura tainică sau de influenţa pe care simţirile sufletului o au asupra trupului. Trupul devine uşor când sufletul e curat şi transparent, prin lipsa de patimi şi prin iubirea care nu are ce să ascundă.

Sub lucrarea acestuia, ei se înalţă cu uşurinţă, o, minune, preschimbaţi şi replăsmuiţi într-o stare mai dumnezeiască, prin mâna îndumnezeitoare a puterii harului, sălăşluite în ei. Şi, după sfârşitul lor, trupurile preacinstite ale unora din ei rămân nedesfăcute, adeverind în chip vădit harul şi puterea sălăşluite în ei şi în toţi cei tari în credinţă. Iar după învierea obştească şi a toată lumea, crescându-le oarecum aripi din însăşi puterea Duhului aflătoare în ei, se vor răpi în nori întru întâmpinarea Domnului în văzduh, cum zice cunoscătorul celor negrăite, dumnezeiescul Pavel; şi aşa totdeauna cu Domnul vor fi (I Tesaloniceni 4, 17). Pe lângă acestea şi grăitorul în Duh, David cântă:

·      Doamne, întru lumina Ta vor purcede şi întru numele Tău se vor veseli toată ziua (adică veşnică), şi întru dreptatea Ta se vor înălţa cornul lor. (Psalmi 88, 16-18)

·      Cei tari ai lui Dumnezeu s-au ridicat de pe pământ. (Psalmi 46, 9)

Iar mult grăitorul de cele mari, Isaia, zice:

·      Celor ce aşteaptă pe Domnul, le vor creşte aripi; schimbase-va puterea lor. (Isaia 40, 31)

·      Dar şi Sfântul Macarie zice: Tot sufletul care s-a învrednicit să îmbrace în chip desăvârşit pe Hristos, în putere şi încredinţare, încă de aici, prin credinţă şi prin străduinţa în toate virtuţile, şi care s-au unit cu lumina cerească a chipului nestricăcios, se învredniceşte să primească totdeauna cunoştinţa tainelor cereşti în ipostas. Iar în ziua învierii, a ajuns în însuşi chipul ceresc al slavei, trupul împreună slăvit cu sufletul şi răpit de Duhul întru întâmpinarea Domnului în văzduh, şi învrednicit să se facă de un chip cu trupul slavei Lui, va împărăţi în veci împreună cu sufletul şi cu trupul Domnului. (Macarie Egipteanul)

În lumina ce iradiază din Hristos este implicată nestricăciunea trupului Lui; sau invers, în nestricăciunea Lui e implicată lumina ce iradiază din El. trupul omenesc în Hristos, mai ales după înviere, e revenit prin Duhul Sfânt la o stare de energie sau de complex organic de energii incoruptibil şi de aceea luminos. În trupul astfel pneumatizat, sufletul se află şi el la nivelul suprem pe verticala conştiinţei, a simţirii curate şi iubitoare, care e o energie ce nu poate slăbi, deci nu se poate corupe. Iar iubirea lui iradiază ca o lumină netrecătoare.

Primeşte lumina nu ca plutind suspendată, sau ca produs imaginar al subiectului propriu, ci ca izvorând din ipostasul, sau din Persoana lui Hristos, care, ca fundament creator şi susţinător a toată fiinţa, a toată energia şi a toată iubirea, iradiază lumina. De aceea lumina pe care o primeşte omul în legătură neîncetată de rugăciune cu Hristos, este o lumină de supremă consistenţă spirituală, este lumina ce izvorăşte din fundamentul ei ultim, din Persoana supremă sau din Treimea de Persoane supreme şi creatoare, care nu poate fi decât izvor de lumină, pentru că e izvor de iubire.

Obârşia şi maica acestor însuşiri noi şi mai presus de cuvânt este mai înainte pomenita linişte, însoţită de luarea aminte şi de rugăciunea întru toată negrija. Acestea au ca vatră de temelie şi ca pavăză de nebiruit, împlinirea după putere a tuturor poruncilor îndumnezeitoare. Iar din negrijă, linişte, din luarea aminte şi din rugăciune se naşte în inimă mişcarea plină de căldură care arde patimile şi pe demoni şi curăţă inima ca într-un cuptor. Şi din aceasta dorul şi dragostea nesăturată de Domnul Iisus Hristos. Iar din acestea dulcea curgere a lacrimilor din inimă, ca dintr-un izvor, care ca un isop curăţă sufletul şi trupul, prin pocăinţă, prin iubire, mulţumire şi mărturisire, umplându-le de ele. Din acestea se naşte seninătatea şi pacea gândurilor, care n-are margine, ca una ce întrece toată mintea (Filipeni 4, 7). Iar din acestea lumina strălucitoare ca zăpada,şi, la sfârşit, nepătimirea şi învierea sufletului înainte de cea a trupului.

Din înşirarea acestor stări ce se nasc una din alta, începând de la linişte, luare aminte şi rugăciune, se vede că liniştea nu este o nemişcare a sufletului, ci o deosebită putere de concentrare şi de creare a unui şir întreg de mari tensiuni duhovniceşti, de pocăinţă, de curăţire de patimi, de iubire. Nepătimirea, sau despătimirea însăşi, care e la vârful lor, e unită cu învierea sufletului, care este o umplere a lui de viaţa cu totul nouă din plinătatea Duhului Sfânt. Numai din această forţă a unei vieţi total noi în suflet, va rezulta şi învierea trupului, întrucât în acest suflet înviat au fost scoase din dezordine, refăcute şi înviate, înseşi rădăcinile raţionale şi sensibile ale trupului. efortul de despătimire, împreunat cu rugăciunea lui Iisus, arată că această rugăciune nu are nevoie numai de o metodă formală cum se interpretează adeseori în Apus unde s-a pierdut înţelegerea pentru rostul despătimirii. Pe de altă parte, introducerea minţii în inimă prin pomenirea neîncetată a lui Iisus, are rostul de a reunifica rădăcinile raţionale ale trupului aflătoare în minte cu cele sensibile aflătoare în inimă, adică a scoate raţiunile fiinţei umane din sfâşierea lor în raţionalitatea abstractă şi în sensibilitatea dezordonată şi prin aceasta a le face să se reunifice cu modelele lor din Logosul dumnezeiesc, să devină cu adevărat luminoase şi iubitoare, cum au devenit cele ale sufletului şi trupului lui Hristos, în ipostasul Cuvântului.

Alcătuirea nouă a chipului şi reîntoarcerea omului la chipul şi asemănarea sa, prin făptuire şi vedere, potrivit acestora, prin credinţă, nădejde şi dragoste; şi odată cu aceasta, întinderea întreagă a lui spre Dumnezeu, unirea în timpul de faţă, ca în oglindă şi în ghicitură (I Corinteni 13,12) şi în arvună, iar în cel viitor împărtăşirea în chip desăvârşit şi bucuria de veci de vederea lui Dumnezeu faţă către faţă (I Corinteni 13, 12)

Încheiere

Stându-ne, aşadar, iubiţilor, atâtea şi astfel de bunătăţi înainte, nu numai ca nădejdi şi ca făgăduinţe, ci în adevăr şi în fiinţă, încă de aici, să ne sârguim , să ne grăbim, să alergăm până ca avem timp să ne nevoim, ca şi noi să ne învrednicim de ele, printr-o mică şi vremelnică stăruinţă, dar cel mai mult prin darul şi harul lui Dumnezeu. «Căci nu sunt vrednice pătimirile vremii de acum de slava ce are să ni se descopere nouă» (Romani 8, 18), cum spune Pavel, propovăduitorul lui Dumnezeu. Mai bine zis, dacă ne sârguim, le vom afla, după el, încă de acum ca o pârgă şi ca o arvună. Căci dacă cei chemaţi dintr-o stare de jos la înrudiri şi la părtăşii împărăteşti, fac toate prin fapte, cuvinte şi gânduri, ca să le dobândească, şi nu numai că nu mai pun adeseori preţ nici chiar pe viaţa lor, pentru astfel de slavă şi cinste, măcar că e nesigură şi vremelnică, ba uneori îi duce şi la o totală pieire şi nu la vreun folos, cum nu s-ar cuveni ca noi să lucrăm şi să ne străduim pentru părtăşia, nunta şi unirea la care suntem chemaţi cu Dumnezeu, Împăratul şi Făcătorul tuturor împăraţilor care, singur, este nestricăcios, rămâne pururi, dăruind cinste şi slavă strălucită şi statornică celor ce sunt ai Lui? Şi nu numai atâta, ci am primit şi puterea să ne facem fii ai lui Dumnezeu: «că tuturor, câţi L-au primit pe El, le-a dat putere să se facă fii ai lui Dumnezeu, celor ce cred în numele Lui» (Ioan 1, 12)

Le dă puterea; nu ne atrage silnic şi nu ne sileşte împotriva voii noastre. Căci puterea înarmează pe cei ţinuţi în tiranie de cel ce-i tiranizează, ca să vindece răul cu rău. Dar pe noi ne cinsteşte cu vechea vrednicie a stăpânirii de sine, ca să fie binele săvârşit întru totul cu bunăvoirea şi harul Său, dar să ni se socotească drept ispravă a străduinţei şi sârguinţei noastre.

Şi Acela, măcar că e Dumnezeu şi Stăpân, a făcut totul din partea Lui, căci pe toţi ne-a făcut la fel şi de asemenea pentru toţi a murit, ca pe toţi să-i mântuiască deopotrivă. Dar ne-a rămas nouă să ne apropiem, să credem, să ne însuşim ceea ce ne-a dat, să slujim cu frică, cu sârguinţă şi cu iubire Iubitorului de oameni şi purtătorului de grijă Stăpân, care ne-a iubit atât de mult, încât şi moarte a voit să sufere de bunăvoie pentru foi, şi încă moarte de ocară. Iar aceasta, ca să ne izbăvească de tirania diavolului şi vrăjmaşului atotrău şi să ne împace cu Tatăl şi Dumnezeu şi să ne facă moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori ai Lui, lucrul cel mai minunat şi mai fericit.

Drept aceea, să nu ne înstrăinăm pe noi printr-o mică şi scurtă trândăvie şi negrijă sau prin vreo mincinoasă plăcere de orice fel, de atât de mari şi de multe bunătăţi, răsplătiri şi bucurii. Să facem dar şi să făptuim tot şi, de trebuie, să nu ne cruţăm nici chiar viaţa pentru El, cum a făcut şi El pentru noi, deşi este Dumnezeu, ca astfel să ne învrednicim şi de darurile de aici şi de cele de dincolo.