Index > Scriitori filocalici

 
   Antonie cel Mare 
   autor anonim 
   Avva Filimon 
   Calist şi Ignatie Xantopol 
   Calist Angelicude 
   Calist Catafygiotul 
   Calist Patriarhul 
   Casian Romanul 
   Diadoh al Foticeei 
   Evagrie Ponticul 
   Filotei Sinaitul 
   Grigorie Sinaitul 
   Ilie Edicul 
   Ioan Carpatiul 
   Ioan Damaschin 
   Isaia Pustnicul 
   Isihie Sinaitul 
   Marcu Ascetul 
   Maxim Cavsocalivitul 
   Maxim Marturisitorul 
   Nichifor din singuratate 
   Nichita Stithatul 
   Nil Ascetul 
   Petru Damaschin 
   Simeon Evlaviosul 
   Simeon Metafrastul 
   Simeon Noul Teolog 
   Talasie Libianul si Africanul 
   Teodor al Edesei 
   Teognost 
   Teolipt mitropolitul Filadelfiei 
   Varsanufie si Ioan 
   Vasile de la Poiana Marului 

 


 

Calist Patriarhul

Capete despre rugăciune

·               De voieşti să afli adevărul, urmează pilda cântăreţului la chitară: acela îşi apleacă capul şi, aţintindu-şi auzul la cântare, mişcă pana cu mâna. Atunci, îndată coardele lovindu-se între ele, chitara scoate cântarea, iar cântăreţul saltă de dulceaţa cântării.

·               Să-ţi fie, iubitorule de osteneală şi lucrătorule al viei, limpede pilda şi să nu te îndoieşti. Căci luând aminte, ca un cântăreţ la chitară, la adâncul inimii, vei vedea cu uşurinţă ceea ce cauţi, pentru că sufletul răpit de iubire la culme nu se mai poate întoarce la cele dinapoi, că «s-a lipit sufletul meu de urma Ta», zice Proorocul.

·               Înţelege, iubitule, prin chitară inima; prin coarde simţirile, prin pană mintea, care mişcă cu pricepere desăvârşită simţirea prin pomenirea lui Dumnezeu. Din această mişcare se iveşte în suflet o plăcere negrăită, iar mintea curată face să se arate razele dumnezeieşti.

Simţirile inimii, nu cele trupeşti. E de remarcat această asemănare a rugăciunii lui Iisus cu cântarea. Rugăciunea e o cântare şi de aceea produce o bucurie, căci ea nu e numai repetarea numelui lui Iisus, ci o scufundare în toată lumea nesfârşită de înţelesuri, de iubire şi de dulceaţă, cuprinsă în El. ea e o mişcare în această lume de armonii şi de aceea este mereu nouă. Inima vibrează de această armonie şi mintea gustă nuanţele ei.

·               De nu vom închide simţurile trupului, nu va izvorî în noi apa săltătoare pe care a făgăduit-o Domnul samarinencii. Că cerând aceea apa sfinţită, a aflat înăuntrul ei apa săltătoare a vieţii (Ioan 4, 14). Pentru că, precum pământul are prin fire apa şi în acelaşi timp aceasta curge dan el, la fel şi pământul inimii are prin fire această apă săltătoare şi izvorâtoare. Ea e ca lumina părintească, pe care Adam a pierdut-o prin neascultare.

Aici, bucuria lăuntrică, unită cu lumina, este simbolizată cu o apă săltătoare, deci vie, nestătută, mereu nouă. Ea e atât de unită cu lumina, încât e numită ea însăşi lumină. Căci viaţa aceasta lăuntrică este deschidere spre sensul suprem al existenţei. În ea însăşi e sensul suprem al existenţei. Ea ţâşneşte din inimă nu numai pentru că este unită cu mintea, sau cu înţelegerea, ci pentru că inima curată deschisă spre sens, e deschisă spre sensul şi spre viaţa dumnezeiască nesfârşită. Inima a devenit prin curăţia ei străvezie; aşa cum e deschisă cu sinceritate spre oameni, e deschisă şi spre Dumnezeu, suprema Persoană iubitoare. Pentru aceasta e însă de trebuinţă ca omul să nu fie alipit prin simţuri de lucrurile din afară, prea captat de plăcerile şi interesele trupeşti pe care doreşte să le satisfacă prin ele. Ochiul închis spre cele dinafară, se deschide spre cele nesfârşite, care vin în valuri în raza înţelegerii.

·               Precum izvorăşte apa dintr-un izvor nesecat, aşa izvorăşte şi apa vie şi săltătoare din suflet. Aceasta fiind sălăşluită şi în sufletul lui Ignatie, l-a făcut să zică: «Nu este în mine foc iubitor de materie, ci apă lucrătoare şi grăitoare».

·               Asemănatu-s-a trezvia fericită şi de trei ori lăudată, mai bine zis înţelegătoare a sufletului, cu apa ce saltă şi izvorăşte din adâncul fără fund al inimii. Şi, pe de o parte, apa ce ţâşneşte din izvor, umple izvorul însuşi, aşa zicând, mişcându-se, e pururi mişcată prin Duhul, umple întreg omul dinăuntru de roua dumnezeiască şi de Duh, iar pe cel dinafară îl face arzător.

Însăşi trezvia sau veghea la cele dinăuntru este o apă izvorâtoare din adâncul inimii, scufundat în abisul nesfârşit al lui Dumnezeu. Căci veghea aceasta e activă, este un scafandru în oceanul tot mai adânc. Fiind ea însăşi vie, e ea însăşi mereu nouă, hrănitoare cu alte şi alte înţelegeri pe care le primeşte de la Dumnezeu. E greu să desparţi această veghe de conţinutul ei mereu nou. Într-un fel e ea însăşi întreţinută de adâncul inimii, susţinută de el.

Apa aceasta a vieţii şi a luminii, sau a bucuriei şi a înţelegerii, pe de o parte e mişcată de Duhul Sfânt, deci de dincolo de om; pe de alta se mişcă ea însăşi, fiind mişcată de Duhul, adică omul simte că se mişcă el însuşi în planul înţelegerii şi al bucuriei. Libertatea Duhului nu stânjeneşte libertatea omului, ci o sporeşte. Subiectul dumnezeiesc se întâlneşte cu subiectul omenesc şi-l face ca el însuşi să primească mişcarea şi să şi-o însuşească. Apa aceasta îi umple inima, ca pe un izvor din care sau prin care izvorăşte; dar umple şi toate facultăţile şi simţirile lăuntrice ale omului, iar pe omul din afară îl umple de căldură în toate comunicările lui. E înfăţişată în aceste capete o viziune abisală şi liberă a inimii, sau a omului. Omul e subiect de posibilităţi nesfârşite, pentru că îşi are rădăcinile în Dumnezeu, pentru că e deschis Subiectului nesfârşit dumnezeiesc. Dumnezeu, nesfârşit în viaţa şi în înţelesurile Lui, poate comunica omul mereu ceva nou din ele, iar omul şi le poate însuşi, experiindu-se pe sine ca subiect nesfârşit în aceste posibilităţi ce-i vin din legătura cu Dumnezeu., dar şi le însuşeşte el însuşi, în mod liber. Omul se poate ruga neîncetat, pentru că în rugăciunea sa e deschis vederii lui Dumnezeu Cel nesfârşit.

·               Mintea care s-a curăţit de cele din afară şi şi-a supus simţurile în întregime, prin virtutea cu fapta, rămâne nemişcată ca şi osia cerului, privind spre adâncul inimii, ca spre centru; şi stăpânindu-şi capul priveşte acolo, având ca nişte sonde razele înţelegerii, care scot de acolo înţelesurile dumnezeieşti şi supun toate simţurile trupului.

Mintea care s-a curăţit de impresiile din afară şi şi-a făcut simţurile supuse, obişnuindu-le să slujească numai virtuţilor desprinse prin fapte statornice (înfrânare, răbdare, hărnicie prin slujirea iubitoare a altora, smerenie, etc.), şi-a deschis privirea spre adâncul inimii care se adânceşte în adâncul nesfârşit al lui Dumnezeu şa izvorăşte mereu înţelesuri însoţite de bucurie din nesfârşitul dumnezeiesc străveziu prin el. De aceea nu se mai mişcă din această privire, ci rămâne nemişcată în mişcările sale ca axa cerului între aştri, sau ca un spaţiu interplanetar rămas acelaşi între planete. Dar mintea rămâne nemişcată numai pentru că priveşte în acelaşi adânc. Dar în alt fel, se afundă tot mai mult în privirea lui.

·               Nimeni dintre cei neintroduşi, sau care au nevoie de lapte (I Corinteni 3, 2), să nu se atingă de astfel de lucruri oprite, până n-a venit timpul. Pe unii ca aceştia, care au căutat înainte de vreme cele proprii unui anumit timp, şi s-au sârguit să intre într-un părut liman al nepătimirii cum nu se cuvine, Sfinţii Părinţi i-au socotit că fac un lucru nebunesc şi nimic mai mult. Căci este cu neputinţă să citească o scrisoare cel ce nu cunoaşte încă literele.

·               Mintea care s-a curăţit prin trezvie, uşor se întunecă, dacă nu se desface cu totul de ocuparea cu cele din afară prin pomenirea continuă cu Iisus. Iar cel ce a unit făptuirea cu contemplarea, prin păzirea minţii, nu e abătut de zgomote; nu se clatină (de tulburări având sau nu având vreun înţeles). Căci sufletul rănit de dragostea lui Hristos, urmează Acestuia ca unui frăţior.

Trezvia curăţă mintea de toate chipurile celor din afară, pentru că ea constă propriu zis în atenţia exclusivă la Iisus, sau la Dumnezeu. Dar deplin se curăţă mintea numai dacă încetează cu totul de a se mai ocupa cu plăcere de chipurile celor din afară, ocupându-se continuu cu pomenirea lui Iisus.

·               Se poate întâmpla că cei ce petrec în lume pot opri patimile şi săriturile de la una la alta, sau se pot opri din gândirea la ele după cuvântul: «Opriţi-vă şi cunoaşteţi». Dar e cu neputinţă să le şteargă sau să le desfiinţeze. Viaţa pustnicească le poate însă dezrădăcina cu totul.

·               Dintre apele săltătoare, una are o mişcare mai iute; alta, liniştită şi mai zăbavnică. Cea dintâi nu poate fi tulburată cu uşurinţă, pentru repeziciunea mişcării. Dacă e tulburată pentru puţin timp, uşor se curăţă iarăşi, având o astfel de mişcare. Dar curgerea încetinindu-se, apa se face foarte mică, şi nu numai că se şi tulbură uşor, dar aproape că rămâne nemişcată. Ea are nevoie atunci de o curăţire din nou, ca să zicem aşa, de o nouă punere în mişcare.

Ape săltătoare în inimă, sau din Duhul Sfânt prin inimă, e viaţa de bucurie şi de înţelegere mereu nouă în oceanul nesfârşit al vieţii dumnezeieşti. Aceasta, deşi implică o statornicire a privirii minţii în inimă şi prin transparenţa ei în Dumnezeu, e totuşi mişcătoare prin înaintarea la noi şi noi înţelesuri şi bucurii în oceanul dumnezeiesc şi în comuniunea cu Persoana purtătoare  Lui. Când mişcarea aceasta este plină de atenţie vie, ea poate fi tulburată de chipurile venite din afară şi din ispitele care o cheamă spre plăcerile ce-i pot fi oferite de ele. Dar când această mişcare a minţii în noile înţelesuri şi bucurii ce-i vin prin inimă, lâncezeşte, ea poate fi tulburată uşor de chipurile din afară şi oprită cu totul.

·               De voieşti să afli cum trebuie să te rogi, priveşte la sfârşitul luării aminte şi al rugăciunii şi nu vei rătăci. Căci acest sfârşit este, iubitule, străpungerea continuă, zdrobirea inimii, iubirea faţă de aproapele. Iar contrariul este în chip vădit, gândul poftei, şoapta bârfelii, ura faţă de aproapele şi de toate cele asemenea acestora.

Oricât s-ar părea că omul duhovnicesc este cel ce se adânceşte în inima sa şi în vederea lui Dumnezeu prin ea, cu ocolirea celor din afară, semnul adevăratei vieţi spirituale se vede, pe de o parte în zdrobirea inimii pentru poftele egoiste satisfăcute şi pentru relele făcute, iar pe de altă parte în iubirea faţă de aproapele. Propriu-zis nu ieşirea din legătura cu cele din afară e cerută, ci curăţenia, bunătatea pusă în legăturile cu oamenii.

·               Între cele ce sunt de făptuit, lucrul cel mai însemnat este cunoştinţa, iar în cele de contemplat, neştiinţa cea mai presus de fire. Acestea însă, fără Duhul adevărului şi fără Duhul cunoştinţei în suflet, nu se pot săvârşi şi dobândi cum se cuvine.

Nu poţi face nici o faptă cum trebuie fără cunoştinţă. Dar nu cunoşti nimic cum trebuie, fără să-ţi dai seama de taina care persistă în tot ce cunoşti. Nu poţi cunoaşte o persoană în ceea ce are ea propriu, fără să intuieşti în ea ceea ce nu se poate defini. Nu poţi să-ţi dai seama de ceea ce este Dumnezeu, dacă nu simţi taina Lui mai presus de toate definiţiile în care te sileşti să-L prinzi. Neştiinţa aceasta este mai presus de tot ce cunoşti, e mai presus de minte. Deci nu există făptuire oarbă şi nici cunoştinţă adevărată lipsită de taină, de neştiinţă mai presus de cunoaştere. Astfel nu se poate face o despărţire clară între făptuire şi cunoştinţă, dar nici între cunoştinţă şi necunoştinţă. Chiar prin necunoştinţă se cunoaşte ceva. Cunoştinţa împreunată cu recunoaşterea tainei, îmbogăţită prin sesizarea tainei, însoţită de respectul tainei, e la baza oricărei făptuiri drepte.

Nu poţi avea cunoştinţa îmbinată cu neştiinţa superioară, adică intuirea adevărată a realităţii, fără Duhul adevărului, care e în acelaşi timp Duhul cunoştinţei şi al tainei, sau al neştiinţe mai presus de cunoştinţă şi prezentă în cunoştinţă. Numai Duhul te ajută să cunoşti ceea ce poţi deveni şi deci să şi făptuieşti în acest scop; dat tot El face să ţi se deschidă sufletul pentru ceea ce este mai presus de cunoştinţa ce se poate exprima. Şi mai ales în intuirea a ceea ce nu putem defini, ne dăm seama că cunoştinţa adevărului întreg nu este de la noi, nu-i din efortul nostru.

Atât bucuria inimii cât şi întristarea opusă bucuriei sunt în mod vădit roade ale Duhului, căci «roada Duhului este bucuria» (Galateni5, 22); dar şi că Dumnezeu dă unora duh de căinţă plină de străpungere (Romani 11, 8). Ca să spun pe scurt, după Sfinţii Părinţi, atâta putere are Sfântul şi de viaţă făcătorul Duh, că El conlucrează şi la cele ale virtuţii, dar şi la dispoziţiile văzute opuse între ele, cum am zis că Scriptura Îl numeşte pe El şi foc şi apă, care sunt cu totul opuse între ele.

Îl numeşte astfel pentru ajutorul dat de Duhul la toate bunătăţile şi frumuseţile din suflet şi pentru lucrarea Lui de viaţă făcătoare şi întăritoare în toate acestea. Pentru aceasta şi numeşte Scriptura acest izvor când la singular, când la plural. Mântuitorul i-a zis şi El atât izvor cât şi râuri. De aceea, se şi împarte începutul (de râuri) şi înaintează în toate virtuţile. Şi, întregul se face ca un suflet de fire nouă al sufletului, care se împărtăşeşte de El. căci îi dă acestuia o viaţă mai presus de fire şi îl mişcă spre toate cele ce trebuie făcute şi spre cele ce se petrec şi îl desăvârşeşte precum se cuvine. Eu presupun că şi piatra care a fost lovită a fost lovită de toiagul legiuitorului Moise şi a izvorât mai presus de fire râuri de apă, este inima împietrită din pricina învârtoşării. Din aceasta, când Dumnezeu o loveşte, rănind-o şi străpungând-o, în loc de toiag cu cuvinte, puterea Duhului scoate, mişcând-o în chip fericit, pâraie de viaţă făcătoare, ajutând-o astfel spre toate faptele mari şi potrivite, făcând vii, am putea zice, o singură apă dup fire pe cei mulţi şi nesfârşiţi care se împărtăşesc de ea. Minunată cu adevărat este această piatră, care fiind purtată de o singură căruţă, a răspândit, izvorând din ea, apă cât au putut să poarte milioanele şi nenumăratele căruţe. De unde are ea această putere atât de mare şi în ce pământ umed se aşează, ca să o poarte?

Este numită astfel inima purtată de un singur trup, de trupul lui Hristos, dar şi de trupurile altor oameni care au răspândit din inima lor apa Duhului Sfânt, sau apa credinţei. Aceasta este Tradiţia vie: inimile purtătoare şi răspânditoare ale apei Sfântului Duh. Nu prin cărţi s-a ţinut Tradiţia vie, ci prin inimi. Cărţile au fost mărturie acestei lucrări de transmitere a Tradiţiei vii. Inima este înviorată prin apa Duhului, dar ca să poată fi înviorată trebuie să aibă şi ea o capacitate pentru aceasta. Trebuie să fie capabilă de simţire, de dăruire în iubire către Dumnezeu şi către semeni.

Dacă ne-am învrednicit de atâta cinste de la Dumnezeu, ca să avem putinţa să sădim în noi, imitând pe Dumnezeu, raiul dumnezeiesc, necunoscut cu simţurile din afară, dar cunoscut cu mintea, rai mai presus cu mult decât cel dinainte, potrivit celor spuse, şi care ne dă o mare fericire fiind mai presus de orice înţelegere a celui ce n-a pătimit această sfinţită vrednicie, să ne dăruim cu evlavie şi cu dreaptă credinţă de la început liniştirii, prin porunci, şi prin aceasta lui Hristos, Dumnezeu cel în Treime. Iar rămânând astfel, cu vederea care adună cugetările şi înţelesurile mai înainte spuse, ba şi învăţăturile despre Dumnezeu, şi le sădeşte pe acestea în inimă ca în Dumnezeu, să-L înduplecăm prin rugăciunea cuvenită să lase Duhul Lui, cu tot ce este în El, în noi şi să izvorască în noi înţelesuri dumnezeieşti şi mai presus de lume, cărora le poţi spune şi râuri. Căci «cel ce crede în Mine, râuri de apă vie vor curge din inima lui», zice ucenicul cel iubit, despre Duhul pe care aveau să-L primească «cei ce vor crede în El» (Ioan 7, 38).

V

Dumnezeu suflă în Adam suflare de viaţă – harul Duhului de viaţă făcător şi aşa s-a făcut Adam om desăvârşit; căci s-a făcut «spre suflet viu» şi nu spre suflet simplu. Fiindcă nu e suflet al omului Duhul lui Dumnezeu, ci spre suflet, care viază duhovniceşte. Pentru că Duhul Sfânt al lui Dumnezeu se face cu adevărat suflet sufletului, care vieţuieşte cum trebuie să vieţuiască sufletul cuvântător (raţional) şi de chip dumnezeiesc.

Dar nerămânând Duhul lui Dumnezeu împreună cu sufletul, sau din nefericire depărtându-se, s-a pierdut şi chipul dumnezeiesc al vieţii, demn de sufletul raţional şi s-a introdus din nenorocire cel al dobitocului sau al fiarei. Căci fără Dumnezeu nu putem face nimic din cele cuvenite, deci fără a fi în Duh şi în Hristos. De aceea, s-a făcut Adam om fără lipsuri, adică întreg, întreg, întrucât nu s-a făcut simplu «cu suflet», ci «cu suflet viu», când a suflat Dumnezeu în el «suflare», ca să fie «viaţă» în sufletele cuvântătoare.

Duhul Sfânt nu se face însuşi sufletul omului. În acest caz omul ar fi una cu Dumnezeu în înţeles panteist şi păcatele săvârşite de om ar fi şi ale lui Dumnezeu, sau nu s-ar mai putea face nici o deosebire între bine şi rău. Dar fără o prezenţă şi o lucrare a Duhului dumnezeiesc în sufletul omului, acesta n-ar putea duce o viaţă conformă cu raţiunea lui. Omul are în sufletul lui o raţiune şi o libertate, dar ele nu pot funcţiona în modul deplin cerut de ele, decât în unire cu Dumnezeu, decât adăpându-se din apa vie a Duhului dumnezeiesc. Este ceva analog cu faptul că omul are plămâni sau ochi, dar fără aer şi lumină, nici plămânii, nici ochii n-ar putea să-şi exercite funcţiile. sufletul este o floare, dar floarea are nevoie de soare şi de ploaie pentru a creşte şi să-şi pună în valoare toată frumuseţea şi rodnicia virtuală a ei. Omul este o fiinţă cuvântătoare virtual, dar trebuie să aibă cu cine vorbi ca să pună în valoare această capacitate. Şi vorbirea lui cea mai serioasă este cea pe care o are cu Dumnezeu, deci şi gândirea, sau raţiunea sa în funcţiunea ei cea mai serioasă. De aceea sufletul raţional sau cuvântător al omului devine cu adevărat «viu», sau se pune în lucrare numai prin suflarea Duhului în el. de aceea s-a suflat în om lucrarea Duhului în vederea «sufletului viu». Numai astfel omul a putut realiza cu adevărat toate potenţele lui minunate.

Până ce Adam a păstrat în el suflarea Duhului, suflare de viaţă dătătoare a tuturor potenţelor lui, el se mişca printre lucruri cu o mare putere de pătrundere, văzând dincolo de suprafaţa lor organizatorică raţiunile lor în Dumnezeu şi pe Dumnezeu Însuşi. De asemenea el avea puterea de a prevedea cum se vor desfăşura lucrurile, pentru că ştia că se vor desfăşura conform cu marea lui forţă de a le transfigura, de a le face străvezii în frumuseţea revelatoare a adâncimii lor nesfârşite, tainice şi mult grăitoare, în Dumnezeu. De asemenea, ştia cum se vor dezvolta relaţiile dintre oameni: pline de bunăvoinţă, delicateţe, iubire, de comunicativitate mereu nouă. Avea puterea proorocească, pentru că era împreună creator cu Dumnezeu al formelor lucrurilor, ascunse în adâncurile lor.

Lui Dumnezeu îi place să fie cunoscut de altă minte, fie ea chiar creată, în înţelepciunea şi puterea Lui arătată în creaturi, dar deschisă prin creaturi în adâncimile ei nesfârşite şi în revelări mereu noi. Îi place ca cineva să prevadă împreună cu El bunătăţile ce le va descoperi neîncetat, aşa cum unui tată îi place ca copilul lui să ştie că el îi va face în viitor mereu alte şi alte daruri şi prin aceasta să-şi împrospăteze şi să-şi sporească mereu iubirea faţă de el.

Să privim, după puterea noastră, deosebirea între lucrarea Duhului Sfânt şi cele ce ţin de ea şi între lucrarea naturală a noastră şi cele ce ţin de ea şi între lucrarea naturală a noastră şi cele ce aparţin ei. Vom vedea îndată că nu e cu putinţă ca noi să fim în pace numai prin lucrarea noastră naturală. Căci pacea este roada adevărată a Duhului, ca şi iubirea şi bucuria duhovnicească; este roada adevărată a Lui, pentru ca cei părtaşi de El să se poarte cu îndelungă răbdare şi cu blândeţe şi să fie în întregime plini de bunătate şi să facă parte şi celor apropiaţi din bogăţia Lui.

Nici o lucrare naturală a noastră nu e despărţită, de la sine, de vreo pornire sufletească, fiind mişcarea vreunei părţi a iuţimii. Dar nici fără voinţă nu se mişcă vreo lucrare a noastră, iar voinţa în cel făptuitor atârnă de poftă, precum în cel contemplativ de dorinţă. De aceea în nici o lucrare naturală a noastră nu pot fi stinse pofta şi mânia, dacă vrea să se împlinească precum se cuvine.

Lucrarea mai presus de fire a Sfântului Duh în inimă nu-şi are naşterea nicăieri în fire, ci este o arătare neînţeleasă în cei miluiţi de El. de aceea, ea se mişcă, sau, ca să spun altfel, se aprinde, în chip vădit, fără să vrem. Pentru aceasta nu are nevoie de nimic din ale noastre, câte sunt de trebuinţă pentru lucrare, fie că ai numi-o luminare, fie arătare a Duhului. Ea are nevoie numai ca cel părtaş de ea să o privească fără tulburare în inima sa şi să se desfăteze mai presus de fire.

De aceea, lucrarea dumnezeiască, neavând nevoie deloc nici de voinţă, nici de vreo pornire naturală spre a se pune în mişcare, e vădit că pofta şi mânia rămân nelucrătoare în ea. Şi, ca să spunem pe scurt, partea pasională a sufletului (mânia şi pofta) zace aruncată nelucrătoare, lucrând din inimă în chip mai presus de fire numai suflarea Duhului de viaţă făcător. Iar mintea se bucură şi e vie. De aceea, priveşte spre Dumnezeu în pace şi seninătate, cu toată nepătimirea şi cu tot sufletul, aşa cum se cuvine.

Este o analiză şi o concluzie demnă de remarcat a cauzelor şi efectelor lucrării omeneşti şi ale celei dumnezeieşti. Când se mişcă în noi o lucrare bună fără o poftă inferioară şi fără mânie, e semn că e de la Dumnezeu, sau de la Duhul Sfânt. Şi atunci avem o bucurie curată de ea. Prin această bucurie ne-o însuşim, dar constatăm totuşi că nu e de la noi. Iar bucuria este a minţii. Ea simte şi viaţa cea nouă arătată în suflet. Partea pasională a sufletului, sau mânia şi pofta, se află într-o stare de nelucrare. De aici pacea cu care mintea contemplă pe Dumnezeu şi se bucură de lucrarea Duhului din suflet, care a dus la nelucrare, sau la nepătimire, partea lui pasională. Nepătimirea este o astfel de stare de pace, nepasională, care dă putinţa minţii să contemple netulburată pe Dumnezeu, sau chiar şi taina semenilor săi şi a lucrurilor, taină ascunsă tot în Dumnezeu. Dacă în scrierile anterioare se afirma simplu necesitatea curăţirii de patimi şi a dobândirii nepătimirii, pentru ca mintea să poată contempla pe Dumnezeu, aici se explică trebuinţa ca înseşi puterile pasionale ale sufletului să devină nelucrătoare în acest scop, şi modul cum se poate ajunge la aceasta.

În această stare sufletul se află într-o legătură iubitoare cu Dumnezeu, având ca izvor al luminării şi al întinderii spre El pe Duhul, de care se împărtăşeşte în chip fericit din Dumnezeu. Şi astfel, priveşte spre Dumnezeu, deoarece a ajuns la cunoştinţa negrăitei şi mai presus de lumină frumuseţi dumnezeieşti şi iubeşte pe Dumnezeu Cel mai presus de frumuseţe şi se bucură cât nu se poate spune, că cunoaşte pe Tatăl şi moştenirea Domnului Cel atât de nesfârşit, de nehotărnicit şi de necuprins, iar acum şi pe Domnul Însuşi pentru negrăita milă dumnezeiască. Ca urmare, încearcă o pace minunată, văzându-se pe sine, datorită harului, nelipsit în nici un fel de binele cel mai înalt şi mai presus de minte. Iar mânia, potrivit celor spuse, nelucrând, datorită lucrării Mângâietorului ce se mişcă de sine, îndelunga răbdare, blândeţea, împreună cu cea mai mare bunătate sunt în stările ce călăuzesc, potrivit cu le, purtarea sufletului, dat fiind că ele sunt roadele Sfântului Duh, care se împărtăşeşte celor miluiţi. Dimpotrivă, duhul rătăcirii şi al minciunii, deşi pare să se mişte în suflet fără voinţa şi pornirea celui părtaş la el, nu face nici partea pasională să se liniştească, ci o mişcă şi mai mult, şi nu pune în lucrare nici iubirea faţă de Dumnezeu, sau bucuria, sau pacea. Căci minciuna este fără rânduială, schimbătoare şi cu totul străină de pacea şi seninătatea cea după Dumnezeu.

Minunat eşti Doamne, lumină lină a păcii minunate, supra odihnitoare, iubită, minunată prin fire, care bucuri pe cei mulţi, strălucitoare la culme. Mă minunez, Atotputernice, Stăpâne Sfinte, că cel de care te-ai atins prin atingeri negrăite, pentru nesfârşita Ta bunătate, mai trăieşte sieşi şi nu Ţie (II Corinteni 5, 15), Celui mai presus de fiinţă, vieţii de viaţă făcătoare şi izvorului tuturor bunătăţilor şi frumuseţilor. Căci dacă femeia aceea, numai pentru că s-a atins de Tine, ba nici de Tine, ci numai de veşmântul Tău, Mântuitorule, mai bine zis nici măcar de veşmântul Tău, ci numai de ciucurele lui, şi încă pe ascuns, totuşi s-a slobozit îndată de o  viaţă atât de bolnavă şi a primit în chip minunat o viaţă sănătoasă, ce poate să se întâmple, Împărate, aceluia, şi ce viaţă poate primi acela de care Tu, Mângâietorule, te atingi, din bunătate şi în chip vădit, prin atingeri dumnezeieşti negrăite, ca să împlineşti în chip minunat mila Ta cu el? Ştim că, atingându-te cu mâna de soacra lui Petru, s-a stins fierbinţeala ei şi, dobândind sănătate deplină, îndată s-a sculat şi slujea Ţie plină de uimire şi bucurie. Dar atingerea aceea s-a întâmplat femeii o singură dată şi de din afară, căci s-a făcut cu mâna. Dacă deci aceea, pentru ceea ce s-a spus, a dobândit o sănătate atât de deplină, ce ar trebui să se petreacă cu cei de care Te-ai atins nu o dată, ci mereu, noaptea şi ziua, şi aceasta nu din afară, ci în cămara inimii cea mai dinăuntru, cu cea mai mare iubire de suflet şi întărindu-i pe ei în chip vădit în cele ce se întâmplă şi mângâindu-i în cele ce au nevoie şi făcându-le zeci de mii de bunătăţi? Cum, deci, Preaînalte, unii ca aceştia vor trăi loru-şi şi nu mai degrabă în întregime Ţie, aşa cum se cuvine? Mai bine zis, cum , chiar vieţuind numai Ţie, nu s-ar socoti pe ei nenorociţi şi nu şi-ar pleca capetele smeriţi în faţa celor ce i-ar vedea că încetează măcar pentru scurt timp să-şi arate recunoştinţa pentru un astfel de minunat ajutor dat lor prin harul Tău? Slavă Ţie, cu adevărat Preaslăvite, Cel ce slăveşti pe cei smeriţi cu cugetul. Pentru că, dându-le harul, Te afli înrădăcinat în chip minunat în inima lor, ca a unora ce au fost slăviţi. Că Tu Însuţi ai spus limpede, Înţelepciunea lui Dumnezeu, în Solomon: «Am prins rădăcini în popor slăvit, mai mult decât se poate închipui. Pentru aceea, M-am înălţat ca un cedru în Liban» nţelepciunea lui Sirah 24, 14) în inimă, «ridicându-mă peste cele de jos», adică pământeşti, «la înălţime, sau pe muntele dumnezeiesc», ajungând la înălţimea înţelesurile dumnezeieşti. Şi mai zice: «Ca un terebint am întins ramurile Mele», se înţelege în cei «am prins rădăcini» prin harul Duhului.

Precum se poate spune că Dumnezeu a prins rădăcini în cei ce-L iubesc, aşa se poate spune că şi ei au prins rădăcini în Dumnezeu. Ba se poate spune aceasta chiar mai mult, căci Dumnezeu îi hrăneşte pe ei cu viaţa adevărată. Prinzând rădăcini în infinitatea lui Dumnezeu, sau tot mai adânc în infinitatea Lui, cresc ei înşişi la infinit în înţelegerea, în viaţa lor, în rodurile ce le aduc. Dar şi Dumnezeu, prinzând rădăcini în ei, îşi arată în ei tot mai mult din infinitatea vieţii Lui şi din rodirea Lui în ei. Chiar înrădăcinarea lui Dumnezeu Cel nesfârşit în om, creând o comunicare intimă între El şi om, face ca în concret omul să nu mai trăiască înăuntru unor margini, ci în nesfârşirea dumnezeiască, participând la ea. În ambele formulări se arată valoarea nesfârşită ce o acordă Dumnezeu omului, perspectiva veşnicei creşteri a acestuia în Dumnezeu, fără a înceta să rămână totuşi om prin natura lui şi prin culoarea ce o dă conţinutului primit din Dumnezeu. Înrădăcinarea aceasta reciprocă şi-a atins suprema adâncime şi s-a făcut pentru veci în Iisus Hristos.

«Şi ramurile mele sunt ramuri ale slavei şi ale harului» (Înţelepciunea lui Sirah 24, 19). Spus-am tot adevărul, însuţi Adevărule, adevărurile de la Sine-ţi, Doamne. Pentru aceasta sufletul curat şi ales Ţie, ca o mireasă, a dorit foarte să şadă cu curăţie în umbra Ta. Şi îndată a şi ajuns sub umbră. Arată-ţi rodul Tău care o îndulceşte cu bogăţie, nu în chip simplu, ci în gâtlejul ei.

Căci nu ajung toţi în chip simplu şi deodată la dulceaţa lui Dumnezeu cu simţirea lor. Departe de aşa ceva. Că atunci când zice «mandragora a împrăştiat mireasma de aromate şi ca o smirnă aleasă a răspândit bunul miros» (Cântarea Cântărilor 7, 13), nu o face aceasta pentru toţi. Şi aceasta o va arăta Sfântul Pavel zicând că «unora Unul şi Acelaşi s-a făcut mireasmă a vieţii spre viaţă, iar altora miros de moarte spre moarte» (II Corinteni 2, 16). La fel şi dulceaţa dumnezeiască, iar de vrei să zici, şi slava lui Dumnezeu văzută odată cu aceasta, nu se lasă prinsă de toţi, ci numai de unii pentru simţirile lor înţelegătoare. Aceştia sunt cei ce se nevoiesc cu liniştea şi care prin împărtăşirea vădită de bunăvoinţa dumnezeiască, au dobândit Duhul de viaţă făcător şi luminător. Şi, îndeobşte, ea se face simţită, pe cât e cu putinţă celor curaţi cu inima.

Termenul de „simţire înţelegătoare” sau de „simţire a minţii”, atât de mult folosit de Sfinţii Părinţi înseamnă înţelegere şi experienţă, în acelaşi timp, sau trăire în ambianţa unei prezenţe spirituale şi aflarea unui sens al ei. Înţelegi o persoană când trăieşti în ambianţa ei, când îţi devine interioară şi-i devii interior. Este ca o „pipăire” spirituală a vieţii spirituale a celuilalt, a stărilor, a intenţiilor, a specificului lui sufletesc, concomitentă cu o „înţelegere” a lui. Unii au această „simţire înţelegătoare” mai mult, alţii mai puţin, iar unii aproape de loc. cei din urmă fac impresia unor orbi spirituali, asemenea unora care sunt lipsiţi de gustul mirosului, al auzului. Ei fac impresia unor spirite tocite, tâmpe. De obicei cei ce au „simţirea înţelegătoare” ascuţită pentru semeni, o au şi pentru prezenţa tainică a lui Dumnezeu.

Despre viaţa contemplativă

Viaţa contemplativă este împreună vieţuitoare şi prietenă neîncetată a sfinţitei rugăciuni. Iar amândouă sunt odraslele cele pline de har şi îndumnezeitoare ale sufletului. Pentru aceea sunt fapte cu totul nedespărţite ale sufletului purtat de Dumnezeu şi lucrat de Dumnezeu după rânduială. Din pricina celor spuse, vederea şi rugăciunea sunt atât de unite între ele, încât Părinţii spun în chip unitar de amândouă că sunt faptă şi contemplare (vedere) a minţii:

·               Fapta minţii, în lucrarea ei subţire, stă în ocupaţia cu Dumnezeu şi în stăruinţa în rugăciune şi în cele ce-i urmează. Ea se săvârşeşte în partea poftitoare a sufletului şi se numeşte vedere (contemplare). (Isaac Sirul)

Vederea spirituală (contemplarea) o înfăptuieşte mintea tot prin partea poftitoare a sufletului, ca şi vederea sensibilă, pentru că în vedere este un dor de a vedea, de a cunoaşte. Desigur însă că în vederea spirituală, pofta sufletului este ridicată la un nivel spiritual, încât se poate spune, pe de altă parte, că pofta, înţeleasă ca poftă interioară, a încetat. Pofta se extinde pe toate nivelele fiinţei umane, de la nivelul trupesc la cel spiritual.

Avem aici un semn al unităţii, mai mult decât al unirii amândurora, adică al rugăciunii şi al vederii (contemplaţiei).

Între rugăciune şi contemplare nu este numai o unire ca între două lucrări, ci o unitate, prin faptul că au devenit o singură lucrare. Sufletul când se roagă intens lui Dumnezeu, Îl „vede” (contemplă), şi invers, când Îl „vede” (contemplă), se roagă neîmprăştiat. Nu se poate face una fără alta.

Pentru aceea şi adaugă acelaşi că „vederea curăţă lucrarea iubirii sufletului, care este o dorire firească ce limpezeşte partea înţelegătoare a sufletului”.

Iubirea adevărată curăţă mintea, ca să poată cunoaşte cu adevărat pe Dumnezeu. Unde lipseşte iubirea este numai egoism; şi egoismul nu permite cunoaşterea şi înţelegerea adevărată a celuilalt şi deci nici a lui Dumnezeu. Dar, la rândul ei, vederea (contemplarea) lui Dumnezeu curăţă dorinţa naturii omeneşti de a-L iubi, de reziduurile egoiste. Avem deci ordinea aceasta:

a)       Contemplarea unită cu rugăciunea, întreţinută de poftă;

b)       Iubirea curăţită prin contemplare şi rugăciune;

c)       Capacitatea minţii de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, curăţită de iubire.

Dar contemplarea unită cu rugăciunea, deşi sunt întreţinute de poftă, ţin totuşi de partea contemplativă (văzătoare, cunoscătoare) a sufletului.

·               De aceea spune şi Sfântul Maxim: Mintea nu poate fi curăţită fără convorbirea cu Dumnezeu şi fără vederea (contemplarea) Lui. Retragerea, contemplarea şi rugăciunea micşorează pofta şi pricinuiesc chiar încetarea ei; şi partea cugetătoare a sufletului este pusă iarăşi în mişcare binecuvântată, îndreptându-se spre Dumnezeu prin vedere duhovnicească şi prin rugăciune. Întraripează-ţi cugetarea prin citire, contemplare şi prin rugăciune. (Maxim Mărturisitorul)

Contemplarea este totodată convorbire, întrucât este şi rugăciune. În convorbire nu vorbeşte numai omul, ci mai întâi vorbeşte Dumnezeu. Omul aude şi se simte obligat să răspundă; mai întâi se simte obligat să înceapă a răspunde, trecând la rugăciune. În această auzire se contemplă prezenţa lui Dumnezeu şi voia Lui. Aceasta curăţă mintea de pornirea păcătoasă de a se închide în ea însăşi.

Astfel, contemplarea e în toate însoţitoare de mare trebuinţă a rugăciunii. Şi amândouă sunt o lucrare ce ţine de partea înţelegătoare, sau mai bine zis cugetătoare (a sufletului) şi sunt de nedespărţit, când mintea e condusă în chip sănătos. Ele se ajută una pe alta, când cugetarea e sănătoasă şi stăruie în linişte, cu pricepere cunoscătoare.

Vederea (contemplarea) sau conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu şi a legăturii cu El prin rugăciune, e «concrescută» cu mintea sau cu cugetarea sănătoasă, sau viguroasă, ce stăruie în linişte şi o apără cu pricepere. Numai când e tulburată de tot felul de griji şi ispite lumeşti, mintea, slăbind şi uitând de sine în sensul rău al cuvântului, nu mai are limpede conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu şi nici puterea să stăruie în legătura cu El prin rugăciune. De aceea efortul spre rugăciune şi spre limpezimea conştiinţei prezenţei lui Dumnezeu e şi metoda cea mai bună de însănătoşire a minţii, de refacere a capacităţii de a cunoaşte pe Dumnezeu ca realitate esenţială, prin stăruirea liniştită în contemplarea Lui.

De aceea Părinţii au numit mintea care se roagă fără lucrarea vederii (contemplării) pasăre neînaripată, ca una ce nu e în stare să se înalţe spre Dumnezeu cu simţirile minţii puse în mişcare şi să se despartă cu totul de cele pământeşti şi să se apropie de cele cereşti cu toată vigoarea sufletului. După Sfântul Maxim, contemplarea curăţă mintea, iar starea de rugăciune o înfăţişează golită lui Dumnezeu. Este vădit însă că aceasta o face rugăciunea prin contemplarea minţii, pe care nu ar avea-o, însă, mintea dacă nu s-ar întinde spre vederea lui Dumnezeu pe cât este cu putinţă.

Curăţia minţii se arată în descoperirea tainelor. Apoi, curăţia minţii este desăvârşirea petrecerii în contemplarea cerească, care se mişcă în afara simţurilor prin puterea duhovnicească a lumii de sus, a minunilor fără număr. De aceea, văzătorul se roagă într-un chip înalt, având înţelegerea curăţită prin ştiinţa contemplaţiei. Căci datorită acestei curăţii, el vede pe Dumnezeu, pe cât e cu putinţă, şi ajunge cu adevărat fericit, rugându-se.

Ştiinţa contemplaţiei este o ştiinţă practică, dobândită prin deprindere şi experienţă. În ea văzătorul şi-a curăţit înţelegerea, şi de aceea rugăciunea lui este înaltă.

În privirea făpturilor, în citirea Scripturilor, în cugetarea înţelesurilor cuvintelor rugăciunilor, mintea se desfăşoară şi se ridică la Dumnezeu, trecând pe rând de la una la alta, din puterile şi darurile Lui. Dar când mintea se adună din toate acestea („se înfăşoară”), cugetă la Dumnezeu ca la unitatea nesfârşită. Toate conţinuturile vieţii Lui sunt contemplate deodată în unitatea lor. mintea se simte atunci scufundată în mod superior în adevărul Treimii personale şi în Duhul, sau în puterea ei ce se comunică omului.

Despre smerenie şi contemplaţie

La început, mintea care se întoarce prin har la Dumnezeu, e stăpânită de o stare de descurajare. De aceea, omul în care se află această minte se tânguieşte jelind şi plânge cu durere, zdrobindu-şi pe cât poate inima şi curăţind zi de zi împătimirea ei şi smerindu-se, după cuviinţă, cu toată întristarea. Dobândind astfel prin harul lui Hristos curăţia cuvenită, prin liniştire, şi străbătând cu înţelegere la cele ale înţelegerii şi ajungând la Dumnezeu şi înălţându-se la slava Lui şi privind-o cu încordare, e cuprinsă de a doua descurajare a înţelegerii, după cea dintâi, cu mult mai mare, mai fără ieşire şi mai neîncetată. Prin aceasta dobândeşte o smerenie atât de întărită şi de vădită încât, dacă ar putea, ar ferici pe toţi oamenii, iar pe sine se vede mai rău decât pe oricare; se vede cu o simţire a sufletului în adevăr mai rău decât ceea ce nu există nicidecum. Căci ceea ce nu e, nu poate păcătui, iar pe sine se vede păcătuind pururea.

Dar, văzându-se astfel şi smerindu-se, potrivit cu această simţire, totuşi se bucură mult şi se veseleşte, dar nu de sine – căci cum ar face aceasta, odată ce se socoteşte păcătuind neîncetat – ci de Dumnezeu Cel îndurător, care e mai aproape de el decât răsuflarea sa, sau, ca să vorbesc mai lămurit, care scoate din inima lui râuri de lumină cerească şi de pâraie nesecate de minuni ale Duhului, pe care le revarsă în el şi-i umplu mintea de lumină, şi-i spune simplu. «Sunt cu tine» (Ieremia 1, 8).

Când este experiată măreţia şi marea milă a lui Dumnezeu, nu se poate ca sufletul să nu-şi simtă smerenia. Sau smerenia nu se poate naşte în el din experienţa măreţiei şi marii bunătăţi a lui Dumnezeu. De aceea smerenia proprie şi măreţia lui Dumnezeu sunt trăite împreună. Şi drept urmare şi descurajarea de propria micime şi fericirea de apropierea şi mila lui Dumnezeu. Cu cât e simţit Dumnezeu mai aproape, cu atât smerenia este mai mare. În adâncimile nemăsurate ale smereniei, Dumnezeu este simţit mai aproape ca răsuflarea proprie. El Însuşi e simţit ca respirând prin om în adieri de lumină şi de viaţă.

Drept aceea, Dumnezeu îi descoperă acestuia, ca unui prieten taine, în chip lămurit, şi-l umple de bucurie. Iar acestuia îi vine să zică cuvintele lui David: «Nu după fărădelegile noastre ne-a făcut nouă, nici după păcatele noastre ne-a răsplătit nouă» (Psalmi 102, 10); şi după Pavel: «Prin har suntem mântuiţi» (Efeseni 4, 13), măcar că împlineşte toate poruncile dumnezeieşti, pe cât este cu putinţă, şi urăşte toată calea nedreaptă şi se sileşte pe cât se poate să nu lase nimic din cele ce ajută la mântuire. Dar cel ce se cunoaşte văzând în sine această bună simţire şi pătimind-o, încă nu a ajuns la o vedere adevărată, încă n varsă lacrimi neîncetate, încă nu a căzut unitatea credinţei şi nu a dobândit slava adevărului (I Timotei 2, 4). Nu se vede cu adevărat slava dumnezeiască, nici marginea lucrurilor omeneşti. Şi, ca să spun pe scurt, nu a ajuns la ştiinţa raţiunilor dumnezeieşti şi omeneşti în lucruri.

În înţelegerea lucrurilor, în fapte nu sunt numai raţiuni dumnezeieşti, ci şi omeneşti. Desigur, la baza lor sunt raţiuni dumnezeieşti. Omul lucrează cu materialul lui Dumnezeu, dar pune şi raţiunile (judecăţile, cunoştinţele) sale în înţelegerea lucrurilor şi în folosirea lor. Omul răspunde raţiunilor lui Dumnezeu cu raţiunile sale, crescute din acelea, conformându-se cu ele uneori mai mult, alteori mai puţin, alteori deloc. Dar şi în cazul din urmă, el are în faţa sa datele lui Dumnezeu. Cel ajuns la vederea sufletească adevărată, vede însă în chip conştient raţiunile dumnezeieşti ale lucrurilor şi pune în lucrare raţiunile drepte, naturale, ale raţiunii sale, ca răspunsuri corespunzătoare, simetrice, la raţiunile dumnezeieşti. El nu suceşte raţiunile sale şi nu le acoperă pe cele dumnezeieşti.

Nu numai că noi nu suntem în stare să cunoaştem toată puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu, aflată obiectiv în lume, dar nici Dumnezeu n-a pus în puterea şi ordinea ei toată puterea şi înţelepciunea Sa. Lumea nu e desfăşurare văzută, accesibilă, a tot ce se află în Dumnezeu în mod nevăzut, inaccesibil, cum spun atâtea curente filosofice mai mult sau mai puţin panteiste, inclusiv Serghei Bulgakov. Dumnezeu ar fi putut crea şa alte lumi, nesfârşite la număr, dacă ar fi voit, cum a spus şi Sfântul Damaschin.

Dumnezeu a făcut o lume pe măsura omului. Omul a fost criteriul adoptat de Dumnezeu pentru lumea pe care a creat-o, dar omul este o astfel de fiinţă, că pornind de la vieţuirea în această lume acomodată lui, poate creşte la nesfârşit în comuniunea cu Dumnezeu, în îndumnezeirea după har. Dumnezeu a ales o măsură: măsura omului. Dar pe om l-a făcut pe măsura Sa, capabil să-şi însuşească la nesfârşit conţinutul dumnezeirii Sale. Ar fi fost posibil ca Dumnezeu să aleagă şi alte măsuri, toate infinit inferioare infinităţii Lui. Dar pe de altă parte, toate fiinţele ce le-ar fi putut alege potrivit altor măsuri, ar fi trebuit să aibă capacitatea să înainteze în aceeaşi infinitate a Sa, căci altundeva nu puteau să înainteze.

Dumnezeu a voit un singur lucru: să facă pe om împărat al celor pământeşti şi ca un alt Dumnezeu al celor ale lui Dumnezeu. Şi, potrivit cu aceasta, a adus la fiinţă lumea aceasta spre folosul uşor şi nemijlocit al acestuia. Căci spune şi oarecare dintre prooroci: «Cel ce a făcut pământul ca pe nimic şi l-a întărit pe nimic» (Isaia 40, 23; Iov 26, 7); sau altul: «Cel ce întinde cerul ca pe o piele peste cele mai de sus» (Psalmi 103, 3). Apoi, dacă numai privind la pământ, acesta este cuprins de cutremur, cât de mare trebuie să fie bogăţia puterii Lui? De aceea, le-a adus la fiinţă pe toate cele văzute numai cu cuvântul, iar cele mai slăvite şi mai bune sunt păstrate pentru veci, ca să le poată privi sufletul pe acelea. Se topeşte trupul prin moarte în mormânt ca într-un cuptor şi se face om nou pentru noi bunătăţi, desfătări şi vederi noi. Cele văzute acum sunt ca o umbră oarecare şi, cum ar spune cineva, ca un vis lung. Dacă ar vrea cineva să se încredinţeze de aceasta, să privească, dacă are putere, la lumea îngerilor, cunoscută cu mintea, şi va vedea acolo, frumuseţe, slavă, înţelepciune măcar că în lumea aceea, cu toată felurimea şi cu toate minunile ei, a luat fiinţă numai printr-un singur gând al lui Dumnezeu.

În textul grec se spune simplu că „sufletul, ca să poată privi cele viitore, se topeşte prin moarte în mormânt ca într-un cuptor şi se face om nou”. În mod direct se topeşte trupul, dar întrucât din convieţuirea cu trupul a existat şi s-au dezvoltat în suflet nişte simţiri, ba întreg sufletul a fost influenţat prin ele, acestea, topindu-se şi ele, implică o moarte şi o suferinţă şi pentru suflet, sau un fel de „retopire” sau de refacere şi a sufletului. Propriu-zis, aceste simţiri nu dispar fără urmă, şi deci nici sufletul nu devine ca unul ce nu a trăit în trup. Căci peceţile, sau întipăririle puse de simţirile trăite de suflet datorită convieţuirii cu trupul, rămân în suflet. Dar ele se transfigurează prin suferinţa, prin crucea, prin care trece şi sufletul odată cu desfacerea trupului. de aceea când sufletul va primi din nou trupul în care se vor prelungi simţirile „contrupeşti” ce s-au imprimat în el, aceste simţiri transfigurate vot transfigura şi trupul primit. Desfacerea trupului a fost pentru suflet o experienţă, care l-a învăţat să nu dea simţirilor „contrupeşti” o importanţă şi un conţinut pur trupesc. Aceasta explică în parte de ce fără moarte nu e înviere.

Despre cel lucrător şi cel văzător (contemplativ)

Făptuitorul nu poate dobândi blândeţea şi trezvia cuvenită făptuitorilor, dacă nu cântă. Dar văzătorul (contemplativul) nu poate cânta, sau nu voieşte. Nu poate, deoarece se află sub lucrarea harului şi se bucură în tăcere, deoarece se află sub lucrarea harului şi se bucură, în tăcere, de cele mai multe ori de o desfătare duhovnicească, veselindu-se cu o inimă netulburată şi liniştită.

În citire, mintea trecând de la un înţeles la altul, are o lucrare împărţită. În contemplare însă se vede totul deodată într-un act unitar. Aceasta îi dă o mai adevărată experienţă a ceea ce e Dumnezeu, ca plinătate nedeşirată, aşa cum contemplarea vie a unei persoane o sesizează pe aceasta mai adecvat decât citirea multor lucruri despre ea.

Şi nu voieşte, deoarece priveşte spre un singur lucru şi-şi mişcă înţelegerea sufletului, într-o linişte adâncă, spre înţelesurile neschimbate şi paşnice. De aceea, e nevoie să se adâncească în lucrul vederii lui Dumnezeu cu o tăcere contemplativă. Dacă se arată uneori şi citind o vreme, nu e de mirare pentru cei ce cunosc nestatornicia minţii şi felul schimbător şi compus al firii noastre. Dar, trebuie să ştim şi aceea că, după deschiderea vederii din har, citirea rămâne mai prejos de lucrarea vederii. Cea din urmă e pentru sine, iar cea dintâi pentru deschiderea căii înţelegătoare (văzătoare). Căci în nici o citire mintea nu izbuteşte să se păstreze neîmpărţită, dar, în libertatea minţii, care se experiază tainic în tăcere, vede de cele mai multe ori, în chip unitar, ceea ce se deosebeşte mult de ceea ce e împărţit.

Dar, oare, nu şi cele supuse simţurilor a vedea ceva e mai presus de auzirea despre aceea? Căci ochii, cum se zice şi se mărturiseşte de toţi, sunt mai de încredere decât urechile. Deci, precum în cele supuse simţurilor, aşa şi în cele cunoscute cu mintea, a vedea, sau a contempla ceva din cele ce se cunosc cu mintea, e cu mult mai mult decât a auzi despre aceea, fapt care li se întâmplă celor ce citesc. Căci precum femeia samariteană, vorbind cu Cuvântul adevărat, a vestit celor din cetatea ei dumnezeirea Lui, dar Cuvântul pentru bogăţiafemeia samariteană, vorbind cu Cuvântul adevărat, a vestit celor din cetatea ei dumnezeirea Lui, dar Cuvântul pt tăcere,

Deci, cel ce nu credea înainte de a vedea, a mărturisit el însuşi de la sine adevărul; şi ceea ce nu avea auzind, a dobândit îndată ce a văzut, adică credinţă. Deci şi de aici se vede că între contemplare şi făptuire este atâta deosebire câtă este între minte şi simţire.

Atât cel prunc cu vârsta cât şi cel în floarea vieţii, au nevoie de lapte. Dar cel dintâi ca să se hrănească, iar cel de-al doilea ca să se îndulcească. Se îndeletniceşte, deci, făptuitorul cu citirea psalmilor, dar acesta se arată făcând-o şi contemplativul. Dar cel dintâi spre întărirea şi asigurarea sufletului, iar văzătorul (contemplativul) spre înveselire şi mai ales ca să odihnească mişcarea învăpăiată şi întinsă şi izvorâtoare de lacrimi spre Dumnezeu. Căci, deşi duhul din el saltă peste măsură şi râvneşte să se veselească mai bine de razele dumnezeieşti şi să se preschimbe şi să crească din slavă în slavă, dar firea compusă a trupului şi firea de lut a inimii slăbeşte. Astfel făptuitorul zăboveşte în cuvintele dumnezeieşti pentru cunoştinţă şi pentru învăţătura şi ştiinţa din ele; cunoştinţa acestora o primeşte şi contemplativul, dar în tăcere, căci cele ce le învaţă în chip negrăit şi ceea ce puterea lui contemplativă priveşte, cuvântul nu poate grăi.

Deci contemplativul nu se dispensează totdeauna de înţelesurile cunoscute din natură şi din Scriptură. Dar chiar atunci el vede atât de adânc în ele, încât nu poate exprima ceea ce vede şi înţelege.

«Urechea liniştii va auzi lucruri minunate»: a spus „minunate” dar, ce fel de lucruri minunate, n-a putut să spună. De aceea, a renunţat să grăiască negrăitul celor mai presus de cuvânt. Pentru aceasta, şi cuvântul dumnezeiesc îmi cere să fericesc pe cei care au crezut înainte de a vedea. (Ioan 20, 29), adică pe făptuitori, dar pe contemplativi îi socotesc mai presus de cei fericiţi. Căci dacă făptuitorul, deşi n-a văzut, are fericirea numai din credinţă, ce ar trebui să cugetăm despre văzător? Căci acesta, împreună cu umblarea prin credinţă, care s-a ridicat peste cele ce trebuie făcute, vede cele mari şi minunate şi pătimeşte suişuri în inimă şi e îndumnezeit zi de zi, precum se cuvine.

Pentru a ne bucura cu mintea şi pentru a vieţui potrivit cu noi înşine, a ne ridica spre Dumnezeu, trebuie să contemplăm întâi toate cele supuse simţurilor, înţelesurile împrăştiate în ele, existând împreună cu cele ce văd. Dar făptuitorul nu poate face aceasta, sau nu voieşte. Nu poate pentru că nu are povăţuitor sau scriere care să i le arate. Sau nu voieşte, pentru că chiar dacă le are pe acelea, nu se încrede în aproapele din pricina mândriei şi a vicleniei, şi rămâne lipsit de gustarea acelor înţelesuri, socotind că cele arătate ale Scripturii îi sunt de ajuns spre călăuzire şi folosindu-se de creaţie în chip sec spre slujirea trupului şi socotind că aceasta ajunge spre buna credincioşie, nemaicăutând nimic altceva.

Sunt oameni seci, uscaţi, care nu găsesc în lume nimic altceva decât un obiect de satisfacere a trebuinţelor pământeşti ale trupului. nu-şi dau seama că sufletul e avizat la lume pentru trebuinţele trupului său, cu un scop şi mai înalt: pentru îmbogăţirea şi creşterea sa spirituală şi deci pentru ridicarea la Dumnezeu. Altfel cum s-ar ridica sufletul la Dumnezeu? În acest caz, sufletul ar fi în trup numai spre folosul trupului. sau aceasta ar duce  la negarea sufletului.

Iar contemplativul, culegând din zidirea văzută, cele nevăzute, şi aflându-le în conglăsuire cu duhul Scripturii, păşeşte cu pas fericit spre fiinţele despărţite (de materie) şi privind măreţia strălucirii lor, trece prin har cu bucurie dincolo de acestea şi se mută la înţelesurile necreate a lui Dumnezeu. Şi, desfătându-se de nesfârşirea şi vederea acestora, pe cât e cu putinţă, înaintează în chip negrăit, unitar şi mai presus de lume, de frumuseţea negrăită şi de strălucirea atotluminoasă, într-o stare unificată şi unitară, nu mai ştie cine este de bucurie şi de mirare şi primeşte revărsarea nesfârşitei bucurii dumnezeieşti şi descrie, dintr-o simţire îmbelşugată, prin cuvinte şi slove şi făptuitorului, drumul ce călăuzeşte spre adevăr.

Sfatul cel mare al Dumnezeului nostru şi bunătatea iubirii de oameni mai presus de fire şi neînţeleasă a Tatălui, sfat, de care ai auzit vorbindu-se şi pe care a venit să-l aducă Iisus, făcându-se Îngerul Lui (Isaia 9, 6), pentru bunătatea şi iubirea covârşitoare, mai presus de înţelesul sfinţeniei, faţă de neamul nostru, e sfatul prin care se adună raţiunile celor văzute într-o singură Raţiune concentrată (într-un singur Cuvânt), pe care a făgăduit să ne-o dea (să ni-L dea) nouă; el nu va sfârşi niciodată să te uimească, umplându-te de bucurie şi de pătimirea păcii.

Iisus s-a făcut Îngerul sau Vestitorului marelui sfat al lui Dumnezeu pentru noi. Pentru că El ca Raţiunea tuturor raţiunilor celor create, sau ca Cuvântul cuvântător al tuturor cuvintelor ce ni le spune prin raţiunile celor create, trebuie să aducă şi modul şi puterea prin care raţiunile sau în împlinirea acestei unificări a constat „sfatul cel veşnic al lui Dumnezeu” cu privire la creaţiune (Efeseni 1, 9-10). Această reunificare îşi produce efectul în fiecare dintre cei ce-L primesc pe Hristos, întrucât unitatea tuturor ce o reprezintă El şi puterea Lui de reunificare se aşează în noi ca o putere de a ne uni cu El şi cu toate. Fiecare ne facem putătorul acestei Raţiuni unitare a tuturor.

Trei ordini treimice de taine vede, îndeobşte mintea sănătoasă în jurul lui Dumnezeu: personală, naturală şi cea care urmează celei naturale. Treimea cea dintâi îşi dăruieşte minţii descoperirea ei mai ales din Sfintele Scripturi. Cea naturală se contemplă şi din înţelegerea făpturilor, iar cea care urmează celei naturale e cunoscută şi din adevărul raţional. Intrând mintea în cea dintâi ordine treimică, sau, mai propriu vorbind, aţintindu-se spre ea, se întâlneşte cu Cel neapropiat, dar nu în chip simplu. Aţintindu-se spre a doua, află cu uimire o bucurie unită cu înţelepciunea, iar intrând în a treia treime, pătrunde cu adevărat în întunericul unde este Dumnezeu, ajungând cu totul simplă, nesfârşită şi nehotărnicită în starea fără chip şi fără formă. Iar când priveşte la toate aceste trei treimi, le vede ca pe un fel de a zecea ordine, în care, cum zic vestitorii adevărului, locuieşte toată plinătatea dumnezeirii (Coloseni 2, 9). Atunci priveşte cu adevărat pacea, care întrece toată mintea în desăvârşirea supremă a harului văzător.

Treimea se cunoaşte nu numai prin citirea despre cele trei Persoane în Sfânta Scriptură, ci şi prin contemplarea firii ei celei una în creaţiune şi în energiile ei ce vin în noi. Căci şi în firea şi în energiile ei necreate sunt prezente cele trei Persoane. Dar cel care trăieşte în sine energiile necreate ale lui Dumnezeu, se află mai presus de cunoaşterea lui Dumnezeu, dobândită din citirea Scripturii şi prin deducerea Lui raţională din natură. Acela e ridicat la experienţa negrăită (apofatică) a lui Dumnezeu, care poate fi numită de aceea întuneric. În acest caz, mintea cunoscând pe Dumnezeu nu din înţelesuri multe şi mărginite ale Scripturii şi naturii, ci într-un mod mai presus de ele, nu mai are nici ea o stare întipărită de chipuri, ci s-a ridicat la starea fără chipuri, la starea nehotărnicită corespunzătoare Celui nehotărnicit şi nesfârşit, pe care-L experiază. Tema e insistent înfăţişată şi în scrierea lui Calist Catafygiotul ce urmează după aceasta.

Fericit bărbatul a cărui simţire înţelegătoare a înflorit din liniştea străbătută de raţiune şi care, aşa zicând, s-a reîntors la sine şi trăieşte din insuflarea şi înrâurirea Duhului.

Aceasta e şi înţelegere şi simţire, pentru că intră în atingere cu o realitate plină de sens, pe care o înţelege nu teoretic, nu de la distanţă, ci prin contact direct, prin experienţă. „Simţirea înţelegătoare” s-a reîntors în ea însăşi, căutând să se înţeleagă şi în acelaşi timp să se experieze pe sine. Adică subiectul care înţelege şi înţelegând experiază realităţile se reîntoarce spre sine însuşi, căutând să se înţeleagă şi să se experieze pe sine. Dar întrucât el nu mai este obiect ca lucrurile din afară, ci subiect izvorâtor de nesfârşite înţelegeri şi experienţe, se sesizează pe sine ca indefinit. Prin aceasta a ieşit din îngustările ce i le-au imprimat chipurile şi înţelesurile obiectelor. Dar el nu poate persista în experienţa caracterului său indefinit decât dacă este ţinut în această experienţă de o putere mai presus de a sa, de adierea Duhului, subiect şi El, dar infinit mai accentuat decât el. în adâncurile indefinite ale sinei sale subiectul sesizează adierea de sus a Duhului, care îl întăreşte pe el ca subiect şi-l face şi mai vădit ca subiect.

Ea este rodul cugetării sănătoase prin har, cugetare care îndreptează simţirile sufletului, ridică mintea şi preschimbă cu uşurinţă inima, când străbate, zburând, spre cele dumnezeieşti. Dar întoarcerea simţirii înţelegătoare la sine, fără liniştea dobândită cu ştiinţă şi fără curăţia inimii prin har, e mai cu neputinţă decât plutirea omului prin văzduh. A avea cu ea pe Dumnezeu în inimă şi a vedea prin ea pe Dumnezeu, e şi uşor şi folositor. Dar lipsa ea e ca o uitare a lui Dumnezeu, sau fără ea gândirea la Dumnezeu e mai degrabă o necunoaştere şi o nevedere a lui Dumnezeu decât o vedere sau o cunoaştere a Lui.

Îndată ce cugetarea a străbătut prin cele create la Dumnezeu, îndată ce a zburat în celălalt plan, al misterului personal suprem, s-a ivit simţirea sau experienţa înţelegătoare a lui Dumnezeu. Dar experienţa misterului dumnezeiesc are loc odată cu scufundarea, prin această experienţă înţelegătoare, în sinea proprie indefinită, dar de caracter personal. Pe aceasta o află plină de infinitul personal dumnezeiesc. Fără simţirea sau experienţa înţelegătoare a lui Dumnezeu, gândirea despre Dumnezeu e mai degrabă o necunoaştere a Lui. Căci e o speculaţie de la distanţă care nu cunoaşte din experienţă puterea Lui, ci rămâne o simplă noţiune goală de conţinut, sau cu un conţinut creat, construit de noi, infinit străin de realitatea lui Dumnezeu.

Cel ce a aflat din har această simţire dumnezeiască, a aflat, s-ar putea spune, pe Dumnezeu. El nu mai are nevoie de cuvinte, stând lângă Dumnezeu şi alegând mai bine să liturghisească Lui. El îmbrăţişează tăcerea, mai bine zis, tace chiar fără să vrea. Duhul lui Dumnezeu locuieşte în el. din el răsare iubire, pace şi bucurie duhovnicească. El trăieşte o viaţă schimbată faţă de cea obişnuită şi comună. Se veseleşte de Dumnezeu şi ochii lui înţelegători văd lumina înţelegătoare, inima lui poartă în ea foc. Împreună cu El este simplitatea, neschimbarea, nesfârşirea şi nehotărnicia, neînceputul şi veşnicia dumnezeiască, însoţite de uimire. Lacrimi necontenite izvorăsc din ochii lui; şi nu mai puţin din inima lui curge izvor de apă vie duhovnicească. Se uneşte în chip unitar şi în întregime cu cele cunoscute de această uimire înţelegătoare şi e înconjurat de lumina sfeşnicului unic şi se desfată de o desfătare mai presus de lume şi e plin de entuziasm şi de bucurie, minunându-se şi ieşindu-şi din sine în privirea plină de teamă spre Dumnezeu.

Despre frica din dragoste

Când dumnezeiescul David, învăţătorul lumii zice: «Cei ce iubiţi pe Domnul, urâţi cele rele» (Psalmi 96, 10), aceasta înseamnă: «Cei ce iubiţi pe Dumnezeu, temeţi-vă de Domnul». Fiindcă el îi vede că şi după ce au început să iubească pe Dumnezeu, răutatea încearcă să-i atragă şi să li se strecoare în suflet. De aceea, pe bună dreptate şi foarte potrivit, le porunceşte celor ce iubesc pe Domnul şi au ajuns la această stare, să fie încă cu luare aminte şi să urască răutatea. Iar dacă nu v-aţi învăţat să o urâţi, trebuie să vă temeţi încă, pentru că dacă n-ar fi aceasta de temut, n-ar fi spus proorocul David celor ce iubesc pe Hristos să o urască.

Căci, deşi bucuria şi veselia de Dumnezeu este o stare înaltă şi dumnezeiască şi cu adevărat plină de har, cel ce o are putând privi în ea taine mai presus de fire, sufletul nostru este schimbăcios prin fire şi nu e despărţit de lutul pământesc şi cu trupul ce creşte din el, ca să nu se teamă totdeauna în lupta lui de consimţirea cu el, ci e înjugat, în chip neînţeles, cu el şi respiră oarecum împreună cu el vrând-nevrând şi pătimeşte împreună cu el şi se schimbă în unele privinţe împreună cu el prin fire, încât ar putea spune cineva că nu are stăpânire asupra lui. Şi trupul îi este potrivnic neobosit, căutând pretutindeni belciuge de care ar putea să-l apuce pentru a-l răsturna. De aceea, e nevoie de luptă şi de rugăciune, din pricina fricii. De câtă frică şi de câtă tremurare are nevoie sufletul ce tinde spre Dumnezeu şi de câtă luare aminte şi rugăciune, las celor cu mai multă simţire dintre ascultători să cerceteze şi să deosebească. Dar acestea le poate cunoaşte numai sufletul care a ajuns la treapta vederii prin harul luminător al Duhului şi pătimeşte cele proprii iubirii dumnezeieşti.

Dacă Adam ar fi avut frica cuvenită în atâta covârşire a darului proorociei şi asemănării cu Dumnezeu de care se bucura, n-ar fi fost biruit cu atâta necinste, şi nici Samson cel născut din făgăduinţă (Judecători 13, 3) şi purtătorul de Dumnezeu David şi mulţi alţii, între care şi minunatul Solomon. Deci, dacă aceşti atât de mari au avut nevoie de temere, luptă şi de luare aminte însoţită de rugăciune, socoteşte cât de mult au nevoie de acestea cei ce n-au dobândit darul şi lucrarea mai presus de fire a Duhului? Căci ei nu s-au ridicat la dragostea extatică dumnezeiască şi la beţia nebună a vederii frumuseţii lui Dumnezeu. De câtă frică şi cutremur, luare aminte şi rugăciune în Hristos Iisus, însoţită de cuget smerit şi neîncetat, nu au deci nevoie aceştia?

În ce fel se apropie omul de contemplarea lui Dumnezeu

Precum mişcarea trupului are nevoie de altceva ce nu ţine de rânduiala ei, adică de ochi şi de altceva mai presus de firea ei, adică de lumină, aşa mişcarea minţii are nevoie de ochi care sunt deosebiţi de rânduiala ei şi de lumina ce e mai presus de firea ei. De aceea, nu toată mişcarea minţii e după cum se cuvine, ci numai cea care se mişcă, precum s-a zis, prin ochi şi prin lumina harului. Iar ochii minţii sunt deschizătura inimii prin credinţă. Şi lumina e Dumnezeu Însuşi, lucrând prin Duhul în inimă. Şi precum lumina simţurilor nu mişcă drept pe cei fără ochi, ci numai pe cel ce vede, aşa şi lumina înţelegătoare, sau Dumnezeu, nu mişcă mintea celui ce nu are deschizătura inimii, ci numai pe cel ce o are. Dar, aşa cum nici ochii n-ar putea lucra ale lor fără lumină, tot aşa nici deschizătura inimii fără Dumnezeu; mai bine zis, inima nici nu se deschide fără Dumnezeu, care lucrează şi e văzut prin ea.

După unirea înţelegătoare a inimii prin har, mintea vede în lumina duhovnicească ce se întinde în Cel dorit, care este Dumnezeu, ieşind cu totul afară din simţire, făcându-se adică fără culoare, fără calitate, fără închipuiri, scăpată de nălucirile celor sensibile. Căci mintea noastră este un vas ce primeşte, pe cât îi stă în putinţă, lumina neapropiată a frumuseţii dumnezeieşti. Şi e un vas minunat, căci se lărgeşte pe măsura Duhului dumnezeiesc ce se revarsă în el. dacă revărsarea este mai mare, se face şi vasul mai mare; iar dacă e mai mică, se face şi el mai mic. Şi iarăşi, prin revărsarea mai mare se face şi el mai tare, iar prin cea mai mică se face mai fără putere. Şi iarăşi, dacă se varsă în el mult, devine mai una cu ceea ce se varsă în el şi păstrează mai nevărsat ceea ce a primit; iar dacă se varsă în el puţin, îndată el se face slab şi fără putere şi nu poate păstra ceea ce s-a vărsat în el.

Este vorba de unirea inimii cu Dumnezeu prin deschizătura ei. Dar ea nu este o unire pur sentimentală, sau prin simţuri, ci o unire care e şi înţelegere, o unire care produce şi înţelegere, nu numai iubire. De aceea toţi Părinţii cer aducerea minţii în inimă. Din inimă sau împreună cu inima vede mintea pe Dumnezeu, iubindu-L şi înţelegându-L în acelaşi timp, sau unindu-se cu El şi înţelegând ce se întâmplă în această unire.

Mintea este ca un vas elastic, elastic la nesfârşit. Se poate lărgi la nesfârşit şi se poate micşora până a nu mai primi nimic. Poate aceasta va fi existenţa atrofiată a celui din iad. În acelaşi timp cu cât primeşte mai multă revărsare de lumină, cu atât devine mai tare pentru a o putea susţine.

Prin aceasta  se lămureşte sensul duhovnicesc al sinergiei, al împreunei lucrări a omului cu Dumnezeu: cu cât mai mult har, cu atât mai multă putere în fiinţa celui ce primeşte şi mai mare unitate între ea şi el.

Şi iarăşi: primind mai mult, se uşurează; dar dacă se îngreunează şi atârnă în jos când e gol de ceea ce i se potriveşte. Sau: fiind uşor, ţine mai mult, decât mai puţin. I se întâmplă şi în alte privinţe cu totul dimpotrivă cu ceea ce se întâmplă vaselor sensibile, care ţin mai uşor pe cele mici decât pe cele mai mari. De aceea, socotesc că şi fiul tunetului a spus-o chiar de la începutul Evangheliei pe care a scris-o: «La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul» (Ioan 1, 1). A spus aceasta, ca să întindă mintea auzitoare după mărimea cuvântului şi ca prin toată lumina mai mare a lucrului să-i dea minţii o lărgime mai mare şi să o facă mai tare şi mai în stare să se întoarcă spre ea însăşi, dar şi să se întindă după mărimea glasului, spre cuprinderea vederii lui Dumnezeu şi a cât mai marii Lui înţelepciuni. Şi, când Iisus îi spune lui Anania despre Pavel: «Vas al alegerii îmi este» (Fapte 9, 15), aceasta trebuie înţeles despre marea putere înţelegătoare a omului dinăuntru, prin care a şi fost răpit până la al treilea cer, unde, cum se poate auzi de la el însuşi, «a primit cuvinte negrăite, pe care nu este cu putinţă omului a le spune» (II Corinteni 12, 4).

Despre contemplare

Mintea noastră este ca un fel de loc, care primeşte lumina arătării dumnezeieşti, iar însuşirea ei, de care se va vorbi, este minunată, căci se arată pătimind cele contrare unui loc trupesc. Pentru că acest loc cu cât este mai întins, cu atât primeşte un conţinut mai mare. Dar, mintea dimpotrivă, cu cât se strânge şi se adună pe sine, cu atât se face mai încăpătoare, iar când şi-a oprit toată mişcarea raţională şi înţelegătoare, sau de orice fel, vede pe Dumnezeu mai presus de toată mărimea. Îl vede pe El pe cât îngăduie firea lui întrupată şi creată să-L vadă pe Cel din afară de acestea. Îl vede nu închipuindu-şi-L în deşert, nici trimiţând în sus, ca în vis, socotinţele sale, ci prin puterea negrăită a Duhului dumnezeiesc. Căci acesta lucrează în lumină, în inima ce pătimeşte o prefacere mai presus de fire. Această prefacere primind-o inima prin har, deşi mintea doarme şi se odihneşte, ea veghează (Cânt. Cânt. 5, 2). Şi mai degrabă ştie acela că lucrarea aceea este dumnezeiască şi duhovnicească, decât că el este om. Căci are în acea vreme o mişcare duhovnicească neîncetată a inimii, izvorâtoare de viaţă şi, ca urmare, de cele mai multe ori, lacrima cea lină. Lucrarea Duhului face inima să aibă pace nu numai cu sine, ci şi cu toţi oamenii. Căci din ea răsare curăţie, bucurie, glasuri rugătoare tăcute, deschiderea inimii, veselie şi desfătare negrăată. Cel ce se împărtăşeşte din ea, ocoleşte cu adevărat şi nu în chip prefăcut, chiar şi cu auzul toată plăcerea trupului, toată bucuria, sau bogăţia, sau slava celor din afară şi trecătoare.

Căci acela a primit toate acestea în chip dumnezeiesc şi duhovnicesc, cu inima şi cu mintea, nu numai cu raţionamentul simplu, şi nu se bucură nici numai de lumina aceasta a simţurilor, căci prin împrăştierea simţurilor se întunecă lumina dumnezeiască, cunoscută cu mintea şi cu adevărat dulce. De aceea, se foloseşte prea puţin de aceasta; doar atâta cât să mângâie puţin pe omul din afară. Dar toate le suferă, toate le rabdă (I Corinteni 13, 7), în toate s-a făcut neclintit pentru simţirea plăcută dinăuntru, născută din iubirea de vederea dumnezeiască. Şi nu este necaz care să-l întristeze, afară doar de păcat.

Pentru locul acela, adică pentru mintea în stare de iubire, mult s-a ostenit marele David, arătând dorinţa şi osteneala lui, sau cum n-a dat somn ochilor săi, nici odihnă tâmplelor, «până ce n-a aflat loc Domnului» (Psalmi 121, 4-5). Iar înţeleptul Solomon întăreşte aceasta zicând: «De se va sui duhul celui ce stăpâneşte la inima ta, să nu-ţi laşi locul tău» (Ecleziast 10, 4). Dar şi Mântuitorul porunceşte ucenicilor săi: «Sculaţi-vă să plecăm de aici» (Marcu 14, 15). Şi săvârşind Paştele preînchipuirii în foişor, a dat să se înţeleagă acest loc. pentru aceasta socotesc că fericeşte pe cei săraci cu duhul, însemnând sărăcia duhului, sau retragerea minţii de la toate – golirea şi adunarea ei în ea însăşi. Căci atunci mintea nu numai că vede Împărăţia lui Dumnezeu, ci o şi pătimeşte, dobândind o desfătare nemuritoare, în pace.

Despre făptuitor şi contemplativ

Văzătorul îşi rodeşte plăcerea vederii adevărate, ca partea cea bună, deprinzând tăcerea şi privind pe Iisus. Plăcerea aceasta făptuitorul nu o cunoaşte, ca unul ce n-a gustat-o, întrucât de multe se îngrijeşte şi se tulbură, cântând, citind şi ostenindu-şi trupul. ba şi dispreţuieşte uneori ca obositoare şi nefolositoare, silinţele care înaripează înţelegerea spre lucrurile minţii, cele nevăzute cu simţurile, care aduc prin îndeletnicirea cu ele o plăcere negrăită, iar prin odihnirea în ele, o bucurie de nedescris. El nu înţelege că buna noastră pătimire se odihneşte lângă Cuvântul adevărat şi de oameni iubitor şi fără nici o lipsă al lui Dumnezeu şi se naşte din vederea Lui. Căci El este atotdesăvârşit şi nu are nevoie de slujirea noastră. De aceea, El laudă şi-o prieşte pe Maria care şade la picioarele Lui, hrănindu-se cu contemplarea cuvintelor Lui şi trezeşte fiinţa ei interioară spre înţelegerea lor. Ea nu face la fel ca Marta, căci aceasta se îngrijeşte şi se tulbură pentru multe, după cum spune Cuvântul Însuşi. El zice aceasta nu numai îndemnându-le pe acelea spre ceea ce-i mai înalt, ci învăţându-i pe toţi cei de după ele, ca nu numai să nu mustre ca leneşi pe cei ce voiesc să se ocupe cu vederea şi zăbovesc în aceasta, ci să-i şi laude şi să se silească să le urmeze pilda pe cât pot.

Cum văd contemplativii

Contemplativii văd în cele de acum şi în cele ce se fac ca într-o oglindă şi ca într-o ghicitură (I Corinteni 13, 12), starea celor viitoare. Iar oglinda, pe de o parte, nu poartă nici o grosime a lucrului arătat în sine, dar pe de alta, ceea ce arată nu e cu totul nimic. Căci, tot cel ce iubeşte adevărul va mărturisi că ceea ce se vede în oglindă este un chip foarte clar al unui lucru. Tot aşa şi cele ce sunt şi se fac nu arată vre-o altă grosime sau vreun alt ipostas decât al lor propriu, dar arată totuşi chipurile neîndoielnice ale lucrurilor adevărate celor ce au primit puterea să vadă şi înaintează fără greşeală spre Adevărul Însuşi. Când deci, auzim pe Pavel zicând că «prin credinţă umblăm, nu prin vedere», să nu socoteşti că vorbeşte de credinţa care se naşte numai din auz, prin cuvântul simplu. Căci altfel, cum ar zice acelaşi. «Acum cunosc o parte, dar atunci voi cunoaşte precum am fost cunoscut» (I Corinteni 13, 12); sau «Când va veni ceea ce e desăvârşit, va înceta ceea ce e din parte» (I Corinteni 13, 10)? Vezi că aceeaşi cunoştinţă de acum ne va ajuta să vedem şi în viitor? Deosebirea celei din viitor faţă de cea de acum e numai atâta, câtă e între ceea ce e desăvârşit şi ceea ce e nedesăvârşit. Şi iarăşi, cel ce spune că acum umblăm prin credinţă şi nu prin vedere în alt loc spune: «Aşa alerg, dar nu ca unul ce nu văd; lovesc cu pumnul, dar nu ca unul ce bat văzduhul» (I Corinteni 9, 26). Le spune aceasta nu făcându-se pe sine însuşi potrivnic celor spuse înainte, ci arătând câtă cunoştinţă adevărată şi sigură avea despre cele viitoare. El cugetă aşa pentru înţelesul îndoit al credinţei şi al vederii.

Căci este credinţă care ia fiinţă prin cuvântul simplu şi deci are nevoie de dovedire. Şi este o credinţă care nu are deloc nevoie de dovedire, sădind o încredinţare îndestulătoare în credincios din unele lucruri vădite. Ea se numeşte şi credinţa întemeiată într-un ipostas. Vei înţelege mai limpede ceea ce spunem, dintr-o pildă: presupune că-ţi spun că am văzut un om oarecare, meşter la ţesut, putând întipări, prin bătaia ţesutului la pânză, animale, păsări, chipuri de lei, vulturi, cai, de războaie şi altele de felul acesta. Dacă nu le-ai văzut pe acestea tu însuţi, ai nevoie de credinţă ca să consimţi la ceea ţi s-a spus numai prin cuvânt. Iar dacă ţi s-ar întâmpla să vezi nu pe ţesător, ci pânza, ai cunoaşte îndată, chiar fără să-ţi explice cineva, că acesta este lucrarea unui om căci nu s-a putut produce prin ea însăşi, nici nu a putut fi ţesută de vreo altă vieţuitoare. În acest caz, deci, sufletul va fi cuprins de altă credinţă, cu mult deosebită de cea dintâi.

Tot aşa, şi ceea ce se înfăţişează ca chip general pricinuieşte credinţa. Căci ai văzut un om, să zicem cu păr bălai, sau negricios, înalt la trup, încolo potrivit la toate, la ochi, la culoarea obrajilor, la nas, la buze şi în altele, prin care se arată chipul persoanei. Acest chip este al unei persoane (ipostasiat). Dacă te-ar întreba, însă, cineva cum este faţa acelui ţesător, pe care nu l-ai văzut, ai spune că din vederea pânzei ai aflat sigur că cel ce a făcut-o e om cu chipul general al omului, dar că nu cunoşti chipul său personal (ipostasiat), deoarece nu l-ai văzut tu însuţi. N-ai tăgădui că ţesătorul acestei lucrări bogate este om şi că ştii că este om şi că are chip omenesc. Deci cunoşti un chip nepersonal (neipostatic), pe care măcar că nu l-ai văzut, totuşi îl admiţi în general fără şovăire, ca şi când l-ai văzut.

Există, deci, ca să repetăm cele spuse, o credinţă prin auz, primită pe temeiul unui cuvânt simplu, şi există o credinţă întemeiată în ipostas şi primită printr-o încredinţare vădită, aşa cum este un chip văzut în cineva, ca într-un subiect, şi în acest caz se numeşte ipostasiat, şi un chip care nu e în cineva ci se contemplă în raţiunea lui generală, genul nefiind precizat prin multe trăsături deosebitoare.

Toţi contemplativii sunt stăpâniţi de o credinţă întemeiată în ipostas în acest sens, dar chipul îl văd în general, nu în ipostas.

Toată expunerea dinainte a fost o foarte originală caracterizare a credinţei prin vedere, cu deosebirea ei de credinţa nebazată pe vedere. Credinţa din vedere este numită ipostatică, pentru că ea vine din însăşi realitatea crezută şi ca atare experiată. Ea vine din puterea acelei realităţi ipostatice trăite, mai precis din prezenţa Persoanei dumnezeieşti experiate. Totuşi, această credinţă nu vede Persoana aceea (ipostasul) însăşi. Sunt propriu-zis trei situaţii: credinţa din auz, care nu experiază o lucrare ce vine din Dumnezeu, credinţa din experienţa lucrării ce vine din ipostasul Lui; şi vederea lui Dumnezeu «faţă către faţă», în însăşi ipostasul Lui, când credinţa încetează. Aceasta va fi în viaţa viitoare. Deci propriu-zis sunt două credinţe în viaţa de aici şi o vedere faţă către faţă în viaţa viitoare. Credinţa a doua e şi ea nu numai credinţă, ci şi vedere, dar nu pe vederea ipostasului însuşi. Ea ştie de chipul general al lui Dumnezeu, dar nu-L vede pe El concret, ci crede în El

Dar dacă Dumnezeu n-ar fi un chip inteligibil (înţeles cu mintea), cum s-ar numi El frumuseţe? Deci precum există o frumuseţe inteligibilă a lui Dumnezeu, dar nu e văzută în ipostas, înţelege că există şi un chip inteligibil al Lui, măreţ, atotsfânt, preaslăvit, pricinuind uimire sufletului, umplând şi luminând cu totul mintea, covârşind-o cu marea şi mult felurita Lui, măreţ, atotsfânt, preaslăvit, pricinuind uimire sufletului, umplând şi luminând cu totul mintea, covârşind-o cu marea şi mult felurita Lui strălucire şi aducând în ea înţelegerea lui Dumnezeu. De aceea întipărindu-se şi Manoe, a strigat: «Suntem pierduţi, femeie! Am văzut pe Dumnezeu» (Judecători 13, 22). Căci tot cel ce se întipăreşte de chipul acela, mărturiseşte că aceasta este o dovadă a întipăririi lui Dumnezeu.

Dar şi marele Moise a văzut pe Dumnezeu în acest chip, precum s-a scris: «S-a arătat Dumnezeu lui Moise în chip şi nu în ghicituri» (Numeri 12, 8). Căci, dacă ar fi lipsit cu totul în chip vrednic de Dumnezeu, Dumnezeu ar fi cu totul de nevăzut (de necunoscut, de nesimţit). Frumuseţea este o armonie şi chipul un fel de întocmire statornică.

Chipul este un fel de „structură”. Bunătatea, atotputernicia, înţelepciunea sunt un fel de structură statornică a lui Dumnezeu, izvorul tuturor structurilor. El poate fi şi trăit într-un anumit fel ca atare.

Iar dacă s-ar spune că Dumnezeu este lipsit de un chip vrednic de El, ar trebui să se spună că e lipsit şi de frumuseţe şi cu atât mai mult de faţă, în care este şi chipul şi frumuseţea. Dar careva dintre prooroci zice: «L-am văzut pe El şi nu avea nici chip nici frumuseţe, ci chipul lui lipsea» (Isaia 53, 2-3). Aceasta o spune despre dumnezeirea Cuvântului, întrucât atârna pe cruce ca un răufăcător, neavând nici un semn al firii dumnezeieşti. Căci, cât priveşte omenescul, deşi nu mai are în El frumuseţe din pricina morţii, totuşi e vădit că avea chipul unui mort.

Dar David Îl preamăreşte pe El iarăşi ca «împodobit cu frumuseţe», şi nu după omenitate, căci adaugă: «har s-a vărsat în buzele Tale», ceea ce e propriu dumnezeirii, ca şi frumuseţea. Iar de faţa lui Dumnezeu, David pomeneşte în multe locuri. Aici zice: «Întors-ai faţa Ta şi m-am tulburat», aici se roagă: «Să nu întorci faţa Ta de la mine», sau: «Întoarce faţa Ta de la păcatele mele», ş.a.

Deci dacă nu e oprit de a se vorbi la Dumnezeu de faţă şi de frumuseţe potrivită cu Dumnezeu, care nu stă în figură şi nu e în ipostas propriu, e cuvenit să se vorbească şi de un chip, care e ed însuşi şi faţă şi frumuseţe. Pe acesta avându-l întipărit în sine şi Pavel a spus: «Aşa alerg, nu fără să văd nimic; aşa lovesc cu pumnii, nu ca bătând aerul» (I Corinteni 9, 26).

Căci Dumnezeu fără să fie văzut în Sine, nici împărtăşit, totuşi în alt înţeles se vede şi Cel necuprins se cuprinde. De aceea, şi David ne cere să căutăm pururi faţa Lui, ca având noi întipărirea dumnezeirii, să ne împărtăşim de mult şi negrăit har şi de bucurie şi plăcere dumnezeiască. Aşa zice David către Dumnezeu despre sine însuşi: «Sătura-mă-voi, când voi vedea slava Ta». Căci, celor ce văd pe Dumnezeu în adevăr şi în Duh, începe să li se arate mult şi nesfârşita slavă a luminii feţei dumnezeieşti. Şi desfătarea şi bucuria izvorâtoare din ea le este celor ce o pătimesc nesecată şi, aşa zicând, de nesuportat din pricina covârşirii ei, iar celor ce n-au văzut-o şi n-au gustat-o, de nepovestit şi de neînţeles. Căci dacă nici un cuvânt n-ar putea descrie dulceaţa mierii celor ce n-au gustat-o, ce meşteşug ar putea să lămurească cele mai presus de minte celor ce nu l-au văzut şi nu s-au împărtăşit de bucuria ş de desfătarea dumnezeiască din ele?

Deci, Sfântul Pavel, având credinţa în Dumnezeu întemeiată în ipostas şi chipul măreţ şi mai presus de frumuseţe, dar neipostatic al lui Dumnezeu, a spus că umblăm prin credinţă, adică prin cea întemeiată într-un ipostas, dar nu printr-un chip văzut în ipostas; adică prin credinţa care nu pricinuieşte îndumnezeirea nenăscută. Căci zice Sfântul Maxim:

·               Numesc îndumnezeire nenăscută iluminarea dumnezeirii prin chipul aflător în ipostas, care nu e făcută, ci se arată în mod neînţeles în cei vrednici. Totuşi prin chip se vede frumuseţea.

·               Despre această frumuseţe zice Marele Vasile: Ce e mai vrednic de iubit decât frumuseţea dumnezeiască? Frumuseţea adevărată, preaiubită şi văzută numai cu mintea curăţită e cea din jurul firii dumnezeieşti şi fericite.

De aceea, şi Pavel s-a mărturisit pe sine «simplu în cuvânt, dar nu în cunoştinţă», căci era mare în cunoştinţă, prin care cunoştea din parte pe Dumnezeu cel mai presus de înţelegere, în chipul inteligibil vrednic de Dumnezeu. Această cunoştinţă din parte o avea şi Moise, văzătorul de Dumnezeu, care vedea chipul dumnezeiesc cel nevăzut în ipostas, şi frumuseţea Lui. De aceea zice: «Dacă am cunoscut că am aflat har la Tine, arată-mi-te ca să Te cunosc şi să Te văd» (Ieşirea 33, 13). Deoarece primise odinioară arătarea dumnezeiască şi slava frumuseţii, dar nu în ipostas, cere şi aceasta, ca unul ce s-a făcut mai desăvârşit.

Moise vedea şi el chipul lui Dumnezeu în frumuseţea ce iradia din El şi era încredinţat deci despre chipul Lui ipostatic, dar nu-L vedea în ipostas.

Dar Dumnezeu nu a consimţit deoarece aceasta nu e cu putinţă nici unui suflet înţelegător şi nici unei vederi, nici chiar celei îngereşti, ca una ce întrece hotarele a toată cunoştinţa. Moise era văzător de Dumnezeu şi vedea pe Dumnezeu în întuneric, dar nu în ipostas, ci în chip şi frumuseţe inteligibilă, fără suportul ipostatic (personal).

Se poate deci rezuma cuprinsul acestei dezvoltări astfel: se vede frumuseţea lui Dumnezeu şi în acest sens şi chipul Lui, dar nu în ipostas; dar văzătorul ştie de acesta prin ceea ce vede, prin ceea ce iradiază din ipostas.

Aşa se poate vedea Dumnezeu, cum a spus şi Moise şi Ilie şi, simplu grăind, toată ceata atotdumnezeiască a proorocilor.

Deci umblă prin credinţa întemeiată în ipostas, care se naşte din cele contemplate în jurul lui Dumnezeu şi îşi ia întărire din slava ce străluceşte din frumuseţea feţei Lui şi mărturia din chipul întipărit al luminii Lui mai presus de strălucire, şi nu prin credinţa ce se naşte în auz din cuvântul simplu.

Se precizează din nou înţelesul credinţei întemeiată ipostatic, atât faţă de credinţa întemeiată pe auz, cât şi faţă de vederea ipostasului, sau ipostasurilor dumnezeieşti. Credinţa întemeiată ipostatic e credinţa ce se naşte din lumina ce iradiază din Dumnezeu, din slava Lui, care în acest sens se poate numi şi chipul Lui, dar care nu e un chip văzut ca ipostas. Acesta din urmă întrece puterea oricărei creaturi de a-L vedea, chiar şi a Îngerilor. Dar credinţa ce se naşte din vederea slavei şi luminii dumnezeieşti, din cele văzute „în jurul lui Dumnezeu”, adică din energiile Lui necreate, e deosebită totuşi de credinţa din auz, pe baza cuvântului simplu. Ea e o experienţă a prezenţei lui Dumnezeu prin lucrare, dar nu o vedere a fiinţei Lui.

Dacă am reveni la cele trei categorii de cunoaştere a ţesătorului: cunoaşterea lui din auz, din vederea pânzei ţesute de el şi din vederea lui în persoană, credinţa ipostatică e identică cu cunoaşterea ţesătorului din vederea pânzei lui, dar nu din vederea chipului lui personal, pe când cea din auz e identică cu cunoaşterea ţesătorului din simplu auz; al treilea caz nu este posibil la Dumnezeu. Deosebirea între credinţa ipostatică şi cea a cunoaşterii ţesătorului din vederea pânzei ţesute de el, e că în pânză nu se vede lucrarea prezentă a ţesătorului pe când în această credinţă se vede însăşi lucrarea prezentă a lui Dumnezeu, slava şi lumina ce iradiază din El. e ca şi cum am vedea mâinile ţesătorului lucrând, dar nu i-am vedea faţa.

Iar dacă aici umblăm prin credinţa, întemeiată în ipostas, şi nu prin chipul văzut în suportul său ipostatic, sau personal (II Corinteni 5, 7), în veacul viitor nu mai e nevoie din credinţă. De aceea aici avem credinţa întemeiată în ipostas; şi deoarece atunci se va vedea mai limpede chipul preamărit al slavei, aici acest chip se vede mai umbrit. «Aici, cum zice Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu, se adună o întipărire din altceva într-o icoană a adevărului, care înseamnă un chip umbrit». Atunci va fi vederea «faţă către faţă» şi «încetarea a ceea ce e din parte, prin arătarea a ceea ce e desăvârşit» (I Corinteni 13, 10). «Acum, cum zice fericitul Augustin, vederea din parte a lui Dumnezeu constă în răpirea întregului suflet raţional de iubirea slavei Lui». Căci în această dragoste sufletul se face unitar şi priveşte în mod unitar ascunsul cel unic şi mai presus de toate al lui Dumnezeu. Din chipul, din frumuseţea şi din faţa aceasta se umple de strălucire, se înfrumuseţează şi se luminează toată mintea, umplându-se de strălucire şi luminându-se duhovniceşte şi mai presus de lume. Prin acestea se simplifică, se înalţă şi se umple de uimire puterea văzătoare a ei. Dar tot prin acestea se luminează sufletul în mod tainic şi se umple de desfătare dumnezeiască şi de veselie. Şi, ca să spun pe scurt, prin acestea se slăvesc şi se îndumnezeiesc cei ce iubesc vederea şi auzirea dumnezeirii şi se fac prieteni, următori şi văzători ai lui Dumnezeu, încă fiind legaţi cu trupul. De aceea, străvăd şi oglindesc din parte, printr-o simţire înţelegătoare, fericirea bunătăţilor viitoare şi starea veacului acela, «pe care nici ochiul nu le-a văzut, nici urechea nu le-a auzit, nici inima omului nu le-a încăput» (I Corinteni 2, 9).

Tâlcuire la cuvintele: «Ierusalimul ce se zideşte ca o cetate ai cărei părtaşi se adună la un loc. căci acolo s-au suit seminţiile, seminţii ale Domnului, spre mărturie lui Israel» (Psalmi 121, 2-3)

Ierusalimul se tâlcuieşte ca loc al păcii şi este chip al locului lui Dumnezeu, adică al sufletului ce are în sine pacea cea întru Hristos. Căci nu orice suflet are în sine pacea cea întru Hristos şi poate primi numele păcii, ci cel care se zideşte ca o cetate şi are piatra cea din capul unghiului, pe care «a aşezat-o Domnul în Sion potrivit făgăduinţei, piatra cea de mult preţ» (Isaia 28, 16). Iar Sionul este vârful arzător al Ierusalimului, care e chipul minţii văzătoare a sufletului, plină de pace. Căci dacă ai căuta în altă parte, n-ai putea afla mintea observatoare şi privitoare a înălţimilor adevărului. Ea nu e decât în inima, care a primit pacea. Ierusalimul este, deci, sufletul care petrece în pacea dumnezeiască având piatra cea din capul unghiului şi pietrele preţioase rotunde din Sfintele Scripturi, de care se sfărâmă fiarele ce se grăbesc să urce în muntele lui Dumnezeu; care are şi asfaltul, adică smerenia pe care o produce Duhul Sfânt şi care topeşte şi netezeşte învârtoşarea împietrită a inimii ca focul dumnezeiesc, prefăcând-o în duh zdrobit şi umilit; şi ape din ploi, date Mântuitorului, care curg din râurile inimii; ba încă şi lemnele neputrezite în vederea unirii, ca nişte gânduri ale făptuirii adevărate; apoi cuie şi sfredelul care pricinuieşte frica şi sileşte spre împlinirea poruncilor dumnezeieşti; dar şi pe Cuvântul dumnezeiesc ca ziditor şi pe cei de după El, adică pe cei ce cârmuiesc cu ştiinţa primită de la El puterile sufleteşti; şi, simplu grăind, uneltele de zidire, postul şi privegherea, cântarea, citirea şi celelalte, ca să spun pe scurt, câte le-am primit de la Cuvântul întrupat (prin unealta raţiunii), spre înfăptuirea modului virtuţii; şi frânghia de finic, adică sfinţitele legi ale lui Dumnezeu din Scripturi; şi lumina cunoscută cu mintea şi soarele mai presus de toată strălucirea şi toate câte răsfrâng lumina în suflet. Ca să spunem totul deodată, toate câte se folosesc în chip văzut spre zidirea unei cetăţi le are în chip dumnezeiesc şi duhovnicesc, sufletul. Căci, el este Ierusalimul înţeles cu mintea şi el se zideşte ca o cetate spre locuinţă lui Dumnezeu Celui peste toate, Treimii celei fără de început şi de viaţă făcătoare. Căci a spus: «Eu şi Tatăl vom veni, şi locaş la el ne vom face», ca şi când ar zice: «Îl vom face cetate; şi cetate cu adevărat minunată, întinsă la nesfârşit».

Dar, poate n-ar fi cu totul nepotrivit să adăugăm la cele spuse şi aceasta. Dacă voieşti să cunoşti că a început să umbrească din pace lumina dumnezeiască sufletul tău; dacă voieşti să ştii că sufletul tău e un Ierusalim ce se zideşte ca o cetate; dacă bagi de seamă că părtaşii lui sunt adunaţi la un loc, adică toate gândurile şi puterile lui s-au adunat împreună şi voiesc să fie într-o unitate, ca să nu fie o cetate dezbinată, ci să-l zidească în chip unit ca pe o cetate; dacă se suie în acest Ierusalim ce se zideşte ca o cetate, seminţiile Domnului, sau puterile cele mai generale ale sufletului, ajunse dumnezeieşti şi înălţându-se duhovniceşte şi făcându-se ca nişte trepte; dacă vezi săvârşindu-se acestea în tine, să nu încetezi să zideşti astfel mai departe. Adu-ţi aminte de turnul dezbinării şi de zidirea lui şi de despărţirea limbilor (Facerea 11, 1-9) şi cunoaşte că nu toată zidirea e bună, chiar dacă pare din afară astfel.

Vorbind, îndeobşte, cei ce au ochi văd două feluri de zidiri şi de trepte. Una ce se face spre bine şi spre locaş a lui Dumnezeu. Iar semnul ei este că părtaşii ei sunt adunaţi la un loc şi seminţiile ei sunt seminţii ale Domnului ce se înalţă în ea, vestind sufletului lucruri mari, minunate şi pricinuitoare de pace, de iubire şi de sfinţenie, şi zidindu-l.

Iar alta ce se face spre răul şi spre pierderea sufletului. Semnul ei nemincinos este împărţirea limbilor spirituale şi o cumplită tulburare. Iar sfârşitul e că se face sălaş patimilor, cum s-a făcut turnul dezbinării sălaş şerpilor. Ia seama să nu zideşti turn spiritual de dezbinare, al cărui sfârşit e distrugerea şi împărţirea limbilor spirituale şi tulburare şi pieire totală.

Există o pace, mai mult părută decât adevărată. E cea a trupului care se desfată, care pricinuieşte multă grijă sufletului, chiar dacă pentru o vreme ia înfăţişarea prefăcută a liniştii. Şi există o pace a simţurilor, produsă de închiderea şi de fuga lor de toate, care este urmată de linişte. Dar şi aceasta, măcar că e neasemănat mai bună decât cea dintâi, e de scurtă durată. Căci când sufletul e tulburat de gânduri, pătimeşte întreg omul, ca şi atunci când e tulburat trupul. dar există pacea a treia, mai presus de a simţurilor şi a trupului. ea constă în liniştea puterilor sufletului şi a omului dinăuntru. Ea vine din purtarea şi sârguinţa cea bună, din rugăciunea mai curată, din plânsul mai dulce, din rostirea cu plăcere a cuvintelor dumnezeieşti.

Dar aceasta încă nu înseamnă desăvârşirea păcii. Căci precum trâmbiţaşul sau cântăreţul la chitară nu poate rămâne neîncetat la lucrul său, deoarece, suferind în chip necesar uneori de osteneala mâinilor şi alteori din pricina vreunei neputinţe sau a unei împrejurări de boală, trâmbiţaşul nu poate trâmbiţa şi cântăreţul la chitară nu poate mişca totdeauna cu putere coardele, aşa şi sufletul care-şi cârmuieşte în chip armonios puterile sufletului, nu rămâne totdeauna neschimbat în starea aceasta, ci uneori e stingherit de vreo mânie, stârnită cu voie sau fără de voie de ceva, sau de vreo dorinţă de schimbare şi de trândăvie, fiind una dintre făpturi şi aflându-se legat cu grăsimea şi cu greutatea trupului. Dar când primeşte prin har prezenţa celui nefăcut, care a făcut toate, şi se împărtăşeşte de Duhul neschimbat şi de viaţă făcător, se umple de o viaţă preschimbată şi minunată, pricinuită de Duhul de viaţă făcător şi se bucură de o viaţă mai presus de fire şi cu totul neschimbătoare. Şi precum viază datorită puterii de viaţă făcătoare,aşa şi vede, căci Duhul de viaţă făcător e şi lumină. Şi se bucură văzând cele mai presus de fire ale Celui mai presus de fire şi se bucură de pacea care întrece toată mintea, datorită lucrării de înviorare şi luminii mai presus de minte a Celui mai presus de minte şi bucuriei tainice de cele văzute.

În această pace sufletul nu se schimbă câtuşi de puţin, nici nu suferă de oboseală, nici nu e tulburat de cursele şi de uneltirile vrăjmaşului, ci priveşte într-o mişcare neîncetată pe Dumnezeu şi cele din jurul Lui, prin puterea şi mişcarea, ba s-ar putea spune şi prin voia lui Dumnezeu şi a Duhului neobosit care lucrează în inimă din temelia ei ipostatică, (personală),  nu cum îşi închipuie unul sau altul, ci cum singur Duhul ştie, care «cercetează şi cunoaşte adâncurile lui Dumnezeu» (I Corinteni 2, 10) şi învaţă pe cei părtaşi de El, printr-o simţire a sufletului. Deci până ce ne sârguim să aprindem în noi, printr-o vieţuire liniştită, harul Duhului şi nu-L stingem, şi până ce suntem plini de sfinţenia şi de pacea negrăită şi mai presus de fire a lui Dumnezeu în Treime, purtăm cu adevărat, precum s-a spus, în smerenie, iubire şi rugăciune, pacea trupului şi a duhului şi a sufletului în chip neobosit.

Căci pacea cu osteneală nu e încă pacea desăvârşită ci pricinuitoare a celei desăvârşite. Cea desăvârşită, potrivit celor spuse, se trăieşte cu totul fără osteneală, în odihna sabatismului desăvârşit şi a odihnei în Hristos.

Nu a cunoscut cineva mai limpede uneltirea, sau, dacă trebuie spus altfel, atacul diavolesc personal, decât cel ce a scăpat de draci şi s-a izbăvit pentru o vreme de atacurile lor. Şi nimeni nu scapă şi nu se izbăveşte de ele, cum am spus mai înainte dacă n-a dobândit în inimă înrâurirea şi suflarea dumnezeiască personală. Iar aceasta o naşte credinţa însoţită de smerenie şi de iubirea lucrătoare de Dumnezeu şi de oameni, prin petrecerea în linişte, împreună cu privegherea, prin citirea aici lucrătoare, aici văzătoare şi deci de Dumnezeu cugetătoare, şi prin rugăciune. Iar iubirea lucrătoare poate fi numită, cu adevărat, împlinirea, pe cât e cu putinţă, a sfintelor porunci ale lui Dumnezeu. Din acestea se naşte deci nu numai o înţelegere mai curată şi mai străvezie a lui Dumnezeu, ci vine în suflet şi cunoştinţa amănunţită şi deosebirea limpede a diavoleştilor uneltiri de rele urzitoare. Căci cu cât sunt mai mari nevoinţele, cu atât e mai mare şi războiul dracilor pizmaşi porniţi cu furie în chip covârşitor şi fără răsuflare spre tot felul de chinuiri viclene ale sufletului purtător de Dumnezeu. Aşa că dacă n-ar sta aproape cu iubire de oameni Hristos, Mântuitorul poporului său, şi nu s-ar lupta pentru credincioşi, cu adevărat nu s-ar mântui nici un om, chiar dacă ar fi sfânt.

Numai cei ce au primit simţirea duhovnicească prin pătrunderea cea din har, înţeleg pe cei ce n-au dobândit simţirea duhovnicească, şi sunt conduşi sufleteşte prin sunete limpezi şi lămurite spre cele ce se întâmplă. Căci unul ca acesta poate să le deosebească pe toate, după Sfântul Pavel, deşi el nu e judecat de nimeni altul (I Corinteni 2, 15). Fiindcă cei ce sunt astfel, nu numai că nu văd lipsa Duhului dumnezeiesc, ci şi fericesc uneori, din neînţelegere, pe cei vrednici mai mult de compătimire, întrucât nu au primit simţirea Duhului prin har, ci sunt purtaţi mai degrabă de duhul lumii şi sunt «sufleteşti», cum îi numeşte cuvântul dumnezeiesc (I Corinteni 2, 14). Iar cei duhovniceşti la simţire şi aprinşi de focul dumnezeiesc, nu judecă nicidecum lucrurile, cu grabă, sau după latura văzută, ca cei mulţi. Ci după adevărul neschimbat şi veşnic din ei, fiind învăţaţi în chip sigur de Duhul de viaţă făcător şi luminător, care dăruieşte celor în care se sălăşluieşte o altă viaţă decât cea obişnuită, o viaţă mai presus de fire şi o lumină şi o cunoştinţă deosebită de a ochilor celor mulţi.

Aşa a fost Iacob Patriarhul, care schimbând de multe ori locul, a rămas apoi într-un unic loc, dar a văzut acolo multe cu ochiul pătrunderii şi a spus lucruri minunate despre fiii săi (Facerea 49, 1 şi 5). Aşa a fost Isaia cel mai puternic în cuvânt dintre prooroci. Căci văzând pe Iisus dus ca o oaie spre junghiere, nu s-a lăsat înşelat nici de pătimirea nici de smerenia lui şi de purtările proprii ei, ci a văzut tainic în acestea, cu ochiul pătrunderii, slava Lui, aşa cum se cuvine; măcar că l-a văzut pe Iisus lipsit de chip şi de frumuseţe şi supus celorlalte pătimiri a mărturisit totuşi dumnezeirea Lui. Aşa a fost, ca să spunem pe scurt, fiecare dintre sfinţii prooroci, care credeau cu înţelegere cele duhovniceşti, prin iluminarea Duhului.

Cel ce voieşte să cunoască cu uşurinţă pe cei ce au în ei duhul lumii, să-şi aduc aminte de ceata cărturarilor şi fariseilor din Evanghelie, cum se îndeletniceau cu cele părute bune şi ţineau cu împătimire la cele arătoase şi pofteau cu toată puterea sufletului şi prin păşirea şi schima cuvioasă să fie numiţi «învăţători» şi nu urmăreau altceva decât să-şi potrivească un chip la arătare şi să laude cu făţărnicie viaţa virtuoasă. De aceea vai ce orbire! Pe Iisus Hristos, Fiul cel prea adevărat al lui Dumnezeu Cel peste toate, L-au osândit cu înverşunare, din pizma pe care o năştea în ei duhul lumesc, la moarte; au osândit la moarte viaţa dumnezeiască şi adevărată.

Căci dacă Duhul Sfânt nu vorbeşte în noi, precum s-a spus, din pizmă, e vădit că duhul lumii grăieşte din pizmă şi de aceea judecă cu nedreptate şi întru întunecare. De aceea se vor tăia, precum s-a scris, în vremea judecăţii de obşte a lui Dumnezeu şi se vor plânge pe ei înşişi, nu fără dreptate, de starea lor. Căci vor vedea pe Cel pe care L-au străpuns şi se vor întreba cu nedumerire, zicând: «Nu este Acesta Cel pe care L-am socotit ca nimic şi nu socoteam viaţa Lui nebunie? Cum deci a fost rânduit Acesta între fiii lui Dumnezeu?» (Înţelepciunea lui Solomon 5, 4-5). Căci făcându-se de batjocură întunericul părerii de sine prin duhul lumesc poticnindu-se cumplit, pe drept cuvânt nu au putut să cunoască adevărul şi să umble pe urmele Lui, ca cei ce au mintea dreaptă şi pe Duhul cel luminător.

Iar despre cei duhovniceşti Pavel zice: «Oare nu ştiţi că vom judeca pe îngeri! Cu atât mai mult cele trebuincioase vieţii». Astfel cel ce are Duhul, pe toate le poate judeca, dar pe acesta, cum zice Domnul, nu-l poate primi lumea, nici vedea. Deci toţi câţi n-au îmbrăcat, prin simţirea adevărată a sufletului, Duhul cel Sfânt mai presus de ceruri, nici nu-l au pe Acesta lucrând în ei cele negrăite, în taină, şi grăind cele de nepovestit, sunt vădiţi ca având duhul lumii. «Iar voi, zice Pavel, nu sunteţi în trup, ci în Duh, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi. Iar dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui».

Vezi, că cei ce au Duhul în ei, nu sunt trupeşti? Şi că cei ce sunt lipsiţi de Acesta, nu numai că nu pot să judece drept în cele dumnezeieşti, dar nici nu pot să fie ai lui Hristos? «Iar noi nu am luat duhul lumii, ci Duhul cel de la Dumnezeu, ca să vedem cele dăruite nouă de Dumnezeu». Înţelegi că cele dumnezeieşti şi adevărul nu le pot cunoaşte decât cei ce au primit Duhul lui Dumnezeu? Căci aşa a spus şi Domnul: «Când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va conduce pe voi la tot adevărul». Vezi de unde răsare în minte adevărul întreg, deci şi judecata sigură şi liberă de păcat?

De aceea, Duhul Sfânt se numeşte Duhul sfatului, Duhul ştiinţei, al înţelegerii, al înţelepciunii, Duhul stăpânitor, Duh drept, Duhul adevărului, iar la Isaia «Duhul judecăţii». Aceasta pentru că în El sufletul e dus de-a dreptul spre cele ce trebuie spuse şi fiindcă, lucrând El în suflet, acestea toate sunt judecate cum trebuie, dat fiind că sufletul e părtaş de El. dar, fără Duhul, toate sunt pline de întuneric şi pustii de adevăr.

Iar cel pustiu de adevăr, va greşi ca urmare şi în cele spuse. Acela, încercând să judece, va alege cele mincinoase şi nu va nimeri adevărul. «Căci nimeni, zice, nu cunoaşte cele ale celuilalt, decât Duhul care locuieşte în el. Căci Duhul toate le cercetează». Dacă s-ar putea afla adevărul fără El, Duhul Sfânt nu s-ar mai numi Duhul adevărului, Duhul judecăţii şi celelalte spuse mai înainte. Deci de va grăi cel ce judecă fără Duhul adevărului, va fi susţinătorul minciunii, născocind ceea ce nu este şi, scurt vorbind, va cădea din adevăr şi se va scoate cu voia de la Dumnezeu şi de la slava lui Dumnezeu; şi va fi tăiat cu dreptate, ca unul ce judecă şi se rosteşte cu grabă în chip potrivnic adevărului, vânzând dreptatea cu nepricepere, ca un alt Iuda. Căci şi acela, de trei ori ticălosul, a fost osândit din pricina aceasta, că a vândut dreptatea şi adevărul, cum nu se cuvenea, adică pe Domnul nostru Iisus Hristos, pe Cel trimis de Tatăl ca dreptate şi care s-a numit El însuşi pe sine adevărul.

Fariseu nenorocit şi orb, gol de Duhul care luminează ochii înţelegători ai sufletului! Tu te grăbeşti cu mândrie să judeci greşit din cele arătate cele dinăuntru ale omului, ca şi aceia care, văzând învieri minunate de morţi şi mii de semne dumnezeieşti, pe care Iisus, ca Dumnezeu adevărat, le lucra numai cu o încuviinţare, în loc să-L laude şi să-L preamărească şi să creadă în El, s-au supărat şi s-au mâniat pentru foarte înţeleapta şi de oameni iubitoare dezlegare a sabatului şi pentru că nu posteau ucenicii Mirelui, nici nu se spălau cu grijă. Fariseu nebun şi prea lipsit de minte şi plin de întuneric! Voieşti să îndrepţi izvorul înţelepciunii şi al harurilor minunate şi negrăite şi, trecând cu vederea faptele unei aşa de mari puteri, vezi pe cele mai neînsemnate şi făcute după o judecată încă neînţeleasă de tine. Cât de stângaci, de neştiutor şi de nesimţit eşti! Te poticneşti cum nu trebuie de cele ce nu sunt, cum ar zice cineva, nimic, neminunându-te după cuviinţă, de faptele cele prea mari care s-au săvârşit, şi neslăvind şi nelăudând, pe cât se poate, pe cel ce le-a lucrat pe acelea. Apropie-te cu smerenie de Acesta şi cere cu sinceritate să ţi se dea motivul dezlegării acelora care tu socoteşti că au fost trecute cu vederea, contrar obiceiului.

Deci, lucrul cel mai rău dintre toate este, pe cât se vede, părerea de sine şi viclenia ce urmează după ea. Unul ca acesta este atât de întunecat, pe cât se socoteşte că ştie, şi pe atât de lipsit de minte pe cât nu-şi cunoaşte neştiinţa.

Şi iarăşi, vai ţie, fariseu orb, care nu cercetezi lăuntrul paharului, de este curat, ci îţi închipui că e de trebuinţă să înfăptuieşti şi să vezi curăţenia din afară şi cea văzută. Nu auzi ce porunceşte Hristos, adevărata Înţelepciune, despre judecată? Căci El zice: «Nu judecaţi după vedere, ci judecaţi cu judeca cea dreaptă». Nu înţelegi că nu se poate judeca drept, nici rosti judecăţi drepte după ceea ce s-arată? Căci aceasta înseamnă «după vedere». Cum deci tu, nesimţitule, netemându-te de porunca Tatălui şi neînţelegând că nu ceea ce se vede este omul adevărat şi nu din ceea ce se vede trebuie el judecat, te porţi fără ruşine, în loc să te ascunzi? Dar e firesc să faci aşa. Căci lipsit de viaţa adevărată a luminii, a înţelepciunii, a adevărului şi a cunoştinţei din El şi a celorlalte bunătăţi ce ne vin şi ni se împărtăşesc din Duhul, nu numai că nu poţi judeca cele ale altora fără greşeală, dar nici pe tine nu te poţi vedea în ce rău zaci. Scoate, dacă mă asculţi, bârna din ochiul tău, adică părerea de sine din mintea ta, şi atunci vei putea străvedea cum se cuvine, căci vei putea trece prin paiul, sau prin păcatul care s-a lipit, dintr-o răpire şi uitare, de ochiul aproapelui. Dar până ce ochiul tău dinăuntru nu vede lumina cunoscută cu mintea, e vădit că întunericul e pricinuit de bârna aflată în el. De aceea, nu afirma cele ce sunt proprii numai celor luminaţi, înainte de a te cerceta pe tine cu toată priceperea şi înainte de a alunga răul departe de tine. Căci făcând aşa, te faci batjocura dracilor şi a patimilor nebuniei. De aceea, fapta aceasta e foarte greşită şi pornirea spre ea e primejdioasă. Să grăiască şi să judece, deci, cei izbăviţi de Domnul, cum sfătuieşte fericitul David: «Cei pe care i-a izbăvit Domnul din mâna vrăjmaşilor» (Psalmi 106, 2), celor cunoscuţi cu mintea, «şi i-a adunat din ţări», adică deprinderile pătimaşe şi neîmpăcate şi mult felurite, unindu-i între ei şi cu slava Lui. Să grăiască şi să judece aceştia, căci au fost adunaţi şi uniţi şi luminaţi, ca unii ce au fost izbăviţi şi mântuiţi.

Tu, însă, până ce nu eşti, precum s-a spus, plin de lumina duhovnicească, asigură-te cu tăcere şi să nu-ţi fie frică să mărturiseşti că voieşti mai bine să înveţi şi că nu ştii, ceea ce e pricină de mântuire, nu de pierzanie. Căci cum nu te va ruşina pe tine Hristos care zice: «Eu nu judec pe nimeni»? Iar tu ce spui? «Eu îi judec pe toţi». O, ce neştiinţă, ca să nu spun nesimţire! «Tatăl toată judecata a dat-o Fiului». Fiul a luat de la Tatăl lucrarea judecăţii. Iar tu de unde o ai, dacă nu ţi-e dată? Oare locuieşte Treimea şi umblă vădit în tine, potrivit făgăduinţei? Oare te vezi pe tine în Dumnezeu Cuvântul şi pe Dumnezeu Cuvântul în tine? Sau în Dumnezeu? Oare curg în tine râurile Sfântului Duh, sau izvorăsc ele din lumina neapropiată înăuntru inimii tale? Sau celelalte câte le lucrează Dumnezeu în sfinţii Lui în chip arătat? Nu mai ai mult până acolo?

Opreşte, deci, limba ta de la rău, şi buzele tale, ca să nu vorbească viclenie. Caută, întreabă pe alţii şi învaţă cu grijă de la ei şi nu învăţa pe alţii; şi judecat de alţii, nu te rosti, nu judeca nicidecum tu însuţi. Trebuie să fie cineva foarte prost ca să-şi închipuie că, orb fiind, poate cerceta cele scrise în cărţi. Dar e cu mult mai prost cel ce-şi închipuie că poate cunoaşte fără Duhul cel viu, cele ale altuia. Unul ca acesta nu poate cunoaşte întocmai nici ale sale cum sunt.

Dar acestea sunt uneltiri şi ispite ale diavolului viclean şi pizmaş şi urâtor al binelui, pornite în chip vădit împotriva noastră, pentru că noi înşine ne-am umplut de viclenie din părerea de sine şi ne-am lăsat înduplecaţi, cum nu se cuvine, să purcedem a judeca. Prin aceasta el voieşte ca, poticnindu-ne cu nepricepere, să greşim în chip nefericit împotriva adevărului şi în loc să ne apropiem de el şi să-l cunoaştem să rămânem nefolosiţi şi să ne facem pricini de sminteală şi de vătămare nu numai nouă înşine, ci şi celor apropiaţi, şi, odată cu aceasta, supuşi înfricoşatei judecăţi a lui Dumnezeu. Cunoscând deci uneltirea diavolului şi ascultând de porunca marelui Pavel, să nu judecăm înainte de vreme, până ce nu va veni în noi Domnul în Duh, ca să ne lumineze şi să ne descopere cele adânci, învăţându-ne fără greşeală cunoştinţele şi descoperirile vederilor dumnezeieşti şi lucrurilor tainice. Arătându-ne, astfel, în chip neamăgitor, duhovniceşti şi purtător de Dumnezeu, mai bine zis dumnezei, ne va călăuzi spre slavă şi ne va restabili în harul străvăzător. Atunci vom cunoaşte, în chip curat, la ce rău ne duce voinţa de a judeca, goliţi de harul lui Hristos. Dar tot atunci vom judeca fără greşeală întru dreptate.

Cu adevărat minunat şi uimitor lucru este Dumnezeu, Cel ce nu are loc unde să se odihnească (Isaia 66, 1), şi se odihneşte în chip vrednic de Dumnezeu în inimă.

Orice fiinţă conştientă se odihneşte numai în iubirea sigură şi totală a altei fiinţe conştiente. De aceea şi Dumnezeu află cea mai plăcută odihnă în inima omului care-L iubeşte în mod sigur şi total. Omul poate iubi sigur şi total pe Dumnezeu prin inimă. Inima este organul şi locul iubirii. Iar inima poate iubi la nesfârşit, pentru că se poate umple de iubirea nesfârşită a lui Dumnezeu, întorcându-i-o ca iubire a sa: «ale Tale dintru ale Tale». În relaţia de iubire a sufletului cu Dumnezeu se împlineşte aspiraţia omului de a iubi la nesfârşit şi de a fi iubit la nesfârşit.

Dacă un împărat, chiar pământesc şi mărginit în putere, atunci când îmbrăţişează pe cineva cu iubire şi dă mâna unui nobil, îi pricinuieşte celui îmbrăţişat multă slavă şi cinste şi adaugă, pe drept cuvânt, aceluia mare bucurie, ce se va întâmpla când de cel miluit se atinge, în chip vădit, nu un împărat pământesc, ci Dumnezeu Cel fără de început, necreat, Făcătorul şi Domnul tuturor, Căruia îi stau de faţă cu frică mii şi zeci de mii de îngeri şi-I slujesc mii de mii; şi se atinge nu simplu ci înlăuntrul inimii, ba mai vârtos, şi locuieşte în el, nu vremelnic, ci veşnic, în aşa fel că se şi uneşte cu el şi-l slăveşte şi-l îndumnezeieşte la culme şi-l dăruieşte, celui ce-L primeşte şi e cu har dăruit, zeci de mii de negrăite bunătăţi? Cât de mare şi de negrăită slavă, cinste şi bucurie se va întipări în el, iar aceasta pentru veşnicie? Cu adevărat minunate şi mai presus de minte sunt acestea!

Plăcerea spirituală

Socotesc că oricine s-a apropiat de aceste lucruri cu judecată, va spune că plăcerea propriu-zisă e ceea ce nu poate fi pus pe seama firii şi nu poate fi grăit prin cuvânt şi ceea ce dăinuieşte ca o stare îndelungată şi umple inima de bucurie şi după trăirea ei; ceea ce e departe de plăcerea după trup, care este idolatră (legată de un chip) şi nu e o plăcere propriu-zisă. Drept aceea, tot cel ce doreşte plăcerea, să caute plăcerea înţelegătoare (spirituală), duhovnicească, curată şi care nu se împrăştie, şi nu va greşi, ci mai degrabă se va muta cu uşurinţă de la cele de pe pământ la cele cereşti, cu gândirea lui şi apoi cu tot sufletul. Căci aceasta este plăcerea adevărată şi propriu-zisă: plăcerea inimii neurmată de părerea de rău, adevărata plăcerea a sufletului raţional şi nemuritor, care rămâne veşnic luminoasă, pururi izvorâtoare, neosândită, şi mai degrabă vrednică de dorit, fericită şi însoţitoare nezgomotoasă a sfinţilor din veac, veşnică, blândă, dătătoare de îndrăzneală, strălucitoare, cu bun chip, evlavioasă, luminoasă, plină de bucurie şi lucrătoare şi după aceea. Iar dacă te-ai îndulcit duhovniceşte cu ea prin cercare, cu siguranţă vei consimţi cu cele scrise. Iar dacă nu, ţine deocamdată cele spuse, prin credinţă.

Plăcerea trupească

Plăcerea care nu este spirituală – a Duhului, ci a trupului, e greşit să se numească plăcere. aceasta, odată împlinită, aduce o amară părere de rău şi de aceea în chip mincinos este numită plăcere. Este o „plăcere” falsă şi străină de sufletul raţional. E neraţională, josnică, greoaie, iubitoare de întuneric, zgomotoasă, stingheritoare, trecătoare, supusă repede veştejirii. Trupul îmbătrânind, aceasta se retrage cu ruşine fără să vrea; e osândită, ticăloşeşte viaţa, o face nefolositoare, roabă, apăsată de osândă, lacomă la mâncare, moleşită, fără nădejde, nesocotită, aducând tristeţe întunecată celui ce o lucrează, după săvârşire. Dacă ai pătimit acestea, fără îndoială cunoşti adevărul celor spuse, iar dacă te-ai păzit, prin mâna lui Dumnezeu, ascultând cuvintele mele, ca de cuvintele adevărului, să ştii că vei secera rodul strălucitor al vieţii.

Este descrisă toată dezordinea şi stricăciunea adusă de plăcerile inferioare. Părinţii socotesc în general că viaţa ordonată, care duce la îndumnezeire, este o viaţă călăuzită de raţiune, în unire cu harul, sau în comuniune cu Dumnezeu cel personal, pe când patimile care desfigurează fiinţa umană au un caracter neraţional, adică egoist. ordinea în fiinţa proprie şi în societate e ţinută prin raţiune, care ia în considerare armonia dintre toate; dezordinea, descompunerea individuală şi socială este efectul patimilor iraţionale. Este implicată aici învăţătura despre persoane şi lucruri ca încorporări ale raţiunilor Cuvântului dumnezeiesc, între care există în mod firesc o armonie. Raţiunile gândite ale lucrurilor, corespunzând raţiunilor gândite ale Logosului, sunt încredinţate raţiunii gânditoare, raţiunii-subiect a persoanelor, ca chipuri ale Raţiunii-Subiect, suprem reprezentată de Cuvântul ipostatic, pentru ca aceste persoane să aibă un conţinut comun al dialogului între ele şi cu Logosul. În toate luminează Cuvântul dumnezeiesc, sau Raţiunea supremă. Dar lucrurile şi raţiunea finită a persoanelor sunt sinteze armonioase ale raţiunilor în starea lor încorporată. Când raţiunea umană gânditoare face un uz rău de aceste sinteze, stricând armonia în fiinţa umană, şi între persoane şi lucruri, se produce o dezordine şi o stricăciune generală. Menţinerea în armonie a raţiunilor lucrurilor, a relaţiilor făpturilor şi urmând pilda acestui Subiect întrupat.