Index > Scriitori filocalici

 
   Antonie cel Mare 
   autor anonim 
   Avva Filimon 
   Calist şi Ignatie Xantopol 
   Calist Angelicude 
   Calist Catafygiotul 
   Calist Patriarhul 
   Casian Romanul 
   Diadoh al Foticeei 
   Evagrie Ponticul 
   Filotei Sinaitul 
   Grigorie Sinaitul 
   Ilie Edicul 
   Ioan Carpatiul 
   Ioan Damaschin 
   Isaia Pustnicul 
   Isihie Sinaitul 
   Marcu Ascetul 
   Maxim Cavsocalivitul 
   Maxim Marturisitorul 
   Nichifor din singuratate 
   Nichita Stithatul 
   Nil Ascetul 
   Petru Damaschin 
   Simeon Evlaviosul 
   Simeon Metafrastul 
   Simeon Noul Teolog 
   Talasie Libianul si Africanul 
   Teodor al Edesei 
   Teognost 
   Teolipt mitropolitul Filadelfiei 
   Varsanufie si Ioan 
   Vasile de la Poiana Marului 

 


Simeon Metafrastul

·        Lucrarea rugăciunii şi a cuvântului săvârşită cum se cuvine e mai presus de orice virtute şi poruncă. Martor pentru aceasta este însuşi Domnul. Căci intrând în casa Martei şi a Mariei şi Marta îndeletnicirea cu slujirea, iar Maria şezând la picioarele Lui şi împărtăşindu-se de mierea graiului Său dumnezeiesc, fiind mustrată de sora ei că nu lucrează împreună cu ea, ci stă lângă El, Acesta punând lucrul de căpetenie înaintea celui de al doilea, zice către acesta: „Marto, Marto, te grijeşti şi spre multe te sileşti, dar un lucru trebuie. Iar Maria partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de la dânsa”. Iar aceasta a zis-o, precum am spus, nu pentru a lepăda lucrarea slujirii, ci pentru a pune ceea ce e mai mare înaintea a ceea ce e mai mic. Căci cum s-ar fi gândit una ca aceasta, El care a săvârşit însuşi această lucrare şi a spălat picioarele ucenicilor? Atât de departe a fost de a împiedica slujirea, încât le porunceşte ucenicilor să facă şi ei la fel unii altora. Dar şi pe Apostolii înşişi îi vei afla punând mai presus lucrul mai mare al rugăciunii şi al cuvântului, după ce s-au ostenit mai înainte cu slujirea la mese. „Nu e drept, zic, ca lăsând cuvântul cuvântul lui Dumnezeu, să slujim meselor. Alegând bărbaţi plini de Duh Sfânt, să-i rânduim pentru slujirea aceasta, iar noi să stăruim în slujirea cuvântului şi în rugăciune”. Vezi cum au pus mai presus cele dintâi decât cele de al doilea, cu toate că ştiau că amândouă sunt odraslele unei singure rădăcini bune?

  • Cei ce vor să asculte de cuvântul lui Dumnezeu şi produc rod bun, sunt însoţiţi de aceste semne: suspinul, tânguirea, tristeţea, liniştirea, plecarea capului, rugăciunea, tăcerea, stăruinţa, plânsul, durerea, osteneala inimii pentru evlavie. Iar faptele lor sunt: privegherea, postul, înfrânarea, blândeţea, îndelunga-răbdare, rugăciunea neîncetată, meditarea dumnezeieştilor Scripturi, credinţa, smerenia, iubirea de fraţi, supunerea, osteneala, greaua pătimire, dragostea, bunătatea, cuviinţa şi toată lumina care este Domnul. Iar semnele celor ce nu dau rodul vieţii sunt acestea: trândăvia, semeţia, privirea împrejur, neatenţia, cârtirea, tulburarea minţii. Iar faptele: săturarea pântecelui, mânia, iuţimea, bârfirea, mândria, vorbirea fără rost, necredinţa, nestatornicia, uitarea, neorânduiala, câştigurile urâte, iubirea de argint, cearta, dispreţul, flecăreala, râsul fără rost, bunul plac şi tot întunericul care este satana.
  • Amăgind vrăjmaşul pe Adam şi prin aceasta făcându-se domn peste el, a răpit de la el stăpânirea şi s-a făcut stăpânitor al veacului acestuia. Căpetenia a veacului acestuia şi stăpânitor al celor văzute, a fost la început omul, fiind rânduit la aceasta de către Domnul. Căci nici focul nu putea ceva împotriva lui, nici apa să-l înece, nici fiara nu-l vătăma, nici otrava nu-şi producea efectul asupra lui. Dar odată ce s-a supus amăgirii, a predat stăpânirea amăgitorului. Din această pricină vrăjitorii şi descântătorii se vădesc cu îngăduinţa lui Dumnezeu, printr-o lucrare potrivnică, făcători de lucruri minunate. Ei stăpânesc otrăvurile şi cutează împotriva focului şi apelor, cum arată cei din jurul lui Iani şi Iamvri, ce s-au împotrivit lui Moise, şi Simon, ce s-a împotrivit corifeului Petru.
  • Vrăjmaşul amăgind pe Adam prin femeie, ca prin cineva asemenea lui, a făcut să i se ia slava ce-l învăluia. Şi aşa s-a aflat gol şi şi-a văzut urâţenia lui pe care mai înainte nu o vedea, întrucât cugetul lui se desfăta cu frumuseţile cereşti. De fapt, după cădere cugetările lui s-au făcut pământeşti şi tindeau în jos. Iar cugetul lui simplu şi bun s-a amestecat cu cugetul trupesc al păcatului. Cât priveşte închiderea Raiului şi porunca dată Heruvimului, ca să-i oprească intrarea, credem că s-au întâmplat în lumea văzută, precum s-a zis. Dar aceasta se află şi în fiecare suflet întru ascuns. Căci în jurul inimii roteşte acoperământul întunericului, adică focul duhului lumesc, care nu lasă nici mintea să se întâlnească cu Dumnezeu, nici sufletul să se roage, sau să creadă, sau să iubească pe Domnul după voia sa. Toate acestea îi învaţă experienţa pe cei ce s-au încredinţat pe ei cu adevărat Domnului, prin stăruinţa rugăciunii şi prin pornirea întinsă împotriva celui ce-i războieşte.
  • Stăpânitorul lumii acesteia le este celor prunci cu duhul toiag de povăţuire şi bici care bate. Prin aceasta, precum s-a mai spus şi înainte, lor le pricinuieşte slavă mare şi cinste tot mai multă prin necazuri şi ispite, căci din acestea iau prilejul de a se face desăvârşiţi, iar sieşi îşi găteşte o mai mare şi mai grea osândă. Peste tot, prin el se împlineşte o mare iconomie. Cum s-a zis undeva, răul ajută binelui printr-o intenţie care nu vrea binele. Căci sufletelor bune şi cu o voinţă bună şi cele ce par de întristare li se sfârşesc în bine, precum zice Apostolul: „Celor ce iubesc pe Dumnezeu, toate li se lucrează spre bine.
  • Toiagul acesta de povăţuire li s-a lăsat pentru aceea ca prin el să se facă ceea ce se face cu vasele care sânt arse într-un cuptor de foc ca să devină şi mai tari, iar cele slabe să fie vădite sfărâmicioase, nerăbdând arderea focului. Dar acesta, fiind rob şi făptură a Domnului, nu ispiteşte cât socoteşte el şi nici nu aduce atâtea necazuri câte voieşte, ci atât cât încuviinţează Domnul prin îngăduinţă. Căci El ştiind ale tuturor cu de-amănuntul, câtă putere are fiecare, atâta încercare îi şi lasă să sufere, cum socoteşte şi Apostolul care zice: „Credincios e Dumnezeu care nu vă va lăsa pe voi să fiţi ispitiţi peste ceea ce puteţi, ci va face împreună cu ispita şi sfârşitul, ca să puteţi răbda”.
  • Iubitorul de virtute trebuie să se îngrijească mult de discernământ, ca să cunoască deosebirea între bine şi rău, şi ca să probeze şi să descopere uneltirile felurite ale celui rău, care înşală de obicei pe mulţi prin năluciri ce par bine întemeiate. Dar paza sigură este oricui de folos. Precum cel ce vrea să aibă o probă despre neprihănirea soţiei sale, vine noaptea la ea ca un străin şi dacă o vede că-l respinge, mai degrabă se bucură că nu se poate apropia şi e fericit de această pază a ei, aşa şi noi dacă ne vom păzi cu grijă de cercetările duhurilor şi le vom respinge chiar pe cele cereşti pentru cele ce nu sunt cereşti, le vom pricinui mai degrabă bucurie şi ne vor ajuta să ne împărtăşim de şi mai mult har şi ne vom umple de bucurie duhovnicească, dând mărturie chiar din această pricină despre dragostea noastră către Dumnezeu. Deci să nu te predai cu cuget uşor îndrumărilor duhurilor ce vin la tine, chiar dacă sunt înşişi Îngerii cereşti, ci rămâi greoi, probând cu cea mai mare grijă acestea. Şi aşa însuşeşte-ţi ce e bun şi leapădă ceea ce e rău, căci în felul acesta vei spori în tine roadele harului, pe care păcatul, chiar dacă ia faţa binelui, nu le va putea da: „Căci ştiu, zice Apostolul, că satana se înghesuie şi în înger al luminii, pentru a amăgi”. Dar chiar dacă s-ar îmbrăca în arătări strălucite, nu poate dărui o lucrare bună. Prin aceasta se şi cunoaşte sigur înşelăciunea lui. Căci el nu poate pricinui nici dragostea către Dumnezeu sau către aproapele, nici blândeţe, nici smerenie, nici bucurie, nici pace, nici liniştirea gândurilor, nici ură de lume, nici odihnă duhovnicească, nici dorul celor cereşti; şi nu poate linişti nici patimile, nici plăcerile, lucruri care sunt în chip vădit roadele harului. „Căci roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea” şi cele următoare. Mai degrabă acela sădeşte îngâmfare şi cuget mândru despre destoinicia şi puterea proprie. Căci din lucrare vei lumina spirituală ce se află în cugetul tău, dacă e de la Dumnezeu, sau nu de la satana. Dar şi sufletul însuşi, dacă s-a înrădăcinat în el puterea de discernământ, îndată îi sunt vădite semnele deosebirii, printr-o simţire înţelegătoare. Căci precum oţetul şi vinul, la vedere sunt una, dar prin simţul gustului, gâtlejul deosebeşte ce este al fiecăruia, aşa şi sufletul, prin simţirea şi lucrarea înţelegătoare, poate judeca şi hotărî care sunt darurile Duhului şi care nălucirile celui potrivnic.
  • Sufletul stăpânit de trândăvie, este ţinut şi de necredinţă. De aceea lasă să treacă zi după zi, fără să primească cuvântul. În schimb îşi dă aripi sieşi prin visuri, nebăgând de seamă războiul dinăuntru, ca unul ce-i stăpânit de părerea de sine. Iar părerea de sine este o tocire a sufletului, care nu-l lasă nicidecum să-şi cunoască neputinţa sa.
  • Cuvântul spus de Făcătorul, lui Cain, la arătare: „Gemând şi tremurând vei rătăci pe pământ”, este un chip şi o icoană a tuturor păcătoşilor, întru ascuns. Căci neamul lui Adam căzând din poruncă şi făcându-se vinovat de păcate, e zbuciumat de gânduri nestatornicie şi e plin de frică şi de tulburare, însuşi vrăjmaşul învăluind tot sufletul care nu s-a născut din Dumnezeu, în pofte şi plăceri felurite şi învârtindu-l ca pe grâu cu o lopăţică. Dar şi Domnul însuşi îi arată pe cei ce ascultă de voile celui rău, ca păstrând chipul lui Cain. Căci mustrându-i pe aceia zice: „Voi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru, omorâtorul de oameni. Căci acela de la început a fost omorâtor de oameni şi întru adevăr n-a stătut”.
  • Fiecare cumpăneşte ceea a pornit să facă şi nu uită să vadă dacă nu cumva nu e nepotrivit ceea ce face. Întâi se iveşte deci în inimă îndoială, care asemenea unui cântar descoperă înăuntru cunoştinţei fiecăruia cumpăna dintre dragostea lui Dumnezeu şi dragostea lumii şi după cum atârnă mai greu una sau alta, purcede la săvârşirea celor de afară. De pildă, dacă e pe cale să spună o vorbă de ceartă fratelui, se împarte întâi în el însuşi şi se împotriveşte: să-i spun, sau să nu-i spun? Să-i răspund la ocările acestea pe care mi le-a adus, sau mai bine să tac? Vrea să se ţină şi de poruncile lui Dumnezeu, dar nu vrea să uite nici de cinstea sa şi nu se hotărăşte să se lepede cu totul de sine. Dacă prin urmare talerul dragostei de lume trage spre sine cântarul din inimă, îndată cuvântul cel rău iese până la buze, apoi întinzându-l mintea dinăuntru ca pe-o săgeată îl aruncă în aproapele prin limbă. Ba uneori răul iese şi prin mâini până la răniri şi la ucidere. Uneori însă nu se bagă de seamă de unde a început această mişcare mică a sufletului. De aceea ia aminte la fiecare păcat şi lucru ce ţi se întâmplă, când răul îţi linguşeşte şi clinteşte voia sufletului prin pofte lumeşti şi prin plăceri trupeşti. Căci aşa ia fiinţă curvia, furtul, lăcomia, slava deşartă şi orice alt rău.
  • Cei ce vor să înfăptuiască o viaţă creştină în chipul cel mai frumos, trebuie să se îngrijească întâi de toate, cu toată sârguinţa, de partea cugetătoare, deosebitoare şi conducătoare a sufletului, ca întărindu-şi puterea de deosebire a binelui şi a răului şi despărţind patimile care au intrat împotriva firii, de firea cea curată, să vieţuiască fără să se poticnească, folosindu-se de puterea deosebirii, ca de un ochi, şi rămânând curaţi de pornirile spre păcat. Căci voia sufletului este să păstreze mădularele gândurilor ei, ci să le strângă din toate părţile şi să le adune din grijile şi din plăcerile de jos. Şi când vede Domnul pe cineva vieţuind astfel şi păzindu-se şi supraveghindu-se pe sine cu frică, hotărât să-I slujească Lui, îi întinde şi ajutorul harului Său. Dar ce va face Dumnezeu cu cel ce se dă pe sine de bună voie lumii şi umblă după plăcerile ei?
  • Sufletul care s-a învrednicit să primească în sine sălăşluirea puterii de sus şi care este amestecat în mădularele sale focul acela dumnezeiesc şi dragostea cerească a Duhului cel bun, se desface fără greutate de toată dragostea lumească. Căci precum fierul sau plumbul, aurul şi argintul, predându-se focului se topesc şi îşi leapădă duritatea firii şi se fac moi şi cu cât stau mai mult în atingere ca focul, cu atât se înmoaie şi se desfac mai mult lepădând soliditatea naturală din pricina puterii focului, aşa şi sufletul, primind focul ceresc al dragostei Duhului, se desface din împătimirea duhului lumesc şi din lanţurile păcatului şi se preschimbă din învârtoşarea firească a păcatului, socotindu-le şi dispreţuindu-le pe toate ca neînsemnate. Chiar dacă ar avea niscai fraţi cât se poate de iubiţi, dar care l-ar împiedica de la această dragoste, s-ar întoarce şi de către ei sufletul care este mistuit de o astfel de iubire. Căci dacă dragostea căsătoriei trupeşti desface pe cineva de tată, de mamă şi de fraţi şi chiar dacă iubeşte pe careva dintre aceştia, îl iubeşte aşa de deasupra şi toată simţirea şi tot dorul şi le îndreaptă spre soţia sa, dacă deci dragostea trupească desface orice altă dragoste a lumii, cât nu s-ar amărî cei cuprinşi de dorul acesta nepătimitor, dacă ar fi împiedicaţi în ea de dragostea faţă de ceva din cele ale lumii?
  • A vorbi altcuiva despre anumite lucruri numai prin cuvânt este un lucru uşor şi la îndemână. Căci e uşor fiecăruia a zice: „pâinea aceasta ( o dăm ca pildă) se face din grâu”. Dar a înfăţişa în amănunt pregătirea ei nu ştie să o facă oricine, ci numai cei experimentaţi. Tot aşa a vorbi simplu despre nepătimire şi desăvârşire e uşor, dar a cunoaşte lucrul prin cercare şi întru adevăr, înseamnă a înţelege cu lucrul şi cu adevărul lucrarea desăvârşirii.
  • Evanghelia, zice, porunceşte cu hotărâre fiecărui om că acestea să nu le facă, sau să le facă şi aşa să ajungă prieten al iubitorului de oameni Împărat: Să nu te mânii, zice, să nu pofteşti, dacă te loveşte peste obrazul drept, întoarce şi pe celălalt. Dar Apostolul, mergând pe urmele celor poruncite, învaţă cum trebuie să se facă lucrarea curăţirii, cu răbdare şi cu îndelungă-răbdare, hrănindu-ne întâi cu lapte ca pe nişte prunci, apoi ducându-ne la creştere şi pe urmă la desăvârşire. Astfel, ca să dăm o pildă, Evanghelia spune că haina să se facă desăvârşită din lână. Iar Apostolul desluşeşte cum trebuie toarsă lâna, cum trebuie ţesută şi cum trebuie cusută haina.
  • Dar chiar fără acele bunuri cereşti, zice, judecând pe sfinţi numai după cele de aici, nu te vei îndoi că sunt mai presus decât toţi. Să judecăm numai. Când Nabucodonosor, care stăpânea peste Babilon, a adunat toate neamurile să se închine la chipul pe care-l turnase – iar aceasta o orânduise Dumnezeu cu înţelepciune, să se facă cunoscută virtutea tinerilor evreieşti şi să afle toţi că unul este Dumnezeu adevărat care locuieşte în ceruri – trei tineri, robi şi ei cu libertatea răpită, au cutezat să-i stea împotrivă. Şi când toţi s-au închinat cu multă frică şi n-au îndrăznit să se împotrivească, ci aproape fără glas, asemenea dobitoacelor, s-au lăsat duşi de nas, aceştia atâta s-au împotrivit să facă acelaşi lucru ca ceilalţi, încât nici n-au să nu li se cunoască dreapta credinţă, să rabde în a ascunde, ci au strigat în auzul tuturora: „Dumnezeilor tăi, împărate, nu le slujim şi chipului de aur pe care l-ai aşezat nu ne închinăm”. Pe aceştia, drept pedeapsă, primindu-i înfricoşatul cuptor de foc, acesta nu le-a fost cuptor şi nu şi-a arătat puterea sa, ci parcă respectându-i şi el pe aceştia, i-a păzit nevătămaţi de rele. Şi toţi, chiar şi împăratul însuşi, au cunoscut prin el pe Dumnezeul cel adevărat şi s-au mirat de dânşii nu numai cei de pe pământ, ci şi cetele celor din ceruri. Căci nici cei din ceruri nu stau departe de isprăvile bărbăteşti ale sfinţilor, ci le sunt aproape, cum arată dumnezeiescul Apostol, care zice: „Ne-am făcut privelişte îngerilor şi oamenilor”. Lucruri asemănătoare poţi vedea şi la Ilie, care fiind un om singur, i-a biruit pe cei mulţi prin coborârea focului din cer. Dar şi Moise a biruit tot Egiptul şi pe tiranul Faraon. Aceasta o poţi vedea şi la Lot, la Noe şi la mulţi alţii, care fiind neînsemnaţi la arătare, au biruit pe mulţi vestiţi şi puternici.
  • Pe cât se deosebeşte păstorul cuvântător de dobitoacele necuvântătoare, pe atât se deosebeşte un om în înţelegere, în cunoştinţă şi în puterea de a deosebi, de ceilalţi oameni. Căci el se împărtăşeşte de alt Duh, de altă minte, de altă înţelegere şi de altă înţelepciune decât înţelepciunea lumii acesteia. „Grăim, zice, înţelepciunea întru cei desăvârşiţi, dar nu înţelepciunea veacului acestuia, nici a stăpânitorilor pieritori ai veacului acestuia, ci înţelepciunea lui Dumnezeu în taină”. De aceea unul ca aceasta se deosebeşte, cum s-a zis, în toate de toţi oamenii care au duhul lumii, fie chibzuiţi, fie înţelepţi. Şi pe toţi oamenii îi judecă, după cum s-a scris. Unul ca acesta cunoaşte pe fiecare de unde grăieşte, unde stă şi ce ape înoată. Dar pe el nu-l poate cunoaşte şi judeca nici unul dintre cei ce au duhul lumii, decât acela care are acelaşi duh al dumnezeirii, asemănând, cum zice dumnezeiescul Apostol: „cele duhovniceşti cu cele duhovniceşti”. „Iar omul sufletesc nu primeşte cele ale lui Dumnezeu, căci nebunie îi sunt lui. Dar cel duhovnicesc toate le judecă, el însă nu e judecat de nimeni”.
  • Cele văzute socoteşte-le că sunt chipuri şi umbre ale celor ascunse: biserica cea văzută, chip al bisericii inimii; pe preot, chip al preotului adevărat al harului lui Hristos şi aşa mai departe. Dacă nu s-ar desfăşura în biserica văzută mai întâi citirile, apoi cântările şi toată rânduiala slujbei bisericeşti, nu ar veni la rând săvârşirea de către preot a însăşi tainei trupului şi sângelui lui Hristos. Apoi, chiar dacă s-ar împlini tot dreptarul bisericesc, dacă nu s-ar săvârşi Euharistia tainică a jertfei prin preot şi împărtăşirea trupului lui Hristos, nu s-ar împlini nici rânduiala bisericească şi ar lipsi şi slujirea tainei. Aşa să cugeţi şi despre creştinism. Dacă ar ţine cineva tot postul, toată privegherea, cântarea, toată nevoinţa şi ar dobândi toată virtutea, dar lucrarea Duhului nu s-ar săvârşi şi odihna duhovnicească, toată rânduiala nevoinţei ar fi nedeplină şi aproape fără rost, neavând veselia Duhului lucrându-se tainic în inimă.
  • Bun este postul, buna privegherea, bună de asemenea nevoinţa, buna este şi vieţuirea care minunează. Dar acestea sunt numai un început al vieţuirii iubitoare de Dumnezeu. De aceea e un lucru cu totul nesocotit să se încreadă cineva simplu în acestea. Se întâmplă uneori că ne împărtăşim şi vreun har, iar răutatea şezând înăuntru, ne înşeală, cum s-a zis înainte, retrăgându-se de bunăvoie şi nesăvârşind ale sale. Astfel face pe om să creadă că s-a curăţit cu mintea şi-l duce la închipuirea desăvârşirii. Apoi năvăleşte hoţeşte asupra lui şi-l coboară până la cele mai pe jos ale pământului. Căci dacă oameni, adeseori de douăzeci de ani, făcându-se hoţi, sau fiind ostaşi de meserie, cunosc fel de fel de meşteşuguri împotriva vrăjmaşilor, se ascund şi iscodesc curse, iau pe duşmani de la spate şi îi omoară când nu se aşteaptă, cu cât mai mult răutatea care a ajuns la vârsta atâtor mii de ani şi şi-a propus, ca lucrul cel mai râvnit, să piardă suflete, nu va şti să iscodească în ascunsul inimii, curse, iar în anumite vremuri să rămână nemişcată şi în nelucrare, ca să atragă sufletul spre închipuirea desăvârşirii. Deci, temelia creştinismului este că chiar dacă ar împlini cineva toate dreptăţile, să nu se bizuie pe acestea, nici să se încreadă, nici să-şi închipuie că a făcut ceva mare. Chiar dacă s-a făcut părtaş de har, să nu-şi închipuie că a ajuns la ceva, nici să se socotească sătul, ci să flămânzească şi să înceteze şi mai mult, să plângă şi mai mult, şi să aibă inima zdrobită cu totul.
  • Când auzi că Hristos, pogorându-se în iad, a izbăvit sufletele ţinute acolo, nu socoti că sunt departe acestea nici de cele ce se săvârşesc acum. Socoteşte că mormântul este inima şi acolo stau îngropate gândurile şi mintea, cuprinse de întuneric adânc. Deci vine Domnul la sufletele care strigă către El în iad, adică în adâncul inimii, şi acolo porunceşte morţii zicând: Dă afară sufletele încuiate, care Mă caută pe Mine cel ce pot să le izbăvesc, apoi rostogolind piatra cea grea care zace asupra sufletului, deschide mormântul, învie pe cel mort cu adevărat şi izbăveşte sufletul încuiat din închisoarea fără lumină.
  • Se întâmplă, zice, adeseori să-ţi şoptească satana în inimă şi să-ţi spună: ştii toate relele câte le-ai făcut; sufletul tău s-a umplut de fărădelegi, s-a îngreunat de multe şi cumplite păcate. Să nu-ţi rămână ascuns că el face aceasta ca să te împingă la deznădejde pe motiv de părută smerenie. Căci de când a intrat prin neascultare răutatea, a avut intrare liberă ca să grăiască în fiecare zi sufletului ca un om către alt om şi să-i pună în minte cele necuvenite. Deci tu răspunde-i aşa: Dar eu am asigurările scrise ale lui Dumnezeu, care zice: „Nu vreau moartea păcătosului, ci să se întoarcă prin pocăinţă şi să fie viu”. Căci ce a vrut altceva prin pogorârea Lui, decât să mântuiască pe cei păcătoşi, să lumineze pe cei din întuneric şi să învie pe cei morţi?
  • Trebuie să păzim sufletul şi să-l păstrăm neînsoţit cu gândurile întinate şi rele. Căci precum trupul împreunându-se cu alt trup se spurcă prin necurăţie, aşa şi sufletul se strică unindu-se cu gândurile rele şi întinate, conglăsuind şi învoindu-se cu ele. Dar nu numai cu cele ale răutăţii şi curviei, ci şi cu ale fiecărui păcat, ca de pildă cu ale necredinţei, vicleniei, slavei deşarte, mâniei, pizmei şi certei. Aceasta înseamnă a ne curăţa pe noi înşine de toată întinăciunea trupului şi a duhului. Căci cugetă că în ascunsul sufletului se găseşte şi stricăciune şi curvie, lucrându-se prin gânduri necuviincioase. Şi precum, după marele Apostol, „pe cel ce strică biserica lui Dumnezeu, care este trupul, şi Dumnezeu îl strică”, aşa şi cel ce strică sufletul şi mintea, prin aceea că consimte şi se învoieşte cu cele necuviincioase, e vinovat osândei. Drept aceea se cuvine ca precum păzim trupul de păcatul văzut, aşa să păzim şi sufletul de gândurile necuviincioase, fiindcă e mireasa lui Hristos. „Că v-am logodit, zice, unui bărbat, ca să vă înfăţişez fecioară curată lui Hristos”. Şi iarăşi ascultă Scriptura zicând: „Cu toată paza, păzeşte inima ta, că din aceasta sunt ieşirile vieţii”. Şi iarăşi află că dumnezeiasca Scriptură învaţă că „gândurile viclene despart de Dumnezeu”.
  • Trebuie să pătrundem cu agerime din toate părţile amăgirile, vicleniile şi uneltirile vrăjmaşului. Căci precum Duhul Sfânt s-a făcut prin Pavel, tuturor toate, ca pe toţi să îi câştige, aşa şi răutatea se sârguieşte să se facă toate, ca pe toţi să-i împingă la pierzanie. Aşa cu cei ce se roagă, se prefac că se roagă, ca scopul ca sub pretextul rugăciunii, să-i amăgească, împingându-i la părerea de sine; cu cei ce postesc împreună posteşte, vrând să-i înşele cu mândria postirii; cu cei ce ştiu Scripturile lucrează la fel, dorind să-i clatine pe motiv de cunoştinţă; celor ce s-au învrednicit de lumina descoperirii le apare în chip asemănător, căci satana se preface în înger al luminii, ca amăgindu-i cu părerea luminii să-i atragă la sine; şi simplu grăind se acomodează în chip felurit cu fiecare şi se face asemenea tuturor, ca folosindu-se de ceea ce e asemănător, să le pricinuiască pierzania, printr-o aparenţă ce le pare binecuvântată. „Surpând, zice, gândurile şi orice înălţare ce se ridică împotriva cunoştinţei de Dumnezeu”. Vezi până unde îşi înalţă trufaşul îndrăzneala, când vrea să doboare şi pe cei ce au îndumnezeirea prin cunoştinţa adevărului. Drept aceea trebuie să păzească fiecare cu toată străjuirea inima sa şi să ceară multă înţelegere de la Dumnezeu, ca să ne dea să vedem uneltirile. Iar mintea şi gândurile noastre se cuvine să lucreze şi să se ostenească neîncetat întru înţelegere şi să ne potrivim pe noi înşine voii lui Dumnezeu. Căci nu este un lucru mai mare şi mai de cinste ca aceasta. „Mărturisirea, zice, şi marea cuviinţă sunt lucrul Lui”.
  • Când o femeie se însoţeşte cu un bărbat spre convieţuire şi unire, toate ale fiecăruia din ei se fac comune. Şi casa e una şi avuţia. Şi nu numai peste lucrurile lui, dar şi peste trupul lui poate stăpâni femeia. „Căci bărbatul, zice dumnezeiescul Apostol, trupul său nu-l stăpâneşte, ci femeia”. Aşa şi unirea adevărată şi tainică a sufletului cu Hristos, îl face un duh cu el. Urmează deci numaidecât că sufletul este oarecum stăpân şi peste visteriile Lui negrăite, deoarece s-a făcut mireasa Lui. Fiindcă Dumnezeu s-a făcut al sufletului, e limpede că toate sunt ale sufletului, fie lumea, fie avuţia, fie îngerii, fie începătoriile, fie cele de faţă, fie cele viitoare.
  • Drept aceea, cel ce vrea să se facă următor lui Hristos, ca să se poată numi şi el fiu al lui Dumnezeu, născut din Duh, se cuvine, înainte de celelalte, să poarte necazurile care-i vin, sau bolile trupeşti, sau ocările şi osândirile de la oameni; pe lângă acestea şi uneltirile celor nevăzuţi, cu curaj şi cu răbdare. Căci proba feluritelor necazuri e îngăduită, după iconomia lui Dumnezeu, să vină asupra sufletelor, ca să se facă arătate cele ce iubesc cu adevărat pe Domnul. Iar semnul care a deosebit în tot veacul pe Patriarhi, Prooroci, Apostoli şi Mucenici nu a fost altul, decât trecerea prin calea cea strâmbă a încercărilor şi necazurilor, pentru a bine-plăcea astfel lui Dumnezeu. „Fiule, zice Scriptura, când te apropii să slujeşti Domnului, găteşte-ţi sufletul spre ispită, îndreaptă-ţi inima şi rabdă”. Iar în altă parte: „Toate cele ce-ţi vin, primeşte-le ca bune, ştiind că fără Dumnezeu nu se face nimic”. Drept aceea sufletul care vrea să placă lui Dumnezeu, trebuie să se prindă înainte de orice de răbdare şi de nădejde. Căci meşteşugul păcatului este mai ales acela de a ne sădi moleşire în vremea necazului, ca să ne depărteze de la nădejdea către Domnul. Iar Dumnezeu niciodată n-a lăsat sufletul care nădăjduieşte într-Însul să fie covârşit de încercări încât să deznădăjduiască. Pentru că zice Apostolul: „Credincios este Dumnezeu care nu va lăsa pe voi să fiţi ispitiţi peste ceea ce puteţi, ci va face împreună cu ispita şi sfârşitul, ca să puteţi răbda”.
  • Iar cel rău nu supără sufletul cât e voia lui, ci cât e lăsat de Dumnezeu. Căci dacă oamenilor nu le este neştiut câtă povară poate duce catârul, câtă asinul, câtă cămila, ci pune pe fiecare povara pe care o poate duce, şi dacă olarul ştie câtă vreme trebuie să lase vasele la foc, ca nu cumva rămânând prea mult să se sfărâme, nici scoţându-le înainte de arderea îndeajuns, să nu fie de folos, dacă omul are o asemenea înţelegere, nu va şti cu mult mai mult şi nesfârşit mai mult înţelepciunea lui Dumnezeu, câtă încercare trebuie să se aducă asupra fiecărui suflet, ca să se facă cercat şi bun pentru Împărăţia cerurilor?
  • Precum cânepa, dacă nu e bătută mult nu se poate folosi la scoaterea celor mai subţiri fire şi cu cât se bate şi se piaptănă mai mult, cu atât se face mai curată şi de mai bun folos, şi precum vasul nou făcut, dacă nu e băgat în foc, nu poate fi folosit de oameni; şi precum pruncul e încă neiscusit pentru lucrurile lumii, căci nu poate nici zidi, nici semăna, nici sădi, nici altul din lucrurile lumii, aşa e adeseori şi cu sufletele. Chiar dacă s-au împărtăşit de harul dumnezeiesc şi pentru pruncia lor sunt pline, prin bunătatea Domnului, de încredinţarea dulceţii şi a odihnei Duhului, dacă nu sunt încă cercate, nici cercetate prin felurite necazuri de către duhurile rele, sunt stăpânite încă de pruncie, ca să zic aşa nu sunt destoinice pentru Împărăţia Cerurilor. Căci zice dumnezeiescul Apostol: „Dacă sunteţi fără certare, de care s-au făcut părtaşi toţi, sunteţi din fărădelegi, iar nu fii”. Drept aceea şi ispitele şi necazurile sunt aduse asupra omului cu folos, ca să facă sufletul mai încercat şi mai întărit. Şi dacă rabdă până la sfârşit cu nădejde în Domnul, e cu neputinţă să nu dobândească făgăduinţa Duhului şi izbăvirea de patimile răutăţii.
  • Dacă vrem să răbdăm tot necazul şi toate ispitele cu uşurinţă, să dorim moartea pentru Hristos şi să o avem pururi înaintea ochilor. De altfel aceasta ne este şi porunca: Să ne luăm crucea şi să-I urmăm Lui, ceea ce înseamnă să fim aplecaţi şi pregătiţi să murim. Dacă vom avea această stare de suflet, vom răbda, cum s-a zis, tot necazul văzut şi nevăzut, cu multă uşurinţă. Căci cel ce doreşte chiar să şi moară pentru Hristos, cu greu se va teme de dureri şi de necazuri. Căci de aceea socotim necazurile grele, pentru că nu dorim moartea pentru Hristos şi nu atârnăm cu gândul pururi de El. Iar cel ce pofteşte să-L moştenească pe El, să poftească, de asemenea, a râvni patimile Lui. Aşadar, cei ce zic că iubesc pe Domnul, întru aceasta se fac vădiţi, că rabdă nu numai cu vitejie, ci şi cu inimă bună tot necazul care le vine asupra, pentru nădejdea în El.
  • Cel ce vine la Hristos, trebuie la început să se atragă de la sine cu sila la bine, chiar dacă nu vrea inima. Căci zice Domnul cel nemincinos: „Împărăţia lui Dumnezeu se ia cu sila şi silitorii o răpesc pe ea”. De aceea tot El zice: „Nevoiţi-vă să intraţi prin poarta cea strâmtă”. Drept aceea trebuie, cum s-a zis, să ne împingem pe noi chiar fără voie spre virtute şi spre dragoste dacă nu avem dragoste, spre blândeţe, dacă suntem lipsiţi de aceasta. Să ne silim să avem inimă miloasă şi iubitoare de oameni, să răbdăm ocări şi nesocotiri şi să rămânem lângă cei urgisiţi dacă nu avem încă această deprindere: spre rugăciune, dacă n-am dobândit încă rugăciunea Duhului. De ne va vedea Dumnezeu luptându-ne astfel şi mânându-ne cu sila spre bine, chiar dacă inima noastră lucrează împotrivă, ne va da rugăciune adevărată, milă, răbdare, îndelungă îngăduinţă şi, simplu, ne va umple pe noi de toate roadele Duhului. Iar dacă cineva, deşi lipsit de celelalte virtuţi, se va sili poate numai spre rugăciune, ca să aibă darul rugăciunii, iar spre blândeţe, spre smerita cugetare, spre dragoste şi spre tot neamul bun al virtuţilor, încă şi spre credinţa tare şi spre încrederea în Hristos va fi cu nepăsare şi fără grijă, unuia ca acesta i se dă uneori rugăciunea harului în parte, întru veselie şi odihnă, de către Duhul cel bun, potrivit cu cererea lui; dar rămâne pustiu de celelalte bunătăţi, deoarece, cum s-a zis, nu se sileşte şi spre dobândirea acelora, nici nu-l roagă pe Hristos pentru ele. De aceea trebuie să se silească, chiar fără voie, spre virtuţile pomenite, cerând să le primească de la Dumnezeu; dar nu numai spre ele, ci şi spre desprinderea de a nu judeca vrednice nici măcar de rostit cuvintele nefolositoare şi cu totul fără rost; în schimb să ne îndeletnicească pururi, cu gura şi cu inima, cu cuvintele lui Dumnezeu. Pe lângă aceasta, încă şi spre deprinderea de a nu se mânia şi de a nu striga. „Toată amărăciunea, mânia şi strigarea să se depărteze de la voi”, zice. Şi spre deprinderea de a nu vorbi de rău pe cineva, de a nu judeca, de a nu se îngâmfa, ca văzându-l astfel Domnul împingându-se pe sine însuşi şi ducându-se cu sila, să-i dea putere ca să facă fără osteneală şi cu uşurinţă cele ce mai înainte nici cu sila nu puteau fi făcute din pricina răutăţii care sălăşluia în el. Atunci toate aceste îndeletniciri virtuoase i se vor face lui ca o fire. Căci Domnul, venind de mai înainte şi sălăşluindu-se în el, potrivit cu făgăduinţa, iar el, în Domnul, va împlini întru Acela, cu multă uşurinţă poruncile.
  • După căderea lui Adam, bunătatea dumnezeiască hotărându-i moartea, aceasta s-a arătat mai întâi în suflet, stingându-se în el simţurile înţelegătoare şi nemuritoare ale sufletului, prin lipsa bucuriei cereşti şi duhovniceşti, şi făcându-se ca moarte. Pe urmă a venit şi moartea trupului după nouă sute treizeci de ani. La fel şi acum, împăcat fiind Dumnezeu prin crucea şi moartea Mântuitorului cu omenirea, readuce sufletul care crede cu adevărat, încă până ce se află în trup, la bucuria de luminile şi tainele cereşti şi deschide iarăşi simţurile lui prin lumina dumnezeiască a harului. Iar pe urmă îmbracă şi trupul însuşi cu slava nemuritoare şi nestricăcioasă.
  • Precum bogăţia din lume se strânge de oameni din diferite prilejuri şi îndeletniciri, ca de pildă unul din slujbe de conducere, altul din comerţ, altul din muncă sârguincioasă şi din agricultură, altul astfel, aşa socoteşte că este rânduiala şi în cele duhovniceşti. Căci unii se îmbogăţesc din diferite daruri, cum arată Apostolul: „Având daruri diferite după harul lui Dumnezeu dat vouă”. Alţii strâng bogăţie cerească din diferite nevoinţe, diferite dreptăţi şi virtuţi, săvârşite numai pentru Dumnezeu. De aceea suntem opriţi să judecăm pe aproapele, sau să-l dispreţuim, sau să-l punem sub osândă. Nu lipsesc însă nici cei ce îngroapă aurul, adică cei ce aleargă prin îndelungă-răbdare şi suportare şi se îmbogăţesc numai în parte, susţinându-se doar prin buna nădejde. Dar nu lipsesc nici cei nepăsători şi greoi, asemenea simbriaşilor, care mâncând îndată ceea ce le cade şi educând la o creştere ceea ce au în mână, umblă pururi goi şi săraci. Aceştia sunt totdeauna gata şi plini de ardoare să primească harul, dar sunt trândavi şi greoi la osteneală şi la sporirea câştigului, fiind foarte schimbători şi săturându-se de la prima atingere. Fiind cunoscuţi ca unii ce se dezgustă îndată şi se îngreunează la orice osteneală, se lipsesc şi de harul de care s-au învrednicit. Căci voinţa greoaie, leneşă, slabă şi necultivată, e cunoscută şi în veacul de acum şi se va afla şi în veacul acela, ca fiind în împotrivire cu harul, pustie de faptele bune, necercată la Dumnezeu şi lipsită de slavă.
  • Acestea aşa sunt. Deci oare socoteşti că e drept ca slava aceasta stricăcioasă şi împărăţia trecătoare şi celelalte care sunt ca acestea dintre cele vremelnice, să le câştige cei ce le doresc cu multe osteneli şi sudori, iar a împărăţi cu Hristos fără sfârşit şi a se bucura de bunurile acelea negrăite să fie ceva aşa de ieftin şi de uşor, încât să le dobândească cel ce voieşte, fără osteneli şi silinţe?