Index > Scriitori filocalici

 
   Akedia 
   Ascultarea 
   Credinta 
   Cunoastere - Ignoranta 
   Curaj - Frica 
   Curvia - Curatia 
   Deznadejde 
   Discernamant - Trezvia 
   Dragoste - Bunatate - Mila 
   Frica de Dumnezeu - Evlavia 
   Iadul 
   Imbuibarea - Infranarea 
   Imparatia Cerurilor 
   Infricosata Judecata 
   Mania - Blandetea 
   Meditatia 
   Moartea 
   Naluciri 
   Osteneala - Lenevia 
   Parintele spiritual 
   Patimi - Ispite 
   Paza Simturilor 
   Pilde 
   Plansul 
   Pocainta 
   Rabdare - Suferinta 
   Rasul 
   Retragerea 
   Rugaciune 
   Saracia - Avaritia 
   Slava desarta 
   Smerenia - Mandria 
   Spovedania 
   Suferinta - Rabdare 
   Trandavia - Osteneala 
   Trezvia - Imprastierea 
   Vorba desarta - Tacerea 

 

Trândăvia – osteneala

·        Trebuie să cânţi puţin şi să spui puţine pe dinafară, să cercetezi şi să păzeşti puţin gândurile căci cel ce are multe feluri de mâncare la masa sa are plăcere să mănânce din toate, iar cel ce mănâncă un singur fel în fiecare zi nu numai că n-are plăcere în ea, ci cu vremea se şi scârbeşte. Stă în puterea celor desăvârşiţi să se împărtăşească în fiecare zi de acelaşi fel de mâncare fără a se scârbi. Cât despre cântare şi despre rostirea pe dinafară să nu te legi pe tine, ci fă după puterea dată ţie de Domnul. De citit şi de rugăciune să nu te lipseşti. Fă puţin din aceasta, puţin din aceea şi aşa vei cheltui ziua plăcând lui Dumnezeu. Părinţii desăvârşiţi ai noştri n-au avut o regulă (pravilă) pentru că toată ziua le era lor pravilă: să cânte puţin, să rostească puţin pe dinafară, să-şi cerceteze puţin gândurile, să se ocupe puţin cu mâncarea …… iar acestea toate cu frica lui Dumnezeu.

·        Oricine laudă dulceaţa cuvintelor lui Dumnezeu, dar nu se hrăneşte din ea o face să pară amară. . Oare nu e amar cuvântul: “De voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să urmeze Mie.”? Iar de este dulce pentru ce vrând să împlinim voia proprie îl respingem? Cel ce se arată pe sine cunoscând calea care duce la cetate întreabă de ea fie din dispreţ, fie ca să ispitească pe cel întrebat şi să râdă de el, iar de cunoaşte calea dar nu umblă pe ea este judecat ca unul ce o nesocoteşte. Deci, dacă cineva arată fratelui său calea, dar nu are grijă să meargă el însuşi pe ea, e socotit vinovat.

·        “Nu căuta pe Domnul şi nu întreba unde locuieşte.” (Sisoe) Ce-ţi voi spune deci ţie care ai părăsit străduinţa de a cerceta păcatele şi doreşti să mă vezi pe mine “Vierme împuţit, pământ şi cenuşă”? (Iov 42,6) (Să nu căutăm să aflăm teoretic prea multe despre Dumnezeu, izvorul puterii noastre, ci să ne folosim de ea. Nu cere unui sărac ca mine, spune bătrânul, să-ţi dau cunoştinţa lui Dumnezeu pe care nu o posed.)

·        Ceasurile şi cântările sunt predanii bisericeşti şi bune pentru conglăsuirea întregului popor; la fel în mănăstiri pentru conglăsuirea celor din obşte. (Cântând toţi laolaltă se produce o unitate de cuvânt de gândire şi simţire a celor din biserică, o simfonie.) Cei din Schit însă nu au ceasurile, nici nu cântă imnuri, ci săvârşesc lucrul de mână, meditează şi fac puţină rugăciune de unul singur. Iar stând la rugăciune trebuie să te eliberezi de omul cel vechi, să zici Tatăl nostru sau să le faci pe amândouă, apoi să şezi la lucrul de mână. Cât priveşte prelungirea rugăciunii când stai în picioare, dacă te rogi neîncetat potrivit Apostolului (I Tes 5,17), nu trebuie să o reiei de câte ori te ridici căci mintea ta e toată ziua la rugăciune. Dar când te aşezi la lucrul de mână trebuie să spui din inimă sau să rosteşti psalmi, iar la sfârşitul fiecărui psalm să te rogi şezând: “Dumnezeule miluieşte-mă pe mine ticălosul.” De eşti hărţuit de gânduri atunci adaugă: “Dumnezeule, Tu vezi necazul meu, ajută-mă!” Când deci ai făcut trei rânduri în plasă, scoală-te la rugăciune şi plecând genunchii şi sculându-te spune la fel rugăciunea amintită. La vecernii, cei din Schit spun 12 psalmi şi la sfârşitul fiecăruia în locul doxologiei (Slavă Tatălui…) spun Aliluia şi fac o rugăciune; la fel şi noaptea spun precum voieşte: unul spune psalmi din inimă, altul îşi cercetează gândurile sale sau citeşte Vieţile părinţilor. După ce citeşte 5-8 foi trece pe urmă la lucru de mână. Cel ce cântă sau rosteşte psalmi din inimă trebuie să-i rostească cu buzele dacă nu-i prin apropiere cineva.

·        Ţi-am spus-o de multe ori: Trezeşte-te din somnul cel greoi căci nu ştii ceasul în care va veni Domnul!

·        În privinţa somnului de noapte, roagă-te de două ori seara socotind apusul soarelui. Slăvind astfel pe Dumnezeu, dormi apoi şase ore, apoi scoală-te la priveghere şi petrece aşa celelalte patru ore. Vara fă la fel dar scurtând timpul şi spunând mai puţini psalmi pentru scurtimea nopţilor.

·        În privinţa hainelor, cel slab trebuie să aibă pentru neputinţa lui haine de vară şi de iarnă, iar cel ce a ajuns să suporte cum zice Apostolul foamea, setea şi golătatea, poate petrece timpul cu o singură haină. Dar să nu ne înălţăm frate în cuget, ci să ne lăsăm duşi spre cele smerite şi să nu murmurăm având două sau trei veşminte.

·        Frate, sunt uimit şi mă minunez când cei din lume dorind să câştige se războiesc, dispreţuiesc fiarele sălbatice, cursele tâlharilor, primejdiile mării şi însăşi moartea nedescurajându-se câtuşi de puţin datorită bogăţiei râvnite, chiar dacă nu sunt singuri că o vor dobândi. Iar noi ticăloşii şi moleşiţii care-am primit putere să călcăm peste şerpi, scorpioni şi peste toată puterea vrăjmaşului, noi care am auzit: “Eu sunt, nu vă temeţi!”, care ştim limpede că nu ne luptăm din puterea noastră, ci din puterea lui Dumnezeu care ne întăreşte şi ne înarmează, suntem atât de lipsiţi de curaj – mai fricoşi decât femeile. Dar de unde vine aceasta? De acolo că trupurile noastre n-au fost străpunse de frica Lui (Psalmi 118,120), că glasul suspinului nostru nu ne-a făcut niciodată să mâncăm pâinea (Psalmi 101,56). Ia aminte că moleşeala, nepăsarea şi iubirea de trup nu ne lasă nici să răsuflăm. De vrei să fii râvnitor, osteneşte-te, sileşte-te, teme-te de Dumnezeu şi El va face voia ta, căci a spus că “va face voia celor ce se tem de El”. (Psalmi 144,19)

·        Cât despre citit, este de folos a citi “Vieţile Părinţilor” căci aşa se luminează minte în Domnul.

·        Crede mie frate că ştiu un om pe care-l cunoaşte numai Domnul ajuns la o astfel de măsură, că odată sau de două ori, ba chiar de mai multe ori pe săptămână este cucerit de hrana duhovnicească şi dulceaţa ei îl face să uite cu totul de hrana simţită. Apoi când vine la împărtăşirea de ea nu voieşte să se împărtăşească simţindu-se sătul şi scârbit de ea. Iar dacă totuşi se împărtăşeşte, se defaimă pe sine zicând: “Pentru ce nu sunt întotdeauna aşa?” şi doreşte să mai primească din aceea. (Se afirmă aici taina necuprinsă a intimei legături dintre suflet şi trup. La urma urmelor, trupul este raţionalitate plasticizată şi sensibilizată plină de lucrarea spiritului uman şi în ultimă instanţă de Duhul dumnezeiesc. De ce n-ar susţine atunci Duhul acest suport al vieţii spirituale printr-o lucrare intensă a Lui în sufletul omenesc, deci şi în trup fără să recurgă la noi adaosuri de materie pe care el să o prefacă în materie vie şi însufleţită a trupului? În afară de aceasta, materia este în ultimă analiză energie concentrată. Poate că noi, prin puterea spiritului nu actualizăm toată energia concentrată în trupul nostru. O lucrare mai intensă a Duhului poate actualiza lucrând direct asupra trupului, sau prin spiritul nostru mai multe zăcăminte de energie condensată în trupul nostru. Mai condensate sunt aceste energii în oase, alipirea lor de carne poate avea ca urmare o umplere a cărnii de mai multe energii încât se poate trăi o vreme mai îndelungată fără o hrană nouă. Dar aceasta poate fi şi urmarea concentrării tuturor gândurilor într-un singur gând îndreptat spre Dumnezeu, ceea ce atrage în gândul astfel concentrat dar şi în oasele unificate şi lipite de trup puterea Duhului Sfânt care actualizează mai multe energii concentrate în ele.)

·        Iarna nu se bea mult, de asemenea trebuie să se mănânce mai puţin, adică din toată cantitatea bucatelor se micşorează a 12-a parte, iar din vin şi apă câte o jumătate de pahar de fiecare. Dacă te ţii tare şi nu oboseşti, este bine să bei odată pe zi, iar de nu poţi, bea de două ori, dar de fiecare mai puţin. În vremea mişcărilor şi războaielor gândurilor trebuie să mai tai puţin din măsura obişnuită, încă o a 12-a parte şi o jumătate de pahar de băutură încât mâncarea să fie micşorată cu două uncii, iar băutura cu un pahar.

·        Cei ce se cârmuiesc pe ei înşişi bine şi cu dreaptă socoteală, ţin seama de trup şi de înclinarea lui căci a mânca după poftă înseamnă a pofti să mănânci nu după trebuinţa trupului ci din lăcomia pântecelui. Iar de vezi că cineva din înclinare doreşte mai multe legume verzi decât uscate, dar nu din poftă, ci pentru că este mai uşor, aceasta este ceva deosebit căci există firi care primesc mai bucuros bucate dulci, altele sărate sau acre. Aceasta nu este patimă sau lăcomie. Dar a pofti şi a dori mâncarea este poftă şi ea este slujitoarea lăcomiei pântecelui. Deci când lucrează împotriva ei şi te foloseşti de mâncare din trebuinţă, nu o faci din lăcomia pântecelui.

·        Noi punând piciorul pe prima treaptă a scării să nu voim să urcăm îndată la cea mai de sus. Dacă înfăptuim cele de la mijloc ajungem prin înfrânare şi la cele mai multe căci cei ajunşi la această măsură pot să fie precum zice Apostolul şi sătui şi flămânzi pentru că s-au învăţat în toate. (Rămân stăpâni pe ei înşişi şi când sunt sătui şi când sunt flămânzi pentru că s-au deprins să se stăpânească în ambele cazuri.)

·        A fi moleşit, a nu voi să sporeşti cum ţi-o cere însăşi firea, înseamnă a te lăsa stăpânit şi purtat ca un obiect. Dar fiind om nu poţi fi redus prin trândăvie la starea totală de obiect, ci devii robul patimilor. A fi moleşit înseamnă a te lăsa închis în închisoarea neputinţei şi monotoniei plictisitoare, înseamnă a cădea din plinătatea fiinţei într-o existenţă părută, într-un coşmar în care nu faci şi nu mai poţi face nici un gest de eliberare, ci cu tine se fac, deşi ţi se pare că faci tu însuţi lucruri care nu le faci de fapt tu. Aceasta este moartea sufletească de pe pământ care culminează în viaţa de apoi.

·        Dormitul pe scaun te duce cu timpul la smerenie, însă predă-te lui Dumnezeu în frica Lui.

·        Ascultă frate! Ai ajuns slăbănog de vrei să fii slujit de altul? Nu-ţi dai seama că aceasta este spre osândă, mai ales pentru un tânăr care mai degrabă ar trebui să slujească altuia? Crede-mă că eu până ce n-am primit înştiinţare de la Dumnezeu să mă liniştesc în izolare, mă slujeam singur chiar în vreme de boală pregătindu-mi puţină mâncare şi aprinzând focul. Nu face ceea ce faci că de nu vei muri în chip păcătos, ci de ai vreo nevoie, nu vorbi mai mult de ea decât este trebuinţă, căci cel ce nu şi-a zidit chilia sa cum o va zidi pe a altuia? Nu ştii că Domnul a zis: “Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească”? nu te lăsa abătut de la cestea că de nu “sângele tău va fi asupra ta” (III Împăraţi 2,38). Am întrebat şi am auzit că un tânăr nu foloseşte alt tânăr chiar de l-ar adăpa cu cunoaşterea întregii Scripturi.

·        Veghează frate că eşti muritor şi vremelnic. Strânge calul tău în frâul cunoştinţei ca nu cumva privind ici şi colo să înnebunească după femei, mai bine zis după bărbaţi şi să te arunce pe tine călăreţul lui. Roagă-te lui Dumnezeu ca să “întoarcă ochii tăi ca să nu vadă stricăciunea”. De vei dobândi o inimă de bărbat vor fugi de la tine toate războaiele. Fă-te usturător ca spirtul pe rană şi nu lăsa să se adune împuţiciunea şi necurăţia. Dobândeşte plânsul ca să te înstrăinezi pe tine de îndrăzneala ce destramă sufletele celor ce au câştigat-o pe aceasta. (Calul e altceva decât călăreţul; pofta trupului şi vrerea păcatului stârnită de această poftă altceva decât adevăratul stăpân peste toate cele din care se constituie omul, deşi voia subiectului poate ceda şi se poate pune într-o anumită măsură în slujba poftei şi a păcatului. Subiectul este târât oarecum fără voia lui sau cu pe jumătate de voie în cele pe care pe de altă parte le simte contrare lui, putând fi dus prin repetiţie până la moartea sufletească încât omul să devină un fel de automat, sau obiect purtat de impulsuri regulate în colo şi-ncoace.)

·        Nu toţi care sunt în mănăstire sunt monahi, ci cel ce face lucrul monahului pentru că s-a spus: “Nu tot cel ce-Mi zice Doamne, Doamne va intra în Împărăţia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Care este în ceruri.” Deci de ce-ţi râzi de tine frate nenorocit căci de întrebi şi nu stărui, ci întrebând iarăşi le spui altora căutând slava deşartă şi să placi oamenilor. Pentru aceasta culcându-te eşti ispitit şi vine asupra ta demonul care te înăbuşă şi pentru aceasta îngăduie Dumnezeu să fii pedepsit prin îndepărtare ca să te ocărăşti pe tine însuţi, dar tu nu înţelegi. Acesta este timpul care ni s-a dat să ne cercetăm patimile noastre şi de a ne tângui. Când şezi în chilia ta şi eşti supus ispitelor ocărăşte-te pe tine în toate şi aruncă neputinţa ta înaintea lui Dumnezeu şi El te va ajuta şi-ţi va da putere ca să sporeşti întru El.

·        Când ai vreo suferinţă în trup, te înfrânezi de la lucrurile care te vatămă, atunci de ce dar nu lupţi să te înfrânezi când suferă sufletul? Foloseşte puterea ta şi Dumnezeu te va ajuta pentru rugăciunile sfinţilor căci însetează să vadă mântuirea noastră Cel ce s-a jurat pe sine că “nu voieşte moartea păcătosului, ci să se-ntoarcă şi să fie viu.” Adaugă şi tu cei doi bănuţi ai tăi şi-L vei bucura pe El ca şi văduva aceea. Leagă-ţi barca de corabia Părinţilor tăi şi aceştia te vor cârmui spre Iisus.

·        În privinţa limbii, a pântecelui şi a îndrăznelii fă şi tu ce poţi ca să te-nfrânezi căci fără osteneala, trezvia şi plânsul din inimă, nu pot fi ţinute. Adu-ţi aminte că “mult poate rugăciunea lucrătoare a dreptului”.

·        Nu căuta să te slujească cineva, ci slujeşte-te singur!

·        Trebuie întru totul să ne lipim de Sfinţii Părinţi şi din pilda vieţii lor, din vorbirea şi suspinul acestora să ne umplem de pocăinţa cea după Dumnezeu. Aceasta se aseamănă cu ceea ce făceau oile lui Iacov, care privind la nuielile din apă, zămisleau şi năşteau după chipul lor pestriţ. Astfel dacă întipărim şi noi pildele lor ca să ne folosim în acelaşi fel de lucruri, nu vom întârzia să păşim pe aceeaşi cale cu ei.

·        A fi desăvârşit înseamnă după Sfântul Apostol Pavel a tinde mereu în sus: “Cele dinapoi uitându-le şi spre cele dinainte întinzându-mă” (Filipeni 3,13). Aceasta este desăvârşirea omului: tensiunea continuă, neoprirea, nealunecarea în jos, este desăvârşirea în mers cu privirea aţintită la ţinta finală.

·        De voieşti să te mântuieşti cu adevărat, ascultă cu fapta: ridică de la pământ picioarele tale şi înalţă-ţi mintea la cer şi acolo să-ţi fie cugetarea ziua şi noaptea. Dispreţuieşte-te cu toată puterea ta, noaptea şi ziua, luptându-te să te vezi puţin mai prejos de orice. Aceasta este calea cea adevărată şi afară de ea nu este alta pentru cel ce voieşte să se mântuiască în Hristos care-l întăreşte pe el. Cel ce voieşte să alerge! Cel ce voieşte să alerge! Cel ce voieşte să alerge! Să alerge să ia cununa. Îţi dau mărturie despre aceasta înaintea lui Dumnezeu cel viu Care voieşte să dăruiască viaţa veşnică tot celui ce voieşte. De voieşti, lucrează frate!

·        Binele îl câştigi mişcându-te, numai cel ce rămâne leneş în cele rele, nu se mişcă, nu aleargă, iar mişcarea este susţinută de voinţă. Cel ce “se lasă în voia răului” nu se mişcă propriu-zis, este inert pentru că nu se foloseşte de voinţă. Cel ce vrea să facă binele, să fie bun, voieşte să fie mereu mai bun, să facă tot mai mult bine. În rău se alunecă tot mai jos, aproape lipsit de orice voinţă; binele are o ţintă niciodată deplin ajunsă – e Dumnezeu. Răul n-are nici o ţintă sau îndeamnă doar la repetarea unei plăceri de scurtă durată. Fericirea veşnică încununează o voinţă ce se întăreşte continuu. Trândăvia nu realizează pe om şi de aceea nu se încununează cu fericirea plinătăţii netrecătoare a vieţii.

·        Cel ce voieşte să biruiască se şi sileşte pe sine fie la post, fie la priveghere, fie la orice alt lucru. De pildă, dacă e dator să nu mănânce cum e obiceiul până la ora nouă dar slăbiciunea îi cere să mănânce la ceasul al treilea (9), să se silească să nu mănânce până la ceasul al şaselea (12). Cu privegherea, la fel, căci astfel silinţa se împotriveşte lucrării dracilor. În ceea ce priveşte pogorământul, aceasta este un ajutor dat trupului. (Nevoinţa aceasta perseverentă şi tenace este un mijloc de întărire a voinţei sau a spiritului împotriva pornirilor inferioare care-l robesc pe om. Pofta e printre primele, mânia – dintre ultimele. Numai omul întărit prin nevoinţă, omul liniştit şi generos se poate face lăcaş al Duhului Dumnezeiesc. Numai el este liber pentru relaţia de iubire adevărată cu Dumnezeu şi cu semenii. Numai acest om este tare şi nu e preocupat din slăbiciune pentru sine. Demonii îl slăbesc pe om cu aparenţa că-l fac să se preocupe de sine sau cu acest scop.)

·        Fraţilor, plâng şi mă tânguiesc pentru mânia ce ne ameninţă căci toate le facem împotriva a ceea ce trebuie. Fiindcă s-a spus: “De nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi fariseilor nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor”, şi fărădelegile noastre au întrecut cu mult pe cele ale celorlalte neamuri.

·        Împotriveşte-te răutăţii şi Domnul îi va aduce pe duşmanii tăi sub picioarele tale, cei potrivnici ajungându-ţi în cele din urmă prieteni. Luptă-te până la moarte pentru adevăr şi Dumnezeu va lupta pentru tine. Nu cere ajutor de la oameni, căci cel ce-şi pune nădejdea în ei cade repede, iar ajutorul lui Dumnezeu întrece cu mult ajutorul a zeci de mii de oameni. Pentru aceasta a zis Proorocul: “Domnul este ajutorul meu şi nu mă voi teme, ce-mi va face mie omul.” Sprijineşte-ţi deci inima ta în Domnul, îmbărbătează-te şi fii tare, iar El va fi negreşit lângă tine. (Numai luptând cu toată puterea, e prezent şi Dumnezeu în tine, luptând cu puterea Lui împreunată cu puterea ta. Dacă lupt moleşit, Dumnezeu nu luptă cu tărie în mine. În tăria luptei mele este prezentă tăria luptei lui Dumnezeu. Dumnezeu vrea să fii tare, dar nu sunt tare de nu simt puterea mea încordându-se. Însă în încordarea aceasta este lucrător Dumnezeu pe măsura ei.)

·        Dacă la Dumnezeu toate sunt cu putinţă şi aşa credem, să facem întru El tot ce putem iar El îi va nimici pe cei ce ni se împotrivesc căci “El risipeşte sfaturile neamurilor şi nimiceşte uneltirile cârmuitorilor. Iar voia Lui rămâne în veac.” (Psalmi 32,10) Susţine pe cât poţi adevărul şi luptă-te pentru el. Să stăm întru adevăr şi nu vor întârzia duşmanii să vină la picioarele noastre. Astfel se va slăvi Dumnezeu prin robii Săi.

·        Sfântul Varsanufie cere ca omul să nu se robească unei legi pe care să şi-o dea odată pentru totdeauna, ci să lucreze de fiecare dată aşa cum împrejurarea îi spune că este de folos. Libertatea în bine, aceasta e recomandarea. Să nu se îngrădească omul printr-o lege a repetiţiei formale.

·        Să nu te moleşeşti cu trupul căci te va doborî! (Moleşeala trupului este moleşeala sufletului; trupul trândav şi pretenţios a scăpat de sub puterea şi controlul sufletului sau sufletul nu mai are putere asupra lui. Este un trup care cedează uşor la orice ispită, care nu vrea şi de aceea nu mai este în stare să se încordeze fără greutate.)

·        Frate, “silirea în toate” şi smerenia îl duc pe om de grabă le sporim.

·        Să nu judeci pe cineva, să nu dispreţuieşti sau să sminteşti pe cineva. Nu gândi despre cineva cele ce nu le-ai văzut la el căci aceasta-i spre pieirea sufletului. Ia aminte la tine şi aşteaptă moartea cea grabnică. Spune-ţi cuvântul fericitului Arsenie: “Arsenie pentru ce-ai ieşit din lume? Ce-ai venit să cauţi aici?” Aleargă spre Iisus ca să-L apuci. De vrei să te mântuieşti iuţeşte-ţi pasul ca să te afli în această bună împreună-vestire cu sfinţii Bătrâni. De vrei să te mântuieşti lucrează!

·        Este o mare bucurie să ceară cineva un lucru cu frica lui Dumnezeu. Acesta va îndrăzni să creadă că cererea lui se va împlini. Dar dacă ceri sămânţă pentru ogorul tău, cultivă-l ca să-l pregăteşti pentru plivirea ei, căci despre pământul cel bun şi cultivat se spune că a dat câte o sută de roade pentru una.

·        Nu poate fi omul tare decât în Dumnezeu. Când este singur este slab. În omul credincios nu se poate deosebi ce este al lui de ce este al lui Dumnezeu. Lui i se pare că tot ce face, Dumnezeu face dar pune atâta râvnă ca şi cum totul ar depinde de el căci fără râvna şi efortul lui n-ar lucra Dumnezeu, însă chiar râvna lui îşi are provenienţa de la Dumnezeu. Va fi tras la răspundere dacă n-a lucrat aşa cum voieşte Dumnezeu, sau va fi răsplătit dacă lucrează aşa. Dar n-ar fi putut lucra cum vrea Dumnezeu dacă n-ar fi avut întărirea lui Dumnezeu şi e osândit când n-a lucrat aşa pentru că n-a primit ajutorul lui Dumnezeu.

·        Numai prin multe lupte repetate se întăreşte omul în aşa fel ca ispita să nu mai aibă putere asupra lui.

·        Ni se cere să facem ceea ce stă în puterea noastră şi nimic mai mult căci acoperământul şi mila lui Dumnezeu va întări neputinţa noastră.

·        De unde vine trândăvia şi ce trebuie făcut când se iveşte ea? Este o trândăvie a firii din oboseală şi una de la draci. De voieşti să le deosebeşti cercetează astfel: cea de la draci se iveşte în cineva înainte de timpul când are nevoie de odihnă, căci începând să lucreze încă înainte de a isprăvi o treime sau o pătrime din lucrare, trândăvia îl îndeamnă să lase lucrul şi să se scoale. Deci nu trebuie să primească îndemnul ei, ci să facă rugăciune şi să şadă la lucrul lui cu răbdare. Astfel, văzând vrăjmaşul că omul face rugăciune tocmai din pricina trândăviei, pentru a nu-i mai prilejui asemenea faptă fuge. Cea a firii se iveşte când omul se osteneşte peste putere şi se sileşte a lucra mai mult decât poate. Astfel trândăvia firii se naşte din neputinţa trupului. În acest caz trebuie să-şi încerce omul puterea şi să-şi odihnească trupul în frică de Dumnezeu. (Trândăvia care este produsă de o prea mare oboseală a trupului are în ea ceva spiritual şi care arată în ea o influenţă a celui rău. Simt o trândăvie pentru ceva şi atunci când fac ceea ce nu-mi produce o plăcere trupească, este un fel de autosugestie, descurajare care tot prin autosugestie se poate învinge. Ea se învinge cu voinţa dovedind astfel că ea provine şi dintr-o voinţă slabă.)

·        Dacă din trândăvie se naşte o aţipire care mă împiedică de la lucrul pe care-l fac, oare trebuie să mă ridic sau să rămân şezând? Să te ridici şi să nu încetezi a te ruga lui Dumnezeu şi va alunga Domnul aţipirea de la tine.

·        Foloseşte toată puterea ta căci mulţi au fost cu Iisus şi mulţi s-au înstrăinat de El.

·        Cel ce caută cu adevărat viaţa veşnică se străduieşte să păzească cuvântul lui Dumnezeu până la vărsarea sângelui în tăierea voii sale.