Index > Scriitori filocalici

 
   Antonie cel Mare 
   autor anonim 
   Avva Filimon 
   Calist şi Ignatie Xantopol 
   Calist Angelicude 
   Calist Catafygiotul 
   Calist Patriarhul 
   Casian Romanul 
   Diadoh al Foticeei 
   Evagrie Ponticul 
   Filotei Sinaitul 
   Grigorie Sinaitul 
   Ilie Edicul 
   Ioan Carpatiul 
   Ioan Damaschin 
   Isaia Pustnicul 
   Isihie Sinaitul 
   Marcu Ascetul 
   Maxim Cavsocalivitul 
   Maxim Marturisitorul 
   Nichifor din singuratate 
   Nichita Stithatul 
   Nil Ascetul 
   Petru Damaschin 
   Simeon Evlaviosul 
   Simeon Metafrastul 
   Simeon Noul Teolog 
   Talasie Libianul si Africanul 
   Teodor al Edesei 
   Teognost 
   Teolipt mitropolitul Filadelfiei 
   Varsanufie si Ioan 
   Vasile de la Poiana Marului 

 

versiune cu diacritice - aici
Cele 225 de capete teologice si practice Ale celui între sfinti părintelui nostru Simeon Noul Teolog egumenul Mînăstirii sfîntul Mamas de Xirokerkos, una sută capete făptuitoare si de Dumnezeu cuvîntătoare (practice si teologice).

1. Dumnezeu nu este nicăieri pentru cei ce privesc trupeste, căci e nevăzut. Dar pentru cei ce înteleg duhov-niceste este pretutindeni ; căci e de fată, fiind în toate si în afară de toate. El este în toate si aproape de cei ce se tem de El (Ps. LXXXIV, 10), dar mîntuirea Lui e departe de cei păcătosi (Ps. CXVIII, 155).

2. Amintirea lui Hristos luminează mintea si alungă dracii. Lumina Sfintei Treimi, strălucind în inima curată, o desparte pe aceasta de lume si pe cel părtas de ea îl face să se umple încă de aici, pe cît e cu putintă credinciosului, de slava viitoare, ca pe unul ce se află sub lucrarea harului, desi este încă ascuns sub acope-rămîntul trupului.

3. Dacă, după trecerea celor văzute, nu mai este nimic altceva decît numai Dumnezeu, Care este si va fi, fără îndoială, cei ce se împărtăsesc cu îmbelsugare de harul Lui în lumea aceasta, chiar dacă sînt încă pe pă-mînt, s-au unit în cea mai mare măsură cu veacul viitor, măcar că suspină încă împovărati de umbra si de greutatea lor.

4. Domnul nu fericeste pe cei ce învată numai, ci pe cei ce s-au învrednicit mai întîi, prin lucrarea poruncilor, să vadă si privesc în ei însisi lumina Duhului ce luminează si scînteiază. Căci datorită ei cunosc, prin vederea ei adevărată, prin cunoasterea si lucrarea ei, cele despre care vorbesc si asa învată pe altii. E de trebuintă, asadar, ca cei ce vor să învete pe altii să fie ridicati mai întîi ei însisi, cum s-a spus, ca nu cumva vorbind despre cele ce nu le cunosc, să piardă, prin rătăcire, pe cei ce se încred în ei si pe ei însisi.

5. Cel ce nu se teme de Domnul nu crede că există Dumnezeu (Ps. XIII, 1). Dar cel ce crede că există se teme de El si păzeste poruncile Lui. Iar cel ce zice că se teme de Dumnezeu, dar poruncile Lui nu le păzeste, mincinos este (1 Ioan II, 4) si frica de Dumnezeu nu este într-insul. Căci unde este frica de Dumnezeu, e si păzirea poruncilor (Ps. CXI, 1, 4). Iar nefiind aceasta întru noi, si nici păzirea poruncilor, nu ne deosebim întru nimic de păgîni si de necredinciosi.

6. Credinta si frica de Dumnezeu si păzirea poruncilor Lui ne răsplătesc pe măsura curătirii noastre. Căci în măsura în care ne curătim, ne ridicăm de la frica de Dumnezeu la dragostea de El si înaintînd ne mutăm, asa-zicînd, de la frică la iubirea lui Dumnezeu. Si atunci auzim cuvîntul Lui : "Cel ce are poruncile Mele si le păzeste pe ele, acela este cel ce Mă iubeste" (Ioan XIV, 21). Si asa adăugăm nevointe peste nevointe pentru a ne arăta iubirea prin fapte. Iar întîmplîndu-se aceasta, El însusi ne iubeste, precum a făgăduit. Iar iubindu-ne, ne iubeste si Tatăl Său la fel, venind înainte Duhul, Care împodobeste casa noastră, ca prin întîlnirea ipostasurilor în noi, să ne facem locas al Tatălui si al Fiului si al Sfîn-tului Duh 18.

7. Sălăsluirea, întru curătie cunoscută si simtită, a Dumnezirii celei în trei Ipostasuri în cei desăvîrsiti nu e. împlinirea dorintei, ci mai degrabă început si cauză a unei dorinte mai puternice 19. Căci din acel moment, ea nu mai lasă pe cel ce a primit-o să se potolească, ci tinîndu-1 aprins pururea ca de un foc, îl împinge să se ridice spre flacăra unei dorinte si mai dumnezeiesti. Căci neputînd mintea să afle o margine si un sfîrsit al Celui dorit, nu poate pune nici dorintei si iubirii sale vreo margine, ci silindu-se să atingă si să dobîndească capătul fără sfîrsit, poartă în sine pururea dorinta ne-sfîrsită si iubirea nesăturată20.

8. Cel ce a ajuns la acest capăt nu socoteste că a aflat începutul dorintei sau al iubirii lui Dumnezeu în sine, ci socoteste că nu iubeste încă pe Dumnezeu, în-trucît n-a putut ajunge să cuprindă plinătatea iubirii. De aceea, socotindu-se pe sine cel din urmă dintre toti cei ce se tem de Dumnezeu, se socoteste din tot sufletul nevrednic chiar si de mîntuirea împreună cu ceilalti credinciosi21.

9. "Toate sînt cu putintă celui ce crede" (Marcu IX, 23). Căci Credinta se socoteste în loc de dreptate (Rom. IV, 9). "Că sfîrsitul legii este Hristos" (Rom. X, 4). Iar credinta în El îndreptează si desăvîrseste pe cel ce crede. Căci credinta în Hristos, socotindu-se în locul faptelor legii si fiind întărită si arătîndu-se prin poruncile Evangheliei, face pe cei credinciosi părtasi de viata cea vesnică în Hristos însusi22.

10. Credinta23 este puterea care ne face să murim pentru Hristos de dragul poruncii Lui si să credem că moartea aceasta este pricina vietii. Ea ne face să socotim sărăcia ca bogătie, neînsemnătatea si umilirea, ca slavă si cinste adevărată ; iar cînd nu avem nimic, să credem că stăpînim toate (2 Cor. VI, 10), mai bine-zis că am dobîndit bogătia cunostintei lui Hristos cea nepă-trunsă (Efes. III, 8). Ea ne face să privim toate cele ce se văd, ca tărînă si fum.

11. Credinta în Hristos ne dă puterea nu numai să dispretuim plăcerile vietii, ci si să suportăm si să răb-dăm toată ispita care vine asupra noastră prin întristări, necazuri si nenorociri, pînă va vrea si ne va cerceta pe noi Dumnezeu. "Căci răbdînd, zice, am asteptat pe Domnul, si a luat aminte la mine" (Ps. XXXIX, 1).

12. Cei ce-si pun părintii, în vreo privintă, mai presus de porunca lui Dumnezeu, nu au dobîndit credinta în Hristos. Ei, desigur, sînt judecati si de constiinta lor, dacă au o constiintă vie a necredintei lor24. Căci e pro-

priu credinciosilor să nu calce în nici o privintă porunca Marelui Dumnezeu si Mîntuitorului nostru Iisus Hristos.

13. Credinta în Hristos, Adevăratul Dumnezeu, naste dorinta după cele bune si frica de chinuri. Iar dorinta celor mai înalte si frica de chinuri, aduce păzirea întocmai a poruncilor. Păzirea întocmai a poruncilor învată pe crestini să-si cunoască neputinta lor. Iar cunoasterea neputintei noastre adevărate naste aducerea aminte de moarte. Cel ce si-a făcut-o pe aceasta însotitoare de viată va căuta cu osteneală să afle ce soartă va avea după iesirea si plecarea din viata aceasta. Iar cel ce se străduieste să cunoască cele viitoare e dator, întîi de toate, să se lipsească de cele de acum. Căci cel ce e stăpînit de îm-pătimirea fată de acestea, pînă la cel mai neînsemnat lucru, nu poate dobîndi cunostinta desăvîrsită a acelora. Iar dacă prin bunăvointa lui Dumnezeu va gusta putin din ea, de nu va părăsi degrabă cele de care si în care este tinut prin împătimire si nu se va preda în întregime acestei cunostinte, nemaiprimind să cugete de bunăvoie la nimic altceva afară de ea, se va lua de la el si această cunostintă pe care socoteste că o are (Luca XIX, 26).

14. Lepădarea de lume si retragerea desăvîrsită, însotită de înstrăinarea de toate mijloacele, obisnuintele, socotintele si de persoanele din viată, si lepădarea de trup si de voie se fac pricină de mare folos celui ce s-a lepădat în scurtă vreme asa de fierbinte.

15. Dacă fugi de lume, ia seama să nu dai sufletului mîngîieri la început si să o cercetezi pe aceasta, chiar dacă te silesc să faci aceasta toate rudeniile si toti prietenii. Căci pe ei îi îndeamnă la aceasta demonii pentru a stinge căldura inimii tale. Chiar dacă nu-ti vor putea împiedica cu desăvîrsire hotărîrea, ei o vor face cu sigurantă mai moale si mai slabă.

16. Cînd te vei afla fată de toate dulcetile vietii cu suflet bărbătesc si neînduplecat, demonii înduiosează rudeniile si le fac să plîngă si să se jelească în fata ta pentru tine. Că acesta este adevărul, vei cunoaste dacă tu vei rămînea neclintit si în fata acestei ispite. Căci îi vei vedea pe aceia aprinzîndu-se deodată de mînie si de ură împotriva ta si depărtîndu-se de tine ca de un dusman, nemaivrînd să te vadă.

17. Văzînd supărarea ce s-a iscat pentru tine în părinti, frati si prieteni, să rîzi de dracul care a pus la cale să se facă acestea împotriva ta ; si cu frică si sîrguintă multă,retrage-te si roagă pe Dumnezeu cu stăruintă ca să ajungi degrabă la limanul Bunului Părinte, la Care ajungînd sufletul tău ostenit si împovărat, El îl va odihni. Căci multe pricini de primejdii si de ultimă pierzanie cuprinde marea vietii.

18. Cel ce vrea să urască ispitele lumii e dator să iubească pe Dumnezeu din tot sufletul si să-si aducă pururea aminte de El. Căci nimic altceva nu ajută, ca acestea, să părăsesti toate cu bucurie si să te întorci de la ele ca de la niste gunoaie.

19. Nu vrei să mai rămîi în lume pentru pricini bine-cuvîntate sau neîntemeiate, ci îndată ce ai fost chemat, ascultă degrabă. Căci de nimic altceva nu se veseleste Dumnezeu asa de mult ca de repeziciunea noastră25. Fiindcă mai mare este ascultarea imediată cu sărăcie, decît întîrzierea cu multime de bunuri26.

20. Dacă lumea si cele din lume trec toate, iar Dumnezeu este singur nestricăcios si nemuritor, bucu-rati-vă toti cîti ati părăsit pentru El cele stricăcioase. Iar stricăcioase sînt nu numai bogătia si banii, ci si toată plăcerea si bucuria de păcat este stricăciune. Numai poruncile lui Dumnezeu sînt lumină si viată. De toti sînt numite asa.

21. Dacă ai primit, frate, flacăra si alergînd ai ajuns din pricina ei la chinovie, sau la un părinte duhovnicesc, de vei fi îndemnat de el, sau de fratii care se nevoiesc împreună cu tine, să te folosesti de băi sau de mîncăruri, sau de alte mîngîieri pentru întărire, să primesti acestea. Dar fii totdeauna pregătit pentru post, pentru pătimire, pentru înfrînarea cea mai deplină. Că de vei fi îndemnat de părintele tău întru Domnul să te împărtăsesti de mîngîieri, să te afli ascultător aceluia, ca voia ta să nu o faci nici în aceasta. Iar de nu, rabdă cu bucurie cele ce ai vrut să le faci de bunăvoie, folosindu-te sufleteste. Căci păzind aceasta, vei fi pururea întru toate postind si înfrînîndu-te si ca unul ce te-ai lepădat cu voia întru totul. Ba nu numai atît, ci vei păstra nestinsă si flacăra aflătoare în inima ta, care te sileste să dispre-tuiesti toate.

22. Cînd dracii vor face toate din partea lor si nu ne vor putea clinti sau împiedica de la tinta noastră cea după Dumnezeu, se vor furisa în cei ce fătăresc evlavia si vor încerca să împiedice prin aceia pe cei ce se nevoiesc. Mai întîi miscati, chipurile, de dragoste si de compătimire, acestia îi vor îndemna pe cei ce se nevoiesc, să se odihnească spre a nu slăbi trupul si a cădea în lînce-zeală. Pe urmă îi atrag la întîlniri fără folos, făcîndu-i să-si piardă zilele în ele. De va asculta vreunul dintre cei ce se nevoiesc si se va potrivi lor, se vor întoarce si vor rîde de pierderea lui. Iar de nu va asculta de cuvintele lor, ci se va păzi pe sine străin de toate, cu mintea adunată si înfrînată în toate, se vor aprinde de pizmă si vor face totul pînă ce îl vor alunga si din obste. Căci nu suferă slava desartă cea necinstită să vadă în fata ei smerenia, lăudată.

23. Iubitorul de slavă desartă sufere cînd vede pe cel smerit la cuget vărsînd lacrimi si folosindu-se îndoit, ca unul ce-si face pe Dumnezeu milostiv prin ele si îi sileste pe oameni să-1 laude fără voie.

24. Odată ce te-ai predat pe tine întreg părintelui tău duhovnicesc, să stii că esti ca un străin fată de toate care te atrag în afară : oameni, lucruri si bani. Fără de el nimic să nu voiesti să faci ori să împlinesti în privinta acestora. Dar nici să nu ceri de la el vreun lucru mic sau mare, dacă nu-ti va porunci el însusi, din propria socotintă, să iei ceva, sau nu-ti va da el cu mîinile sale.

25. Să nu dai milostenie fără voia părintelui tău după Dumnezeu, din bunurile ce i-ai adus. Dar nici prin mijlocitor să nu voiesti să iei ceva din ele, fără voia lui. Căci e mai bine să fii sărac si străin si să asculti, decît să risipesti bani si să dai celor lipsiti, cînd te afli începător. Predă toate cu credintă nestirbită hotărîrii părintelui duhovnicesc, ca în mîna lui Dumnezeu.

26. Să nu ceri si să nu iei nici un pahar cu apă, chiar de s-ar întîmpla să arzi, pînă ce nu te va îndemna, miscat de la sine, părintele tău duhovnicesc. Strînge-te pe tine si constrînge-te în toate, încredintîndu-te si zi-cînd în gînd : "Dacă Dumnezeu vrea si esti vrednic să bei, va descoperi părintelui tău, si acesta îti va zice tie : bea". Si atunci bea cu constiinta curată, chiar de e la vreme nepotrivită.

27. Cel ce a cercat folosul duhovnicesc si a dobîndit credintă nemincinoasă, luînd pe Dumnezeu ca martor al adevărului, si-a zis : "Mi-am pus în mine gîndul să nu cer părintelui meu nici să mănînc, nici să beau, sau să mă împărtăsesc de ceva fără el, pînă ce nu-i va da de stire Dumnezeu si îmi va porunci mie. Si făcînd asa, niciodată, zice, n-am fost împiedicat de la scopul meu".

28. Cel ce a dobîndit credintă neîndoielnică fată de părintele său după Dumnezeu, privindu-1 pe el, socoteste că priveste pe Hristos însusi ; si fiind cu el sau urmînd lui, crede cu tărie, că este cu Hristos sau urmează Lui. Unul ca acesta nu va pofti niciodată să vorbească cu altcineva. Nu va pune vreunul din lucrurile lumii mai presus de amintirea si de dragostea lui. Căci ce este mai mare si mai de folos în viata de fată si în cea viitoare decît a fi cu Hristos ? Si ce este mai frumos si mai dulce ca vederea Lui ? Iar dacă se învredniceste si de grăirea Lui, scoate din aceasta, cu sîrguintă, viată vesnică.

29. Cel ce iubeste din simtire lăuntrică pe cei ca-re-1 vorbesc de rău, sau îl nedreptătesc, sau îl urăsc si-1 păgubesc, si se roagă pentru ei (Matei V, 44), ajunge în scurtă vreme la o mare sporire. Căci făcînd aceasta întru simtirea inimii, îsi coboară socotinta în adînc de smerenie si în izvoare de lacrimi, în care se scufundă cele trei părti ale sufletului27. Acela urcă mintea în cerul nepătimirii si o face văzătoare si, prin gustarea bunătătii de acolo, ajunge de socoteste toate ale vietii de aici, gunoaie. Si însăsi mîncarea si hrana n-o mai primeste cu plăcere si des.

30. Credintă28 neîndoielnică dovedeste cel ce cinsteste cu evlavie ca sfînt pînă si locul în care vietuieste călăuzitorul si părintele său. El ia praful de pe picioarele aceluia cu dragoste fierbinte în mîini să-1 pună pe capul său si unge cu el pieptul său, ca si cu un leac curătitor al patimilor si al păcatelor sale. Iar de el nu îndrăzneste să se apropie, nici să atingă vreo haină sau vreun acoperă-mînt al lui fără voia sa ; dar atingînd ceva din ceea ce-i apartine aceluia, o face aceasta cu frică si cu respect, so-eotindu-se pe sine nevrednic nu numai de vederea si de slujirea lui, ci si de intrarea în chilia lui.

31. Se leapădă multi de viata aceasta si de lucru rile vietii, dar putini se leapădă si de voile lor. Bine spune despre acestia si cuvîntul dumnezeiesc : -"Multi chemati, dar putini alesi" (Matei XX, 14).

32. Cînd sezi la masă cu toată obstea si toate ti se înfătisează ochilor mintii ca o umbră si nu mai simti dulceata mîncărurilor, ci sufletul întreg îti este uimit si plin de lacrimi, cunoaste că harul lui Dumnezeu ti le arată acestea astfel, pentru multa ta smerenie din frică, ca văzînd făpturile lui Dumnezeu si cunoscînd slăbiciu nea celor supuse simturilor, să-ti aduni frica ta spre iubirea celor cunoscute cu mintea. Aceasta este cunos tinta duhovnicească, de care auzi vorbindu-se, care se află la mijloc între frică si iubire si trage pe om pe ne simtite si fără primejdie de la cea dintîi la cea de a doua29.

33. Nu poate dobîndi cineva altfel iubirea desăvîr- sită si neclintită de Dumnezeu decît pe măsura cunos tintei duhovnicesti30. Iar aceasta creste cîte putin prin nevointa de fiecare zi cu fapta sufletului. Aceasta sti- ind-o apostolul a spus : "Din măretia si frumusetea zi dirilor se cunoaste, prin asemănare, Făcătorul"31.

34. Nimeni nu poate cunoaste cum se cuvine, cu ochii sensibili, mărimea cerului si lătimea pămîntului si ratiunile tuturor celorlalte. Căci cum va putea cineva întelege cu ochii trupului cele ce întrec mintea si întelegerea ? Numai mintea curătită de ginduri32 si eliberată de prejudecăti si luminată de mintea si de harul lui Dumnezeu va putea încerca cum se cuvine, după măsura luminării primite, să contemple făpturile.

35. Precum noaptea nu vedem cu ochii sensibili de- cît în locul acela unde aprindem lumina unui sfesnic, iar toată lumea cealaltă rămîne pentru noi o noapte întune coasă, la fel celor ce dorm în noaptea păcatelor, Bunul Stăpîn li se face o lumină mică, măcar că, Dumnezeu fi ind, rămîne tuturor necuprins, crutînd neputinta noas tră. Si atunci deschizîndu-si omul ochii mintii si privind firea celor ce sînt, cum n-a mai privit niciodată, se um ple de uimire si-1 podidesc, fără să vrea si fără durere, lacrimile, prin care se curăteste cu al doilea botezS3, cu botezul acela de care zice Domnul în Evanghelie : "De nu se va naste cineva din apă si din Duh, nu va intra în împărătia cerurilor" (Ioan III, 5) ; si iarăsi : "De nu se va naste cineva de sus"- (Ioan III, 7). Spunînd "de sus"-, a dat să se înteleagă nasterea din Duh.

36. Primul Botez are apa care preînchipuieste lacri mile, are mirul ungerii care e semnul premergător al mirului spiritual al Duhului, iar al doilea botez nu mai este chip al adevărului, ci este însusi adevărulS4.

37. Nevoitorul35 trebuie să se sîrguiască să fie liber. El trebuie să se depărteze nu numai de faptele rele, ci si de gînduri si de întelesuri contrare si să petreacă pu rurea în cugetări folositoare de suflet si duhovnicesti, ca astfel să rămînă fără griji pentru cele ale vietii pă-mîntesti.

38. Cel ce si-a dezbrăcat întreg trupul său, dacă-si are ochii acoperiti cu vreun văl si nu vrea să-1 ridice si să-1 lepede, nu poate vedea lumina numai cu cealaltă parte dezvelită a trupului. Asa si cel ce a dispretuit toa te celelalte lucruri si avutii si s-a izbăvit de patimile în sesi, de nu-si va elibera ochiul sufletului de aducerile aminte lumesti si de întelesurile cele rele, nu va vedea vreodată lumina întelegerii, pe Domnul si Dumnezeul nostru Iisus Hristos.

39. Precum este acoperămîntul asezat peste ochi, asa sînt gîndurile lumesti si amintirile vietii asezate pe minte sau pe ochiul sufletului. Cîtă vreme deci vor fi lăsate acolo, nu vom vedea. Dar cînd vor fi ridicate prin aducerea aminte de moarte, vom vedea limpede lumina cea adevărată "care luminează pe tot omul ce vine în lume" (Ioan I, 9).

40. Cel ce e orb din nastere nu va cunoaste, nici nu va crede puterea celor din Scriptură ; dar cel ce s-a în vrednicit vreodată să vadă va mărturisi că cele zise sînt adevărate.

41. Cel ce vede cu ochii trupesti stie cînd e noapte si cînd e zi. Dar orbul nu stie de nici una. Asemenea si cel ce vede duhovniceste si priveste cu ochii mintii, da că, după ce a văzut lumina cea adevărată si neapropiată, se întoarce din nepăsare la orbirea de mai înainte si se va lipsi de lumină, simte cu bună simtire lipsa aceleia, si-si dă seama din ce cauză i s-a întîmplat aceasta. Dar cel ce este orb din nastere nu stie nimic despre acestea, nici din experientă, nici din lucrarea de fată, dacă nu prinde ceva prin auz, aflînd astfel despre cele ce nu le-a văzut niciodată. El va povesti altora despre cele ce a auzit, fără să stie nici el, nici auzitorii, despre ce lucru grăiesc între ei. 42. Este cu neputintă să umpli si trupul cu mîn- căruri pe nesăturate, dar să te îndulcesti si duhovniceste de bunătatea cea cunoscută cu mintea si dumnezeiască. Căci pe cit îsi va sluji cineva mai mult pîntecele, pe atîta se va lipsi pe sine mai mult de acea bunătate. Si pe cît îsi va asupri mai mult trupul, pe atîta se va umplea mai mult de hrana si de mîngîierea duhovnicească.

43. Să părăsim toate cele de pe pămînt, nu numai bogătia si aurul si celelalte mijloace ale acestei vieti, ci si pofta fată de ele să o alungăm cu desăvîrsire din sufle tele noastre. Să urîm nu numai plăcerile trupului, ci si miscările nerationale (animalice) ale lui, si să ne sîrguim să-1 mortificăm prin osteneli. Căci prin el se lucrează cele ale poftei si sînt aduse la faptă. Cîtă vreme este viu acesta, sufletul nostru va fi numaidecît mort si greu de urnit, sau cu totul de neurnit spre oricare poruncă dumnezeiascăS6.

44. Precum flacăra focului se ridică neîncetat spre înăltime, mai ales dacă întorci materia care întretine fo cul, asa si inima celui iubitor de slavă desartă nu se poate smeri, ci cînd îi spui cele de folos pentru el, se înaltă si mai mult. Căci mustrat sau sfătuit, el se împo triveste cu mînie, iar lăudat si lingusit, se înaltă în chip păcătos.

45. Omul care este obisnuit să se împotrivească îsi este siesi o sabie cu două tăisuri, ucigîndu-si sufletul fără să stie si înstrăinîndu-1 de viata vesnică.

46. Cel ce se împotriveste în cuvînt, este asemenea celui ce se predă pe sine cu voia dusmanilor împăratului. Căci contrazicerea este o cursă si are ca momeală apă rarea, prin care fiind amăgiti, înghitim undita păcatului. Prin aceasta e prins de obicei nenorocitul suflet, fiind apucat de limbă si de gîtlej de către duhurile răutătii, care aci îl ridică la culmea mîndriei, aci îl prăvălesc în prăpastia păcatului, ca să fie apoi dus la judecată cu cei căzuti din cer.

47. Cel ce e dispretuit si batjocorit si sufere din cau za aceasta mult în inima sa, să cunoască din aceasta că poartă la sîn sarpele cel vechi. De va răbda deci în tă cere, sau va răspunde cu multă smerenie, 1-a făcut pe acesta neputincios si i-a slăbit strînsoarea. Iar de va răs punde împotrivă cu acreală, sau va grăi cu semetie, a dat putere sarpelui să-si verse veninul în inima sa si să-i roadă cu cruzime cele dinlăuntru ale sale. Prin aceasta îl va face de fiecare dată mai puternic, dîndu-i spre mîn- care, îndreptarea sa spre cele bune si puterea nenoroci tului său suflet. Aceasta îl va face să trăiască de aci îna inte în păcat, si să fie mort cu totul pentru dreptate.

48. De voiesti să te lepezi de toate si să te deprinzi cu vietuirea evanghelică, să nu te dai în seama unui în vătător neîncercat sau pătimas, ca nu cumva în loc de petrecerea evanghelică, să o înveti pe cea drăcească. Fiindcă învătăturile bune sînt de la învătătorii buni ; iar cele rele, de la cei răi. Căci, desigur, din seminte rele, ies roade rele.

49. Înduplecă pe Dumnezeu cu rugăciuni si cu la crimi, ca să-ti trimită un călăuzitor nepătimas si sfînt. Dar cercetează si tu dumnezeiestile Scripturi si mai ales scrierile cu învătături despre lucrare ale sfintilor pă rinti, ca punîndu-le alăturea de cele învătate si făptuite de învătătorul si înaintestătătorul tău, să le poti vedea si întelege pe acestea ca într-o oglindă, si pe cele ce con- glăsuiesc cu Scripturile să le iei în inimă si să le stăpî- nesti cu cugetarea, iar pe cele mincinoase si străine să le dai la o parte si să le lepezi, ca să nu rătăcesti. Căci să stii că în zilele acestea multi s-au făcut dascăli mincinosi si înselători.

50. Tot cel ce nu vede, dar se încumetă să călăuzeas că pe altii, e un înselător si duce pe cei ce-1 urmează în prăpastia pierzaniei, după cuvîntul Domnului : -"Orbul de va călăuzi pe orb, amîndoi vor cădea în groapă" (Ma tei XV, 14).

51. Orbul, fată de Cel Unul, e orb în întregime fată de toate. Iar cel ce vede pe Unul are vederea tuturor. El se retine de la vederea tuturor, dar are vederea tuturor, fiind în afară de cele văzute. Fiind astfel în Unul, le vede pe toate. Si fiind în toate, nu vede nimic din toate37.

52. Cel ce vede pe Unul, prin Unul se vede si pe sine si pe toti si pe toate. Dar fiind ascuns în toate, nu priveste la nimic din toate38.

53. Cel ce nu a îmbrăcat chipul Domnului nostru Iisus Hristos, al Omului ceresc si Dumnezeu, peste omul rational si mintal, cu bună simtire si întru cunostintă, e încă numai sînge si carne. El nu poate primi simtirea slavei duhovnicesti prin cuvînt (ratiune), precum nici cei orbi din nastere nu pot cunoaste numai prin cuvînt (ra tiune) lumina soarelui39.

54. Cel ce aude, vede si simte astfel, cunoaste pu terea celor zise, ca unul ce poartă chipul celui ceresc (1 Cor. XV, 49)40, si a urcat la bărbatul desăvîrsit, al plinătătii lui Hristos (Efes. IV, 13). Si fiind asa, poate să si călăuzească bine, în calea poruncilor lui Dumnezeu, turma lui Dumnezeu. Dar cel ce nu cunoaste astfel si e altfel, e vădit că nu are nici simturile sufletului deschise si sănătoase41. Acestuia mai bine îi va fi să fie călăuzit, decît să călăuzească cu primejdie.

55. Cel ce priveste la învătătorul si povătuitorul său, ca la Dumnezeu, nu poate să-1 contrazică. Iar dacă îsi închipuie si zice că le poate împăca pe amîndouă aces tea, să stie că s-a rătăcit. Căci nu stie ce simtămînt au cei ai lui Dumnezeu fată de Dumnezeu.

56. Cel ce crede că viata si moartea sa este în mîna păstorului său, nu-1 va contrazice niciodată. Iar necu noasterea acestui lucru naste contrazicerea, care pricinu- ieste moartea spirituală si vesnică.

57. înainte ca cel osîndit să primească sentinta, i se dă putinta de apărare, ca să spună judecătorului despre cele ce a făcut. Dar după arătarea celor făcute si după sentinta judecătorului, nu mai poate contrazice în nici un lucru mic sau mare pe cei rînduiti să aplice osînda.

58. înainte de a se înfătisa monahul la această jude cată si de a descoperi cele din lăuntrul său, poate îi mai este îngăduit să ridice contraziceri în unele lucruri, pen tru că nu sînt cunoscute, iar în altele cu închipuirea că le poate ascunde. Dar după descoperirea gîndurilor si după arătarea vădită a lor, nu-i mai este îngăduit să contrazică pe judecătorul si stăpînitorul său după Dumnezeu, pînă la moarte. Căci monahul, înfătisîndu-se la început la această judecată si dezvăluindu-si cele ascunse ale inimii sale, s-a convins de la început, dacă a do-bîndit oarecare cunostintă, că e vrednic de nenumărate morti; dar crede că prin ascultarea si smerenia sa, se va izbăvi de toate pedepsele si chinurile, dacă cunoaste cu adevărat puterea tainei.

59. Cel ce păzeste acestea nesterse în cugetul său nu se va împotrivi niciodată în inima sa cînd va fi cer tat, sau sfătuit, sau mustrat. Fiindcă cel ce cade în ase menea rele, adică în contrazicere si necredintă fată de părintele si învătătorul său duhovnicesc, se rostogoleste jalnic în fundul si în prăpastia iadului (Prov. IX, 18), încă trăind; si se face casă satanei si a întregii lui puteri necurate, ca un fiu al neascultării si al pierzaniei (Efes. II, 2 ; Ioan XVII, 12).

60. Te îndemn pe tine, care esti fiu al ascultării, ca să întorci aceste îndemnuri necontenit în cugetul tău si să lupti cu toată sîrguinta, ca să nu te cobori în relele amintite ale iadului, ci să te rogi fierbinte, în fiecare zi, lui Dumnezeu : "Dumnezeule si Doamne al tuturor, Cel ce ai stăpînirea peste toată suflarea si tot sufletul ; Cel ce singur mă poti tămădui, ascultă rugăciunea mea, a nevrednicului, si răpune pe dracul ce se află cuibărit în mine, omorîndu-1 prin venirea Preasfîntului Tău Duh42; si pe mine, cel ce sînt sărac si gol de toată virtutea, în- vredniceste-mă să cad cu lacrimi la picioarele sfîntului meu părinte. Si atrage sufletul lui sfînt la milostivirea fată de mine, ca să mă miluiască. Dăruieste, Doamne, smerenie inimii mele, si gînduri cuvioase, păcătosului, care-ti făgăduieste să se pocăiască. Nu părăsi pînă la sfîr- sit sufletul meu care Ti s-a supus odată si Ti s-a măr turisit si Te-a ales pe Tine, în locul întregii lumi. Căci .stii, Doamne, că vreau să mă mîntuiesc, măcar că deprinderea mea cea rea îmi stă piedică. Dar toate cîte sînt oamenilor cu neputintă, Tie îti sînt cu putintă, Doamne"-43.

61. Cei ce au pus temelie bună, cu frică si cu cutre mur, credintei si nădejdii, în curtea evlaviei, si si-au re zemat cu neclintire picioarele pe piatra ascultării de pă rintii duhovnicesti, socotind cele poruncite de ei, ca iesite din gura lui Dumnezeu, si zidindu-le pe acestea fără so văire pe temelia aceasta a ascultării întru smerenia sufle tului, izbutesc îndată să împlinească această mare si primă faptă : să se lepede de ei însisi. Căci împlinind cineva voia altuia si nu pe a sa, înfăptuieste nu numai lepădarea de sufletul său, ci si răstignirea fată de toată lumea44.

62. Cel ce contrazice pe părintele său, face bucuria dracilor. Iar de cel ce se smereste pînă la moarte, se mi nunează îngerii45. Căci unul ca acesta face lucrul lui Dumnezeu (Ioan VI, 28), asemănîndu-se Fiului lui Dum nezeu, Care a împlinit ascultarea de Părintele Său pînă la moarte, iar moartea, pe cruce (Filip. II, 4-11).

63. Frămîntarea multă si la vreme nepotrivită întu necă si tulbură cugetarea si scoate din suflet rugăciu nea curată si căinta. Pe de altă parte, aduce oboseală în inimă si prin aceasta, înăsprire si învîrtosare. Iar prin acestea caută dracii să ducă la deznădejde pe cei du hovnicesti.

64. Ti se poate întîmpla uneori, monahule, să afli rîvnă si dor mare de desăvîrsire în sufletul tău, încît să doresti să împlinesti toată porunca lui Dumnezeu si să nu cazi nici măcar în păcatul unui cuvînt desert (Matei XII, 37), ca să nu rămîi în urma niciunuia din sfintii de odinioară în faptă, în cunostintă si vedere. Dar te vezi totodată împiedicat de cel ce seamănă neghina descurajării si nu te lasă să ajungi la o asemenea înăltime a sfinteniei, prin aceea eă-ti strecoară astfel de gînduri si-ti zice : "îti este cu neputintă să te mîntuiesti în mijlocul lumii si să păzesti fără stirbire toate poruncile lui Dumnezeu". Atunci asează-te singur într-un colt, strîn-ge-te în tine însuti si adună-ti gîndul tău si dă un sfat bun sufletului tău si zi-i : "De ce esti întristat suflete al meu si de ce mă tulburi ? Nădăjduieste în Dumnezeu, că mă voi mărturisi Lui. Căci mîntuirea persoanei mele nu sînt faptele mele, ci Dumnezeul meu. "Căci cine se va îndrepta din faptele legii (Gal. II, 16) ? Nu se va îndrepta înaintea Ta nici un vietuitor" (Ps. CXLI, 2). Ci nădăjduiesc să mă mîntuiesc în dar, din credinta Dumnezeului meu, prin mila Sa negrăită. Mergi înapoia mea satano ! Domnului Dumnezeului meu mă închin (Matei IV, 10) si Lui îi slujesc din tineretile mele, Celui ce poate să mă mîntuiască numai cu mila Sa. Depărtează-te deci de la mine ! Dumnezeu, Cel ce m-a făcut pe mine după chipul si asemănarea Sa, te va zdrobi pe tine".

65. Dumnezeu nu cere de la noi oamenii altceva, decît numai să nu păcătuim. Iar acesta nu este lucrul legii, ci paza neslăbită a chipului si a cinstei noastre de sus. Stînd în acestea potrivit cu firea, si purtînd haina strălucită a Duhului, rămînem în Dumnezeu si Dumnezeu în noi, fiind dumnezei si fii ai lui Dumnezeu prin înfiere, însemnati cu lumina cunostintei de Dumnezeu46. 66. Trîndăvia si greutatea trupului, născute în suflet din lene si negrijă, ne depărtează de la canonul obisnuit si aduc în cugetare întuneric si descurajare47. Prin aceas ta se ivesc în inimă gînduri de frică si de hulire, încît cel ispitit de dracul trîndăviei nu mai poate nici măcar să mai intre în locul obisnuit al rugăciunii *8, ci îi este lene si pregetă si gîndeste lucruri nebunesti împotriva Făcă torului a toate49. Cunoscînd deci pricina si izvorul de unde ti-au venit acestea, intră cu sîrguintă în locul obis nuit al rugăciunii tale si căzînd la iubitorul de oameni Dumnezeu, roagă-te din inimă cu suspine, întru durere si lacrimi, cerînd izbăvirea de povara trîndăviei si a gîn- durilor rele ; si ti se va da degrabă tie, celui ce bati si stăruiesti cu osteneală, izbăvirea de acestea.

67. Cel ce a dobîndit inima curată, a biruit frica5e. Iar cel ce se curăteste încă, aci o biruie, aci e biruit de ea. Dar cel ce nu luptă nicidecum, sau nu simte deloc că e prieten al patimilor si al dracilor si deci mai adaugă la boala slavei desarte si boala închipuirii de sine, soco tind că este ceva fără să fie nimic, sau e robul si prada fricii, tremurînd ca un prunc cu cugetul si avînd frică acolo unde nu este frică pentru cei ce se tem de Domnul51.

68. Cel ce se teme de Domnul nu are frică de asal tul dracilor, nici de neputincioasele lor atacuri, dar nici de amenintările oamenilor răi. Fiind în întregime ca o flacără sau ca un foc arzător, ce străbate zi si noapte de jur-împrejur locurile ascunse si întunecoase, pune dracii pe fugă. Căci fug mai degrabă aceia de el decît el de aceia, ca să nu fie arsi de flacăra învăpăiată a focului dumnezeiesc ce tîsneste din el52.

69. Cel ce umblă în frica de Dumnezeu, chiar dacă petrece în mijlocul oamenilor răi, nu se teme. El are în lăuntrul său frica de Dumnezeu si poartă arma nebiruită a credintei, cu care poate să le împlinească pe toate, chiar si pe cele ce par grele si cu neputintă celor multi. El petrece ca un urias în mijlocul piticilor, sau ca un leu mugind în mijlocul dinilor si al vulpilor, încrezîndu-se în Domnul. Cu tăria cugetului său îi loveste pe ei si în- spăimîntă inimile lor, învîrtind cuvîntul întelepciunii, ca pe un toiag de fier5S.

70. Să nu te miri dacă, stăpînit de frică, tremuri te- mîndu-te de toate. Căci esti încă nedesăvîrsit si lipsit de tărie si te temi ca un prunc de mormoloci. Căci frica este o boală copilărească si vrednică de rîs a sufletului iubi tor de slava desartă. Fată de acest drac să nu cauti să te folosesti de cuvinte si de contraziceri. Căci cuvintele nu folosesc nimic sufletului care tremură si se clatină. Lăsîndu-le pe acestea, smereste cu toată puterea gîndi-rea ta si vei vedea cum dispare frica54.

71. Odată, cuprins fiind cineva de trîndăvie, avea mintea slăbită si întunecată si sufletul molesit, încît putin mai trebuia ca să fie lipsit de întristarea inimii si să stingă în el flacăra duhului si să se umple toată casa tru pului său de fum55. Ba mai mult, se ivi în el o amorteală a tuturor mădularelor, care-1 ducea, din cauza moleselii, la un somn fără măsură, încît era silit să lipsească si de la slujbele obisnuite. El încercă să se împotrivească aces tora prin înfrînare si veghere. Dar biruind somnul, inima lui se înăspri din mîndrie si lipsindu-i de aici înainte în tristarea, se strecură în el frica. Cînd o simti pe aceasta în sine, iesi din chilia sa la vreme nepotrivită si plecînd la un loc retras si întunecat, stătu acolo si ridică mîinile si se însemnă cu semnul crucii, iar ochiul sufletului si-1 înăltă spre Dumnezeu. Umilindu-si astfel putin gîndirea, îndată dracul fricii se depărta putin de la el. Dar dracul cumplit al slavei desarte, mai puternic decît el, îi fură gîndul, vrînd să-1 atragă si să-1 predea iarăsi dracului fricii. întelegînd el aceasta, se miră si rugă fierbinte pe Dumnezeu să izbăvească sufletul lui din asemenea curse ale diavolului.

72. Mare si anevoie de înteles socotesc că este pen tru toti această împreună-lucrare, răutate si uneltire a dracilor. Căci am cunoscut pe dracul fricii însotindu-se si lucrînd împreună cu dracul trîndăviei si pe acesta din urmă ajutîndu-1 pe cel dintîi si întărind lucrarea lui ; de asemenea, pe cel dintîi sădind în suflet frica împreunată cu învîrtosarea, iar pe al doilea întărind întunecarea, moleseala, învîrtosarea si deznădejdea sufletului si a mintii. Trîndăvia le este nevoitorilor o încercare menită să le pricinuiască smerenie.

73. Dracul trândăviei obisnuieste să războiască, de cele mai multe ori, mai ales pe cei ce au înaintat în ru găciune, sau pe cei ce se sîrguiesc cu ea. Căci nici un altul dintre ceilalti draci nu are putere împotriva aces tora. Acesta îsi are puterea fie dintr-o îngăduintă de sus cu bun rost, fie, cum socotesc mai degrabă, îsi ia pute rea împotriva noastră din niscai stări necuvenite ale tru pului 56. Iar ceea ce vreau să spun este aceasta : mîncînd mult si încărcîndu-mi stomacul si adormind astfel prea sătul, această patimă a pus stăpînire pe mine si am fost biruit ; apoi înfrînîndu-mă iarăsi peste măsură, mi-am făcut mintea întunecată si anevoie de miscat si iarăsi am căzut în aceeasi patimă57. Cîteoda-tă se întîmplă însă aceasta celor ce se nevoiesc si din amestecarea aerului, despre care nu stiu să spun ceva sigur, sau din grosimea vîntului de miazăzi.

74. Trîndăvia este moartea sufletului si a mintii58. Dacă Dumnezeu i-ar îngădui să lucreze împotriva noas tră după puterea ei, nici unul dintre nevoitori nu s-ar mîntui vreodată. Datoria noastră este să i ne împotrivim cu toată puterea ce ne este dată, dar stă în puterea lui Dumnezeu sa ne trezească în chip tainic si să ne arate în chip vădit biruitori ai ei. Căci e cu neputintă ca, mu rind cineva, să învie fără ajutorul Celui ce s-a înviat pe Sine din morti.

75. Cînd mintea e furată de mîndrie si se înfundă în ea însăsi si-si închipuie că este ceva p;rin sine însăsi fiindcă se nevoieste, harul care o luminează în chip ne- văzut se depărtează de la ea si, lăsînd-o îndată goală, ea îsi dă seama repede de neputinta ei. Căci patimile năvălesc asupra ei ca niste cîini turbati si caută să o sfîsie. Atunci nestiind ce să facă si neavînd unde să alerge ca să se izbăvească, aleargă, prin smerenie, la Domnul care poate să o mîntuiască59.

76. Cel ce a iesit deplin din lume se socoteste pe sine ca fiind într-un pustiu neumblat (Ps. LXI, 1) si plin de fiare. De aceea, cuprins de o frică negrăită si de un cutremur de nedescris, strigă către Dumnezeu, ca Iona din chit si din marea vietii ; ca Daniil din groapa leilor si a patimilor furioase ; ca cei trei tineri din cuptorul focului lăuntric al poftei arzătoare ; ca Mânase din sta tuia de aramă a trupului acesta pămîntesc si muritor. Iar Domnul auzindu-1 îl izbăveste pe el din prăpastia ne- stiintei si a dragostei de lume, ca pe proorocul din chit, pentru ca să nu le mai dorească pe acestea ; îl izbăveste din groapa gîndurilor rele ale poftei, care răpesc si rod sufletele oamenilor, ca pe Daniil ; din atacurile pătimase ale focului care-i arde si îi slăbeste sufletul si-1 împinge cu sila spre fapte necuvenite, răcorindu-i sufletul cu rouă Sfîntului Duh, ca pe israelitii aceia ; si de trupul acesta pămîntesc si greu si preapătimas, păstrîndu-1 ne înjosit si nedoborît si făcîndu-1 fiu al luminii si al zilei (1 Tes. V, 5) si învrednicindu-1 să guste învierea încă de aici60.

77. Sufletul care stăruie în alipirea la starea înjo sită a trupului si iubeste plăcerile lui si tine la slava de la oameni, sau chiar dacă nu le caută pe acestea, e simtitor la adierea poftei, rămîne cu totul nemiscat si greoi spre orice virtute si poruncă a lui Dumnezeu, ca unul ce e îngreuiat si înlăntuit cu putere de relele amintite. Dar cînd, trezit de ostenelile nevointelor si de lacrimile pocăintei, scutură de la sine greutatea trupului si topeste în siroaiele lacrimilor cugetul trupesc si s-a ridicat mai presus de micimea celor văzute, se împărtăseste de lumina curată si se eliberează de patimile care îl tiranizează. Atunci strigă si el îndată ca proorocul, către Dumnezeu: "Rupt-ai sacul meu si m-ai încins cu veselie, ca să cunosc slava Ta si să nu mă mîhnesc" (Ps. XXIX, 12-13).

78. Sfînta Scriptură ne dă să întelegem că sînt trei locuri în care obisnuieste mintea să petreacă 61. Iar eu socotesc, mai degrabă, că sînt două. Prin aceasta nu învăt ceva contrar Scripturii - să nu fie - ci pentru că nu număr între început si sfîrsit, mijlocul. De pildă, cel ce se mută dintr-un oras în altul si dintr-o tară în alta, nu va numi, pe drumul străbătut, celelalte orase si tări, chiar dacă ar vedea în cursul drumului multe si minunate lucruri. Poporul care se mută din Egipt în pămîn-tul făgăduintei, si se asază în acesta, îsi aminteste toate cele de pe drumul dintre ele si le descrie pe acestea tuturor, dar nu spune că s-a mutat de la prima cetate la a doua si de la a doua la a treia cetate sau tară, ci că s-a mutat de la robie la libertate, de la întuneric la lumină si din prinsoare a revenit în tara proprie. Tot asa mintea noastră, a oamenilor, obisnuieste să se mute de la împăti-mire la nepătimire, de la robia patimilor la libertatea duhului si de la închipuirea contrară firii, pe care legea o numeste prinsoare, la înăltarea mai presus de fire62, de la marea agitată a vietii la starea senină cea din afara lumii, de la amărăciunea grijilor si supărărilor vietii la dulceata negrăită si la lipsa de grijă în privinta oricărui lucru pămîntesc ; de la pofta, de la frămîntarea si de la tulburarea cu privire la multe, la alipirea deplină si la dragostea fată de Cel Unul.

79. Mutarea mintii de la cele văzute la cele nevă zute si de la cele ce cad sub simturi la cele mai presus de simturi pricinuieste uitarea tuturor celor lăsate în urmă. Pe aceasta ei o numesc cu dreptate locul linistii, învrednicindu-se mintea să se înalte la el, nu va mai coborî iarăsi de acolo, ca Moise după cele 40 de zile si nopti petrecute pe munte, ci încredintîndu-se că e bine acolo nu se va mai întoarce nicidecum spre cele de jos M. Ajuns încă de aici casa Treimii si el însusi în Treime, ca unul ce este în ea, se va sălăslui în împărătia cerurilor. Căci iubirea îl va tine si nu-1 va lăsa să cadă64.

80. Nu numai cel ce se linisteste singur (sihastrul) M, sau cel ce se află sub ascultare (în obste), ci si egumenul si întîistătătorul celor multi si chiar cel ce slujeste, tre buie să fie numaidecît fără griji, sau liberi de toate lucru rile vietii. Căci dacă ne predăm grijilor, călcăm porunca lui Dumnezeu care zice : -"Nu vă îngrijiti de sufletul vostru, ce veti mînca sau ce veti bea si cu ce vă veti îmbrăca. Căci toate acestea le caută paginii" (Matei VI, 25) ; si iarăsi : -"Vedeti să nu se îngreuneze inimile voastre de multă mîncare si de betie si de grijile vietii" (Luca XXI, 34).

81. Cel ce are gîndirea îngrijorată de lucrurile vie tii nu este liber. Căci e stăpînit si robit de grija acestora, fie că se îngrijeste de acestea pentru sine, fie pentru altii. Iar cel liber de acestea nu se îngrijeste în chip lumesc nici pentru sine si nu se va îngriji nici pentru altii, fie că e episcop, fie că e egumen, fie diacon. Cu toate aces tea, nu va sta niciodată fără lucru si nu va dispretui nici pe cei mai umiliti si mai mici, ci făcînd toate în chip bineplăcut lui Dumnezeu, va rămîne în toate neîngrijo rat, toată viata66.

82. Există o grijă nefăptuitoare si o făptuire fără grijă, ca si dimpotrivă : o negri]ă făptuitoare si o lene plină de griji67. Acestea le-a arătat si Domnul. Căci spunînd : -"Tatăl Meu pînă acum lucrează, si Eu lucrez" (Ioan V, 17), si iarăsi : "Lucrati nu pentru mîncarea pieritoare, ci pentru cea care rămîne spre viata vesnică" (Ioan VI, 27), n-a desfiintat activitatea, ci ne-a recoman dat activitatea fără grijă 6\ Apoi spunînd iarăsi : "Cine, îngrijindu-se, poate să adauge măcar un cot la statura sa ?" (Matei VI, 27), a desfiintat grija nefăptuitoare. Iar despre grija întrupată în fapte, zice : "Iar despre îmbrăcăminte si mîncare, ce vă îngrijiti ? Nu vedeti crinii cîmpului si păsările cerului, pe cei dintîi cum cresc si pe cele din urmă cum sînt hrănite ?" (Matei VI, 28). Astfel, aprobînd pe una si dezaprobînd pe cealaltă, Domnul ne învată cum să lucrăm cu grijă neîngrijorîndu-ne si cum, liberi de griji, să ocolim o activitate necuvenită69.

83. Nu dărîma casa ta, voind să o zidesti pe a veci nului. Să stii că lucrul acesta e obositor si greu. Ia sea ma ca nu cumva hotărîndu-te la aceasta, să o dărîmi si pe a ta si să nu poti să o zidesti nici pe a aceluia70.

84. Dacă n-ai dobîndit o desăvîrsită nepătimire fată de lucruri si de bunurile vietii, să nu primesti s.ă te ocupi cu chivernisirea lucrurilor, ca să nu te prinzi în ele si, în loc să iei plata slujirii, să suferi osînda pentru hotie si fur de cele sfinte. Iar de esti silit la acestea, de întîistătătorul, să fii ca cel ce umblă cu focul care arde si să opresti momeala gîndului prin mărturisire si pocă intă, ca să te păstrezi neatins prin rugăciunea întîistătă- torului71.

85. Cel ce n-a ajuns nepătimitor, nu stie ce este ne- pătimirea, ba nici nu poate crede câ este cineva astfel pe pămînt. Căci cel ce nu s-a lepădat mai întîi de sine (Ma tei XVI, 24) si nu si-a golit cu bucurie sîngele său pentru această viată cu adevărat fericită, cum va bănui că a făcut cineva acestea ca să dobîndească nepătimirea ? La fel si cel ce-si închipuie că are Duhul Sfînt neavînd nimic, auzind de lucrările Duhului sălăsluite în cei ce au de fapt pe Duhul Sfînt, nu va crede că există cineva în generatia de azi lucrat si miscat de Duhul dumnezeiesc sau ajuns la vederea Lui în chip constient si simtit, asemenea apostolilor lui Hristos si sfintilor de altădată. Căci fiecare judecă din starea ce o are el, si pe cele ale aproapelui, fie că e vorba de virtute, fie de păcate.

86. Altceva este nepătimirea sufletului si altceva nepătimirea trupului ; cea dintîi sfinteste si trupul prin strălucirea ei si prin revărsarea de lumină a Duhului ; iar cea de a doua singură nu poate să folosească prin sine întru nimic pe cel ce o are72.

87. Altceva este nemiscarea mădularelor sufletesti si trupesti si altceva dobîndirea virtutilor. Cea dintîi apartine firii, cea de a doua pune rînduială în miscările naturale73.

88. A nu pofti ceva din plăcerile si dulceturile lumii nu este egal cu a dori bunătătile vesnice si ceresti. Alt ceva este aceasta si altceva e aceea. Cele dintîi le dispre tuiesc multi. De cele de al doilea, putini oameni s-au în- grijit74.

89. A ocoli si a nu căuta slava de la oameni nu este tot una cu a dori slava de la Dumnezeu. Căci e multă deosebire între aceste două lucruri. Cea dintîi au res pins-o multi si dintre cei stăpîniti de patimi ; pe cea de a doua, putini s-au învrednicit să o primească si cu mul tă osteneală75.

90. Nu e tot una a te multumi cu o haină modestă si a nu dori un vesmînt strălucitor, cu a te îmbrăca în lumina lui Dumnezeu. Acesta este un lucru si acela altul. Atrasi de mii de pofte, unii dispretuiesc cu usu rintă poftirea unui vesmînt ; dar în lumina lui Dumne zeu se îmbracă acei care o caută neobositi prin toate nevointele si se fac fiii luminii si ai zilei în împlinirea poruncilor 76.

91. Altceva este vorbirea smerită si altceva cugeta rea smerită ; altceva este smerenia si altceva este floa rea smereniei ; altceva este rodul acesteia si altceva dulceata frumusetii lui, si altceva decît acestea, urmă rile ce decurg din el. Dintre acestea, unele atîrnă de noi, altele nu atîrnă de noi. Cele ce atîrnă de noi sînt : să cugetăm toate, să tinem seama de toate, să spunem si să facem toate cîte ne duc la smerenie ; dar sfînta sme renie si celelalte însusiri ale ei, harismele si lucrările ei, sînt darul lui Dumnezeu si nu atîrnă de noi. Dar de ele nu se va învrednici nimeni, dacă nu a semănat toate semintele care atîrnă de el77.

92. Altceva este a nu ne revolta fată de necinstiri, de batjocuri, de încercări si necazuri, si altceva a ne ară ta multumiti de ele si a ne ruga pentru cei ce ne fac acestea. Altceva este a iubi din suflet pe acestia si alt ceva a întipări, pe lîngă aceasta, în mintea noastră fata fiecăruia din ei si a-i îmbrătisa fără patimă ca pe niste prieteni adevărati, cu lacrimi de iubire sinceră, fără să se afle în acea clipă nici o urmă a vreunei supărări în noi. Iar lucrul mai mare decît cele spuse este ca în timpul însusi al ispitelor să aibă cineva, în chip neschim bat, aceeasi bună simtire egală pentru cei ce-1 batjoco resc în fată, îl calomniază, îl judecă, îl osîndesc, îl înjură si-1 scuipă în fată, si pentru cei ce iau în afară înfătisarea prieteniei, dar pe ascuns fac aceleasi lucruri fără să se poată însă ascunde de fapt. Dar neasemănat mai mare lucru decît toate acestea, socotesc că este ca cineva să uite cu desăvîrsire cele ce le-a suferit si să nu-si aducă aminte de ceva din ceea ce i s-a întîmplat, fie că lipsesc, fie că sînt de fată cei ce l-au supărat, ci să-i primească si pe acestia la fel ca pe prieteni, în convorbiri si la ma să, fără nici o gîndire la cele întîmplate78.

93. Nu e acelasi lucru a-ti aduce aminte de Dum nezeu si a-L iubi pe Dumnezeu. Nici a te teme de Dum nezeu si a păzi poruncile Lui79. Altceva sînt acestea si altceva acelea. Dar amîndouă sînt proprii celor desăvîr- siti si nepătimitori.

94. Altceva este nepăcătuirea si altceva lucrarea po runcilor80. Cea din urmă este proprie celor ce se nevo- iesc si vietuiesc după Evanghelie, iar cea dintîi este pro prie celor ce au dobîndit prima nepătimire.

95. Linistea nu e, desigur, una cu nelucrarea81. Nici tăcerea nu e una cu linistea82. Altceva e fiecare din aces tea. Nelucrarea este proprie celor ce nu voiesc să cu noască împărtăsirea de bunătătile lui Dumnezeu, nici să împlinească ceva din cele bune. Lucrarea poruncilor este proprie celor ce se ocupă neîncetat cu cunostinta lui Dumnezeu si stăruiesc în întelegerea cuvîntului întelep ciunii lui Dumnezeu si cercetează adîncurile Duhului si sînt introdusi în tainele minunate ale lui Dumnezeu. Iar linistea este proprie celor ce săvîrsesc lucrarea mintii cu luarea aminte a unei cugetări pline de atentie la gînduri.

96. Nu este acelasi lucru retragerea (din lume), ca mutarea dintr-un loc în alt loc si adevărata înstrăinare83; ci altceva si altceva. Cea dintîi este a celor ce luptă si a celor ce, din cauza lenii, sînt purtati de o cugetare nesta tornică, sau din cauza unui prisos de căldură doresc lupte si mai mari. Iar a doua este a celor ce s-au răstig nit lumii (1 Cor. II, 10) si lucrurilor lumii si doresc să fie pururea numai cu Dumnezeu si cu îngerii si nu se întorc deloc spre cele omenesti.

97. Altceva este a te împotrivi vrăjmasilor si a lupta împotriva lor si altceva a-i birui si a-i supune si a-i omorî cu desăvîrsire. Primul lucru e propriu luptători lor si vitejilor în cele ale nevointei ; al doilea e propriu celor nepătimitori si desăvîrsiti 8\

98. Toate acestea sînt fapte ale sfintilor ce umblă în lumina nepătimirii. Dar cei ce înteleg că sînt în afara lor, să nu se lase amăgiti, nici să-si amăgească sufletele lor, ci să stie că ei umblă zadarnic, ca într-un întuneric85.

99. Multi s-au supus acestor nevointe, unul pentru un motiv, altul pentru alt motiv. Dar foarte putini sînt cei ce au săvîrsit osteneala lor cu frică si cu dragoste fi rească de Dumnezeu. Singuri acestia, ajutati de har, iz butesc în scurtă vreme în lucrarea virtutii si se întind spre cele spuse. Ceilalti sînt lăsati, cum s-a spus, "să rătăcească în loc neumblat si nu pe cale* (Ps. CVI, 40)86, potrivit cuvîntului: "Si i-am trimis pe ei după uneltirile inimilor lor, merge-vor întru mestesugirile lor" (Ps. LXXX, II)87.

100. Cel ce a dobîndit experienta acestora prin sîr- guinta cea mai bună va cunoaste puterea (întelesul) ce lor spuse. Iar cel ce e altfel, va cunoaste întelesul din afară al celor spuse, dar despre întelesul lor duhovnicesc, care se cunoaste cu întelegerea, nu va avea decît idei teoretice, sau mai bine zis va plăsmui în cugetarea lui chipuri mincinoase, fiind foarte departe de ele, ca un om ce se amăgeste.

101. Cînd te-ai ridicat, prin multe osteneli si sudori deasupra micimii trupului si te-ai dezbrăcat de trebuin tele lui, îl vei purta usor si duhovniceste, ca pe unul ce nu va simti nici foame nici sete. Atunci vei privi mai bine, ca prin oglindă (1 Cor. XIII, 12)88, pe Cel mai pre sus de minte si cu ochii tăi spălati de lacrimi vei vedea pe Cel pe Care nimeni nu L-a văzut vreodată (Ioan I, 18)89. Si avînd sufletul rănit de iubirea Lui, vei înfiripa un cîntec amestecat cu lacrimi90. Atunci să-ti aduci aminte de mine si să te rogi pentru smerenia mea, ca unul ce esti unit cu Dumnezeu si ai o îndrăznire neînfruntată fată de El.

 

 

Ale aceluiasi, 25 de alte capete ale cunostintei si ale cuvîntării de Dumnezeu (gnostice si teologice)

1. Nici celui ce teologhiseste nu i se potriveste pocă inta, nici celui ce se pocăieste, teologia. Căci pe cît sînt de departe răsăriturile de apusuri (Ps. Cil, 12), pe atîta e mai înaltă teologia decît pocăinta91. Căci precum se vaită un om aflat în boală si neputinte, sau precum strigă un cersetor îmbrăcat în zdrente, asa face cel ce se află în pocăintă si săvîrseste cu adevărat faptele pocăintei. Iar cel ce teologhiseste este asemenea celui ce petrece în curtile împărătesti îmbrăcat în strălucirea vestmîntului împărătesc si vorbeste neîncetat cu împăratul ca un in tim al lui si aude de la el în fiecare moment poruncile si voile lui92.

2. Sporirea în cunostinta de Dumnezeu se face pri lej si pricină a necunoasterii tuturor celorlalte, ba chiar si a lui Dumnezeu. Si mărimea luminii Lui e o nevedere desăvîrsită ; iar simtirea supradesăvîrsită a luminii Lui mai presus de simtire, e o nesimtire a tuturor celor ce sînt în afara ei93. Căci simtirea care nu cunoaste, nu află si nu întelege deloc ce sînt, de unde, unde, care si cum sînt cele în care se află, neavînd putere să stie acestea, cum va fi simtire ? Cum nu vor fi acestea mai degrabă mai presus de simtire ? Iar mintea care-si simte neputinta ei, cum nu va fi nesimtitoare fată de cele mai presus de simtire ? -"Căci cele ce ochiul nu le-a văzut si urechea nu le-a auzit si la inima omului nu s-au suit" (1 Cor. II, 9)94, cum vor fi supuse simtirii ?

3. Domnul care ne dăruieste nouă cele mai presus de simtire ne dă si o altă simtire mai presus de simtire prin Duhul Său, ca să simtim în chip mai presus de fire darurile si harismele Lui mai presus de simtire, prin toa te simturile, în chip clar si curat95.

4. Tot cel ce e nesimtitor fată de Unul, e nesimtitor fată de toate, precum cel ce are simtire fată de Unul le simte pe toate si este în afară de simtirea tuturor. El le simte pe toate si nu e stăpînit de simtirea lor96.

5. Cel surd fată de cuvîntul lui Dumnezeu e surd fată de orice glas, precum cel ce aude cuvîntul lui Dum nezeu le aude pe toate97. Acesta este surd, pe de altă parte, fată de orice glas. El le aude pe toate si nu aude pe nici una, decît pe acelea care îsi spun cuvintele în Cu- vîntul98, si nici pe acestea, ci numai Cuvîntul care grăieste fără glas, în glasuri".

6. Cel ce aude, vede si simte astfel, cunoaste pute rea (întelesul) celor spuse. Iar cel ce nu o cunoaste, este vădit că nu-si are simturile sufletului clare si sănătoase. Si fiind asa, încă n-a cunoscut că a fost zidit ca văză tor al zidirii văzute si pentru a fi introdus în cea cunos cută cu mintea 10°, ci, "fiind asezat într-o astfel de cinste, s-a alăturat si s-a asemănat cu animalele fără minte si purtătoare de povară" (Ps. XLVIII, 13). Si asemănat cu ele, rămîne astfel, neîntors, nerechemat, sau neridicat la prima cinste, după darul iconomiei Domnului nostru Iisus Hristos (Efeseni III, 2-7), Fiul lui Dumnezeu iei.

7. Fiind jos, nu cerceta cele de sus ; iar înainte de a ajunge sus, nu te ocupa prea mult cu cele de jos, ca nu cumva lunecînd să cazi din amîndouă, mai bine-zis să te pierzi cu cele de jos.

8. Cel ce a fost ridicat de împărat din cea mai de jos sărăcie la bogătie si a fost îmbrăcat cu o mare cinste si împodobit cu o haină strălucitoare si i s-a poruncit să stea în fata lui, priveste pe împăratul cu mare dor si îl iubeste ca pe binefăcătorul lui, iar haina cu care a fost îmbrăcat o cinsteste cum se cuvine, si demnitatea si-o cunoaste. Iar de bogătia dată lui îsi dă seama. Asa si monahul care s-a retras cu adevărat din lume si de la lucrurile din ea si a venit la Hristos, chemat printr-o bună simtire, si a fost ridicat la înăltimea vederii duhovnicesti prin lucrarea poruncilor, cunoaste fără rătăcire pe Dumnezeu si întelege limpede schimbarea săvîrsită cu el. Căci vede pururea harul Duhului care luminează de jur-împrejur, care poate fi numit haină si purpură împărătească, sau mai bine-zis e Hristos însusi, dacă cei ce cred în El s-au îmbrăcat în El (Rom. XIII, 14)102.

9. Cel ce s-a îmbogătit cu bogătia cerească, adică cu prezenta si sălăsluirea Celui ce a zis : -"Eu si Tatăl vom veni si locas ne vom face întru el" (Ioan XIV, 23), stie în cunostinta sufletului de ce mare har s-a împărtăsit si ce mare comoară poartă în inima lui. Căci vorbind cu Dumnezeu ca si cu un prieten, stă cu îndrăznire în fata "Celui ce locuieste în lumina cea neapropiată" (1 Tim. VI, 16)103.

10. Fericit este cel ce crede acestora ! De trei ori fericit este însă cel ce se străduieste să dobîndească cu nostinta celor spuse prin făptuire si prin sfintite nevo- inte ! Dar este un înger, ca să nu spun mai mult, cel ce se ridică prin contemplare si cunostintă la înăltimea acestei stări si aproape de Dumnezeu, ajuns ca un fiu al lui Dumnezeu.

11. Cel ce stă la tărmurile mării vede noianul nesfîrsit de apă, dar marginea lui nu o poate vedea, ci numai o parte oarecare. La fel cel ce s-a învrednicit să privească oceanul nesfîrsit al slavei lui Dumnezeu si să-1 vadă în ehip întelegător, îl vede nu atîta cît este, ci cît e cu putintă ochilor întelegători ai sufletului său 10\

12. Cel ce stă lîngă mare, nu o priveste numai pe aceasta, ci si intră atîta cît voieste în apele ei. Asa si cei ce voiesc, dintre cei duhovnicesti, pot să se împărtă sească si să contemple, prin cunostintă, lumina dumne zeiască, pe măsura dorintei de care sînt purtati105.

13. Cel ce stă la tărmurile mării, atît timp cît se află în afara apelor, le vede pe toate si priveste peste noianul apelor, dar cînd începe să intre în apă si să se scufunde în ea, pe măsură ce se afundă, părăseste vederea celor din afară. Asa si cei ce au ajuns la împărtăsirea de lumi na dumnezeiască : pe măsură ce înaintează în cunos tinta dumnezeiască, se scufundă tot mai mult în nesti intă 106.

14. Cel ce a coborît în apa mării pînă la genunchi, sau pînă la brîu, vede toate cele din afara apei în chip clar ; dar cînd se coboară în adînc si a ajuns întreg sub apă, nu mai poate vedea ceva din cele de afară, decît numai atîta că e întreg în adîncul mării107. Asa li se în- tîmplă si celor ce cresc prin sporire duhovnicească si urcă în desăvîrsirea cunostintei si a contemplatiei.

15. Cînd cei ce înaintează spre desăvîrsirea duhov nicească sînt luminati în parte, adică primesc o lumină numai în minte, atunci ei oglindesc slava Domnului în chip întelegător si sînt introdusi în cunostinta întelegerii si în taina descoperirii, fiind ridicati de la contemplarea celor ce sînt la Cel ce e mai presus de cele ce sînt (de făpturi).

16. Cei ce se apropie de desăvîrsire si nu o văd încă decît în parte sînt înspăimîntati întelegînd nesfîrsirea si necuprinderea celor ce le văd. Căci, pe măsură ce pătrund în lumina cunostintei, primesc cunostinta nestiintei lor. Dar cînd realitatea spirituală le apare încă în chip ne clar si li se arată ca într-o oglindă si e luminată numai în parte, ea va binevoi să se facă văzută si mai mult si să se unească prin împărtăsire cu subiectul iluminat, luîndu-1 întreg în sine, cînd acest subiect va fi scufun dat întreg în adîncul Duhului ca în sînul unui abis de ne- sfîrsite ape luminoase ; atunci el urcă în chip negrăit la desăvîrsita nestiintă, ca unul ce a ajuns mai presus de toată cunostinta 108.

17. Cînd mintea e simplă, sau goală de orice înteles si intră întreagă în lumina dumnezeiască, simplă 109, fiind acoperită de ea, nu mai are să afle altceva în afară de lumina în care este, ca să fie miscată spre întelegerea acelui altceva, ci rămîne în abisul luminii dumnezeiesti, nemaiîngăduindu-i-se să privească nicidecum în afară n0. Aceasta este ceea ce s-a spus : -"Dumnezeu este lumină" (1 Ioan I, 5) si lumina supremă si odihna de orice vedere pentru cei ce au ajuns în ea.

18. Mintea pururea în miscare devine nemiscată si cu totul fără gînduri cînd e acoperită întreagă de întu nericul dumnezeiesc si de lumina dumnezeiască ul. Dar e în stare de contemplatie si de simtire si de gustare a bunătătilor în care se află "2. Căci adîncul Sfîntului Duh nu e ca adîncul apelor mării, ci e adîncul apei vii a vietii vesnice (Ioan IV, 10) m. Toate cele în care mintea ajunge, după ce străbate cele văzute si cugetate, sînt de neînteles, de netîlcuit si de necuprins. Ea se miscă si se întoarce numai în ele în chip nemiscat "*, vietuind în viata mai presus de viată, fiind lumină în lumină si nu lumină de sine. Căci nu se priveste atunci pe sine, ci pe Cel mai presus de sine si slava de acolo făcînd-o străină de cunoasterea sa, se are pe sine însăsi întreagă ne stiută "5.

19. Cel ce a ajuns la măsurile desăvîrsirii, este mort fără a fi mort, vietuind în Dumnezeu în Care se află si nevietuind luisi (Rom. XIV, 7). E orb ca cel ce nu vede din fire. El a ajuns însă mai presus de orice vedere naturală, ca unul ce a primit ochi noi si nease mănat mai buni si mai presus de cei ai firii. El e nelu crător si nemiscat, ca unul ce a împlinit toată lucrarea sa. E fără gînduri, ca unul ce s-a ridicat la unirea mai presus de întelegere si se odihneste acolo unde nu mai e vreo lucrare a mintii, sau vreo miscare de aducere aminte, spre vreun gînd sau spre vreun înteles. Căci neputînd întelege sau cunoaste cele neîntelese si cu neputintă de cuprins, se odihneste, asa zicînd, în ele. Iar odihna aceea e nemiscarea ne-simtirii fericite, care e totodată desfătarea în simtirea neîndoielnică si fără străduintă a bunătătilor negrăite 116.

20. Cel ce nu s-a învrednicit să ajungă la o astfel de măsură a desăvîrsirii si în posesiunea unor astfel de bunuri să se învinovătească numai pe sine si să nu spună, pentru a se dezvinovăti, că lucrul acesta este cu neputintă, sau că desăvîrsirea se dobîndeste, dar în chip nestiut. Ci să cunoască, încredintat de dumnezeiestile Scripturi, că lucrul e cu putintă si adevărat, înfăptuin- du-se prin lucrare si împlinindu-se în chip constient. Căci fiecare se lipseste pe sine de aceste bunătăti pe măsura neîmplinirii si nelucrării poruncilor 117.

21. Multi citesc Sfintele Scripturi, iar unii, citin- du-le, le si aud 118. Dar putini dintre cei ce le citesc pot cunoaste drept puterea si întelesul celor citite. Acestia de clară uneori că cele spuse de Sfintele Scripturi sînt cu neputintă, alteori le socotesc cu totul de necrezut, sau le iau ca alegorii în sens rău. Pe cele spuse pentru timpul de fată le socotesc ca avînd să se împlinească în viitor, iar pe cele spuse despre cele viitoare, le iau ca deja în- tîmplate si ca întîmplîndu-se în fiecare zi. Si astfel nu e o judecată dreaptă în ei, nici o pătrundere adevărată a lucrurilor dumnezeiesti si omenesti.

22. Dumnezeu a făcut de la început două lumi : una văzută si alta nevăzută. Dar e un singur împărat al lu crurilor văzute care poartă în el trăsăturile celor două lumi, în latura cea văzută si cugetată "9. Potrivit cu aceste două lumi, strălucesc doi sori, cel văzut cu simturile si cel cugetat. Si ceea ce e soarele acesta în cele văzute si supuse simturilor, aceea este Dumnezeu în cele nevăzute si neîntelese cu mintea. Căci El este si se numeste Soarele dreptătii (Maleahi IV, 2 ; III, 20). Iată deci doi sori, unul cunoscut cu simturile si unul cugetat cu mintea, precum sînt si două lumi, asa cum s-a spus. Si dintre cele două lumi, una, adică lumea supusă simturilor cu toate cele din ea, este luminată de soarele acesta cunoscut cu simturile si văzut, iar cealaltă lume, adică cea cunoscută cu mintea si cele din ea, primeste lumina si strălucirea de la Soarele cugetat al dreptătii. Deci cele supuse simturilor si cele cunoscute cu mintea sînt luminate în chip despărtit : cele dintîi de soarele cunoscut cu simturile, iar cele din urmă de Soarele cunoscut cu mintea. Cele din urmă nu au nici o unire sau cunostintă sau comuniune cu cele supuse simturilor.

23. Singur omul din toate cele văzute si cugetate a fost zidit de Dumnezeu ca o fiintă îndoită, avînd trup alcătuit din patru elemente : din simtire si suflare, prin care participă la aceste elemente si trăieste în ele, si din suflet întelegător si nematerial si necorporal, unit în chip negrăit si neînteles cu acestea si amestecat cu ele în chip neamestecat si neconfundat120. Iar acestea sînt omul cel unul, animal muritor si nemuritor, văzut si nevăzut, sensibil si inteligibil, văzător al zidirii văzute, cunoscător al celei cugetate. Precum cei doi sori îsi împlinesc în chip despărtit lucrările în cele două lumi, asa si în omul cel unul : unul luminează trupul, Celălalt sufletul si fiecare soare comunică lumina sa, prin participare, părtii luminate de el, după puterea de primire a ei, fie în chip mai bogat, fie în chip mai sărac m.

24. Soarele supus simturilor e văzut, dar nu vede. Soarele cunoscut cu mintea e si văzut de cei vrednici, dar si vede pe toti si mai ales pe cei ce-L văd pe El. Cel cunoscut cu simturile nu vorbeste, nici nu dă cuiva pu tere să vorbească. Cel cunoscut cu mintea vorbeste prie tenilor Lui si dăruieste tuturor puterea să vorbească 122. Cel supus simturilor, strălucind în grădina supusă sim turilor, usucă numai umezeala pămîntului cu căldura razelor lui, dar nu si îngrasă plantele si semintele. Cel cunoscut cu mintea, arătîndu-se în suflet, împlineste lu crurile următoare : usucă umezeala patimilor si curătă murdăria produsă de ele si dă grăsime pămîntului sufle tului, din care se hrănesc plantele virtutilor îmbibate de rouă.

25. Soarele supus simturilor răsare si luminează lu mea cunoscută cu simturile si toate cele din ea, pe oa meni, fiarele, animalele si orice altceva, peste care-si întinde în chip egal lumina sa. Apoi apune si lasă în în tuneric locul pe care 1-a luminat. Cel cunoscut cu mintea străluceste pururea si a strălucit, încăpînd întreg în toate în chip neîncăput. Dar e deosebit de cele create de El si e întreg despărtit în chip nedistantat de acestea, fiind întreg în toate si nicăieri ; întreg în creaturile văzute întregi si întreg în afară de ele ; întreg în cele văzute si întreg în cele nevăzute ; e prezent întreg pretutindeni si nu e întreg nicăieri si nicidecum 123.

 

Ale aceluiasi, una sută capete de Dumnezeu cuvîntătoare si făptuitoare (teologice si practice)

1. Hristos este începutul (1 Cor. XV, 13), mijlocul si sfîrsitul124. Căci e în toate : în cele dintîi (Col. I, 18) si în cele mijlocii si în cele din urmă ca în cele dintîi. Pentru că nu este în El vreo deosebire oarecare între acestea, precum nu este nici barbar, nici scit, nici elin, nici iudeu, ci toate si în toate este Hristos (Col. III, 11).

2. Sfînta Treime, străbătînd prin toate de la cele dintîi si pînă la cele din urmă, ca de la capul unui trup pînă la picioare, le strînge pe toate, le lipeste, le uneste si le leagă de sine si, unindu-le astfel, le face tari si de ne desfăcut 125. Ea se face cunoscută în fiecare dintre ele, Una si Aceeasi, Care este Dumnezeu, în Care si cei din urmă sînt cei dintîi si cei dintîi sînt cei din urmă (Matei XX, 16)126.

3. Pe toti credinciosii, noi credinciosii trebuie să-i vedem ca pe unul si în fiecare din ei trebuie să vedem pe Hristos si să avem atîta dragoste fată de el, încît să fim gata să ne punem sufletul propriu pentru el127. Nu trebuie să numim sau să socotim pe vreunul rău, ci pe toti să-i vedem, cum am spus, ca buni. Chiar dacă ai vedea pe vreunul tulburat de patimi, să nu urăsti pe fratele, ci patimile care îl războiesc. Iar dacă îl vezi tira nizat de pofte si de gînduri gresite, să ai si mai multă milă de el, ca nu cumva să fii si tu ispitit (Col. VI, 1), ca unul ce te afli supus schimbărilor materiei nestatornice128.

4. Precum cetele întelegătoare ale puterilor de sus sînt luminate de Dumnezeu după treptele lor, de la cea dintîi la a doua si de la aceasta la alta si asa mai departe, revărsarea luminii dumnezeiesti trecînd la toate, asa si sfintii, fiind luminati de dumnezeiestii îngeri si legati si uniti prin legătura Duhului, se fac de aceeasi cinste cu îngerii si se întrec cu ei129. Căci ei vin din neam în neam (Isaia IX, 27), prin sfintii ce i-au precedat, lipindu-se de aceia prin lucrarea poruncilor lui Dumnezeu, prin care sînt luminati ase menea acelora, primind harul lui Dumnezeu prin par ticipare. Astfel alcătuiesc ca un fel de lant de aur, fie care din ei fiind ca un inel ce se leagă de celălalt prin credintă, prin fapte si prin iubire, încît alcătuiesc în Dumnezeu cel Unul un sir ce nu se poate rupe usor 13°.

5. Dacă cineva e fals prin fătărnicie, sau pătat prin fapte, sau rănit usor prin vreo patimă, sau are vreo mică lipsă din negrijă, nu se numără cu cei întregi, ci se leapădă ca nefolositor si lipsit de tărie. Aceasta, pen tru ca nu cumva în vremea întinderii să facă legătura lantului să se rupă si să introducă o distantă între cei nedistantati si o întristare în amîndouă părtile, cei dina inte suferind pentru cei de după ei, iar acestia, pentru despărtirea de cei dinainte 131.

6. Cel ce nu năzuieste cu iubire si cu dorintă puter nică să se unească prin smerita cugetare cu cel din ur mă dintre sfinti, ci păstrează o mică neîncredere în el, nu se va uni niciodată deloc nici cu el, nici cu sfintii dintîi care au precedat, chiar dacă ar socoti că are toată credinta si toată iubirea fată de Dumnezeu si fată de toti sfintii1S2.

7. Plînsului după Dumnezeu îi premerge smerenia si îi urmează o bucurie si o veselie negrăită. Iar din sme renie după Dumnezeu răsare nădejdea mîntuirii. Căci cu cît se socoteste cineva pe sine din suflet mai păcătos decît toti oamenii, cu atît creste, împreună cu smerenia si nădejdea care înfloreste în inima lui, încredintîndu-1 că prin ea se va mîntui. 8. Cu cît coboară cineva mai mult în adîncul sme reniei si se recunoaste ca nevrednic de mîntuire, cu atîta se întristează mai mult si varsă siroaie de lacrimi. Iar pe măsura acestora, tîsneste în inima lui bucuria, iar împreună cu ea izvorăste si creste nădejdea, care face încredintarea despre mîntuire mai puternică133.

9. Fiecare trebuie să se cerceteze pe sine si să se cunoască, pentru a nu se încrede nici numai în nădejdea singură fără plînsul si smerenia duhovnicească, nici în smerita cugetare si în lacrimi, fără nădejdea si bucuria ce urmează acelora 13\

10. Există o părută smerenie din lene, din negli jentă si dintr-o lipsă de nădejde a constiintei, pe care cei ce o au o socotesc pricinuitoare de mîntuire. Dar nu este, căci nu are plînsul pricinuitor de bucurie, înso tit cu ea.

11. Există un plîns fără smerenie duhovnicească si acesta e socotit de cei ce plîng astfel ca un plîns cură- titor de păcate. Dar închipuindu-si aceasta, se amăgesc în zadar. Căci sînt lipsiti de dulceata Duhului, ivită în chip tainic în cămara întelegătoare a sufletului (Ps. XXXIII, 9). De aceea unii ca acestia se si aprind repede de pofta fată de lume si nu pot să dispretuiască în chip desăvîrsit lumea si cele din lume. Iar cel ce nu poate dispretui acestea în chip desăvîrsit si n-a dobîndit o des- lipire din suflet fată de ele nu poate dobîndi nici nădej dea sigură si neîndoielnică a mîntuirii sale. E purtat de îndoială, neîncetat, ici si colo, nepunînd temelia de piatră (Luca VI, 48). 12. Plînsul este îndoit în lucrările lui. Unul este ca apa, care stinge prin lacrimi văpaia patimilor si cură- teste sufletul de întinăciunea pricinuită de ele ; altul ca focul, care face viu, prin prezenta Sfîntului Duh si reaprinde si încălzeste si face înfocată inima si o înflă cărează de dragostea si de dorul lui Dumnezeu.

13. Observă si cunoaste lucrările ce se ivesc în tine din smerenie si din plîns si cercetează folosul ce ti se adaugă din ele la vreme potrivită. Pentru cei începători aceasta înseamnă lepădarea a toată grija pămîntească, dezlipirea si renuntarea la părinti si la prieteni, pără sirea grijii si dispretuirea tuturor lucrurilor si bunu rilor, nu numai pînă la un ac, ci si pînă la trupul însusi.

14. Precum cel ce pune pămînt pe o flacără ce arde în cuptor o stinge pe aceasta, la fel grijile vietii si împătimirea de cel mai neînsemnat si mai mic lucru sting căldura aprinsă la început în suflet1S5.

15. Cel ce s-a lepădat cu bucurie si într-o deplină simtire a inimii de lucrurile din afară si de oameni si de toate cele ale vietii si a uitat de ele a sărit peste împă- timire ca peste un zid si e ca un străin fată de lume si fată de toate cele din ea. El îsi adună mintea sa si-si concentrează gîndul si cugetarea numai la pomenirea mortii. De aceea se gîndeste la judecată si la răsplată si e cu totul stăpînit de acestea, pătruns de o frică ne grăită din pricina acestor gînduri si a cugetării la ele.

16. Cel ce poartă în sînul său frica de judecată e ca un osîndit legat în lanturi pe scena acestei vieti. De aceea, arată ca unul ce e tîrît de frică ca de un călău, si dus pe drumul spre moarte, negîndind la altceva decît la chinul său si la durerea pe care va avea să o sufere din pedeapsa vesnică. Purtînd în inimă acest gînd, frica ce e întretinută de el nu-1 lasă să se îngrijească de nici un lucru din cele omenesti. Aflîndu-se astfel neîncetat ca un pironit pe lemn, si stăpînit fiind de dureri puternice, nu-si poate îndrepta ochii spre fata cuiva si nu face nici un caz de cinstea sau de necinstea de la oameni. Căci socotindu-se vrednic de toată necinstirea si dispretuirea, nu-1 interesează batjocurile ce vin asupra lui.

17. Cel ce poartă în sine frica mortii are silă de toată mîncarea, băutura si podoaba hainelor. El nu mă- nîncă pîinea si nu bea apa cu plăcere, ci împlineste tre buinta trupului atîta numai cît ajunge pentru a trăi136. Acela va lepăda toată voia sa si se va face rob tuturor, nedeosebind între cele poruncite 1S7.

18. Cel ce s-a dat pe sine, de frica chinurilor, rob părintilor după Dumnezeu, nu va alege poruncile care usurează durerea inimii lui, nici pe cele care dezleagă legătura fricii lui. Nu va asculta nici de cei ce-1 îndeam nă spre acestea cu prietenie, sau cu lingusire, sau cu poruncă, ci va alege mai degrabă pe cele ce-i sporesc frica si va vrea pe cele ce-i strîng legătura si va iubi pe cele ce-i dau putere călăului (fricii). El va stărui în acestea, neasteptînd să ia dintr-odată slobozire din ele 138. Dar nădejdea izbăvirii face osteneala mai usoară, ceea ce este mai folositor celui ce se căieste fierbinte 139.

19. Tuturor celor ce încep să vietuiască după Dum nezeu, le este folositoare frica chinurilor si durerea ce se naste din ea. Iar cel ce-si închipuie că poate pune în ceput fără durere si fără lanturi si fără călău (frică), nu numai că-si asază temelia faptelor sale pe nisip, ci îsi închipuie chiar că-si poate face casa în aer, fără temelie, ceea ce este întru totul cu neputintă. Căci durerea aceasta naste toată bucuria si lantul acesta rupe toate lanturile păcatelor si ale poftelor si călăul acesta nu pricinuieste moarte, ci viată vesnică 140.

20. Cel ce nu va vrea să scape si să fugă de dure rea născuta din frica de chinurile vesnice, ci se va lipi cu toată hotărîrea inimii de ea si-si va strînge si mai mult legăturile ei, pe măsura acestei hotărîri va înainta mai repede si se va înfătisa înaintea fetei împăratului împă ratilor. Iar întîmplîndu-se aceasta, îndată ce va privi ca printr-o ceată spre slava Aceluia, i se vor dezlega lanturile, iar călăul lui, sau frica, va fugi departe de la el, si durerea din inima lui se va întoarce în bucurie si se va face izvor care izvorăste la vedere neîncetat si roaie de lacrimi, iar în minte, liniste, blîndete si dulceată de negrăit. Ba îi va da si bărbătie si-1 va face să alerge slobod si neîmpiedicat spre toată ascultarea poruncilor o lui Dumnezeu (Ps. CXVIII, 32). Acestea sînt cu neputintă celor începători, dar le sînt proprii celor ce au ajuns, prin înaintare, spre mijloc. Iar celor desăvârsiti, izvorul acesta li se face lumină, inima schimbîndu-li-se si prefăcîndu-li-se fără de veste U1.

21. Cel ce are în lăuntrul lui lumina Duhului Sfînt, cade cu fata la pămînt neputînd să o privească si stri gă cu spaimă si cu frică multă, ca unul ce a văzut si a pătimit un lucru mai presus de fire, de cuvînt si de în telegere, El este asemenea unui om căruia i s-au aprins de undeva mădularele de un foc, în care arzînd si ne-, putînd răbda căldura văpăii (Ieremia XX, 9), se poartă ca unul ce a iesit din sine 142. Neizbutind nicidecum să devină iarăsi al său si coplesit neîncetat de lacrimi si răcorit de ele, el aprinde focul dorului si mai tare. Ca urmare, varsă si mai multe lacrimi si, spălîndu-se în multimea lor, fulgeră de tot mai mare strălucire "3. Iar cînd s-a aprins în întregime si s-a făcut ca o lumină 144, se împlineste ceea ce s-a spus : "Dumnezeu unit cu dumnezeii si cunoscut de ei"-, si anume atît de mult cît s-a unit cu cei cu care s-a unit si s-a descoperit celor ce-L cunosc 145.

22. Pe cît voieste Dumnezeu să se facă cunoscut de noi, pe atîta se si descoperă. Si pe cît se descoperă, pe atîta e văzut si cunoscut de cei vrednici. Dar nu e cu putintă să pătimească cineva si să vadă asa ceva, dacă nu s-a unit mai întîi cu Preasfmtul Duh, după ce a do- bîndit prin dureri si sudori o inimă smerită, curată, simplă si zdrobită.

23. înainte de plîns si de lacrimi, nimeni să nu ne amăgească cu vorbe desarte (Efeseni V, 6), nici să nu ne amăgim pe noi însine. Căci încă nu este în noi pocă intă, nici adevărată părere de rău, nici frică de Dumne zeu în inimile noastre, nici nu ne-am învinovătit pe noi însine, nici n-a ajuns sufletul nostru la simtirea jude cătii viitoare si a chinurilor vesnice. Căci dacă ne-am fi învinovătit pe noi însine si am fi dobîndit acestea si am fi ajuns la ele, îndată am fi vărsat si lacrimi. Iar fără de acestea, nici învîrtosarea inimii noastre nu se va putea înmuia vreodată, nici sufletul nostru nu va dobîndi smerenie, nici nu vom izbuti să ne facem smeriti. Iar cel ce nu s-a făcut astfel, nu se poate uni cu Duhul cel Sfînt148. Si cel ce nu s-a unit cu Duhul acesta prin curătie, nu poate să ajungă la vederea si cunostinta lui Dumnezeu si nu e vrednic să se învete tainic virtutile smereniei147.

24. Cel ce voieste să-1 învete mestesugul vorbirii si filozofia pe cel ce abia a învătat să silabisească literele nu numai că nu-i va folosi întru nimic, ci îl va face mai degrabă să se descurajeze si să se dezguste, din pricina neputintei mintii lui de a cuprinde întelesul celor spuse. Tot asa cel ce spune începătorilor despre cele ale desă- vîrsirii si mai ales celor mai greoi, nu numai că nu-i va folosi cu nimic, ci îi va si face să se întoarcă la cele din urmă. Căci privind la înăltimea virtutii si întelegînd cît de departe este de culmea ei si socotind că lui îi este cu neputintă să urce spre vîrful ei, va dispretui si începu turile făcute de el, ca nefolositoare, si se va scufunda în deznădejde.

25. Cînd cei tinuti si stăpîniti încă de patimi vor auzi că cel desăvîrsit după Dumnezeu se socoteste pe sine mai lipsit de curătie decît orice om si decît orice animal si orice fiară si că atunci cînd e batjocorit se bucură, cînd e bîrfit bine cuvîntează, cînd e prigonit rabdă si se roagă pentru dusmanii lui cu lacrimi si în tru durerea inimii, rugîndu-se lui Dumnezeu pentru ei, la început nu cred că sînt lucruri asa de mari si în cearcă să se facă pe ei deopotrivă cu acela. Pe urmă, dati pe fată de Sfintele Scripturi si coplesiti de sfintii care le-au dovedit acestea cu fapta, mărturisesc că nu pot să ajungă la ele. Iar cînd aud că fără împlinirea acestora este cu neputintă să se mîntuiască, atunci, ne- vrînd să înceteze cu totul să facă răul si să se pocăiască de păcatele lor, îi prinde deznădejdea.

26. Cei mai multi cinstesc ca nepătimitori si ca sfinti, pe cei ce fătăresc virtutea si altceva arată în pielea obrazului si altceva sînt după omul din lăuntru, si anume plini de toată nedreptatea, pizma, viclenia si răul miros al plăcerilor. Ei socotesc asa, pentru că nu au ochiul sufletului curătit, nici nu sînt în stare să-i cunoască pe aceia din roadele lor. Iar pe cei ce petrec în evlavie si virtute si în nerăutatea inimii, care sînt sfinti cu adevărat, îi socotesc, în chip gresit, ca pe oamenii de rînd, si trec pe lîngă ei dispretuindu-i si îi tin de nimic 148.

27. Unii ca acestia cinstesc ca învătător si ca om duhovnicesc mai degrabă pe cel guraliv si arătos. Iar pe cel tăcut si cu grijă la cuvinte îl tin de prost si mut149.

28. Cei trufasi la cuget si bolnavi de mîndria dia volului se întorc de la cel ce vorbeste în Duhul Sfînt, socotindu-1 trufas la cuget si mîndru. Căci cuvintele lui mai degrabă îi pleznesc decît îi străpung 15°. Dar pe cel ce boscorodeste din burtă si din fituici si îi minte cu privire la mîntuirea lor, îl laudă si îl primesc. Astfel, nu este nimeni între unii ca acestia care să poată deosebi si vedea lucrul bine si asa cum este 151.

29. -"Fericiti, zice Dumnezeu, cei curati cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu" (Matei V, 8). Dar inima curată nu o poate înfăptui nici o virtute, nici două, nici zece, ci toate împreună fiind, asa zicînd, ca una singură si dusă pînă la capătul din urmă 152. Dar nici acestea nu pot face singure inima curată, fără venirea si lucrarea Duhului. Căci precum fierarul îsi poate arăta mestesugul prin uneltele sale, dar fără lucrarea focului nu poate isprăvi nimic, asa si omul toate le face si se foloseste de virtuti ca de niste unelte, dar fără venirea focului dumnezeiesc, ele rămîn fără rod si fără folos, neizbutind să curătească pata si întinăciunea sufletului 153.

30. Acolo unde este smerenia adîncă, acolo sînt si lacrimi îmbelsugate. Iar acolo unde sînt acestea, acolo e si prezenta Duhului cel închinat. Iar acolo unde e Acesta, acolo se iveste toată curătia si sfintenia în cel ce se află sub lucrarea Duhului si acestuia i se face vă zut Dumnezeu si Dumnezeu priveste la el. "Căci la cine voi privi, zice, decît la cel blînd si linistit si temător de cuvintele Mele ?"154.

31. Omul poate lupta împotriva patimilor sale, dar nu le va putea dezrădăcina nicidecum. Si a primit pute rea de a nu face răul, dar nu si puterea de a nu. se gîndi la el155. Dar evlavia constă nu în a face numai binele, ci si în a nu gîndi cele rele. Deci cel ce gîndeste cele rele nu poate dobîndi inimă curată. Si cum ar putea ? Căci e întinată de gîndul rău, ca o oglindă de noroi156.

32. Eu am înteles că inima curată constă nu numai în a nu fi tulburat cineva de vreo patimă, ci si în a nu cugeta vreun rău sau ceva al vietii, atunci cînd vrea, ci a avea în sine numai amintirea lui Dumnezeu printr-o iubire neînfrînată. Căci numai în lumina curată vede ochiul în chip curat, neasezîndu-se în calea privirii nimic 157.

33. Nepătimirea spun că constă nu numai în a fi în afară de lucrarea patimilor, ci si în înstrăinarea de amin tirea lor. Si nici numai în aceasta, ci si în a ne goli min tea noastră de închipuirea lor, în asa fel, ca atunci cînd voim, să ne ridicăm mai presus de ceruri, ajungînd în afară de toate cele văzute si supuse simturilor. Atunci e ca si cînd simturile noastre ar fi încuiate si mintea noas tră ar fi pătruns la cele mai presus de simturi, ducînd prin puterea ei cu sine simturile, ca un vultur aripile sale.

34. Mintea fără simturi nu-si arată nicidecum lu crările sale si nici simturile pe ale lor fără minte 158.

35. Inimă curată este si se zice aceea care nu află în sine nici o închipuire sau gînd lumesc, care e atît de dăruită lui Dumnezeu si de unită cu El, că n-are nici o amintire, nici a lucrurilor supărătoare ale vietii, nici a celor pricinuitoare de bucurie, ci petrece în contem platie ca în al treilea cer, si e răpită în rai (2 Cor. XII, 2-4), si vede arvuna bunătătilor făgăduite sfinti- lor si se face martorul bunurilor vesnice, pe cît e cu putintă firii omenesti. Acesta e semnul adevărat al inimii curate si dovada sigură prin care cunoaste cineva si măsurile curătiei si se vede pe sine însusi ca într-o oglindă 159.

36. Precum cel ce se află în afara casei nu vede pe cei aflători înăuntrul ei, asa nici cel răstignit lumii (Gal. VI, 14), sau mort ei, nu mai are vreo simtire a lucrurilor din lume.

37. Precum trupul mort nu are nici o simtire, nici a trupurilor vii, nici a celor ce zac moarte împreună cu el, asa nici cel ce a ajuns în afara lumii, în Duh, si e împreună cu Dumnezeu, nu poate avea vreo simtire a lumii sau vreo împătimire de lucrurile ei, măcar că e supus trebuintelor trupului.

38. Există o moarte înainte de moarte si o înviere a sufletelor înainte de învierea trupurilor, prin lucrare, prin putere, prin experientă si prin adevăr. Cînd cugetul muritor a fost desfiintat de mintea nemuritoare si starea de moarte, alungată de viată, sufletul se vede pe sine în chip vădit ca înviat din morti, precum se văd pe ei însisi cei ce se scoală din somn. Si recunoaste pe Dumnezeu care 1-a înviat. Iar cunoscîndu-L pe El si multumindu-I, se ridică mai presus de simturi si de toată lumea, plin de o plăcere negrăită, si face să se odihnească în sine toată miscarea cugetătoare 16°. 39. Unele stări sînt pricinuite de noi, altele ni se dau de Dumnezeu. In măsura în care ne curătim, prin osteneli si sfintite sudori, sîntem luminati prin lumina lacrimilor de pocăintă. Si în măsura în care ne luminăm, ne curătim prin lacrimi. Lucrul din urmă (curătirea prin lacrimi) îl aducem noi de la noi însine ; cel dintîi (luminarea) ni se dă si-1 primim de sus.

40. Multi aducînd cele ale lor nu au primit cele ce vin de obicei de la Dumnezeu. Aceasta se vede din cele ce au făcut si au pătit Cain si Esau. Căci dacă cine va nu aduce ale sale într-o stare de suflet evlavioasă, cu credintă fierbinte si cu multă smerită cugetare, Dum nezeu nu va căuta la el si nu va primi cele aduse. Iar dacă nu sînt împlinite acestea, nici El nu va da în schimb ale Sale celui ce a adus ale lui astfel.

41. Lumea e moartă pentru sfinti si cei din ea la fel pentru ei. De aceea văzînd, nu văd faptele lor cele bune si auzind, nu pot întelege (Matei XIII, 13) cuvintele lor dumnezeiesti grăite în Duhul Sfînt. Dar nici cei du hovnicesti nu pot primi în ei faptele cele rele sau cu vintele pătimase ale oamenilor lumesti sau răi, ci vă zînd si ei cele din lume, nu le văd si auzind cele ale oa menilor lumesti, rămîn cu simtirea ca si cînd nu le-ar auzi. Si astfel nu se înfăptuieste nici o părtăsie a aces tora cu aceia, sau a acelora cu acestia161. 42. Despărtirea între lumină si întuneric e clară si un amestec între ele este cu neputintă. -"Căci ce părtă- sie are lumina cu întunericul, zice, sau ce parte are cre dinciosul cu necredinciosul ?" (2 Cor. VI, 15). Tot asa e de mare depărtarea si despărtirea între cei ce se află în Duhul Sfînt si cei ce nu se află în El. Cei dintîi au pe trecerea în cer (Filip. III, 20), căci au ajuns, încă de aici, din oameni, îngeri. Iar cei din urmă sed încă în întune ricul mostenit si în umbra mortii (Ps. CVI, 10 s.u.), piro niti de pămînt si de lucrurile de pe pămînt. Cei dintîi sînt în lumina întelegătoare si neînserată ; ceilalti sînt luminati numai de lumina supusă simturilor; cei dintîi se văd pe ei însisi si văd si pe cei apropiati; ceilalti, vă- zîndu-se pe ei însisi si văzînd si pe cei apropiati murind în fiecare zi, nu stiu că sînt oameni si că mor ca oa menii (Ps. LXXXI, 7) ; iar nestiind, nu cred că va fi o judecată si o înviere si o răsplătire pentru cele săvîrsite de fiecare în viata de aici.

43. Dacă Duhul Sfînt este în tine, fără îndoială vei cunoaste, din lucrările Lui ce se săvîrsesc în tine, cele ce spune despre El apostolul. Căci zice : "Unde e Duhul Domnului, acolo este libertatea"- (2 Cor. III, 17) ; si : -"Trupul e mort pentru păcat, iar Duhul viază pentru dreptate"- (Rom. VIII, 10) ; si : "Cei ce sînt ai lui Hristos viata si-au răstignit împreună cu patimile si cu pof tele ei" (Gal. V, 29). Căci cîti în Hristos s-au botezat, sînt în Duhul Sfînt (Ioan VII, 33), ca unii ce au îmbră cat pe Hristos întreg (Gal. III, 27) si s-au făcut fii ai lu minii (Lucâ XVI, 8)) si umblă în lumina neînserată (1 Ioan I, 7). Si văzînd lumea, nu o văd si auzind ale lu mii, nu aud (Matei XIII, 13). Căci precum s-a scris des pre oamenii trupesti că văzînd, nu văd si auzind despre lucrurile dumnezeiesti, nu înteleg, nici nu pot primi cele ale Duhului, căci nebunie sînt pentru ei acestea (1 Cor. II, 14), asa să întelegi si despre cei ce au în ei pe Duhul Sfînt : trup au, dar nu sînt în trup. "Căci voi, zice, nu sînteti în trup, ci în duh, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieste în voi" (Rom. VIII, 9). Ei sînt morti lumii, si lumea, lor. "Căci mie, zice, lumea s-a răstignit si eu lumii"- (Gal. VI, 14).

44. Cel ce cunoaste aceste semne si stări minunate lucrîndu-se în sine este cu adevărat purtător de Dum nezeu si de semne, avînd pe Dumnezeu, sau pe însusi Duhul cel Preasfînt locuind în el, vorbind si lucrînd în el cele spuse de Pavel. Iar cel ce nu a cunoscut încă acestea în sine, să nu se amăgească, căci este încă trup si sînge, adică acoperit de întunericul poftelor trupu lui 162. Iar trupul si sîngele nu vor mosteni împărătia lui Dumnezeu, care este Duhul Sfînt (1 Cor. XV, 20).

45. De la dumnezeiescul Botez primim iertarea pă catelor săvîrsite si ne eliberăm de vechiul blestem si ne sfintim prin venirea Sfîntului Duh. Dar harul desăvîr- sit, după cuvîntul : "Voi locui si voi umbla întru ei" (2 Cor. VI, 16), nu-1 primim atunci. Aceasta e a celor ce s-au întărit în credintă si arată acest har prin fapte. Căci după ce ne-am botezat, abătîndu-ne spre fapte re le si de rusine, lepădăm cu totul si sfintirea însăsi. Dar prin pocăintă si mărturisire si lacrimi primim pe măsu ra lor, mai întîi iertarea păcatelor săvîrsite si, prin aceasta, sfintirea si harul de sus 16S.

46. De la pocăintă ne vine spălarea întinăciunii fap telor rusinoase. După ea primim împărtăsirea de Duhul Sfînt. Dar nu în chip simplu, ci după credinta, simtirea si smerenia celor ce s-au pocăit din tot sufletul. Insă numai după iertarea deplină a păcatelor de mai înainte, primită de la părintele care ne-a luat asupra sa. De aceea bine este să ne pocăim în fiecare zi, pentru porunca ce s-a dat. Căci îndemnul : -"Pocăiti-vă, că s-a apropiat împărătia cerurilor" (Matei III, 2), ne arată lucrarea aceasta ca fiind fără hotar lM.

47. Harul Preasfîntului Duh s-a dat sufletelor logo dite cu Hristos, ca o arvună. Si precum fără arvună, femeia nu are asigurare că se va înfăptui vreodată uni rea ei cu bărbatul, asa nici sufletul nu primeste încre dintare sigură că va fi împreună cu Stăpînul si cu Dum nezeul său în veci, sau se va uni cu El tainic si de ne grăit si se va bucura de frumusetea neapropiată a Lui, dacă nu primeste arvuna harului Lui si nu-1 dobîndeste în sine întru cunostintă 165.

48. Precum scrisorile de învoială, dacă nu primesc iscăliturile unor martori vrednici de crezare nu fac si gură arvuna, tot asa, înainte de împlinirea poruncilor si de dobîndirea virtutilor, nu e sigură iluminarea harului. Căci ceea ce sînt martorii pentru învoieli, aceea este lu crarea poruncilor si virtutile pentru arvuna Duhului. Datorită acestora primeste fiecare prin arvună încre dintarea mîntuirii viitoare 166.

49. întîi învoielile se scriu, asa zicînd, prin lucra rea poruncilor, apoi se pecetluiesc si se iscălesc de către virtuti. Abia atunci îsi dă mirele Hristos, sufletului mi reasă, inelul, adică arvuna Duhului167. 50. Precum mireasa înainte de nuntă primeste de la mire numai arvuna, iar zestrea convenită si darurile făgăduite, asteaptă să le primească după nuntă, asa si mireasa, care e Biserica credinciosilor si sufletul fiecă ruia dintre noi, primeste întîi de la mirele Hristos nu mai arvuna Duhului, iar bunătătile vesnice si împără tia cerurilor asteaptă să le primească numai după ple carea de aici. Dar prin arvună are încredintarea că va primi bunătătile convenite în învoială în chip nemin- cinos168.

51. Se întâmplă uneori că mirele întîrzie în vreo călătorie, sau e ocupat cu alte treburi, si de aceea hotă răste să amine nunta. Dacă mireasa se va mînia si, dis- pretuind dragostea lui, va sterge sau va rupe hîrtia de învoială, va cădea îndată din nădejdile ce le are în mire. Asa se întîmplă si cu sufletul. De va zice cineva dintre cei ce se nevoiesc : pînă cînd sînt dator să mă ostenesc ? Si drept urmare va slăbi din ostenelile nevo- intei si, prin neglijarea poruncilor si prin părăsirea po căintei neîncetate, va sterge si va rupe, asa zicînd, învo ielile, va cădea îndată cu totul si din arvuna si din nă dejdea în Dumnezeu169.

52. Dacă mireasa îsi întoarce către altul dragostea de la mirele cu care s-a învoit, si se împreună cu acela, pe fată sau în ascuns, nu numai că nu mai poate spera să primească de la mire nimic din cele făgăduite ei, ci are să astepte cu dreptate si pedeapsa si ocara prevăzută de lege. Tot asa se întîmplă si cu noi. Dacă-si întoarce careva dragostea datorată mirelui Hristos, spre pofta vreunui alt lucru, pe fată sau în ascuns, si inima lui e tinută de acel lucru, se face urît mirelui si ne- vrednic de unirea cu El170. Căci a zis : -"îi iubesc pe cei ce Mă iubesc* (Prov. VIII, 17) m.

53. Arvuna este, pentru cei ce au dobîndit-o, negrăită, înteleasă în chip neînteles, tinută fără să fie stăpînită 172,văzută în chip nevăzut, vie si grăitoare, în miscare si miscînd pe cel ce a dobîndit-o, zburînd din chivotul în care se află pecetluită si aflîndu-se iarăsi în chip neasteptat în lăuntrul lui17S. în felul acesta face pe cel ce a dobîndit-o să nu socotească nici prezenta ei sigură, nici plecarea ei fără întoarcere. Si asa neavînd-o, este ca cel ce o are, si avînd-o, cel ce a dobîndit-o se simte ca cel ce nu o are 174.

54. Se întîmplă ca cineva stînd noaptea în casă cu toate usile închise, dacă va deschide o mică fereastră si va fi luminat deodată de un fulger strălucitor, nesupor- tînd ochii această strălucire, se apără, închizînd îndată ochii si se retrage în sine. Tot asa cînd sufletul e închis în cele supuse simturilor, de se va apleca (Cînt. Cînt. II, 9) vreodată cu mintea spre cele din afară de acestea ca printr-o fereastră, luminîndu-se de fulgerul arvunii din ele, adică al Duhului Sfînt, si nesuportînd raza luminii neacoperite, simte o spaimă în minte si se adună întreg în sine, refugiindu-se ca într-o casă în cele cunoscute cu simturile si omenesti.

55. Din aceste semne trebuie să cunoască fiecare dacă a primit arvuna Duhului de la mirele si stăpînul Hristos. Si dacă a primit-o, să se sîrguiască să o tină175. Iar dacă nu s-a învrednicit încă să o primească, să se sîrguiască să o primească prin fapte bune si prin pocăinta cea mai fierbinte si să o păzească prin lucrarea poruncilor si prin dobîndirea virtutilor m.

56. Acoperisul fiecărei case se tine prin temelii si prin cealaltă parte a clădirii ; iar temeliile se asază, ca trebuincioase si folositoare, pentru a purta acoperisul. Astfel nici acoperisul nu poate sta fără temelii si nici temeliile nu-s de vreo treabă sau de vreun folos, fără acoperis. Asa si harul lui Dumnezeu se păstrează prin lucrarea poruncilor, iar faptele poruncilor se pun ca te melii pentru harul lui Dumnezeu ; si nici harul Duhu lui nu poate rămînea în noi fără lucrarea poruncilor, nici lucrarea poruncilor fără harul lui Dumnezeu nu e de vreo trebuintă sau de vreun folos 177.

57. Precum casa fără acoperis, lăsată asa din ne- grija zidarului, nu numai că nu e de nici o treabă, ci face si zidarul de rîs, asa si cel ce pune temeliile lucră rii poruncilor si ridică zidurile virtutilor înalte, de nu va primi si harul Duhului Sfînt întru vederea si cunos tinta sufletului, este nedesăvîrsit si compătimit de cei desăvîrsiti. El s-a lipsit de har pentru una din aceste două pricini : sau pentru că n-a avut grijă de pocăintă, sau pentru că nefiind iscusit la adunarea poruncilor, care e un material nesfîrsit, a lăsat ceva afară din cele ce ne par nouă neînsemnate, dar sînt de trebuintă la clă direa casei virtutilor. Astfel fără ele, n-a putut să-si acopere casa prin harul Duhului178. 58. Dacă Fiul lui Dumnezeu si Dumnezeu s-a coborît pe pămînt ca să ne împace prin Sine pe noi cei ce eram dusmani ai Părintelui Său (Rom. V, 10), si să ne unească în chip constient cu Sine prin Duhul Său cel Sfînt si de o fiintă, cel ce cade din acest har, de care altul va avea parte ? Cu sigurantă acesta nici n-a fost împăcat cu Dumnezeu, nici n-a dobîndit unirea cu El prin împărtăsirea Duhului179.

59. -"Va pune cineva foc în sîn, zice înteleptul, si nu-si va arde hainele ?" (Prov. VI, 27). Iar eu zic : Cine nu va arde si nu se va umplea de strălucire si nu va răspîndi si el fulgerele dumnezeirii, pe măsura curătirii si a împărtăsirii de foc, dacă va primi în inimă focul ceresc neacoperit ? Căci împărtăsirea urmează curătirii, iar curătirea urmează împărtăsirii.

60. Cel ce se împărtăseste de Duhul dumnezeiesc se izbăveste de poftele si de plăcerile pătimase, dar de trebuintele trupesti ale firii nu se desparte 18°. Ca unul ce e slobozit de legăturile poftei pătimase si e unit cu slava si cu dulceata nemuritoare, se sileste neîncetat să fie sus si să petreacă cu Dumnezeu ; si să nu se depăr teze nici pentru o clipă de vederea Aceluia si de desfă tarea de care nu se mai satură. Dar ca unul ce e închis în trup si în stricăciune, e tras si purtat si el de acestea si se întoarce spre cele pămîntesti. Insă atunci atîta în tristare are din pricina acestora, cîtă are sufletul păcă tosului cînd se desparte de trup 181.

61. Precum pentru iubitorul de trup si de viată, de plăceri si de lume, despărtirea de acestea este moarte, asa pentru iubitorul de curătie si de Dumnezeu, de cele netrupesti si de virtute, moarte cu adevărat este despărtirea cea mai mică a cugetării de acestea. Cel ce priveste lumina supusă simturilor, dacă va închide putin ochii, sau i se vor acoperi de altcineva, se necăjeste si se întristează si nu poate peste tot, să rabde aceasta, mai ales dacă privea la anumite lucruri de trebuintă sau interesante. Dar cu cit mai vîrtos nu se va întrista si nu se va necăji cel ce e luminat de Duhul Sfînt si priveste cu trezvie si cu întelegere, fie că priveghează, fie că doarme, bunătătile acelea "pe care ochiul nu le-a văzut si urechea nu le-a auzit si la inima omului nu s-au suit" (1 Cor. II, 9), la care doresc si îngerii să privească (1 Petru I, 12), de va fi smuls de cineva de la vederea lor ? Căci el socoteste aceasta, pe drept cuvînt, moarte si înstrăinare de viata vesnică182.

62. Omul fiind îndoit, adică avînd alcătuirea din su flet si trup, lumea a fost creată pentru el de asemenea ca văzută si nevăzută. Si fiecăreia din aceste părti i s-a rînduit în chip potrivit ei unele din faptele si din grijile noastre. Dar am înteles că lucrul acesta este adevărat si cu privire la vederi si la vise. Cele ce ocupă sufletul, sau cele în care petrece el în stare de veghe, acelea re tin închipuirea si cugetarea lui si în somn. De se îngri jeste de lucruri omenesti, e preocupat de ele si în în chipuirile viselor. Iar de cugetă la cele dumnezeiesti si ceresti, se va afla si în vis cu gîndirea în acestea, după spusa proorocului : "Si tinerii vor avea vedenii" (Ioil III, 1). Dar fiind în acestea, sufletul nu va fi înselat, ci va vedea lucruri adevărate si i se vor încredinta des coperiri 18S.

63. Cînd partea poftitoare a sufletului e împinsă spre patimile desfătărilor si spre plăcerile vietii, tot pe acestea le vede sufletul si în vis. Iar cînd iutimea sau mînia sufletului e înfuriată împotriva semenilor, visează atacuri, războaie si lupte între serpi si certuri ca la judecată cu dusmanii. Cînd, în sfîrsit, ratiunea lui se înaltă prin trufie si mîndrie, îsi închipuie răpiri înaripate în aer, sederi si domnii pe tronuri înalte, păsiri înaintea poporului în fruntea unora care luptă.

64. Numai vederile acelea sînt adevărate, care nici n-ar trebui să se numească visuri, ci vederi. Ele sînt proprii acelora a căror minte a devenit simplă, prin să- lăsluirea Duhului, si liberă de toată supărarea si robia patimilor ; a căror cugetare se miscă în jurul celor dum nezeiesti si se gîndeste la răsplătirile viitoare ; a căror viată mai presus de viata celor vii este fără griji, netul burată, linistită, curată, plină de milă, de întelepciune, de cunostinta cerească si de roadele bune cultivate de Duhul. Ale celor ce nu sînt asa, sînt mincinoase si încurcate si totul e o înselătorie vădită 184.

65. Multi au fericit viata pustnicească, altii pe cea de obste, sau în chinovie. Altii doresc să stea în fruntea poporului, să îndemne, să învete si să ridice biserici, hrănindu-se din acestea în chip felurit trupeste si sufle teste. Eu nu as socoti pe nici una din acestea mai bună decît pe alta. Nici n-as spune că una e vrednică de laudă, iar alta de ocară. Ci în toată privinta si în toate lucru rile si faptele, cu totul fericită este viata cea pentru Dumnezeu si după Dumnezeu 185.

66. Viata oamenilor se alcătuieste din felurite stiin te si mestesuguri ; unul îndeletnicindu-se cu una, altul cu alta, fiecare aduce partea sa si astfel oamenii îsi dau si primesc între ei, în timpul vietii, împlinind trebuin- tele trupesti ale firii. Asa se poate vedea si între oamenii duhovnicesti : unul se îndeletniceste cu o virtute, altul cu alta, toti alergînd din diferite părti spre aceeasi tintă 186.

67. Tinta tuturor celor ce se nevoiesc după Dum nezeu este să placă lui Hristos, Dumnezeului nostru, si să primească împăcarea cu Tatăl prin împărtăsirea de Duhul si să dobîndească mîntuirea prin aceasta. Căci în aceasta stă mîntuirea fiecărui suflet si a fiecărui om. Neîmplinindu-se aceasta, desartă e osteneala si lucra rea noastră si fără rost e toată calea care nu duce la aceasta pe cel ce aleargă pe ea 187.

68. Cel ce a părăsit toată lumea si s-a retras în munte, pentru linistire, dar de acolo scrie celor din lume, pentru a atrage atentia, pe unii fericindu-i, iar pe altii lingusindu-i si lăudîndu-i, este asemenea celui ce s-a despărtit de femeia desfrînată, ispititor îmbră cată si foarte rea, si s-a dus în tară depărtată, ca să scape pînă si de amintirea ei, dar pe urmă uitînd de tinta pentru care a venit acolo, doreste să scrie celor ce petrec si se murdăresc cu desfrînată aceea, fericindu-i. Prin aceasta arată că, dacă nu cu trupul, cel putin cu inima si cu mintea se împărtăseste de bunăvoie de pa tima lor, încuviintînd amestecarea lor cu ea 188.

69. Pe cît sînt de vrednici de laudă si de fericiti cei ce petrec în lume, dar îsi curătesc simtirile si ini mile de toată pofta cea rea, pe atîta sînt de vrednici de ocară si de osîndă cei ce petrec în munti si în pesteri, dar îsi doresc laudele si fericirile de la oameni189. Acestia vor fi ca niste preacurvari înaintea lui Dumnezeu, Care cercetează inimile noastre. Căci cel ce pofteste să se audă în lume despre viata, despre numele si despre petrecerea lui, desfrînează fată de Dumnezeu, ca poporul de odinioară al iudeilor, cum zice David (Ps. CV, 39) 19\

70. Cel ce s-a lepădat fără sovăieli de lume si de cele din ea, din credinta în Dumnezeu, crede că Domnul e milostiv si îndurat si primeste pe cei ce vin cu pocă intă la El. Iar stiind că prin necinstire cinsteste pe ro bii săi, prin sărăcia cea mai de pe urmă îi îmbogăteste si prin ocări si dispretuiri îi slăveste, iar prin moarte îi face părtasi si mostenitori ai vietii vesnice, se gră beste prin acestea ca un cerb însetat (Ps. XLI, 2) spre iz vorul cel nemuritor. El urcă prin acestea în sus ca pe o scară, pe care urcă si coboară îngerii (Fac. XXVIII, 12), care vin în ajutorul celor ce urcă. Iar la capătul de sus al scării stă Dumnezeu, asteptînd hotărîrea si sîrgu- inta noastră după putere 191, nu pentru că se desfată să ne vadă ostenind, ci fiindcă Iubitorul de oameni voieste să ne dea plata Sa ca pe o datorie m.

71. Pe cei ce vin fără sovăire la El, Domnul nu-i lasă nicidecum să cadă, ci, văzîndu-i slăbiti în putere, conlucrează cu ei, îi ajută, întinzîndu-le mîna puterii Sale de sus si-i aduce iarăsi la Sine. îi sprijineste pe fată si în ascuns, în chip stiut si nestiut. Aceasta, pînă ce urcă toată scara si se apropie de El si se unesc întregi cu El întreg si uită de toate cele pămîntesti, fiind cu El acolo sus, dacă în trup sau afară de trup (2 Cor. XII, 2), nu stiu, si petrecînd împreună cu El si bucurîndu-se de bunătătile tainice 19\

72. E cu dreptate, ca întîi să ne punem grumajii nostri sub jugul poruncilor lui Hristos si să nu ne înfu- riem, nici să ne tragem îndărăt. Ci să păsim drept si cu rîvnă pînă la moarte sub ele, si să ne înnoim pe noi în sine, raiul cel cu adevărat nou al lui Dumnezeu, pînă ce Fiul va veni împreună cu Tatăl, prin Duhul Sfînt, si se va sălăslui în noi. Iar atunci, cînd îl vom dobîndi în treg, sălăsluit în noi ca învătător, oricăruia dintre noi i-ar porunci si orice slujbă i-ar încredinta, să o ia asu pra sa si să o împlinească cu bucurie, după voia Lui. Dar nu se cade să o cerem înainte de vreme, nici să primim a o lua cînd e dată de oameni, ci să stăruim în poruncile Stăpînului si Dumnezeului nostru si să astep tăm hotărîrea lui Dumnezeu 194.

73. După ce am primit o slujbă în lucrurile dum nezeiesti si ne-am cîstigat cinste în ea, de vom fi în demnati de Duhul să trecem la altă slujbă sau lucrare sau făptuire, să nu ne împotrivim. Căci Dumnezeu nu vrea să fim lenesi, nici să rămînem în una si aceeasi lu crare în care am început, pînă la sfîrsit, ci să înaintăm si să ne miscăm continuu spre izbîndirea în cele mai mari, potrivindu-ne voii lui Dumnezeu si nu voii noastre 193.

74. Cel ce si-a făcut moartă voia sa e cu totul fără voie. Dar nici una dintre cele ce sînt si vietuiesc si se miscă nu e fără voie, afară de cele nesimtitoare si ne miscate. Plantele, măcar că se miscă si cresc, nu spu nem că-si fac miscarea si cresterea printr-o voie natu rală, căci sînt neînsufletite. Dar tot ce e însufletit are si o voie naturală. Deci cel ce si-a omorît prin nevointă si sîrguintă voia sa si s-a făcut cu totul fără voie a iesit din firea sa si, prin faptul că nu mai voieste nimic, nu mai poate lucra nimic, nici bine nici rău.

75. Cel ce se sîrguieste să-si omoare voia sa e da tor să facă voia lui Dumnezeu ; si în loc de voia sa, să aseze în sine pe cea a lui Dumnezeu ; pe aceasta să o să dească si să o altoiască în inima sa198. Pe urmă să ia seama cu grijă dacă cele sădite si altoite încoltesc din rădăcinile lor din adînc si dacă cele lipite si unite s-au făcut un singur pom ; apoi dacă au crescut, au înflorit si au făcut rod frumos si dulce. întîmplîndu-se aceasta, nici el însusi nu mai deosebeste pămîntul care a primit sămînta si rădăcina, de mlădita aceea neînteleasă, ne grăită si de viată purtătoare care a fost altoită în ea197.

76. Celui ce-si taie voia sa pentru frica lui Dum nezeu îi dăruieste Dumnezeu voia Lui, într-un chip asa de tainic, încît nici el nu stie. Si o păstrează nestearsă în inima sa si-si deschide ochii întelegerii ca să o cu noască pe ea si primeste putere ca să o împlinească. Iar acestea le lucrează harul Sfîntului Duh. Căci fără El nu se face nimic 198.

77. Cînd vom împlini cu toată tăria, rîvna, hotărî- rea si pornirea neretinută cele ce ne-a învătat si porun cit Dumnezeu în chip tainic si nestiut, fără să nesoco tim nimic, atunci ni se va descoperi în chip arătat ca unor credinciosi ascultători, ca unor ucenici si prieteni adevărati, cum s-a descoperit odinioară sfintilor Săi ucenici si apostoli si tuturor celor ce au crezut prin ei în numele Lui. Si atunci vom deveni fii ai lui Dumnezeu după har, cum zice Pavel : "Cîti sînt povătuiti de Duhul lui Dumnezeu, sînt fii ai lui Dumnezeu ; iar de sînt fii, sînt si mostenitori ai lui Dumnezeu si împreună-mostenitori cu Hristos" (Rom. VIII, 14, 17).

78. Nici unul din cei ce s-au învrednicit să fie cu Dumnezeu, în unitatea Duhului, si să guste bunătătile Lui tainice, nu mai iubeste slava dată lui de oameni, dar nici aurul sau îmbrăcămintea sau pietrele socotite pre tioase de cei fără de minte ; nu se mai lipeste cu inima de bogătia trecătoare, nu mai vrea să fie cunoscut de împărati si de stăpînitori care nu stăpînesc, ci sînt stă- pîniti de multe ; nu mai vede în acestea ceva mare si înalt, nici nu le mai socoteste pricinuitoare de mai mare slavă celor ce se apropie de ele ; nu va mai pretui nimic altceva din cele lăudate si strălucitoare pentru oameni. Ba nu va mai socoti ceva rău nici căderea cuiva din bo gătie în sărăcie si de la stăpînirea si puterea cea mai mare si de la demnitatea cea mai vestită, la ultima lipsă de slavă si de cinstire.

79. Dacă ai primit iertarea păcatelor tale, fie prin mărturisire, fie prin îmbrăcarea schimei sfinte si înge resti, cîtă dragoste, multumire si smerenie nu trebuie să-ti pricinuiască aceasta ? Că fiind vrednic de nenumă rate pedepse, nu numai că te-ai izbăvit de ele, ci te-ai învrednicit si de înfiere, de slavă si de împărătia ceru rilor. Acestea depănîndu-le în cuget si amintindu-ti-le pururea, fii gata si pregăteste-te să nu necinstesti pe Cel ce te-a cinstit si ti-a iertat nenumărate greseli. Ci slăveste-L si cinsteste-L prin toate lucrurile tale, ca si El să te slăvească în schimb si mai mult pe tine, pe care te-a cinstit mai mult decît toată zidirea văzută si te va numi prieten adevărat al lui Dumnezeu 199.

80. Cu cît este mai de pret sufletul decît trupul, cu atît e mai înalt omul rational decît lumea. Nu lua sea- ma la mărimea făpturilor din ea, ca să le socotesti, omule, pentru aceasta, pe ele mai de pret ca tine. Ci căutînd la harul ce ti s-a dat si cunoscînd demnitatea sufletului tău mintal si rational, laudă pe Dumnezeu, Care te-a cinstit mai presus decît toate cele văzute299.

81. Să luăm aminte cum slăvim pe Dumnezeu. Căci nu se slăveste alt fel de către noi de cum a fost slăvit de către Fiul2W. Fiindcă prin acelea prin care a slăvit Fiul pe Tatăl Său, prin acelea a fost slăvit si Fiul de către Tatăl. Si aceleasi trebuie să le facem si noi cu sîrguintă, ca prin aceleasi să slăvim pe Cel ce primeste să se numească Tatăl nostru cel din ceruri si să fim slă viti de El cu slava Fiului în Care a fest înainte de a fi lumea prin El (Ioan XVII, 5)202. Iar acestea sînt : cru cea, sau mortificarea lumii întregi, necazurile, ispitele si orice altceva din pătimirile lui Hristos. Purtîndu-le pe acestea întru răbdare multă, urmăm lui Hristos în patimile Sale si slăvim prin ele pe Tatăl nostru si Dum nezeu, ca fii ai Lui prin har si ca împreună-mostenitori cu Hristos *o".

82. Sufletul care nu s-a izbăvit cu desăvîrsire si cu bună simtire de alipirea si de împătimirea de cele vă zute nu poate purta fără întristare pricinile de întris tare204 si uneltirile venite lui de la draci si de la oa meni. Ci fiind legat prin împătimire de lucrurile ome- nesti e muscat de pagubele de bani si se supără de pierderile unor lucruri si-1 dor cumplit durerile venite în trupul său205.

83. Dacă si-a dezlegat cineva sufletul de dorirea si de poftele lucrurilor supuse simturilor si 1-a legat de Dumnezeu, nu numai că va dispretui banul si lucrurile din jurul lui si, păgubit de ele, se va arăta fără întris tare, ca fată de niste lucruri străine, ci si durerile venite asupra trupului său le va răbda cu bucurie si cu mul tumirea cuvenită. Căci el vede pururea, ca dumneze iescul apostol, că "omul din afară se strică, iar cel din lăuntru se înnoieste zi de zi" (1 Cor. IV, 10). Altfel nu se pot purta cu bucurie necazurile cele după voia lui Dum nezeu. Căci e de trebuintă, în acestea, de cunostintă de- săvîrsită si de întelepciune duhovnicească. Iar cel lipsit de acestea umblă în întunericul deznădejdii si al nesti- intei, neputînd să vadă cîtusi de putin lumina răbdării si a mîngîierii206.

84. Tot cel ce se socoteste învătat în stiinta mate maticii nu se va învrednici vreodată să privească si să cunoască tainele lui Dumnezeu, pînă ce nu va voi mai întîi să se smerească si să se facă nebun (1 Cor. I, 20), lepădînd, odată cu părerea de sine, si cunostinta pe care a adunat-o207. Căci cel ce face aceasta si urmează, cu credintă neîndoielnică, înteleptilor în cele dumneze iesti, si e povătuit de acestia, va intra împreună cu ei în cetatea Dumnezeului celui viu. Si călăuzit si luminat de Duhul dumnezeiesc, vede si învată cele ce nici unul din- tre ceilalti oameni nu le-a văzut si nu le poate vedea si afla vreodată. Atunci ajunge să fie învătat de Dumnezeu 208.

85. Ucenicii oamenilor îi socotesc nebuni pe cei în vătati de Dumnezeu. Căci acestia, fiind afară de lu mina dumnezeiască si neputînd vedea minunile din ea, pe cei ce sălăsluiesc în lumină si văd si învată cele din ea îi socotesc rătăciti, cîtă vreme ei însisi sînt departe si nepărtasi de bunătătile tainice ale lui Dumnezeu209.

86. Cei ce sînt plini de harul lui Dumnezeu si desă- vîrsiti întru cunostinta si întelepciunea de sus numai de ea vor să se apropie si să vadă pe cei din lume, ca să le pricinuiască vreo răsplătire prin aducere amin te de poruncile lui Dumnezeu si prin facerea de bine, socotind că poate vor auzi, vor întelege si se vor îndu pleca209". Fiindcă cei ce nu sînt purtati de Duhul lui Dumnezeu (Rom. VIII, 14) umblă întru întuneric si nu cunosc nici unde merg (Ioan XII, 35), nici în ce porunci se poticnesc. Poate, ridicîndu-se din închipuirea de sine care îi stăpîneste, vor primi învătătura adevărată a Du hului Sfînt. Si auzind fără stirbire si nestrîmbată voia lui Dumnezeu, se vor pocăi si, împlinind-o, vor primi vreun dar duhovnicesc. Iar dacă nu pot să li se facă acelora pricinuitori ai vreunui astfel de folos, plîngînd învîrtosarea inimii lor, se întorc la chiliile proprii, ru- gîndu-se zi si noapte pentru ei210. Căci pentru altceva nu ar fi în stare să se întristeze niciodată cei ce sînt ne- încetat împreună cu Dumnezeu, si sînt mai mult decît plini de tot binele2U.

87. Sînt si acum oameni nepătimitori, sfinti si plini de lumina dumnezeiască, ce petrec în mijlocul nostru si si-au omorît asa de mult mădularele lor de pe pămînt (Colos. III, 5), dinspre toată necurătia si pofta pătimasă, încît nu numai că nu cugetă sau nu pornesc să facă de la ei vreun rău, dar nici îndemnati de altii nu rabdă vreo schimbare a stării de nepătimire pe care au dobîn- dit-o212. I-ar sti pe acestia, dacă ar cunoaste cuvintele dumnezeiesti citite si cîntate de ei, cei ce se fălesc cu nepăsarea fată de acestea si nu cred celor ce învată întru întelepciunea Duhului, despre lucrurile dumneze iesti. Căci, dacă s-ar afla în cunostinta desăvârsită a Sfin tei Scripturi, ar crede în bunătătile grăite si dăruite nouă de Dumnezeu. Dar nefiind părtasi ai acestor bu nătăti, din închipuirea de sine si din nepăsare, îi cleve tesc, fără să creadă, pe cei ce s-au împărtăsit si învată despre ele213.

88. Care este scopul iconomiei. întrupării lui Dum- nezeu-Cuvîntul, vestit în toată dumnezeiasca Scriptură si citit de noi, dar nepătruns ? Nu e decît acela ca, îm- părtăsindu-se de ale noastre, să ne facă pe noi părtasi de ale Sale. Căci Fiul lui Dumnezeu de aceea s-a făcut Fiu al omului, ca să ne facă pe noi oamenii fii ai lui Dumnezeu, ridicînd după har neamul nostru la ceea ce este El după fire, născîndu-ne de sus în Duhul Sfînt si introducîndu-ne îndată în împărătia cerurilor ; mai bi ne zis, dăruindu-se să o avem pe aceasta înlăuntrul nos tru (Luca XVII, 21)214, ca să nu avem numai nădejdea de a intra în ea, ci avînd-o încă de acum, să strigăm : "Viata noastră e ascunsă cu Hristos în Dumnezeu" (Colos. III, 3) 21\

89. Botezul nu ia de la noi libertatea vointei si puterea de a ne hotărî prin noi însine, ci abia el ne dă ruieste libertatea, ca să nu mai fim stăpîniti silnic si fără să vrem, de diavolul. De aceea, după Botez, atîrnă de noi, fie să stăruim de bună voie în poruncile lui Hristos, Stăpînul nostru, în Care ne-am botezat, si să umblăm pe calea celor poruncite de El, fie să ne aba tem de la această cale dreaptă, întorcîndu-ne prin fap tele rele la protivnicul si vrăjmasul nostru, diavolul216.

90. Cei ce se supun după Sfîntul Botez, voii celui rău, si împlinesc cele voite de el, se înstrăinează de sfîntul sîn al Botezului, după cuvîntul lui David (Ps. LVII, 4). Căci nu ne schimbăm, nici nu ne mutăm din firea în care am fost ziditi, ci fiind ziditi buni de Dum nezeu (căci Dumnezeu nu a făcut răul), si rămînînd ne schimbati prin firea si prin natura în care am fost zi diti, cele ce le alegem si le voim prin socotinta de bună voie, pe acelea le si facem, fie bune, fie rele. Căci pre cum cutitul nu-si schimbă firea sa, fie că e folosit de cineva spre rău, fie spre bine, ci rămîne fier, asa si omul lucrează si face, precum s-a zis, cele ce le vrea, dar nu iese din firea sa21T.

91. Nu ne mîntuim miluind pe unul, dar ne trimite în foc dispretuirea unuia. Căci cuvintele : "am flămîn- zit si am însetat" (Matei XXV, 35), nu s-au spus pentru o singură dată, nici pentru o singură zi, ci pentru în- treaga viată. Domnul si Dumnezeul nostru a mărturisit că primeste să fie hrănit, adăpat si îmbrăcat si celelalte, nu o dată, ci totdeauna si în toti, de către slugile Sale218.

92. Cum l-ar putea închide unii pe Cel ce se îm parte neîmpărtit si Care este în acelasi timp Dumnezeu întreg în fiecare dintre cei săraci ? Presupune deci că sînt o sută de săraci ca un singur Hristos. Căci nu s-a împărtit nicidecum Hristos (1 Cor. I, 13). Deci cel ce a dat la 99 cîte un obol, iar pe unul 1-a înjurat, sau 1-a lovit, sau 1-a depărtat cu mîna goală, cui a făcut oare aceasta, dacă nu Celui ce a zis si zice pururea si va zice : "Intrucît ati făcut unuia din acesti preamici, Mie Mi-ati făcut" (Matei XXV, 40)219.

93. Cel ce a dat milostenie la o sută, dar putea să dea si altora, si putea să adape si să hrănească încă pe multi care l-au rugat si au strigat către el, însă i-a ne socotit, va fi judecat de către Hristos, ca unul ce nu L-a hrănit pe El însusi ; fiindcă cel hrănit de noi, în fiecare dintre cei mici, este si în aceia în toti22*.

94. Cel ce dă astăzi tuturor toate cele spre trebu inta trupului, dar mîine, putînd face aceasta, va neso coti pe niscai frati, si-i va lăsa să piară de foame, de sete si de frig, L-a lăsat să moară si L-a dispretuit pe Acela care a zis : "întrucît ati făcut unuia din acesti preamici, Mie ati făcut"221.

95. Din acestea se poate cunoaste un lucru : cum îsi însuseste Domnul toate ale săracilor si fratilor nostri, zicînd celor drepti : "Mie Mi-ati făcut", iar celor de-a stînga : -"Mie nu Mi-ati făcut". El nu vede numai pe cei miluiti de noi, nici numai pe cei nedreptătiti sau asupriti, sau supusi la mii de alte rele, ci si pe cei tre cuti cu vederea. Căci si aceasta ajunge spre osînda noastră. Căci nu pe aceia, ci pe El îl trecem cu vederea, pe Iisus Hristos, Care si-a făcut toate ale Sale ale acelora.

96. El a primit să ia asupra Sa fata fiecărui om lipsit si să se unească pe Sine cu fiecare, ca nici unul dintre cei ce cred în El să nu se înalte împotriva frate lui, ci fiecare, văzînd pe fratele si pe aproapele său, ca pe Dumnezeul său, să se socotească pe sine atotpreamic fată de frate, ca fată de Făcătorul său ; si să-1 primească si să-1 cinstească întocmai ca pe Acela, si să-si deserte toate averile spre slujirea lui, precum si Hristos si-a vărsat sîngele Său pentru mîntuirea noastră222.

97. Cel ce a primit porunca, să-1 aibe pe aproapele ca pe sine însusi, e dator, desigur, să-1 aibă asa nu nu mai într-o zi, ci toată viata. Si cel căruia i s-a poruncit să dea fiecăruia care cere, i se porunceste aceasta pentru toată viata sa. Si cel ce vrea ca altii să-i facă lui lucrurile bune pe care le voieste, acestea i se cer si lui să le facă altora223.

98. Cel ce-1 are deci pe aproapele ca pe sine însusi nu rabdă să aibă nimic mai mult ca aproapele. Iar dacă are si nu dă cu inimă largă pînă ce se face si el sărac si asemenea cu aproapele, nu e împlinitor al poruncii Stăpânului ; la fel nu e nici cel ce, vrînd să dea tuturor celor ce cer, va respinge pe cineva din cei ce cer, pînă mai are un obol, sau o bucată de pîine224 ; nici cel ce nu face aproapelui cîte vrea ca altul să i le facă lui (Matei VII, 12). De asemenea, cel ce a hrănit, a adăpat, a îmbrăcat si a făcut toate celelalte fiecărui sărac si fiecărui frate preamic, dar a nesocotit pe unul singur si 1-a trecut cu vederea, se va socoti si el ca cel ce 1-a trecut cu vederea pe Hristos-Dumnezeu cînd f lămînzea si înseta225.

99. Poate acestea vor părea tuturor greu de purtat. De aceea vor socoti întemeiat să zică întru ei : dar cine ie poate face acestea toate, ca să ajute si să hrănească pe toti si să nu treacă cu vederea nicidecum pe vreunul dintre ei ? Dar să asculte pe Pavel, care strigă lămurit : "Dragostea lui Dumnezeu ne strînge pe noi, care jude căm aceasta ; că dacă unul a murit pentru toti, asadar toti au murit* (2 Cor. V, 14)226.

100. Precum poruncile cuprinzătoare au în ele pe toate celelalte mai restrînse, asa si virtutile cuprinză toare îmbrătisează în ele pe cele retetrînse. Căci cel ce a vîndut averile sale si le-a împărtit săracilor si s-a fă cut dintr-odată sărac a împlinit deodată printr-una toa te poruncile restrînse. Fiindcă nu mai are trebuintă să dea celui ce cere, sau să întoarcă fata de la cel ce vrea să se împrumute de la el (Matei V, 42)227. La fel si cel ce se roagă neîncetat ; a cuprins toate în aceasta, si nu mai trebuie să laude de sapte ori în zi pe Domnul (Ps. CXVIII, 64), sau seara, dimineata si la amiază, ca unul ce împlineste toate rugăciunile si cîntările, cîte trebuie să le facem după rînduială la vremea si ceasurile hotă-rîte. Asemenea si cel ce a dobîndit în sine, în chip constient, pe Dumnezeu cel ce dă cunostintă oamenilor (Ps. XCIII, 10), a străbătut toată Sfînta Scriptură si a cules tot folosul din citire si nu va mai avea trebuintă de citirea cărtilor ei. Căci cum ar mai avea o astfel de trebuintă, cel ce L-a dobîndit ca împreună-grăitor228 pe Cel care a insuflat dumnezeiestile Scripturi celor ce le-au scris si a fost învătat de Acela tainele de negrăit ale celor ascunse ? Acesta va fi el însusi altora o carte insuflată de Dumnezeu, purtînd scrise în el, de degetul lui Dumnezeu, taine noi si vechi (Matei XIII, 52), ca unul ce a împlinit toate si s-a odihnit în Dumnezeu de toate lucrurile sale, ajuns la desăvîrsirea originară229.

18. Duhul Sfînt are rolul de a ne pregăti casa fiintei noastre, sau de a o face curată si deschisă pentru primirea Sfintei Treimi. El întîm-pină oarecum împreună cu noi pe Fiul si pe Tatăl. El se uneste cu subiectul nostru, asumînd functia de sensibilizare a noastră pentru Dumnezeu. De aceea Tatăl si Fiul, iubindu-ne pe noi, iubesc în acelasi timp pe Duhul lor, iar noi, iubindu-I pe Ei, îi iubeste oarecum, prin noi, însusi Duhul Lor cel Sfînt. Astfel sîntem ridicati în circuitul iubirii treimice, fără să ne confundăm totusi cu Duhul Sfînt si fără să confundăm persoanele Sfintei Treimi.

19. Sfîntul Maxim Mărturisitorul si alti părinti au vorbit si ei de miscarea spre sfîrsitul nesfîrsit în care se va odihni, dar nu se va sătura sufletul, în viata viitoare. Dar sfîntul Simeon îi dă acestei miscări un caracter de avînt aprins, înfocat. El nu mai vorbeste în termeni intelectuali despre miscarea iubirii sufletului, ci în termeni plini de focul simtirii si al entuziasmului. Acest capitol si cel anterior redă ceea ce e mai caracteristic în spiritualitatea sfîntului Simeon Noul Teolog. Si el ne-a spus în capitolul II că nu face o prea clară distinctie între ceea ce va simti sufletul în viata viitoare si ceea ce poate simti încă de aici.

20. Dorinta sufletului ajunsă în nesfîrsitul iubirii dumnezeiesti nu se stinge, ci e tinută mereu trează din cauza infinitătii în care se află Si pe care niciodată nu o poate cuprinde întreagă. Totusi, întrucît ea nu mai tinde spre ceva care e dincolo de această infinitate, se spune si că dorinta se odihneste acum în această infinitate.

21. Neajuns la capătul final al iubirii, socoteste că n-a pus nici Măcar început ei, asa este de departe iubirea pe care o are sufletul de plinătatea fără margini a iubirii. Si de aceea se socoteste mai prejos de toti ceilalti credinciosi, nevrednic chiar de mîntuire. Cel ce se află în realitate mai sus decît toti se socoteste astfel mai prejos de toti. înL acest sens a spus sfîntul apostol Pavel despre sine că cel dintîi păcătos este el.

 

22. Credinta în Hristos, unind sufletul cu Hristos si făcîndu-1 deci părtas de desăvîrsirea lui Hristos, îl ridică mai presus de orice dreptate dobîndită prin faptele legii. Căci Hristos e mai presus de lege si e izvorul unei puteri mai presus de cea pe care si-o dă omul însusi, voind să împlinească cerintele celei mai înalte legi.

23. Capitolul acesta si cele următoare pînă la cap. 29 inclusiv coincid cu cap. 1-20 din Pilocalia greacă.

24. E o "necredintă" a celor ce cred, dar socotesc că nu cred destul, din pricina nesîrguintei pentru întărirea credintei prin fapte.

25. Dumnezeu vrea ca chemării la iubirea totală ce ne-o adresează să I se răspundă îndată, fără nici o sovăială.

26. Mai multă bucurie face lui Dumnezeu răspunsul imediat la chemarea Lui, chiar dacă nu esti pregătit, decît amînarea cu pretextul de a te pregăti. Fapta bună cerută de Dumnezeu trebuie săvîrsită imediat. Altfel te obisnuiesti cu amînările si poate n-o mai împlinesti niciodată. Sau, fapta bună pe care o poti face în împrejurarea aceasta, n-o mai poti face niciodată.

27. In gîndirea părintilor, sufletul se alcătuia din: partea ratională, mînia si pofta. Toate capătă o mare sensibilitate pentru dusman, prin lacrimi.

28. Capitolele 30-36 lipsesc în Filocalia greacă.

31. Cunostinta duhovnicească a realitătilor duhovnicesti nu e ocunostintă teoretică, rece, ci o cunostintă palpitantă, ce se miscă întrefrică si iubire.

32. Există o proportie directă între iubire si cunostinta duhovnicească, întrucît în însăsi cunostinta aceasta este iubire si în iubire cunostintă. Nimeni după sfîntul Ioan Evanghelistul n-a mai unit acesteadouă asa de mult în trăire, ca sfîntul Simeon Noul Teolog. Aceasta 1-asi făcut "teolog".

33. Rom. I, 20. Iubirea unită cu cunostinta creste treptat din fapte.Căci faptele sînt manifestări ale iubirii si ale cunoasterii si le adîncescpe acestea.

35. "Gîndurile" (Xo-jio(j.ot), de care trebuie să se curătească mintea,sînt speculatiile proprii, sau gîndurile pătimase la lucruri.

36. E o altă caracteristică a spiritualitătii sfîntului Simeon accentulpe care-1 pune pe lacrimi, pe care le uneste cu extazul cunoasterii realitătii duhovnicesti.

37. Aceasta nu înseamnă că harul dumnezeiesc nu lucrează cuadevărat si în Botezul cu apă si în taina Mirungerii, ci numai că tn acestetaine lucrează prin mijloace văzute si fără ca primitorul să simtă aceastălucrare, pe cînd prin lacrimile iubirii de Dumnezeu lucrarea dumnezeiască e simtită.

38. Capitolul acesta pînă la 69 exclusiv corespund cu cap. 21-52din Filocalia greacă.

36. Sfîntul Simeon nu întelege prin trupul mortificat, un trup incapabil de a se misca spre fapte, ci un trup care nu se miscă din initiativa lui, ci din initiativa cea bună a sufletului. E un trup nerobit patimilor, si disponibil pentru libertatea duhului. Într-un trup viu pentru patimi, sufletul e mort.

37. Sfîntul Maxim Mărturisitorul declară că în Cel Unul sjnt ratiu- nile tuturor. Deci cel ce-L vede pe Cel Unul, vede ratiunile tuturor în El. Sfîntul Simeon Noul Teolog plasează încă în viata aceasta putinta vederii tuturor în Dumnezeu, simultană cu ridicarea peste toate. Aceasta e o contemplare atotcuprinzătoare în simplitatea ei. Cine are intuitia întregu-lui, le vede pe toate ale lui, fără să se piardă în privirea unei părti sau a alteia.

38. Amîndouă aceste capete sîmt luate textual din Cateheza XXVIII,(Catecheses, tom. III, în "Sources chretiennes", nr. 112, p. 160). In Filo-calia greacă, sînt date ca un singur capitol. Poate din faptul că în editiadin "Sources chretiennes", sint date ca două, suta întîi are nu o sută,ci 101 capete.

39. Extras din Cateheza XXVIII, ibidem, p. 162. Sfîntul Simeon afirmă în chipul cel mai categoric că crestinul nu devine om întreg ca ataredecît în măsura în care se întipăreste în el chipul lui Hristos, Omulceresc sl Dumnezeu, prin simtire. Cuvîntul aici rămîne un cuvînt carecomunică o ratiune teoretică cu care se si identifică. Nici prin acestcuvînt, nici prin această ratiune nu se ia contact cu realitatea însăsi.Numai cuvîntul viu, comunicat nouă de cineva care crede, ne transmitesi viata lui, deci si viata lui Hristos, cînd viata lui e îmbibată de viata lui Hristos si cînd e primit cu credintă. De aceea cere sfintul Simeon ca Hristos să se imprime în ratiunea omului în mod simtit.

40. Din Cateheza XXVIII, ibidem, p. 160.

41. E o învătătură a părintilor, aceea despre simturile sufletului.Ele mijlocesc mai mult decît o cunoastere ratională. Prin ele se realizează un contact al sufletului cu realitătile spirituale din preajma luiDumnezeu.

42. Duhul rău e omorît de Duhul cel Bun si Sfînt; împătimirea si nelinistea, de nepătimire si de pace ; neputinta iubirii, de puterea iubitoare

61. Extras din Cuv. IV etic. (din Traites theologiques et ethiques, în"Sources chretiennes", nr. 129, p. 18).

62. De fapt, a te supune din inimă unuia singur, ca lui Dumnezeu,arată puterea generală a ta de a nu te mai afirma nici pe tine, nicilumea, împotriva iubirii.

63. Se minunează îngerii, căci acesta e cel mai tare.

46. Tine de firea noastră să păstrăm în noi chipul lui Dumnezeu, sau relatia cu Dumnezeu. Prin aceasta sîntem fii ai lui Dumnezeu si dumnezei, dar nu născuti din natura lui Dumnezeu, ci înfiati de El prin harul si vointa Lui, dar si prin consimtirea si efortul vointei noastre. Tine de acordul activ al vointei noastre cu vointa lui Dumnezeu să fim fii ai lui Dumnezeu, dar acordul acesta e cerut de firea noastră. Sfîntul Simeon nu cere Intîi fapte, ci întîi iubire si încredere în Dumnezeu. Iar prin aceasta însusi Dumnezeu e cu noi si în noi. Datorită acestui fapt, nu încercăm să împlinim cu puterile noastre faptele legii, ci ne încredem cu iubire în Dumnezeu, Care ne dă însă puterea să iubim cu fapta.

66. Trîndăvia trupului se transpune în suflet, din negrijă. Din elevin apoi în suflet descurajarea si întunericul. Deci între suflet si trup areloc o reciprocitate. Nu se poate neglija niciodată fără pagubă păzireatrupului în cele voite de Dumnezeu.

67. Sigur e vorba de locul spiritual al rugăciunii, de starea derugăciune, de interiorul rugăciunii.

68. Acestea vin ca o justificare a lenii de a se ruga.

69. Rugăciunea este forta eliberatoare, prin întîlnirea efortului nostru de eliberare cu persoana supremă, ca izvor a toată puterea silibertatea.

70. Fricos e cel ce nu e curat în inimă. Acela nu poate intra întrulibertate în relatie cu altul. Curătenia inimii aduce libertatea relatiei cualte persoane, deci si cu Dumnezeu.

52. Cei ce se tem de Domnul nu sînt lasi, ci au curajul mărturisiriiîn fata lui Dumnezeu si a semenilor. Temerea de Dumnezeu e o sfialăde a nu-L supăra, nu o lasitate. A se observa paradoxul: n-are frică celce se teme de Domnul. Temerea de Dumnezeu nu e ca frica din lumesau de ceva din lume; e o putere fată de toate cele din lume, iar fatăde Dumnezeu nu e simtită ca o frică propriu-zis, ci ca o îndrăznire diniubire, împreunată în acelasi timp cu sfială. Temerea de Dumnezeu dăputerea de a întreprinde orice efort spre împlinirea voii Lui, adică atot ce e bun. Nu e vorba însă de o deosebire a acestora prin cuvinte(temere, frică), ci de deosebirea a două stări sufletesti, care pot fi indicateprin indiferent care din aceste două nume.Focul de care se vorbeste în acest capitol e entuziasmul iubirii de Dumnezeu, care are în sine cea mai deplină curătie. Termenii: foc, flacără, sînt termeni preferati de sfîntul Simeon, pentru a exprima puternica simtire a dragostei de Dumnezeu ce-L caracterizează.

53. întelepciunea este si o fortă, sau e mentinută printr-un efortîn care se manifestă o fortă. E forta gîndului la Dumnezeu, care prinaceasta e unit cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru a persista în cele bune, încele proprii echilibrului vietii.

71. E demnă de remarcat această convietuire între frică si slavadesartă. Iubitorul de slavă desartă tremură de părerile tuturor, chiar deale celor mai neînsemnati oameni. De frica unor păreri care nu-ti cultivăslava desartă, nu vei putea scăpa contrazicînd pe cei ce nu recunoscmeritele tale, ci acceptînd simtirea smereniei. In smerenie stă adevăratulcuraj fată de altii.

72. E fumul care acopere vederea si slăbeste puterea de miscarea sufletului, dar si a trupului, spre cele bune si reale.

73. Puterea acestuia mai vine si din oboseala fără voie a trupului,ca si din aparenta că el nu e un duh rău, că prin el nu se săvîrseste răul.

74. Excesul nu e bun nici într-o parte nici în alta. Aici are rolulimportant întelepciunea si dreapta socoteală.

75. Desi porneste de la trup, trîndăvia devine si o stare a sufletului si a mintii.

76. Mîndria este asezată de părinti duhovnicesti mai vechi la sfîr-situl celorlalte patimi. Sfîntul Simeon Noul Teolog o pune, cel putin pentrunevoitorii care s-au eliberat de patimi, la începutul nevointii lor. Deaceea leacul împotriva ei este, după el, smerenia, opusul mîndriei. Smerenia deschide sufletul din nou pentru Dumnezeu.

77. Acest capitol e luat în întregime din Cuvîntarea IV etică(Traites theologiques et ethiques, tom. II, în "Sources chretiennes",nr. 129, p. 20).

61. Sînt trei stări sau trepte ale mintii. Dar acestea nu sînt simplusubiective, ci sînt stări produse de unele realităti deosebite de noi.

62. Sfîntul Simeon nu cunoaste decît două stări ale omului: stareacontrară firii si starea mai presus de fire. O stare neutră nu cunoaste.Ea poate fi cel mult o etapă trecătoare între cele două. De cîteva orivorbeste totusi de starea cea conformă firii. In starea aceasta omul sebucură si de ajutorul harului care e mai presus de fire. KpoXrj^i? _ "prejudecata" (termen în textul original tradus de noi cu "închipuire") esteo judecată ce si-o face cineva înainte de a se cunoaste cu adevărat pesine, sau înainte de a cunoaste cu adevărat lucrul despre care gindeste sau se pronuntă. Ea e de fapt o închipuire. Ca atare ea e contrară firii, căci e pusă în miscare de vreo pasiune. De aceea e izvorul multor greseli.

63. De fapt cel ce a petrecut odată în lucruri mai înalte, nu maiare plăcere de cele de jos si chiar dacă coboară putin la ele, tînjestedupă cele de sus. Comparatia stării prezente mai rele, cu cea anterioarămai bună îi produce o tristete si o nemultumire continuă.

64. A fi în Treime înseamnă a fi în iubire. Sfîntul Simeon atribuieiarăsi iubirii si nu contemplatiei rolul principal în mentinerea sufletuluiîn Dumnezeu. Iar iubirea aceasta de Dumnezeu, în care sufletul e ridicat, se explică prin iubirea celor trei Persoane dumnezeiesti între Ele.Fiind asezat sufletul în acest leagăn al iubirii nesfîrsite si desăvîrsite întrecele trei Persoane dumnezeiesti nu mai poate cădea din el.

65. De aici si pînă la cap. 87 inclusiv, ed. din "Sources chretiennes"se întîlneste iarăsi cu Filocalia gieacă, cap. 53-58, afară de cap. 82.

81. E necesar ca făcînd toate cele ce se cer de la noi, să nu lefacem cu grija că reusita depinde numai de noi. Să păstrăm constiintacă toate.sînt trecătoare. Cei ce se folosesc de lumea aceasta, să fie casi cum nu s-ar folosi. Căci "trece chipul lumii acesteia" (1 Cor. VII, 31).

82. Prin această frumoasă distinctie, sfîntul Simeon dovedeste că nucondamnă activitatea, ci apăsarea sufletească ce o poate însoti. Să fiiactiv într-un chip degajat, ca o pasăre în zborul ei vesel, ca un artist,fericit în înaripata lui străduintă de a găsi expresia justă a ceea cecontemplă. Aceasta e esenta recomandării sfîntului Simeon.

83. De fapt, activitatea din iubire fată de altii si de Dumnezeuproduce în suflet o stare de negrijă lumească si-1 duce la desăvîrsireavesnică, pe cînd cea din grija egoistă de trup îl duce la pieire. DeciDomnul condamnă grija, dar nu recomandă neactivitatea. Mai mult chiar,el condamnă si lenea, mai ales pe cea însotită de grijă. De aici rezultăcă desi nu trebuie să considerăm lucrurile lumii eterne, totusi trebuiesă socotim că activitatea sufletului în legătură cu ele, de dragul luiDumnezeu si al altora, e un mijloc prin care sufletul sporeste în desă-vîrsire si ajunge la vesnicia fericită pentru care este rînduit. Dealtfel, sirugăciunea este o activitate.

83. Ceea ce cere Domnul în fond e împlinirea unei activităti cuvenite si retinerea de la cea necuvenită. Cea dintîi trebuie să o facemîntr-un sens cu toată grija, dar în alt sens neîngrijorati. Iar pe cea dea doua să o evităm, mai ales cînd o facem fără grijă, adică cu neglijentă, sau cu nepăsare de mîntuirea sufletului. Există deci grijă si grijă.Există deci grijă bună si grijă rea, precum există negrijă bună si ne-grijă rea.

84. Mustrîndu-1 pe altul pentru greseli, poti să-ti înăspresti sufletultău si să înaintezi la ură împotriva aceluia. Astfel nu-1 zidesti nici peacela si te înrăiesti si pe tine.

85. Mărturisind ispita care ti-a venit de a lua din cele chivernisiteale Bisericii, sau ale mînăstirii, vei căpăta de la duhovnic întărire sărespingi ispita.

72. Extras din Cuv, IV etic, op. cit., p. 12. Pentru sfîntul Simeonvirtutea nu este o simplă pasivitate, ci o punere în ordine a miscărilorsufletesti si trupesti, pentru buna folosire a lor în favoarea deprinderiiunei virtuti. Prin aceasta spiritualitatea crestină se deosebeste net de ceabudistă. Nemiscarea puterilor trupesti si sufletesti poate apartine firiislăbite, sau dezamăgite de pe urma dezordinii pătimase a miscărilor lor.Căci slăbirea sau dezamăgirea pot apărea în creatură, care n-are de lasine fiinta, ci e din nimic Si ca atare înaintează cînd rămîne de sine sprenimic. Dar punerea în rînduială a miscărilor firii e un efort care Învingeînclinarea miscărilor firii spre trîndăvia dezordinii si spre nimic.

73. Extras din aceeasi cuvîntare. Ibidem.

74. Extras din aceeasi cuvîntare, op. cit., p. 14. Oontinuînd ideea dincapitolul anterior, sfîntul Simeon spune că dorirea bunătătilor vesnice emai mult decît nedorirea plăcerilor pămîntesti. Virtutea e o dorire pozitivă a bunătătilor vesnice si prin aceasta depăseste o fire ajunsă la nemiscare prin vointa de a nu răspunde răului cu rău, sau prin dezabuzaresi slăbire. Ea e un efort de ridicare a firii la cele mai presus de fire. Nu se cere desfiintarea dorintei ca putere a firii, ci îndreptarea si întărirea ei spre cele continuu mai înalte.

75. Cuv. IV etic, op. cit., p. 12. Se face aici o deosebire analoagăcu cea din cele două capete anterioare, între pesimismul celor ce s-auscîrbit, prin dezamăgiri sau prin cinismul patimilor, de slava de la oameni, si între cei ce doresc, într-un elan pozitiv, slava curată de la Dumnezeu cei infinit. Aici se crede în Dumnezeu cel personal, acolo e unfel de panteism, odată ce persoana omenească se topeste în esenta universală. Aici se crede într-un Dumnezeu personal, Căruia credinciosul vreasă-I placă, si în a plăcea lui Dumnezeu constă slava dorită de la El,care este totodată o depăsire a egoismului.

76. Cuv. etic. cit., op. cit., p. 14. Aceeasi idee ca în cele trei capeteanterioare. Dar aci sfîntul Simeon dă si o explicare proprie a deosebiriiîntre lipsa unei patimi si posesiunea unei virtuti contrare: lipsa uneipatimi poate proveni din angajarea intensă în alte patimi.

97. Linistea este ceva pozitiv, este o bucurie. Nelucrarea e neacti-vitate si nu iradiază din ea putere, ci îndeamnă la pasivitate si deci latristete. Poti să fii activ în liniste si poti să fii neactiv fără să ai liniste.Căci lipsa de miscare e contrară firii.

98. Din Cuv. etic. cit., ibidem. Poti să taci în afară si în suflet săn-ai liniste.

99. Din Cuv. etic. cit., ibidem. Deci mai presus de fuga exterioarădin lume, e cea care mîntuieste, sau înstrăinarea interioară de ceea cee rău în ea.

100. Extras din Cuv. etic. cit., op. cit., p. 18. Cel nepătimitor nu mai emiscat de nici un răspuns contrar la răul dusmanului, ci-4 copleseste si-1desfiintează cu neclintirea în iubire.

 

100. Extras din Cuv. cit., op. cit., p. 16. Acestia umblă mult, însăumblă în întuneric si nu reusesc să iasă din el.

101. A umbla în întuneric neînaintînd spre scopul firesc al vietiinoastre, înseamnă a nu umbla pe drum, căci orice drum duce undeva,duce la un scop.

102. Extras din Cuv. cit., op. cit., p. 18. Acestia si-au făcut propriilelor planuri, nu urmăresc planurile lui Dumnezeu.

103. Trupul lui a devenit transparent ca o oglindă prin care celduhovnicesc se vede pe sine si vede pe Dumnezeu.4 - Filocalia

1. Lacrimile fac ochii curati si de aceea capabili să vadă esentatainică a lucrurilor si pe Dumnezeu prin ele.

2. Starea aceasta de mare înduiosare si bucurie pentru DumnezeuÎsi găseste o expresie nu numai în lacrimi, ci si în ritmul unei melodii.

3. Avem aci sensul patristic al teologiei, ca fiind contemplatie a luiDumnezeu, atinsă pe treptele înalte ale curătiei si nepătimirii. Cel cetrăieste desăvîrsit în Dumnezeu, văzîndu-L cu mintea, nu mai simtenici trebuintă de pocăintă, căci uită pînă si de starea sa, fiind iesit întregîn Dumnezeu pe Care-L vede.

4. Adevărata teologie e nu numai vorbirea despre Dumnezeu, cidialog cu Dumnezeu, simtire puternică si responsabilă a prezentei Lui personale si revendicatoare.

3. Se afirmă aci caracterul apofatic, sau mai presus de cunoastereal cunoasterii lui Dumnezeu, conform lui Dionisie Areopagitul si sfîntuluiGrigorie de Nisa.

4. Extras din Cateheza XXVIII; op. cit., p. 158-160, unde e înlegătură cu cap. I, ed. cit., p. 51-52.

5. Există o simtire mai presus de simtire. Sufletul nu se află peacea treaptă într-o insensibilitate. Ea e o sensibilitate spirituală si aredrept cauză lucrarea Sfîntului Duh. Dar e lucrătoare si prin simturiletrupului, cum a fost cazul cu apostolii pe Tabor.

6. Sfîntul Simeon Noul Teolog se dovedeste în tot scrisul lui unteolog al simtirii mai presus de simtire. Dar această simtire nu-i un sentiment pur, ci un contact total al fiintei noastre, sensibilizată de Duhul,cu Dumnezeu.

7. Acela vede si aude în toate cuvîntul lui Dumnezeu.

6. Nu aude nici un cuvînt ca stînd de sine, sau ca răsunînd desine, ci fiecare cuvînt este identificat pentru el cu Cuvîntul lui Dumnezeu.

7. Extras din Cateheza cit., ibidem. Numai prin faptul că auzimîn mod real Cuvîntul lui Dumnezeu, ca un cuvînt căruia trebuie să-i răspundem, auzim real toate cuvintele Lui prin lucruri si prin oameni, cape niste cuvinte care ne scot din izolarea si egoismul nostru si trebuiesă le răspundem. Propriu-zis în toate cuvintele e un singur Cuvînt personal Care ni se comunică, ne revendică si simtim că trebuie să-I răspundem prin viata, prin faptele noastre.

100. Sfîntul Grigorie de Nazianz, Cuv. 38, 11 ; P.G. 36, 324-A. Omula fost făcut ca subiect cunoscător si văzător al celor cunoscute si văzute,într-o legătură ontologică cu ele, cum e Logosul divin cu ratiunile Sale,care prin creatie devin ratiunile lucrurilor.

101. Extras din Cateheza cit., op. cit., p. 160-162. Sfîntul Simeonvorbeste si de niste simturi sau de o sensibilitate a sufletului, care s-atocit prin cădere. Cine aude si vede prin ele, cunoaste "puterea" realitătiispirituale, nu numai întelesul ei, pentru că prin ele se pune în legăturăcu acea realitate si ea, fiind personală, iradiază putere din ea.

10. Acest capitol corespunde cu cap. 59 din Filocalia greacă, Sftn-tul Simeon care a fost "spătarul cubicular" la curtea împăratului Vasile IIfoloseste des imagini de la curtea împărătească. El socoteste harul energiei necreate ce izvorăste din Hristos, ca o haină a Iui Hristos, în caree îmbrăcat, sau ca pe Hristos însusi, dacă Hristos este în energia ce iradiază din El.

11. Desi Dumnezeu este nevăzut, simtirea prezentei Lui este atîtde puternică, încît sfîntul Simeon declară că se simte ca în fata Lui.

12. A se observa cum sfîntul Simeon aseamănă cu un ocean chiarnumai slava lui Dumnezeu ; de fiinta lui Dumnezeu nici nu îndrăznestesă vorbească.

13. Contemplarea luminii dumnezeiesti nu e despărtită, pentrusfîntul Simeon, de împărtăsirea de ea, potrivit învătăturii lui despre simturile sufletesti prin care omul duhovnicesc intră în contact cu realitateadumnezeiască, asa cum intră orice om prin simturile trupului în contact culumea materială.

14. De la capitolul 11 pînă la capitolul 19 inclusiv e redată ideeasfîntului Grigorie de Nissa : "Aceasta este a vedea cu adevărat pe Dumnezeu : a nu afla niciodată o saturare a dorintei ...căci nu se va socotivreodată că se poate îmbrătisa firea nevăzută" (Despre viata lui Moise,în P.G. 44, col. 404). Dar sfîntul Simeon pune în relief si ideea scumpălui, că cel ajuns în oceanul dumnezeiesc nu mai vede nimic în afară deel, dar în el vede toate. Proprie lui este si imaginea oceanului si a apelor.

15. Deci nu-si pierde constiinta identitătii sale.

16. Stiinta si cunostinta implică posesia partială a realitătii, sautransformarea ei la starea de obiect, ceea ce înseamnă delimitarea ei.

17. E simplitatea de ocean a dumnezeirii, în care se cuprind rădăcinile transcendente ale tuturor într-un chip nediferentiat, iar ea însăsica izvor al lor, e infinit mai mult decît toate.

18. Se redă aci o idee a sfîntului Maxim Mărturisitorul care zice:"In nemărginire se odihneste toată miscarea celor ce se miscă în modnatural, pentru faptul că nu există în ea nici o distantă sau interval, ne-avînd deci unde, cum si spre ce să se miste, întrucît are pe Dumnezeu,Care hotărniceste chiar si nemărginirea, Care hotărniceste toată miscarea,ca sfîrsit în calitate de cauză" {Ambigua, în P.G., 91, 1217). Dar sfîntulSimeon foloseste copios imaginea luminii si dă acestei imagini un caracteremotional.

111. Sfîntul Simeon identifică întunericul dumnezeiesc al lui DionisieAreopagitul cu lumina dumnezeiască. De altfel însusi Dionisie întelegeaprin întunericul de pe Sinai "preamulta lumină". Ajunsă aci mintearămîne cu o miscare receptivă, nu creatoare, cu o miscare stabilă înacelasi sens, nu cu o miscare ce trece de la un lucru la altul.

112. Precum se conciliază întunericul cu preamulta lumină, asa seconciliază mintea golită de gînduri cu starea ei de contemplare si degustare a bunătătilor dumnezeiesti. Căci în oceanul dumnezeiesc cel simplusînt toate.

113. Si unde e viata vesnică, e si viata sufletului omenesc.

114. Identificarea stabilitătii cu miscarea sufletului ajuns în Dumnezeu o făcuse si sfîntul Grigorie de Nissa (Despre viata lui Moise, P.G.44, 405-C) si sfîntul Maxim Mărturisitorul {Ambigua, P.G. 91, 1221).

115. Mintea devine prin lumina dumnezeiască altfel decît e prinnatura ei, de aceea îsi devine ei însăsi un mister neînteles.

21. E bucuria de darurile primite fără osteneală, fără efort, darcare le întrec pe toate cele dobîndite prin efort.

22. Extras din sfîrsitul Cuv. X etic; Traites theol..., tom. II, p. 336.E o învătătură scumpă sfîntului Simeon că bunurile dumnezeiesti se posedă în chip constient. De fapt dacă nu avem constiinta lor, nici nula avem.

23. E vorba de auzirea cu sufletul, adică cu un simt al sufletului.

119. Acesta e omul.

120. Sfîntul Simeon nu putea să nu sufere influenta timpului său, înmulte privinte care nu tin propriu-zis de credinta crestină. Făcînd abstractie de ideea celor patru elemente componente ale lumii materiale, ideeproprie timpului său, el se mai resimte si de întelegerea simplistă a aceluitimp în privinta unirii dintre trup si suflet. Astăzi ne dăm seama detaina cu mult mai complexă a acestei uniri. De altfel însusi sfîntulSimeon dă dovadă că e constient de dificultatea problemei cînd adaugăpe de o parte simtirea si suflarea la cele patru componente ale trupului,iar pe de alta declară că prin ele se uneste sufletul cu trupul. Sensibilitatea si suflarea sînt marea taină a existentei umane. Apartin ele materiei ? Apartin sufletului î E greu de a le atribui unuia sau altuia înmod separat. In sensibilitate se întîlnesc sufletul si trupul.

24. Fără îndoială, desi fiecare soare luminează în mod direct partea omului corespunzătoare lui, totusi lumina Soarelui spiritual se reflectădin suflet si asupra trupului, iar lumina soarelui văzut produce bucuriesi sufletului. Căci omul, desi e din două părti, e totusi unul. în om serealizează unirea între cele două lumi. Aceasta o va spune sfîntul Simeonîn capetele următoare.

25. Soarele spiritual dă putere sufletelor să vorbească, întrucîtvorbindu-le el însusi le miscă la răspuns. El e Subiectul suprem, carese adresează subiectelor făcute după chipul Lui. El e Cuvîntul cuvîntător,de unde pornesc toate cuvintele de chemare si din care-si iau miscareade răspuns toate cuvintele de răspuns ale subiectelor create. Aceastăconvorbire leagă subiectele create de Dumnezeu si luminează toate creaturile în acelasi timp.

1. Aceste trei ultime capete au intrat în prefata "Stoglavei", colectie de hotărîri ale Sinodului din 1551 de la Moscova. A se vedea laE. Duchesne, Le Stoglav et Ies cents chapîlres, Paris, 1920, p. 4-5. DupăJ. Darrouzes, Chapîtres theologiques etc, p. 79.

2. Sfîntul Maxim spune: "Dumnezeu este începutul, mijlocul sisfîrsitul celor ce sînt" (Cap. gnostice I, 5), dar si că : "Dumnezeu nu eslepentru Sine, pe cît e cu putintă să stim noi, nici început, nici mijloc,nici sfîrsit" (II, 2). Hristos însă s-a făcut prin întrupare începutul, mijlocul si sfîrsitul vietii noastre celei noi.

3. Sfînta Treime, ca diversitate de Persoane în unitatea fiintei, seface principiu de mentinere a unitătii tuturor în diversitate.

3. Acelasi Dumnezeu, fiind si în cele din urmă, le face si peacestea ca pe cele dintîi. Din faptul că Dumnezeu sau Hristos e si încele din urmă, sfîntul Simeon scoate concluzia că în fond si cele din urmăsînt cele dintîi si invers.

4. Sobornicitatea Bisericii îsi are temeiul în faptul că în fiecare credincios este Acelasi Hristos, deci în fiecare credincios sînt toti credinciosii.

5. Corespunde cu cap. 62 din Filocalia greacă.

6. Faptul că lumina dumnezeiască trece prin îngeri la sfinti, nu-ilasă pe sfinti mai prejos de îngeri. Căci lumina dumnezeiască trecînd dela îngeri la sfinti nu se împutinează, ci li se împărtăseste acestora întreagă. Trecerea aceasta nu face decît să înfăptuiască legătura între îngeri si sfinti.

5. Trecerea luminii de la îngeri la sfinti e ca trecerea pildei siputerii de sfintenie de la sfintii dinainte la cei de după ei. Aceasta e otraditie vie, care asigură unitatea între generatii. Acelasi Hristos e încei dintîi si în cei din urmă, făcîndu-i pe cei dintîi ca pe cei din urmăsi pe cei din urmă ca pe cei dintîi. Sfîntul Simeon dă revărsării luminii dela îngeri la sfinti si de la sfintii dinainte la cei de după ei un sens detraditie.

6. Corespunde cu cap. 62 din Filocalia greacă. Patimile rup lantultraditiei vii a sfintilor, care constituie un fel de coloană vertebrală aTraditiei vii a Bisericii.

7. Cine rupe legătura cu sfintui cu care e în legătură nemijlocitărupe prin aceasta legătura cu toti sfintii de mai înainte. Prin el se vaintroduce o întrerupere în lantul traditiei, cu grele urmări pentru Hristos.Pentru mentinerea traditiei se cere smerenie si iubire fată de înaintasi,precum ruperea traditiei e pricinuită de mîndrie si de lipsa de iubire.

10. Viata duhovnicească e împletită din contraste, ca si viata înpăcat. Plăcerea păcatului e însotită de chinul părerii de rău. întristareapentru păcat care merge pînă la plîns, naste bucuria, căci ea pune începutul vietii celei noi.

11. Cu acest capitol începe un sir de capete de aplicare pilduitoare a unui discernămînt subtil al unor stări sufletesti, care pot aveadiferite continuturi, cu toată aparenta de identitate.

135. începătorii trebuie să pună deosebită rîvnă în dezlipirea lăuntrică de grijile lumesti. După ce au progresat, au dobîndit această dezlipire, chiar dacă sînt între lucruri.

17. Aceasta e metoda de a satisface cerintele strict necesare alevietii, fără a aluneca spre păcat. Asa a făcut Hristos.

18. Corespunde cap. 64 din Filocalia greacă. Acela va evita însăsăvîrsirea păcatului, chiar dacă i se porunceste.

19. El nu se va lăsa convins de argumentele celor ce voiesc să-iusureze frica de chinurile vesnice si durerea pentru ele. Dacă filozofulgerman Heidegger socoteste că existenta fiintei omenesti e frămîntatăpermanent de grijă, în spiritualitatea crestină existenta este stăpînită defrica de chinurile vesnice.

20. Corespunde cap. 65 din Filocalia greacă.5 -Ś Filocalia

140. Corespunde cap. 66 din Filocalia greacă. Se accentuează aci unmare paradox : durerea naste bucurie ; călăul fricii duce la viată. Pentrucă acestea sensibilizează si întăresc spiritul, nu-1 lasă în somnolentă siîn lipsa de tărie. în aceasta stă faptul că prin cruce se ajunge la viată.

141. Corespunde cap. 67 din Filocalia greacă. Izvorul lacrimilor seface izvor de lumină. Se vede prin lacrimile acestora lumina din ei. Celce nu poate plînge pentru păcat rămîne încruntat si întunecat.

22. Este extazul, în care omul a plecat de la sine, absorbit delumina si de focul Duhului Sfînt. Acesta face trupul transparent si fierbinte pentru că si sufletul e fierbinte. El e focul entuziasmului curat.

23. Un alt paradox: din răcoarea lacrimilor se aprinde focul unuisi mai mare dor de Dumnezeu. Si invers.

24. Aceasta e o stare de deplină transparentă spirituală prin DuhulSfînt si prin întărirea la culme a spiritului omenesc.

25. Corespunde cap. 68 din Filocalia greacă. Sfîntul Simeon descrieaci o stare de extaz din cele trăite de el.

24. Prin lacrimi, inima înmuind Snvîrtosarea ei se deschide Duhului.

25. Corespunde cap. 69 din Filocalia greacă.

27. Corespunde cap. 70 din Filocalia greacă.

28. Corespunde cap. 71 din Filocalia greacă.

29. Cei mîndri socotesc mîndri pe oamenii duhovnicesti, pentru căacestia nu primesc să se coboare la glume si la fapte usuratice.

30. Corespunde cap. 72 din Filocalia greacă.

31. Lipsa unei singure virtuti tine inima pătată si o singură patăse simte în toate virtutile, tulburîndu-le.

30. Cap. 73 din FHocalia greacă. Singur Dumnezeu este cu adevărat curat în chip desăvîrsit si poate curati inima omului cu focul iubiriiaprins de El în inimă.

31. Darrouzes, op. cit., p. 89, dă la notă: Isaia LXII, 2. Dar înacel loc nu se află aceste cuvinte.

32. Mintea, mereu în miscare, e mai greu de stăpînit decît mădularele trupului.

33. Desigur, nu e vorba numai de un gînd teoretic la rău, ci deun oarecare gînd ispititor. Dar acest gînd, dată fiind puterea lui de influentă, numai prin prezenta lui Dumnezeu în om poate să nu mai durezeîn om.

157. De aci vedem că "lumina" de care vorbeste atît de mult sfîntulSimeon constă în curătia inimii si a privirii. Curătia aceasta o are omulnumai cu ajutorul lui Dumnezeu, sau numai venindu-i de la El. Ea eacolo unde nu se intercalează nici un alt gînd între om si Dumnezeu.Inima curată e acolo unde s-au dezrădăcinat chiar gîndurile rele dinsuflet.

158. Prin această afirmare sfîntul Simeon risipeste orice răstălmăcirea gîndirii sale, că ar admite o despărtire a mintii de simturi în lucrareaei. Spiritul transfigurează lucrarea simturilor, nu se dispensează de ea.Dar nici lucrarea simturilor nu poate fi cugetată fără spirit. Omul e unitate de suflet si trup în actele, în gîndurile si în sentimentele sale. Darsfîntul Simeon spune si mai mult: omul care nu mai are nici un gînd răuîn sine îsi înaltă si simturile la "cer", adică vede si prin ele luminadumnezeiască, sau taine spirituale mai presus de lucrurile pămîntesti.Căci aceste taine se văd totusi prin lume sau prin trup devenite transparente. Aceasta pentru că simturile lui au devenit apte pentru aceste taineSi sînt coplesite de minte si prin mintea lui de lucrarea Duhului Sfînt.Mintea si simturile au devenit în acest caz o unitate cunoscătoare peun plan mai înalt. Omul cunoaste ca o fiintă totală realitătile superioare.

159. Inima curată face transparent pe om sie însusi. Pînă ce inimae pătată, omul nu se poate cunoaste pe sine însusi pentru că nu-si estetransparent nici siesi, cum nu este nici altora. Se interpune între el sisinea sa indefinită preocuparea de altceva inferior si mărginit. Inimacurată e profunzimea abisală a omului, redescoperită. Căci nu se maiinterpune nici un gînd despre vreun obiect limitat între el si aceastăprofunzime. Omul se cunoaste acum ca ceea ce este el propriu-zis înindefinitul lui, care, întrucît e deosebit într-o anumită privintă de indefinitul altor oameni, e totusi definit într-un anumit fel. Dar profunzimeaabisală credinciosul nu si-o poate descoperi decît cînd ea se deschide înprofunzimea infinită a lui Dumnezeu în care subzistă.

160. Sufletul, detasat de diferite gînduri limitate conforme obiectelorlor, se vede pe sine deosebit de gîndurile trecătoare, deci nemuritor.

Aceasta e una cu trezirea la adevărata constiintă de sine. Dar aceasta se iveste împreună cu constiinta de Dumnezeu. El se trezeste la constiinta nemuririi sale, întrucît îsi cunoaste persistenta sa iată de gindu-rile trecătoare. Acest suflet se bucură de învierea sa înainte de învierea trupului, prin lucrare, prin putere, prin experientă si prin adevăr. Văzînd pe Dumnezeu, încetează lucrarea lui cugetătoare trecătoare, rămînînd cu lucrarea lui netrecătoare, căci Dumnezeu e mai presus de cugetarea care face efortul de a defini si pune în legătură obiectele variate si definite si prin aceasta recurge la niste categorii mai prejos de cugetarea mintii îndreptată neschimbat spre Dumnezeu cel Infinit si spre sinea sa indefinită.

161. Aceasta nu înseamnă că nu pot conlucra unii cu altii în lucrurile necesare vietii pămîntesti. Mai mult chiar, de aci se vede că pentru sfîntul Simeon nepărtăsîa celor curati cu lumea înseamnă numai nepri-mirea cuvintelor, gîndurilor si faptelor rele din ea. Dar ei tocmai prinaceasta pot lucra la curătirea si la ridicarea celor din lume. Deci poate exista, în vederea acestui scop, o legătură a lor cu ceilalti oameni. Ba sfîntul Simeon o cere aceasta în alte locuri cu toată puterea.

44. Asa cum sfîntul Simeon identifică curătia cu lumina, tot asaidentifică necurătia poftelor si a patimilor, cu întunericul. Cea dintii dăputinta vederii lui Dumnezeu, cea din urmă nu.

45. Cap. 74, Filocalia greacă.

47. Cap. 75. Filocalia greacă. Pocăinta nu are hotar. Căci mereuputem înainta în cele bune, părîndu-ne rău de nedesăvîrsirea dinainte.

48. Cap. 76, Filocalia greacă. "Intru cunostintă", înseamnă în chipconstient, simtit. Frumusetea lui Hristos este pe de o parte neapropiată,căci nu poate fi cuprinsă, pe de alta e simtită. E cunostintă si nestiintă.Chiar subiectul semenului, pe de o parte îl sesizăm, pe de alta ne rămînetranscendent si de nedefinit.

49. Cap. 77, Filocalia greacă.

50. Cap. 78, Filocalia greacă. Poruncile împlinite se înscriu în fiintanoastră, virtutile îsi pun pecetea pe ea. Arvuna Duhului vine ca o primălumină de sus în fiinta noastră, producînd o primă transparentă a eipentru Dumnezeu si o primă unire a ei cu El. Duhul este inelul lui Hristos, legătura începătoare cu Hristos.

50. Cap. 79, Filocalia greacă.

51. Cap. 80, Filocalia greacă. Odată arvuna primită, nu trebuiestat pe loc, ci trebuie înaintat, adică trebuie cultivată. Altfel are loc oadevărată cădere din dragostea fată de mire.

54. S-a rupt comuniunea lăuntrică dintre suflet si Hristos.

55. Cap. 81, Filocalia greacă. Aceasta nu înseamnă că Dumnezeuiubeste pe cel ce premerge cu iubirea lui, ci pe cel ce răspunde iubiriiSale. Căci nu poate intra în inima celui ce nu si-o deschide iubirii Sale.

56. Tii iubirea cuiva, dar nu o stăpînesti, căci depinde si de libertatea aceluia.

57. Aci ti se pare că ai iubirea celuilalt, aci că n-o mai ai. Numaidupă consolidarea în ea, ai asigurarea statornică a ei.

58. Credinta, harul, stările duhovnicesti nu sînt ca niste obiectefixe si tangibile. Ele dau într-un anumit moment convingerea prezenteilor, în altul parcă nu mai sînt. Principal e ca din momentul din urmăsă nu tragi concluzia că nu va reveni momentul dintîi si să-ti faci dinaceasta o concluzie definitivă de gîndire si comportare.

56. Să o tină ca iubire activă, nu statică.

57. Cap. 82, Filocalia greacă. Să o păzească deci printr-o înaintarecu fapta si prin întărirea ei în virtuti.

58. Cap. 83, Filocalia greacă. Harul nu se mentine unde nu selucrează poruncile lui Hristos. Harul e putere activă, e iradiere, nu eceva static.

59. Cap. 84, Filocalia greacă. Materialul e nesfîrsit, în sensul, căsufletul niciodată nu sfîrseste a se desăvîrsi, dar si în sensul că el mereutrebuie să fie în lucrare. Altfel se prăbuseste în moarte, în inertie, laorice nivel ar fi ajuns. Si atunci nu mai are acoperis potrivit cu el, care constă propriu-zis din infinitatea deschisă a lui Dumnezeu.

179. Cap. 85, Filocalia greacă.

180. Important e ca afectele să fie tinute în frîu, să nu se lunecela păcat prin ele. Dulceata spirituală a vietii în Duhul Sfînt îl face peunul ca acesta să nu simtă trebuinta plăcerilor legate de satisfacereapoftelor. 181. Cap. 86, Filocalia greacă.

182. Cap. 87, Filocalia greacă.

183. Asa cum visele cu continuturi pămîntesti au legătură cu celetrăite de fapt, asa au si cele referitoare la realitătile dumnezeiesti olegătură adevărată cu ele, întrucit au fost trăite în stare de trezvie.6 - Filocali"

184. Mintea celor în care s-a sălăsluit Duhul a devenit simplă, pentru că în ea totul e armonios si concentrat în Duhul; în ea nu sînt îndoieli, sfîsieri, contraziceri, schimbări de metode si tinte fără sigurantacă sînt mai bune ca cele dinainte si că vor duce în mod neîndoielnicla succes cum n-au dus cele dinainte.

185. Cap. 88, Filocalia greacă.

67. Cap. 89, Filocalia greacă.

68. Cap. 90, Filocalia greacă. Învătătura aceasta despre mîntuireeste cu totul deosebită de învătătura apuseană a unei justificări pur juridice a omului prin echivalentul mortii lui Hristos.

69. Cap. 91, Filocalia greacă.

70. Deci sfintui Simeon admite si putinta unei vieti curate în lume.Nu depărtarea externă de lume, ci detasarea lăuntrică de ceea ce e răuIn ea, este lucrul hotărîtor.

70. Cap. 92, Filocalia greacă.

71. Această scenă e pictată pe zidul din afară al Mînăstirii Su-cevita din Bucovina.

72. Cap. 93, Filocalia greacă. Dumnezeu ne acordă o demnitate,cerîndu-ne să dăm si noi niste osteneli pentru bunătătile ce ni le va dărui.Căci voieste să ni se facă prin aceasta dator, voieste să ne dea un oarecare drept la aceste bunătăti. Nu voieste să ne încarce cu ele ca peniste obiecte pasive, ci să crestem la capacitatea de a fi purtătorii lorîn mod activ, sau de a ni le asimila ca subiecte.

193. Cap. 94, Filocalia greacă. 194. Cap. 95, Filocalia greacă.

195. Cap. 96, Filocalia greacă.

75. Deci el nu trebuie să rămînă nelucrător ca lucrurile nesimtitoare, ci să-si unească voia sa cu voia lui Dumnezeu, care aduce unadaos de mare putere voii sale. Aceasta se vede din cele spuse în continuare de sfîntul Simeon.

76. Cap. 97, Filocalia greacă. Asa cum altoiul face un singur pomcu tulpina în care s-a altoit, asa si harul cu firea în care s-a sădit, sauvoia lui Dumnezeu cu voia omului în care s-a imprimat, fac un singurîntreg. Căci omul îsi omoară voia sa prin voia proprie si prin aceastasi-o împlineste si întăreste în acelasi timp.

77. Cap. 98, Filocalia greacă.

199. Dumnezeu te-a făcut prieten, adică te-a ridicat la un dialog intim cu El si-ti dăruieste tot ce are si El prin aceasta.

81. Cap. 100, Filocalia gread. Oricît de mari ar fi lucrurile silumea, ele sînt numai obiecte ale omului, dăruite lui de Dumnezeu, casemn al iubirii Lui. Ba Dumnezeu îi dă omului daruri si mai maxi decîtlumea: se dă pe Sine Însusi ca cel mai bun prieten. Aceasta e slavacu care cinsteste Dumnezeu pe om.

82. Fiul a slăvit pe Tatăl ca om într-un chip exemplar pentru noi.De aceea s-a făcut om. L-a slăvit renuntînd la Sine si predîndu-se Tats-lui desăvîrsit prin pătimiri si prin moarte.

83. Dacă noi slăvim pe Tatăl, cum L-a slăvit Fiul ca om, si Tatălne slăveste pe noi cum îl slăveste pe Hristos ca pe Piui Său cel vesnic,făcut om.

84. Cap. 101, Filocalia greacă.

85. Acesta e lucrul esential: să porti fără întristare cele ce ti sepricinuiesc cu scopul ca să te întristeze si să te facă prin aceasta săpăcătuiesti, dovedind că esti legat de lumea aceasta si nu ai încrederedesăvîrsită în Dumnezeu. 205. Cap. 102, Filocalia greacă.

206. Cap. 103, Filocalia greacă. In răbdare si mîngîiere e o lumină,e vederea celor mai presus de viata aceasta. Numai aceasta dă puterede răbdare si aduce mîngîiere.

207. Propriu-zis nu se poate pierde si nu trebuie pierdută, ci celce o are trebuie să se socotească ca si cînd n-ar avea-o. Să nu se mîn-drească cu ea.

85. Cap. 104, Filocalia greacă. In Dumnezeu sînt si cele învătatede el într-o armonie cu toate cele nestiute. Căci El e mai presus de toate.Iar în lumina Lui se înteleg mai bine si cele necunoscute încă.

86. Cap. 105, Filocalia greacă. Textul grec e mai dezvoltat.

209 b. Deci ei nu trebuie să se tină cu totul în afară de legătura cu ceilalti oameni. Iar acestora nu li se cere să uite stiinta lor, ci să cunoască pe Dumnezeu si să încadreze stiinta lor partială în lumina totală a lui Dumnezeu, în care sînt toate.

210. Iubirea lor va fi continuu lucrătoare si pentru acesti oameni,deci pentru toti.

87. Cap. 107, Filocalia greacă. Aceasta e singura întristare a celorce se află în fericirea fără lipsuri a petrecerii dumnezeiesti. Nici acoloei nu uită de fratii lor care-si primejduiesc viata vesnică.

88. Acestia sînt oameni cu neputintă de influentat în rău.

89. Cap. 106, Filocalia greacă.

90. Fiul lui Dumnezeu, fiind în acelasi timp Fiul Omului, unin-du-se cu noi, ne face si pe noi fii ai lui Dumnezeu după har. Sălăs-luindu-se prin aceasta în lăuntrul nostru cu Duhul Său Preasfînt, pe Care

L-a primit si ca om, aduce în noi împărătia cerurilor, care e acolo unde e Duhul Sfînt.

215. Cap. 108, Filocalia greacă. Mîntuirea constă în unirea cu Dumnezeu în Hristos, nu în vreo justificare juridică.

216. Cap. 109, Filocalia greacă. Botezul ne dăruieste sau ne puneîn lucrare din nou libertatea, pentru că Hristos cu libertatea Lui fată depăcat se sălăsluieste în noi.

217. Cap. 110, Filocalia greacă. Sfîntul Simeon nu admite nici oalterare a firii omenesti prin păcat.

218. Cap. 111, Filocalia greacă. Se cere o stăruintă continuă în aface binele. Căci numai asa ne zidim casa duhovnicească. Cu o singurăpiatră nu facem casa, dar cu o singură piatră, dacă lipseste, o putemstrica, dacă nu o punem îndată la loc. In planul duhovnicesc acest lucruîl facem prin pocăintă. Iubirea nu se întretine prin fapte discontinui, ciprin fapte continui.Hristos e în toti fără exceptie. Deci pe toti trebuie să-i iubim si pretuim ca să devină sinea noastră un întreg în iubire. Dispretuirea unuia e o rană în sufletul nostru si o singură rană duce la moarte.

219. Iubirea se cere arătată în mod continuu nu numai fată deunul, ci fată de toti. Căci în toti este Hristos. A excepta pe unul de laiubire, înseamnă pe de o parte a iubi, pe de altă parte a nu iubi peAcelasi Hristos ; înseamnă a-L iubi pe El îmbrăcat într-un fel si a nu-Liubi, arătîndu-se îndată după aceea îmbrăcat alt fel. Neiubirea fată deuna din înfătisările Sale zădărniceste iubirea fată de altă înfătisare a Sa.O iubire practicată continuu fată de toti, ca fată de Acelasi Hristos, e oiubire care-i pretuieste în acelasi timp pe toti ca pe Acelasi Hristos. Avedea în toti pe Hristos, e cea mai mare fortă pentru solidaritatea umană.

220. Cap. 112, Filocalia greacă.

95. Cap. 113. Filocalia greacă.

96. Cap. 114, Filocalia greacă. Trebuie să socotim pe fiecare cape Hristos Dumnezeu, pentru că Fiul lui Dumnezeu, făcîndu-se ipostas alfirii noastre, s-a făcut ipostasul fundamental al tuturor oamenilor. Prinfata fiecăruia licăreste fata Aceluiasi Hristos; prin apelul adresat nouăde fiecare ne adresează apelul său Acelasi Hristos.

97. Cap. 115, Filocalia greacă.

224. Jertfa adevărată e cea în care cineva se dăruieste total. Trebuie trăită aceeasi predare totală în dăruirea tuturor bunurilor proprii,pe care a trăit-o Hristos în vărsarea sîngelui Său, în dăruirea totală avietii Sale. 225. Cap. 116, Filocalia greacă.

226. Cap. 117, Filocalia greacă. In Hristos toti putem muri duhov-niceste nouă însine, jertfindu-ne total altora.

227. Cel ce dă tot ce are dintr-odată a împlinit printr-o singurăfaptă cerinta iubirii si a jertfei totale si a înfăptuit în sine starea ei, pecare altii nu o înfăptuiesc niciodată prin faptele lor de milosteniemăruntă.

228. Cel ce-L are pe Hristos împreună-grăitor se află cu El însusiîntr-un dialog direct. Ca atare, a depăsit cuvintele Scripturii, aflîndu-seîn relatie nemijlocită cu Subiectul si cu Izvorul lor infinit mai bogatdecît toate cuvintele pe care le rosteste, sau care au fost scrise prininspiratia de la El.

229. Cap. 118, Filocalia greacă. E nu atît desăvîrsirea de la început,ci cea pe care o are în gîndirea lui Dumnezeu, care stă la originea lui.