Index > Scriitori filocalici

 
   Antonie cel Mare 
   autor anonim 
   Avva Filimon 
   Calist şi Ignatie Xantopol 
   Calist Angelicude 
   Calist Catafygiotul 
   Calist Patriarhul 
   Casian Romanul 
   Diadoh al Foticeei 
   Evagrie Ponticul 
   Filotei Sinaitul 
   Grigorie Sinaitul 
   Ilie Edicul 
   Ioan Carpatiul 
   Ioan Damaschin 
   Isaia Pustnicul 
   Isihie Sinaitul 
   Marcu Ascetul 
   Maxim Cavsocalivitul 
   Maxim Marturisitorul 
   Nichifor din singuratate 
   Nichita Stithatul 
   Nil Ascetul 
   Petru Damaschin 
   Simeon Evlaviosul 
   Simeon Metafrastul 
   Simeon Noul Teolog 
   Talasie Libianul si Africanul 
   Teodor al Edesei 
   Teognost 
   Teolipt mitropolitul Filadelfiei 
   Varsanufie si Ioan 
   Vasile de la Poiana Marului 

 

versiune cu diacritice - aici
A cuviosului si de Dumnezeu purtătorului Părintelui nostru

MARCU ASCETUL

Despre legea duhovnicească, în 200 de capete ,

Fiindcă de multe ori ati dorit să stiti ce este legea duhovnicească de care vorbeste dumnezeiescul Apostol (Rom.7,14), care este cunostinta si lucrarea celor ce vor să o păzească, vom: vorbi despre acestea, pe cât ne va fi cu putintă.

2. Întâi stim că Dumnezeu este începutul, mijlocul si sfârsitul oricărui bine; iar binele este cu neputintă să fie crezut si săvârsit altfel decât în Hristos Iisus si Duhul Sfânt.

3. Tot binele e dăruit de Dumnezeu cu un rost oarecare si cel ce-1 primeste cu această credintă, nu-1 va pierde.

4. Credinta neclintită este turn întărit. Iar Hristos se face toate celui ce crede.

5. Orice plănuire a ta să o începi cu Cel ce este începutul a tot binele, ca să fie după voia lui Dumnezeu ceea ce ai de gând să faci.

6. Cel ce e smerit în cugetul său si împlineste o lucrare duhovnicească, când ceteste dumnezeiestile Scripturi pe toate le aduce în legătură cu sine si nu cu altul.

7. Roagă pe Dumnezeu să deschidă ochii inimii tale, si vei vedea folosul rugăciunii si al cetirii.

8. Cel ce are vreun dar duhovnicesc si sufere împreună cu cel ce nu-1 are, îsi păstrează darul prin împreuna pătimire; iar cel mândru si-1 va pierde, scufundându-se în gândurile trufiei.

9. Gura celui smerit în cugetare grăieste adevărul; iar cel ce i se împotriveste se aseamănă cu sluga aceea care a pălmuit peste obraz pe Domnul.

10. Nu te face ucenic al celui ce se laudă pe sine, ca nu cumva, în loc de smerita cugetare, să înveti mândria.

11. Să nu te înalti întru inima ta pentru că întelegi Cele zise în Scripturi, ca să nu cazi cu mintea în duhul hulirii.

12. Să nu încerci a dezlega prin gâlceava un lucru încurcat, ci prin cele arătate de legea duhului, adică prin răbdare, rugăciune si nădejdea care numai la un lucru se gândeste.

13. Cel ce se roagă trupeste si încă nu are cunostintă duhovnicească, este ca orbul care strigă si zice: "Fiul lui David, miluieste-mă".

14. Orbul de odinioară, după ce i s-au deschis ochii si a văzut pe Domnul, închinându-se Lui, nu L-a mai mărturisit fiu a lui David, ci Fiu al lui Dumnezeu. .

15. Să nu te înalti când versi lacrimi în vremea rugăciunii, căci Hristos este Cel ce s-a atins de ochii tăi de ai putut vedea cu mintea.

16. Cel ce, asemenea orbului, si-a lepădat haina si s-a apropiat de Domnul, se face ucenicul Lui si propovăduitorul învătăturilor celor mai înalte.

17. De va zăbovi păcatul în gândurile noastre, ne va umplea inima de semetie; iar. de îl vom izgoni prin înfrânare si nădejde, vom dobândi zdrobirea inimii.

18. Este o zdrobire de inimă lină si folositoare, spre înmuierea ei; si este alta ascutită si vătămătoare, spre pedepsirea ei.

19. Privegherea, rugăciunea si răbdarea năcazurilor ce vin asupra noastră aduc inimii zdrobirea neprimejdioasă si folositoare, dacă nu împrăstiem tovărăsia lor prin lăcomia

după ceva. Căci cel ce rabdă în aceasta, si celelalte va fi ajutat; iar cel nepăsător si împrăstiat, la iesirea din trup cumplit se va chinui.

20. Inima iubitoare de plăceri, în vremea iesirii i se face sufletului închisoare si lant; iar cea iubitoare de osteneli îi este poartă deschisă.

21. Inima învârtosată este poartă de fier zăvorâtă înaintea cetătii; iar celui ce pătimeste râul si este strâmtorat, i se deschide de la sine, ca si lui Petru (Fapte 12,10).

22. Multe sunt felurile rugăciunii, care de care mai deosebit. Totusi niciuna nu este vătămătoare, decât aceea care nu mai este rugăciune, ci lucrare diavolească.

23. Un om voind să facă rău, s-a rugat, după obicei, mai întâi în cuget, si prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu fiind împiedecat, mai pe urmă mult 1-a multumit.

24. Iar David vrând să ucidă pe Nabal din Cârmei, după ce a,luat înstiintare despre dumnezeiasca răsplătire, tăindu-si gândul acesta mult a multumit. Stim iarăsi ce a făcut

când a uitat de Dumnezeu, neoprindu-se până ce Natan proorocul nu i-a adus aminte de Dumnezeu.

25. Când dumnezeiestile Scripturi, cugetă la cele ascunse într-însele; "căci câte mai-nainte s-au scris, toate - zice - spre a noastră învătătură s-au scris".

27: Scriptura numeste credinta "temelie a celor nădăjduite" (Evr.11,1); iar pe cei ce nu cunosc sălăsluirea lui Hristos, i-a numit necercati.

28. După cum din cuvinte si lucruri se vede cugetul, tot asa se vede din faptele bune ale inimii răsplata viitoare.

29. Inima milostivă e vădit că va primi milostivire; iar cea care nu este asa, pe cele dimpotrivă.

30. Legea libertătii învată tot adevărul. Multi o stiu aceasta prin cunostintă; însă putini o înteleg. pentru că întelegerea e totdeauna în proportie cu împlinirea poruncilor

ei.

31. Nu căuta desăvârsirea ei prin virtuti omenesti, căci nu se va împlini desăvârsit printr-însele. Desăvârsirea ei e ascunsă în crucea lui Hristos.

32. Legea slobozeniei se cunoaste prin cunostinta adevărată; se întelege prin lucrarea poruncilor; si se împlineste desăvârsit prin mila lui Hristos.

33. Când ne vom sili să împlinim în constiintă toate poruncile lui Dumnezeu, vom întelege că legea Domnului este fără prihană; că se cultivă prin faptele noastre cele bune, dar

fără mila lui Dumnezeu nu este cu putintă să se desăvârsească între oameni.

34. Cei ce nu se socotesc pe ei datornici întregii legi a lui Hristos, cunosc .trupeste legea lui Dumnezeu, "neântelegând nici cele ce zic si nici cele despre care se

rostesc cu tărie". De aceea ei socotesc că împlinesc legea desăvârsit prin fapte.

35. Un lucru poate fi săvârsit bine la arătare, dar scopul celui ce 1-a săvârsit nu e bun. De asemenea poate fi rău la înfătisare, dar tinta făcătorului poate fi bună. Dar nu numai fapte săvârsesc unii, ci si vorbe grăiesc în chipul în care zis. Căci unii schimbă calitatea unui lucru prin neiscusinta si nestiinta lor, altii prin intentia cea rea, si iarăsi altii prin scopul evlavios.

36. Pe cel ce îsi ascunde defăimarea si ocara punând înainte laude, cir greu îl pot descoperi cei mai simpli. Asemenea acestuia este si cel ce sub chipul smereniei, e plin de slava desartă. Acestia acoperind multă vreme adevărul cu minciuna, în cele din urmă sunt dati totusi pe fată prin fapte.

37. Unul făcând un lucru la arătare bun, vatămă pe aproapele său; iar altul nefăcând un asemenea lucru, îl ajută cu gândul.

38. Este o mustrare din răutate sau din răzbunare, si este alta întru frica de Dumnezeu si pentru adevăr.

39. Pe cel ce a încetat de-a mai păcătui si s-a pocăit, nu-1 mai mustra; iar de zici că pentru Dumnezeu îl mustri, mai întâi descopere-ti păcatele tale.

40. începătorul oricărei virtuti este Dumnezeu, precum soarele, al luminii de toate zilele.

41. Când săvârsesti fapte virtuase, adu-ti aminte de Cei ce a zis: "Fără de mine, nu puteti face, nimic"(Ioan 15,5).

42. Prin necazuri si-au gătit oamenii cele bune, după cum prin slava desartă si prin plăcere cele rele.

43. Cel nedreptătit de oameni scapă de păcat, si măsura mâhnirii sale, află sprijin împotriva lui.

44. Cel ce crede în răsplata lui Hristos, pe măsura credintii sale rabdă bucuros toată nedreptatea.

45. Cel ce se roagă pentru oamenii ce-1 nedreptătesc, îi înspăimântă pe draci; iar cei ce se luptă cu cei dintâi, e rănit de cei de al doilea.

46. E mai bine să fim batjocoriti de oameni decât de draci; dar cel plăcut lui Dumnezeu pe amândoi i-a biruit.

47. Tot binele vine de la Domnul, după o anumită orânduire si pleacă pe ascuns de la cei nemultămitori, nerecunoscători si lenesi.

48. Tot păcatul sfârseste în plăcerea oprită, precum orice virtute într-o mângâiere duhovnicească. Dacă stăpâneste cel dintâi, stârneste pe cele proprii lui; iar dacă stăpâneste cea de a doua, de asemenea pe cele înrudite cu ea.

49. Ocara de la oameni aduce întristare inimii, dar se face pricină de curătie celui ce o rabdă.

50. Nestiinta îndeamnă la împotrivire fată de cele ce sunt de folos si nerusinându-se sporeste numărul păcatelor.

51. Primeste năcazurile, că întru nimic nu te păgubeste în cele ce le ai de mai înainte; dar leapădă lăcomia, căci ai să dai socoteală.

52. După ce ai păcătuit în ascuns, nu încerca să uiti. "Căci toate sunt goale si descoperite pentru ochii Domnului, înaintea Căruia avem să dăm socoteală"(Evr.4,13).

53. Arată-te Stăpânului cu cugetul tău. "Căci omul caută la fată, pe când Dumnezeu priveste în inimă"(1Sam.15,7)

54. Nu cugeta si nu face nimic, fără un scop plăcut lui Dumnezeu. Căci cel ce călătoreste fără scop, va osteni în zadar.

55. Cel ce păcătuieste fără să fie silit, cu greu se pocăieste, pentru că dreptatea lui Dumnezeu este fără de greseală.

56. Întâmplarea dureroasă face pe întelept să-si. Aducă aminte de Dumnezeu, si întristează pe măsura ei pe cel ce a uitat de Dumnezeu.

57. Orice suferintă fără voie, să te învete să-ti aduci aminte de Dumnezeu; în acest caz nu-ti va lipsi prilejul spre pocăintă.

58. Uitarea în sine n-are nici o putere, dar se întăreste din pricina negrijii noastre si pe măsura acesteia.

59. Nu zice: ce să fac, căci ceea ce nu voiesc aceea mi se întâmplă să fac. Ci, aducându-ti aminte, cugetă la ceea ce esti dator să faci.

60. Deci fă binele de care-ti aduci aminte; si cel de care nu-ti aduci aminte, se va descoperi tie. Si să nu-ti dai cugetul fără judecată uitării.

61. Scriptura zice că "iadul si pierzarea sunt arătate înaintea Domnului"(Prov.15,11). Acestea le zic despre nestiinta si uitarea inimii.

62. Căci iad este nestiinta, fiindcă amândouă sunt întunecate. Si pierzare este uitarea, pentru că prin ea am pierdut din cele ce le aveam.

63. Ia seama la relele tale, nu la ale altuia; si nu se va jefui de tâlhari casa de lucru a mintii tale.

64. Cel ce nu poartă grijă după puterea lui de toate virtutile, săvârseste un păcat anevoie de iertat; dar rugăciunea si milostenia întorc pe cei ce nu poartă de grijă.

65. Orice întristare după Dumnezeu face parte din fiinta evlaviei. Căci adevărata dragoste se probează prin cele ce-i stau împotrivă.

66. Nu zice că se poate câstiga virtute fără necazuri; căci virtutea neprobată în necazuri, nu este întărită.

67. Gândeste-te la sfârsitul oricărui năcaz fără voie si vei afla în el pieirea păcatului.

68. Multe sunt sfaturile aproapelui spre ceea ce este de folos; dar nimănui nu i se potriveste asa de mult ca judecata constiintei sale.

69. Când cauti tămăduire, ia seama la constiintă si tot ce-tj va spune ea, fă, si vei avea folos.

70. Dumnezeu si constiinta stiu cele ascunse ale fiecăruia, deci prin acestea să primim îndreptarea.

70 b. Cel ce se osteneste fără sfat, e sărac în toate. Iar cel ce aleargă cu nădejde e de două ori bogat.

71. Omul încearcă câte poate după voia sa; iar Dumnezeu le sfârseste după dreptate.

72. De vrei să primesti laudă de la oameni, iubeste mai întâi mustrarea pentru păcate.

73. Oricâtă batjocură va răbda cineva pentru adevărul lui Hristos, va primi însutită slavă de la multime. Dar mai bine este a face binele pentru cele viitoare.

74. Când un om foloseste pe altul prin cuvinte sau fapte, să stie amândoi că e de fată harul lui Dumnezeu. Iar cel ce nu întelege aceasta, va fi stăpânit de cel ce întelege.

75. Cel ce laudă pe aproapele în chip fătarnic, îl va osândi după o vreme si va fi el însusi rusinat.

76. Cel ce nu cunoaste cursele vrăjmasului, va fi ucis cu usurinta; si cel ce nu stie pricinile patimilor, usor va cădea.

77. Din iubirea de plăcere vine negrija si din negrijă uitare; căci Dumnezeu a dăruit tuturor cunostinta celor de folos.

78. Omul sfătuieste pe aproapele precum stie; iar Dumnezeu lucrează în cel ce aude, precum acela a crezut.

79. Am văzut oameni simpli smerindu-se cu fapta si s-au făcut mai întelepti decât înteleptii.

80. Alt om simplu, auzindu-i pe aceia că sunt lăudati, nu le-a urmat smerenia, ci, umplându-se de slavă desartă pentru simplitatea sa, a căzut în mândrie.

81. Cel ce dispretuieste cunostinta si se laudă cu lipsa de învătătură, nu e simplu numai în cuvânt, ci si în cunostintă.

82. Precum altceva e măiestria cuvântului si altceva priceperea, tot asa altceva este simplitatea în cuvânt si altceva priceperea.

83. Simplitatea cuvintelor nu vatămă pe cel preacuvios, precum nici măiestria cuvintelor pe cel smerit la cuget.

84. Nu zice: nu stiu ce se cuvine si deci sunt nevinovat, dacă nu fac aceea. Dacă le-ai face pe toate câte le stii că sunt bune, ti s-ar descoperi pe urmă si celelalte, cunoscându-se una din cealaltă. De aceea nu-ti foloseste să cunosti cele de al doilea, înainte de împlinirea celor dintâi. Căci "cunostinta îngâmfă"(1Cor.8,1), îndemnând la nelucrare, iar "dragostea zideste", îndemnând la răbdarea tuturor.

85. Cuvintele dumnezeiestii Scripturi citeste-le prin fapte si nu le întinde în vorbe multe, îngâmfându-te în desert cu simpla lor întelegere.

86 Cel ce a lăsat fapta si se reazămă pe cunostinta simplă, tine în loc de sabie cu două tăisuri, băt de trestie, care în vreme de războiul, cum zice Scriptura (Is.36,6), găureste mâna si strecoară în ea otrava firii înainte de cea a vrăjmasilor.

87. Tot gândul e măsurat si cântărit la Dumnezeu. Căci poate fi cugetat sau cu patimă, sau cumpătat.

88. Cel ce a împlinit o poruncă, să astepte ispita pentru ea. Căci dragostea fată de Hristos se probează prin cele potrivnice.

89. Să nu dispretuiesti a avea grijă de gânduri. Căci lui Dumnezeu nu i se ascunde nici un gând.

90. Când vezi vreun gând că-ti făgăduieste slava omenească, să stii sigur că-ti pregăteste rusine.

91. Vrăjmasul cunoaste dreptatea legii duhovnicesti si de aceea caută numai să câstige consimtirea cugetului. Căci asa fie că-1 va face pe cel căzut în puterea lui să se supună ostenelilor pocăintei, fie că, nepocăindu-se, îl va împovăra cu

năcazuri fără voie. Ba se întâmplă uneori că îl face să lupte si împotriva năcazurilor, ca în viata aceasta să-i înmultească durerile, iar la iesirea sufletului să-1 dovedească necredincios din pricina lipsei de răbdare.

92. Fată de încercările care vin, multi s-au împotrivit în multe chipuri. Dar fără rugăciune si pocăintă, nimenea n-a scăpat de asuprire.

93. Cele rele îsi primesc puterea una de la alta; de asemenea si cele bune cresc"una prin alta si pe cel părtas de ele îl mână si mai mult înainte.

94. Diavolul dispretuieste păcatele cele mici, căci altfel nu poate conduce spre cele mai mari.

95. Rădăcina poftei rusinoase e lauda omenească, precum a neprihănirii e mustrarea pentru păcat, si anume nu numai când o auzim, ci când o si primim.

96. Nimic n-a folosit cel ce s-a lepădat de toate si se îndulceste cu patima. Căci ceea ce făcea prin avutie, face si acum neavând nimic.

97. De asemenea cel ce se înfrânează, dacă agoniseste avere, e frate la cuget cu cel de mai înainte; căci mama lor este aceeasi pentru plăcerea din cuget, iar tatăl este, altul pentru deosebirea patimei.

98. Este câte unul care-si taie o patimă pentru o plăcere mai mare si e slăvit de cei ce nu-i cunosc intentia. Si poate că unul ca acesta nu-si dă seama el însusi de sine, ostenindu-se prosteste.

99. Pricina a tot păcatul este slava desartă si plăcerea. Cel ce nu le urăste pe acestea, nu va desrădăcina patima.

100. "Rădăcina tuturor relelor s-a zis că este iubirea de argint"(Tim.6,10). Dar si aceasta e vădit că se sustine prin acelea.

101. Mintea devine oarbă prin aceste trei patimi: prin iubirea de argint, prin slava desartă si prin plăcere.

102. Câtesitrele sunt, după Scriptură, fiicele lipitoarei(2Prov.30,15) fiind iubite de necumpătare cu iubire de maică.

103. Cunostinta si credinta, tovarăsele firii noastre, nu sunt tocite prin nimic altceva ca prin acelea.

104. Mânia, furia, războaiele, uciderile si tot pomelnicul relelor, din pricina lor au prins atâta putere între oameni.

105. Iubirea de argint, slava desartă si plăcerea trebuiesc urâte ca niste mame ale relelor si ca niste mame vitrege ale virtutilor.

106. Din pricina lor ni s-a poruncit, "să nu iubim lumea si cele din lume"(1Io.2,15). Iar aceasta s-a zis, nu ca să urâm fără judecată făpturile lui Dumnezeu, ci ca să tăiem prilejurile celor trei patimi.

107. "Nimenea, zice Apostolul, slujind în oaste, nu se încurcă cu treburile vietii"(2Tim.2,4).Căci cel ce vrea să biruiască patimile, încurcându-se în acele treburi, e asemenea celui ce vrea să stingă focul cu paie. :

108. Cel ce se mânie pe aproapele pentru avutie, pentru slavă, sau plăcere, încă n-a cunoscut că Dumnezeu chiverniseste lucrurile întru dreptate.

109. Când auzi pe Domnul zicând: "De nu se va lepăda cineva de toate averile lui, nu este vrednic de Mine"(Luc.14,33), nu întelege cuvântul acesta numai despre averi ci si despre toate lucrurile păcatului.

110. Cel ce nu cunoaste adevărul, nu poate nici crede cu adevărat. Căci cunostinta naturală premerge credintii.

111. Precum Dumnezeu a împărtit fiecăreia dintre cele văzute ceea ce e potrivit cu firea ei, asa a împărtit si gândurile omenesti, fie că vrem, fie că nu vrem.

112. Dacă cineva, păcătuind în chip vădit si nepocăindu-se, n-a pătimit nimic până la moarte, socoteste că judecata lui va fi fără milă acolo.

113. Cel ce se roagă întru cumintenie rabdă cele ce-i vin asupra-i. Iar cel ce tine minte răul, încă nu s-a rugat curat.

114. De ai fost păgubit, sau ocărât, sau prigonit de cineva, nu lua în seamă cele de fată, ci asteaptă cele viitoare; si vei afla că acela ti-a fost pricină de multe bunătăti, nu numai în vremea de aici, ci si în veacul viitor.

115. Precum celor ce s-au hrănit fără socoteală le foloseste absintul amar, asa celor cu purtări păcătoase le e de folos să pătimească rele. Căci leacurile acestea pe cei dintâi îi face sănătosi, iar pe ceilalti îi pregăteste spre pocăinta.

116. De nu vrei să pătimesti răul, să nu vrei nici să-1 faci, pentru că lucrul dintâi urmează neapărat celui de al doilea. "Căci ce seamănă fiecare, aceea va si secera"(Gal.6,8).

117. Semănând de bună voie cele rele si secerându-le fără de voie, trebuie să ne minunăm de dreptatea lui Dumnezeu.

118. Dar fiindcă s-a rânduit o vreme oarecare între semănat si seceris, nu credem în răsplată.

119. Păcătuind, să nu învinovătesti fapta, ci gândul. Căci dacă mintea nu o lua înainte, nu i-ar fi urmat trupul.

120. E mai rău cel ce săvârseste răul într-ascuns, decât cei ce săvârsesc nedreptate pe fată. Pentru aceasta, acela se va si munci mai rău.

121. Cel ce împleteste viclenii si face răul într-ascuns este, după Scriptură, "sarpe ce sade în cale si muscă copita calului"(Gen.49,17).

122. Cel ce, în acelasi timp, laudă pentru unele pe aproapele, iar pentru altele îl vorbeste de rău, e stăpânit de slava desartă si de pismă. Prin laude încearcă să-si ascundă pisma, iar prin vorbele rele se înfătisează pe sine mai bun decât acela.

123. Precum nu pot paste la un loc oile si lupii, asa nu poate avea milă cel ce îl lucrează cu viclenie pe aproapele.

124. Cel care amestecă pe ascuns în poruncă voia sa, e un desfrânat, cum s-a arătat în întelepciune, si pentru neputinta de-a se înfrâna sufere durere si rusine.

125. Precum nu se îngăduie apa si focul laolaltă, asa nu se îngăduie întreolaltă apărarea si smerenia.

126. Cel care cere iertare de păcate iubeste smerenia cugetului. Iar cel ce osândeste pe altul, îsi pecetlueste relele sale.

127. Nu lăsa păcatul nesters, chiar dacă ar fi cât de mic, ca să nu te tragă pe urmă la rele mai mari.

128. De vrei să te mântuesti, iubeste Cuvântul adevărat si nu lepăda niciodată, fără judecată, mustrarea. .

129. Un cuvânt adevărat a schimbat puii de năpârci si le-a arătat să fugă de mânia ce va să vie (Mt.3,7).

130. Cel ce primeste cuvintele adevărului, primeste pe Dumnezeu Cuvântul. Căci zice: "Cel ce vă primeste pe voi, pe Mine mă primeste"(Mt.10,40).

131. Slăbănogul pogorât prin acoperis (Luc.5,19) este păcătosul mustrat de credinciosi pentru Dumnezeu, si care primeste iertarea pentru credinta acelora.

132. Mai bine este a ne ruga cu evlavie pentru aproapele, decât a-1 mustra pentru lot lucrul.

133. Cel ce se pocăieste asa cum se cuvine, e luat în râs de nebuni. Dar aceasta să-i fie semn de bună plăcere la Dumnezeu.

134. "Cel ce se luptă, se înfrânează de la toate"(1Cor.9,25) si nu se odihneste până nu va pierde Domnul sământa din Babilon.

135. Gândeste-te că patimile de ocară sunt douăsprezece. Dacă iubesti cu voia pe una din ele, aceea va umplea locul celor unsprezece.

136. Păcatul este foc ce arde. Cu cât înlături materia, cu atât se stinge, si cu cât adaugi, va arde mai mult.

137. De ai fost înăltat prin laude, asteaptă ocara. Căci zice: "Cel ce se înaltă pe sine, umili-se-va"(Luc.14.2).

138. Când vom lepăda din cuget tot păcatul de bună voie, vom lua lupta si cu patimile din obisnuintă.

139. Obisnuinta, care o ia înaintea voii si a constiintei, este amintirea fără de voie a păcatelor de mai-nainte. La cel ce se nevoieste, ea e împiedecată să înainteze până la patimă; iar la cel biruitor e răpusă până la momeală

140. Atacul (momeala) este o miscare fără imagini a inimii, care e prinsă îndată de cei încercati, ca într-o strungă.

141. Acolo unde se ivesc chipuri în gând, s-a produs consimtirea. Căci miscarea fără chipuri este un atac nevinovat. Câte unul fuge si de acestea ca busteanul din foc; dar câte unul nu se întoarce până nu arde cu flacără.

142. Nu zi: nu vreau si vine; căci cu sigurantă dacă nu iubesti lucrul însusi, iubesti pricinile lui.

143. Cel ce caută lauda, e supus patimii si cel ce se plânge de necaz, iubeste plăcerea.

144. Gândul celui împătimit de plăcere oscilează ca o cumpănă. Aci plânge si se tânguieste pentru păcate, aci se luptă cu aproapele si i se împotriveste apărându-si plăcerile.

145. Cel ce cearcă toate si retine binele, va fugi pe urmă de tot răul.

146. Bărbatul îndelung răbdător are multă cumintenie; asemenea si cel ce-si apropie urechea de cuvintele întelepciunii.

147. Fără aducerea aminte de Dumnezeu nu poate fi cunostintă adevărată. Căci fără cea dintâi, cea de a doua e mincinoasă.

148. Celui învârtosat la inimă nu-i foloseste cuvântul unei cunostinte mai subtiri, pentru că dacă nu e înfricat, nu primeste durerile pocăintei.

149. Omului blând îi foloseste credinciosia, căci îl face să nu ispitească îndelunga răbdare a lui Dumnezeu si să nu se rănească prin neascultare deasă.

150. Pe omul puternic să nu-1 mustri pentru slavă desartă, ci arată-i viitoarea necinste. Căci în acest chip cel cuminte poate fi mustrat fără greutate.

151. Cel ce urăste mustrarea, se supune" patimii cu voia; iar cel ce o iubeste, va lupta si cu obisnuinta.

152. Nu voi să auzi răutătile străine; căci printr-o asemenea vointă de-a auzi se sapă si în tine trăsăturile răutătilor.

153. Dacă îti intră în urechi cuvinte urâte, mânie-te pe tine însuti si nu pe cel ce le grăieste. Căci dacă urechea e rea, rău e si cel care o poartă.

154. Dacă cineva se nimereste între oamenii care grăiesc desertăciuni, să se socotească pe sine însusi vinovat de asemenea cuvinte; chiar dacă nu are vreo vină proaspătă, are vreuna mai veche.

155. De vezi pe cineva că te laudă cu fătărnicie, asteaptă la vremea sa ocară de la el.

156. Necazurile de acum pune-le alăturea cu bunătătile viitoare, si nicicând descurajarea nu-ti va molesi nevointa.

157. Când, pentru vreo binefacere trupească, lauzi pe vreun om ca bun, uitând de Dumnezeu, acelasi om pe urmă ti se va arăta că e rău.

158. Tot binele vine de la Dumnezeu după orânduirea Lui; si cei care fac un lucru bun sunt slujitorii Lui.

159. Primeste împletirea celor bune si a celor rele, cu gând egal; si Dumnezeu va netezi neegalitătile dintre lucruri.

160. Neegalitatea gândurilor aduce schimbările stărilor proprii. Căci Dumnezeu a rânduit în chip potrivit ca să vie după cele de voie, cele fără de voie.

161 întâmplările sensibile sunt puii celor inteligibile, împlinind cele cuvenite după voia lui Dumnezeu.

162. Din inima împătimită de plăcere, răsar gânduri si cuvinte spurcate. Iar din fum cunoastem materia, care mocneste înăuntru.

163. Zăboveste în cuget si nu vei osteni în încercări. Iar plecând de acolo, rabdă necazurile ce vin asupra-ti.

164. Roagă-te să nu-ti vie încercare; iar când vine, primeste-o ca pe a ta, nu ca pe una străină.

165. Ia-ti gândul de la orice lăcomie si atunci vei putea să vezi uneltirile diavolului.

166. Cel ce zice că cunoaste toate mestesugurile diavolului, se dă pe sine ca desăvârsit, fără să stie.

167. Când mintea iese din grijile trupesti, vede, în măsura în care iese, lucrăturile vrăjmasilor.

168. Cel purtat de gânduri, e orbit de ele. El vede lucrările păcatului, dar pricinile lor nu le poate vedea.

169. Se poate întâmpla ca unul, împlinind pe fată o poruncă, să slujească în ascuns patimei si prin gânduri păcătoase să strice fapta bună.

170. Prinzându-te începutul vreunui păcat, nu zice: "nu mă va birui pe mine". Căci întrucât ai fost prins, ai si fost biruit.

171. Tot Ce se naste începe de la ceva mic, si pe măsură ce e hrănit creste.

172.Mestesugirea păcatului e ca o mreajă bine împletită; si cel ce s-a încurcat dintr-o parte, de va fi cu nepăsare, va fi prins întreg.

173. Nu voi să auzi de nenorocirea dusmanilor, căci cei ce ascultă cu plăcere asemenea cuvinte, mănâncă, roadele plănuirii lor.

174. Nu socoti că orice necaz vine peste oameni din pricina păcatelor. pentru că sunt unii bine plăcuti si totusi încercati. E drept că s-a scris: "Necuviosii si nelegiuitii vor fi prigoniti". Dar tot asa s-a scris: "Cei ce voiesc să trăiască cucernic în Hristos, prigoniti vor fi"(Tim.3,12).

175. în vreme de. necaz, ia seama la momeala plăcerii. Căci întru cât alină năcazul e bine primită.

176. Unii numesc întelepti pe cei ce deosebesc lucrurile sensibile. Dar întelepti sunt cei ce stăpânesc voile lor.

177. înainte de desrădăcinarea relelor, să nu asculti de inima ta; căci cele ce le are puse înăuntru, pe acelea caută să le si sporească.

178. Precum sunt serpi ce se întâlnesc în păduri si altii care umblă prin case, asa sunt patimi ce se închipuesc de către cuget, si altele care se lucrează cu fapta, măcar că se preschimbă unele într-altele.

179. Când vezi poftele ce zac înăuntru că se miscă cu putere si cheamă mintea ce vietuieste în liniste, la vreo patimă, cunoaste că mintea s-a ocupat mai înainte cu acestea si le-a adus la faptă si le-a asezat în inimă.

180. Nu se înfiripă nor fără adiere de vânt, si nu se naste patimă fără gând.

181. De nu vom mai face voile trupului, cum zice Scriptura, usor vor sfârsi în Domnul cele ce zăceau înainte în noi.

182. Idolii consistenti (chipurile) din fata mintii sunt mai răi si mai puternici. Dar cei gânditi sunt pricinuitorii si premergătorii celorlalti.

183. Este un păcat care stăpâneste inima din pricina obisnuintei îndelungate; si este un alt păcat care ne războieste cugetare prin lucrurile de fiecare zi.

184. Dumnezeu judecă faptele după intentiile lor. Căci, zice: "Să-ti dea tie Domnul după inima ta"(Ps.20,5).

185. Cel ce nu stărueste în cercetarea constiintei, nu vrea să primească nici ostenelile trupesti pentru credintă.

186. Constiinta e o carte naturală. Cel ce o ceteste cu fapta, face experienta ajutorului dumnezeiesc.

187. Cel ce nu ia asupra sa de bună voie ostenelile, pentru adevăr, e certat mai aspru de cele fără de voie.

188. Cel ce a cunoscut voia lui Dumnezeu si o împlineste după putere, prin osteneli mici scapă de cele mari.

189. Cel ce vrea să biruiască ispitele fără rugăciune si răbdare, nu le va depărta de la sine, ci mai tare se va încâlci în ele.

190. Domnul e ascuns în poruncile Sale. Si cei ce-L caută pe El, îl găsesc pe măsura împlinirii lor.

191. Nu zice: Am împlinit poruncile si n-am aflat pe Domnul. Căci ai aflat adeseori cunostinta împreunată cu dreptate, cum zice Scriptura. Iar cei ce-L caută pe El cum se cuvine, vor afla pace.

192. Pacea este izbăvirea de patimi. Dar ea nu poate fi aflată fără lucrarea Duhului Sfânt.

193. Altceva e împlinirea poruncii si altceva e virtutea, chiar dacă acestea se prilejuiesc una pe alta.

194. Împlinirea poruncii stă în a împlini ceea ce s-a poruncit; iar virtutea, în a plăcea adevărului ceea ce s-a făcut.

195. Precum bogătia văzută este una, dar de multe feluri după chipul agonisirii, asa si virtutea este una, dar are multe moduri de activitate.

196. Cel ce înseală pe altii si grăieste cuvinte fără fapte, se îmbogăteste din nedreptate si ostenelile lui vor trece în case străine, cum scrie Scriptura(Prov.5,10).

197. Toate se vor supune aurului, zice; iar gândurile vor fi cârmuite de harul lui Dumnezeu.

198. Constiinta bună se află prin rugăciune, iar rugăciunea curată prin constiintă. Căci una are trebuintă de alta, prin fire.

199. Iacob a făcut lui Iosif haină pestrită. Iar Domnul dăruieste celui blând cunostinta adevărului, precum s-a scris: "Domnul va învăta pe cei blânzi căile Sale"(ps.25,9).

200. Fă totdeauna binele după putere. Iar în vremea lucrului mai mare, nu te întoarce spre cel mai mic. "Căci cel ce se întoarce înapoi, zice, nu este vrednic de împărătia Cerurilor"(Luc.9,62).

A aceluiasi

Despre cei ce-si închipuie că se îndreptează din fapte, în 226 de capete

în cele scrise mai jos se va respinge de către cei ce cred tare si cunosc adevărul, credinta gresită în faptele din afară.

2. Domnul, vrând să arate că orice poruncă e o datorie, iar pe de altă parte că înfierarea se dă oamenilor în dar pentru sângele Său, zice: "Când veti fi făcut toate cele poruncite vouă, ziceti: slugi netrebnice suntem si ceea ce am fost datori să facem, aceea am făcut"(Luc.17,10). Deci Împărătia Cerurilor nu este plata faptelor, ci harul Stăpânului, gătit slugilor credincioase.

3 Robul nu cere slobozirea ca plată, ci multumeste pentru ea, ca un îndatorat, si o primeste în dar.

4. Hristos a murit, după Scripturi, pentru păcatele noastre si celor ce îi slujesc bine, le dăruieste slobozirea. Căci zice: "Bine, slugă bună si credincioasă, peste putine ai fost credincioasă, peste multe te voiau pune; intră întru bucuria Domnului tău"(Mt.25,21-23).

5. Încă nu e slugă credincioasă cel ce se razimă pe simpla cunostintă; ci cel ce crede prin ascultare lui Hristos, care a poruncit.

6. Cel ce cinsteste pe Stăpânul, împlineste cele poruncite. Iar gresind sau neascultând, rabdă urmările care i se cuvin.

7. Dacă esti iubitor de învătătură, fă-te iubitor si de osteneală. Căci simpla cunostintă îngâmfă pe om.

8. Încercările, care ne vin pe neasteptate, ne învată cu bun rost, să fim iubitori de osteneală si ne atrag, chiar dacă nu vrem, la pocăintă.

9. Necazurile, care vin asupra oamenilor, sunt roadele păcatelor proprii. Iar dacă le răbdăm prin rugăciune, ne vom bucura iarăsi de venirea lucrurilor bune.

10. Unii oameni, fiind lăudati pentru virtute, s-au lăsat cuceriti de plăcere, iar plăcerea aceasta nutrită de slava desartă au socotit-o mângâiere. Altii, mustrati pentru păcat, s-au umplut de durere, si durerea cea spre folos au socotit-o lucrare a păcatului.

11. Toti aceia cari, pentru faptul că se nevoiesc, dispretuiesc pe cei mai nebăgători de samă, socotesc că se îndreaptă din fapte, trupesti. Si toti cei cari, rezemându-se pe simpla cunostintă, nesocotesc pe cei lipsiti de cunostintă, se,

găsesc.cu mult mai neîntelepti decât aceia.

12. Cunostinta fără faptele, care urmează din ea, nu e sigură, chiar dacă e adevărată. Căci fapta este întărirea oricărui lucru.

13. Adeseori, din negrija pentru fapte; se întunecă si cunostinta. Căci lucrurile, a căror împlinire a fost nesocotită, s-au sters în parte si din amintire.

14. Scriptura de aceea ne îndeamnă să dobândim cunostinta lui Dumnezeu, ca să-I slujim Lui cum se cuvine prin fapte.

15. Când împlinim poruncile la arătare, luăm cele cuvenite de la Domnul, pe măsura acestei împliniri; dar ne folosim după scopul ce-1 urmărim,

16. Cel ce vrea să facă ceva si nu poate, e socotit de către cunoscătorul de inimi, Dumnezeu, ca si când ar fi făcut. Iar aceasta trebuie să o întelegem atât cu privire la cele bune, cât si la cele rele.

17. Mintea fără trap face multe lucruri bune si rele. Dar trupul fără minte nu poate face nici una din acestea, deoarece legea slobozeniei se cunoaste înainte de faptă.

18. Unii, neîmplinind poruncile, socotesc că cred drept. Altii, împlinindu-le, asteaptă împărătia ca o plată datorată. Si unii si altii gresesc fată de adevăr.

19. Stăpânul nu datorează plată robilor; dar iarăsi nici cei ce nu slujesc drept nu dobândesc slobozenia.

20. Dacă Hristos a murit pentru noi, după scripturi si nu mai trăim nouă însine, "ci Aceluia care a murit si a înviat pentru noi")2Cor.5,15), vădit este că suntem datori să-I slujim până la moarte. Cum vom socoti asa dar înfierea ca ceva ce ni se datorează?

21. Hristos e Stăpân prin fiintă si Stăpân prin opera de mântuire, deoarece, neexistând noi, ne-a făcut, iar murind din pricina păcatului, ne-a răscumpărat prin sângele Său si celor ce cred le-a dăruit harul.

22. Când auzi Scriptura zicând că Dumnezeu "va răsplăti fiecăruia după faptele sale"(Ps.62,13), să nu întelegi că e vorba de fapte de o vrednicie egală cu Gheena sau cu Împărătia, ci că Hristos va răsplăti faptele necredintei în El sau ale credintii, nu ca un schimbător care cântăreste pretul lucrurilor de schimb, ci ca Dumnezeu, Ziditorul si Răscumpărătorul nostru.

23. Cei ce ne-am învrednicit de baia nasterii de a doua,săvârsim faptele bune nu pentru răsplată, ci pentru păzirea curăteniei dată nouă.

24. Tot lucrul bun, pe care-1 săvârsim prin firea noastră, ne face să ne retinem de la răul contrar, dar nu ne 'poate adăuga un spor de sfintenie, fără har.

25. Cel ce se înfrânează, se retine de la lăcomia H pântecelui; cel ce dispretuieste avutia, de la zgârcenie; cel linistit, de la vorbărie; cel curat, de la iubirea de plăceri; cel cuviincios, de la desfrânare; cel ce se ajunge cu ce are, de la iubirea de argint; cel blând, de la turburare; cel cu cuget smerit, de la slavă desartă; cel supus, de la iubirea de vrajbă; c el ce mustra, de la fătărie. De asemenea cel ce se roagă, e străin de deznădejde; săracul, de multă avutie; mărturisitorul, de tăgăduire; mucenicul, de slujirea la idoli. Vezi cum toată virtutea săvârsită până la moarte, nu e altceva decât retinerea de la păcat. Iar retinerea de la păcat e un lucru al firii, nu ceea ce aduce răsplata împărătiei.

26. Omul de abia păzeste cele ale firii lui. Hristos însă, prin cruce, dăruieste înfierea.

27. Este o poruncă restrânsă si este alta cuprinzătoare. Prin cea dintâi, se porunceste să dăm o parte din ceea ce avem celui ce n-are; printr-a doua, se porunceste lepădarea de toate avutiile.

28. Este o lucrare a harului, necunoscută celui slab la minte; si este o altă lucrare a păcatului, care semăna cu adevărul. Dar e bine să nu cercetăm prea stăruitor aceste lucruri, ca să nu rătăcim. Ci toate să le aducem, prin nădejde, lui Dumnezeu, căci el stie folosul amândurora.

29. Cel ce vrea să străbată marea spirituală, rabdă îndelung, cugetă smerit, veghează si se înfrânează. De se va sili să treacă fără acestea patru, se va tulbura cu inima, dar de trecut nu va putea.

30. Linistirea e retinerea de la rele. Iar de-si va lua "cineva cu sine si cele patru virtuti, pe lângă rugăciune, nu va avea. alt ajutor mai sigur spre starea de nepătimire.

31. Nu se poate linisti mintea fără trup, precum nu poate fi surpat zidul dintre ele, fără linistire si rugăciune.

32. "Trupul pofteste împotriva duhului si duhul împotriva trupului"(Gal.5,17). Iar cei ce umblă în duh nu vor împlini pofta trupului.

33. Nu există rugăciune desăvârsită fără o chemare a mintii. Iar cugetul care strigă neîmprăstiat, va fi auzit de Domnul.

34. Mintea care se roagă neîmprăstiat, strâmtorează si frânge inima; iar "inima înfrântă si smerită Dumnezeu nu o va urgisi"(Ps.50,19).

35. Rugăciunea încă se numeste virtute, desi e maica virtutilor. Căci le naste pe acelea prin împreunarea cu Hristos.

36. Tot ce am săvârsi fără rugăciune si nădejde bună, ne este pe urmă vătămător si fără pret.

37. Când auzi că "cei de pe urmă vor fi întâi si cei dintâi vor fi pe urmă", întelege pe cei părtasi de virtuti si pe cei părtasi de dragoste. Căci iubirea e cea din urmă dintre virtuti, după rând, dar e cea dintâi dintre toate, după cinste,

vădindu-le pe cele care s-au născut înaintea ei, ca fiind cele de pe urmă.

38. Dacă, în vreme ce te rogi, te copleseste trândăvia, sau esti supărat în diferite chipuri de păcat, adu-ti aminte de moarte si de muncile înfricosate. Dar e mai bine să te lipesti de Dumnezeu prin rugăciune si nădejde, decât să te gândesti la lucruri dinafară, chiar dacă sunt de folos.

39. Niciuna din virtuti nu deschide singură, prin sine, usa firii noastre, dacă nu sunt împletite toate întreolaltă.

40. Nu e înfrânat cel ce se nutreste cu gânduri. Căci chiar de sunt folositoare, nu-s mai folositoare ca nădejdea.

41. Păcat spre moarte este tot păcatul nepocăit. Chiar, de s-ar ruga un Sfânt pentru un asemenea păcat al altuia, nu e auzit.

42. Cel ce se pocăieste cum se cuvine nu va respinge osteneala pentru păcatele vechi, ci îsi va câstiga printr-însa îndurarea lui Dumnezeu.

43. Dacă, suntem datori să facem în fiecare zi toate câte le are firea noastră bune, ce vom da lui Dumnezeu în schimb, pentru relele pe care le-am făcut mai înainte?

44. Orice prisos de virtute am adăuga astăzi, el e o dovadă a ne grijii trecute, nu un drept la răsplată.

45. Cel ce se turbură cu mintea si e linistit cu trupul, este asemenea celui turburat trupeste si împrăstiat cu mintea.

46. Turburarea de bună voie fie a mintii, fie a trupului, o sporeste pe cealaltă, cea a mintii pe cea trupească si cea a trupului pe cea a mintii. Căci împreunarea lor dă nastere unui rău si mai mare.

47. Mare virtute e a răbda cele ce vin asupra noastră si a iubi pe cei ce ne urăsc, după cuvântul Domnului(Mt.5,44).

48. Dovada iubirii nefătarnice e iertarea nedreptătilor.

49. Nu pot fi iertate din inimă greselile cuiva, fără cunostintă adevărată. Căci aceasta îi arată fiecăruia toate greselile câte le face.

50. Nu vei pierde nimic din tot ce vei ierta pentru Domnul, căci la timpul cuvenit îti vor veni înmultite.

51. Când mintea uită de scopul cinstirii de Dumnezeu, fapta văzută a virtutii îsi pierde valoarea.

52. Dacă fapta rău. plănuită îi este stricăcioasă oricui, cu mult mai mult celor ce nu au grijă de amănuntele ei.

53. Filosofează cu fapta despre voia omului si despre răsplata lui Dumnezeu. Căci stiinta nu e mai înteleaptă sau mai folositoare decât fapta.

54. Ostenelilor pentru evlavie le urmează mângâierea. Iar aceasta o cunoastem prin legea lui Dumnezeu si prin constiintă.

55. Unul a primit un gând si 1-a tinut fără multă socoteală. Altul 1-a primit si 1-a confruntat cu adevărul. E de întrebat care dintre ei a lucrat cu mai multă evlavie?

56. Răbdarea năcazurilor e semnul cunostintei adevărate; la fel neînvinovătirea oamenilor pentru nenorocirile tale proprii.

57. Cel ce face binele si caută răsplata, nu slujeste lui Dumnezeu, ci voii sale.

58. Cel ce a păcătuit, nu va putea scăpa de răsplată, decât printr-o pocăintă corespunzătoare cu greseala.

59. Unii spun: "Nu putem face binele, dacă nu primim în chip simtit harul Duhului".

60. Aceasta o spun pentru că, zăcând pururea în plăceri, prin libera lor hotărâre, renuntă ca niste neajutorati la ceea ce le este dat cu putere

61. Căci celor botezati în Hristos li s-a dăruit harul în chip tainic; dar el lucrează în ei pe măsura împlinirii poruncilor. Harul nu încetează de a ne ajuta în chip ascuns; dar ia de noi să facem sau să nu facem binele pentru care i puterea.

62. Mai întâi harul trezeste în chip dumnezeesc constiinta. Aceasta îi face si pe cei făcători de rele să se căiască si să placă lui Dumnezeu.

63. El e ascuns de asemenea în învătătura ce ne-o dă aproapele. Iar uneori se iveste în cuget si prin cetire; sau învată mintea prin cugetarea naturală despre adevărul lui. Dacă deci vom ascunde talantul acestei cugetări, vom intra în chip itit întru bucuria Domnului.

64. Cel ce cere lucrările Duhului înainte de împlinirea poruncilor e asemenea robului cumpărat cu bani, care, îndată a fost comparat, cere deodată cu pretul si scrisoarea de slobozire.

65. Cel ce socoteste necazurile venite dinafară ca aduse de dreptatea lui Dumnezeu, acela căutând pe Domnul, a aflat deodată cu dreptatea Lui si cunostinta.

66. Dacă vei întelege ce zice Scriptura, că "în tot pământul stăpânesc judecătile lui Dumnezeu"(Ps.105,7), orice întâmplare ti se va face învătător spre cunostinta de Dumnezeu.

67. Fiecare întâmpină ceea ce îi vine, după ideea sa. Dar numai Dumnezeu stie cum i se potriveste fiecăruia ceea ce vine.

68. Când suferi vreo ocară de la oameni, cugetă îndată la slava ce-ti va veni de la Dumnezeu. Si ocara te va lăsa neîntristat si netulburat; iar slava credincios si nesupus osândei, când va veni.

69. Când esti lăudat de multime, după bunăvointa lui Dumnezeu, să nu amesteci nimic semet în ceea ce ti-a hărăzit Domnul, ca nu cumva schimbându-te, să cazi în starea dimpotrivă.

70. Sământa nu va creste fără pământ si apă; iar omul nu se va folosi fără osteneli de bună voie si fără ajutor dumnezeiesc.

71. Fără nor nu vine ploaie, iar fără constiintă bună nu poti plăcea lui Dumnezeu.

72. Nu respinge învătătura, chiar dacă esti foarte cuminte. Căci iconomia lui Dumnezeu e mai folositoare ca întelepciunea noastră.

73. Când inima e miscată de vreo plăcere de la locul ostenelilor de bună voie, devine anevoie de retinut, asemenea unui bolovan foarte greu, ce se rostogoleste la vale.

74. Precum un vitel nedeprins, alergând după iarbă, ajunge la loc mărginit de prăpăstii din amândouă părtile, la fel se află sufletul pe care gândurile l-au desfăcut pe-ncetul de locul său.

75. Când mintea, dobândind bărbătie în Domnul, desface sufletul de obisnuinte învechite, atunci inima e chinuită de minte si de patimă, ca de niste călăi, care o trag încoace si încolo.

76. Precum cei ce plutesc pe mare rabdă cu plăcere arsura soarelui, la fel cei ce urăsc păcatul, iubesc mustrarea. Pentru că cea dintâi se împotriveste vântului, cea de-a doua patimilor.

77. Precum fuga în timpul iernii sau Sâmbăta (Mt.24,20) aduce durere trupului si întinare sufletului, la fel răscoala patimilor în trupul îmbătrânit si în sufletul sfintit.

78. Nimenea nu e atât de bun si de milos ca Domnul; dar nici El nu iartă pe cel ce nu se pocăieste.

79. Multi ne întristăm pentru păcate; dar primim cu plăcere cauzele lor.

80. Sobolanul, care se târâie sub pământ, fiind orb nu poate vedea stelele; la fel cel ce nu crede lui Dumnezeu în privinta celor vremelnice, nu poate crede nici în privinta celor vesnice.

81. Cunostinta adevărată s-a dăruit oamenilor de către Dumnezeu, ca har înainte de har; si ea învată pe cei te se împărtăsesc de ea, să creadă înainte de toate în Cel ce le-a dăruit-o.

82. Când sufletul care a păcătuit nu primeste necazurile ce vin asupra-i, atunci îngerii zic despre el: "Am doftorit Babilonul si nu s-a vindecat"(Ieremia 51,9).

83. Mintea, care a uitat de cunostinta adevărată se luptă pentru cele protivnice, ca pentru unele ce-i sunt de folos.

84. Precum focul nu poate zăbovi în apă, tot asa nici gândul urât în inima iubitoare de Dumnezeu. Căci tot-cel ce iubeste pe Dumnezeu, iubeste si osteneala. Iar osteneala de, bună voie e vrăjmasă plăcerii prin fire.

85. Patima ajungând stăpână peste fapte cu ajutorul vointei, se impune pe urmă silnic si dacă nu vrea cel părtas de ea.

86. De vin asupra noastră gânduri fără voie, să fim siguri că iubim cauzele lor, iar de vin gânduri cu voia, iubim si lucrurile spre care se îndreaptă.

87. Părerea de sine si îngâmfarea sunt pricini ale hulirii; iar iubirea de argint si slava desartă sunt pricini ale neîndurării si ale fătărniciei.

88. Când diavolul vede că mintea s-a rugat din inimă, aduce ispite mari si răutăcios uneltite. Căci nu vrea să stingă virtuti mici prin ispite mari.

89. Un gând care zăboveste arată împătimirea omului. Iar dacă e alungat repede, arată războiul si împotrivire.

90. Trei sunt locurile spirituale, la care vine mintea când se schimbă: cel după fire, cel mai presus de fire si cel împotriva firii. Când vine la locul după fire, se descopere pe sine ca pricina gândurilor rele si-si mărturiseste lui Dumnezeu păcatele, recunoscând pricinile patimilor. Când vine la locul cel împotriva firii, uită de dreptatea lui Dumnezeu si se războieste cu oamenii pe motiv că o nedreptătesc. Iar când e ridicată la locul mai presus de fire, află roadele Duhului Sfânt, pe care le-a arătat Apostolul: iubire, bucurie, pace (Gal.5,22) si cele următoare; si stie că Bacă alege grijile trupesti, nu poate rămâne acolo. Dar dacă se desparte de locul acela, cade în păcat,si în necazurile care urmează păcatului, chiar dacă nu îndată, dar desigur la vremea sa, când stie dreptatea lui Dumnezeu.

91. Atâta adevăr se cuprinde în cunostinta fiecăruia, câtă sigurantă îi dau blândetea, smerenia si dragostea.

92. Tot cel ce s-a botezat după dreapta credintă a primit tainic tot harul. Dar se umple de cunostinta sigură a acestui fapt, după aceea, prin lucrarea poruncilor

93. Porunca lui Hristos, împlinită cu constiintă, dăruieste mângâiere după multimea durerilor inimii. Dar fiecare din acestea vine la timpul său.

94. Roagă-te stăruitor la orice lucru, ca unul ce nu poti : nimic fără ajutorul lui Dumnezeu.

95. Nimic nu ajută mai mult lucrării ca rugăciunea; si pentru a câstiga bunăvointa lui Dumnezeu, nimic nu e mai de folos ca ea.

96. Toată lucrarea poruncilor se cuprinde în ea. Căci nimic nu stă mai sus ca dragostea de Dumnezeu.

97. Rugăciunea neîmprăstiată e semn de iubire fată de Dumnezeu la cel ce stăruie în ea. Negrija de ea si împrăstierea ei, e dovada iubirii de plăceri.

98. Cel ce priveghează, rabdă si se roagă nestrâmtorat, împărtăseste în chip vădit de Duhul Sfânt. Iar cel ce e strîmtorat în acestea, dar rabdă totusi cu voia, primeste si el îndată ajutor.

99. O poruncă se vădeste mai aleasă ca alta. De aceea există si o credintă mai sigură că altă credintă.

100. Este o credintă din auz, după Apostol (Rom.10,17), si este o credintă, care e adeverirea lucrurilor nădăjduite (Evr.11,1).

101. Bine este să folosim prin cuvinte pe cei care întreabă; dar mai bine e să conlucrăm cu ei prin rugăciune si virtute. Căci cel ce, prin acestea, se aduce pe sine la Dumnezeu, ajută si aproapelui.

102. Dacă vrei să-1 folosesti fără vorbă multă pe iubitorul de învătătură, îndeamnă-1 la rugăciune, la credintă dreaptă si la răbdarea năcazurilor. Căci prin acestea se dobândesc toate celelalte virtuti.

103. Pentru lucrurile, pentru care si-a pus cineva nădejdea în Dumnezeu, nu se mai războieste cu aproapele.

104. Dacă, potrivit Scripturii, tot ce ni se întâmplă fără voie îsi are pricina în cele săvârsite cu voia, nimeni nu e atât de dusman omului, ca el însusi.

105. Tuturor relelor le premerge nestiinta; iar a doua după nestiintă e necredinta.

106. Fugi de ispită prin răbdare si prin rugăciune. Căci dacă i te împotrivesti fără acestea, vine asupra-ti si mai năvalnic. '

107. Cel blând pentru Dumnezeu e mai întelept decât cei întelepti si cel smerit cu inima e mai puternic decât cei puternici. Căci ei poartă jugul lui Hristos întru cunostintă (Mt.11,29).

108. Toate câte le grăim sau le săvârsim fără rugăciune, ni se arată pe urmă sau gresite sau vătămătoare, si ne dovedesc lipsiti de cunostintă, prin lucrurile care urmează.

109. Unul singur e drept din fapte, din cuvinte si din gânduri. Din credintă însă, din har si din pocăintă, sunt multi

110. Precum celui ce se pocăieste îi e străină cugetarea semeată, asa celui ce păcătuieste de bună voie îi e cu neputintă cugetarea smerită.

111. Cugetarea smerită nu e o osândire a noastră din partea constiintei, ci cunostinta harului lui Dumnezeu si a compătimirii Lui.

112. Ceea ce e casa văzută pentru aerul obisnuit, aceea este mintea ratională pentru harul dumnezeiesc. Cu cât scoti mai mult materia afară, cu atât mai mult năvăleste acela înăuntru; si cu cât o mâni pe aceasta mai mult înăuntru, cu atât mai mult se retrage acela.

113. Materia casei sunt vasele si mâncărurile; iar materia mintii, slava desartă si plăcerea.

114. Nădejdea în Dumnezeu face inima largă; iar grija trupească o îngustează.

115. Harul Duhului e unul si neschimbat; dar lucrează care precum voieste.

116. Precum ploaia, curgând în pământ, dă plantelor calitatea lor proprie, celor dulci dulceata si celor acre acreala, harul, intrând în inimile credinciosilor, le dăruieste lucrările care se potrivesc ca diferitele virtuti. :

117. Celui ce flămânzeste pentru Hristos, harul i se face hrană; celui ce însetează, băutură preadulce; celui ce tremură de frig, haină; celui ostenit, odihnă; celui ce se roagă, deplină încredintare; celui ce plânge, mângâiere.

118. Deci când auzi Scriptura spunând, despre Duhul Sfânt că s-a coborât peste fiecare dintre Apostoli, sau că a năvălit asupra unui prooroc, sau că lucrează, sau se întristează, sau se stinge, sau se mânie; si iarăsi că unii au pârga Duhului, altii sunt plini de Duh Sfânt, să nu cugeti la vreo tăiere, sau la vreo prefacere sau la vreo schimbare a Duhului, ci crede, după cum am spus mai înainte, că el e neschimbat si atotputernic. De aceea, el rămâne în lucrări ceea ce este, dar în acelasi timp salvează în fiecare, în chip dumnezeiesc, ceea ce trebuie salvat. Căci el se revarsă peste cei botezati în chip desăvârsit, asemenea soarelui, dar fiecare dintre noi se luminează în măsura în care, urându-si patimile care-1 întunecă, le smulge din sine; precum de asemenea se întunecă în măsura în care, iubindu-le, cugetă la ele.

119. Cel ce urăste patimile smulge pricinile lor. Iar cel ce se supune pricinilor e războit de patimi, chiar dacă nu vrea.

120. Când suntem stăpâniti de gânduri rele, să ne învinovătim pe noi însine, si nu păcatul strămosesc (Ps.62,10).

121. Rădăcinile gândurilor sunt păcatele văzute, pe care le săvârsim cu mîinile, cu picioarele si cu gura.

122. Nu poate sta de vorbă cu patima în minte, cel ce nu iubeste pricinile ei.

123. Căci cine stă la târguiala cu slava desartă, dacă dispretuieste rusinea? Sau cine se tulbură pentru ocară, dacă iubeste umilinta? Cine primeste plăcerea trupească, având inimă zdrobită si smerită? Sau cine se îngrijeste si se luptă pentru cele vremelnice, dacă crede în Hristos?

124. Cel care, dispretuit fiind de cineva, nu se gâlceveste cu cel ce-l dispretuieste, nici cu cuvântul, nici cu gândul, a dobândit cunostintă adevărată si arată credintă tare Stăpânului.

125. Mincinosi sunt fiii oamenilor, care stau în cumpănă de-a face nedreptate. Dar Dumnezeu păstrează pe seama fiecăruia ceea ce este drept.

126. Dacă nici cel ce nedreptăteste nu ajunge la vreun prisos, nici cel nedreptătit nu e lipsit de ceva, omul trece ca o umbră, si deci în desert se tulbură (Ps.39,7)

127. Când vezi pe cineva îndurerat de multe ocări, cunoaste că, după ce s-a umplut de gânduri de-ale slavei desarte, seceră acum cu scârbă spicele semintelor din inimă.

128. Cel ce s"a bucurat de plăcerile trupesti mai mult decât trebuie, va plăti prisosul cu osteneli însutite.

129. Mai marele e dator să spună supusului ceea ce e dator să facă; iar dacă nu e ascultat, să-i vestească venirea relelor.

130. Cel ce este nedreptătit de cineva si nu cere de la cel ce 1-a nedreptătit ceea ce i se datorează, crede, cu privire la partea aceea, lui Hristos, si va lua însutit în veacul acesta si va mosteni viata vesnică.

131. Aducerea aminte de Dumnezeu face să se nască în inimă osteneala si durerea pentru cinstirea lui; si tot cel ce uită de Dumnezeu caută plăcerea si fuge de durere.

132. Nu zice că cel izbăvit de patimi nu mai poate avea necazuri. Căci chiar dacă nu pentru el, e dator totusi să aibă necazuri pentru aproapele.

133. Când vrăjmasul are în stăpânire multe zapisuri de ale păcatelor uitate, îl sileste pe datornic să le săvârsească si prin aducerea aminte, folosindu-se cu viclean mestesug de legea păcatului.

134. Dacă vrei să-ti amintesti neîncetat de Dumnezeu, .nu respinge necazurile ca nedrepte, ci rabdă-le ca pe unele ce vin după dreptate. Căci răbdarea lor trezeste si înviorează amintirea prin fiecare întâmplare. Iar respingerea lor micsorează durerea si osteneala spirituală a inimii si prin aceasta produce uitarea.

135. Dacă vrei ca Domnul să-ti acopere păcatele, să nu-ti arăti oamenilor virtutile. Căci ceea ce facem noi cu acestea, aceea face Dumnezeu cu acelea.

136. Ascunzându-ti virtutea, nu te mândri, ca si când ai împlini dreptatea. Căci dreptatea nu stă numai în a ascunde cele frumoase, ci si în a nu gândi nimic din cele oprite.

137. Nu te bucura când faci bine cuiva, ci când rabzi dusmănia care urmează, fără a pune la inimă răul. Căci precum urmează noptile zilelor, asa urmează răutătile binefacerilor.

138 Slava desartă, iubirea de argint si plăcerea nu lasă facerea de bine nepătată, dacă nu s-au topit mai înainte prin frica lui Dumnezeu.

139" în durerile fără voie se ascunde mila lui Dumnezeu, care atrage la pocăintă pe cel ce le rabdă si izbăveste de muncile vesnice.

140 Unii, împlinind poruncile, gândesc să le pună în cumpănă cu păcatele. Iar altii îsi câstigă bunăvointă lui Dumnezeu prin jertfa Celui ce a murit pentru păcatele noastre. E de întrebat care dintre acestia cugetă drept?

141. Frica Gheenei si dragostea Împărătiei dau puterea de a răbda necazurile. Iar aceasta nu vine de la noi însine, ci de la Cel ce cunoaste gândurile noastre.

142. Cel ce crede în cele-viitoare se înfrânează de la plăcerile de aici fără a face pe învătătorul. Iar cel care nu crede, caută plăcerea si fuge de durere.

143. Să nu zici: cum se va deda săracul plăcerii, neavând cele ce o pricinuiesc? Căci cineva poate să se dedea plăcerii prin gânduri, în chip si mai ticălos.

144. Altceva e cunostinta lucrurilor si altceva cunoasterea adevărului. Pe cât se deosebeste soarele de lună, pe atât e mai de folos cea de a doua decât cea dintâi.

145. Cunostinta lucrurilor creste în proportie cu împlinirea poruncilor; iar cunoasterea adevărului, pe măsura nădejdii în Hristos.

146. De vrei asadar să te mântuiesti si să vii la cunostinta adevărului, încearcă totdeauna să te ridici peste lucrurile ce cad sub simturi si să te lipesti de Dumnezeu numai prin nădejde. Căci în felul acesta, privind uneori pe alături fără să vrei, vei afla Domnii si Stăpânii răsboindu-te prin atacurile ce le vor da asupra ta. Dar biruindu-le prin rugăciune si rămânând cu bună nădejde, vei stărui în harul lui Dumnezeu, care te izbăveste de urgia viitoare.

147. Cine întelege ceea ce a spus în chip tainic sfântul avei, că lupta noastră e împotriva duhurilor răutătii(Ef.6,12), va întelege si parabola Domnului, prin care a arătat că trebuie să ne rugăm neîncetat si să nu ne lenevim (Lc.18,1).

148. Legea porunceste figurat să lucrăm sase zile, iar a saptea să ne odihnim. Lucrarea sufletului stă în facerea de bine prin bani si lucruri. Iar odihna lui, în a vinde toate si a le da săracilor, după cuvântul Domnului. Si cel ce ajuns astfel la odihnă prin lepădarea de averi, petrece în nădejdea mintală. La această odihnă ne îndeamnă si Pavel să intrăm cu sârguintă, zicând: "Să ne silim să intrăm la această odihnă"(Mt.19,21).

149. Acestea le-am spus, nu nesocotind cele viitoare, nici hotărând că aici este răsplata obstească, ci fiindcă trebuie să avem întâi harul Duhului Sfânt lucrând în inimă si apoi să intrăm, pe măsura vredniciei noastre, în împărătia Cerurilor. Aceasta descoperind-o si Domnul a zis: "Împărătia Cerurilor este înăuntru vostru!(Evr.4,11). Dar a spus-o si Apostolul: "Credinta e adeverirea celor nădăjduite"(Lc.17,21) si iarăsi: "Alergati asa ca să o luati"(1Cor.13,5) si iarăsi: "Cercetati-vă pe voi însivă de sunteti în credintă. Sau nu cunoasteti că Iisus Hristos locuieste în voi? Afară numai dacă nu sunteti crestini netrebnici".

150. Cel ce cunoaste adevărul nu se împotriveste necazurilor, care vin asupra lui. Căci stie că-1 conduc pe om spre frica de Dumnezeu.

151. Păcatele de odinioară, pomenite special după chipul lor, vatămă pe cel cu bună nădejde. Căci dacă îi apar în cuget însotite de întristare, îl desfac de nădejde, iar dacă i se zugrăvesc fără întristare, îsi întipăresc din nou vechea întinăciune.

152. Când mintea, prin lepădarea de sine, se tine strâns numai de gândul nădejdii,2 vrăjmasul, sub motiv de mărturisire, îi zugrăveste păcatele de mai înainte, ca să stârnească din nou patimile uitate prin harul lui Dumnezeu si, pe nebăgate de seamă, să facă pe om nedrept. Căci făcând vrăjmasul acesta, de va fi omul luminat si urâtor de patimi, se va întuneca, turburându-se pentru cele făcute. Iar de va fi încă încetosat si iubitor de plăceri, va zăbovi desigur în convorbirea pătimase cu momelile, încât amintirea aceasta nu-i va fi o mărturisire, ci început de păcătuire.

153. Dacă vrei să aduci lui Dumnezeu mărturisire fără osândă, nu pomeni special, după chipul lor, greselile, ci rabdă cu bărbătie urmările lor.

154. întâmplările dureroase vin asupra noastră pentru păcatele făcute mai-nainte, fiecare greseală aducând după sine ceea ce se leagă de firea ei.

155. Cel ce cunoaste si stie adevărul, nu se mărturiseste lui Dumnezeu prin amintirea celor săvârsite, ci prin răbdarea celor ce vin pe urmă asupra lui.

156. Când respingi durerea si ocara, nu făgădui că te vei pocăi prin alte virtuti. Căci slava desartă si fuga de dureri obisnuiesc să slujească păcatului chiar si prin cele de-a dreapta (prin virtuti).

157. Precum virtutile obisnuesc să se nască din dureri si din ocări, asa păcatele se nasc din plăceri si laude.

158. Orice plăcere trupească vine dintr-o lenevire de mai-nainte. Iar lenevia se naste din necredintă.

159. Cel ce zace sub păcat nu poate birui singur cugetul trupesc. Căci atâtarea se miscă fără odihnă în mădularele sale.

160. De suntem pătimasi, trebuie să ne rugăm si să ne supunem. Căci de abia cu ajutor ne putem război cu obisnuintele păcatului.

161. Cel ce-si loveste voia cu supunerea si cu rugăciunea, este luptător cu bun mestesug, vădind lupta mintală pe care o poartă, prin retinerea de la cele supuse simturilor.

162. Cel ce nu-si uneste voia sa cu Dumnezeu se poticneste în faptele sale si cade în mâinile vrăjmasilor.

163. Când vezi doi răi, având dragoste unul fată de altul, cunoaste că fiecare ajută să se împlinească voia celuilalt.

164. Cel ce cugetă semet si cel ce iubeste slava desartă se însotesc cu plăcere unul cu altul. Căci cel dintâi laudă pe iubitorul de slavă desartă, care-i cade înainte slugarnic; iar celalalt măreste pe cel cu cuget semet, care-1 laudă într-una.

165. Cel ce ascultă cu dragoste de adevăr scoate folos din amândouă părtile: pentru cele bune primind mărturie, se face si mai grabnic la ele; pentru cele rele fiind mustrat, e silit să se pocăiască. După sporirea noastră trebuie să ne fie si viata; si după viată suntem datori să înăltăm lui Dumnezeu rugăciunile noastre.

166. Bine este să tinem porunca cea mai cuprinzătoare si să nu ne îngrijim de nimic în parte, ca astfel să nu trebuiască nici să ne rugăm pentru ceva aparte, ci să cerem numai împărătia lui Dumnezeu, după cuvântul Domnului(Mt.6,33). Iar dacă ne îngrijim de fiecare trebuintă, suntem datori să ne si rugăm pentru fiecare. Căci cel ce face sau se îngrijeste de ceva fără rugăciune, nu se află pe drumul cel bun care duce spre sfârsitul lucrului. Aceasta e ceea ce a spus Domnul:"Fără mine nu puteti face nimic"(Io.15,5).

167. Cel ce nesocoteste poruncă rugăciunii, cade în neascultări si mai rele, una predându-1 alteia, ca legat în lanturi.

168. Cel ce primeste necazurile de acuma, în nădejdea bunătătilor de mai târziu, a aflat cunostinta adevărului si se va izbăvi repede de mânie si întristare.

169. Cel ce primeste reaua pătimire si necinstea pentru adevăr umblă pe calea apostolilor, luând crucea si încingându-se cu lanturi. Iar cel ce încearcă să aibă grijă de inima sa fără acestea, rătăceste cu mintea si cade în ispitele si cursele diavolului.

170. Nu poate birui cel ce se războieste nici gândurile rele, fără să biruiască pricinile lor, nici pricinile fără gânduri. Căci când răpunem pe una în parte, nu peste mult suntem prinsi prin cealaltă de către amândouă.

171. Cel ce se luptă cu oamenii, de frica relei pătimiri si a ocărilor, sau va pătimi aici necazuri si mai multe, sau va fi muncit fără milă în veacul viitor.

172. Cel ce vrea să fie ferit de orice întâmplare rea e dator să-si încredinteze toate trebile lui Dumnezeu prin rugăciune; apoi mintea lui să se tină strâns de nădejdea în El, iar grija pentru lucrurile supuse simturilor să o nesocotească cu toată puterea.

173. Când află diavolul pe un om, prins fără trebuintă de cele trupesti, mai întâi îi răpeste trofeele cunostintei, pe urmă îi taie nădejdea în Dumnezeu cum i-ar tăia capul.

174. Dacă ocupi vreodată pozitia întărită a rugăciunii curate, nu primi în acea vreme cunostinta lucrurilor, ridicată în fata ta de vrăjmasul, ca să nu pierzi ceea ce e mai de pret. Căci mai bine este să-1 săgetăm eu săgetile rugăciunii, stând închisi în cetătuia noastră, decât să stăm de vorbă cu el, care ne aduce daruri, uneltind să ne desfacă de rugăciunea împotriva lui.

175. Cunostinta lucrurilor foloseste omului în vreme de ispită si de trândăvie. Dar în vreme de rugăciune îl păgubeste.

176. Dacă ti s-a rânduit să înveti întru Domnul si nu esti ascultat, întristează-te cu mintea, dar nu te turbura la arătare. Căci întristându-te nu vei fi osândit cu-cel neascultător. Dar turburându-te, vei fi ispitit prin acelasi lucru.

177. în vremea tâlcuirii, să nu ascunzi cele ce privesc pe cei de fată povestindu-le lucrurile cuviincioase si vrednice de laudă mai lămurit, iar pe cele greu de auzit, mai acoperit.

178. Celui ce nu se află în ascultarea ta să nu-i aduci greseala în fată. Căci aceasta tine mai mult de stăpânire, decât de sfătuire.

179. Cele spuse la plural se fac tuturor de folos, arătând fiecăruia în constiintă cele ale sale.

180. Cel ce vorbeste drept e dator si el să fie plin de multumire, ca unul ce primeste cuvintele de la Dumnezeu. Căci adevărul nu este al celui ce grăieste, ci al lui Dumnezeu, care i-1 dăruieste.

181. Nu te gâlcevi cu cei care nu ti-au făcut mărturisire de supunere, când se împotrivesc adevărului, ca să nu-ti stârnesti ura, cum zice Scriptura.

182. Acela care cedează ucenicului când se împotriveste unde nu trebuie, îl rătăceste în privinta acelui lucru si-1 pregăteste să nesocotească rânduielile supunerii.

183; Cel ce sfătuieste sau mustră întru frica lui Dumnezeu pe acela care păcătuieste, îsi câstigă sie-si virtutea opusă greselii. Iar cel ce tine minte răul si osândeste cu răutate cade în aceeasi patimă, după legea duhovnicească.

184. Cel ce a învătat bine legea se teme de legiuitor; iar temându-se de El, se fereste de tot răul.

185. Nu vorbi cu două limbi, într-un fel arătându-te cu cuvântul, si într-alt fel aflându-te cu constiinta. Căci pe unul ca acesta Scriptura îl pune sub osândă (Sir.28,15).

186. Adeseori cel ce spune adevărul e urât de cei fără de minte, după Apostol (Io.8,40). Iar cel fătarnic este iubit. Dar nici una dintre aceste răsplăti nu tine multă vreme. Căci domnul va răsplăti fiecăruia, la vremea sa, ceea ce trebuie.

187. Cel ce voieste să înlăture relele viitoare e dator să poarte cu plăcere pe Cele de acuma. Căci astfel împăcându-se întelepteste cu lucrurile, va ocoli prin dureri mici, pedepse mari.

188. împrejmuieste-ti cuvântul cu întărituri dinspre partea laudei de sine si cugetul dinspre partea înaltei păreri despre tine, ca nu cumva cedând să faci cele dimpotrivă. Căci jele nu se săvârseste numai de către om, ci si de către Dumnezeu, atotvăzătorul.

189. Atotvăzătorul Dumnezeu precum dă răsplătiri faptelor noastre, asa si cugetelor si gândurilor noastre de bună voie.

190. Gândurile fără de voie răsar din păcatul de mai înainte; iar cele cu voia, din vointa liberă. De aceea, cele din urmă, sunt pricinile celor dintâi.

191. Gândurile rele neintentionate le urmează întristarea. De aceea si dispar degrabă. Iar celor intentionate le urmează bucurie. De aceea cu anevoie ne izbăvim de ele,

192. Iubitorul de plăcere se întristează de dojeniri si de strâmtorări; iar iubitorul de Dumnezeu, de laude si de prisositi,

193. Cel ce nu cunoaste judecătile lui Dumnezeu merge cu mintea pe un drum înconjurat de amândouă părtile de prăpăstii si usor e răsturnat de orice vânt. Când e lăudat, se umflă de mândrie; când e dojenit, se otăreste; când îi merge bine, îsi pierde cuviinta; când ajunge în suferinte, se tânguieste; întelege ceva caută numaidecât să arate; când nu întelege, face că întelege; dacă e bogat, se îngâmfă; dacă e sărac, se face că nu e; când se satură, e plin de îndrăzneală; când posteste, se umple de slavă desartă; cu cei ce-1 mustră, se ia la ceartă; iar cei ce-1 iartă, îi socoteste prosti.

194. Dacă, prin urmare, cineva n-a dobândit, prin harul lui Hristos, cunostinta adevărului si frica de Dumnezeu, se răneste cumplit nu numai de patimi, ci si de alte întâmplări.

195. Când vrei să descurci un lucru încurcat, caută în privinta lui ce place lui Dumnezeu, si vei afla dezlegarea folositoare.

196. Când Dumnezeu binevoieste să se facă un lucru, toată zidirea ajută să se împlinească. Dar când El nu binevoieste, se împotriveste si zidirea.

197. Cel ce se împotriveste necazurilor, se războieste fără să stie cu porunca lui Dumnezeu. Iar cel ce le primeste întru cunostintă adevărată, acela rabdă pe Domnul, cum zice Scriptura.

198. După ce a venit încercarea, nu întreba de ce, sau prin cine a venit, ci cum să o porti cu multumire, fără întristare si fără pomenirea răului.

199. Răul de la altul nu ne sporeste păcatul, dacă nu îl primim cu gânduri rele.

200. Dacă nu e usor să afli pe cineva să placă lui Dumnezeu fără să fie încercat, trebuie să multumim lui Dumnezeu pentru toată întâmplarea.

201. Dacă Petru n-ar fi rămas fără izbândă în pescuitul de noapte (Lc.5,5), nu ar fi izbândit în cel de zi. Si dacă Pavel nu si-ar fi pierdut vederea ochilor (Fapte 9,8), nu ar fi câstigat-o pe cea a mintii. Iar dacă Stefan nu ar fi fost batjocorit ca hulitor, nu ar fi văzut pe Dumnezeu, când i s-au deschis cerurile (Fapte 7,55).

202. Precum lucrarea după Dumnezeu e virtute, asa necazul împotriva asteptării se numeste încercare.

203. Dumnezeu a încercat pe Avraam, adică i-a adus necaz cu folos, nu ca să afle cum este, căci Cel ce cunoaste toate înainte de nasterea lor îl cunostea si pe el, ci ca să-i dea prilejuri pentru o credintă desăvârsită.

204. Tot necazul vădeste aplecarea vointei, dându-i acesteia prilej să încline fie la dreapta, fie la stânga. De aceea necazul ce se întâmplă să vină se numeste încercare, dând celui ce se împărtăseste de el cunostinta voilor sale ascunse.

205. Frica de Dumnezeu ne sileste să luptăm cu Iscatul. Dar luptând noi, însusi harul lui Dumnezeu îl surpă.

206. întelepciunea nu stă numai în a cunoaste adevărul înăltimea naturală, ci si în a răbda răutatea celor ce ne fac nedreptate, ca pe a noastră proprie. Căci cei ce rămân la cea dintâi se umflă de mândrie; iar cei ce au ajuns la a doua au dobândit smerenie în cugetare.

207. De vrei să nu fii muncit de gânduri rele, primeste silirea sufletului si necazul trupului. Iar aceasta nu numai în parte, ci în toată vremea si locul si lucrul.

208. Cel ce se lasă povătuit de bună voie prin necazuri, va fi stăpânit de gândurile fără de voie. Iar cel ce nu primeste pe cele dintâi, va deveni, chiar dacă nu vrea, robul de al doilea.

209. Dacă esti nedreptătit si ti se înăspreste inima, nu întrista, căci cu bun rost a fost pus în miscare ceea ce ti s-a întâmplat. Ci bucurându-te, alungă gândurile care răsar, stiind că, biruindu-le de la primul atac, va fi biruit împreună cu ele si după ce a fost pus în miscare; dar dacă gândurile continuă să se miste, si răul sporeste.

210. Fără zdrobirea inimii, e cu neputintă să ne izbăvim cu totul de păcat. Iar inima se zdrobeste prin înfrânarea de la trei lucruri: de la somn, de la hrană si de la lenevirea trupească. Căci prisosinta acestora sădeste iubirea de plăcere; iar iubirea de plăcere primeste gândurile rele. Pe de altă parte, ea se împotriveste atât rugăciunii, cât si slujirii cuvenite.

211. Dacă ai fost rânduit să poruncesti fratilor, păzeste rânduiala ta si să nu treci sub tăcere cele cuvenite de frica celor ce se împotrivesc. Când vor asculta, vei avea plată pentru virtutea lor, când nu vor asculta, desigur îi vei ierta si vei lua de asemenea iertare de la Cel ce a zis: "Iertati si se va ierta vouă".

212. Toată încercarea se aseamănă cu un târg. Cel ce stie să facă negustorie, câstigă mult; iar cel ce nu stie, sufere pagubă.

213.Pe cel ce nu ascultă de un cuvânt nu-1 sili cu ceartă; ci câstigul, pe care el 1-a lepădat, adunăti-1 tie. Căci hotărârea de a nu pune răul la inimă îti va folosi mai mult decât îndreptarea lui.

214. Când vătămarea ce izvorăste de la unul se întinde la multi, nu trebuie să ai îndelungă răbdare, nici să cauti folosul tău, ci al celor multi, ca să se mântuiască. Căci e mai folositoare virtutea multora, decât cea a unuia.

215. De va cădea cineva în orice fel de păcat si nu se va întrista pe măsura greselii, cu usurintă va cădea iarăsi în aceeasi cursă.

216. Precum leoaica nu se apropie cu prietenie de junincă, la fel nerusinarea nu primeste de bunăvoie întristarea după Dumnezeu.

217. Precum oaia nu se împreună cu lupul, pentru nasterea de pui, asa nici durerea inimii cu nerusinarea, pentru zămislirea virtutilor.

218. Nimenea nu poate avea durere si întristare după Dumnezeu, de nu va iubi mai-nainte pricinile lor.

219. Frica de Dumnezeu si mustrarea primesc între ele întristarea. Iar înfrânarea si privegherea se însotesc cu durerea.

220. Cel ce nu se lasă povătuit de poruncile si de îndemnurile Scripturii, va fi mânat înainte de biciul calului si de boldul asinului. Iar de se va împotrivi si acestora, i se vor strânge fălcile în zăbale si frâu.

221. Cel biruit cu usurintă de cele mici e robit neapărat de cele mari. Iar cel ce le dispretuieste pe acelea, le va sta împotrivă si celor mari, întru Domnul.

222. Nu încerca să folosesti prin mustrări pe cel ce se cu virtutile, fiindcă acela nu poate fi si iubitor de fală si iubitor de adevăr.

223. Tot cuvântul lui Hristos descopere mila si dreptatea si întelepciunea lui Dumnezeu, si toarnă prin auz puterea lor în cei ce ascultă cu plăcere. Dar cei nemilostivi si nedrepti, ascultând fără plăcere, nu au putut cunoaste întelepciunea lui Dumnezeu, ba L-au si răstignit pe Cel ce o grăia. Deci să băgăm si noi de seamă de ascultăm cu plăcere : El. Căci chiar El a zis: "Cel ce mă iubeste pe Mine va păzi poruncile Mele si va fi iubit de Tatăl Meu si Eu îl voi iubi pe si Mă voi arăta lui"(Io.14,21). Vezi cum a ascuns arătarea Sa în porunci? Dar dintre toate poruncile, cea mai cuprinzătoare este dragostea către Dumnezeu si către aproapele. Iar aceasta ia tintă din înfrânarea de la cele materiale si din linistirea gândurilor.

224. Domnul, stiind aceasta, ne porunceste zicând: "Să nu vă îngrijiti de ziua de mâine"(Mt.6,37). Si cu dreptate. Pentru că cel ce nu s-a izbăvit de cele materiale si de grija lor, cum se va izbăvi de gândurile rele? Iar cel învăluit de gânduri, cum va vedea păcatul, care este acoperit de ele? Căci păcatul e un întunerec si o ceată a sufletului, ce se lasă din gânduri, din cuvinte si din fapte rele. Si păcatul se naste asa că diavolul ispiteste pe om printr-o momeală care nu-1 fortează si îi arată începutul păcatului, iar omul intră în vorbă cu el din pricina iubirii de plăcere si a slavei desarte. Căci desi prin judecată nu voieste, dar cu lucrarea se îndulceste si îl primeste. Iar cel ce nu-si vede acest păcat cuprinzător, cum se va ruga pentru el ca să se curătească? Si cel ce nu s-a curătit, cum va afla locul fiintei curate? Iar de nu-1 va afla, cum va vedea casa cea mai dinlăuntru a lui Hristos, dacă suntem casa lui Dumnezeu, după cuvântul prorocesc, evanghelicele si apostolesc?

225. Trebuie, asadar, ca urmare a celor spuse mai-nainte, să căutăm casa aceasta si să stăruim a bate la usa ei prin rugăciune, ca, fie acum, fie în ceasul mortii, să ne deschidă stăpânul si să nu ne spună ca unora, care n-am avut grijă: "Nu vă stiu pe voi de unde sunteti"(Lc.13,25). Ba suntem datori nu numai să cerem si să luăm, ci să si păstrăm ceea ce ni s-a dat. Căci sunt unii care si după ce au primit, au pierdut. De aceea, poate, cunostinta simplă, sau chiar si o experientă întâmplătoare a lucrurilor spuse mai-nainte a au si cei mai tineri si mai târzii la învătătură. Dar trăirea stăruitoare, cu răbdare, n-o au decât cei evlaviosi si mult încercati dintre bătrâni, cari, pierzând-o adeseori din neatentie, au căutat-o iarăsi cu osteneli de bună voie si au aflat-o. Să nu încetăm să facem si noi la fe1, până când o vom dobândi într-o astfel de măsura, încât să nu o mai putem pierde, întocmai ca aceia.

226. Aceste putine învătături ale legii duhovnicesti le-am cunoscut din cele multe. Asupra lor stăruie neîncetat si marele Psalmist, vrând să le învete si să le împlinească cei ce cântă neîntrerupt în Domnul Iisus: Lui I se cuvine slava, stăpânirea si închinarea, acum si în veci. Amin.