. 4
Metoda
sau cele 100 capete ale lui Calist si Ignatie Xantopol.. 4
Metoda
si regula amanuntita…. 4
Cunoasterea
scopului premerge oricarui lucru. Iar scopul acestei lucrari este
sa arate care este temelia. 4
Începutul
oricarei lucrari dupa Dumnezeu este sa vietuim
potrivit cu poruncile Mântuitorului. Iar sfârsitul ei este sa ne
întoarcem la harul desavârsit al Preasfântului si de
viata începatorului Duh, dat noua prin dumnezeiescul Botez. 5
Cel ce
vietuieste dupa Dumnezeu, trebuie sa împlineasca toate
poruncile. Dar cea mai mare parte a lucrarii sale trebuie sa o
închine celor dintâi si celor mai cuprinzatoare. 5
Domnul
nostru Iisus Hristos în vremea patimii mântuitoare a lasat acestea
ucenicilor Sai ca pe niste porunci testamentare si ca pe o
mostenire dumnezeiasca; la fel si dupa înviere. 6
Despre
frica de Dumnezeu, care este de doua feluri: una a celor începatori,
iar alta a celor desavârsiti 14
Pentru
împlinirea poruncilor si pentru credinta în Domnul nostru Iisus
Hristos nu trebuie sa crutam, când timpul o cere, nici chiar
viata noastra. 15
Metoda
naturala a Sfântului Grigorie Sinaitul despre chipul în care se poate
intra înauntru inimii si iesi de acolo prin respiratia pe
nas; si despre însasi rugaciunea practicata de moi,
care este «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma».
Aceasta metoda ajuta si la adunarea cugetarii. 15
Despre
respiratia pe nas, împreuna cu luarea aminte la pomenirea lui Iisus
înauntru inimii. 17
Cel ce
voieste sa vegheze cu mintea, si mai ales începatorul,
trebuie sa se aseze, în vremea rugaciunii, într-o chilie
linistita si neluminata, pentru a-si aduna astfel, în
chip natural, mintea si cugetarea din revarsare. 17
Mintii
i se daruieste statornicia înainte de toate prin Domnul nostru Iisus
Hristos si prin chemarea cu credinta în inima a sfântului
Sau nume. Dar la aceasta ajuta si metoda naturala a
inspirarii aerului în inima si sederea într-un loc
linistit si neluminat si cele asemenea. 17
Cum trebuie
sa-si petreaca cel ce se linisteste rastimpul de
seara pâna la Utrenie (privegherea de la miezul noptii). 18
Cum sa
faci Utrenia si cum sa petreci timpul pâna dimineata. 19
Cum trebuie
sa petrecem dimineata pâna seara. 20
Despre
ferirea de nelucrare si despre trebuinta ca cel ce se linisteste
sa pazeasca toata predania bisericeasca. 20
Despre
trebuinta de a ne ruga totdeauna. 21
Despre
hrana trupeasca: cum trebuie sa se hraneasca cel ce se
linisteste. 23
Cum trebuie
sa se hraneasca sâmbata; despre priveghere si ce
trebuie sa manânce în acest timp. 26
Cum trebuie
sa manânci duminicile, despre osteneala si smerenie. 27
Despre
dreapta chibzuire în a deosebi si ca lucrarea masurata nu
tinde spre slava; despre supunere 28
Cum trebuie
sa strabata cel ce se nevoieste rastimpul de dupa
amiaza pâna la apusul soarelui. Împartirea darurilor
dumnezeiesti se face dupa osteneala si masura lucrarii
noastre. 29
Mai mare
decât lucrarea este rugaciunea curata. 30
Despre
numarul mataniilor dintr-o zi si o noapte. 31
Despre
mutarile si schimbarile ce se ivesc în fiecare si despre
slava covârsitoare ce urmeaza smereniei 31
Despre
pocainta, curatie si desavârsire. 32
Despre cele
cinci lucrari ale linistirii dintâi si oarecum
introducatoare a începatorilor; despre rugaciune, cântare,
meditatie si lucrul mâinilor.. 33
De unde
trebuie sa înceapa cei ce voiesc sa se linisteasca
potrivit ratiunii, care este începutul, înaintarea si
desavârsirea acestei lucrari. 34
Despre
regula linistirii celor începatori 34
Despre
rugaciunea curata prin luare aminte si trezvie. 35
Începatorii
pot, si ei, sa se roage uneori cu toate cuvintele rugaciunii,
alteori cu o parte a ei, dar neîncetat si înauntru inimii si
sa nu schimbe mereu cuvintele. 38
Rodul
rugaciunii înauntrul inimii are nevoie de timp îndelungat, de
lupta si de silire, tot binele dobândindu-se cu multa osteneala
si dupa timp îndelungat. 39
Despre
rugaciunea inimii care nu este curata si cum se poate ajunge la
rugaciunea curata si neîmprastiata. 40
Despre
rugaciunea neîmprastiata si curata a inimii
si despre caldura ce se naste din ea. 40
Care este
efectul nemijlocit al caldurii inimii?. 42
Despre
lacrimile din inima, despre dumnezeiescul dor, despre dragoste. 43
Sa nu
cautam cele peste masura.. 43
Despre
râvna cea fierbinte, despre aratarea dumnezeiasca si luminarea
cea din ipostas a harului 43
Despre
luminarea adevarata si despre cea mincinoasa – lumina
dumnezeiasca si cea diavoleasca. 44
Despre
închipuiri – cuviincioase si necuviincioase. 44
Nu numai
închipuirea necuviincioasa, ci si cea cuviincioasa e
respinsa de sfinti în rugaciunea curata si în lucrarea
simpla si unitara a mintii. 45
Despre
întipariri si despre diferite vederi 48
Despre închipuirile
si întiparirile mintii, despre semnele amagirii si ale
adevarului. 55
Despre
mângâierea dumnezeiasca si cea prefacuta.. 57
Cel ce
voieste sa se linisteasca cum se cuvine trebuie sa fie
neaparat blând cu inima. 58
Dobândirea
blândetii si despre cele trei puteri ale sufletului (mânia, pofta
si cugetarea). 59
Despre
alunecare si pocainta.. 59
Despre
luarea aminte si paza cea înteleapta. 62
Despre
ispita si retragerea lui Dumnezeu pentru îndreptare. 62
Înclinarea
spre patima, placerea patimii, primirea ei si nepatimirea. 66
Despre
credinta, nadejde si dragoste. 67
Despre
Sfânta Împartasanie. 69
Cum trebuie
ascultate si întelese cuvintele duhovnicesti ale
Parintilor. 74
Cum sa
ne rugam si despre luminarea adevarata si puterea
dumnezeiasca. 75
Încheiere. 77
Daca
cunoasterea scopului premerge oricarui lucru, iar scopul nostru este
sa spunem cele ce ajuta la cresterea duhovniceasca, iar al
tau, sa vietuiesti cu adevarat potrivit celor spuse,
trebuie ca înainte de orice sa cercetam spre ce plinatate a
gândirii celei dupa Hristos privind, sa punem un început folositor ca
temelie ca, apoi, cu timpul, împartasindu-ne de ajutorul cel de
sus, cu îmbelsugare, sa tindem si spre un acoperis potrivit
zidirii de Duhul.
Deci,
începutul oricarei lucrari dupa Dumnezeu, este, pe scurt,
sa ne grabim în tot chipul cu toata puterea, sa
vietuim dupa legea tuturor poruncilor îndumnezeitoare ale
Mântuitorului. Iar sfârsitul este sa ne întoarcem, prin pazirea
lor, la zestrea data noua de sus si de la început(din
sfintita cristelnita, adica la desavârsita
alcatuire si nastere duhovniceasca a noastra din nou,
prin Har; sau, daca îti place sa numesti acest dar altfel,
la lepadarea vechiului Adam cu faptele si poftele lui si la
îmbracarea celui nou si duhovnicesc (Coloseni 3, 9-10), care
este Domnul Iisus Hristos. Caci zice dumnezeiescul Pavel: «Copiii mei, pe
care iarasi va nasc în dureri, pâna când va lua Hristos
chip în voi» (Galateni 4, 19); si: «Câti în Hristos v-ati
botezat, în Hristos v-ati îmbracat» (Galateni 3, 27).
Precum am
spus, începutul si radacina a toata lucrarea aceasta este
vietuirea potrivit cu poruncile mântuitoare; iar tinta si roada
ei este reîntoarcerea la harul desavârsit al Duhului, daruit
noua prima data prin Botez. Acest har se afla în noi –
«caci lui Dumnezeu nu-i pare rau de darurile Sale» (Romani 11, 29)
– însa harul acesta este înecat de patimi, dar se poate descoperi prin
lucrarea poruncilor. De aceea, se cuvine sa ne silim în tot chipul sa
curatim si sa facem cât mai vadita aratarea
Duhului în noi prin împlinirea, dupa putinta, a tuturor acestor
porunci. Caci «faclie picioarelor mele este legea Ta si
lumina cararilor mele» - zice fericitul David catre Dumnezeu
(Psalmi 118, 105) – si «porunca Domnului stralucita (este
cea) care lumineaza ochii» (Psalmi 18, 9), si «… spre toate
poruncile Tale m-am îndreptat» (Psalmi 118, 128). Iar cel ce se odihnea
pe piept (sfântul apostol Ioan) zice: «Cel ce pazeste poruncile Lui,
ramâne întru El si El întru acela» (I Ioan 3, 24), si
«poruncile Lui nu sunt grele» (I Ioan 5, 3). Mântuitorul zice, de asemenea:
«Cel ce are poruncile Mele si le pazeste pe ele, acela este cel
ce Ma iubeste; iar cel ce Ma iubeste pe Mine, iubit va fi
de Tatal Meu si Eu îl voi iubi pe el si Ma voi arata
lui» (Ioan 14, 21), si «De Ma iubeste cineva pe Mine, va
pazi cuvântul Meu si Tatal Meu îl va iubi pe el si l el vom
veni si ne vom face locas la el» (Ioan 14, 23), si «Cel
ce nu Ma iubeste pe Mine, cuvintele Mele nu le pazeste» (Ioan
14, 24).
Dar, mai mult decât acestora, cea
mai mare parte a lucrarii sale trebuie sa o închine poruncilor celor
dintâi si mai cuprinzatoare, oarecum maicilor celorlalte. Caci,
numai asa vom merge fara greseala spre tinta ce
ne sta înainte, adica vom pune început bun si vom ajunge la
sfârsitul dorit sau la aratarea Duhului (I Corinteni 12, 7).
………………..……………………………………………………………………………
De fapt,
noi nadajduim ca, prin chemarea cu credinta a numelui
Domnului nostru Iisus Hristos, vom primi cu siguranta mila si
viata adevarata, ascunse în El (Coloseni 3, 3). Caci
numele Domnului Iisus Hristos, strigat cu curatie înauntru
inimii, e ca un izvor dumnezeiesc nesecat din care tâsnesc cu
prisosinta acele bunatati.
Hristos
nu se salasluieste în inima noastra daca nu I ne
deschidem si noi în mod constient si voit. Iar aceasta noi nu o
putem face decât gândindu-ne mereu la El si la tot ce înseamna El
pentru noi si pomenindu-L sau chemându-L pe nume. În sensul acesta
însusi numele Lui, chemat continuu, e o deschidere continua a inimii
pentru Hristos cu o tot mai mare afectiune fata de El si
deci un mijloc de a-L avea salasluit în noi, într-o lucrare tot
mai simtita. Nu numele luat în sine cuprinde pe Hristos (poate în
aceasta consta caracterul gresit al curentului «Imeaslavia» de la 1913
între calugarii rusi din Athos), ci numele chemat cu
credinta, adica alipirea noastra de El însusi, prin
pomenirea afectuoasa a lui. Atunci se face o legatura între noi
si El, ca de la persoana la persoana si, deci, o comunicare
a puterii lui catre noi.
De aceea,
Însusi Preabunul si Preadulcele Domn al nostru Iisus Hristos a
lasat acestea, ca un Parinte adevarat si iubitor tuturor
celor ai Sai, ca pe niste porunci si mângâieri testamentare, ca
pe niste chezasii sprijinitoare dulci si întaritoare
sau, mai bine zis, ca o mostenire de nerapit, daruita de Dumnezeu,
atât cât a ajuns la patima Sa de bunavoie pentru noi, cât si când s-a
aratat Apostolilor dupa înviere; ba si când avea sa se
întoarca la Tatal Sau prin fire si la al nostru prin har.
Aceasta a facut-o, spunând
ucenicilor în preajma patimii Sale: «Tot ce veti cere în numele Meu,
va voi face» (Ioan 14, 13); si: «Amin, amin zic voua,
ca toate câte le veti cere de la Tatal în numele Meu, va va
da voua. Pâna acum n-ati cerut nimic în numele Meu; cereti
si veti primi, ca bucuria voastra sa fie deplina».
Si: «În acea zi veti cere în numele Meu» (Ioan 16, 23-26).
Si iarasi,
dupa înviere a zis: «Celor ce cred, le vor urma aceste semne: în numele
Meu, draci vor scoate, în limbi noi vor grai» (Marcu 16, 17-18)
si celelalte. Lucruri asemanatoare acestora spune si
ucenicul ce se odihnea pe pieptul lui Iisus: «Înca si multe alte
semne a facut Iisus înaintea ucenicilor Sai, care nu sunt scrise în
cartea aceasta. Iar acestea s-au scris ca sa credeti ca Iisus
este Hristos Fiul lui Dumnezeu si, crezând, viata sa
aveti întru numele Meu» (Ioan 20, 30-31). Iar dumnezeiescul Pavel
zice: «Întru numele lui Iisus tot genunchiul sa se plece» (Filipeni 2,
10) si cele urmatoare. Dar si în Faptele Apostolilor s-a
scris: «Atunci Petru fiind plin de Duhul Sfânt, a grait: cunoscut sa
va fie voua tuturor si întregului Israel ca prin numele lui
Iisus Nazarineanul, pe care voi l-ati rastignit si pe care
Dumnezeu l-a ridicat din morti, acesta sta înaintea voastra
sanatos» (Fapte 4, 8-10); iar putin mai încolo: «Si
nu este în nici un altul mântuirea. Caci nu este alt nume dat între
oameni, în care trebuie sa ne mântuim noi» (Fapte 4, 12).
Si Mântuitorul a spus:
«Datu-mi-s-a toata puterea în cer si pe pamânt» (Matei 28,
18). Aceasta a spus-o si prin cele ce le-a zis Dumnezeu-Omul
catre Apostoli înainte de rastignirea pe cruce: «Pace las voua,
pacea Mea dau voua» (Ioan 14, 27); si:«Acestea le
graiesc, ca întru Mine pace sa aveti» (Ioan 16, 33);
si: «Aceasta este porunca Mea, sa va iubiti unii pe
altii» (Ioan 15, 12); si: «Întru aceasta vor cunoaste
toti ca sunteti ucenicii Mei, daca veti avea iubire
într-olalta» (Ioan 13, 35); si: «precum M-a iubit pe Mine
Tatal si Eu v-am iubit pe voi. Ramâneti întru iubirea Mea.
De veti pazi poruncile Mele, veti ramâne în iubirea Mea,
precum Eu am pazit poruncile Tatalui Meu si ramân în
iubirea Lui» (Ioan 15, 9-11).
…………………..…………………………..………………………………………………….
De aceea,
si tu, învatând acestea cu întelegere si dorind
sa deprinzi partea cea buna, care nu se va lua de la tine, a
linistii ce duce la cer, urmeaza legilor bine orânduite, precum
ti s-a aratat. Îmbratiseaza întâi, cu bucurie,
ascultarea, apoi, linistea. Caci precum faptuirea este calea
spre vedere (contemplare), asa ascultarea e calea spre liniste. «Nu
trece, cum s-a scris, hotarele pe care le-au pus parintii tai» (Proverbe
22, 28); si: «Vai celui singur» (Ecclesiastul 4, 10). În felul
acesta, punând temelie buna, cu înaintarea vremii, vei pune si
acoperis stralucitor zidirii Duhului. Caci, precum, acolo, unde
începutul e rau, totul e vrednic de lepadat, tot asa, acolo,
unde începutul e bun, totul e frumos si bine orânduit, desi uneori se
întâmpla si invers, dar aceasta vine din vointa si
hotarârea noastra.
…………………………….…………………………..………………………………………
Al treilea
lucru cerut e sa nu-ti faci voia proprie. Caci e spre paguba
celui spre ascultare sa faca voia sa. El trebuie sa si-o
taie pe aceasta totdeauna de buna voie, adica nu silit de
parintele sau.
Al patrulea e sa nu se
împotriveasca în cuvânt si sa nu se certe, în general, pentru
ca împotrivirea în cuvânt si cearta nu sunt ale celor bine
credinciosi. Caci scrie sfântul Pavel: «Iar daca cineva este
iubitor de sfada, noi acest obicei, nu-l avem, nici Bisericile lui
Dumnezeu» (I Corinteni 11, 16). Daca acestea sunt oprite
îndeobste tuturor crestinilor, cu atât mai mult monahilor, care au
fagaduit sa se supuna cu sinceritate, dupa pilda
Domnului. Caci împotrivirea în cuvânt si iubirea de sfada
îsi au început în voia proprie, care vietuieste împreuna cu
necredinta si cu mânia cugetului. Pentru ca s-a spus:
«Calugarul mândru în cugetare se împotriveste cu tarie».
Iar contrariul acestui lucru, adica împotrivirea în cuvânt si
neiubirea de sfada vine din credinta si din smerita
cugetare.
În al cincilea rând, acesta
trebuie sa pazeasca sinceritatea, adica sa faca o
marturisire amanuntita si sincera
întâistatatorului, cum am dat si la tundere, ca în fata
înfricosatului scaun al lui Hristos, înaintea lui Dumnezeu si a
sfintilor îngeri, fagaduind sa avem ca ćnceput si
sfârsit, împreuna cu alte fagaduinte si
îndatoriri ale noastre fata de Domnul, si marturisirea
celor ascunse ale inimii. Caci a spus si dumnezeiescul David: «Am
zis: vesti-voi faradelegea mea Domnului» (Psalmi 31, 6)
s.a. Dar si Scararul zice: «Ranile descoperite nu se vor
face mai rele, ci se vor tamadui».
În
textul grec se spune: «Ranile biruite». Descoperirea gresalelor în
fata altuia si prin aceasta în fata lui Dumnezeu, înseamna
o adevarata biruire a lor, sau un efort al omului de a se dezlipi de
ele, efort ajutat de puterea celuilalt, dar mai ale de a lui Dumnezeu. Ele sunt
pironite de cel ce le marturiseste la stâlpul dezaprobarii, ca
niste lucruri urâte; nu le mai ocroteste, nu le mai apara
ca pe niste lucruri care nu sunt chiar atât de condamnabile. E un fel de
pironire a lor pe cruce.
Fiecare
virtute se întipareste în firea noastra treptat, sau firea
noastra ia forma ei dinamica si plina de putere, biruind
tot mai mult valul unei opozitii, al unei porniri egoiste spre
placere. Înaintarea din virtute în virtute este o lupta continua
cu aceste valuri care voiesc sa ne traga în ele, o lupta de
continua crestere în putere. Numai asa se ajunge la starea de
înfrângere a tuturor patimilor, a tuturor valurilor lor, ca la un port al
linistii. Nepatimirea concentreaza în ea rezultatul unor
eforturi duse, în acest sens, pâna la capat.
.......................................................................................................................................................
Un
oarecare dintre întelepti a spus ca leacurile celor contrare
sunt cele contrare. Fiindca, deci, pricina tuturor leacurilor
întristatoare este neascultarea si mândria, iar a celor
de bucurie este ascultarea si zdrobirea inimii, cel ce
doreste sa vietuiasca fara greseala
trebuie sa petreaca în supunerea fata de un parinte
încercat si nesupus înselarii – care-si are puterea într-o
îndelungata deprindere si în cunoasterea celor dumnezeiesti
si în viata împodobita cu cununa virtutilor – si
sa socoteasca porunca si sfatul lui ca pe cuvântul si
sfatul lui Dumnezeu. Caci «mântuirea este întru sfatuire multa»,
zice Solomon (Proverbe 11, 14); si «Barbatul nesfatuit e
dusmanul sau». Iar daca s-a întâmplat unora dintre
Parintii cei vestiti sa dobândeasca linistea
îndumnezeitoare si desavârsirea cea dupa Dumnezeu, chiar
si fara deprinderea în ascultare, aceasta s-a întâmplat prin descoperire
dumnezeiasca si foarte rar. Dar s-a scris ca ceea ce se
întâmpla rar nu e lege a Bisericii, precum cu o singura
rândunica nu se face primavara. Pentru aceea, tu încrede-te în supunerea
adevarata, ca într-o stiinta care te
calauzeste la linistea preafrumoasa si lasa
cele ce s-au întâmplat, prin iconomie, o singura data, si
tine seama de cele rânduite îndeobste de cuviosii Parinti.
În felul acesta te vei învrednici si de cununa celor ce vietuiesc
dupa lege.
Pentru ca, ce? Se va
hotarî cineva sa porneasca pe drumul ce i se deschide în
fata, daca nu l-a cunoscut din cercare, fara un
povatuitor neînselator? Nu va porni cineva pe talazurile
marii, lipsit de un cârmaci priceput. Pentru ca nu se va apuca cineva
de vreun mestesug oarecare si de vreo stiinta
fara un învatator nesupus ratacirii. Se va
apuca atunci oare, de mestesugul mestesugurilor si de
stiinta stiintelor si va porni pe calea ce duce la
Dumnezeu si pe marea nesfârsita, sau va îndrazni sa
înceapa vietuirea monahala, care s-a asemanat cu
vietuirea îngereasca, adica nevointa cu ea, si va
crede siesi ca va ajunge la capatul din urma al ei,
fara un povatuitor si cârmaci si învatator
încercat si adevarat? Cu adevarat, unul ca acesta, oricine ar fi
el, se amageste pe sine în chip nebunesc si a ratacit
înainte de a pune un început, ca unul ce nu se nevoieste dupa lege.
Dimpotriva, cel ce asculta de rânduielile Parintilor, a
ajuns la tinta înainte de a porni pe cale. Caci de unde putem
sti din alta parte, daca luptam dupa cuviinta
împotriva trupului, si daca ne înarmam împotriva patimilor
si a demonilor? Pentru ca, precum s-a spus, patimile stau lânga
virtuti si locuiesc usa lânga usa.
Când
cultivam o virtute, se trezeste în noi o dorinta
contrara; când ne înfrânam de la placeri, se trezeste în
noi dorinta dupa acele placeri, întrucât le lasam mult
timp nesatisfacute; când ne smerim, se trezeste în noi dorinta
de a ne arata ca suntem cineva. Numai cel ce a ajuns la treapta
desavârsita a virtutilor, a dobândit nepatimirea, sau
a desfiintat în sine total putinta de trezire a dorintei
dupa placerile contrare.
Sau, cum
vom putea sa stapânim simturile trupului si sa
armonizam puterile sufletului ca pe niste coarde ale unei
chitari? Mai bine zis, cum vom putea deosebi glasurile, descoperirile,
mângâierile si vederile (contemplatiile) dumnezeiesti? Sau
viclesugurile, amagirile si nalucirile dracesti?
Si, ca sa spunem pe scurt, cum ne vom învrednici sa ajungem la
unirile cu Dumnezeu, la lucrarile îndumnezeitoare si la taine,
fara învatatura unui învatator
adevarat si luminat? Cu adevarat nu se poate, nu se poate!
Caci îl vedem si pe vasul ales, pe Preafericitul Pavel,
învatatorul celor negraite, gura a lui Hristos,
lumina a lumii, soare de obste, învatatorul lumii
crestine, vestind si tâlcuind împreuna cu Apostolii
Evanghelia. Iar pricina e, precum spune «ca nu cumva sa alerg, sau sa
fi alergat în desert» (Galateni 2, 2). Ba mai mult, vedem
însasi Întelepciunea de sine, pe însusi Domnul nostru Iisus
Hristos spunând despre Sine: «M-am coborât din cer, nu ca sa fac voia Mea,
ci voia Tatalui care M-a trimis pe Mine». Iar despre Preasfântul si
de viata facatorul Duh spune ca «nu va grai de la
sine, ci câte va auzi va grai» (Ioan 16, 13).
De dragul rânduielii, care
tine la un loc atât cele ceresti cât si cele
pamântesti, suntem stapâniti de frica, de uimire
si de spaima, pentru nimicnicia si trândavirea noastra
si pentru cele alese din prostie, din parere de sine, spre o
vietuire stângace, primejdioasa, dupa o rânduiala proprie
si în chip nesupus. Caci, cu adevarat, lupta aceasta e
plina de frica si zeci de mii sunt tâlharii si
nenumarate cursele ispititorilor. Pe lânga acestea, caderile nu
se pot numara. De aceea, din cei multi, foarte putini sunt cei
ce se mântuiesc (Luca 13, 23). Acestia însa trebuie
sa-si faca drumul precum voiesc. Caci, precum s-a scris,
«focul va cerca cum este lucrul fiecaruia» (I Corinteni 3, 13);
si: «Tu vei rasplati fiecaruia dupa faptele lui» (Psalmi
61, 11). Dar nu pur si simplu dupa cum voiesc ei, ci dupa
cum trebuie sa voiasca si sa vietuiasca. Dee
Domnul întelegere tuturor (II Timotei 2, 7).
Deci, tu si tot cel ce
voieste sa vietuiasca dupa Dumnezeu, cunoscând din
aceste cuvinte, ca dintr-un ciucure, toata tesatura aurita
si duhovniceasca a fericitei ascultari, grabeste-te
sa afli, cum s-a aratat mai înainte, un învatator
neînselator si desavârsit. Iar semnul celor
desavârsiti este, dupa purtatorul de Hristos Pavel,
hrana tare (Evrei 5, 14). Acestia au, prin deprindere, simturile
întarite ca sa dobândeasca binele si raul.
Cautându-l în felul acesta,
adica cu osteneala si credinta, nu te vei mai abate de
la tinta pusa înainte. Caci, «tot cel ce cere – spune
Dumnezeiasca Scriptura – va lua si cel ce cauta va afla,
si, celui ce bate i se va deschide» (Matei 7, 8). Acela îti va
descoperi pe rând si dupa rânduiala, toate cele datorate si
lui Dumnezeu placute si te va calauzi spre cele iubite de
Dumnezeu si înca si mai duhovnicesti si nedescoperite
celor multi. Aceste, pentru ca te va vedea bucurându-te din suflet de
cumpatare, de putinatate si de simplitate în mâncari
si bauturi, de acoperisul cu care te multumesti, de
îmbracaminte si multumindu-te cu cele de folos si
potrivite si trebuincioase timpului si ca nu cauti cele de
prisos si moi, cu care se mândresc cei ce vietuiesc, în chip
neîntelept, în lux si stralucire si-si înfig
sulita în ei si în mântuirea lor. Caci zice marele Apostol:
«având mâncare si acoperis, vom fi îndestulati cu aceste» (I
Timotei 6, 8).
………………………………………………..…………………………………………………..
Credinta
este îndoita.
Însemneaza-ti ca credinta, dupa cuvintele predate de
Dumnezeu, este îndoita. Una e, îndeobste, cea a tuturor
crestinilor ortodocsi, iar alta a unora putini care prin împlinirea
tuturor poruncilor îndumnezeitoare s-au reîntors la chip si asemanare
si, astfel, s-au îmbogatit cu lumina dumnezeiasca a harului
si si-au razimat toata nadejdea în domnul (Psalmi
72, 27).
Împlinirea
continua a poruncilor, sau întarirea în virtuti,
îndumnezeieste pe om, pentru ca ele îl unesc cu Dumnezeu tot mai
mult, îl pun în comunicare tot mai puternica cu El. cunoscând prin
traire puterea lui Dumnezeu, el îsi pune toata nadejdea în
Dumnezeu. Un astfel de om are o vedere (o simtire) a harului ca
lumina. Caci harul ca deschidere a lui Dumnezeu spre omul care s-a
deschis si el lui Dumnezeu, e în acelasi timp lumina în
calitatea lui de manifestare a iubirii lui Dumnezeu, dat fiind ca orice
deschidere a persoanei spre alta se arata ca lumina. Cu cât
bunatatea ce se deschide este mai mare, sau cu cât deschiderea
însasi este mai sincera si mai totala, cu atât lumina
lui e si ea mai puternica. Lumina lui Dumnezeu Celui atotbun
covârseste lumina saraca a omului, sau îl umple pe acesta
de o lumina adânca si persistenta. În felul acesta faptele
izvorâte din credinta fara vedere, de la început, duc la o
credinta superioara.
Si
aceasta, în asa masura, – o, minune! – ca, dupa
cuvântul Domnului, ei nu mai deosebesc nimic (nu mai au nici o îndoiala)
în vremea rugaciunii, în cererile ce le îndreapta spre Dumnezeu, ci
cer cu credinta si de aceea primesc îndata cele ce le sunt
de folos. Astfel, acesti fericiti au dobândit, din faptele sincere,
credinta sigura, ca unii ce au aruncat de la ei toata
cunostinta, deosebirea, îndoiala si grija si s-au botezat
(s-au scufundat) cu totul întregi în betia dumnezeiasca a
credintei, a nadejdii si a iubirii fata de Dumnezeu
si s-au schimbat cu schimbarea mai înalta si fericita a
dreptei Celui Preaînalt, dupa proorocul David (Psalmi 76, 10).
Acestia
s-au ridicat peste cunostinta lucrurilor deosebite între ele, peste
trecerea prin cunostinta de la unul la altul, de aceea si
peste deosebirea lor si peste îndoiala pe care legile lor naturale o pot
trezi în putinta împlinirii de catre Dumnezeu a cererilor lor. Ei se
afla în «betia treaza» de care a vorbit Sfântul Grigorie de
Nyssa, adica în bucuria entuziasta a unirii cu Dumnezeu cel
preaiubitor. Daca orice unire prin iubire pricinuieste un fel de
betie, întrucât se revarsa în cei uniti o putere de
viata de la unul la altul, cu atât mai mult unirea prin iubire cu
Dumnezeu. Ei sunt scufundati cu totul în betia credintei, a
nadejdii neîndoielnice si a iubirii fata de Dumnezeu, dar
mai ales în betia trairii covârsitoare a valului de
viata ce le vine din Dumnezeu. Acesta este un botez launtric în
Dumnezeu, sau în Duhul Lui cel Sfânt. Dar pentru a se scufunda în Dumnezeu,
trebuie sa se scufunde sau sa se boteze ei însisi,
iesind din superficialitatea saraca a pacatului,
traita în limitarea egoismului. Numai acolo se întâlnesc cu
Dumnezeu. Sfântul Isaac Sirul
zice: «Scara Împaratiei acesteia este înauntrul tau, ascunsa în
sufletul tau. Boteaza-te pe tine însuti spalându-te
de pacat si vei afla acolo trepte, pe care vei
putea urca».
Despre credinta dintâi, nu-i acum
timpul potrivit sa vorbim pe larg, dar e foarte potrivit sa vorbim
despre a doua. Aceasta rasare si se câstiga ca un fel de
rod din cea dintâi, caci credinta este ca o radacina
si ca un început al linistii îndumnezeitoare. «Daca nu crezi,
zice Sfântul Ioan Scararul, cum te vei linisti?»
Credinta
tare da o statornicie si o liniste fata de grijile
care-l chinuie pe om. Cu atât mai mult credinta din experienta unirii
cu Dumnezeu, izvor a toata puterea si a vietii fara
stirbiri.
De aceea,
zice proorocul David: «Crezut-am, de aceea am grait» (Psalmi 115, 1).
Iar Marele Apostol Pavel zice: «Credinta este temelia celor
nadajduite, dovada lucrurilor nevazute» (Evrei 11, 1)
si: «Dreptul din credinta va fi viu» (Romani 1, 17) s.a.
Însusiviudajduite, dovada lucrurilor
nevazutesi ca un început al linistii îndumnezeitoare. sta Mântuitorul
zice catre ucenicii care cereau sa le mareasca
credinta: «Daca ati avea credinta cât un graunte
de mustar, ati zice smochinului acesta: Scoate-ti
radacina si te sadeste în mare, si v-ar asculta.
Si, daca ati avea credinta si nu ati deosebi
(nu v-ati îndoi), nu numai cu smochinul ati face asa, ci si
daca ati zice muntelui acesta: Ridica-te si te arunca
în mare, s-ar face si toate câte ati cere în rugaciune, crezând,
ati primi» (Matei 21, 22) s.a., si apoi: «Credinta
ta te-a mântuit» (Matei 9, 22).
Dar scrie si cuviosul Isaac:
«credinta este mai subtire decât cunostinta, dupa cum
cunostinta este mai subtire decât cunoasterea lucrurilor
ce cad sub simturi.
Perceperea
lucrurilor sensibile este proprie oricui, chiar si regnului animal.
Cunostinta unor principii rationale este mai subtila,
caci implica o putere de abstragere de la lucrurile sensibile si
de la multitudinea lor. Dar credinta este mai subtila si decât
aceasta cunostinta, caci surprinde indefinitul, care e
forma realitatii celei mai înalte, sau a persoanei. Cine poate defini
persoana cuiva, nesfârsita în manifestarile ei mereu noi si
surprinzatoare? Ea nu poate fi nicidecum cuprinsa în definitiile
exacte ale cunoasterii rationale, cu atât mai mult, cine poate defini
experienta prezentei si lucrarii Persoanei supreme a lui
Dumnezeu? Credinta este modul de sesizare a celor mai subtile
realitati, fiind ea însasi cel mai subtil mod de
cunoastere. Caci numai credintei i se dezvaluie persoana
celuilalt, care nu vrea sa fie redusa la obiect si nu poate fi
redusa la obiect.
Caci toti sfintii,
învrednicindu-se sa afle aceasta stare care este iubirea de Dumnezeu,
vietuiesc, din puterea credintei, în desfatarea petrecerii celei
mai presus de fire. Iar credinta numim, nu pe aceea prin care crede
cineva în deosebirea preaslavitelor si dumnezeiestilor
Ipostasuri si în Fiinta preaînalta si unica a
dumnezeirii, apoi în minunata întrupare în omenitate, în primirea firii noastre,
chiar daca si aceasta e foarte înalta, ci acea
credinta care rasare în suflet din lumina harului, având
marturia mintii si sprijinind inima sa biruie orice
îndoiala, din siguranta nadejdii, care o fereste de orice
înselare. Este credinta care nu se arata pe sine în
daruirea auzului urechilor, ci în ochii(duhovnicesti care vad
tainele ascunse în suflet si bogatia dumnezeiasca cea
ascunsa ochilor fiilor trupului si descoperita în Duhul celor ce
ospateaza la masa lui Hristos, prin umblarea în legile Lui, cum a
spus El însusi: «De veti pazi poruncile Mele, voi trimite
voua pe Mângâietorul, Duhul adevarului, pe care lumea nu-L poate
primi; si Acela va va învata pe voi tot adevarul»
s.a. (Ioan 14, 17, ; 16, 13); si iarasi: «Pâna
va veni Acela, care este desavârsirea tainelor, si ne vom
învrednici în chip aratat de descoperirea lor, credinta
liturghiseste între Dumnezeu si sfinti taine negraite.
Credinta a
doua, mai înalta, este o vedere în Duhul a bogatiei
bunatatii lui Dumnezeu, venita în sufletul celor ce au
împlinit poruncile Lui si, punându-se, prin aceasta, în legatura
de iubire cu El, si-a subtiat vederea ochilor duhovnicesti. Ei
se hranesc din aceasta bogatie ca de la o masa
dumnezeiasca aflata în ei însisi. Prezenta acestei
bogatii în sufletul cuiva, este prezenta Duhului însusi,
caci El le face proprii si intime sufletului. Dar în viata
pamânteasca aceasta bogatie nu este în mod deplin
descoperita de aceea credinta are înca un rol în aceasta
viata: ea este liturghisitorul care ne face cu putinta
trairea acestor taine. Este mijlocitoare între noi si Dumnezeu; e ca
un ochi care este necesar si totusi ca un ochi în care e
prezenta, prin reflectare si în acelasi timp prin lucrare
directa, lumina, puterea si bunatatea ce radiaza din
Dumnezeu.
Trebuie
sa fii neîmprastiat, iar aceasta ti-o va arata
cuviosul Isaac, care zice: «Daca pofta este rodul simturilor, apoi
sa taca cei care sustin ca pazesc pacea mintii cu
atentia împrastiata», si : «Cu cei
împrastiati sa nu te însotesti».
Trebuie
sa fii fara griji, iar în aceasta privinta sa-ti fie
de învatatura ceea ce spune Domnul în Evanghelie: «Pentru
aceea, va zic voua: nu va îngrijiti în sufletul vostru ce
veti mânca, nici pentru trupul vostru cu ce va veti
îmbraca. Oare nu e sufletul mai mult decât mâncarea si trupul mai
mult lecât haina? Cautati la pasarile cerului ca nici
nu semana, nici nu secera, nici nu aduna în jitnite.
Si Tatal vostru cel din ceruri le hraneste pe ele. Nu
sunteti voi mai mult decât ele? Si cine dintre voi, îngrijindu-se,
poate sa adauge un cot la statura sa? Iar pentru haina, de ce va
îngrijiti?» (Matei 6, 25-28). Si putin mai încolo: «Deci
nu va îngrijiti zicând: ce vom mânca, sau ce vom bea, sau ce vom îmbraca.
Caci toate acestea le cauta neamurile. Stie Tatal vostru
cel din ceruri ca aveti trebuinta de toate acestea.
Cautati mai întâi Împaratia lui Dumnezeu si
dreptatea Lui si aceste toate se vor adauga voua. Deci, nu
va îngrijiti de ziua de mâine, caci ziua de mâine se va îngriji
de ale ei. Ajunge zilei rautatea ei» (Matei 6, 31-34).
Dar zice si Sfântul Isaac:
«De nu te-ai eliberat de griji, sa nu cauti lumina în sufletul
tau».
Grijile umplu
cugetarea total de lucrurile necesare trupului; o trag la suprafata.
Lucrurile îsi pierd transparenta. Adâncurile sufletului, cu
transparenta lor spre planul dumnezeiesc, se acopera. Cugetarea nu
mai este preocupata de senul vietii. Acest sens nu se mai pune în
evidenta, nu mai e loc si timp în suflet pentru el.
Iar Scararul zice si
el: «Un fir de par tulbura ochiul, iar o mica grija
alunga linistea. Caci linistea este lepadarea
gândurilor si renuntarea la grijile asa-zis
îndreptatite. Cel ce a dobândit linistea, nu se va mai îngriji
nici de trupul sau. Caci «nemincinos este Cel ce a fagaduit
aceasta» (Evrei 10, 23).
Trebuie
sa iubesti tacerea, aceasta decurge din însiruirea cuvântului. Dar zice
cuviosul Isaac si despre aceasta: «Cel ce-si înfrâneaza limba de
la bârfire, pazeste inima lui de patimi; si cel ce
curata inima lui de patimi,vede în tot ceasul pe Domnul»;
si: «Când vei pune toate faptele vietuirii tale pe un taler si
tacerea pe celalalt, vei afla ca ea cântareste mai
greu». Si: «Mai presus de toate iubeste tacerea, ca ea te
apropie de rod. Caci limba n-are putere sa se apropie de el».
Si: «Mai întâi sa ne silim sa tacem; apoi din tacere
se naste în noi ceva care ne conduce spre tacere. Dee-ti
Dumnezeu sa simti ceva ce se naste din tacere. De vei
începe sa vietuiesti astfel, nu stiu eu ce lumina
îti va rasari tie din aceasta».
În tacere,
adâncul nostru e lucrator. Când vorbim e împiedicat sa lucreze. În
tacere el se întâlneste cu Duhul dumnezeiesc, care atrage cu putere
privirea spre bogatia si viata lui; se întâlneste cu
Duhul dumnezeiesc care e dincolo de el, si din întâlnirea aceasta se
naste o cunostinta, pe care nu o poate sti decât el
si cei carora le-o comunica sau mai bine zis carora le-o
comunica nu atât prin cuvinte, cât si prin felul cum arata
si cum se comporta. În tacere te întâlnesti cu ceva care te
duce iarasi la tacere. Tacerea prinde mai bine taina ce se
petrece în întâlnirea noastra cu infinitatea ce iradiaza din Dumnezeu
cel personal. Când începe limba sa o exprime, pierdem trairea
deplina a acestei taine de-o bogatie indefinita, începem
sa rupem parti din ea, care toate la un loc nu pot reda
indefinitul. În tacere, esti oarecum în mijlocul ei, identificat cu
ea; prin graire te detasezi, te departezi de ea; în cuvinte
prinzi numai fâsii din ea, nu mai traiesti întregul si
întregul acesta nu poate fi combinat din fâsii, pentru ca infinitul
nu se poate realiza din combinarea partilor limitate. Desigur nu e
vorba de tacerea diplomatica ci de tacerea care e semnul scufundarii
în infinitul dumnezeiesc prin adâncul inimii.
Si
iarasi: «Tacerea este taina veacului viitor. Iar cuvintele sunt
uneltele lumii acesteia».
Prin tacere
ne ridicam în planul infinitului si al indefinitului, trait în
mod deplin. Prin cuvinte exprimam lucrurile distincte ale lumii acesteia
si coborâm în lumea aceasta compusa din lucruri finite; cuvintele ne
atrag în îngustimile lor facute pentru lucrurile marginite ale lumii
din afara.
Sfântului
Arsenie asa i-a poruncit a doua oara glasul dumnezeiesc: «Arsenie,
fugi, taci, linisteste-te si te vei mântui».
Trebuie
sa te linistesti, în aceasta privinta
sa-ti fie vrednici de crezare spre dovedire, Marele Vasile si
Sfântul Isaac. Cel dintâi a spus: «Linistea este începutul
curatirii sufletului». Iar celalalt: «Sfârsitul
linistirii e tacerea cu privire la toate». Cel dintâi a aratat
prin aceste cuvinte pe scurt, începutul linistirii, al doilea
sfârsitul ei. Iar în Vechiul Testament s-a spus: «Ai pacatuit?
Linisteste-te» (Facerea 4, 7) si: «Opriti-va
si cunoasteti ca Eu sunt Domnul» (Psalmi 45, 10).
Scararul zice si el: «Lucrul premergator al linistii este
lipsa de grija în privinta tuturor lucrurilor îndreptatite
si neîndreptatite. Caci cel ce se deschide celor dintâi, va
cadea în celelalte. Apoi, rugaciunea neobosita, în al treilea
rând, lucrarea nefurata neabatuta a inimii. E prin fire cu neputinta
celui ce n-a învatat literele sa citeasca
cartile; dar si mai cu neputinta este celor ce n-au dobândit
primul lucru (lipsa de griji), sa le lucreze pe celelalte doua
(rugaciunea si lucrarea inimii) cu judecata».
Si iarasi, spune
Sfântul Isaac: «Dorul celui ce se linisteste este asteptarea
neîncetata a mortii. Cel ce intra fara acest gând pe
calea linistirii nu poate purta cele ce trebuie sa le suportam
si sa le rabdam în tot felul».
Cine s-a
împacat cu gândul ca va muri nu mai e nelinistit de nimic. Iar
gândul mortii nu-l mai sperie pe cel ce crede ferm în viata viitoare.
Trebuie sa
multumesti pentru toate. Aici sa-ti fie îndrumator Sfântul Pavel,
care porunceste: «În toate multumiti» (Tesaloniceni 5, 18).
De asemenea cuviosul Isaac, care zice: «Multumirea celui ce primeste,
stârneste pe cel ce a dat sa dea darul si mai mare decât cele
dinainte. Cine nu multumeste pentru cele mai mici, va fi
nerecunoscator (mincinos) si nedrept în cele mai mari». Si:
«Ceea ce calauzeste darul lui Dumnezeu spre om este inima ce se
misca spre multumire neîncetata. Iar ceea ce
calauzeste ispita spre suflet este gândul de cârtire care se
misca pururi în inima».
Inima care
multumeste lui Dumnezeu este o inima deschisa lui. De aceea
în ea se revarsa alte si alte daruri. Cea care cârteste e o
inima închisa în sine. Ea nu vede darurile primite si de aceea
nu primeste în fond nimic de la Dumnezeu, sau de la alta persoana
reducând toate la nimic, ramâne cu nimic, ramâne cu nimic. Ea
nimiceste prin critica si ceea ce primeste .
Si: «Gura care
multumeste pururi, primeste binecuvântarea de la Dumnezeu;
si în inima în care staruie multumire se revarsa harul».
Trebuie
sa-ti recunosti neputinta ta. Aceasta o vei câstiga luând aminte
la cuvântul profetului David, în care zice: «Miluieste-ma, Doamne,
ca neputincios sunt» (Psalmi 6, 2), si în alta parte: «Eu
sunt vierme si nu om, ocara oamenilor si defaimarea poporului» (Psalmi
21, 6). La fel si Sfântul Isaac zice: «Fericit este omul care
cunoaste neputinta sa, pentru ca aceasta
cunostinta i se face lui temelie, radacina
si început a toata bunatatea. Caci când va afla cine este
si va simti cu adevarat neputinta sa, va strânge sufletul
sau din starea umflata si goala, care-i întuneca cunostinta,
si-si va pune siesi strajuire». Si: «Omul care a ajuns
sa cunoasca masura neputintei sale, a ajuns la
desavârsirea smereniei».
Trebuie
sa rabdam cu barbatie încercarile. Cuvântul ce ne-a mai ramas
si care împlineste numarul celor zece înfatisate
de noi, vorbeste despre trebuinta de a purta cu
barbatie încercarile felurite si de multe chipuri ce
au sa se întâmple. Asculta deci, cele ce sunt scrise despre aceasta
în Sfânta Scriptura, caci zice purtatorul de Hristos Pavel: «Fratilor,
nu este lupta noastra împotriva sângelui si a trupului, ci împotriva
începatoriilor, a stapâniilor, a stapânitorilor întunericului
veacului acestuia, împotriva duhurilor rautatii întru cele
ceresti» (Efeseni 6, 12). Si: «Pe care-l iubeste Domnul,
îl cearta, si îl bate pe tot fiul pe care-l primeste» (Evrei
12, 6). Fratele Domnului zice si el: «Barbatul neispitit este
necercat» (Iacob 1, 12), iar Sfântul Ilie Edicul zice: «E de trebuinta
fiecarui crestin, care crede drept în Dumnezeu, sa nu fie cu
nepasare, ci sa astepte si sa primeasca totdeauna
încercarea, ca atunci când vine sa nu se mire, nici sa se tulbure, ci
sa rabde greutatea necazului si sa înteleaga ce spune,
psalmodiind cu proorocul: «Cearca-ma, Doamne si ma
ispiteste» (Psalmi 25, 2). Caci n-a zis: «Certarea ta m-a
nimicit pe mine, ci m-a îndreptat pâna în sfârsit» (Psalmi
17, 39).
Nici nu cerceta pricina
încercarilor tale, de unde vin, ci roaga-te numai lui Dumnezeu
sa le porti cu multumire, cum zice Sfântul Marcu: «Venind
încercarea, nu cauta de ce si prin cine a venit, ci cauta
sa o rabzi cu multumire si fara sa tii minte
raul». Si iarasi: «Daca nu e usor sa afli pe
vreunul sa placa lui Dumnezeu fara sa fie cercat, se
cade sa multumim lui Dumnezeu pentru tot ce ni se întâmpla».
Si: «Tot necazul da pe fata starea sufletului, daca
acesta tinde spre cele de-a dreapta sau spre cele de-a stânga. De aceea, orice
necaz ni se întâmpla, se numeste încercare, dând celui
partas la el cunostinta voilor lui ascunse».
Iar Sfântul Isaac, pe lânga
multe altele, spune si acestea: «Încercarea e de folos pentru tot omul.
Daca e de folos lui Pavel, sa taca toata gura si
sa se supuna lumea lui Dumnezeu (Romani 3, 19).
Luptatorii sunt încercati ca sa-si sporeasca puterea
lor, cei încrezuti sunt încercati pentru ca din cele ce-i
vatama, sa învete sa se pazeasca pe ei, cei
adormiti sunt încercati pentru ca sa fie ajutati sa se
trezeasca, cei departati de Dumnezeu sunt încercati ca sa
se apropie de El; cei ai lui Dumnezeu sunt încercati pentru ca sa se
salasluiasca cu îndraznire în casa Lui. Nici un fiu
neîncercat nu primeste bogatia casei tatalui sau, ca
sa fie ajutat de ea. De aceea, Dumnezeu încearca mai întâi, si
bate, apoi îsi arata darul. Slava Stapânului care prin
doctorii amare ne da bucuria sanatatii! Nu este om
care în vremea încercarii sa nu se oboseasca, si nu este
cineva caruia sa nu i se para amara vremea în care e
adapat cu fierea încercarilor. Dar fara acestea nu e cu
putinta sa se dobândeasca o sanatate
puternica. Însa a le rabda nu sta în puterea noastra (I
Corinteni 10, 13), caci de unde ar avea vasul de lut puterea sa
opreasca curgerea apei, daca nu l-ar întari focul dumnezeiesc?
Daca ne supunem, rugându-ne cu smerenie, cu dorinta
neîntrerupta si cu rabdare, toate de vom primi în Hristos Iisus,
Domnul nostru».
Rabdarea
este din efortul nostru, dar acest efort nu ne-ar fi cu putinta
fara ajutorul lui Dumnezeu. Sinergia, sau colaborarea omului cu
Dumnezeu, are un caracter foarte subtil: nu sta pe o parte efortul, pe
alta ajutorul dumnezeiesc. În efortul nostru însusi se dovedeste
prezent ajutorul dumnezeiesc, facând posibil acest efort, dar acesta ramânând
totusi si efort al nostru. Ne ostenim pentru ca primim puterea
sa ne ostenim, dar ne ostenim în mod real. Nu ma laud cu osteneala
mea, ca fiind numai a mea, dar partea mea din ea, e ceruta totusi de
Dumnezeu.
S-a spus, apoi, si în
Întelepciunea lui Sirah: «Daca te apropii sa slujesti
Domnului Dumnezeului tau, pregateste-ti sufletul pentru
încercare. Îndrepteaza-ti inima ta si rabda si sa
nu te grabesti în vremea asupririi» (Întelepciunea lui Sirah
2, 1-2).
Cel ce vrea
sa slujeasca lui Dumnezeu, pune în miscare puterile bune ale
fiintei sale. Dar tocmai atunci se misca si pornirile
contrare. Împotriva înfrânarii se trezesc dorintele de placere,
împotriva rabdarii, pornirea spre comoditate, etc. Numai
staruirea în cele dintâi va slabi puterea celor din urma; de
aceea, cel ce primeste încercari nu trebuie sa se
grabeasca sa termine repede cu ele. Pornirile rele nu se
slabesc usor, trebuie înfruntate si vestejite timp
îndelungat, prin încercari prelungite sau mereu repetate – numai asa
sunt slabite cu adevarat.
Trebuie
sa nadajduim în Dumnezeu si sa asteptam de
la El ceea ce ne este de folos. Arunca ancora nadejdii în Dumnezeu care poate
sa mântuiasca si asteapta de la El sfârsitul cel
de folos al încercarilor, caci:
·
Credincios
este Dumnezeu, care nu ne va lasa pe noi sa fim încercati peste
puterea noastra, ci împreuna cu încercarea va face si
sfârsitul. (I Corinteni 10, 13)
·
Necazul
lucreaza rabdarea, rabdarea – probare, probarea – nadejde,
iar nadejdea nu rusineaza. (Romani 5, 4)
·
Cel
ce rabda pâna la sfârsit, acela se va mântui. (Matei 10, 22)
·
Întru
rabdarea voastra va veti câstiga sufletele. (Luca
21, 19)
·
Spre
toata bucuria sa socotiti, fratii mei, când cadeti
în multe feluri de ispite, cunoscând ca probarea credintei voastre
lucreaza rabdare; iar rabdarea sa aiba lucru ei desavârsit,
ca sa fiti desavârsiti si întregi, neavând
lipsa de nimic. (Iacob 1, 2-4)
·
Fericit
e omul care rabda ispita, caci facându-se probat, va lua cununa
vietii pe care a fagaduit-o Domul celor ce-L iubesc pe El. (Iacob
1, 12)
·
Nu
sunt vrednice patimirile timpului de acum, de slava viitoare ce vi se va
descoperi. (Romani 8, 18)
·
Asteptând
am asteptat pe Domnul si a luat aminte la mine si a auzit
rugaciunea mea si m-a scos din tina noroiului si a asezat
pe piatra picioarele mele si a îndreptat pasii mei punând în
gura mea cântare noua, lauda dumnezeului nostru. (Psalmi 39, 1-4)
·
Sufletul
legat prin laturile dragostei de Dumnezeu socoteste ca nimic
patimirea, caci el se desfata în dureri si înfloreste
în patimirea neplacuta si când nu patimeste nimic
întristator pentru Cel iubit, atunci socoteste mai degraba,
ca patimeste, si fuge de tihna ca de o pedeapsa. (Simeon
Metafrastul)
Despre frica cea dintâi, a
începatorilor.
Despre aceasta s-a scris:
·
Începutul
întelepciunii este frica de Dumnezeu. (Pilde 1, 7)
·
Veniti,
fiilor, sa ma ascultati, frica Domnului va voi
învata pe voi. (Psalmi 33, 11)
·
De
frica Domnului se abate fiecare de la pacat. (Întelepciunea lui
Sirah 2, 7)
·
Unde
e frica, acolo e si pazirea poruncilor. (Întelepciunea
lui Sirah 2, 16)
·
Frica
de Dumnezeu e începutul virtutii, dar se spune ca este si rodul
credintei si ea seamana în inima, când cugetarea se
desparte de împrastierea lumii, adunând gândurile sale cele ce
umbla în împrastiere, în gândirea la viitoarea adunare a
tuturor. (Isaac Sirul)
·
Începutul
vietii adevarate a omului este frica de Dumnezeu, dar ea nu vrea
sa ramâna în suflet odata cu împrastierea. (Isaac
Sirul)
Lumea este acum
dezbinata prin pacat; pornirile ei sunt contradictorii. Mintea nu trebuie
sa se mute de la un aspect al lumii la altul contrar, ci gândind la
reînnoirea armoniei finale a lor, s-o vada de pe acum readunata în
Cel Unul si sa lucreze pentru aceasta readunare, contemplându-L
pe Acela de pe acum în toate. Aceasta nu este o construire de castel în aer, ci
o ancorare în realitatea cea mai de temelie a tuturor.
·
Întelepteste-te
ca sa pui temelie în calatoria ta frica de Dumnezeu si în
putine zile te vei vedea din nou în poarta împaratiei, pe
un drum neocolit. (Isaac Sirul)
Frica ne face
sa atârnam de Dumnezeu. De aceea ea este contrara
împrastierii mintii în lucrurile lumii, privite în ele
însesi în afara legaturii cu Dumnezeu, sau nu poate ramâne în
suflet împreuna cu aceasta împrastiere.
Despre
frica cea desavârsita. Despre aceasta s-a spus:
·
Fericit
barbatul care se teme de Domnul; întru poruncile Lui va voi foarte. (Psalmi
111, 1)
·
Fericiti
toti cei ce se tem de Domnul, cei ce umbla în caile Lui. (Psalmi
127, 1)
·
Temeti-va
de Domnul toti sfintii Lui; ca nu le lipseste ceva celor ce
se tem de El. (Psalmi 127, 4)
·
Frica
Domnului este curata; ea ramâne în veacul veacului. (Psalmi 18,
10)
·
Semnul
fricii dintâi este ca uraste pacatul si se mânie pe
el, ca cel ranit de fiara. Iar al celei desavârsite e
ca iubeste virtutea si se teme de schimbare. Caci nimeni nu
este neschimbator si în orice lucru în viata aceasta trebuie
sa ne temem pururi de cadere. (Petru Damaschin)
De aceea si tu, ascultând acestea cu
întelegere, sileste-te sa tii în tine neîncetat,
împreuna cu toate cele spuse mai înainte, si frica cea dintâi.
Caci ea e cea mai sigura pazitoare a comorii tuturor faptelor
bune. Daca o ai pe ea, vei avea pasii tai îndreptati spre
lucrarea tuturor poruncilor Domnului nostru Iisus Hristos. Iar înaintând pe
calea lor, vei dobândi si frica desavârsita si curata,
prin dorirea virtutilor si prin mila lui Dumnezeu.
Pe
lânga cele spuse, mai trebuie sa stii si aceea ca, de
dragul poruncilor de viata datatoare si de dragul
credintei în Domnul nostru Iisus Hristos, suntem datori, când timpul o
cere, sa dam cu bucurie pâna si sufletul nostru, sau
sa nu ne crutam nici chiar viata noastra. Caci
însusi Domnul nostru Iisus Hristos zice, în privinta aceasta,
ca, «cel ce si-a pierdut sufletul sau pentru Mine si pentru
Evanghelia Mea, acela se va mântui» (Marcu 8, 35). Aceasta,
fara îndoiala, pentru ca crede si nu se
îndoieste, ca însusi Dumnezeu-Omul Iisus Hristos, Mântuitorul,
este învierea si viata si tot ce este mântuirea. Caci zice:
·
Eu
sunt învierea si viata. Cel ce crede în Mine, chiar de va muri, va fi
viu. Si tot cel ce e viu si crede în Mine, nu va muri în veac. (Ioan
11, 25-27)
·
Asa
a iubit Dumnezeu lumea, ca si pe Fiul Sau Unul Nascut L-a
dat, ca tot cel ce crede în El sa nu piara, si sa aiba
viata vesnica. (Ioan 3, 16)
·
Eu
am venit ca lumea viata sa aiba si mai multa
sa aiba. (Ioan 10, 10)
Stii,
frate, ca suflarea pe care o avem este prilejuita de aer. Si
aerul îl inspiram si pentru inima. Caci suflarea aceasta
este pricinuitoarea vietii si a caldurii trupului. Deci inima
absoarbe suflarea pentru ca sa-si dea caldura ei afara prin
expiratie, iar ei sa-si pricinuiasca o buna temperatura.
Pricinuitorul acestei lucrari, sau mai bine zis slujitorul ei este
plamânul. Acesta, fiind zidit de Dumnezeu cu o tesatura
rara, ca niste foale, introduce si scoate aerul fara
greutate. Astfel inima,, atragând aerul racoros si
scotându-l pe cel cald, pastreaza netulburata rânduiala
pentru care a fost zidita spre subtierea organismului vital.
Deci tu, sezând în chilia
linistita si adunându-ti mintea, introdu-o pe unde
intra suflarea în inima si sileste-o sa coboare cu
suflarea în inima. Iar intrând acolo, mintea, dupa ce se uneste
cu sufletul, se umple de placere si de bucurie nespusa.
Asadar,
obisnuieste-ti frate mintea sa nu mai iasa de acolo cu
usurinta, caci la început aceasta sta cu greu acolo
din pricina închiderii si strâmtorarii. Dar, dupa ce s-a
obisnuit, nu-i mai plac nicidecum umblarile pe afara. Caci
«Împaratia cerurilor este înauntru nostru» (Luca 17, 21).
Celui ce o priveste acolo si o cauta prin rugaciunea
curata, cele de afara i se par triste si urâte».
Ajungând aici, nu trebuie sa
taci si sa lasi mintea în nelucrare, ci da-i
rugaciunea «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
miluieste-ma», ca lucrare si gândire neîncetata si
niciodata sa nu se opreasca din aceasta caci aceasta,
tinând mintea neratacita, o face cu neputinta de
prins si de atins de atacurile dusmanului, ridicând-o la iubirea
si la dorul de Dumnezeu.
Metoda are ca
scop ca omul sa devina constient la culme de sine însusi
si prin aceasta de Dumnezeu. Gândirea la Hristos întareste
constiinta de sine si constiinta de sine
întareste simtirea prezentei lui Hristos.
Trebuie sa facem vadit celui
iubitor de învatatura si aceea ca, daca vom
obisnui mintea sa coboare în inima, odata cu intrarea
aerului, vom afla cu siguranta ca mintea nu poate sa
coboare înainte de a fi renuntat la orice gând si de a se fi
facut unitara si de a se fi golit, nemaifiind stapânita
de nici o amintire, decât de chemarea numelui Domnului nostru Iisus Hristos.
Iar iesind de acolo si îndreptându-se spre cele de afara, sau
spre amintirile de multe feluri, se împarte (se ravaseste)
chiar fara sa vrea.
Filosofia
greaca afirmase ca mintea ia chipul continutului ei: daca
acesta este felurit, se împarte si ea, sau lucrarea ei, iar daca
continutul ei este unul, se unifica si ea. Dar numai când
continutul unic nu este marginit, mintea poate starui în el,
altfel va cauta sa întregeasca continutul marginit pe
care-l cugeta cu altele, sarind mereu de la un gând la altul. Numai
mintea care s-a ridicat la un continut infinit, întrucât s-a ridicat din
preocuparea cu cele din afara si cu lucrarile ei referitoare la
ele, s-a întors spre ea însasi ca subiect indefinit al
lucrarilor îndreptate spre ele. De aceea, Dumnezeu cel infinit este
contemplat de mintea revenita la ea însasi, mintea ce se
experiaza pe sine, experiaza pe Dumnezeu si viceversa.
Spune si Marele
Gura de Aur: «Va rog pe voi, fratilor, sa nu
calcati si sa nu nesocotiti canonul rugaciunii,
caci monahul trebuie sa spuna neîncetat, fie ca
manânca, fie ca merge pe drum, fie ca face altceva: „Doamne
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma”. Astfel numele Domnului
Iisus, coborând în adâncul inimii, sa umileasca balaurul care
stapâneste întinderile ei, iar sufletul sa-l mântuiasca
si sa-l faca viu. Deci staruie întru numele Domnului Iisus,
ca inima sa primeasca (sa cuprinda) pe Domnul si
Domnul sa cuprinda inima si cei doi sa fie una. Nu va
despartiti inima de Dumnezeu, si staruiti
pazind-o totdeauna cu pomenirea Domnului nostru Iisus Hristos pâna ce
se va sadi numele Domnului în inima si aceasta nu va mai gândi
la nimic altceva decât sa preamareasca pe Hristos în voi».
Numai cu numele
Domnului Iisus poate fi inima pazita. Altfel pune stapânire pe
ea balaurul, stârnind în ea iubiri impure: iubirea de sine, de placeri,
care o închid într-un orizont marginit, întunecând-o si pasionând-o
în mod inferior. „Înghitind” în ea pe Domnul Iisus si Domnul Iisus
„înghitind-o” pe ea, ei îi devine propriu orizontul infinitatii
si al iubirii curate, de adevarata depasire,
aflata în Hristos, sau lumina Lui nesfârsita. Ea nu mai este
preocupata de ea însasi în mod egoist; ea îi
îmbratiseaza pe toti si pe toate. Prin numele lui
Iisus ea intra în întinderile de lumina si de iubire din
interiorul lui Iisus, intra în atmosfera Lui. Caci a rosti numele lui
Iisus înseamna a gândi la El cu emotie si aceasta înseamna
a intra în legatura vie cu El. Numele lui Iisus prinde
radacini datatoare de rod nu într-o inima
statica, ci într-o simtire umeda ce creste si ea
continuu si e pururi vie si calda în iubirea ei fata
de Iisus. Inima în acest înteles nu mai poate fi cugetata
fara numele lui Iisus, fara gândirea la El si
fara iubirea Lui care o tine în aceasta miscare,
asa cum nu poate fi cugetata o gradina fara pomi
sau fara o plantatie.
·
Sa
se lipeasca pomenirea lui Iisus de suflarea ta si atunci vei
cunoaste folosul linistii. (Ioan Scararul)
·
De
voiesti sa acoperi cu rusine gândurile si sa te
linistesti cu bucurie si sa pastrezi cu usurinta
trezvia în inima, rugaciunea lui Iisus sa se lipeasca de
rasuflarea ta si vei vedea cum se împlineste aceasta în
putine zile. (Sfântul Isihie)
Se
recomanda legarea pomenirii numelui lui Iisus de ritmicitatea
neîntrerupta a rasuflarii, pentru a se obisnui sa
capete si ea aceasta ritmicitate neîntrerupta. Nu e nimic bizar
în aceasta legare a vietii sufletesti si duhovnicesti
de trup. Aceasta este o lege a fiintei omenesti.
Cel ce se sârguieste sa
vegheze cu mintea în inima, si mai ales începatorul, trebuie
sa sada întotdeauna, dar mai cu seama în vremea
rânduita pentru rugaciune, într-un colt linistit si
neluminat, precum învata si poruncesc dumnezeiestii
Parinti si dascali care au avut experienta acestei preafericite
lucrari. Deoarece, privirea se împrastie în chip natural spre
cele vazute si prin aceasta pricinuiesc împartirea
cugetarii, ba o si sfârteca si o fac de multe feluri.
Produce în ea
contraziceri, sfârtecând-o si facând-o sa se lupte cu ea
însasi si anulând puterea ei de a ajunge la un sens unitar, care
sa o multumeasca si sa dea omului putinta
sa-si închine viata unei slujiri unitare superioare.
Prin închiderea ei într-o
camara linistita si întunecoasa, însasi
împrastierea si nestatornicia pricinuite de vedere si
auzire înceteaza si astfel, mintea, vrând nevrând, se
linisteste si se aduna, caci zice marele Vasile:
«Mintea neîmprastiata spre cele dinafara si nerevarsata
prin simturi spre lume, urca din nou spre ea însasi».
Înainte de toate, mintea este
ajutata de dumnezeiescul har, venit în suflet prin chemarea curata,
neîmprastiata si de un singur gând a Domnului nostru Iisus
Hristos în inima; deci nu de simpla metoda prelungita, de
inspiratia pe nari, sau de sederea într-un loc linistit
si întunecos. Acestea n-au fost statornicite de Sfintii
Parinti pentru altceva decât ca niste mijloace ajutatoare
pentru adunarea mintii în ea însasi, prin întoarcerea din
împrastierea ei obisnuita si prin luarea aminte. Dar
prin ele mintea câstiga si puterea de a se ruga neîncetat, curat
si fara împrastiere, caci „luarea aminte,
cautând rugaciune, va afla rugaciune. Pentru ca
rugaciunea urmeaza luarii aminte, macar ca e altceva.
De aceea trebuie sa ne straduim spre ea.” spune Sfântul Nil.
Autorii scrierii
de fata fac o deosebire între adunarea mintii în ea
însasi si aducerea harului în inima. Ultimul lucru este
ajutat de chemarea neîncetata a numelui lui Iisus. Numai cel dintâi lucru,
adica ceea ce da omul, este ajutat de o respiratie regulata
si de sederea într-un loc întunecos. Dar prin adunarea în sine,
mintea capata puterea de a se ruga neîncetat încât venirea harului e
numai rezultatul indirect al respiratiei regulate si al sederii
într-un loc întunecos. Avem aici ceva cu totul deosebit de metodele yoghine,
care au un caracter pur natural si nu urmaresc intensificarea
relatiei credinciosului cu persoana lui Iisus Hristos. Rugatorul
credincios prin interiorizare se umple de dragostea lui Hristos, nu se
concentreaza simplu în esenta sa proprie, care pâna la urma
face parte din esenta personala a totului.
Dupa ce apune soarele,
chemând pe Preabunul si Atotputernicul Domnul Iisus Hristos în ajutor,
aseaza-te pe scaunel în chilia linistita si
neluminata. Aici, adunându-ti mintea dupa umblarea si
ratacirea ei pe afara si împingând-o usor
înauntru inimii prin inspirarea aerului pe nas, umple-o cu gândurile de
rugaciune sau cu „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma”,
adica introdu înauntru , oarecum unite cu respiratia si
cuvintele rugaciunii. Caci zice Sfântul Isihie:
·
Uneste
trezvia si numele lui Iisus cu respiratia, ca si cu gândul
neîncetat la moarte si cu smerenia, caci amândoua sunt de folos.
În felul acesta, sa ai, împreuna cu rugaciunea si cu
celelalte ce ti le-am spus, si gândul la judecata si la
rasplatirea faptelor bune si rele, si sa te
socotesti din tot sufletul mai pacatos decât toti oamenii
si mai nelegiuit decât dracii însasi si ca vei avea
sa fii pedepsit vesnic.
Pomenirea numelui lui
Iisus trebuie sa fie nu o repetare formala a numelui, ci sa fie
însotita de gândul intens la moarte, la judecata de dupa moarte
si la pacatele concrete pentru care cel ce se roaga va da
socoteala. Aceasta face ca pomenirea numelui lui Iisus sa o
uneasca cu cererea milei Lui. Rugaciunea lui Iisus nu e, prin urmare,
numai o tehnica formala, ci persistenta unei stari de
profunda emotie, care merge pâna la lacrimi. Este o stare
existentiala, plina de cutremur, a întregii fiinte.
·
Daca
gândul la cele aratate va produce în tine frângere de inima si
plâns de lacrimi, staruie în el pâna ce acestea vor trece de la sine,
iar daca nu te-ai învrednicit înca de darul lacrimilor,
nevoieste-te si roaga-te cu cuget smerit sa agonisesti
acestea. Prin ele numai, ne vom curata de patimi si de
întinaciuni si ne facem partasi de starile cele bune
si izbavitoare. (Isihie)
·
Precum
focul mistuie trestia, asa lacrima curata curata
toata întinaciunea vazuta si nevazuta. (Ioan
Scararul)
·
Cel
ce voieste sa se desfaca de rautati, cu plângere
se desface; si cel ce voieste sa agoniseasca virtuti,
cu plângere le agoniseste. Si daca n-ai frângere de inima,
cunoaste ca ai slava desarta, pentru ca aceasta
nu lasa sufletul nicidecum sa se umileasca. (Anonim)
Iar
daca nu vin lacrimile, scufunda-te în aceste gânduri cu
rugaciunea, un ceas; apoi ridicându-te, rosteste cu luare aminte
Pavecernita cea Mica si, iarasi sezând, tine
rugaciunea cu toata puterea, în chip curat si fara
împrastiere, adica fara griji si fara
vreun gând sau vreo închipuire oarecare, ci cu multa trezvie, o
jumatate de ceas. În afara de rasuflare si de hrana,
fii în rugaciune strain de toate, daca voiesti sa fii
numai cu mintea. Apoi, însemnându-te cu semnul cinstitei si de
viata facatoarei cruci, si însemnând de asemenea
patul, aseaza-te pe el si gândeste-te la
bunatatile viitoare, sau la pedepse, la firea trecatoare
si înselatoare a celor vremelnice, la cea fara de
veste si obsteasca datorie, adica la moarte, la
înfricosata dare de seama de dupa sfârsit si înainte
de sfârsit, amintindu-ti de gresalele tale din toata vremea
pe scurt si cerând cu caldura iertarea lor, apoi, cercetându-te
cu de-amanuntul, cum ti-ai petrecut ziua care a trecut. Dupa
aceasta, întinzându-te spunând rugaciunea, potrivit celui ce a spus:
«Pomenirea lui Iisus sa se culce cu tine», dormi 5 sau 6 ore – mai bine
zis, dormi dupa cât de lunga este noaptea.
Trezindu-te
si laudând pe Dumnezeu si chemându-l iarasi în ajutor,
începe întâi primul lucru, adica sa te rogi în inima
fara împrastiere si în chip curat pâna la un
ceas. Caci în acest timp mintea se afla în starea cea mai
linistita si mai netulburata. De aceea ni s-a poruncit
sa jertfim lui Dumnezeu cele dintâi nascute si cele mai alese
ale noastre (Deuteronom 12, 6), adica sa-I înaltam
în chip neclintit cel dintâi gând, prin rugaciunea curata catre
Domnul nostru Iisus Hristos. Caci zice Sfântul Nil: «Rugaciune
savârseste acela care aduce gândul lui cel dintâi lui Dumnezeu».
Dupa aceea cânta Miezonoptica.
Daca nu te-ai întarit
înca pentru o linistire mai desavârsita si, de
aceea, înca nu poti, cum am spus, sa fii rapit (în
rugaciune), sau daca nu poti aceasta pentru o alta
pricina, cum se întâmpla celor ce sunt înca începatori în
aceasta lucrare, sau mai rar, si celor înaintati, dar înca
neajunsi la desavârsire (caci cei
desavârsiti «toate le pot în Hristos care-i întareste
pe ei» (Filipeni 4, 13), - ridicându-te din somn si tinându-te
cu toata puterea treaz, cânta mai întâi Miezonoptica cu toata
luarea aminte si patrunderea. Apoi, sezând, roaga-te în
chip curat si neîmprastiat, în inima, cum s-a aratat,
o ora; mai bine zis, atâta cât îti va da putere Datatorul
Bunatatilor, caci zice Scararul: «Noaptea da
timpul cel mai lung luarii aminte, iar cel mai scurt cântarii. Iar
ziua, pregateste-te dupa puterea ta».
Daca nevoindu-te în acest
chip, esti stapânit înca de moleseala si de lene,
iar mintea îti este tulburata de vreo întâmplare oarecare,
ridica-te, trezeste-te pe cât poti, staruind în
rugaciune. Apoi, asezându-te, sileste-te sa te rogi, precum
s-a scris înainte, având grija, întotdeauna, sa vorbesti prin
rugaciunea curata lui Dumnezeu Cel curat. Apoi ridicându-te, spune cu
întelegere cei sase psalmi, pe al 50-lea si canonul, precum
voiesti. Apoi sezând si priveghind, roaga-te cu curatie
o jumatate de ora si iarasi ridicându-te, cânta
«Laudele», «Doxologia» obisnuita, «Ceasul întâi» si fa apoi
apolisul.
Este o Utrenie
întrerupta din loc în loc de adunarea mintii si de
rugaciunea lui Iisus. Poate ca si de aceea se numeste
Utrenia si «Priveghere», având sa fie întrerupta de
rastimpuri închinate luarii aminte. Utrenia o facea isihastul la
chilie, dupa miezul noptii, data fiind departarea chiliei
de biserica.
Cele spuse prin buzele tale
sa rasune atâta cât sa fie auzite numai de urechile tale,
odata ce ni s-a poruncit sa aducem lui Dumnezeu si rodurile
buzelor noastre (Evrei 13, 15). Sa multumesti din tot
sufletul si tot cugetul Iubitorului de oameni, Purtatorului de
grija si Preaînteleptului nostru Dumnezeu, Celui ce dupa a
Lui mila nesfârsita ne-a învrednicit pe noi sa
strabatem linistit marea noptii care a trecut si sa
vedem postata luminoasa a zilei de fata, si sa-L rogi
tot asa fierbinte sa ne ajute sa strabatem
neînviforati furtuna întunecata si salbatica a
demonilor si a patimilor si sa ne miluiasca pe noi.
De dimineata pâna la
prânz petrece în rugaciunea curata si
neîmprastiata a inimii, daruindu-te întreg lui Dumnezeu,
atât cât îti sta în putere, ca rugându-te Lui cu inima
frânta sa-ti ajute tie, celui neputincios, trândav si
lipsit de vointa. Citeste în picioare ceea ce ti s-a
rânduit din Psaltire, din Apostol si din Sfânta Evanghelie. Fa
si rugaciuni catre Domnul nostru Iisus Hristos si cele
catre Prea Sfânta Nascatoare de Dumnezeu. Sezând, apoi,
fa si celelalte citiri din dumnezeiestile Scripturi. Dupa
acestea cânta cu întelegere «Ceasurile» obisnuite,
alcatuite cu multa întelepciune de catre Parintii
Bisericii, staruind în ferirea sufletului de nelucrare, care este
învatatoarea a toata rautatea. Departeaza
odata cu patimile si prilejul lor, chiar daca unele par mici
si vatamatoare.
Isaac Sirul «Paziti-va,
iubitilor, de nelucrare, fiindca în ea se ascunde moartea
sigura. Caci fara ea nu e cu putinta sa
cada în mâinile celor ce se straduiesc sa robeasca pe
monah. Nu pentru psalmi ne va judeca Dumnezeu în ziua aceea, nici pentru
pregetarea în rugaciune, ci pentru ca parasirea acestora
da putinta de intrare demonilor, iar când vor gasi loc
sa intre si vor închide usile ochilor nostri, ne vor
coplesi cu tirania si necuratia lor.
Vor închide
usile ochilor sufletesti ca sa nu vada cele bune, sa
nu vada pe Dumnezeu în inima, vor închide pe om în el însusi
si în placerile lui, facându-l orb fata de ceea ce e
dincolo de aceasta îngustime.
Caci ei stapânesc,
dupa hotarârea dumnezeiasca, pe slujitorii lor, cu cea mai
cumplita razbunare. Asa ajungem robi lor, datorita
nesocotirii lucrurilor mici de care na se cere sa ne îngrijim pentru
Hristos cum s-a scris de catre cei întelepti: «Cel ce nu supune
voia sa voii lui Hristos, va fi supus vrajmasului sau». Deci,
aceste lucruri, care par a fi mici, sa le socotim ca niste ziduri
fata de cei ce ne iau pe noi în robie.
Citirea
psalmilor si rostirea rugaciunilor sunt socotite de unii lucruri
mici, declarând ca importanta este unirea cu Dumnezeu si
desavârsirea prin ea, dar aceste lucruri prilejuiesc pe cele mari,
pentru ca în lipsa lor putem fi luati în stapânire de demoni.
De aceea, cu întelepciune
s-a rânduit de catre cei ce tin rânduiala Bisericii, sa se
împlineasca acestea înauntru chiliei, pentru pazirea vietii
noastre în duhul descoperirii (revelatiei). Pentru aceea, pe nedrept este
socotita mica nesocotirea lor de catre cei
neîntelepti, care nu se gândesc la paguba pricinuita de aceasta.
Sunt oameni care îsi fac si începutul si continuarea drumului
într-o libertate neînfrânata, care este maica patimilor. De aceea, e mai
bine sa ne silim sa nu nesocotim cele mici, decât sa dam
loc pacatului prin largimea ce ne-o dam, caci
sfârsitul acestei libertati necuvenite este o cumplita
robie!» (Isaac Sirul).
Libertatea pe
care o da patima este aparenta; ea se dovedeste în scurta
vreme o cumplita robie. Betia, desfrânarea, lenea, se prezinta
la început ca manifestari de libertate, dar curând, creste puterea
lor si ele se arata în adevarata lumina a fi niste
monstri care ne înlantuie si ne duc la slujirea lor
fara sa ne putem opune.
«O, ce
dulci sunt prilejurile patimilor! Uneori poate cineva sa taie patimile
si se linisteste prin îndepartarea lor bucurându-se astfel
ca au încetat, dar pricinile lor nu le poate îndeparta. De aceea,
suntem ispititi chiar fara sa vrem si ne
întristam de patimi, dar ne place sa ramâna în noi pricinile
lor. Nu dorim patimile, dar primim cu placere prilejurile pe care le
pricinuiesc în noi.
Ne
întristam când patimile ne-au robit, dar ne place sa gustam la
început putin din ele. Socotim ca aceasta gustare nu este ceva
grav, într-un cuvânt ne bucura-te de prilejurile patimilor. Dar aceasta înseamna
ca si pricinile patimilor ramân în noi si le iubim.
Ramân ca niste radacini, care îndata ce sunt
putin udate, înverzesc cu repeziciune. De aceea efortul de mortificare al
lor sau de pazire trebuie sa continue toata viata.
De aceea,
cele din urma se fac pricini ale celor dintâi prin lucrarea lor, caci
cel ce iubeste prilejurile patimilor se supune si se face rob,
fara sa vrea acestora. Cel ce uraste pacatele
sale, se opreste de la ele si cel ce le marturiseste –
dobândeste iertarea. Este cu neputinta însa, sa
paraseasca deprinderea pacatului înainte de a fi dobândit dusmania
fata de el, si de a obtine iertare înainte de marturisirea
pacatelor. Cea dintâi este pricina adevaratei smerenii, iar
cea de-a doua (marturisirea) este pricina strapungerii ce se naste
în inima din rusine». (Isaac Sirul)
Marturisirea
pacatelor este pe de o parte o biruire a rusinii pentru ele, pe de
alta o adâncire a sentimentului de rusine, fapt care produce
strapungerea sau zdrobirea inimii. Caci marturisirea nu e o
biruire a rusinii prin nesimtire, ci prin scârba de pacat
si prin teama de pedeapsa vesnica pentru el. în
marturisire are loc o rusine culminanta pentru pacat
si barbatia care o biruieste. Este
barbatia ostasului în toiul luptei, superioara celei
dinainte de lupta. Duhovnicul ajuta la amândoua. Numai asa
marturisirea este un eveniment duhovnicesc de adânca zguduire si
un început de viata noua, altfel devine un act nesimtit,
formal, care nu rascoleste fiinta si nu ajuta la
înnoire vietii. Cu aceasta strapungere de inima s-au
pocait si cei ce au devenit crestini în ziua Cincizecimii.
«Nu este
alt pacat de neiertat decât cel pentru care nu se face
pocainta!» (Isaac Sirul)
Dupa
cântarea «Ceasurilor» amintite, manânca, tinând si în
timpul mâncarii rugaciunea, ca facând asa, sa ajungi,
prin puterea harului, la deprinderea de a te ruga neîncetat.
Poate ca
fapte bune singulare se pot savârsi si numai prin efortul
omului, dar deprinderea de a le savârsi prin staruirea
neîncetata în ele, si de a nu alterna faptele bune cu cele rele, nu o
poate dobândi cineva decât cu ajutorul harului. Altfel poate face din când în
când câte un bine, din plictiseala monotoniei pe care o produc faptele rele. De
aceea si pagânii fac uneori bine, dar nu pot face numai bine.
Deprinderea câstigata prin staruinta implica o
putere deosebita a duhului omului, putere mai presus de fire. Si mai
ales deprinderea rugaciunii neîncetate.
Precum
trupul acesta al nostru, în lipsa sufletului e mort si rau mirositor,
la fel si sufletul care nu se misca prin rugaciune este
mort si nenorocit, caci trebuie sa socotim lipsirea lui de rugaciune
mai amara decât orice moarte, cum bine ne învata marele Daniil
proorocul, care voia mai bine sa moara decât sa fie lipsit, fie
si macar o clipa, de rugaciune (Daniel 6, 10).
La fel ne
învata si dumnezeiescul Gura de Aur: «Tot cel
ce se roaga, vorbeste cu Dumnezeu. Si cine nu stie ce mare
lucru este ca, om fiind, sa stai de vorba cu Dumnezeu? Dar nimeni nu
poate sa înfatiseze aceasta cinste prin cuvânt
caci aceasta cinste întrece chiar si maretia
îngerilor. Rugaciunea este o lucrare comuna a îngerilor si a
oamenilor si, în privinta rugaciunii, nimic nu desparte o fire
de alta: ea te desparte de animale(si te uneste cu îngerii. Prin ea
se ridica cineva repede la petrecerea, la viata si traiul
acelora, la cinstea, la nobletea, la întelepciunea si
întelegerea lor, silindu-se sa-si petreaca toata
viata în rugaciuni si în slujirea adusa lui Dumnezeu.
Când vede diavolul sufletul
îngradit în virtuti, nu îndrazneste sa se apropie,
temându-se de taria si de puterea pe care i-o dau rugaciunile,
hranind sufletul mai bine decât hranesc mâncarurile trupul.
Rugaciunile sunt nervii sufletului, caci precum trupul este
sustinut laolalta prin nervi si prin ei se misca în
chip unitar, persista si îsi mentine taria, iar
daca îi taie cineva pe acestia, desface toata armonia trupului,
tot asa sufletele se armonizeaza si se sustin laolalta
prin rugaciuni, si prin ele strabat cu usurinta
drumul evlaviei. Deci, daca te lipsesti de rugaciune, faci ca
si când ai scoate pestele din apa: precum apa este viata
acestuia, asa îti este tie rugaciunea. Precum acesta
traieste prin apa, asa si noi putem sa ne
înaltam la ceruri si sa ajungem aproape de Dumnezeu,
prin rugaciune».
Un medic german
declara ca astenia nervoasa, atât de raspândita în zilele
noastre, îsi are leacul si în cruce, adica în întelegerea
rostului superior al greutatilor vietii si în rabdarea
lor folositoare pentru dezvoltarea spirituala a omului. Î orice caz,
rugaciunea întarind cu putere dumnezeiasca sufletul,
revigoreaza sufletul, aduce întarire nervilor trupului. Ea aduce
liniste si, prin aceasta, potoleste agitatia care se
prelungeste si în nervi.
«Rugaciunea si cererea
fac din oameni biserici ale lui Dumnezeu si, precum aurul, pietrele scumpe
si marmura fac case împaratilor, asa rugaciunea face
din oameni biserici ale lui Hristos. Cel lauda mai mare s-ar putea aduce
rugaciunii, decât ca zideste biserici vii lui Dumnezeu? Si
Acela pe care nu-L încap cerurile, intra în sufletul viu prin rugaciuni».
Rugaciunea
face din om biserica a lui Dumnezeu, dar si preot al Lui. Caci
si Hristos Însusi se roaga în sufletul care se roaga
împreuna cu Sfântul Duh, care se roaga cu suspine negraite în
noi, sau se întipareste în eu-l nostru în rugaciune. Pentru
ca biserica nu este numai locul unde se roaga omul, ci si locul
unde se afla Hristos.
·
Ar
putea vedea cineva puterea rugaciunii Sfintilor si în aceea
ca Pavel care alerga prin toata lumea ca un înaripat, locuia prin
închisori, suferea biciuiri, purta lanturi, traia plin de sânge
si în mii de primejdii, învia morti, vindeca boli, nu se bizuia pe
nici una din acestea în mântuirea oamenilor, ci-si împrejmuia sufletul cu
rugaciuni; si, dupa ce savârsea aceste minunate semne,
alerga la rugaciune ca un atlet spre cununa de stadion. Caci
rugaciunea pricinuieste si învierea mortilor si toate
celelalte deoarece puterea ce o are apa asupra pomilor, aceea o are asupra
vietii rugaciunile Sfintilor. (Ioan Gura de Aur)
Rugaciunea
este mai tare ca toate pentru ca în ea este Dumnezeu, sau în ea omul este
plin de Dumnezeu.
·
Rugaciunea
este prilejul mântuirii, pricinuitoarea nemuririi, zidul nesurpat al Bisericii,
adapostul nejefuit, înfricosator demonilor, mântuitor noua
binecredinciosilor.
·
Precum
toate bogatiile urmeaza unei împaratese care
intra într-o cetate, asa toate virtutile intra
împreuna cu rugaciunea care intra în suflet.
·
Ceea
ce este temelia pentru casa, aceea este rugaciunea pentru suflet.
Trebuie sa o fixam întâi pe aceasta ca o baza si ca o
radacina în suflet si apoi sa zidim cu
sârguinta pe ea cumpatarea si grija de saraci si
toate legile lui Hristos.
Rugaciunea
este fundament al sufletului pentru ca în ea este Hristos, ipostasul firii
omenesti în general, deci si al firii noastre. Orizontalitatea
slujirii oamenilor creste din verticalitatea unirii cu Dumnezeu. Din acest
izvor de adâncime infinita ies puterile slujirii oamenilor, asa cum
apa care adapa câmpiile iese din adâncul pamântului.
·
Rugaciunea
sârguincioasa este lumina mintii si a sufletului, lumina
nestinsa si neîncetata. De aceea, cel viclean arunca zeci
de mii de gânduri învalmasite în mintile noastre, si cele
ce niciodata nu le-am gândit, acestea le aduna în vremea
rugaciunii si le varsa în sufletul nostru, de aceea, mare
arma este rugaciunea si mare asigurare. (Ioan Gura de
Aur)
·
Cu
cât voim sa strângem mintea mai mult într-un singur gând esential al
rugaciunii, cu atât pornirea ei contrara încearca sa se
împotriveasca, împrastiindu-se în tot felul de gânduri
marunte, iar cel rau o stimuleaza în aceasta. Ceea ce se petrece
în noi nu provine numai din noi, ci si din înrâuriri externe, mai
puternice decât noi.
·
Sa-ti
fie pomenirea lui Dumnezeu mai neîntrerupta decât respiratia! (Grigorie
de Nazianz)
·
Fara
rugaciunea neîncetata nu te poti apropia de Dumnezeu. (Isaac
Sirul)
·
A
da mintii dupa osteneala rugaciunii o alta grija,
înseamna a pricinui împrastierea cugetarii. (Isaac
Sirul)
·
Orice
rugaciune în care trupul nu se osteneste trebuie socotita
fat lepadat, pentru ca acea rugaciune este fara
suflet. (Isaac Sirul)
·
Rugaciunea
este, dupa fiinta ei, apropierea si unirea omului cu Dumnezeu,
iar dupa lucrare, rugaciunea este sustinatoarea lumii,
împacare cu Dumnezeu, maica lacrimilor si totodata fiica lor,
ispasirea pacatelor, punte împotriva ispitelor, zid împotriva
necazurilor, zdrobirea razboaielor, lucrarea îngerilor, hrana tuturor
cetelor netrupesti, veselia viitoare, lucrare fara margini,
izvorul virtutilor, pricinuitoarea darurilor, propasire
nevazuta, hrana a sufletului, luminarea mintii, secure ce
taie deznadejdea, baza a bunatatilor viitoare,
alungarea întristarii, bogatia monahilor, comoara
sihastrilor, slabirea mâniei, oglinda înaintarii, aratarea
masurilor, darea pe fata a starii ajunse, descoperirea
celor viitoare, semnul maririi. Rugaciunea este judecatoarea
celui ce se roaga, scaunul de judecata al lui Hristos înainte de
scaunul Judecatii viitoare – rugaciunea nu e nimic altceva decât
înstrainarea de lumea vazuta si nevazuta! (Ioan
Scararul)
·
De
voiesti sa te rogi, leapada-te de toate, ca sa
mostenesti totul! (Nil Ascetul)
Numai când
esti liber de toate, esti stapân peste toate, adica le ai
pe toate prin iubire si prin întelegere. Dar mai ales le ai în
Dumnezeu în care sunt toate; le ai în Dumnezeu, fiind unit cu El prin
rugaciune. Orice lucru de care ne legam cu pasiune, ne îngusteaza
vederea si puterea de îmbratisarea tuturor. Aceasta
îngustare produce si ideile definite, cunoscute teoretic, chiar ideile
unei cunostinte teoretice despre Dumnezeu si despre cele
privitoare la mântuire. Unde nu e rugaciune e, de aceea, împotrivire în
idei si dezbinare.
·
Rugaciunea
este urcusul mintii la Dumnezeu. (Nil Ascetul)
·
Rugaciunea
este vorbirea mintii cu Dumnezeu. (Nil Ascetul)
·
Precum
pâinea este hrana trupului si puterea sufletului, asa e rugaciunea
duhovniceasca hrana a mintii. (Nil Ascetul)
S-a scris:
„Fiul omului, manânca cu cântarul pâinea ta si bea cu
masura apa” (Iezechiel 4, 10-11), în asa fel ca cel ce se
nevoieste dupa Dumnezeu sa poata trai din acestea.
Caci «daca nu dai sânge, nu vei primi Duh». Dar zice si marele
Pavel: „Îmi asupresc trupul meu si îl robesc pe el, ca nu cumva altora
binevestind, sa ma fac eu însumi necercat” (I Corinteni 9, 27).
·
Genunchii
mei au slabit de post si trupul meu s-a schimbat din pricina untului
de lemn. (Psalmi108, 23)
·
Prin
nimic nu se slujeste Dumnezeu atât de mult ca prin neplacuta
patimire; si lacrimile pun în miscare iubirea lui de oameni. (Grigorie
de Nazianz)
·
Precum
o mama se îngrijeste de copil, asa se îngrijeste Hristos de
un trup care sufera si e totdeauna aproape de un astfel de trup. (Isaac
Sirul)
·
În
stomacul plin nu se afla cunostinta tainelor lui Dumnezeu. (Isaac
Sirul)
·
Precum
„cei ce seamana cu lacrimi vor secera snopii veseliei”, asa
nepatimirii neplacute îi urmeaza bucuria. (Isaac Sirul)
·
Fericit
cel ce se opreste de la dulcea patimire, care-l desparte de Cel ce
l-a zidit. (Isaac Sirul)
De multe
ori, fiind ispitit prin cele de-a dreapta si prin cele de-a stânga si
probându-ma pe mine însumi adeseori în cele doua chipuri si
primind rani nenumarate de la vrajmasul, dar
învrednicindu-ma si de mari ajutoare în ascuns, mi-am câstigat
mie experienta din îndelungatul timp al anilor si, din cercarea
si harul lui Dumnezeu, am învatat acestea. Ca temelia
tuturor bunatatilor si slobozirea sufletului din robia
vrajmasului si calea care duce la lumina si la
viata consta în aceste doua moduri: în a te aduna pe tine
într-un singur loc si a posti totdeauna, adica a te canoni
(disciplina) prin înfrânarea stomacului în chip întelept si cuminte,
prin sederea nemiscata si prin neîncetata gândire la
Dumnezeu. Din aceasta vine supunerea simturilor, din aceasta vegherea;
prin aceasta se îmblânzesc patimile ce se misca în trup; din acestea,
blândetea gândurilor, miscarile luminoase ale cugetarii,
sârguinta pentru dumnezeiestile fapte ale virtutii,
întelesurile înalte si subtiri, lacrimile fara
masura ce se nasc în tot timpul si amintirea mortii, din
aceasta întelepciunea curata, straina cu
desavârsire de orice nalucire care ispiteste cugetarea,
patrunderea si ascutimea cunostintei celor de departe,
întelesurile tainice si adânci pe care întelegerea le vede
cuprinse în cuvintele dumnezeiesti, miscarile mai launtrice
ce se nasc în suflet si felurimea si deosebirea duhurilor deosebite
de puterile sfintilor si vederile adevarate care sunt
straine de nalucirile desarte, din aceasta, frica de caile
si cararile din oceanul cugetarii.
Cugetarea poate
duce pe om pe nenumarate cai, la nenumarate pareri si
hotarâri, unele mântuitoare, altele pierzatoare. Este un ocean
nesfârsit de posibilitati date omului spre alegere. Dar prin
frica de pierderea sufletului se pot evita cararile care duc la
naufragiu în adâncul oceanului. Corabierii si cârmacii de barci
stiu ca în vreme de furtuna trebuie aleasa numai o
anumita cale, pentru a nu fi înghititi de valuri.
«Din
aceasta vine flacara râvnei care biruieste toata primejdia
si strabate prin toata frica, din aceasta, caldura care
dispretuieste toata pofta, o nimiceste din cuget si
produce uitarea oricarei amintiri a celor trecatoare împreuna cu
a altora. Si ca sa spunem pe scurt, din aceasta vine libertatea
omului adevarat, bucuria sufletului, învierea si odihna cu Hristos în
Împaratia cerurilor.
Caldura
entuziasmului curat pentru cele bune copleseste si
nimiceste caldura interioara a poftei trupesti, a mâniei
sau a ambitiei.
Libertatea
adevarata este eliberarea fata de patimi. Ea este
însusirea omului adevarat si tare. Pâna ce omul mai e robit
unor patimi inferioare, el are înca ceva din animalul care se
misca sub puterea instinctelor.
Daca
va nesocoti cineva adunarea într-un loc si postirea neîncetata,
sa stie ca va fi pagubit nu numai de toate cele de mai sus,
ci va zdruncina si temelia tuturor virtutilor prin dispretuirea
acestor doua virtuti. Precum acestea sunt în suflet începutul si
capatul lucrarii dumnezeiesti, usa si calea spre
Hristos, de le va tine si va ramâne în ele, asa si de
va iesi si va sari din ele, va ajunge în cele doua
potrivnice lor: va umbla din loc în loc si se va lacomi în chip
necuviincios; din acestea curgând toate celelalte rele». (Isaac Sirul)
Cei ce
sunt la început trândavi si molesiti se sperie si se
tulbura nu numai de nevointele acestea si de altele asemenea, ci
chiar de sunetul frunzelor copacilor, fiind doborâti si de o
mica slabiciune, astfel ei se întorc la cele dinapoi. Cei
cercati nu manânca pe saturate nici legume verzi, ci
hranindu-se cu plante uscate, nu voiesc sa guste ceva înainte de
ceasul rânduit chiar daca trebuie sa stea, din pricina
slabiciunii si a neputintei, culcati pe jos, cu ochii
împaienjeniti de marea sleire a trupului. Chiar însa de s-ar
apropia prin acestea în chip necesar de iesirea din trup, nici atunci nu
se lasa biruiti sa cada, datorita vointei lor
întarite, caci voiesc si doresc sa-si sileasca
firea lor pentru dragostea de Dumnezeu.
Crucea este
pentru ei un prilej de a face dovada tariei sufletesti a duhului lor.
Prin aceasta tarie în care este prezenta puterea lui Dumnezeu,
ei trec la viata si apoi la sfârsitul lumii si la
înviere. Nici apropierea mortii nu slabeste dragostea lor de Hristos,
deci credinta în El, ca sa calce voia Lui. Constiinta
legaturii cu Hristos este mai tare decât frica si durerea
mortii.
Si se
hotarasc mai bine sa se osteneasca pentru virtute decât
sa pastreze viata vremelnica si toata odihna ce-o
poate da ea. Iar când vin asupra lor ispitele, mai degraba se bucura
ca se desavârsesc în ele, sau se fac desavârsiti.
Si nici în durerile chinuitoare ce trebuie sa le rabde în ele, nu
sovaie în dragoste de Dumnezeu, ci pâna înceteaza din
viata sunt stapâniti de dorul sa rabde cu
barbatie ispitele si nu se dau înapoi, pentru ca prin
ele se fac desavârsiti. (Isaac Sirul)
Urmând
asadar, si noi acestora si ascultând de cel ce porunceste:
„Umbla pe calea împarateasca, neabatându-te nici la
dreapta, nici la stânga” (Proverbe 4, 27), îti dam tie
si o regula a caii de mijloc:
Cum trebuie sa se
hraneasca cel ce se nevoieste, lunea, miercurea si vinerea.
În aceste
trei zile ale saptamânii, posteste pâna la ceasul al noualea
(trei dupa amiaza), adica manânca o data pe zi
împartasindu-te de sase uncii (27 gr.). ia si din
mâncari uscate cât ai nevoie, dar cu cumpatare. Apa, daca
voiesti, pâna la trei patru pahare. Urmeaza canonul 69 apostolic
care rânduieste: «Daca vreun episcop, prezbiter, diacon, citet
sau cântaret nu posteste în sfânta Patruzecime (Paresimi) a
Pastilor, sau miercurea si vinerea, sa se cateriseasca, în
afara de cazul ca ar fi împiedicat de o boala trupeasca.
Iar de e mirean, sa se excomunice (afuriseasca)». Pentru luni s-a
rânduit dupa aceea de Sfintii Parinti.
Cum
trebuie sa se hraneasca martea si joia.
În aceste
doua zile manânca de doua ori pe zi: la prânz, ia sase
uncii de pâine, ceva fiert si ceva din mâncarurile uscate, cu
cumpatare. Ia si vin amestecat cu apa – pâna la trei sau
patru pahare, daca ai nevoie. Seara, ia trei uncii de pâine , ceva din
mâncarurile uscate sau niscaiva fructe si vin amestecat cu apa –
un pahar, cel mult doua daca ai sete mare. Dar sa stii
ca foarte mult ajuta setea lacrimilor daca mai e
însotita si de priveghere, caci zice Sfântul Ioan
Scararul: «Setea si privegherea au zdrobit inima, iar din inima
zdrobita au tâsnit lacrimile». Iar Sfântul Isaac întareste:
«Înseteaza dupa Dumnezeu, ca sa te umpli de dragostea Lui».
Daca însa si în
aceste doua zile alegi sa manânci o singura data,
foarte bine faci, pentru ca întâiul izvor, maica, radacina
si temelia tuturor virtutilor, este postul si înfrânarea.
Caci zice unul din cei din afara: «Alege calea cea mai buna
si cea mai grea, iar obisnuinta o va face dulce». Dar si
Marele Vasile zice: «Unde este hotarârea vointei, nimic nu poate fi
piedica». Iar unul dintre purtatorii de Dumnezeu adauga:
«Începutul rodirii e floarea, iar începutul faptuirii e înfrânarea» (Nil
Ascetul).
Toate acestea si cele
asemenea acestora vor parea unora grele, ba poate chiar cu
neputinta, însa cel ce tine seama de rodirea ce se
iveste din acestea si are în vedere ce stralucire
obisnuiesc sa pricinuiasca acestea, de va socoti usoare
si, cu ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos si prin
staruinta proprie, dupa putere, le va vesti ca usoare prin
cuvinte si prin fapte pecetluindu-le puterea prin acestea. Aceasta o
adevereste Sfântul Isaac care spune:
·
Ia-ti
doctoria vietii de la masa celor ce postesc, privegheaza si se
ostenesc în Domnul si trezeste în felul acesta sufletul tau din
moarte. Caci Cel iubit se odihneste în mijlocul lor, sfintind
mâncarurile, si preface amarul neplacut din ele în dulceata
Sa negraita. Slujitorii duhovnicesti si ceresti ai Lui
îi umbresc pe ei si sfintele lor mâncaruri.
·
Mireasma
celui ce posteste e atotdulce iar întâlnirea cu el veseleste inimile
celor ce au darul deosebirii, caci vietuirea celui înfrânat este
bineplacuta lui Dumnezeu.
În fiecare sâmbata în
afara de Sâmbata cea Mare, trebuie sa manânci, precum s-a
rânduit pentru marti si joi, de sfintele canoane, pentru ca
trebuie sa priveghezi în noaptea spre duminicile anului, afara de
saptamâna brânzei si în cazul ca nu trebuie sa faci
priveghere peste saptamâna pentru marile sarbatori
domnesti sau ale sfintilor celor mai mari. În acest caz, facând
privegherea aceea, o lasi pe cea spre duminica, totusi, fie
ca-i asa, fie altfel, manânca sâmbetele de doua ori.,
caci e de folos sa te fortezi în savârsirea
privegherii de noapte. De aceea si dupa privegherea ce trebuie
sa o faci pentru o sarbatoare domneasca ce cade în mijlocul
saptamânii, e de foarte mare folos sa o faci si pe cea spre
duminica, caci mare câstig îti va urma din aceasta curând.
Mai bine zis „îti va rasari lumina de dimineata
si vesmintele tale se vor umple repede de stralucire” (Isaia
63, 8). Caci zice si Sfântul Isaac:
·
Începutul
fiecarei lupte cu pacatul si cu pofta este osteneala privegherii
si a postului, dar mai ales pentru cei ce lupta cu pacatul din
launtrul lor. Din aceasta se vede semnul urii împotriva pacatului
si a poftei la cei ce poarta cu ele razboiul acesta
nevazut. Caci aproape toate atacurile patimilor încep sa se
micsoreze prin post, iar dupa post, mare ajutor în aceasta
lupta aduce privegherea. Cel ce în toata viata lui iubeste însotirea
cu aceasta pereche, se face prietenul cumpatarii.
Dimpotriva, mângâierea stomacului este începutul tuturor relelor, iar
moleseala somnului e cea care aprinde pofta trupului. Astfel, calea
Domnului cea sfânta si temelia a toata virtutea este postul, privegherea
si trezvia în slujirea lui Dumnezeu. (Isaac Sirul)
·
În
sufletul ce scânteiaza în pomenirea deasa a lui Dumnezeu si de
privegherea neadormita, noaptea si ziua, Domnul cladeste
spre întarirea acelui suflet norul ce-l umbreste ziua si lumina
focului ca sa-i lumineze noaptea (cf. Iesirea 13, 21-22);
si din launtrul întunericului va straluci lumina. (Isaac
Sirul)
·
Alege-ti
ca lucrare plina de desfatare privegherea neîncetata în timpul
noptilor, prin care au dezbracat toti Parintii pe omul
cel vechi si s-au învrednicit de înnoirea mintii. În acele ceasuri,
sufletul simte viata cea fara de moarte si în simtirea
aceasta dezbraca întunericul patimilor si primeste Duhul
cel Sfânt. (Isaac Sirul)
·
Ţine
lucrarea privegherii, ca sa afli mângâierea în sufletul tau. (Isaac
Sirul)
·
Sa
nu socotesti omule, ca în toata vietuirea monahilor este
vreo lucrare mai mare ca privegherea de noapte! (Isaac Sirul)
·
Pe
monahul ce staruie în privegherea unita cu discernamântul
mintii, sa nu-l privesti ca pe un purtator de trup
caci acesta este cu adevarat lucrare a cetei îngeresti. (Isaac
Sirul)
·
Sufletul
ce se osteneste în lucrarea aceasta înteleapta a privegherii, va
avea ochi de heruvimi, prin aceea ca-i atintit si priveste
la o vedere cereasca. (Isaac Sirul)
Aceste privegheri însa,
sa le faci în rugaciuni, în cântari si citire, cu
curatie si fara împrastiere si cu
frângere de inima, singur sau cu o obste iubita si de aceeasi
vietuire. Iar dupa fiecare priveghere da-ti o mica
mângâiere pentru osteneala ce urmeaza acesteia, mâncând si bând ceva.
Adica manânca trei uncii de pâine, adaugând ceva mâncare
uscata, cât îti este de trebuinta. Bea si trei pahare
de vin amestecat cu apa, luând seama însa, ca nu cumva în ziua în
care postesti pâna în ceasul al noualea, având priveghere,
sa lasi postul din pricina privegherii. Trebuie si pe aceasta
sa o faci, dar nici pe acela sa-l treci cu vederea, caci s-a
rânduit ca mângâierea sa o faci dupa ca s-a sfârsit privegherea.
Privegherea nu-i
nicidecum o cercetare teoretica rece, ci o adâncire în fiinta proprie
si în întelesurile celor citite ca în fata lui Dumnezeu, în
duhul rugaciunii si cu inima zdrobita de smerenie si de
constiinta pacatoseniei. Numai asa privegherea
înnoieste continuu pe om, dezbracându-l de omul vechi; numai asa
ea este simtire a prezentei lui Dumnezeu.
Sa manânci în toate
duminicile de doua ori pe zi, ca si sâmbata; aceasta
rânduiala sa o tii fara abatere, în afara de caz
de boala. Tot asa sa faci si în zilele îngaduite
si dezlegate de Sfintii Parinti de pe urma unui lung obicei
si a unor pricini mai noi, dumnezeiesti sau nu. În acestea nici nu
mâncam numai o singura data, nici nu mâncam numai mâncare
uscata, ci ne înfruptam din toate cele de folos si
nepatate, din legume, dar cu înfrânare si în cantitatea rânduita
caci totdeauna cel mai bun lucru este sa ne înfrânam în toate.
Dar în cazurile de boala, ne putem împartasi fara
sa ne rusina, din toate cele folositoare si legiuite, care
sustin trupul, caci Sfintii Parinti au
învatat ca trebuie sa fim ucigatori de patimi, nu
ucigatori de trup.
De asemenea, se cuvine sa
gusti câte putin din toate câte s-au rânduit si s-au
îngaduit prin fagaduinta spre a slavi pe Dumnezeu
si a-I multumi si pentru a nu ne trufi.
Toate sunt date
de Dumnezeu si, gustându-le, Îl slavim si Îi multumim
pentru minunata lor potrivire, si din acest punct de vedere, cu viata
noastra. Daca însa ne scufundam prea mult în placerea
produsa de ele, uitam de Dumnezeu. Trebuie sa tinem mereu
cumpana (dialectica) între gustarea lor si detasarea de
ele. Numai asa îl slavim pe Dumnezeu si Îi multumim pentru
ele si Îl socotim mai presus de ele. Nu trebuie sa ne plecam
prea mult nici într-o parte, nici în alta; nu trebuie nici sa ne
scufundam în ele, nici sa le dispretuim, uitând de conditia
noastra care are nevoie de ele, si de multumirea ce trebuie
sa o aducem lui Dumnezeu ca a tinut seama de aceasta conditie
smerita a noastra, pentru ca prin ele sa ne putem ridica la El.
Fereste-te de adunarea celor
de prisos, caci „putinatatea lucrurilor învata pe om ,
fara sa vrea, înfrânarea. Deoarece când avem din belsug
si le putem folosi când vrem, nu ne mai putem stapâni.” (Isaac
Sirul). Sa nu iubesti odihna trupului caci „sufletul care
iubeste pe Dumnezeu si-a câstigat odihna în Dumnezeu” (Isaac
Sirul). Alege mai curând smerenia prin osteneala si patimire
caci „osteneala si smerenia dobândesc pe Dumnezeu” cum scrie unul
dintre sfinti.
Un alt paradox:
nu prin odihna trupului se câstiga odihna sufletului în Dumnezeu, ci
prin durerile si înfrânarea trupului. În aceste necazuri îsi
cauta sufletul reazem în Dumnezeu: prin cruce se ajunge la înviere.
Toate acestea spuse mai sus
trebuie sa le împlinesti cu o dreapta chibzuire
amanuntita, pentru armonia si starea pasnica a
fiintei noastre îndoite. «Cu întelepciune se zideste casa,
si cu întelegere se ispraveste; cu simtire se umplu
camarile de toata bogatia scumpa si
buna» (Pilde 24, 3-4).
·
Saracia
si strâmtorarea însotite de dreapta chibzuire a ratiunii, sunt o
cale împarateasca. De aceea, asprimea lipsita de dreapta
chibzuire sau fara judecata e nefolositoare, ca si îngaduirea
tuturor greselilor nesocotite, fie dintr-o parte, fie din alta,
contrara. (Talasie Libianul)
·
Odihnei
trupului îi urmeaza iesirea din linistire, dar aceasta
iesire se deosebeste de cea dintâi: iesirii dintâi din
odihna îi urmeaza razboiul poftelor trupului; celei de-a doua,
din trândavie, parasirea locului de linistire si
mutarea din loc în loc. lucrarea cu osteneala, ce tine masura,
nu cauta slava. Micsorarea ei înmulteste
placerea, iar lipsa de masura, iesirea gândurilor. (Isaac
Sirul)
Dreapta
chibzuinta care nu exagereaza în vreo nevointa
chinuitoare sau în tot felul de concesii, este împreunata cu modestia. Ea
nu vrea sa se faca aratata si admirata prin
asprime, si nu atrage atentia nici prin pogoraminte. Ea nu vrea
sa iasa la vedere si în general nu îngaduie gândurilor
sa iasa din strânsoarea în care sunt tinute. Iesirea dintâi
a gândurilor de pe urma odihnei trupului, duce la curvie; prin ele omul
îsi cauta prilejul de desfrânare. Iesirea a doua, din
moleseala, plictiseala, trândavie, îl trage pe om la
vagabondaj.
·
Sa
nu-ti îndrepti toata luarea aminte spre trup, ci
hotaraste-i o nevointa dupa putere si
întoarce toata mintea spre cele dinauntru. Caci «nevointa
trupeasca la putin foloseste, iar binecredinciosia, la
toate» (I Timotei 4, 8).
Iar daca talerul trupului
atrage, stapâneste si îngreuneaza talerul sufletului,
aplecându-l spre miscari neregulate si stricatoare de
suflet – caci «trupul pofteste împotriva Duhului si Duhul împotriva
trupului» (Galateni 5, 17) – tu, frânând trupul cu frâul
înfrânarii, mortifica-l pâna ce, chiar fara sa
vrea, se face usor de purtat, se supune la ceea ce este mai bun.
Aminteste-ti de marele Pavel care zice: «Pe cât se strica omul
nostru cel dinafara, pe atât se înnoieste cel dinauntru zi de
zi» (II Corinteni 4, 16).
·
Da-te
pe tine sa mori întru nevointa si nu trai în
nepasare, caci nu numai cei ce au primit moartea pentru credinta
în Hristos sunt mucenici, ci cei ce mor pentru pazirea poruncilor Lui. (Isaac
Sirul)
·
Mai
buna este moartea în lupta cu pacatul, decât sa traim
în gresale. (Isaac Sirul)
·
Înainte
de toate, fa orice numai cu sfatul si întrebarea parintelui
tau duhovnicesc în Domnul, caci numai asa, cu harul lui Hristos
îti vor parea usor de purtat si ca pe un drum neted, cele
grele si potrivnice. (Isaac Sirul)
Dupa ce te-ai întarit
cum se cuvine nevoitorului, potrivit dumnezeiescului Pavel, care porunceste
ca nevoitorul „de la toate sa se înfrâneze” (I Corinteni),
citeste, sezând mai mult din scrierile despre trezvie ale
Parintilor, cât poti. Pe urma culca-te un ceas,
daca zilele sunt lungi, apoi sculându-te, fa putin lucru cu
mâinile, tinând si rugaciunea. Dupa aceea roaga-te cum
s-a aratat înainte. Citeste, mediteaza si sileste-te
sa te smeresti socotindu-te mai prejos de toti oamenii,
caci s-a spus:
·
Cel
ce se înalta se va smeri, iar cel ce se smereste se va
înalta. (Luca 19, 11)
·
Cel
ce socoteste ca sta, sa ia seama sa nu cada. (I
Corinteni 10, 12)
·
Domnul
celor mândri le sta împotriva, iar celor smeriti le da har.
(Iacov 4, 6)
·
Începutul
trufiei omului sta în a nu vedea pe Domnul. (Înt. Sirah 10, 12)
·
Cei
mândri au calcat legea foarte. (Psalmi 118, 51)
·
Nu
cele înalte cugetând, ci lasându-va dusi cu cei smeriti. (Romani
12, 16)
Iar Parintii ne
învata:
·
Acesta
este cel ce se cunoaste pe sine cel mai bine, care nu se socoteste pe
sine nimic. Caci nimic nu-i atât de placut lui Dumnezeu ca a se
socoti cineva pe sine cu cei din urma. (Ioan Gura de Aur)
·
Tainele
se descopera celor smeriti la cuget. Unde odrasleste
smerenia, acolo izvoraste slava lui Dumnezeu, iar parerea de
sine premerge certarii. (Isaac Sirul)
·
N-am
postit, n-am privegheat, nu m-am culcat pe jos, dar m-am smerit si aceasta
m-a mântuit în scurta vreme, urmarind aceasta înainte de orice
altceva: sa nu fiu luat în seama. (Ioan Scararul)
·
Daca
voiesti cu adevarat sa te mântuiesti, asculta cu fapta.
Ridica-ti picioarele de la pamânt si înalta
mintea ta la cer si acolo sa fie cugetarea ta ziua si noaptea.
dispretuieste-te cu toata puterea pe care o ai, sileste-te
sa te socotesti pe tine mai prejos de orice om. Aceasta este calea
cea adevarata si alta nu este celui ce voieste sa se
mântuiasca, în Hristos, „Cel ce-l întareste pe el” (Filimon
4, 13). „Cel ce voieste aceasta, sa alerge ca sa o ia” (I
Corinteni 9, 24). „Marturasesc aceasta înaintea lui Dumnezeu celui Viu
care voieste sa daruiasca viata vesnica
fiecaruia care voieste” (I Timotei 5, 21). (Varsanufie cel
Mare)
·
Daca
n-ai grija de nimic, te apropii de cetate si de nu esti luat în
seama de oameni, vei locui în cetate, iar de vei fi mort fata de
orice om, vei mosteni cetatea si comorile ei. De voiesti dar
sa te mântuiesti, tine sa nu fii bagat în seama
si alearga spre ce-ti sta în fata. (Varsanufie
cel Mare)
Iar dupa cuviosul Ioan,
ucenicul acestui sfânt, a cauta sa fii nebagat în seama,
înseamna a nu te socoti deopotriva cu nimeni si a nu spune
despre vreo fapta buna: «si eu am facut-o».
Sezând iarasi,
roaga-te în chip curat si neîmprastiat pâna ce vine
seara, apoi cânta vecernia obisnuita si fa apolisul,
crezând din inima curata ca dupa osteneala si durerea
noastra pentru virtute si dupa masura lucrarii
noastre, vom fi rasplatiti de Dumnezeu cu cununa darurilor, cu
aratarea nevointelor si cu mângâierea Sa, cum zice dumnezeiescul
psalmist: „Dupa multimea durerilor mele, în inima mea, mângâierile
Tale au veselit sufletul meu” (Psalmi 114, 6).
·
Veniti
la Mine toti cei osteniti si împovarati, si Eu
va voi odihni pe voi. (Matei 11, 28)
·
De
patimim împreuna cu Hristos, ne vom si slavi împreuna.
Caci socotesc ca nu sunt vrednice patimirile veacului de acum de
slava ce ni se va descoperi. (Romani 8, 17-18)
·
Deosebirea
împartirii bunatatilor dumnezeiesti are drept
pricina masura credintei fiecaruia. Caci precum
credem, avem si întarirea pornirii spre fapte, iar cel ce
lucreaza, pe masura faptelor lui îsi arata credinta
si primeste masura harului, precum a crezut. Cel ce nu
lucreaza, pe masura nelucrarii îsi arata masura
necredintei si, dupa masura necredintei, se
lipseste de har. Deci rau face cel pizmas, ca
pizmuieste pe cei ce savârsesc fapte bune, caci de el
atârna si nu de altul hotarârea sa creada si
sa lucreze, si pe masura credintei sa primeasca
harul care îi vine. (Maxim Marturisitorul)
Sa cerem, deci, din suflet
da ni se daruiasca sa petrecem cealalta vreme a
vietii noastre si sa ajungem sfârsitul ei în chip crestinesc,
fara durere, neînfruntat, cu pace si, pe lânga acestea,
sa ni se dea raspuns bun când vom sta în fata scaunului
înfricosator de judecata al Domului si Dumnezeului si
Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Pe lânga cele aratate,
sa stii si aceasta, frate, ca toata metoda si tot
îndreptarul, si, de voiesti, si felurimea faptelor si
rânduit pentru ca nu putem sa ne rugam în inima în chip
curat si neîmprastiat. Caci, dupa împlinirea acestora,
cu bunavoirea si harul Domnului nostru Iisus Hristos, lasând
toate, ne unim mai presus de cuvânt în chip nemijlocit, cu Cel Unul si
unitar si unificator, ca, cum s-a spus de catre vestitul
cuvântator de Dumnezeu: «Dumnezeu se uneste cu dumnezei
si se face cunoscut de ei; iar aceasta este iluminarea prin ipostas a
Duhului Sfânt în inima». Ea se naste din amintita rugaciune
curata si neîmprastiata în inima.
Acest lucru se întâmpla rar
si numai unul dintr-o mie se învredniceste, prin harul lui Hristos,
sa înainteze pâna la aceasta stare. Iar sa pluteasca
peste ea si sa se învredniceasca de rugaciunea curata
si sa ajunga la descoperirea tainelor veacului viitor, se
învrednicesc foarte putini care se aleg din generatie în
generatie, prin bunavointa lui Hristos. Caci spune Sfântul
Isaac:
·
Precum
din zeci de mii de oameni, abia se afla unul care a împlinit putin
poruncile si cele legiuite si a ajuns la curatia
sufletului, asa abia unul dintr-o mie s-a învrednicit sa ajunga
cu multa pazire de sine la rugaciunea curata si
sa sparga acest hotar si sa intre la aceasta taina.
Pentru ca cei multi nu s-au învrednicit nicidecum de rugaciunea
curata, ci numai putini. Dar la taina aceea de dupa ea si de dincolo de ea, abia ajunge
unul, din generatie în generatie, prin harul lui Hristos. (Isaac Sirul)
·
Daca
abia câte unul se roaga cu curatie, ce sa zicem despre
rugaciunea duhovniceasca. (Isaac Sirul)
·
Toata
rugaciunea duhovniceasca s-a eliberat de miscare, si cea
care se schimba , e sub cea duhovniceasca.
Rugaciunea curata de gânduri
înca nu e rugaciune duhovniceasca, sau cu desavârsire
în Duhul. Caci în rugaciunea curata omul poate înainta înca
spre a fi si mai mult în Dumnezeu. Dar în rugaciunea
duhovniceasca a ajuns la nemiscare, sau la odihna totala în Dumnezeu; caci s-a unit în
chip desavârsit cu Dumnezeu, nemaiavând unde înainta, odata ce
Dumnezeu este nemarginit în
bogatia vietii Lui. Ea nu se mai schimba, nu se mai întrerupe.
E nemiscarea ca stabilitate în rugaciune.
Întrebat fiind Sfântul Isaac de
cineva, care este vârful tuturor ostenelilor în aceasta lucrare a linistii,
ca ajungând cineva acolo sa afle ca a ajuns la desavârsirea
vietuirii, el a raspuns asa:
·
Când
se va învrednici de staruirea în rugaciune, caci, când va ajunge
la aceasta, a ajuns la vârful tuturor virtutilor. Si de atunci s-a
facut locas al Sfântului Duh, caci daca n-a primit cineva
în chip sigur harul Mângâietorului, nu poate savârsi aceasta rugaciune
si fara întrerupere. Caci Duhul zice, când se
salasluieste în vreun om, acela nu mai înceteaza din
rugaciune pentru ca Duhul însusi se roaga pururea. Atunci,
nici când doarme, nici când vegheaza, rugaciunea lui nu se întrerupe
din suflet, ci fie de manânca, fie de bea, fie de doarme si
orice ar face, ba chiar si în somnul adânc, bunele miresme si
respiratiile rugaciunii se misca în inima lui
fara osteneala. Atunci nu se mai desparte de rugaciune.
Si în toate orele lui, chiar daca ea înceteaza în afara,
liturghiseste în el în chip ascuns. Caci «tacerea celor
curati este rugaciune», zice unul dintre purtatorii de Hristos
(Afraat Persanul). Iar miscarile inimii si cugetarile
curate sunt glasuri blânde, prin care cânta în chip ascuns Celui ascuns.
Dumnezeiestii
Parinti au rânduit trei sute de matanii – atâtea trebuie
sa facem în fiecare zi si noapte în cinci zile ale saptamânii,
caci sâmbata si duminica, ca si în alte zile rânduite prin
obicei, ba si în unele saptamâni, ni s-a poruncit sa ne
oprim de la acestea, pentru anumite ratiuni tainice si negraite.
Dar sunt unii care trec peste acest numar, iar altii le
împutineaza, fiecare dupa cum îi este puterea sau vointa.
Deci fa si tu dupa putere, dar fericit cu adevarat, si
aceasta în chip înmultit, este cel ce se forteaza pe sine în
toate cele privitoare la Dumnezeu, caci «Împaratia cerurilor
se ia cu sila si cei ce se silesc, o rapesc» (Matei 11, 12).
Despre acestea spune Sfântul
Isaac: «Una, câte una calca unii poruncile, dar îsi
tamaduiesc sufletele lor prin pocainta, iar harul îi
primeste. Caci tot sufletul rational este strabatut de
o schimbare neîncetata, iar schimbarile strabat prin tot omul,
în toate zilele lui; cel ce are darul desavârsirii poate
întelege aceasta din multe. Dar încercarile ce i se întâmpla lui
în fiecare zi pot sa-l întelepteasca foarte mult daca
vegheaza, daca se observa pe sine cu mintea si
cunoaste schimbarea în blândete si îngaduinta, pe
care o primeste cugetarea lui în fiecare zi si cum din pacea aceasta
se întoarce deodata spre tulburare, chiar când nu este nici o
pricina; si cum ajunge în mare si negraita primejdie. Acesta
este lucrul despre care a scris în chip vadit fericitul Macarie cu
multa purtare de grija si sârguinta, ca sa le fie
spre aducere aminte si învatatura fratilor:
·
Omul
sa nu se încline în timpul schimbarii ce-i vine din cauza
împotrivirilor, spre deznadejde, caci celor ce se afla în starea
curatiei, pururea li se întâmpla caderi precum se ivesc în
aer valuri de racoare, chiar fara a fi ei cu negrija
si în neînfrânare. Ba mai mult, chiar când umbla dupa
rânduiala, li se întâmpla caderi, care se împotrivesc
tintei voii lor. (Macarie Egipteanul)
Deci, ce spune fericitul? Ca
se întâmpla schimbari în fiecare, ca si în aer. Întelegi ce
vrea sa spuna prin cuvântul fiecare? Anume, ca si
firea este una, deci, ca sa nu socotesti ca a vorbit numai
despre cei nedesavârsiti si mai de jos, iar cei
desavârsiti ar fi liberi de schimbare si ramân statornic
neclintiti în aceeasi stare, fara gânduri
patimase precum zic euthitii, de aceea a spus în fiecare.
Cum aceasta Macarie? Tu zici: «Acum domneste racoare si
dupa putin vine arsita, sau poate acum e grindina iar
mai târziu e vreme buna. Si asa se întâmpla spre
întarirea noastra si în noi: acum este razboi, acum e
ajutorul harului. Un timp, sufletul se gaseste în iarna, asupra
lui ridicându-se valuri aspre si iarasi vine o schimbare,
caci harul cerceteaza si umple inima de bucuria si de pacea
cea de la Dumnezeu, aratând gânduri întelepte si pasnice.
Aceste gânduri întelepte le arata aici, dându-ne sa
întelegem ca cele dinainte au fost dobitocesti si necurate.
Avva Macarie îndeamna zicând:
·
Daca
dupa aceste gânduri întelepte si blânde urmeaza vreo
ispita, sa nu ne întristam si sa nu ne
deznadajduim, iar în ceasul odihnei în har sa nu ne mândrim, ci
în vremea bucuriei sa asteptam necazul. Cunoaste ca
toti sfintii au fost în aceasta stare. Câta vreme suntem în
lumea aceasta, ni se ascunde belsugul harului când vin aceste ispite,
caci în toata ziua si în tot ceasul se cere de la noi dovedirea
iubirii noastre fata de Dumnezeu în lupta cu ispitele. Asa se
tine drumul nostru drept, iar cel ce voieste sa se abata de
la aceasta, sau sa se schimbe, s-a facut partea lupilor. (Macarie
Egipteanul)
Strabaterea întregului drum
al mântuirii consta în acestea trei: în pocainta, în
curatie si în desavârsire. Si ce
este curatia pe scurt? O inima miloasa pentru firea
zidita.
Definitia
aceasta a curatiei inimii ne arata ca inima necurata
este inima nemiloasa, deci egoista. Ea implica considerarea
pacatelor ca forme ale egoismului, ale rigiditatii,
osificarii, duritatii, împietririi, racelii, închiderii
fata de toti si de toate, deci si fata de
Dumnezeu, Care le-a facut pe toate. De aceea pacatul este moartea
sufletului.
·
Pocainta
este o moarte îndoita si de buna voie fata de toate,
iar inima miloasa este arderea inimii pentru toata zidirea, pentru
oameni, pasari, animale si chiar pentru demoni. (Isaac Sirul)
Gândirea
adevarata este prin excelenta existentiala; ea
creste din experienta vietii traite. Închipuirile unei
gândiri abstracte, care nu traduce aceasta experienta
ancorata în realitate, nu sunt produsele unei gândiri adevarate.
·
Iubirea
de întelepciune, în duhul virtutii, poate pricinui nepatimirea
gândirii, dar nu nepatimirea firii. Prin ea (nepatimirea gândirii),
vine în minte harul unei placeri dumnezeiesti. Cel ce a facut
experienta întristarii si placerii s-ar putea numi om
cercat, ca unul ce a cunoscut, prin cercare, starile placute si
neplacute ale trupului; desavârsit este, însa, numai cel ce
a biruit cu puterea ratiunii placerea si durerea trupului; om întreg este cel ce a pastrat, prin
nazuinta statornica spre Dumnezeu, neschimbate deprinderile dobândite prin faptuire
si contemplare. (Maxim Marturisitorul)
Pentru aceasta s-a socotit
ca discernamântul este mai mare decât toate virtutile,
caci cei în care se iveste acesta, prin bunavointa lui
Dumnezeu, pot sa deosebeasca în chip limpede lucrurile
dumnezeiesti si cele omenesti, vederile tainice si ascunse.
Cel ce a
dobândit toate virtutile, si-a subtiat firea, sau ochiul ei
sufletesc în asa masura ca distinge în chip limpede cele
dumnezeiesti si cele omenesti, adica tot ce e tainic
si ascuns pentru altii. El a câstigat o asa zisa
clar-vedere, o putere de identificare a specificului fiecarei persoane, a
starii ei dintr-un moment sau altul, a prezentei realitatilor
dumnezeiesti în oameni si în lucruri.
Cel ce începe a se linisti
trebuie sa petreaca ziua si noaptea în cinci lucrari, prin
care slujeste lui Dumnezeu. Întâi în rugaciunea de pomenire a
Domnului Iisus Hristos, introdusa prin respiratia pe nas, în chip
linistit în inima, si iarasi scoasa afara,
cu buzele închise, fara nici un alt gând sau închipuire. Ea se
savârseste odata cu înfrânarea cuprinzatoare,
adica de la pofta stomacului, de la somn si de la lucrarile
celorlalte simturi, înauntru chilia, în smerenie sincera.
Apoi, în cântare si în
citiri din Psaltire, din Apostoli si din Sfintele Evanghelii, din
scrierile de Dumnezeu purtatorilor si Sfintilor
Parinti si din capetele despre rugaciune si despre
trezvie. Dupa acestea sa treaca la amintirea pacatelor
însotita de durerea inimii si în gândirea la judecata lui
Dumnezeu, la moarte, la chinuri sau la bucuriile ce ne asteapta,
însotite neîncetat de lucrul mâinilor, pentru alungarea trândaviei.
Apoi iarasi sa se întoarca la rugaciune, chiar
daca aceasta cere oarecare sila, pâna ce mintea se va
obisnui sa scape usor de împrastiere prin ocuparea
deplina cu Domnul nostru Iisus Hristos, prin pomenirea neîntrerupta a
Lui, prin îndreptarea spre camara dinauntru, sau spre locul ascuns al
inimii si prin înradacinarea neîncetata în ea.
·
Sârguieste-te
sa intri în camara cea din launtrul tau si vei vedea
camara cereasca, pentru ca aceasta si aceea una sunt
si prin aceeasi intrare le vezi pe amândoua. (Isaac Sirul)
·
Inima
cârmuieste tot organismul si când harul ia în stapânire
întinderile inimii, împarateste peste toate gândurile
si madularele. Acolo fiind mintea si gândurile sufletului, în
acel loc deci trebuie vazut daca si-a înscris harul Prea Sfântul
Duh legile Sale – în organul conducator, tronul harului, unde se afla
mintea si toate gândurile sufletului – în inima. (Maxim
Marturisitorul)
Sfântul Maxim
sustine opinia ca mintea se afla în inima sau ca inima
stapâneste asupra ei. Inima reprezinta sensibilitatea
întelegatoare a întregii noastre fiinte. Ea este deschisa
spre infinitatea lui Dumnezeu si sesizeaza adâncul specific al
fiecarei persoane omenesti. Numai prin activarea inimii omul ajunge
la discernamântul prin care se cunoaste profund pe sine, pe Dumnezeu
si pe altii. Acest discernamânt este si el o vedere a
infinitatii lui Dumnezeu si a indefinitului propriu si al
altora în Dumnezeu. „Întinderea” inimii actualizeaza indefinitul ei în
Dumnezeu; el e activat numai prin har, prin strabaterea lui Dumnezeu cu
infinitatea Sa în inima. De aceea omul duhovnicesc se sileste
sa-si readuca mintea în inima din împrastierea ei
nefireasca în cele din afara si marginite. Desigur, cele
din afara pot fi privite si de mintea aflatoare în inima,
dar atunci mintea le vede nu numai în suprafata lor si în simpla lor
capacitate de satisfacere a trebuintelor trupesti, ci ele îi devin
simboluri transparente pentru suportul lor ultim si infinit, care este Dumnezeu.
Aceasta e lucrarea prima
si oarecum introducatoare a vechilor monahi care se
hotarasc sa se linisteasca potrivit ratiunii. Ei
trebuie sa înceapa de la frica lui Dumnezeu si de la împlinirea
dupa putere a tuturor poruncilor îndumnezeitoare, de la negrija de toate
lucrurile cu rost si fara rost si, înainte de toate, de la
credinta si de la departarea deplina de la cele
potrivnice, de la nazuinta curata spre Cel ce este cu
adevarat; sa creasca prin credinta care nu e
rusinata si sa înainteze «la masura vârstei
plinatatii lui Hristos» (Efeseni 4, 13), prin dragostea
întreaga dumnezeiasca, fierbinte si desavârsita,
nascuta din rugaciunea curata si
neîmprastiata în inima, prin rugaciunea duhovniceasca
nemiscata si neclintita si prin iesirea
(extazul), singura si nemijlocita, izvorâta din
desavârsita iubire, spre Cel Unul, prin rapirea si unirea
cu Cel dorit la culme. Aceasta este înaintarea si întinderea
neratacita prin faptuire spre vedere (contemplare). Pe
aceasta patimind-o dumnezeiescul proroc David si schimbându-se cu
acea fericita schimbare (Psalmi 76, 10), a strigat cu tarie:
«Eu am spus întru uimirea mea (extazul meu): tot omul este mincinos» (Psalmi
115, 2). Iar un altul dintre cei mari ai Vechiului Testament a spus: «Cele
ce ochiul nu le-a vazut si urechea nu le-a auzit si la inima
omului nu s-au suit, pe acelea le-a gatit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe
El» (Isaia 6, 4; I Corinteni 2, 9). Iar marele Pavel, încheind acestea,
adauga: «Dar noua ni le-a descoperit prin Duhul Sau» caci
Duhul toate le cerceteaza, pâna si adâncurile lui Dumnezeu» (I
Corinteni 2, 10).
Datoria începatorilor este
sa nu iasa mereu din chilia lor si sa se fereasca de
întâlnirea si vederea tuturor, afara de cazul unei mari
trebuinte; dar si atunci, cu luare aminte, cu toate masurile de
asigurare si foarte rar.
·
Cu
privire la orice lucru sa staruie în a tine amintirea gândului
la Dumnezeu, ca mai mare este ajutorul ce-ti vine din pazire,
decât ajutorul din fapte. (Isaac Sirul)
·
Odihna
vatama numai pe cei tineri, dar împrastierea si pe
tineri si pe batrâni. (Isaac Sirul)
·
Linistea
face moarte simturile din afara si trezeste
miscarile dinauntru, iar petrecerea în cele dinafara
pricinuieste cele dimpotriva, adica trezeste simturile
din afara si face moarte miscarile dinauntru. (Isaac
Sirul)
·
Se
linisteste acela care se straduieste sa-si
închida partea netrupeasca în casa trupeasca, lucru cu
adevarat minunat. (Ioan Scararul)
·
S-a
linistit acela care a spus: «Eu dorm dar inima mea vegheaza». (Ioan
Scararul)
·
Închide
trupului usa chiliei si grairii usa limbii si
duhurilor poarta dinauntru. (Ioan Scararul)
Rugaciunea ce se
savârseste înauntrul inimii, însotita de luarea
aminte si trezvie, fara vreun alt gând, deci si
fara nici o nalucire, face mintea prin cuvintele: Doamne
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, sa se întinda în întregime
spre însusi Domnul Iisus Hristos, pomenit în chip nematerial si
negrait; iar prin cuvântul: miluieste-ma, o face sa
se întoarca si sa se miste spre ea însasi,
nesuportând sa nu se roage pentru sine. Înaintând prin cercare, în chip
unitar, spre iubire, se întinde cu totul spre însusi Domnul Iisus Hristos,
dupa ce a câstigat încredintarea limpede despre lucrul de-al
doilea.
Omul a trebuit
sa se convinga întâi despre trebuinta de a fi miluit, ca sa
se întinda apoi spre Hristos prin pomenirea Lui si prin cererea milei
Lui. Dar apoi si simtirea iubirii lui Hristos îl face sa
ceara mila Lui pentru pacatele sale. El se misca de la o
simtire la alta, adica de la simtirea lui Hristos la
simtirea pacatoseniei sale si invers, ca într-un cerc.
Dumnezeiestii
Parinti nu ne-au predat toti, totdeauna, rugaciunea
întreaga, ci unul întreaga, altul jumatate, al treilea, o parte,
iar unul altfel, poate dupa puterea si starea celui ce se roaga.
Dumnezeiescul
Gura de Aur
ne-o preda
întreaga, zicând: „Va îndemn fratilor, sa nu calcati
sau sa nesocotiti niciodata canonul rugaciunii, caci
am auzit cândva pe Parinti zicând: Ce fel de calugar este
acela care nesocoteste dau calca canonul? Ci fie de
manânca, fie de bea, sade, slujeste, fie ca e în
calatorie, fie ca face altceva, dator e sa zica: Doamne
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma, ca pomenirea
aceasta a numelui Domnului nostru Iisus Hristos sa întarâte pe
vrajmasul spre razboi. Caci toate poate sa le afle
sufletul care se sileste, prin amintire, fie rele, fie bune. Mai întâi
poate sa vada înauntru inimii raul si apoi cele bune,
caci amintirea poate sa miste pe balaur si tot amintirea
poate sa-l umileasca.
Amintirea este
astfel nu numai un act subiectiv, ci si o întâlnire cu un alt subiect nevazut,
asa cum orice simt si gând ne prilejuieste întâlnirea cu o
realitate obiectiva corespunzatoare.
Amintirea poate sa dea pe
fata pacatul care locuieste în noi si amintirea poate
sa-l mistuie si sa miste toata puterea dusmanului
din inima. Amintirea poate sa biruiasca pacatul si
sa-l dezradacineze în parte, caci numele Domnului Iisus
Hristos, coborând în adâncul inimii, smereste pe balaurul ce
stapâneste pe întinderile ei, iar sufletul îl mântuieste si
îl face viu. Staruie, deci, neîncetat, întru numele Domnului Iisus, ca
inima sa înghita pe Domnul si domnul sa înghita inima,
cele doua facându-se una. Dar acest lucru nu este pentru o zi sau
doua, ci pentru un timp îndelungat, caci e nevoie de multa
lupta si de multa vreme ca dusmanul sa fie scos
si pentru ca sa se salasluiasca Hristos.
Amintirea sau
pomenirea este o forta care produce o stare noua în fiinta
noastra, sau în inima. Ea aduce pacatul când se gândeste la
el cu placere si creeaza deprinderea patimii sau îl
dezradacineaza când e pomenit des numele lui Hristos,
întiparind puterea Lui în inima. (Ioan Gura de Aur)
Trebuie sa te
întaresti si sa-ti strunesti mintea, sa o
frânezi, sa pedepsesti tot gândul si toata lucrarea celui
viclean prin chemarea Domnului nostru Iisus Hristos.
Daca
amintirea pacatului vine cu usurinta de la sine, pomenirea
lui Hristos cere efort, cere o înfrânare a mintii de la amintirea
pacatului, caci prin aceasta pomenire ea lupta împotriva amintirii
pacatului si alunga orice alt gând. (Ioan Gura de Aur)
Unde sta trupul, acolo
sa fie si mintea, ca nimic altceva sa nu se afle la mijloc între
Dumnezeu si inima ca un perete despartitor, sau ca un zid
care sa întunece mintea si sa o desparta de Dumnezeu. Iar
daca ceva rapeste mintea, nu trebuie sa
zaboveasca în gânduri, ca nu cumva consimtirea cu gândurile
sa i se socoteasca drept fapta înaintea Domnului înaintea
judecatii, când Dumnezeu va judeca cele ascunse ale oamenilor (Romani
2, 16). Opriti-va deci, de la toate si staruiti în
Domnul Dumnezeul vostru, pâna se va îndura de voi (Psalmi 122, 3),
si nu cereti nimic altceva de la Domnul Slavei decât numai mila. Pe
aceasta cerând-o, cereti-o cu inima smerita si îndurerata,
strigând ziua si noaptea: „Doamne Iisuse Hristoase,
miluieste-ma”, si fortati mintea voastra la lucru
acesta pâna la moarte.
Adica
mintea sa nu umble, în vreme ce trupul sta adeseori într-un loc,
câta vreme mintea vagabondeaza neîncetat. Sa învete si
mintea la trup, sa stea uneori nemiscata. Dar, desigur, ea
trebuie sa stea în gândul la Dumnezeu. Daca umbla prin tot felul
de gânduri, acestea se interpun între minte si Dumnezeu. Dar cuvintele
„unde sta trupul, acolo sa fie si mintea”, mai au si alt
înteles. Sa nu stea trupul vreodata uitat de minte; ci
constiinta sa ia seama la fiecare situatie în care se
afla trupul, caci numai prin constiinta viata
omului este legata de Dumnezeu. La rândul ei, constiinta este
treaza numai atunci când ea este legata de Dumnezeu. Când
aceasta legatura nu mai functioneaza, între inima
însasi si Dumnezeu s-a interpus vreun gând care o separa de
Dumnezeu, ca un zid despartitor, care întuneca mintea. Când un
astfel de gând rapeste mintea, aceasta se întâmpla numai pentru
o clipa, caci zabovirea în el este o consimtire care va fi
socotita la Judecata din urma ca fapta. Se stie ca
omul înainteaza spre pacat prin patru trepte: atacul (aparitia
unui gând ispititor în minte), convorbirea cu el, consimtirea si
fapta. Împotriva tuturor acestor trepte trebuie sa se lupte cu pomenirea
numelui lui Iisus. Ea tine constiinta permanent treaza. În
sfârsit se fereste de gânduri si prin faptul ca nu se
gândeste la multe lucruri, ca sa le ceara de la Dumnezeu prin
rugaciune, ci cere numai mila Lui. Aceasta nu e atâta un gând precis,
marginit, ci o stare existentiala de suflet. Când se cer lucruri
precise, mintea se poate îngusta dupa ele. Cerând mila, cere totul, în mod
nehotarnicit, nu în mod precizat, deci se împlineste si prin
aceasta cerinta ca mintea sa iasa din îngustarile ce i le
produc gândurile definite, când vrea sa faca experienta lui
Dumnezeu cel nesfârsit.
Lucrul acesta are nevoie de
multa fortare, pentru ca «strâmta e poarta si
plina de necazuri calea ce duce la viata si cei ce se
forteaza intra în ea. Caci Împaratia
cerurilor este a celor ce o iau cu sila». Va îndemn, deci, sa nu
despartiti inimile voastre de Dumnezeu, ci staruiti
si paziti-le totdeauna cu pomenirea Domnului Iisus Hristos,
pâna ce se va sadi numele Domnului înauntrul inimii si nu
va mai cugeta la nimic altceva, ca sa se mareasca Hristos în
voi.” (Ioan Gura de Aur)
A zis
si marele Pavel despre Domnul Iisus: «De vei marturisi cu gura ta pe Domnul
Iisus si vei crede cu inima ta ca Dumnezeu L-a ridicat pe El din
morti, te vei mântui. Caci cu inima se crede spre dreptate, iar cu
gura se marturiseste spre mântuire» si iarasi: «Nimeni
nu zice Domnul Iisus decât numai în Duhul Sfânt» (I Corinteni 12, 3).
A adaugat „în Duhul Sfânt”, adica atunci când inima primeste
lucrarea Duhului Sfânt, prin care se roaga. Iar acesta este a celor ce au
înaintat si s-au îmbogatit cu Hristos, care locuieste în
chip vadit în ei.
Lucruri
asemanatoare spune si Sfântul Diadoh: Când îi
închidem mintii toate iesirile cu pomenirea lui Dumnezeu, ea cere o
ocupatie care sa dea de lucru harniciei ei. trebuie sa-i
dam deci, rugaciunea: „Doamne Iisuse…” prin care îsi poate
împlini în chip deplin scopul. Caci «nimeni nu spune Domnul Iisus decât
numai în Duhul Sfânt». Dar acest cuvânt trebuie sa-l cugete neîncetat
asa de strâns în camarile sale, încât sa nu se abata
nicidecum la niscaiva închipuiri. Toti cei care vor cugeta neîncetat la
acest slavit si mult iubit nume în adâncul inimii, vor putea sa
vada cândva si lumina mintii, pentru ca daca e
tinut cu toata grija de catre cugetare, el arde toata pata
de pe fata sufletului, printr-o simtire puternica, caci
«Dumnezeul nostru este foc mistuitor» (Evrei 12, 29). Ca urmare, Domnul atrage
sufletul lui la iubirea puternica a slavei Sale, caci zabovind numele
acela slavit si prea iubit, prin pomenirea lui de catre mine,
caldura inimii, sadeste în ea, fara îndoiala,
deprinderea de a iubi bunatatea Lui, nemaifiind nimic care sa o
împiedice. Acesta este margaritarul cel de mult pret pe care-l
poate agonisi cineva vânzând toata averea sa, ca sa aiba o bucurie
negraita de aflarea lui. (Diadoh al Foticeii)
Sfântul
Isihie înfatiseaza
pe Hristos, scriind astfel: Când sufletul va fi zburat prin moarte în vazduh,
având în sine si pentru sine, în portile ceresti, pe Iisus, nu
se va mai teme nici acolo de vrajmasii sai, ci va grai
si atunci din porti catre ei cu îndrazneala ca si
acum. Numai sa nu slabeasca pâna la iesirea lui, ci
sa strige catre Hristos Iisus ziua si noaptea si el va face
izbavirea mai degraba, dupa fagaduinta Lui
nemincinoasa si dumnezeiasca, pe care a dat-o, vorbind despre
judecatorul nedrept: «Zic voua ca o va face si în
viata de acum si dupa iesirea lui din trup» (Luca 18,
1-8). (Isihie Sinaitul)
Sfântul
Ioan Scararul
vorbeste
tot numai de Iisus când scrie: Biciuieste pe vrajmas cu numele
lui Iisus caci nu este arma mai tare în cer si pe pamânt.
Rasuflarea ta sa se lipeasca de pomenirea lui Iisus si
atunci vei cunoaste folosul inimii. (Ioan Scararul)
Nu numai
la amintitii de Dumnezeu purtatori Parinti si la
urmasii lor poate afla cineva pomenite tainic aceste cuvinte ale
sfintitei rugaciuni, ci, înainte de ei, si la însisi
Apostolii dintâi si corifei, adica la Petru, Pavel si Ioan:
·
Nimeni
nu poate spune Domnul Iisus decât numai în Duhul Sfânt. (I Corinteni 12, 3)
·
Harul
si adevarul s-au facut prin Iisus Hristos. (Ioan 1, 17)
·
Tot
duhul care marturiseste pe Iisus Hristos venit în trup, de la
Dumnezeu este. (I Ioan 4, 2)
·
Fruntasul
ucenicilor lui Hristos, la întrebarea Mântuitorului si
Învatatorului, adresata apostolilor: «Cine spun oamenii
ca sunt Eu?», a raspuns, dând preafericita marturisire: «Tu
esti Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu» (Matei 16, 16)
Priveste
rânduiala si legatura acestor cuvinte cu totul deosebita, având
în ea întiparita întelepciunea cea de sus, caci unul zice Domnul
Iisus, altul Iisus Hristos, iar al treilea: Hristos, Fiul lui
Dumnezeu. În felul acesta unul urmeaza celuilalt si toti se
leaga nemijlocit de altul prin conglasuirea si legatura
acestor cuvinte îndumnezeitoare. Caci poti vedea cuvântul
fiecaruia legându-se de sfârsitul cuvântului celuilalt, pe care-l are
ca început, si astfel înaintând, sare al treilea
Acelasi lucru îl vezi
privind la adaosul privitor la Duhul, caci fericitul Pavel spune ca nimeni
nu poate spune Domnul Iisus decât numai în Duhul Sfânt, iar Duhul Sfânt
stând la sfârsit, e folosit de Ioan cel cu glas de tunet, ca început,
zicând: «Duhul care marturiseste pe Iisus Hristos venit în trup, este
din Dumnezeu». Iar acestea le-au pus în ordine nu de la ei însisi, ci
miscati de mâna Preasfântului Duh, pentru ca marturisirea
dumnezeiescului Petru s-a facut prin descoperire în Duhul Sfânt, si
aceasta deoarece «toate le lucreaza unul si acelasi Duh,
împartind deosebit fiecaruia precum voieste». (I
Corinteni 12, 11)
Astfel, frânghia întreita
si de nedesfacut (Eccleziast 4, 20) a rugaciunii
îndumnezeitoare, urzita, tesuta si împletita cu mare
întelepciune si pricepere, trece si la cei din timpul nostru,
fiind pastrata în acelasi fel. Dumnezeiestii
Parinti de dupa aceea au legat cuvântul miluieste-ma
de aceste doua cuvinte izbavitoare ale rugaciunii (Doamne Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu), mai ales pentru vei prunci , sau începatori
si nedesavârsiti în virtute. Caci cei înaintati
si desavârsiti în Hristos se îndestuleaza cu rostirea
si gândirea fiecaruia din aceste cuvinte, adica cu Doamne
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ba uneori si numai cu numele Iisus,
pe care si-l întiparesc înauntru si-l
îmbratiseaza cu lucrarea întreaga a rugaciunii,
umplându-se prin el de o placere si de o bucurie negraita,
care covârseste toata mintea, toata vederea si tot
auzul. Astfel, de trei ori fericitii, ajungând în afara de trup
si de lume, îsi închid simturile prin darul si harul
dumnezeiesc si cuceriti de iubire ca de o betie fericita,
se curata, se lumineaza si se desavârsesc,
ca unii ce oglindesc de acum, ca o arvuna, harul mai presus de fire,
fara început si necreat al dumnezeirii mai presus de
fiinta.
Sunt de remarcat
aici doua lucruri. Întâi ca rugaciunea lui Iisus poate avea
forme diferite. Pentru cei înaintati ajunge si o repetare
neîncetata a numelui lui Iisus, fie chiar numai cu gândul. Al doilea,
ca acest nume singur, repetat cu simtirea dragostei, poate umple pe
ce-l repeta de o placere si de o bucurie negraita mai
presus de minte, care-l face sa se simta afara de trup, de
auzire si de vedere. Simturile lor sunt coplesite de
simtirea launtrica produsa de har. Iubirea lui Hristos
care-i cucereste e ca o „betie” (Grigorie de Nyssa), care îi
curata de orice patima pentru altceva afara de
Hristos, îi lumineaza prin constiinta prezentei lui Hristos
si-i desavârseste, facându-i sa nu simta
altceva decât iubirea curata de Hristos si de oameni. Repetarea
neîncetata a numelui lui Hristos e socotita astfel, prin iubirea de Hristos
ce o produce, forta trecerii prin cele trei etape principale ale
urcusului duhovnicesc, prin care urca chiar si cetele îngeresti,
dupa Dionisie Areopagitul (curatire, iluminare,
desavârsire). Repetarea numelui lui Iisus este unita cu un
dinamism ascendent necontenit al sufletului.
Ei se îndestuleaza cu singura
pomenirea si cugetarea fiecaruia din numirile aratate ale Cuvântului
Dumnezeu-Om si prin ea sunt învredniciti sa fie ridicati la
rapiri, la cunostinte si descoperiri negraite în Duh.
Fiecare din
numirile lui Iisus deschide orizonturi superioare si cuprinde
continuturi din care sufletul se poate înalta la nesfârsit.
În fiecare este o putere de rapire la cunostinte si
descoperiri care nu vin de la om si de la firea creata. Fiecare este
o poarta pentru alta si alta revelatie ascunsa în
Iisus, poarta pe care o deschide Duhul Sfânt prin iubirea ce o
trezeste în suflet.
Asigurarea clara si
încredintarea neîndoielnica a acestora ne-a dat-o în chip luminos
preadulcele si iubitorul de suflet, Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, ale carui cuvinte si fapte si ale carui spuse,
sunt dupa El Însusi, Duh si viata, când a zis:
·
Fara
de Mine nu puteti face nimic. (Ioan 6, 63)
·
De
veti cere ceva în numele Meu, va voi face. (Ioan 14, 14)
Cuvintele lui
Hristos sunt fapte pentru ca produc efecte în suflete si în
fiinta omului credincios. Dar ele au produs si lumea. Chiar cuvintele
omului, rostite cu putere si convingere, sunt fapte pentru ca
produc înstari noi în cei ce le primesc. Cuvintele lui Hristos mai sunt fapte
si pentru ca au în ele puteri care produc stari noi în suflete
si, prin suflete, în trupuri si în cele din afara. Cuvintele Lui
sunt fapte, pentru ca ele iradiaza Duh si
viata, Duhul si viata Lui. Fiecare comunica prin
cuvinte si ceva din el însusi, comunica putere si duh pe
masura puterii si duhului lui si a vointei de primire din
partea auzitorilor. Aceasta ne ajuta sa întelegem cum toate au
fost facute la început prin cuvântul lui Dumnezeu si cum lucrurile
sunt chipurile cuvintelor Lui.
Este îngaduit
începatorilor sa se roage uneori cu toate cuvintele rugaciunii,
alteori cu o parte a ei, dar înauntru inimii neîncetat, caci:
·
Cel
ce petrece pururi în inima sa, iese fara îndoiala din cele
frumoase ale vietii caci umblând în Duh, nu poate sti de poftele
trupului (Galateni 5, 16). Unul ca acesta, facându-si plimbarile
în cetatea întarita a virtutilor, are virtutile însesi
ca pazitori la portile vietuirii sale curate. De aceea,
uneltirile dracilor împotriva lui ramân fara efect. (Diadoh
al Foticeii).
·
Cel
ce cerceteaza sufletul sau în tot ceasul, se bucura în inima lui
de descoperiri, iar cel ce-si aduna vederea (contemplarea) lui
înauntru, vede în sine stralucirea Duhului. Cel ce
dispretuieste orice înaltare, vede pe Stapânul
sau înauntru inimii sale. (Isaac Sirul).
Cine se
obisnuieste sa se cerceteze mereu ajunge în mod sigur la
descoperiri de taine tot mai subtiri în cutele sufletului sau si
prin ele la vederea luminii Duhului. Caci sufletul e vazut tot mai
mult ca nestând de sine, si având tot ce se misca în el curat de
la Dumnezeu. Cine priveste numai la cele din afara se
înalta pe sine, el nu poate vedea pe Stapânul tuturor. Se crede
pe sine stapân al lor. Cine priveste în sine, nu se mai
înalta si de aceea vede pe Stapânul tuturor. Nu se mai
înalta pentru ca îsi da seama cât de putin se
poate stapâni si cuprinde în sine însusi în miscarea
complexa a vietii sale indefinite.
De aceea nu se cuvine a schimba
mereu cuvinte rugaciunii, ca nu cumva, prin schimbarea si mutarea lor
continua, mintea sa se obisnuiasca cu nestatornicia si
cu abaterile si sa se faca usor de furat si
fara roade, ca pomii mereu mutati si saditi în
alta parte.
Rugaciunea neîncetata
înauntru inimii si cele mai presus de ea nu se agonisesc în chip simplu
si la întâmplare si prin osteneala putina si
scurta, chiar daca se întâmpla unora, cu totul rar, si
aceasta, prin vreo economie negraita. Ci are nevoie, pentru
dobândire, de timp îndelungat, de osteneala si de nevointa
trupeasca si sufleteasca si de multa fortare,
caci potrivit partii ce ni s-a dat din darul si harul, de
care nadajduim sa ne împartasim, trebuie sa
contribuim pe masura puterii noastre, si noi cu nevointele
noastre la dobândirea ei si sa strabatem timpurile trebuitoare
pentru acestea. Iar scopul ei este, dupa Sfintii
Învatatori, sa scoatem pe vrajmas din întinderile
inimii si sa salasluim în ea, în chip vadit, pe
Hristos.
·
Cel
ce voieste sa vada pe Domnul, se sileste sa-si
curete inima prin pomenirea neîncetata a lui Dumnezeu, si
asa, în lumina întelegerii Lui, va vedea în tot ceasul pe Domnul. (Isaac
Sirul)
·
Daca
lucrarea dinauntru nu va ajuta, împreuna cu Dumnezeu, omului, în
zadar se osteneste spre cele dinafara, caci lucrarea
dinauntru, facuta cu osteneala inimii aduce curatie;
curatia, adevarata linistire a inimii; linistirea,
smerenia; smerenia face pe om locuinta lui Dumnezeu si din
locuinta aceasta sunt alungati demonii odata cu patimile. Omul
se face astfel biserica lui Dumnezeu, plina de sfintenie, plina
de curatie si de har. Fericit e, deci, acela care vede pe Domnul
în cele dinauntru ale inimii si-si varsa cererea sa,
însotita de plâns înaintea bunatatii Lui. (Varsanufie
cel Mare)
E de remarcat
aceasta derivare a linistii din curatia inimii. Numai
patimile framânta si sfâsie inima omului. De aceea numai
unde e Dumnezeu este liniste. Numai din puterea Lui se elibereaza
omul de framântarile sau lucrurile trecatoare, din trecerea pasionata
de la unul la altul, sau din grija pasionata de a avea pe unul sau pe
altul.
·
E
nevoie de multa nevointa si de timp îndelungat în
rugaciuni, ca sa aflam, în starea netulburata a
întelegerii, alt cer al inimii, în care locuieste Hristos, cum zice
Apostolul: «Oare nu stiti ca Iisus Hristos locuieste îftru
voi? Afara, doar, daca nu cumva sunteti necercati. (II
Corinteni 13, 5)» (Ioan Carpatiul)
·
Ramâi
neîncetat cu numele domnului Iisus, ca sa înghita inima pe Domnul
si Domnul inima, astfel cele doua facându-se una. Dar lucrul
acesta nu este pentru o zi sau doua, ci pentru un timp îndelungat,
caci avem nevoie de multa lupta si vreme ca sa fie
scos vrajmasul si sa se salasluiasca
Hristos. (Ioan Gura de Aur)
Prin staruirea în regula
amintita a rugaciunii curate si neîmprastiate a
inimii, chiar daca, poate, ea nu e înca curata si
neîmprastiata, din pricina piedicilor ce i le pun starile
de mai înainte si gândurile, cel ce se nevoieste ajunge la
deprinderea de a se ruga în chip nesilit, neîmprastiat, curat si
adevarat. Adica, ajunge la deprinderea ca mintea lui sa
staruie în inima si sa nu o introduca cu fortare,
sau fara luare aminte prin respiratie si iarasi
sa sara de acolo, ci sa staruie pururea în ea si
sa se roage astfel neîncetat.
·
Cel
ce nu are rugaciunea curata de gânduri, nu are arma în
razboi, iar rugaciune numesc pe aceea care se lucreaza neîncetat
în adâncurile inimii, ca prin chemarea lui Iisus Hristos, vrajmasul
ce ne razboieste în chip ascuns sa fie biciuit si ars. (Isihie
Sinaitul)
·
Fericit
este acela care s-a lipit cu cugetarea de rugaciunea lui Iisus si-L
striga pe El neîncetat în inima, cum s-a unit aerul cu trupurile
noastre, sau flacara cu ceara. (Isihie Sinaitul)
Cugetarea nu mai
are alt continut decât rugaciunea lui Iisus, dar aceasta nu
înseamna o îngustare a cugetarii, ci o adâncire si o
largire a ei în oceanul nesfârsit de întelesuri si de
lumini ale lui Dumnezeu patruns de umanitatea lui Hristos si prin ea
în gândirea si viata noastra. Pe calea acestei rugaciuni
ajungem sa întelegem «care este largimea si lungimea,
adâncimea si înaltimea», «iubirii lui Hristos, cea mai presus de
cunostinta, ca sa ne umplem de toata bunatatea
lui Dumnezeu» (Efeseni 3, 18-19).
·
Strabatând
soarele deasupra pamântului se face ziua, iar numele sfânt si
preacinstit al Domnului Iisus stralucind neîncetat în cugetare, va
naste nenumarate întelesuri ce lumineaza asemenea soarelui.
(Isihie Sinaitul)
Rugaciunea curata
si neîmprastiata a inimii este aceea din care se naste
o oarecare caldura în inima, potrivit cu ceea ce s-a scris:
«Înfierbântatu-sa inima mea înauntru meu si în cugetarea mea se va
aprinde foc» (Psalmi 38, 4). Acesta-i focul pe care Iisus Hristos a
venit sa-l arunce pe pamânturile inimilor noastre (Foc am venit
sa arunc pe pamânt si cât as fi voit sa se fi aprins. Luca
12, 49) care mai înainte erau purtatoare a maracinilor
patimilor, iar acum sunt prin har, purtatoare de Duh. Aceasta a facut
odinioara si cu Cleopa si însotitorul lui, când i-a
încalzit si i-a înflacarat sa strige, iesiti
din ei (extaz), unul catre altul: «Oare nu era inima noastra arzând
în noi pe cale?» (Luca 24, 32).
Dar zice si Ioan cel minunat
din Damasc, într-un tropar din cele alcatuite de el, catre Preacurata
Nascatoare de Dumnezeu: „Focul din inima ma împinge spre
cântarea dragostei feciorelnice”, iar Sfântul Isaac scrie:
·
Din
lucrarea plina de putere se naste caldura nemasurata
care se aprinde în inima din gândurile fierbinti ce se
misca în cugetare. Aceasta lucrare si paza
subtiaza mintea cu caldura lor si-i da vedere.
Lucrarea
chemarii neîncetate a lui Iisus si încordarea mentinerii ei are
în ea o stare de caldura, caci este întretinuta de
dragostea fata de El. Caldura acestei iubiri subtiaza
cugetarea, caci o tine îndreptata catre Cel
atotsubtire în comparatie cu lucrurile si cu miscarile
îngrosate ale lumii si ale trupului. Subtirimea plina de
dragoste fierbinte a mintii fata de Cel atotsubtire o face
patrunzatoare, deci capabila de vederi, sau de intuitii
subtiri. Aceste vederi la rândul lor nasc caldura curata,
sau gânduri fierbinti.
·
Si
din caldura aceasta rasarita în inima din harul
vederii, se naste curgerea lacrimilor, iar din lacrimile neîncetate,
sufletul primeste pacea gândurilor. Din aceasta pace a gândurilor el
se înalta la curatia mintii, iar prin
curatia mintii, omul vine la vederea tainelor lui Dumnezeu.
Dupa acestea ajunge mintea sa vada descoperiri si semne,
cum a vazut Iezechiel proorocul. Lacrimile si lovirea capului în
vremea rugaciunii si clatinarea lui din pricina caldurii,
trezesc caldura dulcetei lor înauntru inimii si dupa
iesirea din sine (extaz) cea de lauda, inima zboara spre
Dumnezeu si striga: «Însetat-a sufletul meu dupa Tine,
Dumnezeule, Cel tare, Cel viu. Când voi veni si ma voi arata fetei
Tale, Doamne?» (Psalmi 41, 3), (Isaac Sirul)
·
Iar
Scararul zice: Focul, salasluind în inima, a înviat
rugaciunea, iar dupa ce s-a înaltat la cer, s-a facut
coborârea focului în foisorul de sus al sufletului.
Numai focul
Duhului a înviat trupul Domnului si L-a înaltat la cer, ca apoi
din acelasi trup sa se pogoare peste Apostoli, dând nastere
Bisericii, adunarii în Hristos si în Duhul Lui a celor ce cred în El.
Numai focul Duhului învie rugaciunea sau sufletul în stare de
rugaciune la cer, sau la Dumnezeu, ca apoi sa coboare
iarasi, de si mai sus în sufletul ridicat în foisorul de
sus, facându-l si mai aprins la rugaciune si comunicându-Se
din rugaciunea unuia celorlalti. Rugaciunea nu se produce
fara Duhul Sfânt si Duhul Sfânt nu coboara la suflet
si nu înalta sufletul decât prin rugaciune. Rugaciunea
este forma de înviere si de înaltare a sufletului prin Duhul. Ea
este forma de lucrare a Duhului în suflet, caci prin ea se uneste
sufletul cu Dumnezeu si aceasta vine din lucrarea Duhului Sfânt, care se
face punte vie între suflet si Dumnezeu, facând pe om transparent.
·
Cine
este asadar, monahul credincios si întelept care a pazit
caldura sa nestinsa? Si care nu a încetat, pâna la
iesirea sa, sa adauge în fiecare zi foc la foc, caldura la
caldura, dor la dor si sârguinta la
sârguinta? (Ioan Scararul)
·
Când
sufletul, odihnindu-se de toate cele din afara, se va uni cu
rugaciunea, aceasta învaluind sufletul îl face întreg arzator,
dupa cum focul transforma fierul. Sufletul este acelasi, dar nu
mai poate fi atins de cele din afara, dupa cum nu poate fi nici
fierul arzator atins. Fericit este cel ce s-a învrednicit sa se arate
în viata aceasta astfel si statura sa, de lut fiind prin fire,
si-o vede arzatoare, datorita harului. (Ilie Edicul)
Caldura
celui ce se roaga neîncetat nu e numai o simtire subiectiva, ci
o stare noua a fiintei, devenita arzatoare prin har. Harul
arde pacatele din ea si transmite caldura ei celorlalti.
Mâinile înaltate la rugaciune se vad, în vietile
sfintilor ca niste flacari. Este un foc ce cuprinde
toata fiinta, un foc al entuziasmului curat, nicidecum al patimii
rusinoase. Este un foc al Duhului care face trupul transparent. Despre
aceasta caldura au mai scris si alti
Parinti, dar(nici unul n-a încadrat-o într-o dezvoltare a vietii
duhovnicesti ca autorii scrierii de fata. Se vede de aici
ca acestia, desi se bazeaza în aceasta scriere pe
citate straine, le organizeaza într-o viziune proprie si
unitara. Mai e de remarcat ca desi despre caldura
a mai vorbit si Sfântul Grigorie Sinaitul, autorii scrierii de
fata nu-l mentioneaza nici în aceasta chestiune, nici
în alta. se vede ca n-au fost ucenicii directi ai lui, ei fiind
dupa Palama.
Cunoaste ca si o
asemenea caldura îsi are pricina si existenta în noi
în multe si felurite chipuri. Acest lucru e vazut din cuvintele spuse
de sfinti, caci ne e greu sa spunem ca si din cercarea
noastra. Cea mai de capetenie este caldura care se naste
din rugaciunea curata a inimii. Aceasta înainteaza si
creste neîncetat, împreuna cu rugaciunea si se
odihneste (sfârseste) într-o lumina ipostas, adica
face pe un astfel de om luminat în întelesul de ipostasiat în ea.
Aceasta caldura
topeste în chip nemijlocit tot ceea ce împiedica rugaciunea cea
dintâi sa se faca rugaciune desavârsit curata.
Pentru ca «foc est Dumnezeul nostru»; si anume - «foc ce
mistuieste» (Evrei 12, 29) rautatea dracilor si a
patimilor noastre.
Focul dragostei
de Dumnezeu, aprins în noi de Duhul, mistuie orice placere si
patima trupeasca sau lumeasca, orice ispita trezita în
noi de demoni fata de lucruri marginite, care ne
înstraineaza de Dumnezeu, facându-le sa paleasca
în micimea lor, fata de marea frumusete a lui Dumnezeu.
Spune Sfântul Diadoh:
·
Când
inima primeste cu o oarecare durere fierbinte sagetaturile
dracilor, – asa încât celui razboit îi pare ca primeste
sagetile însesi – sufletul uraste cu amar patimile, ca
unul ce se afla la începutul curatirii. Caci, daca nu
s-ar îndurera mult de nerusinarea pacatului, n-ar putea sa se
bucure îmbelsugat de bunatatea dreptatii. Deci cel ce voieste
sa-si curete inima sa, s-o înfierbânte continuu cu pomenirea lui
Iisus Hristos, având-o numai pe aceasta ca cugetare si ca lucrare neîncetata.
Caci cei ce voiesc sa lepede putreziciunea lor, nu se cade ca uneori
sa se roage, iar alteori nu, ci pururi sa petreaca în
rugaciune, cu pazirea mintii, chiar daca s-ar afla.
Putreziciune
este o moleseala care duce la descompunerea în care subiectul nu mai
tine în frâna toate puterile si tendintele sale,
îndreptându-le spre Hristos. Ea poate fi biruita numai prin pazirea
mintii ca sa nu fie furata de orice fel de gânduri. Acesta este
un mare eroism interior, o mare si vie tensiune.
·
Precum
cel ce voieste sa curete aurul, daca lasa sa
înceteze focul din cuptor chiar si numai pentru o scurta vreme, face
iarasi sa se aseze zgura pe aurul curatit, tot
asa si cel ce uneori pomeneste pe Dumnezeu alteori nu, ceea ce
pare sa fi câstigat prin rugaciune, pierde prin întreruperea ei.
Este propriu barbatului iubitor de virtute sa topeasca, prin
pomenirea lui Dumnezeu, coaja pamânteasca de pe inima, ca astfel
topindu-se pe încet raul prin focul pomenirii Celui Bun, sufletul sa
se întoarca cu desavârsire la fericirea lui fireasca cu
si mai multa slava. Astfel, mintea, staruind
neîmpiedicata în inima, se roaga în chip curat si
fara ratacire caci rugaciunea este adevarata
si neratacitoare atunci când mintea pazeste inima în
vreme ce se roaga”. (Diadoh al Foticeii)
·
Monah
adevarat este acela care pazeste trezvia; si cel ce
vegheaza cu adevarat, este monah în inima. (Isihie Sinaitul)
Dintr-o astfel de
caldura si rugaciune facuta cu luare aminte, sau
din rugaciunea curata, se naste în inima dorul si
dragostea dumnezeiasca si iubirea fata de numele pomenit al
Domnului nostru Iisus Hristos. Caci s-a scris: «Fecioarele m-au iubit pe
Mine» (Cântarea Cântarilor 1, 3-4) si: «Ranita de
dragoste sunt eu» (Cântarea Cântarilor 2, 5)
·
Toate
virtutile ajuta mintii sa câstige dragoste
dumnezeiasca, dar, mai mult decât toate, rugaciunea curata.
Caci prin ea, zburând spre Dumnezeu, iese toate. (Maxim Marturisitorul)
Dintr-o astfel de inima curg
foarte multe lacrimi, care curata si îngrasa pe
cel ce s-a îmbogatit cu ele, dar nu-l seaca si nu-l
usuca. Lucrul din urma vine din frica lui Dumnezeu, iar cel dintâi
din dragostea dumnezeiasca, din dorul si dragostea puternica
si nestapânita fata de Iisus Hristos cel pomenit.
Caci, fiind cuprinsa de entuziasm, inima striga: «Fermecatu-m-ai
cu dorul Tau, Hristoase, si m-ai schimbat cu dragostea Ta
dumnezeiasca» si: «Întreg esti, Mântuitorule, dulceata
si întreg, dorirea mea; întreg, Cel de care nu ma satur, întreg
esti frumusete negraita». Dar striga si Pavel,
vestitorul lui Hristos:
·
Dragostea
lui Dumnezeu ne strânge pe noi. (II Corinteni 5, 14)
·
Cine
ne va desparti pe noi de dragostea lui Hristos? Oare necazul, sau
strâmtorarea, prigoana sau golatatea, primejdia sau sabia? (Romani 8,
35)
·
Sunt
încredintat ca nici moartea, nici viata, nici îngerii, nici
începatoriile, nici stapâniile, nici puterile, nici cele de acum,
nici cele viitoare, nici înaltimea , nici adâncimea, nici vreo
alta zidire nu ne va putea desparti pe noi de dragostea lui Dumnezeu
cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru. (Romani 8, 38-39)
Bine este sa se
învredniceasca cineva de acestea si de toate cele de dupa ele.
Dar despre acestea nu e timpul potrivit sa vorbim acum, caci se
spune: „nu cauta înainte de timp cele ce sunt ale unui anumit timp”
si „binele nu e bine, când nu se face bine”. Iar dupa Sfântul Marcu:
„Nu este de folos sa cunoastem înainte de lucrarea celor dintâi, cele
de pe urma”, caci «cunostinta îngâmfa», pentru lipsa
faptelor; «iar iubirea zideste, pentru ca toate le rabda» (I
Corinteni 8,1). Dar ca sa se învredniceasca de ele, omul trebuie
sa se sârguiasca si sa se nevoiasca mereu, sa
tina tot timpul pomenirea Domnului Iisus Hristos în adâncul inimii
lui si sa nu o lase afara la suprafata. Despre acest
lucru spune fericitul Marcu: „De nu se va deschide prin nadejdea
deobste si întelegatoare, încaperea cea mai
dinauntru, mai ascunsa si mai sincera a inimii noastre, nu
vom putea cunoaste sigur pe Cel ce locuieste în ea si nu putem
sti de s-au primit jertfele noastre de gânduri sau nu”.
Facând cineva asa, va
scapa usor nu numai de faptele rele, ci si de gândurile
patimase si de nalucirile necuvenite, precum s-a scris:
«Umblati în Duh si pofta trupului nu o veti împlini» (Galateni
5, 16). Mai mult, acesta va iesi din tot gândul si din toata
nalucirea (închipuirea), arzând si alungând, prin râvna lui fierbinte
pentru virtute, toata reaua faptuire ce se lucra mai înainte în sine
prin simturile si prin mintea sa, împreuna cu dracii care o
sustineau si întipareau în el rautatea.
·
Spune
Sfântul Isaac: înfricosat este dracilor si iubit de
Dumnezeu si de îngerii Lui cel ce dezradacineaza cu
râvna fierbinte maracinii ce odraslesc din lucrarea
vrajmasului în el.
El va ajunge la treapta
înaintata de a avea în sine încredintarea (simtirea sigura
si deplina) iubirii lui Dumnezeu fata de el si a
aratarii si salasluirii luminarii
ipostasiate si preadumnezeiesti a harului. Iar daca
voiesti, poti sa spui ca prin aceasta el revine în chip
stralucitor la nobletea si la învierea duhovniceasca
lucrata în noi de sus, prin harul Botezului.
·
Acesta
este Ierusalimul si Împaratia lui Dumnezeu, ascunsa în
noi, dupa cuvântul Domnului, acest loc este norul slavei lui Dumnezeu, în
care nu vor intra decât singuri cei curati cu inima, ca sa vada
fata Stapânului lor (Matei 5, 8). Numai sa nu caute acela
însasi aratarea lui Dumnezeu, ca sa nu primeasca pe
cel ce este de fapt întuneric dar se preface în lumina. (Isaac Sirul)
Dar când mintea lui,
fara sa caute, vede o lumina, sa nu o primeasca,
dar nici sa o înlature. Caci: Este o lucrare a harului
necunoscuta pruncului, si este alta, a rautatii, care
se aseamana adevarului. Dar bine este sa nu primeasca
acestea, de teama înselaciunii, dar nici sa le anatemizeze,
gândindu-se cu teama ca ar putea fi adevarate; ci totdeauna
sa alerge la Dumnezeu cu nadejde, caci El recunoaste
folosul amândurora. Dar sa fie întrebat cel ce are har si puterea de
la Dumnezeu sa învete si sa deosebeasca. (Marcu
Ascetul)
Parintii ne arata
în unele din scrierile lor semnele luminarii neamagitoare si a
celei mincinoase. Asa a facut si de trei ori fericitul Pavel din
Latro, spunând ucenicului sau acestea:
·
Lumina
puterii vrajmase este în chipul focului si scoate fum, si-i
asemenea focului supus simturilor; când însa o vede sufletul
cumpatat si curatit, e dezgustat si scârbit de ea. Iar
lumina buna a Celui bun este foarte placuta si curata
si când se arata sfinteste si umple sufletul de bucurie
si de seninatate facându-l blând si de oameni iubitor. (Pavel
din Latro)
Închipuirile necuviincioase se
opun foarte mult rugaciunii curate a inimii si lucrarii unitare
si neînselatoare a mintii. De aceea dumnezeiestii
Parinti vorbesc de multe ori de ea socotind-o asemenea miticului
Dedal cu mai multe chipuri si capete asemanatoare hidrei si
ca pe un pod al demonilor. Caci blestematii ucigasi,
strabatând si trecând prin ea, intra în comunicare cu
sufletul amestecându-se cu el si facându-l astfel un stup de viespi
si o pestera de gânduri sterpe si patimase. O
astfel de închipuire trebuie respinsa cu totul.
În manuscrisele
vechi românesti cuvântul grec fantazie se traducea întotdeauna cu
nalucire. Noi azi deosebim între nalucire si închipuire, prima
având mai mult sens de halucinatie bolnava.. dar deosebirea dintre
aceste doua întelesuri nu e totdeauna deplina. În orice caz,
prin închipuirea pe care o resping autorii nostri nu se întelege o
simpla idee sau o intuitie noua, ci imaginea unei situatii
concrete. Ele pot fi rele când au în ele ceva ispititor, dar nu totdeauna sunt
rele caci nu totdeauna au ceva negativ în ele. În general, cel ce vrea
sa se concentreze în rugaciune, trebuie sa se fereasca cu
totul de orice închipuiri caci ele atrag sufletul la suprafata
si-l fac sa treaca de la o închipuire la alta. ele sunt socotite
de autorii nostri ca punti ale diavolului, prin care el însusi
intra în suflet si-l face pe acesta sa iasa din
concentrarea în gândirea simpla a lui Dumnezeu cel neîmpartit
si nehotarnicit. Daca gândirea presupune totdeauna un subiect
care gândeste, asa si gândirea al carei subiect nu
parem sa fim noi însine, are ca subiect mai adânc în noi, sau în
legatura cu noi, un duh rau, sau un demon. El vrea chiar prin
închipuirile parute bune sa ne rupa de la rugaciune, de
aceea trebuie respinse si ele în vremea rugaciunii. Dar autorii
nostri fac cele ce urmeaza o exceptie cu închipuiri bune, pentru
motivele pe care le însira.
Când voiesti ca din pricina plânsului împreunat cu
zdrobirea inimii si de dragul patrunderii fapturilor sa compari închipuirea necuviincioasa cu
cea dupa
Dumnezeu, opune-le pe acestea ca prin cea din urma sa o alungi pe cea dintâi. Lovind-o
astfel, vei dobândi biruinta alungând-o cu putere pe cea nerusinata si lasa,
si
nu numai ca nu-ti va fi pricina de paguba, ci îti va fi mai degraba de câstig, ca unul care ti-ai
condus cele ce te privesc cu judecata, fara greseala, ca unul care ai nimicit închipuirea
necuviincioasa prin cea cuviincioasa si ai ranit de moarte pe vrajmasi cu
propriile lor arme, ca odinioara dumnezeiescul David pe Goliat.
Este o
remarcabila demonstrare a valorii închipuirii bune pentru nimicirea celor
rele, pentru cei ce nu au ajuns la treapta rugaciunii neîncetate (de un
singur gând). De acestea se folosesc însa si cei
desavârsiti pentru a comunica experientele lor
fara chip celor nedesavârsiti, ba chiar Proorocii se
folosesc de ele pentru a împartasi revelatiile lor altora.
De aceea revelatia se foloseste si de imagini si Sfânta
Scriptura si cultul sunt pline de imagini.
Dar aceasta este o lupta a
celor ce sunt înca prunci, sau începatori, caci cei ce au
înaintat cu timpul, resping si alunga în întregime închipuirea
necuviincioasa împreuna cu cea cuviincioasa, prefacând-o
si topind-o în cenusa, ca ceara ce se topeste de fata
focului (Psalmi 67, 2), prin rugaciunea curata si prin
golirea si dezbracarea mintii de toate chipurile, datorita
predarii ei în stare simpla lui Dumnezeu, sau, daca
voiesti, datorita primirii Lui si unirii simple si
fara chip cu El.
·
Tot
gândul este închipuirea în minte a unui lucru oarecare supus simturilor
pentru ca asirianul (diavolul), fiind el însusi minte, nu ne poate
însela altfel decât folosindu-se de lucrurile sensibile si
obisnuite noua. (Isihie Sinaitul)
Este cu
neputinta ca mintea sa gândeasca la un lucru supus
simturilor, fara sa aiba un oarecare chip al lui. Dar
Dumnezeu este mai presus de orice chip, deci de facultatea care aduna în
sine chipurile lucrurilor, sau produce altele dupa asemanarea lor (facultatea
imaginativa).
„Asirianul” care
asediaza sufletul nostru, desi este minte, nu poate patrunde în
sufletul nostru decât prin chipurile lucrurilor sensibile, atâtând
simturile noastre spre placerea alipirii de ele. Simbolul este luat
de la împresurarea Ierusalimului de catre asirieni în vremea regelui
Ezechia.
·
Deoarece
tot gândul intra în inima prin închipuirea (imaginatie) vreunor
lucruri supuse simturilor, lumina fericita a dumnezeirii îi va
straluci atunci când se va odihni de toate si va parasi
orice forma ce-i vine din acestea. Caci stralucirea aceleia se
arata mintii curate când se va goli de toate gândurile. (Diadoh al
Foticeii)
·
Precum
Domnul nu locuieste în temple facute de mâna (Fapte 7, 48),
tot asa nici în forme si plasmuiri gândite. Acestea au fost
asezate ca niste ziduri în jurul sufletului întinat, care nu poate
sa priveasca în chip curat spre adevar, ci este înca sub
stapânirea „oglinzii si ghiciturii” (I Corinteni 13, 12). (Vasile
cel Mare)
Sufletul
întinat, ca suflet tintuit cu o oarecare placere de chipurile
lucrurilor, n-a ajuns înca la transparenta lui fireasca pentru
Dumnezeu, Spiritul total nematerial. între el si Dumnezeu stau înca
lucrurile ca oglinzi si ghicituri, sau asemanari aproximative;
nu s-a descoperit înca pe sine însusi ca o oglinda deplin
stravezie si deci deplin adecvata pentru Dumnezeu, adica nu
si-a descoperit înca deplin spiritualitatea lui curata. Nu
si-a descoperit înca indefinitul lui, în care se simte infinitul
dumnezeirii.
·
Iar
dumnezeiescul Evagrie spune: „Dumnezeu se zice ca locuieste acolo
unde este cunoscut, de aceea mintea curata se numeste si «tron
al lui Dumnezeu». Drept aceea, Dumnezeu nu-si va arata întelesul
în întelesurile care se întiparesc în minte ca niste chipuri, ci
în întelesurile care nu se întiparesc în ea ca niste chipuri, ci
în întelesurile care nu se întiparesc în ea ca niste chipuri. De
aceea, cel ce se roaga trebuie sa se desparta cu totul de
întelesurile care se întiparesc în minte ca niste chipuri.
Si astfel se va întipari mintea vazând (contemplând) o minte
si astfel vazând ratiunea ei. De aici aflam ca
cunostinta duhovniceasca desface mintea de întelesurile
care se întiparesc în ea ca niste chipuri. Iar ea, deprinzându-se
sa fie libera de chipuri (de forma), se întiparesc în ea ca
niste chipuri. Iar ea, deprinzându-se sa fie libera de chipuri,
se înfatiseaza astfel lui Dumnezeu. (Evagrie Ponticul)
Mintea
primeste de la orice gând o forma marginita, conform
gândului respectiv. Este o idee din filosofia greaca veche. Deci ca
sa aiba simtirea lui Dumnezeu Cel nemarginit, mintea trebuie
sa se elibereze ea însasi de marginirea ce i-o dau
chipurile lucrurilor marginite. Numai asa se poate
înfatisa lui Dumnezeu disponibila pentru ca El sa se
întipareasca în ea. Sfântul Grigorie de Nisa a numit orice
înteles „idol”, întrucât prin caracterul lui marginit nu da lui
Dumnezeu putinta sa se întipareasca în minte cu
nemarginirea Lui. A vedea însa o „minte” înseamna a vedea un
subiect nehotarnicit, deosebit de orice „înteles”, care e întotdeauna
marginit. Altceva este minte, „subiectul”, si altceva este o idee
definita a mintii ca subiect. „Cunoasterea duhovniceasca”
este cunoasterea care intra în legatura cu Dumnezeu ca
Persoana în mod direct prin Duhul Lui. Dumnezeu se întipareste
si El în minte, dar nu prin întelesuri marginite, nu prin idei,
sau ratiuni, ci ca prezenta infinita. El imprima
mintii simtirea adâncimii si iubirii Lui nemarginite.
·
Sfântul
Maxim
spune în scoliile la Marele Dionisie: Altceva este închipuirea si altceva
întelegerea, sau întelesul. Caci din alte puteri se ivesc
acestea si se deosebesc prin calitatea miscarii.
Întelegerea este lucrare si facere; închipuirea este patimire
si imaginare ce vesteste vreun lucru supus simturilor.
În lucrare
mintea este libera; în închipuire suporta ceva în mod neliber, prin
simturi.
Simturile primesc lucrurile într-o
forma amestecata, iar mintea percepe lucrurile într-alt mod si
nu ca simturile. De latura trupeasca sau duhovniceasca
tine, precum am spus înainte, miscarea patimitoare si
formatoare.
Este o
miscare în care nimic nu este activ, caci simturile percep lumea
de afara fara efort. Lumea aceasta, dând un continut
simturilor, le da si o forma. Dar si simturile
dau lumii o forma, deocamdata nu prea definita.
De suflet si de minte tine
lucrarea deosebitoare si cea de percepere, sau de întelegere. Acestei
lucrari de percepere îi este supusa si imaginatia (lucrarea
închipuirii).
Imaginatia
sau lucrarea formatoare de chipuri, a întelegerii este altfel decât
lucrarea simturilor, pentru ca prin ea fiecare lucru îsi
întipareste în mod distinct chipul lui în minte, pe când în
simturi lucrurile se întiparesc înca în mod oarecum amestecat.
La rândul ei, lucrarea imaginatiei
are trei subîmpartiri:
1.
Cea
care da perceptiilor icoane corespunzatoare lucrurilor percepute
prin simturi;
2.
Cea
care da celor ce ramân de pe urma perceptiilor chipuri ce nu se reazema
pe icoanele ce se bazeaza pe ceva real. Aceasta este numita imaginatie
în înteles propriu;
3.
Cea
prin care ia forma toata placerea fata de ceea ce pare
bun, sau tristetea fata de ceea ce pare rau;
Întâi are loc
formarea în minte a chipurilor lucrurilor percepute în momentul respectiv, apoi
imaginarea lor aproximativa sau asemanatoare ulterioara.
Dar orice chip al lucrurilor prezente, sau trecute, sau imaginate produce o
placere, sau o întristare, deci nu are un caracter pur teoretic, ci unul
afectiv, pentru ca
trezeste o atractie sau o repulsie fata de lucrurile sesizate sau imaginate. Deci nu
numai chipurile ca atare scot mintea din concentrarea ei în rugaciune, ci
si afectiunile de placere sau de întristare provocate de ele.
Prin aceste afectiuni sufletul se alipeste, sau se preocupa în
orice caz într-un grad si un mare, si mai total de lucrurile create,
angajându-si puterile în ele si nemaidându-le putinta sa se
odihneasca în Dumnezeu.
Deci nici o închipuire nu se
îndreapta, precum s-a zis, spre Dumnezeu, caci El este în mod simplu
mai presus de orice înteles.
·
Spune
Marele Vasile: Mintea care nu se împrastie spre cele
din afara, nici nu se revarsa prin simturi spre lume, se
urca iarasi spre ea, iar prin ea însasi urca la
întelegerea lui Dumnezeu. Iar înconjurata de lumina frumusetii
aceleia, uita si de firea însasi. (Vasile cel Mare)
Acestea stiindu-le, deci,
si tu, sârguieste-te tot timpul sa te rogi, cu ajutorul lui
Dumnezeu, în întregime, liber de închipuiri, liber de întipariri, cu
mintea întreaga curata si cu suflet curat, caci spune
si Sfântul Maxim:
·
Mintea
curata
este aceea care s-a despartit de nestiinta si e
luminata de lumina dumnezeiasca.
Ideea ca
nestiinta este si ea o necuratie, de care mintea trebuie
sa scape, o întâlnim înainte de Maxim Marturisitorul la Dionisie
Areopagitul, dupa care îngerii se curata în tot
urcusul lor de alte si alte grade de nestiinta,
adica ajung la alta sesizare a nemarginirii lui Dumnezeu si
a dragostei de El, care e mai mica pâna ce intuiesc mai putin
deplin nehotarnicia lui Dumnezeu. La fel, la Dionisie, dupa fiecare
treapta de purificare de nestiinta, urmeaza, în
urcusul îngerilor, o alta treapta de iluminare. sensul de
necuratie a nestiintei arata ca ea este o
nedeplina patrundere a lor de catre Dumnezeu, o nedeplina
transparenta pentru El; o nedeplina ridicare peste planurile
marginite ale creatiunii.
·
Sufletul
curat
este acela care s-a eliberat de patimi si se bucura neîncetat de
iubirea dumnezeiasca.
Daca mintea
trebuie sa se elibereze de nestiinta si se umple de
lumina, sufletul trebuie sa se elibereze de patimi si sa se
umple de pasiunea (patimire, dar si îndragire) iubirii
dumnezeiesti. Mintea e organ al vederii, al cunoasterii, sufletul
este un organ al atasarii vii, necurate (patimi), sau curate (iubire)
de altceva.
·
Inima
curata
este aceea care si-a înfatisat amintirea sa lui Dumnezeu cu
totul fara chip si forma si gata sa se lase
înscrisa numai de întiparirile Lui, prin care obisnuieste
sa se faca El aratat.
Daca mintea
cunoaste pe Dumnezeu prin transparenta ei strabatura
de lumina dumnezeiasca, iar sufletul este aprins de focul dragostei de
Dumnezeu, inima se ataseaza lui Dumnezeu, umplându-si amintirea
numai de El, prin pomenirea neîncetata. Prin aceasta se înscriu în ea
trasaturile lui Dumnezeu: infinitatea, vesnicia, bunatatea.
Prin ea se arata numai Dumnezeu fata de toti.
Urmând acestora trebuie sa
se mai adauge urmatoarele:
·
Despre
mintea desavârsita: Minte desavârsita este
aceea, care prin credinta adevarata a cunoscut pe cel mai
presus de cunoastere si a privit cele generale ale fapturilor
si a primit de la Dumnezeu cunostinta cuprinzatoare a
Proniei si a Judecatii; se întelege atâta cât poate un om.
Nu e vorba de o
cunoastere teoretica a universaliilor în sensul rational,
scolastic, ci de o intuire a Providentei lui Dumnezeu care le sustine
si le conduce pe toate si a Judecatii Lui, care le conduce
pe toate, adeseori supunându-le unor pedepse, greutati, ca sa
biruiasca în ele pacatele prin pocainta si
eforturi deosebite si astfel sa le întareasca în dragostea
de Dumnezeu si de bunatatea Lui. Un astfel de suflet cunoaste
caile lui Dumnezeu care multora par neîntelese. Pentru aceasta
trebuie ca mintea sa fi dobândit o întelegere prin
experienta.
·
Despre
sufletul desavârsit: Suflet desavârsit este acela, a carui
putere pasionala înclina în întregime spre Dumnezeu.
Sufletul
vazut iarasi ca latura dinamica si afectuoasa a
fiintei umane. Nu poate fi desavârsit sufletul care nu simte
întreg dragostea lui Dumnezeu si nu simte întreg dragostea lui Dumnezeu
si nu se simte patruns întreg de ea. Îndreptarea pasiunii lui în chip
absolut spre obiecte neabsolute, îi aduce dezamagiri continui.
·
Despre
inima desavârsita: Inima desavârsita
se numeste, poate, aceea care nu mai are nici o miscare naturala
de nici un fel spre nimic si în care, venind Dumnezeu, îsi înscrie,
pentru simplitatea ei desavârsita, ca într-o
tablita bine netezita, legile Lui.
·
Iarasi
despre mintea curata: „Numai Sfântul Duh poate curata mintea”,
dupa Sfântul Diadoh. De asemenea „numai Duhul Sfânt poate face mintea
statornica”, dupa Sfântul Ioan Scararul. Iar Sfântul Nil zice:
„Daca ar voi cineva sa vada starea mintii, sa se
goleasca pe sine de toate întelesurile si atunci o va vedea
asemanatoare safirului sau culorii ceresti”. Si
iarasi. „Starea mintii este înaltime inteligibila
(gândita), asemanatoare culorii ceresti, peste care, în
vremea rugaciunii, se arata lumina Sfintei Treimi. Iar Sfântul Isaac
zice: „Când mintea se dezbraca de omul cel vechi si se îmbraca în
cel nou al harului (Coloseni 3, 9), va vedea curatia sa
asemanatoare culorii ceresti; ea a fost numita de
batrânii fiilor lui Israel loc al lui Dumnezeu, când El s-a aratat
lor în munte” (Iesirea 24, 10).
Maxim Marturisitorul: „Fântâna lui Iacov este
Scriptura, apa este cunostinta din Scriptura, adâncul este
întelegerea greu de patruns a tainelor Scripturii. Scoaterea apei cu
galeata este aflarea cuvântului lui Dumnezeu prin învatarea
literelor. Aceasta galeata, nu o avea Domnul (Ioan 4, 6, 11),
caci fiind însusi Cuvântul, nu dadea credinciosilor
cunostinta cea din învatatura si studiu, ci
daruia celor vrednici întelepciunea cea vesnica si
neîncetata din harul cel vesnic. Pentru ca, galeata
ridica învatatura, luând o foarte mica parte si
lasând întregul necuprins de nici un cuvânt. Iar cunostinta prin
har are întreaga întelepciune câta e cu putinta oamenilor,
fara studiu, odraslind, în chip felurit dupa
trebuintele lor.
Pe când
cunostinta prin studiu ia dintr-un întreg când o parte, când alta
si niciodata nu intuieste taina specifica a întregului
si nici chiar partile nu le cunoaste în legatura lor
vie, intuitia care e un dar al harului, surprinde întregul în taina lui
specifica, pe care nu o pot reda niciodata cuvintele, oricât de multe
s-ar folosi.
Diadoh al Foticeii: „Mintea noastra e de multe
ori greu de tinut în rugaciune din cauza marii îngustimi si
strâmtorari a lucrarii rugaciunii. Dar cuvântarii de
Dumnezeu (teologiei) ea se preda cu bucurie, din pricina largimii
si libertatii contemplarilor dumnezeiesti desprinse de
experienta.
De aceea,
teologia rationalist-scolastica prefera speculatia
rugaciunii. Teologia aceasta este varietate si nestatornicie în
gândire; miscare aleatorie si arbitrara. Rugaciunea este
staruirea catre fata lui Dumnezeu, si numai cel ce are
putere sa se adânceasca în experienta infinitatii Lui
se simte mereu proaspat si neplictisit.
Deci, ca sa nu-i dam
drumul sa spuna multe si sa nu-i îngaduim sa
zboare cu bucurie peste masura, sa o ocupam cât se poate de
mult cu rugaciunea, cu cântarea si cu citirea
Sfintelor Scripturi, netrecând cu vederea nici tâlcuirea
barbatilor învatati în ale cuvintelor. Facând
aceasta, nu o vom lasa sa amestece cuvintele ei cu cuvintele harului,
nici nu-i vom îngadui sa fie furata de slava desarta,
ca una ce s-ar umple de bucurie de multa vorbarie, ci o vom pazi
în vremea vederii (contemplarii) în afara de orice închipuire
si-i vom face prin aceasta aproape toate cugetarile însotite de
lacrimi.
Teologia
rationalist-scolastica e teoria omului care se considera
autonom, rugaciunea este trairea micimii si
pacatoseniei sale în fata lui Dumnezeu. De aceea ea nu este
teoretica, ci existentiala. Asa e teologia de tip
patristic, care se bazeaza pe experienta lui Dumnezeu în
rugaciune.
Caci odihnindu-se în
timpurile de linistire si îndulcindu-se mai ales de dulceata
rugaciunii, nu numai ca se va elibera de neajunsurile mai sus
pomenite, ci se va înnoi tot mai mult ca sa se predea cu agerime si
fara osteneala vederilor (contemplatiilor)
dumnezeiesti, înaintând totodata în cunostinta deosebirii
(discernamântului) cu multa smerenie. Dar trebuie sa stim
ca este si o rugaciune mai presus de toata largimea.
Aceasta e, însa, proprie numai acelora care s-au umplut întru toata
simtirea si încredintarea de sfântul har.” (Diadoh al
Foticeii)
Ai auzit? Exista, zice, o
rugaciune mai presus de orice largime, care e proprie numai acelora
care s-au umplut întru toata simtirea si încredintarea,
adica înauntru inimii, în chip mai presus de fire, de iluminarea
atotdumnezeiasca ce iradiaza din ipostas. Pe aceasta o numeste
si Sfântul Isaac amintire nepecetluita, sau fara de
forma, fara chip si simpla, iar altii dintre
Sfintii Parinti o numesc altfel.
Dar, precum s-a aratat,
închipuirile vin numai de la demoni, ci si sufletul însusi are de la
sine în chip natural pornirea spre închipuire, prin cele cinci puteri cu care e
înzestrat. Acestea sunt: mintea, întelegerea, imaginatia
si simtirea, asa precum si trupul are cinci
simturi: vederea, mirosul, auzul si pipaitul.
Mintea este
puterea cunoasterii intuitive a întregului, corespunzând cu vasul
trupului, pe când întelegerea este cunoasterea legaturilor
dintre aspectele lucrurilor privite pe rând, asa cum mirosul distinge
calitatile dupa miresmele lor. E de remarcat ca simtirea
sufletului e socotita o paralela la simtul pipaitului
trupului, caci asa cum prin pipait trupul ia contact cu cele
sensibile, tot asa mintea vine în atingere cu Dumnezeu printr-o
simtire a ei. E asa zisa simtire întelegatoare, sau simtirea
mintii.
Deci, una dintre puterile
sufletului este, imaginatia (închipuirea), prin care sufletul îsi
plasmuieste gânduri. De aceea, cei ce voiesc sa-si
cârmuiasca si sa-si largeasca bine cele ale sufletului,
trebuie sa se sârguiasca sa înaripeze si sa
înalte în întregime spre Dumnezeu mai ales puterile care îl unesc pe el cu
Dumnezeu în veacul de fata; iar pe celelalte sa le îngrijeasca,
sa le foloseasca si sa le lucreze.
Imaginatia
leaga în general sufletul de lumea sensibila, construind chipurile dupa
asemanarea lor. De aceea de ea nu trebuie sa faca uz sufletul
când se gândeste la Dumnezeu, caci ea împiedica sufletul sa
se înalte la Dumnezeu, sau construieste despre Dumnezeu naluciri
necorespunzatoare. Simbolurile aplicate lui Dumnezeu trebuie eliberate de
ceea ce au material, totusi, anumita întiparire a lui Dumnezeu
se produce în suflet. În acest sens e folosita si capacitatea
imaginativa a sufletului (natura lui imprimabila).
Maxim Marturisitorul: Deoarece sufletul este prin
sine, adica prin fiinta sa, rational si întelegator,
el este, desigur, si de sine statator (adica nu e o putere
sau o calitate a unei substante, de aceea el este baza ipostasului
uman; el e baza tuturor puterilor si calitatilor omului si
chiar baza trupului). iar daca e de sine statator, va lucra prin
fire pentru sine si de sine si împreuna cu trupul,
întelegând si rationând prin sine si neîncetând
niciodata sa lucreze cu puterile sale întelegatoare, care
îi apartin în chip natural. Caci cele ce-i apartin prin fire
unei unitati existente în oarecare fel, nu-i pot fi luate atâta timp
cât ea exista si subzista. Deci sufletul, existând si
subzistând pururi de când a fost facut pentru Dumnezeu care l-a creat pe
el astfel, întelege, rationeaza si cunoaste pururea,
atât de sine cât si împreuna cu trupul pentru sine si pentru
firea sa. Deci, nu se va afla vreo cauza care sa poata
desparti sufletul de cele ce-i apartin lui în chip natural,
dupa desfacerea acestuia. (Maxim Marturisitorul)
Precum s-a
aratat, închipuirile vin nu numai de la demoni, ci si sufletul
însusi are de la sine în chip natural pornirea spre închipuire, prin cele
cinci puteri cu care e înzestrat. Acestea sunt: mintea, întelegerea,
parerea, imaginatia si simtirea, asa precum si
trupul are cinci simturi: vederea, mirosul, auzul, gustul si
pipaitul.
Mintea este
puterea cunoasterii intuitive a întregului, corespunzând cu vasul
trupului, pe când întelegerea e cunoasterea legaturilor dintre
aspectele lucrurilor privite pe rând, asa cum mirosul distinge
calitatile dupa miresmele lor. E de remarcat ca simtirea
sufletului e socotita o paralela la simtul pipaitului
trupului, caci asa cum prin pipait trupul ia contact cu cele
sensibile, tot asa mintea vine în atingere cu Dumnezeu printr-o
simtire a ei. Este asa zisa simtire întelegatoare,
sau simtirea mintii.
Deci, una dintre puterile
sufletului este imaginatia (închipuirea), prin care sufletul
îsi face închipuiri. De aceea, cei ce voiesc sa-si
cârmuiasca si sa-si lamureasca bine cele ale
sufletului, trebuie sa se sârguiasca sa înaripeze si
sa înalte în întregime spre Dumnezeu mai ales puterile care îl unesc
pe el cu Dumnezeu în veacul de fata, iar pe celelalte sa le
îngrijeasca, sa le foloseasca si sa le lucreze.
Imaginatia
leaga în general sufletul de lumea sensibila, construind chipurile
dupa asemanarea lor. De aceea de ea nu trebuie sa faca uz
sufletul când se gândeste la Dumnezeu, caci ea împiedica
sufletul sa se înalte la Dumnezeu, sau construieste despre
Dumnezeu naluciri necorespunzatoare. Simbolurile aplicate lui
Dumnezeu trebuie eliberate de ceea ce au material, totusi, o anumita
întiparire a lui Dumnezeu se produce în suflet. În acest sens e
folosita si capacitatea imaginativa a sufletului (natura lui
imprimabila).
Trebuie sa cercetam,
deci , ce ne spun Parintii despre acestea si sa
retinem ceea ce se cuvine.
Maxim Marturisitorul: „Deoarece sufletul este, prin
sine, adica prin fiinta sa, rational si întelegator,
el este, desigur, si de sine statator. Iar daca e de sine
statator, va lucra prin fire pentru sine si de sine si
împreuna cu trupul, întelegând si rationând prin sine
si neîncetând niciodata sa lucreze cu puterile sale
întelegatoare, care îi apartin în mod natural. Caci cele
ce-i apartin prin fire unei unitati existente în oarecare fel,
nu-i pot fi luate atâta timp cât ea exista si subzista. Deci,
sufletul existând si subzistând pururi de când a fost facut pentru
Dumnezeu care l-a creat pe el astfel, întelege, rationeaza
si cunoaste pururi, atât pe sine cât si împreuna cu trupul
pentru sine si pentru firea sa. Deci, nu se va afla vreo cauza care
sa-i poata desparti sufletul de cele ce-i apartin lui
în chip natural si nu pentru trup, dupa desfacerea acestuia.” (Maxim
Marturisitorul)
Sufletul este
„de sine statator”, adica nu este o putere sau o calitate a unei
substante. De aceea este baza «ipostasului» uman; el este baza tuturor
puterilor si calitatilor omului si chiar baza trupului.
Deci,
deoarece cunoastem si simtim, dupa cum am fost
învatati de sfinti, ca mintea si întelegerea
se misca si lucreaza si în veacul de acum si în
cel viitor în jurul lui Dumnezeu, iar pe celelalte puteri le cunoastem ca
proprii sufletului numai în veacul de fata, trebuie ca sufletul, ca
un cârmaci iscusit si ca unul ce are în chip natural stapânirea peste
acestea, sa vrea sa le tina pe acestea în lucrare nu numai
în timpul de fata, ci sa se sârguiasca sa întinda
si în viitor mai ales mintea si întelegerea în întregime spre
Dumnezeu si, de aceea, cu El sa le uneasca si în vremea
rugaciunii curate si a lucrarii întelegatoare, unitare
si simple. Iar de închipuire si de celelalte puteri sa desfaca
mintea cu totul.
Din faptul
ca sufletul va avea mintea si întelegerea active si în
viata viitoare, deoarece ele sunt îndreptate în esenta spre
Dumnezeu, ca spre ultima realitate pe care vrea s-o înteleaga în
scopul întelegerii tuturor, autorii scrierii deduc ca si în
rugaciunea din veacul de acum care e îndreptata spre Dumnezeu,
sufletul trebuie sa tina active mai ales mintea si
întelegerea, iar de imaginatie, care lucreaza cu chipurile lumii
vazute si tin sufletul legat de acesta, mintea trebuie sa
se desparta.
Nil
Ascetul:
Starea de rugaciune este o deprindere nepatimasa, care
rapeste, prin dragostea cea mai înfocata, spre
înaltimea gândita mintea iubitoare de întelepciune si
duhovniceasca. (Nil Ascetul)
Lucrând
astfel, sufletul îsi va pazi vrednicia cuvenita lui si
cinstita. La fel trebuie si mintea însasi sa se
pastreze si sa se pazeasca pe sine
nepartasa si despartita de închipuire, ca
una ce e fiinta neîmpartita, simpla, de sine
statatoare, curata si luminoasa.
Închipuirile,
sau produsele imaginatiei si în general orice fel de chipuri, împart
mintea, sau
atentia ei si o fac sa treaca dintr-o stare în alta, mai
mult, aceste chipuri nu numai o împart si o marginesc, ci o si
coboara de la starea luminoasa nehotarnicita în care se
afla prin fire, umbrind-o sau întunecând-o dupa sentimentele ce i le
inspira chipurile.
Caci
ea are de la sine o putere naturala spre aceasta si ca sa se
întoarca, sa se adune si sa se miste spre sine,
neretinuta de nimic altceva. Aceasta este starea mintii, care
vine din harul dumnezeiesc.
Mintea nu e
retinuta în întoarcerea ei spre sine, când în sine cauta si
întâlneste pe Dumnezeu, care e deasupra tuturor, si care le cuprinde
virtual pe toate. Daca n-ar întâlni în sine nimic altceva decât pe sine,
fie spre cele din lume, fie spre Dumnezeu, Cel transcendent. Spre Dumnezeu o
atrage ca un magnet harul Lui, sau e fluviul Lui de iubire. Deci mintea e
ajutata de har chiar în întoarcerea ei spre sine.
Zice despre
asta Scararul: «A fixa mintea e propriu numai Sfântului Duh».
Numai Duhul
poate opri mintea din ratacirile ei, caci El este Dumnezeu Cel
ce vine în suflet cu o putere covârsitoare si deschide mintii
orizontul lui Dumnezeu Cel nesfârsit.
Desi,
ca putere a sufletului, mintea e miscata si stapânita
oarecum de acesta, dar ea este si se numeste si ochiul
sufletului si are o anumita putere naturala proprie,
simpla si neatârnata.
Mintea este o
putere a sufletului, dar fiind ochiul sufletului, ea e pe de o parte miscata
de suflet, pe de alta nu se poate sa nu se miste, adica sa
nu se afle în exercitiu actului de vedere.
De aceea,
si când se simte stând dupa fire în atârnare de suflet si de
puterile lui, este mintea în potenta. De aici vine si numirea de
om sufletesc (I Corinteni 2, 14).
Chiar când
mintea este atasata numai de simturile legate de lume si nu
le umple pe acestea de dragostea de Dumnezeu, ea ramâne totusi minte,
dar ca una ce e coplesita de simturile psihice legate de trup,
nu e actualizata ca minte. De aceea un astfel de om se numeste «om
sufletesc».
Dar când
îsi reia vrednicia sa naturala, simpla si
esentiala, stralucirea neîmpartita si
neatârnata si stapânirea de sine, sau se elibereaza de
alipirile si miscarile trupesti si sufletesti
naturale, învrednicindu-se ca din minte în potenta sa
devina minte în lucrare, sau înainteaza la starea de om mai presus de
fire si duhovnicesc, atunci se întoarce statornic la sine în chip
neabatut si prin sine urca neretinuta de nici o
legatura, în întregime si desavârsit la
întelegerea lui Dumnezeu cea fara forma si
fara chip si simpla.
Vasile
cel Mare: „Mintea
neîmprastiata spre cele din afara si
nerevarsata prin simturi spre lume se întoarce la sine, iar prin
sine urca la întelegerea lui Dumnezeu, si înconjurata
si inundata de frumusetea luminii Acestuia, uita si de
sine însasi”.
Pe de o parte
aceasta stare de “minte în lucrare” este starea naturala a ei, pe de
alta ea este mai presus de fire. Este o balansare pe care o aflam mereu la
Sfintii Parinti. Ea e o stare mai presus de fire, întrucât înfaptuirea ei se împlineste numai prin intrarea în
ambianta simplitatii nesfârsite a lui Dumnezeu, care reda si mintii simplitatea ei, deschisa nesfârsirii dumnezeiesti, fiind umpluta de aceasta. Întrucât
fiinta ei simpla se actualizeaza functional în
întâlnirea
cu Dumnezeu cel mai presus de fire, starea aceasta a mintii este pe de o parte naturala, pe de alta mai presus de fire. La fel, miscarile trupesti si sufletesti, când covârsesc mintea sunt functional naturale, dar pe de alta
parte ele îsi regasesc fiinta lor adevarata, sau
naturala, când sunt covârsite de minte si prin minte de
energiile dumnezeiesti. Caci de-abia atunci îsi descopera
rostul pentru care au fost facute, de medii de iradiere a Duhului
dumnezeiesc. Toata gândirea aceasta despre minte este tributara
filosofiei grecesti, dar ea devine crestina când mintea
unificata, simpla, e înteleasa ca subiect indefinit si
unitar, deschis Subiectului dumnezeiesc unitar si infinit.
Astfel,
mintea îsi redobândeste si-si pastreaza starea sa
cea «dupa chipul» si «dupa asemanarea», ca una ce e minte
si prin sine se uneste si intra în convietuire, în
chip întelegator cu Dumnezeu. Iar aceasta e lucrarea, sau
miscarea în cerc, adica suirea din nou a mintii la ea si
prin ea cu Dumnezeu, cu miscare care singura este cu adevarat
neratacitoare si fara greseala, ca una ce e
libera de orice relatie. Este o unire nemijlocita si mai
presus de întelegere si o vedere mai presus de vedere.
Miscarea
centrifuga ascendenta a mintii spre ea însasi si
spre Dumnezeu, în acelasi timp, realizeaza unirea ei tot mai
strânsa cu ea si cu Dumnezeu, având ca model acelasi tip de
miscare a treptelor îngeresti în jurul lui Dumnezeu, descris de
Dionisie Areopagitul. Cel ce se întoarce spre sine, se întoarce spre Dumnezeu
si viceversa. În nesfârsirea acestei miscari
circular-ascendente a mintii în jurul ei si a lui Dumnezeu si în
unirea tot mai strânsa cu ea însasi si cu Dumnezeu, se
arata din nou ca mintea este facuta dupa «chipul lui
Dumnezeu», având în unirea ei cu Dumnezeu o lucrare nesfârsita pe
care niciodata nu ispraveste sa o înteleaga,
întrucât niciodata nu termina sa se uneasca si mai
mult cu sine însasi si cu Dumnezeu. Omul îsi ramâne etern
un abis apofatic, pentru ca se afunda si se
îmbogateste fara sfârsit în abisul apofatic al
lui Dumnezeu. Dar acesta este un abis magnetic, care atrage mintea la o
neîntelegere mereu mai sporita. Dar întelegând si
vazând caracterul nesfârsit al acestui mister, întelegerea ei
este totodata mai presus de întelegere si vederea ei mai presus
de vedere. Apoi nu trebuie uitat ca mintea, adunându-se tot mai adânc în
sine, se aduna în mintea lui Hristos, care desi e omeneasca, e a
ipostasului dumnezeiesc, Cel ce gândeste tot mai mult infinitul Sau
dumnezeiesc prin ea.
Dionisie
Areopagitul:
„Miscarea sufletului este în cerc, ea e intrarea în sine însasi
de la cele din afara si înfasurarea unitara a
puterilor lui întelegatoare, ca într-un cerc oarecare, daruind
sufletului neratacirea si întorcându-l de la cele multe din
afara si adunându-l întâi în el însusi, apoi devenind unitar,
unindu-l cu puterile lui unite în chip unitar. Si, asa ea conduce
sufletul spre Cel frumos si Acelasi fara început si
fara sfârsit. Sufletul se misca în chip de
spirala, întrucât e luminat de cunostintele dumnezeiesti
potrivit cu el însusi, nu întelegator si unitar, ci
rational si în chip desfasurat si ca prin niste
lucrari amestecate si care trec de la unele la altele.
Miscarea
sufletului este în spirala, caci suie mereu în jurul sau si
a lui Dumnezeu, neintuind dintr-o data toata esenta sa si a
lui Dumnezeu, ci înaintând în chip rational si desfasurat,
dar si prin experienta tot mai sporita, în
cunostinta de sine si de Dumnezeu, prin îndreptarea spre realitatile
create si prin întoarcerea de la aceasta spre sine si spre Dumnezeu,
apropiindu-se tot mai mult de sine ca cel ce le cunoaste si spre
Dumnezeu ca Cel ce e Creatorul si sustinatorul lor.
Dar, are
si o miscare în linie dreapta, când nu intra în sine
si nu se misca într-o întelegere unitara – caci
aceasta e, cum am zis, miscarea în cerc – ci, îndreptându-se spre cele din
jurul lui si de cele din afara, ca de niste simple simboluri
felurite si înmultite, urca spre vederi simple si unificate.
(Dionisie Areopagitul)
Miscarea
sufletului în linie dreapta se combina cu cea în cerc, facând
din ea. Caci întâi cunoaste pe cele din afara, ca de la ele
sufletul sa se întoarca spre sine , cel ce le cunoaste si
spre Dumnezeu, Creatorul lor, descoperit prin sine însusi,
îmbogatit prin cunoasterea lucrurilor. Toata aceasta
cunoastere si unire poate fi discursiva si intuitiva,
sau prin experienta.
Maxim
Marturisitorul:
„Mintea dobândind unirea nemijlocita cu Dumnezeu, îsi odihneste
cu totul puterea naturala de a întelege si de a fi
înteleasa. Iar când desface aceasta unire prin întelegerea
distinge cele de dupa Dumnezeu, taie unirea cea mai presus de unire, prin
care, pâna ce este unita cu Dumnezeu, aflându-se mai presus de fire
si ajunsa la Dumnezeu prin împartasire, muta
legea firii sale ca pe un munte nemiscat.”
Atunci mintea
intra într-o lucrare discursiva, în luarea în considerare a unor idei
partiale în
mod succesiv; ea iese din unirea cu subiectul dumnezeiesc ca Unul si nesfârsit. Atunci
mintea se muta din miscarea de la un lucru la altul, care e
miscarea ei oarecum exclusiva, spre o miscare întiparita
ei de Dumnezeu mai presus de fire.
E o foarte
interesanta explicare a cuvântului Mântuitorului: «De veti avea
credinta cât un graunte de mustar, veti spune muntelui
acestuia, ridica-te si te arunca în mare, si va fi
voua».
„Mintea
curata prin unirea în jurul cauzei, a dobândit o relatie mai presus
de fire, prin care, dând odihna miscarii, si relatiei
ei naturale mult felurite fata de cele de dupa cauza,
odata ajunsa la sfârsitul negrait, staruie în chip
necunoscut numai în tacerea preafericita mai presus de întelegere,
pe care nu o poate arata nicidecum cuvântul sau întelegerea, ci numai
experienta prin împartasire a celor ce s-au învrednicit de
trairea lor mai presus de întelegere. Iar semnul bine cunoscut
si pentru toti vadit al acesteia, este nesimtirea si
dezlipirea totala a dispozitiei sufletului fata de veacul
acesta”.
Aceasta
adunare a mintii în sine si în Dumnezeu cel nesfârsit nu e o
stare teoretica, ci o stare plina de afectiune fata de
Dumnezeu si o lipsa totala de interes si de afectiune
fata de cele ale lumii acesteia. Dumnezeu, ca izvorul iubirii
nesfârsite fata de om, provoaca în acesta o iubire
fata de El, care copleseste toate. E o stare de
negrait si de aceea cel ce o experiaza, prefera sa
traiasca în tacere. Iar când începe sa o descrie,
exulta în cuvinte ale poeziei liturgice care ridica
bunatatile traite peste orice marginire. E o stare mai
presus de cuvântul care exprima trecerea de la un înteles la altul,
de la un lucru distinct la altul. E contemplarea întregului nesfârsit al
subiectului, în special al Subiectului dumnezeiesc.
Dar,
daca mintea nu are conlucrarea sufletului spre aceasta, adica spre
miscarea ei neîncetata spre Dumnezeu, nu împlineste si nu
lucreaza de la sine lucrul sau propriu, sau revenirea la sine
însasi si urcusul neretinut de nimic spre
întelegerea lui Dumnezeu.
«Întelegerea
lui Dumnezeu» - întelegere prin experienta, prin cercare. De
altfel, mintea fiind prin sine întelegere, iar Dumnezeu, de asemenea,
realitatea în care totul e dat spre a fi tot mai mult înteles, sau ca o
rezerva nesfârsita de inteligibilitate, si în care deci
nimic nu e prin fiinta ininteligibil, sau întuneric opus luminii (cum
e de exemplu patima), între experienta si întelegerea Lui de catre
minte exista o anumita coincidenta. Pe lânga aceea
Dumnezeu nu este numai o realitate care se lasa înteleasa, ci
si una care întelege ea nesfârsit mai mult decât întelege
omul si ca atare sustine întelegerea acestuia. Dar subiectul
întelegator, fiind la baza a ceea ce întelege el si a ceea
ce lasa sa fie înteles, nu poate fi înteles niciodata
deplin. În mod special, în cazul raportului între minte si Dumnezeu,
întelegerea Lui de catre minte nu e o întelegere ca aceea pe
care o are mintea de la distanta si în care este multa
închipuire subiectiva, întrucât e scapata de sub presiunea
realitatii imediate a ceea ce se cugeta. Dar daca sufletul
nu ajuta mintea în aceasta miscare spre întelegerea lui
Dumnezeu, ci o trage în jos, spre a sluji miscarilor lui spre lume
si poftelor trupului, mintea nu poate pune în lucrare tendinta ei
proprie de a cunoaste prin întelegere, sau prin experienta
curata pe Dumnezeu.
În acest
caz, mintea, neputându-si da rodul prin împreuna lucrarea amândurora
(minte si suflet), ci unindu-se cu închipuirea (imaginatia), cade
într-o lucrare multifelurita si se departeaza de Dumnezeu.
În filosofia
moderna, care consta într-o analiza a cuvintelor, imaginile sunt
socotite ca reprezentând o neputinta de a surprinde si exprima
realitatea, ca niste generalizari simpliste, aflatoare mult sub
realitate. Parintii stiau de mult aceasta, când socoteau
imaginile „naluciri”, sau când declarau ca îngerii n-au
imaginatie, pentru ca cunosc nemijlocit pe Dumnezeu, care e cu mult
mai bogat decât orice putere a imaginatiei de a-L închipui.
Nil
Ascetul:
„Lupta-te sa tii mintea în vremea rugaciunii surda
si muta si asa vei putea sa te rogi. Fericita
este mintea care în vremea rugaciunii a dobândit o
desavârsita lipsa de forma.”
E bine sa
fie tinuta surda la sunetele creaturilor si muta
pentru exprimarea lui Dumnezeu prin chipurile luate de la creaturilor
marginite, pentru a se simti intens în fata lui Dumnezeu si
a se ruga cu adevarat. Forma da o marginire mintii
dupa ceea ce cunoaste. Mintea care ia o forma da si
lui Dumnezeu o forma, dar aceasta nu mai e Dumnezeu.
Sfântul
Filotei:
„Rar se pot afla cei ce se linistesc cu cugetarea. Aceasta e propriu numai
acelora care reusesc sa aiba, prin aceasta, pururi, în ei
bucuria si mângâierea dumnezeiasca.”
Bucuria si
mângâierea dumnezeiasca îi face pe aceia sa nu umble cu mintea de la
un lucru la altul, care toate sunt inferioare.
Sfântul
Vasile cel Mare:
„Rugaciunea curata este aceea care face limpede întelegerea lui
Dumnezeu în suflet. Iar aceasta este salasluirea lui Dumnezeu,
ceea ce înseamna a avea, prin pomenire, pe Dumnezeu înradacinat
în tine. Lucrul acesta se întâmpla când pomenirea neîncetata a Lui nu
e întrerupta prin grijile pamântesti si mintea nu e
tulburata. De patimi neasteptate, ci iubitorul de Dumnezeu,
ferindu-se de toate, se refugiaza în Dumnezeu si ramâne
adapostit în El.”
Trebuie
sa stim ca, dupa Sfântul Maxim, „mintea nu poate sa se
faca nepatimasa numai prin fapte, daca nu se face
partasa de multe si felurite vederi (contemplatii).
Dar, dupa dumnezeiescul Nil, se întâmpla si aceea ca, chiar
ajunsa nepatimasa, mintea poate sa nu se roage cu
adevarat, ci sa petreaca în felurime de gânduri si sa
se afle departe de Dumnezeu. Caci zice cuviosul despre aceasta stare:
·
Chiar
daca mintea se afla deasupra vederii trupesti, înca n-a
vazut desavârsit locul lui Dumnezeu caci se poate afla în
cunostinta întelesurilor si sa se potriveasca cu
felurimea ei.
Putem petrece
chiar în cugetari despre Dumnezeu si sa nu fim în
rugaciune. În acest caz Îl facem pe Dumnezeu obiect al gândirii si nu
traim intensitatea prezentei Lui ca un Tu direct, caruia ne
adresam, cerându-i mila, sau adresându-I multumire si
lauda. Prin aceasta nu vedem locul lui Dumnezeu, nu vedem locul
ocupat de El, sau relatia Lui nemijlocita cu noi. Oarecum Dumnezeu
nu-i atunci pentru noi nicaieri. Nu localizam în mod spiritual
prezenta Lui în fata noastra.
·
Nu
tot cel ce a dobândit nepatimirea, se si roaga cu adevarat,
caci se poate afla în întelesuri simple si poate fi
împrastiat în istoriile lor si sa fie departe de Dumnezeu.
·
Chiar
când mintea zaboveste în întelesurile simple ale lucrurilor,
înca n-a atins si locul rugaciunii, caci poate sa se
afle în vederea lucrurilor si sa se ocupe cu ratiunile lor. Iar
acestea, desi sunt ratiuni simple, întrucât exprima vederi ale
lucrurilor, se întiparesc în minte si o duc departe de Dumnezeu. (Nil
Ascetul)
Mintea poate fi
ocupata si cu diferite întelesuri curate ale lucrurilor. Ea este
ocupata atunci si de numele lucrurilor. Dar si aceasta
preocupare o duce departe de Dumnezeu, chiar daca ajunge sa se
desparta de ratiunile sau de cuvintele lucrurilor, întelesurile
lor patimase, adica a le vedea în chip simplu, sau
nepatimas. Devenita astfel nepatimasa, tot nu se
afla înca numaidecât în stare de rugaciune si n-a ajuns la locul
lui Dumnezeu. Dar cine n-a observat ca oamenii patimasi,
perversi, au legat în mod statornic în cele mai multe dintre cuvintele lor
întelesuri patimase? Cuvintele au devenit pentru ei „cu
doua întelesuri” în sensul rau al cuvântului. Prin aceasta au
si limitat posibilitatile de descoperire a nesfârsitelor
întelesuri cuprinse în cuvinte.
·
Zice
si Scararul: Cei a caror minte a învatat sa se
roage cu adevarat, acestia se afla în chip propriu înaintea
Domnului si graiesc înaintea Lui, ca cei ce graiesc la urechea
Împaratului. (Ioan Scararul)
Rugaciunea
e relatia directa între cel ce se roaga si Dumnezeu, ca
între eu si Tu. În ea e data apropierea maxima între om si
Dumnezeu, ca între doua persoane care se afla în convorbire. Cel ce
se roaga Îl simte pe Dumnezeu ascultându-i cererea ca sa-i dea ceea
ce Îi cere. Dar Îl simte pe Dumnezeu si cerându-i la rândul Lui anumite fapte,
anumite atitudini, sau judecându-l pentru anumite fapte si atitudini
necuvenite.
Din acestea si din cele asemenea,
poti cunoaste în chip exact deosebirea celor doua stari
si neasemanarea ce rezulta din compararea lor, adica
deosebirea dintre starea pe care o avem prin primire si cea pe care o avem
prin lucrarea noastra. Rodul celei dintâi sunt cercetarile si
multele si feluritele întelegeri (explicari); lucrarea celei de
a doua rugaciunea adevarata. Pe lânga aceasta, vedem
ca altceva este nepatimirea mintii si altceva
rugaciunea adevarata. Cel ce are rugaciunea
adevarata, a dobândit, dupa Sfinti, numaidecât si
mintea patimasa. Dar cel ce are mintea
nepatimasa, nu a putut dobândi numaidecât si
rugaciunea adevarata.
Când te
linistesti si voiesti sa fii singur cu Dumnezeu
singur, sa nu primesti niciodata orice ai vedea, fie ca e
sensibil, fie ca e inteligibil (cunoscut cu mintea), fie dinauntru,
fie din afara, fie ca s-ar da drept chip al lui Hristos, fie al unui
înger, fie figura de sfânt, fie chip de lumina ce se naluceste
în minte, ci ramâi neîncrezator sa greoi în primirea acestei
aratari, chiar daca este buna, înainte de întrebarea celor
cercati. Caci aceasta e de cel mai mare folos si lucrul cel mai
iubit si mai primit de Dumnezeu.
Ţine-ti
mintea pururi necolorata, fara cantitate.
Lucrurile
colorate proiecteaza culori în minte, cele cu o forma, îsi proiecteaza
forma, cele cu calitati (dulci, moi) îsi proiecteaza
calitatea, cele grele sau usoare, greutatea sau usuratatea lor.
Toate definesc mintea în functie de ele, sau o marginesc, ne mai
lasându-i putinta sa sesizeze cu indefinitul ei infinitatea lui
Dumnezeu.
Fii cu
luare aminte numai la cuvintele rugaciunii si le cerceteaza
si le cugeta înauntru miscarii inimii, dupa
Scararul care zice:
·
Începutul
rugaciunii consta în alungarea gândurilor de momeala înca
de la începuturile lor printr-un singur gând; mijlocul ei în a fi cugetarea
numai în cele spuse; iar la sfârsitul ei, rapirea mintii la
Domnul. (Ioan Scararul)
·
Rugaciunea
cea mai înalta a celor desavârsiti este o oarecare
rapire a mintii si un oarecare extaz deplin din simtire. În
vremea aceasta «Duhul
se roaga
cu suspine negraite» (Romani 8, 26) lui Dumnezeu, care
vedea starea inimii desfasurata ca o carte scrisa ce-si arata voia ei
prin cuvinte fara sunet. Asa a fost rapit Pavel pâna
la al treilea cer, nestiind «de era în trup sau în afara de trup» (II
Corinteni 12, 2). Asa urcând Petru la darul rugaciunii, a primit
vederea pânzaturii (Fapte 10, 11-16). A doua rugaciune,
dupa cea dintâi, consta în a spune cuvintele, mintea
urmarindu-le cu strapungerea inimii si stiind cui îi
înalta cererea. Iar daca rugaciunea e întrerupta
si amestecata cu griji trupesti, ea s-a departat de la
starea celui ce se roaga. (Nil Ascetul)
Extazul din
simtire este iesirea din planul sensibil cunoscut cu simturile.
Dar e si o iesire din orice fel de întelesuri. Aceasta este rugaciunea
cea mai înalta. Cea de mai jos de ea e însotita de o gândire la
întelesul cuvintelor rugaciunii, desigur o gândire plina de
emotie, existentiala. Dar e de un grad mai înalt rugaciunea
în care sufletul nu se mai gândeste la faptele si la însusirile
lui Dumnezeu exprimate prin rugaciune, ci la El însusi.
Ramâi deci în acestea
si nu primi celelalte, pâna ce ajungi la pacea din partea patimilor
si pâna ce poti sa întrebi, precum s-a spus, pe cei
cercati. Acestea si cele asemenea acestora, pe care le-am spus
pâna acum, sunt semnele amagirii. Dar ia seama care sunt si
semnele adevarului. Semnele adevarului si ale bunului si de
viata facatorului Duh sunt iubirea, bucuria, pacea,
îndelunga rabdare, blândetea, bunatatea, credinta,
înfrânarea si celelalte, dupa cum zice dumnezeiescul Apostol. Mai
spune apoi acesta: «Ca fiii luminii sa umblati, caci roada
Duhului este întru toata bunatatea, dreptatea si adevarul» (Efeseni
5, 8, 9). Dimpotriva, a înselaciunii, e tot ce e contrar.
În ce
priveste cararea neînselatoare a mântuirii, multe sunt
caile ce duc la viata si multe la moarte. Ai o cale ce duce
la viata în pazirea poruncilor lui Hristos, în aceste porunci
vei afla toata felurimea virtutilor, îndeosebi acestea trei:
smerenia, iubirea si mila. Fara de acestea nimeni nu va vedea pe
Domnul (Evrei 12, 24). Armele de nebiruit împotriva diavolului, pe care
Sfânta Treime ni le-a daruit noua sunt acestea trei: smerenia,
iubirea si mila, la care nici nu poate macar privi toata
tabara dracilor caci nu exista la ei nici urma de smerenie.
Acestia din pricina mândriei au fost închisi în întuneric si li
s-a gatit lor focul vesnic. Unde este la acestia umbra de dragoste
sau de mila, odata ce au jurat neamului omenesc dusmanie
neîmpacata si nu înceteaza sa-l razboiasca
pururi? Sa ne îmbracam, deci, în aceste haine, caci cel ce
le poarta pe acestea nu poate fi ranit de vrajmasi.
Toate cele trei
virtuti: smerenia, iubirea, mila sunt în fond virtuti de zidire ale
comuniunii între oameni si de unire cu Dumnezeu, sau virtuti unificatoare.
Smerenia implica respect pentru altii si lasa loc lor
si Celui ce vrea sa-i tina pe toti în unitatea iubirii
cu Sine si între ei. Iubirea e pornire pozitiva de
îmbratisare a Lui si a celorlalti. Iar mila
ridica exterior si interior pe cel cazut la nivelul celui milos.
Demonii, prin mândria, ura si neîndurarea lor, nu voiesc sa stie
decât de ei. Acestia nu recunosc mareata realitate de taina
a lui Dumnezeu si a celorlalti. Iar prin aceasta sunt închisi în
întuneric. Traiesc în fantasmagoria ca ei sunt în saracia
si realitatea redusa la ei însisi, singurii existenti.
Iar posedati de ei, ajung sa considere toata realitatea ca iremediabil
destramata, absurda, fantasmagorica. Caci cel ce nu
vede taina altora, nu o vede nici pe a sa; totul se goleste în adâncime,
totul devine fara sens, absurd.
Aceasta
frânghie întreita, pe care a tesut-o si a împletit-o Sfânta
Treime, vedem ca e si una si întreita: e întreita prin
uniri, iar de voiesti si prin ipostasuri; dar e una prin putere
si lucrare si prin apropierea de Dumnezeu, prin consimtirea cu
El si prin familiaritatea cu El. dar despre ele a spus Stapânul:
«Jugul Meu este blând si sarcina Mea usoara» (Matei 11, 30);
iar ucenicul iubit a spus ca «poruncile Lui nu sunt grele», si
iarasi zice: «De aceea, sufletul unit cu Dumnezeu prin
curatia vietii, prin paza poruncilor si a acestor trei
arme, care sunt însusi Dumnezeu prin lucrare sau prin smerenie, mila
si dragoste.
Cele trei
virtuti îsi au izvorul în Sfânta Treime, mai bine zis în smerenia,
iubirea si mila fata de oameni, care din Sfânta Treime s-au
varsat în Hristos-Omul si prin El în toti cei ce se deschid Lui.
În Dumnezeu însusi, ca iubire, e implicata virtualitatea coborârii,
aratata în coborârea (chenoza) lui Hristos. Cine nu se poate coborî,
nu iubeste, acela de fapt nu se înalta (progreseaza). Un
Dumnezeu care nu s-ar putea coborî, n-ar mai fi un Dumnezeu personal. Cele trei
însusiri sunt atât de minunate ca fac pe omul care le primeste
dumnezeu dupa lucrare. Generozitatea lor îsi are izvorul în puterea
nesfârsita de viata si de iubire a lui Dumnezeu
si sunt semnul unirii celui ce le are cu Dumnezeu, ca izvor al lor.
Trecând
peste doimea materiala si ridicându-se peste culmea legii (Romani
13, 10), adica peste iubire, s-a unit cu Treimea de viata
începatoare, întâlnind-o în chip nemijlocit si primind prin
lumina lumina si bucurându-se de o bucurie neurmata de altceva
si vesnica.
Când
mintea noastra începe sa simta mângâierea Sfântului Duh, atunci
si satana mângâie sufletul printr-o simtire paruta dulce,
în timpul linistirilor de noapte, când cineva e prins de picoteala unui
somn cât de subtire. Daca, însa, mintea se va afla tinând
în amintire cu mare caldura numele sfânt al Domnului Iisus si se
va folosi de acest sfânt si slavit nume ca de o arma împotriva
înselaciunii, vicleanul amagitor se retrage, dar se
pregateste de un razboi întemeiat împotriva sufletului. Prin
aceasta mintea, cunoscând întocmai înselaciunea vicleanului,
înainteaza si mai mult în experienta deosebirii
(discernamântului). Mângâierea cea buna se iveste în starea de veghe
a trupului sau si când e pe cale sa fie prins de somn, daca
cineva, prin pomenirea fierbinte a lui Dumnezeu, s-a lipit de El cu iubirea sa.
Dar cea amagitoare vine când nevoitorul cade într-o picoteala
subtire, aflându-se numai pe jumatate în pomenirea lui Dumnezeu.
Este mai bine
sa doarma adânc cineva cu pomenirea fierbinte a lui Dumnezeu, decât
sa picoteasca în pomenirea întrerupta a Lui. Starea aceasta de
cosmar e o stare mai expusa falselor mângâieri ale satanei caci
în ea simturile ies de sub controlul mintii si nu si-au
oprit cu totul activitatea, ca în somnul adânc.
Cea
dintâi, ca una
ce e de la Dumnezeu, voieste sa atraga în chip vadit
sufletele nevoitorilor pentru evlavia lor prin multa revarsare a
sufletului spre iubire.
A doua, care obisnuieste
sa loveasca sufletul cu vântul înselaciunii, încearca
sa fure, prin somnul trupului, experienta simtirii mintii
sanatoase, mai ales când se leneveste în pomenirea lui Dumnezeu.
Daca, deci, mintea se va afla, cum am spus, în pomenirea statornica a
Domnului Iisus Hristos, alunga adierea aceea de dulceata
paruta a vrajmasului si porneste cu bucurie la
razbgi împotriva lui, având ca a doua arma destoinica, pe
lânga har, cele de lauda ale experientei.
Daca
sufletul se aprinde, printr-o miscare neîndoielnica si
lipsita de naluciri, de dragostea lui Dumnezeu, atragând,
oarecum, si trupul în adâncul acelei iubiri negraite, fie ca
acesta vegheaza, fie ca cuprins de somn, în vreme ce se afla sub
lucrarea sfântului har, sufletul necugetând atunci la nimic altceva decât numai
la aceea spre care e miscat, trebuie sa stie ca lucrarea e
a Sfântului Duh.
Daca trupul
vegheaza deplin în timp ce sufletul pomeneste neîncetat numele lui
Iisus, sau cade în somn adânc, în vreme ce sufletul pomeneste acest nume,
sa se stie ca se afla si el sub lucrarea Duhului
si e atras si el în adâncul iubirii lui Dumnezeu, nefiind tulburat de
nici o ispita.
Bucurându-se
sufletul întreg de aceasta dulceata negraita, nu mai
poate cugeta la nimic, deoarece atunci se veseleste de o bucurie
neobosita. Dar daca mintea e atinsa de o îndoiala oarecare
sau de vreun gând întinat, în vremea cât se afla sub aceasta lucrare,
chiar daca se foloseste de sfântul nume spre apararea de rau
si nu, mai curând, spre iubirea de Dumnezeu singur, trebuie sa
înteleaga ca acea mângâiere cu chip de bucurie este de la
amagitorul. Aceasta bucurie este cu totul lipsita de
liniste si de rânduiala, deoarece vrajmasul
voieste sa faca sufletul sa desfrâneze. Caci când vede
mintea ca se mândreste cu experienta simtirii ei, atrage
sufletul cu unele mângâieri parute bune, pentru ca învaluindu-l cu
moleseala aceea si într-o dulceata mustoasa, sa-a
ramâna necunoscuta amestecarea vicleana. Din aceasta vom
cunoaste Duhul adevarului si duhul înselaciunii
(I Ioan 4, 6). Desigur, e cu neputinta sa guste cineva cu
simtirea bunatatea dumnezeiasca, sau sa cunoasca în
chip simtit ispita si amaraciunea dracilor, daca nu e
încredintat ca harul s-a salasluit în adâncul mintii,
iar duhurile viclene se tin în jurul madularelor inimii. Dar, acest
lucru, dracii nu voiesc niciodata sa fie crezut de oameni, ca nu
cumva mintea stiind aceasta în chip sigur, sa foloseasca
împotriva lor arma pomenirii lui Dumnezeu. Acum ai despre acestea destule
si îti sunt de ajuns «caci dincolo de Cadix nu se poate trece»,
si «daca ai aflat miere, manânca putin, pentru ca nu
cumva, saturându-te, sa o versi» (Pilde 25, 16)
Prima
conditie pentru experienta harului si a ispitelor demonice este
credinta. Cine nu crede, are simtirea cu totul tocita
fata de aceste realitati, caci bucuria harului vine
din chemarea numelui lui Iisus, bazata pe credinta, si tot
din credinta îsi da seama ca starile de dezordine
sunt în parte în fiinta sa si în parte din lucrarile unor
agenti constienti de dincolo de om.
E vremea
acum, fiule, sa afli si aceasta înaintea altora si dupa
altele ca, precum cel ce voieste sa învete sa
traga bine cu arcul, nu întinde arcul fara semn, asa cel ce
voieste sa învete sa se linisteasca, trebuie
sa aiba ca semn, sa fie pururi blând cu inima. Caci zice sfântul
Isidor: „Nu ajunge sa te nevoiesti pentru virtute, ci trebuie
sa fii cu masura în nevointa. Daca straduindu-ne
în lupta pentru virtute, o purtam cu o inima tulburata, aceasta
nu e nimic altceva decât a voi sa dobândim mântuirea, dar a nu voi sa
facem cele ce ajuta la mântuire”.
·
Dar
înca înainte Proorocul David a spus: «Calauzi-va pe cei blânzi
la judecata; învata-va pe cei blânzi caile Sale» (Psalmi
24, 9);
·
Iar
Sirah zice: «Celor blânzi li se descopera tainele» (22, 7);
·
În
sfârsit Preadulcele Iisus zice: «Învatati de la Mine
ca sunt blând si smerit cu inima si veti afla odihna
sufletelor voastre» (Matei 11, 29);
·
Spre
cine voi cauta, daca nu spre cel blând si smerit cu inima
si veti gasi odihna sufletelor voastre. (Matei 11, 29);
·
Fericiti
cei blânzi, ca aceia vor mosteni pamântul. (Matei 5, 5),
adica inima, care face ca o samânta sa rodeasca
har în treizeci, saizeci si o suta (Marcu 4, 20),
dupa cum este în ceata începatorilor, a celor de mijloc sau a celor
desavârsiti.
Unul ca
acesta nu tulbura si nu se tulbura pentru nimic, decât pentru
cuvântul evlaviei!
Blândetea
o poti dobândi usor, daca îti întorci sufletul de la toate
si îl misti spre iubire si taci cât mai mult, hranindu-te
cu masura si rugându-te pururi, asa cum s-a spus de
catre Sfintii Parinti:
·
Frâneaza
iutimea sufletului cu iubirea, vestejeste pofta lui cu
înfrânarea si înaripeaza cugetarea lui cu rugaciunea; astfel
lumina mintii nu se va întuneca niciodata. (Maxim Marturisitorul)
·
Frânarea
iutimii se face prin tacerea la vremea cuvenita; frânarea poftei
nerationale, prin hrana cu masura; frânarea gândurilor
fara rânduiala, prin rugaciunea într-un singur gând.
(neaflat)
·
Trei
sunt virtutile care aduc mintii lumina totdeauna: a nu vedea
rautatea vreunui om, a rabda netulburat cele ce vin asupra
noastra, si a face bine celor ce ne fac rau. Aceste trei
virtuti nasc alte trei mai mari decât ele; astfel a nu vedea rautatea
vreunui om, naste iubirea; a rabda fara tulburare cele ce
vin asupra noastra, naste blândetea; iar a face bine celor ce ne
fac rau, ne agoniseste pacea. (Maxim Marturisitorul)
·
Trei
sunt starile morale mai generale ale monahilor: cea dintâi consta în
a nu pacatui cu lucrarea, a doua, în a nu lasa sa
zaboveasca în suflet gândurile patimase, si a treia,
în a privi cu mintea fara patima chipurile femeilor si a
celor ce ne supara. (Maxim Marturisitorul)
Daca
ti s-a întâmplat sa te tulburi, sau sa aluneci într-o
cadere si sa te abati de la ce se cuvine, trebuie sa
te împaci repede cu cel ce te-a suparat sau si cu cel suparat pe
tine si sa te pocaiesti din suflet si sa plângi
si sa versi lacrimi si sa te mustri pe tine
însuti. Si asa, sa agonisesti luarea aminte pentru
viitor si sa te întaresti cu întelepciune precum
învata Domnul Iisus:
·
De
aduci darul tau la altar si acolo îti aduci aminte ca
fratele tau are ceva împotriva ta, lasa acolo darul tau înaintea
altarului si mergi de te împaca cu fratele tau si apoi
venind adu darul tau. (Matei 5, 23-24)
·
Toata
amaraciunea, iutimea, mâfia si strigarea împreuna cu
toata rautatea, sa înceteze între voi. Faceti-va unii
altora buni, înduratori, daruindu-va unii altora precum si
Dumnezeu în Hristos s-a daruit noua. (Efeseni 4, 31-32)
·
Mâniati-va
si nu pacatuiti; soarele sa nu apuna peste mânia
voastra. (Efeseni 4, 25)
·
Nu
va faceti voi însiva dreptate, iubitilor, ci lasati
loc mâniei lui Dumnezeu. (Romani 12, 29)
·
Nu
te lasa biruit de rau, ci biruieste raul cu binele. (Romani
12, 21)
·
Sa
nu ne întristam când alunecam în greseala, ci când
staruim în ea. Caci alunecarea se întâmpla uneori chiar si
celor desavârsiti, dar staruirea în ea este moarte
deplina. Întristarea cu care ne întristam pentru alunecarile
noastre ni se socoteste în locul unei lucrari curate din har. Dar cel
ce aluneca a doua oara în nadejdea ca se va pocai, se
poarta cu Dumnezeu cu viclenie. Acestuia îi vine moartea pe nestiute
si nu apuca timpul în care-si pune nadejdea sa
împlineasca faptele virtutii. (Isaac Sirul)
·
Trebuie
sa cunoastem în tot ceasul ca în cele douazeci si
patru de ore ale noptii si ale zilei, avem nevoie de pocainta,
iar întelesul numelui de pocainta acesta este:
cerere întinsa în tot ceasul, rugaciune plina de zdrobire pentru
iertarea celor trecute, care sa ne apropie de Dumnezeu; si întristare
care sa ne pazeasca în cele viitoare.
·
Pocainta
s-a dat oamenilor ca har dupa har, caci pocainta este o
doua nastere, nastere din Dumnezeu si dupa arvuna
primita din credinta primind darul Lui prin
pocainta. pocainta este usa milei, ce se deschide
celor ce o cauta cu dinadinsul. Prin aceasta usa intram
la mila dumnezeiasca si fara aceasta intrare nu vom
afla mila.
De-abia prin
pocainta ne însusim activ si adânc lucrarea harului,
devenim constienti, printr-o simtire dureroasa, de
pacatosenia noastra pe care Dumnezeu ne-a iertat-o si
ne-o iarta continuu; simtim trebuinta milei Lui fata
de noi si venirea ei la noi.
«Pentru ca toti au
pacatuit, dupa dumnezeiasca Scriptura, îndreptându-se în
dar prin harul Lui» (Romani 3, 24). Pocainta este harul al
doilea si el se naste în inima din credanta si
din frica, iar frica este toiagul parintesc, care ne
calauzeste pe noi pâna ce vom ajunge la raiul duhovnicesc.
Si când vom ajunge acolo, ne lasa si se departeaza,
caci raiul este iubirea lui Dumnezeu, în care se afla dulceata
tuturor fericirilor. (Isaac Sirul)
·
Precum
nu e cu putinta a trece marea fara o corabie sau o luntre,
asa nu poate strabate cineva spre iubire fara frica.
Marea acoperita de aburi sarati, asezata între noi
si raiul gândit cu mintea, o putem trece cu corabia pocaintei,
care are ca vâslasi frica. Daca vâslasii acestia ai fricii
nu cârmuiesc corabia pocaintei, prin care strabate marea lumii
acesteia spre Dumnezeu, ne scufundam în marea acoperita cu aburi
sarati. (Isaac Sirul)
·
Pocainta
este corabia, frica e cârmaciul ei, iubirea e limanul dumnezeiesc. Frica ne
aseaza deci în corabia pocaintei si ne trece peste
marea vietii acoperita cu aburi sarati spre limanul
dumnezeiesc, care este iubirea, calauzindu-ne spre Cel spre care
strabat toti cei ce se ostenesc si sunt împovarati (Matei
11, 28), prin pocainta. Caci când ajungem la iubire, am
ajuns la Dumnezeu si drumul nostru s-a sfârsit si am
strabatut la ostrovul care e dincolo de lume, unde e Tatal, Fiul
si Sfântul Duh. (Isaac Sirul)
Despre plânsul cel dupa Dumnezeu, zice Mântuitorul: «Fericiti
cei ce plâng, ca aceia se vor mângâia» (Matei 5, 4), si despre
lacrimi, acelasi cuvios Isaac scrie:
·
Lacrimile
ce însotesc rugaciunea sunt semnul milei lui Dumnezeu, de care s-a
învrednicit sufletul în pocainta si ale faptului ca a
fost primit si a început sa intre prin lacrimi în câmpul curatiei.
Caci de nu se vor departa gândurile de la cele trecatoare
si nu se vor arunca de la ele nadejdea în lume si nu se va
misca în ele dispretuirea de sine si nu vor începe sa
pregateasca merindea cea buna pentru iesirea sufletului
si nu vor începe sa se miste în suflet gândurile la cele ce sunt
acolo, ochii nu vor putea sa lacrimeze. Caci lacrimile
izvorasc din cugetarea curata si neîmprastiata,
din meditarea îndelungata, neîfcetata si neabatuta, din amintirea oricarui pacat
subtire
ce s-a ivit în
minte si
întristeaza inima
cu amintirea lui. Din acestea se înmultesc lacrimile si
sporesc tot mai mult. (Isaac Sirul)
Lacrimile sunt
semnul pocaintei adânci a omului, dar si al mângâierii ce o
simte ca Dumnezeu se milostiveste de pocainta lui si-l
iarta. În general omul nu poate plânge de la sine, decât de ciuda
nesocotirilor, a jignirilor, nenorocirilor, sau a unor împrejurari
favorabile, deci din motive de egoism. Dar plânsul mângâietor se naste în
el din mila sincera a altuia pentru el; cu atât mai mult din mila lui
Dumnezeu.
În starea de
pocainta prelungita a sufletului se iveste în minte
amintirea celor mai subtiri pacate si a gândurilor de
pacate, la care altadata nu ne-am gândit. Pânza ce se aseaza
peste constiinta noastra sumara de fiecare zi si peste
trecutul nostru adunat în noi si tinut într-o stare de
inconstienta, devine tot mai transparenta si vedem tot
mai clar în aceasta camara toate firele de murdarie ce s-au
adunat. Pe lânga aceasta, chiar în vremea pocaintei pot
aparea în noi gânduri subtiri de pacat: de mândrie, de multumire
ca ne pocaim, de tinere la ceva din lume, de slabire a
gândului la Dumnezeu. Pocainta este astfel o lupta prin care ne
surprindem cele mai mici amanunte impure din noi, puterea cea mai mare de
introspectie, pentru ca este sustinuta de emotia
fricii de judecata lui Dumnezeu si a iubirii de Dumnezeu.
Iar Scararul
zice:
·
Precum
focul topeste trestia, asa lacrima curata toata
pata vazuta si gândita.
·
Sa
ne straduim pentru lacrimile curate si neviclene, gândind la moartea
noastra, caci nu este în acestea înselare sau parere de
sine, ci mai degraba curatire si înaintare în iubirea de
Dumnezeu si spalare de pacate si nepatimire.
·
Nu
crede izvoarelor tale (de lacrimi) înainte de curatirea
desavârsita; caci nu are credinta vinul trecut de
curând din teascuri în butoaie.
·
Lacrimile
din frica de Dumnezeu, au în ele însesi paza lor de pacat, dar cele
ale iubirii înainte de iubirea desavârsita, poate sunt usor
de furat din fii, daca focul pomenirii neîncetate a lui Dumnezeu nu arde
puternic în inima în vremea lucrarii lor. Si e lucru de mirare,
cum lacrima cea mai smerita e cea mai sigura la vremea ei.
Lacrimile din
frica de Dumnezeu nu sunt atât de vrednice de lauda, ca cele din iubirea
fata de El. dar cele din urma pot fi furate mai usor decât
cele dintâi, pâna când iubirea nu e desavârsita. În acest
sens, lacrimile mai putin vrednice de lauda, din frica, sunt mai
sigure decât cele vrednice de lauda iubirii. Iubirea e un lucru înalt
si de aceea nu poate fi dobândita atât de repede în deplinatatea
ei. Sa nu ne socotim de aceea ajunsi la starea de iubire prea repede,
ci sa ne socotim mai degraba cât mai mult în starea celor ce au
motive de frica din pricina necuratirii depline de pacate.
·
Lacrima
pentru moarte naste frica; iar când frica naste lipsa de frica,
se arata bucuria. Când bucuria ajunge necuprinsa, rasare floarea
cuvioasei iubiri.
Despre
ocarârea de sine, zice marele Antonie: „Aceasta este marea
lucrare a omului, sa tina greseala lui asupra sa înaintea
lui Dumnezeu si sa astepte ispita pâna la rasuflarea
din urma”, iar alt sfânt parinte, fiind întrebat ce a aflat mai de
pret din toate virtutile, a raspuns: „Sa te
ocarasti pe tine însuti în toate”. Acest lucru
laudându-l si cel ce întrebase, a zis: „Cu adevarat, alta
cale afara de asta nu este!”
A tine
greseala pe umerii sai în fata lui Dumnezeu, este a o
marturisi continuu si a nu înceta niciodata a se pocai
pentru ea. E contrar la ceea ce a facut Adam, cautând sa se
ascunda si sa puna vina pentru greseala sa pe Eva. De
greseala nu scapa omul prin sine, ascunzând-o, ci atragând
mila lui Dumnezeu asupra sa, prin marturisirea pacatului. Ascunderea
e un viclesug, deci un adaos de pacat. Si ea de fapt nu
reuseste sa ascunda pacatul, ci îl face si mai
transparent prin viclenie.
Dar a zis
si avva Pimen: „Toate virtutile au intrat în lumea
aceasta cu suspin; scoate o virtute si fara ea cu greu va sta
omul”. Care este aceasta?, l-au întrebat unii, iar el a raspuns: „Ca omul
sa se ocarasca pururi pe sine însusi, caci cel ce se
ocaraste pe sine, orice i s-ar întâmpla, fie paguba, fie
necinstire, fie orice necaz, se socoteste de mai înainte vrednic de ea
si niciodata nu se tulbura”.
Despre
aceasta spune Apostolul: «Vedeti cum umblati cu grija, nu ca
niste neîntelepti, ci ca niste întelepti,
rascumparând vremea, ca zilele sunt rele». (Efeseni 5, 16).
Sfântul
Isaac scrie:
O, întelepciune, cât de minunata esti si cum vezi de mai
înainte toate, de departe! Fericit cel ce te-a aflat pe tine. Acela s-a
eliberat de nepasarea tineretii. Daca cineva cumpara
cu un pret, sau cu o grija mica doctoria de patimi mari, bine
face, caci aceasta este adevarata filozofie, ca cineva, si în
cele mai mici ce se fac de catre el, sa vegheze pururi. Acela
si-aduna siesi odihna mare, si nu adoarme, ca sa
nu i se întâmple prea potrivnic, ci taie pricinile dinainte de vreme. El
sufera pentru lucrurile mici o durere mica, înlaturând prin ea
pe cea mare si luându-i înainte. De aceea, zice înteleptul:
«Fa-te veghetor si treaz pentru viata ta, caci somnul
cugetarii este o rudenie si un chip al mortii adevarate».
Acest text
scoate în relief însusirea întelepciunii de a fi o asigurare a unui
bun viitor si de a avea în felul acesta un caracter profetic. Omul
întelept stie viitorul semenului bun si rau, cum nu
stie cel neîntelept, care se misca spre viitor ca un orb.
„Celui ce
e greoi în cele mici ale lui, nu-l crede ca va fi cum se cuvine în cele
mari”. (Vasile cel Mare)
Ispita e,
fie din îngaduinta sau din retragerea lui Dumnezeu pentru îndreptarea
noastra, fie din parasirea din partea lui Dumnezeu care se
întoarce de la cineva. Pentru ce? Ca mintea sa nu se mândreasca
pentru binele ce l-a aflat, ci, razboita si certata,
sa sporeasca pururi în smerenie. Aceasta este singura prin care nu
numai ca-i biruie pe cei ce o razboiesc cu mândrie, ci se si învredniceste
de daruri necontenit mai mari, înaintând pe cât e cu putinta firii
omenesti, macar ca e legata cu lanturi de
nedesfacut si apasata de povara trupului, spre
desavârsirea si nepatimirea cea dupa Hristos.
Sfântul
Diadoh spune despre aceasta:
·
Domnul
însusi zice ca satana a cazut ca un fulger din ceruri, ca
sa nu priveasca cel cu chip desfigurat la locasurile
sfintilor îngeri.
Cel
fara chip, cel desfigurat, cel cu chip urât. Nici satana ca
creatura nu poate lepada chipul ce i s-a dat de Dumnezeu, dar acest
chip e strâmbat, desfigurat, purtând în el trasaturile vicleniei, sau
al multor feluri de pacate. Acest chip desfigurat arata în acelasi
timp cum trebuia sa fie cel desfigurat si ce a ajuns prin
rautate. E ceva înspaimântator si totodata demn de
mila în el. satana a ramas spirit întelegator si
înzestrat cu ratiune, dar ce perversa e inteligenta lui si
ce sucita-i este ratiunea!
Cum deci, cel ce nu se învredniceste
de partasie cu slujitorii cei buni, poate avea ca locas
comun cu Dumnezeu mintea omeneasca? Ei vor zice ca aceasta se
întâmpla prin îngaduirea (retragerea) dumnezeiasca, si mai
mult nimic nu vor zice. Dar retragerea pentru îndreptare nu lipseste
nicidecum sufletul de lumina dumnezeiasca, ci, de multe ori harul numai
îsi ascunde mintii prezenta lui, ca sa împinga
sufletul, prin amaraciunea pricinuita de demoni, sa
ceara cu toata frica si cu multa smerenie ajutor de la Dumnezeu,
cunoscând treptat-treptat, rautatea dusmanului sau. E la fel cu
o mama care-si departeaza putin de la piept pruncul
care nu respecta rânduielile alaptatului, pentru ca speriat de
fetele straine sau amenintatoare ale unor oameni sau
animale din jur, sa se întoarca cu multa frica si cu
lacrimi la sânul mamei. Iar retragerea lui Dumnezeu din motiv de întoarcere la
om, preda, oarecum legat demonilor sufletul care nu voieste sa-L
aiba pe Dumnezeu. Dar noi nu suntem fiii respingerii
(pierzarii, Evrei 10, 39), sa ne fereasca Dumnezeu, ci
credem ca suntem prunci adevarati ai harului lui Dumnezeu,
alaptati prin mici retrageri si dese mângâieri de la El, pentru
ca, prin bunatatea lui Dumnezeu, sa ajungem la barbatul
desavârsit, la masura vârstei lui Hristos. (Diadoh al Foticeii)
·
Retragerea
spre îndreptare aduce întristare multa, smerenie si o deznadejde
masurata sufletului, ca partea lui iubitoare de slava si de
dorinta de a se impune altora sa vina, dupa
cuviinta, la smerenie. Ea aduce, deci, îndata, inimii frica lui
Dumnezeu, lacrimi de marturisire si dorinta de multa
tacere.
Acestea sunt
roadele pozitive ale retragerii pedagogice, sau ale ascunderii prezentei
lui Dumnezeu, fara plecarea din suflet. Unde nu sunt aceste roade,
Dumnezeu a parasit sufletul pentru ca acesta s-a întors de la
El. mântuirea nu e adusa de un Dumnezeu prezent, dar nelucrator; nu e
adusa în chip magic, fara ca El sa-si arate puterea
transformatoare asupra omului în faptele si simtirile lui de om nou.
Astfel retragerea pedagogica a lui Dumnezeu e numai într-un anumit sens
retragere; în alt sens, Dumnezeu ramâne prezent si chiar
lucrator, dar lucrarea Lui se arata în altfel de roade: în frica de
osânda, în întristarea pentru pacate, în pocainta.
Dumnezeu se vede prin ele ca un factor ascuns, dar eficient. Sufletul îl simte
pe de o parte prezent, pe de alta retras, din nemultumire pentru
pacatele lui si conducându-l prin aceste alte stari si simtiri
spre mântuire.
Retragerea
pricinuita de întoarcerea lui Dumnezeu de la suflet, îngaduie ca
sufletul sa se umple de deznadejde, de necredinta, de mânie
si de îngâmfare. Trebuie sa avem deci experienta ambelor
retrageri ale lui Dumnezeu si sa ne apropiem de El potrivit cu felul
fiecareia. În cazul celei dintâi suntem datori sa aducem
multumire lui Dumnezeu ca Celui ce a pedepsit mândria
cunostintei noastre cu retragerea spre mângâiere, pentru ca sa
ne învete, ca un Parinte bun, deosebirea între virtute si
pacat. În cazul celei de a doua, trebuie sa-I aducem marturisirea
neîncetata a pacatelor, lacrimi nelipsite si o retragere si
mai mare de la cele rele pentru ca, astfel, prin sporirea ostenelilor, sa
putem îndupleca pe Dumnezeu sa caute, ca mai înainte, la inimile noastre.
Trebuie stiut însa, ca
atunci când începe lupta între suflet si satana printr-o ciocnire esentiala,
din îngaduinta lui Dumnezeu, spre îndreptare, harul se ascunde, cum
am spus mai înainte, dar ajuta în chip nestiut sufletul, ca sa
arate vrajmasilor lui ca biruinta este numai a sufletului. (Diadoh
al Foticeii)
·
Sfântul
Isaac Sirul zice: Nu e cu putinta omului sa se
întelepteasca fara ispitele din îngaduinta
(prin îngaduirea lor de catre Dumnezeu) în razboaiele
duhovnicesti si sa cunoasca pe Purtatorul lui de
grija, sa simta pe Dumnezeu si sa se
întareasca în credinta în El în chip ascuns, decât prin puterea
experientei pe care a primit-o. Caci, când harul vede ca a
început în cugetarea lui putin parerea de sine si a început
sa gândeasca lucru mare despre el, îndata îngaduie sa
se întareasca ispitele împotriva lui, pâna ce va cunoaste
omul slabiciunea sa si va alerga la Dumnezeu, prinzându-se de El
întru smerenie. Prin acestea ajunge omul la masura barbatului
desavârsit prin credinta si nadejde în Fiul lui
Dumnezeu, si se înalta la iubire. Caci iubirea lui Dumnezeu
fata de om se face cunoscuta ca minunata când se arata
în mijlocul împrejurarilor care-i întrerup nadejdea. Atunci îi
arata Dumnezeu puterea Lui, în izbavirea ce i-o da omului de la
El. Caci niciodata nu cunoaste omul
puterea lui Dumnezeu când se afla în odihna si este în largul
sau! Si
niciodata nu si-a aratat Dumnezeu lucrarea Lui în chip
simtit decât în tara linistii, în pustiu si în locuri
lipsite de tulburarea pricinuita de împreuna vietuire cu oamenii. (Isaac
Sirul)
Înaintarea la
masura vârstei duhovnicesti a lui Hristos, nu se face pe un drum
neted, într-o continua seninatate si bucurie, ci prin grele
si dramatice lupte.
Numai în
situatii în care omul nu mai are nadejde la nimic, în asa zisele
«situatii limita» cum le spune Karl Jaspers, dar totusi nu
renunta cu totul la nadejdea într-o minune a lui Dumnezeu,
daca aceasta minune se produce, Dumnezeu îsi arata omului
limpede puterea Lui. Astfel o poate confunda cu vreo putere a naturii,
destoiniciei omenesti. Când esti sanatos nu simti atât
de usor darul lui Dumnezeu, ca atunci când, bolnav fiind, recapeti
sanatatea dupa ce aproape ca nu mai nadajduiai
aceasta.
Marile minuni
sau aratari ale puterii mai presus de fire a lui Dumnezeu se
arata în locurile unde se linistesc si`astrii. Dar exista
si o «tara» interioara a linistii, pe care o gasesc
unii credinciosi mai ales în clipele «situatiilor limita», când
îsi pun ultima nadejde în Dumnezeu. Atunci ei s-au
despartit spiritual de toti si de toate, caci i-a
vazut si le-a vazut fara putere. Atunci nu se mai
stiu decât fata în fata cu Dumnezeu, într-o stare,
care, desi e de mare tensiune, e în acelasi timp de mare
«liniste», caci nimic nu-i mai intereseaza, nimic nu-i mai
tulbura. Atunci omul este întreg numai nadejde îndreptata spre
Dumnezeu si se lasa cu totul în voia Lui. Si chiar daca nu
s-ar produce minunea pe care o cere, el se lasa totusi în seama lui
Dumnezeu: „Faca Dumnezeu ce va vrea! Orice va fi, simt ca aceea va
fi voia Lui”.
·
Despre
acestea zice Marele Vasile: Cel ce s-a facut iubitor al lui
Dumnezeu îsi doreste sa aiba, fie cât de putin,
nepatimirea Lui si pofteste sa guste din sfintenia Lui
duhovniceasca, din linistea, din netulburarea si blândetea
Lui, din bucuria si veselia ce se nasc din acestea, sa se
straduiasca sa-si departeze gândurile de la toata
patima materiala care-i tulbura sufletul; sa priveasca cu
ochii curat, neumbrit, la cele dumnezeiesti si sa se faca
locas nesaturat al luminii de acolo. Deprinzându-si sufletul cu
o astfel de stare, se face, pe masura asemanarii dobândite,
familiar lui Dumnezeu, iubitor si atotdoritor al Lui si, ca unul ce a
purtat o lupta grea si a iesit din amestecarea cu materia, poate
vorbi cu Dumnezeu cu o cugetare curata si despartita
de orice amestec cu patimile trupesti. (Vasile cel Mare)
·
Despre
nepatimirea omeneasca, Sfântul Isaac scrie asa: Nepatimirea
nu înseamna a nu mai simti patimile, ci a nu le mai primi, caci
din multe si felurite virtuti pe cate le-au dobândit unii,
aratate si ascunse, au slabit patimile în ei si ele nu mai
pot sa se rascoale usor împotriva sufletului.
Vointa e
factorul de acceptare a patimilor, factorul care le face personale. Pâna
nu sunt acceptate de vointa, ele se pot misca în persoana,
sau în jurul interior care înconjoara nucleul persoanei, dar nu au devenit
ale persoanei. Nu este însa bine ca acestea sa zaboveasca
prea mult în persoana, la usa vointei caci usa poate
ceda când este fortata prea mult. Împotriva lor trebuie întarite
virtutile, ca niste soldati care ies la respingerea patimilor.
Si cugetarea nu mai are nevoie
sa ia aminte la ele, pentru ca tot timpul este plina de întelesurile
dumnezeiesti din cercetarea si ocuparea cu cele mai bune moduri de
purtare, care se misca în minte prin atentia fata de
ele. Dar când patimile încep sa se miste si sa se tulbure,
cugetarea e rapita deodata din vecinatatea lor, bagând
de seama ceva ce a aparut în minte; deci patimile ramân în ea
nelucratoare. (Isaac Sirul)
·
Asa
a spus Fericitul Marcu: Mintea împlinind, prin harul lui
Dumnezeu, faptele virtutilor si apropiindu-se de
cunostinta, putin mai simte din partea raului si
a pornirii nerationale din suflet. Caci cunostinta ei o
rapeste la înaltime si o înstraineaza de
toate cele din lume.
Se descrie un
proces foarte fin din minte. Cugetarea ca functie a mintii nu
cugeta la patimi pâna ce acestea nu se misca cu tulburare
în suflet. Când acestea se tulbura în suflet atentia cugetarii
este atrasa de ele sau de chipul ispititor, pe care ele l-au proiectat în
minte. Atunci mintea, care se ocupa de mai înainte cu cugetari
curate, se scufunda si mai mult în acestea si patimile
ramân fara putere de înrâurire asupra ei, caci
cugetarile acelea sunt atât de înalte si de sublime, ca o fac
insensibila fata de toate ispitele ce i le ofera patimile.
Astfel, pentru limpezimea,
subtirimea, sprinteneala înaltarii si ascutimea
mintii si pentru nevointa lor, mintea se curata
si mai mult si se dovedeste stravezie pentru lumina,
pentru faptul ca trupul lor s-a uscat prin ocuparea cu linistea
si cu îndelunga petrecere în ea.
Exista o
strânsa legatura între transparenta mintii pentru
lumina de sus si între transparenta trupului, dobândita prin
înfrânare, prin lepadarea grosimii si grasimii. Trupul
usureaza transparenta duhului nu numai spre cei din afara,
ci si spre cele dumnezeiesti. Printr-un trup subtire, sufletul
iradiaza usor si spre cei din afara, dar se face deschis
si întelesurilor înalte, dumnezeiesti; sau prin
transparenta lui se simte mai usor Dumnezeu. Caci grosimea
sta grea si opaca peste minte si în relatia ei cu cei
din afara si cu Dumnezeu. Îngreuneaza întelegerea si
comunicarea în amândoua directiile. De altfel o minte care nu e
stravezie pentru cele dumnezeiesti, nu are de comunicat un
continut duhovnicesc experiat nici celor de afara.
Pentru aceasta, vederea aflatoare în
ei pune stapânire usor si repede pe fiecare si-i calauzeste
spre lucruri minunate legate de ea si prin aceasta, mult se vor
îmbogati în vederile lor si cugetarea lor niciodata nu va
fi lipsita de continutul cunoasterii; si nu vor fi niciodata
în afara de acelea pe care roada Duhului le sadeste în ei. Iar
prin obisnuinta de multi ani se vor sterge din inima lor
amintirile care misca patimile în sufletul lor si taria
stapânirii diavolului. Caci atunci când sufletul nu se
târguieste cu patimile si nu se însoteste cu gândurile ce
pornesc din ele, pentru ca este stapânit neîncetat de alta
preocupare, taria unghiilor patimilor nu se poate prinde de simtirea
lui în cei duhovnicesti. (Marcu Ascetul)
·
Iar
Sfântul Diadoh zice: Nepatimirea este a nu fi
razboiti de demoni, caci pentru aceasta ar trebui, dupa
Apostol, sa iesim din lume, ci, fiind razboiti de ei,
sa ramânem nebiruiti. Caci razboinicii purtatori
de platose, desi sunt tinta sagetilor
vrajmasilor si aud zgomotul sagetilor primite, ba
si vad aproape toate sagetile trimise împotriva lor, nu
sunt raniti, datorita tariei vesmintelor
ostasesti; caci, fiind aparati de platose,
cu toate ca sunt loviti, ramân teferi. Iar noi, prin toata
armatura luminii si prin coiful mântuirii, înarmati cu toate
virtutile, înfrângem cetele întunecate ale demonilor (Efeseni 6, 11,
17). Caci curatia vine nu numai din nesavârsirea
celor rele, ci si din biruirea deplina a celor rele prin împlinirea
celor bune. (Diadoh al Foticeii)
·
Iar
Sfântul Maxim cunoaste o împatrita
nepatimire, zicând:
1.
Prima
nepatimire numesc miscarea spre un pacat al trupului, neîmplinita
cu lucrarea;
2.
Respingerea
desavârsita a gândurilor patimase din suflet prin care
se vestejeste miscarea patimilor din prima nepatimire;
3.
desavârsita
nemiscare a poftei spre patimi, datorita careia se produce
si a doua nepatimire ce consta în curatia gândurilor;
4.
desavârsita
lepadare a tuturor închipuirilor sensibile din cugetare, din care ia
nastere a treia, prin faptul ca nu are închipuirile celor sensibile
ca principii care sa produca în ea chipurile patimilor.
·
Nepatimirea
este starea pasnica a sufletului datorita careia e greu de
miscat spre pacat. (Maxim Marturisitorul)
Nepatimirea desavârsita, sau a patra, este lipsa chipurilor sensibile
din cugetare. Lipsind acestea, pofta de care se elibereaza nepatimirea a treia, nu are putinta sa dea chipuri, lipsesc si gândurile
patimase din a doua nepatimire. Lipsind aceste gânduri nu se înfaptuieste nici pacatul
cu fapta, ceea ce constituie prima nepatimire. În definitiv si
nepatimirea se reduce, în cea mai ultima esenta a ei, la
golirea mintii de chipurile sensibile, ca si cunoasterea cea mai
înalta, directa a lui Dumnezeu Cel lipsit de margini. astfel
nepatimirea si cunoasterea cea mai înalta, directa a
lui Dumnezeu coincid. Dar exista si o nepatimire care
priveste la lucruri, la oameni si la chipurile lor fara pofta,
fara patima. Dar ea e mai fragila, mai nesigura, ea e
nepatimirea a treia, deci a doua dupa cea mai înalta. De aici
urmeaza si contrariul: patimile încep de la simturi, ca sa
urce prin chipuri pâna la minte, de unde coboara la fapte prin trup
ca patimi formate.
·
Spune
Sfântul Ilie Edicul: Înclinarea spre patima e materia rea a
trupului; placerea de patima e materia rea a sufletului; primirea
patimii este materia rea a mintii. Organul celei dintâi e pipaitul;
organul celeilalte sunt celelalte simturi; iar a celei din urma, dispozitia
contrara. (Ilie Edicul)
Trupul
înclina spre patima; aceasta e un continut al miscarii
lui. Înclinarea aceasta îl mâna spre pipaitul celor dorite. Sufletul
are placere de patima; aceasta e continutul miscarilor
lui pâna ce nu e liber de patimi. Pornirea spre patima a luat prin
suflet un caracter mai constient . sufletul tinde spre împlinirea
placerii patimase prin alte simturi mai constiente
(vaz, auz etc.). Mintea e cea care se hotaraste sa
accepte patima, si o face aceasta cu o anumita libertate. Organul
prin care lucreaza ea este o dispozitie contrara binelui sau lui
Dumnezeu. Sunt descrise aici trei faze în dezvoltarea patimilor.
·
Cel
ce are placerea de patima este aproape de cel ce înclina spre
patima; iar cel ce primeste patima e aproape de cel ce are
placere de patima. Dar e departe de amândoi cel nepatimitor
(despatimit, nepatimas). (Ilie Edicul)
·
Împatimit
este cel ce are pornirea spre pacat mai tare ca ratiunea, chiar
daca nu pacatuieste deocamdata. Placerea de
patima o are cel ce are lucrarea pacatului mai slaba decât
ratiunea, chiar daca o sufera în afara. Primitor de
patima este cel care e mai mult liber decât rob al mijloacelor
(pacatului), iar nepatimas e cel ce nu primeste nimic din
felurimea acestora. (Ilie Edicul)
·
Înclinarea
spre patima se înlatura din suflet prin post si
rugaciune; placerea de patima, prin priveghere si
tacere; primirea patimii se înlatura prin linistire si
luare aminte. Iar nepatimirea se naste din pomenirea lui Dumnezeu. (Ilie
Edicul)
Împatimirea
trupului se vindeca prin virtutile principale ale trupului;
înfrânarea si rugaciunea, ca act de vointa exercitat asupra
trupului se vindeca prin virtutile principale ale trupului si ca
act de chemare a lui Dumnezeu, care opreste si trupul de la fapte
patimase; placerea de patimi, prin priveghere si
tacere, ca acte de vointa exercitate asupra sufletului; primirea
patimii, prin linistire si luare aminte, ca acte de vointa
exercitate asupra cugetarii. Nepatimirea se naste din pomenirea
lui Dumnezeu, care da mintii un continut fara chip
si o tine atârnata de frumusetea Lui si de
întelesul Lui nesfârsit.
Începutul, mijlocul
si sfârsitul, iar, de voiesti sa spui, si
daruitoarele si calauzitoarele tuturor bunatatilor
(virtutilor) sunt credinta, nadejdea si dragostea,
aceasta întreita frânghie tesuta de Dumnezeu; si mai
mult decât toata dragostea, pentru ca «Dumnezeu este iubire» (I
Ioan 4, 8). De aceea, nu e drept sa nu împlinim lipsa lucrarii de
fata si prin aceasta. Mai bine zis, dupa Sfântul Isaac
Sirul, „desavârsirea multor roade ale Duhului o primeste cineva
atunci când se învredniceste de iubirea desavârsita”.
Desavârsirea
consta în iubire: ea e cea mai înalta dintre virtuti, si
întrucât la a se ajunge de obicei trecând prin toate virtutile, ea e
si o culminare a fiecarei virtuti, dar în armonie cu toate
celelalte. Nu poate avea cineva iubire desavârsita, daca e
lacom, îngâmfat, lenes, fara rabdare si fara
smerenie. Toate virtutile duse la culme în sinteza, înseamna
iubire, sau sunt însufletite de iubire.
·
Scrie
Sfântul Ioan Scararul: Dupa cele spuse înainte,
ramân acestea trei: legatura care strânge si tine toate –
credinta, nadejdea si dragostea (I Corinteni 13, 13),
caci «Dumnezeu e iubire» (I Ioan 4, 8). De aceea, eu vad pe
prima ca raza, pe a doua ca lumina, iar pe a treia ca cerc. Dar toate
sunt o unica lumina si stralucire. Caci cea dintâi
toate le poate face si zidi; a doua îmbratiseaza mila
lui Dumnezeu si nu ne face de rusine, iar cea de-a treia
niciodata nu cade, nici nu înceteaza de a vedea (contempla), nici nu
lasa pe cel hranit de ea sa se linisteasca de nebunia
ei. (Ioan Scararul)
Prin credinta
putem toate; ea este tarie în lucrare. Prin nadejde îmbratisam
cu vederea mila nesfârsita a lui Dumnezeu, cu toate puterile ei;
nadejdea niciodata nu ne face de rusine în fata altora,
pentru ca am avut-o; caci chiar daca nu ni se împlineste
ceva din ce am nadajduit, se împlineste altceva; daca nu ni
s-a împlinit azi, nadajduim ca ni se va împlini mâine si
pâna la urma ni se împlinesc toate în viata vesnica;
atunci vom vedea cu siguranta ca n-am ramas de rusine.
Iubirea nu se
ispraveste niciodata de a se adânci privind în taina
indefinita a semenului pe care-l iubeste, sau în taina infinita
a lui Dumnezeu. Cel ce iubeste pe cineva, uitând de toate si trecând
peste toate, pare „nebun” celorlalti. Dar el a gasit în acela
comoara de pret nesfârsit, pe care ceilalti nu o vad. Au
fost si sunt atâtia „nebuni” pentru Hristos în stare sa
jertfeasca toate pentru El, pâna si viata
pamânteasca, din siguranta ca o vor dobândi pe planul
vesniciei. Cel iubit e mai de pret decât însasi sinea
proprie.
·
Cuvântul
despre iubire este cunoscut îngerilor; si lor, pe temeiul lucrarii
iluminarii, Dumnezeu le este iubire. Dar cel ce voieste sa
defineasca acest cuvânt, e ca un orb care numara nisipul
marii. Iubirea, dupa calitate, este asemanarea cu Dumnezeu, pe
cât e cu putinta muritorilor; dupa lucrare, este o betie a
sufletului, iar dupa însusire este izvorul credintei, adâncul
fara fund al îndelungii rabdari, marea smereniei.
Precum iubirea
poate fi socotita „nebunie”, asa poate fi socotita si
„betie”. Prin betie se pune în relief mai mult entuziasmul ei. Ea
vede pe cel iubit atât de frumos, ca toate celelalte sunt nimic
fata de acela. E asa cum vede cel beat realitatea, altfel decât
ceilalti. Dar ea e „betie treaza” (Grigorie de Nisa), pentru
ca cel ce iubeste e singurul care vede pe cel iubit asa cum este
de fapt si îl poate face sa fie asa.
Iubirea este, în chip principal,
lepadarea a toata gândirea potrivnica, daca «iubirea nu
socoteste raul». Iubirea, nepatimirea si înfierea se
deosebesc numai dupa numiri: precum lumina, focul si flacara
sunt adunate într-o singura lucrare, asa gândeste si despre
acestea. (Ioan Scararul)
·
Iar
Sfântul Diadoh spune: Socoteste frate ca fiecarei
vederi duhovnicesti îi premerge credinta, nadejdea si
dragostea, dar mai mult dragostea. Cele dintâi învata sa se
dispretuiasca toate bunurile vazute, dar iubirea uneste
sufletul însusi cu virtutile lui Dumnezeu, adulmecând printr-o
simtire a mintii pe nevazutul Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)
·
Alta
este dragostea naturala a sufletului si alta cea care se adauga
ei de la Sfântul Duh. Cea dintâi se misca din vointa
noastra, cea de-a doua aprinde atât de mult sufletul spre dragostea lui
Dumnezeu, încât toate partile sufletului nostru se lipesc de
negraita bunatate a dorului de Dumnezeu, într-o nesfârsita
simplitate a simtirii.
Numai
simplitatea este nesfârsita, pentru ca cuprinde în ea totul, în
mod concentrat. „Simplitatea simtirii” e cea mai intensa
simtire, pentru ca nu se împarte în simtiri diferentiate
si micsorate. Toate partile sufletului sunt
strabatute de o singura simtire, dar de tarie
nesfârsita, a dorului dupa frumusetea lui Dumnezeu.
Simplitatea e concentrarea într-o unitate a tuturor puterilor si
simturilor sufletului, care au, prin Dumnezeu, o adâncime si o
bogatie nesfârsita.
Mintea ajunsa atunci ca una care a
zamislit din lumina duhovniceasca a harului, s-a facut izvor de
iubire si de bucurie. (Diadoh al Foticeii)
·
Sfântul
Isaac
spune la rândul lui: Iubirea ce se iveste din niscai lucruri e ca o
candela mica, hranita de untdelemn si astfel e si
lumina ei; sau ca un pârâu care se hraneste din ploaie si a
carui curgere se opreste când continutul care-l sustine
lipseste. Dar iubirea care are drept pricina pe Dumnezeu, este ca un
izvor a carui curgere niciodata nu se întrerupe, caci Dumnezeu
singur este izvorul ei si continutul ei nesecat. (Isaac Sirul)
·
Întrebare:
Când se
ajunge la desavârsirea multelor roade ale Duhului? Raspuns:
Când se învredniceste cineva de desavârsita iubire a lui
Dumnezeu. Întrebare: De unde cunoaste cineva ca a ajuns la
aceasta? Raspuns: Când se misca pomenirea lui Dumnezeu în
cugetarea lui, îndata inima lui se misca în iubirea Lui si
din ochii lui pornesc lacrimi de îmbelsugare. Caci iubirea are
obiceiul sa izvorasca lacrimi când îsi aminteste de cei
iubiti. Astfel fiind, niciodata nu înceteaza din lacrimi, pentru
ca nu-i lipseste niciodata continutul care sa-l
aduca pe el la pomenirea lui Dumnezeu. Asa încât si în somnul
lui se afla în convorbire cu Dumnezeu, acesta fiind un obicei al iubirii
si aceasta este desavârsirea oamenilor în aceasta
viata a lor. (Isaac Sirul)
Desavârsirea
omului consta astfel în iubirea fata de Dumnezeu. Iubirea este a
inimii si ea se arata în lacrimi, când este o simtire
puternica, nu o convingere teoretica. Dar inima se aprinde de iubire
si se topeste în lacrimi, când în cugetare se misca pomenirea
lui Dumnezeu. Deci inima nu lucreaza fara cugetare. Se
întelege ca numele lui Dumnezeu pomenit mereu în cugetare
înduioseaza inima la iubire pâna la lacrimi, deci nici cugetarea
la Dumnezeu nu-i o cugetare pur teoretica. Din toate rezulta ca
Dumnezeu cel pomenit neîncetat, e pomenit astfel pentru ca e iubit ca
Persoana iubitoare, caci o persoana trezeste în alta
iubirea prin iubirea sa.
·
Iubirea
lui Dumnezeu este calauza prin fire si când vine în cineva
fara masura, face acel suflet sa iasa din sine
(extatic). De aceea, inima celui ce o simte pe ea nu poate sa o
încapa si sa ramâna cum este, ci, dupa
masura calitatii si a iubirii venite în el, vede în el o
schimbare neobisnuita. Si semnele ei simtite sunt acestea:
fata celui ce o are se face ca focul si-i plina de bucurie,
trupul i se încalzeste, frica si sfiala se departeaza
de la el si se face ca un iesit din sine (extatic). Puterea care
aduna mintea lui pleaca de la el, facându-se ca un iesit
din minte, moartea ce mai înfricosatoare o socoteste bucurie
si niciodata vederea mintii lui nu patimeste vreo
întrerupere din întelegerea celor ceresti; celui absent îi
vorbeste ca fiind de fata, nefiind vazut de cineva.
Tainica
legatura dintre suflet si trup se arata si în
caldura ce cuprinde trupul celui cucerit de o mare iubire. El este ca un
iesit din sine, ca unul ce a uitat de sine; toata atentia lui e
plecata la cel iubit. E ca un iesit din minti, dar nu în sens
rau, ca sa calce bunele rânduieli ale societatii, ci în
sensul bun, fiind în stare sa renunte la tot ce cauta omul „cuminte”
în sensul egoist al cuvântului. E în stare sa-si dea viata
pentru Cel iubit. «Acum nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste
în mine» (Galateni 3, 20). El traieste pentru un alt eu, nu
pentru eul sau. Daca în omul „natural” eul ca subiect este identic cu
obiectul grijii sale, în omul umplut de iubirea de sus „eul” ca subiect ramâne,
dar eul ca obiect al iubirii sale este altul, este cel iubit de eul lui
Hristos. În acelasi timp se mentine ca eu iubitor; în el nu e o
reduplicare egoista, ci o doime reala: eu ca subiect si tu ca
cel pentru care sunt eu. Aceasta e „iesirea din sine”, iesirea din
mintea pentru sine, ridicarea la mintea pentru altul. Cel ce iubeste nu
mai are frica sa renunte la sine si nici rusine
sa se comporte în felul acesta, socotit de altii nebunie. Dar în
faptul ca eul ca subiect ramâne, se arata totusi ca
iubirea cea mai totala nu înseamna confundare cu altul în impersonal,
ci unitate bipersonala. Tu ai devenit dominant însa în mine prin voia
propriului eu, instalându-te în interiorul propriului eu cu un rol major, dar
marind urias puterile eului meu care te-a primit.
Cunoasterea si vederea lui
naturala a disparut si nu simte în chip sensibil miscarea
sa, care se misca între lucruri; chiar daca face ceva, nu simte
ceea ce face, ca unul ce are mintea ocupata cu vederea unor lucruri care
nu sunt de fata. Si cugetarea lui se ocupa pururi cu
Celalalt.
Cunoasterea
si vederea celor din jur, miscarea lui între ele se
savârseste fara sa fie constient de ele,
atentia Lui fiind atintita cu totul la cel iubit, dar
nevazut pentru vederea naturala.
De aceasta betie
duhovniceasca au fost plini odinioara Apostolii si mucenicii:
cei dintâi au strabatut stapâniti de ea toata lumea,
ostenind si fiind batjocoriti (I Timotei 4, 10); cei din
urma, suportând taierea madularelor, si-au varsat
sângele lor ca apa; si suferind chinurile cele mai cumplite, nu s-au
descurajat, ci le-au rabdat cu barbatie. Si, fiind întelepti,
au fost socotiti ca niste lipsiti de minte (II Corinteni 11,
38). Altii au ratacit prin pustie, prin munti,
pesteri si prin vagaunile pamântului (Evrei 11, 38),
fara asezare, ei care erau cei mai asezati. La
aceasta nebunie învredniceste-ne si pe noi Doamne, sa
ajungem!
Nimic nu ajuta
si nu contribuie asa de mult la curatirea sufletului, la
luminarea mintii, la sfintirea trupului si la prefacerea
amândurora spre o stare mai dumnezeiasca si la nemurire, ba si
la biruirea patimilor si a demonilor, sau, mai presus de fire, ca împartasirea
si cuminecarea continua, cu inima si simtire
curata, pe cât este cu putinta omului, cu preacuratele,
nemuritoarele si de viata facatoarele Taine, cu
însusi cinstitul Trup si Sânge al Domnului Dumnezeului si Mântuitorului
nostru Iisus. Adeverim aceasta din cuvintele Vietii însesi si ale
însusi Adevarului care zice: «Eu sunt pâinea vietii»; «Aceasta
este pâinea care se pogoara din cer, ca cel ce manânca din ea
sa nu moara. Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. De va
mânca cineva din pâinea aceasta, viu va fi în veac. Si pâinea care Eu o
voi da, trupul Meu este, pe care Eu îl voi da pentru viata lumii».
Si: «De nu veti mânca trupul Fiului Omului si nu veti bea
sângele Lui, nu veti avea viata întru voi. Cel ce
manânca trupul Meu si bea sângele Meu, are viata
vesnica», «caci trupul Meu este mâncare adevarata
si sângele Meu este bautura adevarata. Cel ce
manânca trupul Meu si bea sângele Meu, ramâne întru Mine
si Eu întru el. precum M-a trimis pe Mine Tatal Cel viu si Eu
sunt viu prin Tatal; si cel ce Ma manânca pe Mine,
acela va fi viu prin Mine. Aceasta este pâinea care s-a coborât din cer si
cel ce manânca pâinea aceasta a Mea, viu va fi în veac» (Ioan 6,
53-58).
Purtatorul de Hristos, Pavel,
zice acestea: «Fratilor, eu am primit de la Domnul, ceea ce v-am predat
si voua, ca Domnul Iisus în noaptea în care a fost vândut, a
luat pâinea si binecuvântând-o, a frânt-o spunând: „Luati,
mâncati, acesta este trupul Meu care pentru voi se frânge; aceasta s-o
faceti întru pomenirea Mea. Caci de câte ori veti mânca pâinea
aceasta si veti bea paharul Domnului cu nevrednicie, vinovat va fi
trupului si sângelui Domnului. Pentru aceea, între voi multi sunt
neputinciosi si bolnavi, dintre care multi mor. Caci
daca ne-am cerceta pe noi, nu am fi judecati, iar fiind judecati
de Domnul, suntem îndreptati, ca sa nu fim osânditi
laolalta cu lumea» (I Corinteni 11, 23-33)
·
Sfântul
Ioan Gura de Aur: De trebuinta este sa
învatam care este minunea Tainelor, pentru ce s-au dat si
care este folosul lor. „Suntem un trup si madulare ale trupului
Domnului nostru Iisus Hristos si din oasele Lui” (Romani 12, 5; Efeseni
5, 30). Iar cei care au aflat aceasta, sa urmeze celor spuse. Deci
pentru ca aceasta sa nu se înfaptuiasca numai prin iubire, ci
si cu lucrul însusi, sa ne unim prin mâncare cu acel trup pe
care ni l-a daruit, voind sa ne arate dorul ce-l are catre noi.
Nu numai prin
iubire ca simtire se sustine comuniunea în biserica, oricât ar
accentua unii aceasta, ci si printr-o putere obiectiva,
ontologica, dumnezeiasca, ce ne vine prin trupul lui Hristos. Prin aceasta
ne prinde chiar si trupurile în aceasta unire.
Pentru aceasta s-a unit pe Sine cu noi
si ne-a dat trupul Sau noua, ca sa ne facem un trup unit cu
Capul. Acest lucru este propriu celor ce se iubesc cu tarie, fiind dat de
înteles si de Iov, vorbind despre casnicii lui, care-l iubeau în chip
covârsitor, încât ziceau: «Cine ne va da putinta sa ne
saturam de carnea lui?» (Iov 31, 31). De aceea, si
Hristos a facut acest lucru, ridicându-ne la o prietenie si mai mare
si aratându-ne dorul Lui catre noi, caci nu se da pe
Sine celor ce-L doresc, numai ca sa-L vada, ci si ca sa-L
atinga, sa-L manânce, sa se sadeasca în trupul
Lui si sa se uneasca cu El si sa-si sature
întregul dor. (Ioan Gura de Aur)
Cei ce se împartasesc de
preasfântul Trup si de cinstitul Sânge, stau între Îngeri, Arhangheli,
între Puterile de sus si sunt îmbracati în însusi vesmântul
împaratesc al lui Hristos, având arme duhovnicesti. Ba cu
acestea înca nu am spus nimic, caci L-au îmbracat cu
Împaratul însusi. Pe cât este însa de mare, de înfricosatoare
si de minunata Taina, tot pe atâta trebuie sa te apropii cu
curatie, daca vrei sa te apropii de mântuire. Caci
daca te apropii cu constiinta apasata, te apropii
de osânda si pedeapsa, fiindca «cel ce manânca
si bea cu nevrednicie Trupul si Sângele Domnului, judecata
siesi manânca si bea» (I Corinteni 11, 27).
Daca cei ce-si pateaza porfira împarateasca
sunt pedepsiti la fel cu cei ce o rup, nu e deloc necuvenit ca cei ce
primesc Trupul cu cuget necurat sa sufere aceeasi pedeapsa cu
cei ce L-au rupt prin piroane. Ia aminte ce înfricosatoare pedeapsa
a aratat Pavel zicând: «Cel ce calca legea lui Moise murea pe temeiul
a doi sau trei martori, socotiti cu cât se va învrednici de o
pedeapsa mai mare cel ce a nesocotit pe Fiul lui Dumnezeu si a socotit
un lucru de rând Sângele Noului Legamânt, prin care acesta a fost sfintit?»
(Evrei 10, 29). (Ioan Gura de Aur)
·
Câti
deci, ne împartasim de trupul acesta, câti gustam din
sânge, se întelege ca gustam din Acela ce sade sus, care e
închinat de Îngeri, de Cel apropiat de puterea fara margini. O, câte
drumuri duc spre mântuirea noastra! Ne-a facut pe noi trupul
Sau, ne-a dat noua trupul Sau, si nimic din toate acestea
nu ne departeaza de rele! O, ce nepasare, o, ce nesimtire!
(Ioan Gura de Aur)
·
Un
preot minunat mi-a istorisit ca a fost învrednicit sa vada
si sa auda acestea: ca pe cei ce vor pleca de aici
împartasiti cu Taine cu constiinta curata
fiind, când vor muri, Îngerii îi vor duce de aici în suita, pentru Cel cu
care s-au împartasit. (Ioan Gura de Aur)
·
Dumnezeiescul
Damaschin zice: Deoarece suntem îndoiti si
compusi, trebuie ca si nasterea noastra sa fie
îndoita; la fel si haina îndoita. Nasterea ni s-a dat prin
apa si prin Duh, iar mâncarea este însasi pâinea
vietii, Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce s-a pogorât din cer.
Precum la Botez, deoarece oamenii obisnuiesc sa se spele cu apa
si sa se unga cu untdelemn, a unit cu untdelemnul si cu apa
harului Duhului si l-a facut pe el baia nasterii din nou, la
fel, deoarece avem obiceiul sa mâncam pâine si sa bem
apa si vin, a unit cu ele dumnezeirea Sa si le-a facut pe
ele Trupul si Sângele Sau, ca prin cele obisnuite si
dupa fire, sa ajungem în cele mai presus de fire. Trupul Lui este cu
adevarat unit cu dumnezeirea, prin trup întelegând pe cel din Sfânta
Fecioara, nu un trup coborât din ceruri, iar pâinea si vinul se
prefac în însusi Trupul si însusi sângele lui Dumnezeu. Dar, de
cauti sa afli modul cum se face aceasta, îti ajunge sa auzi
ca aceasta se face prin Duhul Sfânt, tot asa cum Cuvântul a dat
fiinta trupului Sau în Sine din Sfânta Nascatoare de
Dumnezeu prin Duhul Sfânt; mai mult nimic nu cunoastem, decât ca
Cuvântul lui Dumnezeu este adevarat, lucrator si atotputernic,
iar modul de nepatruns. (Ioan Damaschin)
·
Celor
ce se împartasesc cu vrednicie, aceasta se face spre iertarea
pacatelor, spre viata vesnica si spre
pazirea sufletului si a trupului; iar celor ce se
împartasesc cu obraznicie, spre osânda si
pedeapsa, ca si moartea Domnului. (Ioan Damaschin)
·
Pâinea
si vinul nu sunt chip al Trupului si al Sângelui lui Hristos, în nici
un caz, ci însusi Trupul lui Hristos Cel îndumnezeit si însusi
Sângele Lui. Caci «Trupul Meu este adevarata mâncare si Sângele
Meu este adevarata bautura» (Ioan 6, 55). Acesta este
Trupul si Sângele lui Hristos, care intra în alcatuirea
(constitutia) sufletului si trupului nostru, netopindu-se,
nestricându-se, netrecând în ceea ce dam afara, ci ramânând în fiinta
noastra, ca pricina a pastrarii noastre, ca mijloc de
curatire a toata întinaciunea.
Trupul lui
Hristos, pe care-L primim în Sfânta Împartasanie nu e alt trup
decât cel primit de Fiul lui Dumnezeu din Sfânta Fecioara, dar îndumnezeit
prin Înviere si Înaltare, ca sa fie în noi aluat spre
îndumnezeire, înviere si înaltare. De aceea e si trup
pneumatizat, nevazut, coplesit de Duhul Sfânt, desi trup real,
ca sa fie si în noi izvorul Duhului deplin si sa ne
pneumatizeze si pe noi tot mai mult, pentru a birui treptat legile firii,
atârnarea spre cele de jos, procesul de stricaciune si de moarte definitiva.
Caci trupul lui Hristos nu mai e supus procesului de descompunere,
datorita Duhul Sfânt care se afla în el. de aceea în Sfinti
osemintele ramân nedescompuse si de aceea vom învia si noi,
caci Hristos cel înviat ramâne cu Duhul Sau în sufletul nostru,
cu puterea Lui de nestricaciune care-i va da acestuia puterea
sa-si învie trupul. ortodoxia a pastrat întelesul mântuirii
ca efect întins asupra trupului si a cosmosului, afirmând ca
mântuirea deplina este eliberarea trupului de stricaciune si de
moarte prin înviere, datorita umplerii lui de Duhul Sfânt. Toata
imnografia Bisericii vorbeste despre aceasta, caci asa cum
sufletul este în trupul nostru, asa e, în oarecare fel, si trupul
nostru, prin radacinile rationalitatii si
sensibilitatii lui, în sufletul
nostru. Dar atunci cu atât mai mult si Hristos cel înviat, adica cu trupul nesfârsit subtiat si înduhovnicit, e în oarecare fel în sufletul nostru chiar dupa moartea noastra, daca l-am primit des
în noi în cursul vietii pamântesti si am trait în El prin vointa, prin gândirea si
prin faptele noastre, care au lucrat la înduhovnicirea
trupului nostru. Prin mâncarea trupului
lui Hristos, pneumatizat si subtiat, am hranit chiar sufletul nostru, întarind prin înduhovnicire radacinile rationale
si sensibile ale trupului nostru în El. prin mâncare am asimilat în
oarecare fel trupul lui Hristos Însusi sufletului nostru, sau viceversa.
Despartirea între suflet si trup nu e atât de totala, cum
ne închipuim; cu atât mai mult e valabil aceasta când sufletul si trupul
nostru sunt în Hristos, în care osmoza între suflet si trup si deci
si între dumnezeire si compusul uman a atins treapta culminanta.
Chiar daca aurul s-a patat, îl curata
prin arderea judecatii, ca sa nu fim osânditi în veacul
viitor împreuna cu lumea (I Corinteni 11, 52).
Trupul pneumatizat,
înviat, si deci curat al Domnului, asimilat în sufletul si în trupul
nostru, le duce pe acestea spre curatie, de multe ori prin
patimirea crucii, pe care ne-o întipareste si noua din
Sine, actualizând-o în noi. De aceea trupul lui Hristos lucreaza în noi
si printr-o judecata, adica prin încercari, pentru ca
suportându-le cu puterea cu care a suportat Hristos crucea Sa, sa ne
curatim si sa nu fim osânditi la sfârsit împreuna
cu lumea, adica cu cei ce nu vor fi gasiti la judecata din
urma curatiti. Numai în masura în care ne curatam
astfel, ne unim intim cu Hristos într-un trup, deveniti curati ca
si El.
Curatindu-ne prin aceasta, ne
unim cu Trupul lui Hristos si cu Duhul Lui si ne facem Trupul lui
Hristos. Aceasta este pâinea, care e pârga pâinii ceresti, a pâinii spre
fiinta, caci pâinea spre fiinta arata fie
pe cea viitoare (a veacului viitor), fie pe cea primita spre pastrarea
fiintei noastre.
Trupul înviat al
lui Hristos este pâinea care va hrani cu puterea sa netrecatoare sufletul
nostru si în el radacinile rationale si sensibile ale
trupului nostru, ducându-l spre înviere. Hristos este ipostasul, sau temelia
ultima si vie a ipostasurilor noastre, care cred în El.
Trupul Domnului este Duh de
viata facator, pentru ca s-a zamislit din Duhul
de viata facator, «caci ceea ce se naste din Duh,
Duh este» (Ioan 3, 6). Aceasta o spun, nu ca sa desfiintez
firea trupului, ci voind sa arat ca e de viata
facator si dumnezeiesc.
Trupul lui
Hristos este atât de pneumatizat, atât de coplesit si de subtiat
prin Duhul, de iradiant al Duhului prin toti porii Lui, ca se poate
numi de viata facator. El este aceasta înca prin
faptul cu totul deosebit ca e zamislit prin Duhul Sfânt, a carui
putere s-a unit cu cea a Fecioarei Maria. Duhul Sfânt a întarit puterea de
zamislire si de alcatuire a unui nou om, a Fecioarei Maica
atât de mult, ca el n-a mai avut nevoie de samânta
barbateasca. Trupul lui Hristos poarta astfel în el de la
început puterea constitutiva a Duhul Sfânt. De aceea e de
viata facator.
Acestea se numesc chipuri (antitipuri)
ale celor viitoare, nu ca unele ce nu sunt cu adevarat Trupul si
Sângele lui Hristos, ci ca acum ne împartasim prin ele de
dumnezeirea lui Hristos, iar atunci numai întelegator prin vedere. (Ioan
Damaschin)
·
Dumnezeiescul
Macarie zice: Precum vinul se amesteca în toate
madularele celui ce bea si se preface în el si el în vin,
asa cel ce bea Sângele lui Hristos, se adapa cu Duhul dumnezeiesc
si acesta se amesteca în suflet în chip desavârsit, si
sufletul în el. Astfel sfintit, sufletul se face vrednic de Domnul,
caci «toti ne-am adapat din acelasi Duh» (I Corinteni
12, 13). Iar prin Euharistia pâinii, cei ce se împartasesc
cu vrednicie, se învrednicesc sa se faca partasi de Duhul
Sfânt si asa sufletele vrednice pot sa vietuiasca în
veci.
Ceea ce primim
prin Sfânta Împartasanie în mod deosebit este Duhul dumnezeiesc,
ca Dumnezeu Cel ce întareste sufletul omului în biruirea proceselor
nelibere ale naturii si unifica faptura cu Dumnezeu. Îl primim
în primul rând în suflet si din suflet trece în trup, caci în suflet
sunt radacinile rationale si sensibile ale trupului.
sufletul nostru devine pneumatic, se întareste în ceea ce are
superior naturii si poate pneumatiza si trupul, sau
radacinile lui aflate în suflet.. sufletul dobândeste astfel o
putere neasemanat mai mare de înduhovnicire, de subtiere a trupului.
unirea între suflet si trup devine tot mai mare, mai adânca, în
trupul lui Hristos, pe care Duhul dumnezeiesc L-a pneumatizat, L-a
subtiat, L-a îndumnezeit, L-a transfigurat deplin. Daca, dupa Maxim
Marturisitorul, în Sfinti dualitatea este depasita (dualitatea functionala, nu cea de substanta), cu atât mai mult în
Hristos. Si prin împartasirea de El se începe
depasirea ei si în cei ce se împartasesc des
si cu constiinta curata. Prin aceasta sufletul, adus în
unirea cu Dumnezeu, va putea trai în veci, si va da în alta
parte si trupului tarie sa copleseasca procesele
naturale înca în lumea asta fiind, iar prin întarirea
radacinilor lui rationale si sensibile în suflet, va putea
ca sufletul sa învie trupul la o viata nesupusa descompunerii,
la sfârsitul lumii.
Precum viata trupului nu este de la
trup, ci din afara de el, adica din pamânt, asa si
sufletul a fost învrednicit de Dumnezeu sa aiba mâncare,
bautura, vesmânt, care sunt viata adevarata a
sufletului, nu din firea sa, ci din dumnezeirea Lui, adica prin Duhul
Sau.
Aceasta
înseamna ca sufletul celui ce se împartaseste cu
trupul Domnului, se împartaseste prin trup propriu-zis cu
dumnezeirea Lui. Dar pe de alta parte, trupul lui Hristos e atât de intim
strabatut de Duhul Sfânt, sau de dumnezeirea lui Hristos, ca nu
se poate spune ca numai el hraneste trupul omenesc. De altfel
Duhul Sfânt ca foc personal al iubirii treimice face din trupul Domnului un
complex organic de energii prin care se manifesta aceasta
caldura a iubirii, încât prin aceasta el însusi a devenit numai
foc al iubirii. Apoi în cazul ca trupul Domnului ar ramâne numai în
trupul omului, trupul nestricacios al Domnului ar trebui sa
sustina în mod direct trupul omului în nestricaciune, ceea ce nu
se întâmpla. Pe de alta parte, viata trupului nu se sustine
numai din pamânt, ci si din suflet. Deci si viata
îndumnezeita a lui, într-un grad limitat pe pamânt si deplin în
cer, se sustine si prin sufletul îndumnezeit. Dar ca sufletul sa
poata sustina trupul cu viata lui, trebuie sa
aiba într-un anumit fel radacinile trupului în sine, deci el
primeste într-un fel si trupul Domnului, sau radacinile ui
îndumnezeite în sine.
Sufletul are firea dumnezeiasca spre
pâinea vietii, adica pe Cel ce a zi: «Eu sunt pâinea vietii»
si apa vie spre vinul care veseleste si ca untdelemn al
bucuriei. (Macarie cel Mare)
·
Împartasirea
de Dumnezeu si de Taine s-a numit cuminecare (communicatio = cuminecatura),
pentru ca ne daruieste unirea cu Hristos si ne face sa
avem comuna cu El împaratia Lui. (Isidor Pelusiotul)
·
Este
cu neputinta sa se mântuiasca credinciosul, sa
primeasca iertarea pacatelor si sa dobândeasca
Împaratia cerurilor, daca nu se
împartaseste cu frica, credinta si cu
dragoste de tainicul si neprihanitul Trup si Sânge al lui
Hristos. (Nil Ascetul)
·
Este
bine si de mare folos sa se cuminece si sa se
împartaseasca cineva în fiecare zi cu Sfântul Trup si
Sfântul Sânge al lui Hristos. Aceasta deoarece El însusi a zis: «Cel ce
manânca trupul Meu si bea sângele Meu, ramâne întru Mine
si Eu întru el si are viata vesnica» (Ioan 6,
56). Si cine se îndoieste ca a se împartasi
cineva continuu de viata, nu e nimic altceva decât a vietui în
chip multumit? Noi ne cuminecam de patru ori în fiecare
saptamâna: duminica, miercurea, vinerea si sâmbata,
si în celelalte zile, daca are loc pomenirea vreunui Sfânt.(Vasile
cel Mare)
Ideea ca
prin împartasirea deasa, omul poate înmulti viata
sa în Dumnezeu, e pretioasa. De fiecare data omul
traieste cu sufletul într-un efort de a sfinti prin aceasta o
alta latura a legaturii sale cu semenii, într-un efort de a
înfaptui prin fapte deosebite, cerute de alte si alte
împrejurari, o alta si alta virtute. Daca aceasta este
preocuparea generala a vietii lui, «comunicarea» cu trupul Domnului
si cu puterea Lui îl va sustine de fiecare data în acest alt
efort.
În aceste
zile socotesc ca Sfântul si liturghisea, caci nu putea în
fiecare zi, stingherit fiind de atâtea griji. De aceea, zice si Sfântul
Apolo:
·
Monahul
trebuie sa se cuminece, de e cu putinta, în fiecare zi cu
Tainele lui Hristos, caci cel ce se departeaza pe sine de
acestea, se departeaza de Dumnezeu. Iar cel ce se
împartaseste continuu, se îmbraca cu trupul Domnului,
caci însusi glasul mântuitor zice: «Cel ce manânca trupul
Meu si bea sângele Meu, ramâne întru Mine si Eu întru el» (Ioan
6, 56). Deci aceasta le este de folos monahilor, care fac neîncetat
pomenirea patimii mântuitoare. Drept aceea, se cade ca el sa fie gata în
fiecare zi si sa se pregateasca pe sine în asa fel, ca
sa fie vrednic în fiecare zi, totdeauna, pentru primirea Sfintelor Taine,
caci asa ne împartasim si de iertarea
pacatelor. (Avva Apolo)
A se
îmbraca cu Hristos înseamna a se îmbraca cu putere. Imaginea
este luata de la îmbracarea cu un echipament de lupta, caci
Hristos este ca o armatura si ca o arma. Dar se
întelege ca pe Hristos Îl îmbracam când îl primim în noi,
caci nu ti se comunica puterea cuiva, daca nu ti se
face oarecum interioara& Dar acelasi lucru înseamna a te
împartasi cu trupul lui Hristos: înseamna a te
îmbraca cu puterea Lui. Ideea e ca trupul lui Hristos cu care ne
împartasim, sau cu care ne îmbracam, nu e ceva care
ramâne în noi, sau lipit de noi, ca un lucru pasiv, ci ca un izvor de
putere, de care ne folosim întrucât noi însine ne însusim activ aceasta
putere. Dar ca sa fim mereu tinuti în stare de putere, trebuie
sa fim în comunicare continua cu Hristos; sa stam mereu în
comunicare cu Soarele puterii duhovnicesti.
Se remarca
legatura fireasca între pomenirea neîncetata a lui Hristos, deci
si a patimii Lui, prin rugaciune si prin
împartasirea continua cu trupul Lui rastignit si
biruitor al mortii prin cruce. Comunicarea continua cu trupul
Domnului întretine pomenirea continua a Lui, caci ea e o pomenire cu
lucrul, cu fapta, nu numai cu cuvântul. La rândul ei, pomenirea neîncetata
a Domnului cu cuvântul, ca comunicare a Lui cu mintea, cu duhul, cu inima
noastra, se cere dupa o comunicare deplina cu Hristos prin
împartasirea de trupul Lui.
Împartasirea
deasa cu trupul Domnului, ca comunicare a puterii Lui catre noi, ca comunicare
a Duhului Lui, ca lucrând prin El însusi fara noi. Factorul uman
comunica cu factorul activ care e Hristos, pentru a deveni si mai
activ. De aceea trebuie o pregatire în acest sens din partea omului. «Cine
se împartaseste cu nevrednicie, judecata siesi
manânca, nedeosebind trupul Domnului», si de aceea neconlucrând
cu el. De aceea mai buna este o împartasire mai rara,
dar bine pregatita, primita cu mare concentrare de putere,
hotarâre de a conlucra cu puterea din trupul Domnului, decât o
împartasire într-o stare laxa, nepasatoare a
puterilor proprii.
·
Zice
si Sfântul Ioan Scararul: Daca un trup
atingându-se de alt trup, se schimba în puterea lui de lucrare, cum nu se
va schimba cel ce se atinge de trupul Domnului cu mâini nevinovate? Caci e
scris în Pateric: Ioan de Bostra, barbat sfânt si având putere asupra
duhurilor necurate, i-a întrebat pe dracii care salasluiau în
niste fetite furioase si chinuite de ei cu rautate, zicând:
„De care lucruri va temeti de crestini?” acestia au raspuns:
„Aveti cu adevarat trei lucruri mari: unul pe care-l puteti
atârna pe grumazul vostru; unul cu care va spalati în
Biserica si unul pe care-l mâncati în adunare”. Întrebându-i iarasi:
„Din acestea trei, de care va temeti cel mai mult?”, au raspuns aceia:
”Daca ati pazi bine aceea cu care va
împartasiti, n-ar putea nimeni dintre noi sa faca
rau vreunui crestin!” Deci lucrurile de care se tem
raufacatorii mai mult decât toate, sunt Crucea, Botezul si
Cuminecatura. (Ioan Scararul)
Înainte de
toate, sa întelegi si sa asculti în chip credincios,
având cuvenita evlavie fata de rânduielile dumnezeiesti si duhovnicesti
ale Parintilor.
·
Spune
despre aceasta Sfântul Macarie: Neatinse ramân cele
duhovnicesti de cei necercati, dar sufletul sfânt si credincios
se împartaseste cu întelegere de Duhul Sfânt. Si
comorile ceresti ale Duhului i se fac aratate numai celui ce le
primeste cu cercare. Celui ce nu le-a cercat nu-i este cu
putinta nici macar sa le înteleaga. (Macarie
Egipteanul)
Deci
asculta cu evlavie despre ele pâna ce ti se va da si
tie, celui ce crezi, sa te învrednicesti de dobândirea lor.
Atunci vei cunoaste prin însasi experienta ochilor
sufletului de ce mari bunatati si taine se pot
împartasi sufletele crestinilor înca de aici.
·
Spune
Sfântul Diadoh: câti cugeta neîncetat la
preaslavitul si mult doritul nume al Domnului Iisus în adâncul
inimii, pot sa vada odata si lumina mintii. (Diadoh
al Foticeii)
Întâmplându-se aceasta cu
bunavointa lui Dumnezeu, de atunci, celalalt drum al
vietuirii noastre dupa Dumnezeu, de atunci, celalalt drum al
vietuirii noastre dupa Dumnezeu îl savârsim în chip
neînselator si neîmpiedicat, umblând în lumina, mai bine
zis fiind fii ai luminii, cum zice Datatorul de lumina Iisus:
«Pâna aveti lumina, credeti în lumina, ca sa va
faceti fii ai luminii»; si: «Eu sunt lumina lumii, cel ce
urmeaza Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vietii». Iar
David striga catre Domnul acestea: «Întru lumina Ta vom vedea
lumina», iar Sfântul Pavel zice: «Dumnezeu, care a zis sa lumineze
lumina din întuneric, pe care a luminat-o în inimile noastre».
De fapt, prin aceasta, ca
printr-un sfesnic nestins si atotluminos, cei cu adevarat
credinciosi sunt calauziti si privesc spre cele de
dincolo de simturi si li se deschide ca unora ce sunt curati cu
inima poarta cereasca a toata vietuirea si starea
înalta, deopotriva cu a îngerilor. Si asa le rasare
acestora iarasi, ca dintr-un disc al soarelui, putinta sa
judece, sa deosebeasca, sa stravada, sa vada
înainte si cele asemenea acestora. Si simplu graind, prin
aceasta le rasare acestora toata aratarea si descoperirea
tainelor nearatate si se umplu de puterea dumnezeiasca si
mai presus de fire în Duh. Iar prin aceasta putere mai presus de fire
si lutul lor se usureaza, sau mai bine zis povara trupului li se
subtiaza si pluteste, înaltându-se.
Prin aceasta putere
luminatoare în Sfântul Duh, si unii dintre Sfintii Parinti,
înca fiind în trup, au trecut ca niste fiinte nemateriale
si netrupesti, cu picioarele neudate râuri neumblate si
mari strabatute de corabii, au facut drumuri lungi de
zile multe într-o clipa si au savârsit multe alte lucruri
minunate în cer, pe pamânt, în soare, pe mare, în pustiuri,
cetati, în tot locul si tara, printre fiare salbatice
si târâtoare si, simplu, în toata zidirea si în toate
stihiile, si prin toate s-au slavit. Pururi stând la rugaciune,
trupurile lor curate si cinstite se ridicau de pe pamânt ca
înaripate, dezbracate de grosimea si greutatea trupeasca, topite
de focul dumnezeiesc si nematerial al harului.
Peste tot
trebuie sa se înteleaga ca e vorba de focul iubirii si
de legatura tainica sau de influenta pe care simtirile
sufletului o au asupra trupului. Trupul devine usor când sufletul e curat
si transparent, prin lipsa de patimi si prin iubirea care nu are ce
sa ascunda.
Sub lucrarea acestuia, ei se
înalta cu usurinta, o, minune, preschimbati
si replasmuiti într-o stare mai dumnezeiasca, prin mâna
îndumnezeitoare a puterii harului, salasluite în ei. Si,
dupa sfârsitul lor, trupurile preacinstite ale unora din ei
ramân nedesfacute, adeverind în chip vadit harul si puterea
salasluite în ei si în toti cei tari în
credinta. Iar dupa învierea obsteasca si a
toata lumea, crescându-le oarecum aripi din însasi puterea
Duhului aflatoare în ei, se vor rapi în nori întru întâmpinarea
Domnului în vazduh, cum zice cunoscatorul celor negraite,
dumnezeiescul Pavel; si asa totdeauna cu Domnul vor fi (I
Tesaloniceni 4, 17). Pe lânga acestea si graitorul în Duh, David
cânta:
·
Doamne,
întru lumina Ta vor purcede si întru numele Tau se vor veseli
toata ziua (adica vesnica), si întru dreptatea Ta se
vor înalta cornul lor. (Psalmi 88, 16-18)
·
Cei
tari ai lui Dumnezeu s-au ridicat de pe pamânt. (Psalmi 46, 9)
Iar mult
graitorul de cele mari, Isaia, zice:
·
Celor
ce asteapta pe Domnul, le vor creste aripi; schimbase-va puterea
lor. (Isaia 40, 31)
·
Dar
si Sfântul Macarie zice: Tot sufletul care s-a învrednicit
sa îmbrace în chip desavârsit pe Hristos, în putere si
încredintare, înca de aici, prin credinta si prin
straduinta în toate virtutile, si care s-au unit cu lumina
cereasca a chipului nestricacios, se învredniceste sa
primeasca totdeauna cunostinta tainelor ceresti în ipostas.
Iar în ziua învierii, a ajuns în însusi chipul ceresc al slavei, trupul
împreuna slavit cu sufletul si rapit de Duhul întru
întâmpinarea Domnului în vazduh, si învrednicit sa se faca
de un chip cu trupul slavei Lui, va împarati în veci împreuna
cu sufletul si cu trupul Domnului. (Macarie Egipteanul)
În lumina ce
iradiaza din Hristos este implicata nestricaciunea trupului Lui;
sau invers, în nestricaciunea Lui e implicata lumina ce iradiaza
din El. trupul omenesc în Hristos, mai ales dupa înviere, e revenit prin
Duhul Sfânt la o stare de energie sau de complex organic de energii
incoruptibil si de aceea luminos. În trupul astfel pneumatizat, sufletul
se afla si el la nivelul suprem pe verticala constiintei, a
simtirii curate si iubitoare, care e o energie ce nu poate
slabi, deci nu se poate corupe. Iar iubirea lui iradiaza ca o
lumina netrecatoare.
Primeste
lumina nu ca plutind suspendata, sau ca produs imaginar al subiectului propriu,
ci ca izvorând din ipostasul, sau din Persoana lui Hristos, care, ca fundament
creator si sustinator a toata fiinta, a toata
energia si a toata iubirea, iradiaza lumina. De aceea lumina pe
care o primeste omul în legatura neîncetata de
rugaciune cu Hristos, este o lumina de suprema
consistenta spirituala, este lumina ce izvoraste din
fundamentul ei ultim, din Persoana suprema sau din Treimea de Persoane
supreme si creatoare, care nu poate fi decât izvor de lumina, pentru
ca e izvor de iubire.
Obârsia
si maica acestor însusiri noi si mai presus de cuvânt este mai
înainte pomenita liniste, însotita de luarea aminte si de
rugaciunea întru toata negrija. Acestea au ca vatra de temelie
si ca pavaza de nebiruit, împlinirea dupa putere a tuturor
poruncilor îndumnezeitoare. Iar din negrija, liniste, din luarea
aminte si din rugaciune se naste în inima miscarea
plina de caldura care arde patimile si pe demoni si curata
inima ca într-un cuptor. Si din aceasta dorul si dragostea nesaturata
de Domnul Iisus Hristos. Iar din acestea dulcea curgere a lacrimilor din
inima, ca dintr-un izvor, care ca un isop curata sufletul
si trupul, prin pocainta, prin iubire, multumire
si marturisire, umplându-le de ele. Din acestea se naste
seninatatea si pacea gândurilor, care n-are margine, ca una ce
întrece toata mintea (Filipeni 4, 7). Iar din acestea lumina
stralucitoare ca zapada,si, la sfârsit, nepatimirea
si învierea sufletului înainte de cea a trupului.
Din
însirarea acestor stari ce se nasc una din alta, începând de la
liniste, luare aminte si rugaciune, se vede ca
linistea nu este o nemiscare a sufletului, ci o deosebita putere
de concentrare si de creare a unui sir întreg de mari tensiuni
duhovnicesti, de pocainta, de curatire de patimi,
de iubire. Nepatimirea, sau despatimirea însasi, care e la
vârful lor, e unita cu învierea sufletului, care este o umplere a lui de
viata cu totul noua din plinatatea Duhului Sfânt. Numai din
aceasta forta a unei vieti total noi în suflet, va rezulta
si învierea trupului, întrucât în acest suflet înviat au fost scoase din
dezordine, refacute si înviate, însesi radacinile
rationale si sensibile ale trupului. efortul de despatimire,
împreunat cu rugaciunea lui Iisus, arata ca aceasta
rugaciune nu are nevoie numai de o metoda formala cum se
interpreteaza adeseori în Apus unde s-a pierdut întelegerea pentru
rostul despatimirii. Pe de alta parte, introducerea mintii în
inima prin pomenirea neîncetata a lui Iisus, are rostul de a
reunifica radacinile rationale ale trupului aflatoare în minte
cu cele sensibile aflatoare în inima, adica a scoate
ratiunile fiintei umane din sfâsierea lor în rationalitatea
abstracta si în sensibilitatea dezordonata si prin aceasta
a le face sa se reunifice cu modelele lor din Logosul dumnezeiesc, sa
devina cu adevarat luminoase si iubitoare, cum au devenit cele
ale sufletului si trupului lui Hristos, în ipostasul Cuvântului.
Alcatuirea
noua a chipului si reîntoarcerea omului la chipul si
asemanarea sa, prin faptuire si vedere, potrivit acestora, prin
credinta, nadejde si dragoste; si odata cu
aceasta, întinderea întreaga a lui spre Dumnezeu, unirea în timpul de
fata, ca în oglinda si în ghicitura (I Corinteni
13,12) si în arvuna, iar în cel viitor
împartasirea în chip desavârsit si bucuria de
veci de vederea lui Dumnezeu fata catre fata (I
Corinteni 13, 12)
Stându-ne, asadar,
iubitilor, atâtea si astfel de bunatati înainte, nu
numai ca nadejdi si ca fagaduinte, ci în adevar
si în fiinta, înca de aici, sa ne sârguim , sa ne
grabim, sa alergam pâna ca avem timp sa ne nevoim, ca
si noi sa ne învrednicim de ele, printr-o mica si
vremelnica staruinta, dar cel mai mult prin darul si
harul lui Dumnezeu. «Caci nu sunt vrednice patimirile vremii de acum
de slava ce are sa ni se descopere noua» (Romani 8, 18), cum
spune Pavel, propovaduitorul lui Dumnezeu. Mai bine zis, daca ne
sârguim, le vom afla, dupa el, înca de acum ca o pârga si
ca o arvuna. Caci daca cei chemati dintr-o stare de jos la
înrudiri si la partasii împaratesti, fac toate
prin fapte, cuvinte si gânduri, ca sa le dobândeasca, si nu
numai ca nu mai pun adeseori pret nici chiar pe viata lor,
pentru astfel de slava si cinste, macar ca e nesigura
si vremelnica, ba uneori îi duce si la o totala pieire
si nu la vreun folos, cum nu s-ar cuveni ca noi sa lucram
si sa ne straduim pentru partasia, nunta si
unirea la care suntem chemati cu Dumnezeu, Împaratul si
Facatorul tuturor împaratilor care, singur, este
nestricacios, ramâne pururi, daruind cinste si slava
stralucita si statornica celor ce sunt ai Lui? Si nu
numai atâta, ci am primit si puterea sa ne facem fii ai lui Dumnezeu:
«ca tuturor, câti L-au primit pe El, le-a dat putere sa se
faca fii ai lui Dumnezeu, celor ce cred în numele Lui» (Ioan 1, 12)
Le da puterea; nu ne atrage
silnic si nu ne sileste împotriva voii noastre. Caci puterea înarmeaza
pe cei tinuti în tiranie de cel ce-i tiranizeaza, ca sa
vindece raul cu rau. Dar pe noi ne cinsteste cu vechea vrednicie
a stapânirii de sine, ca sa fie binele savârsit întru totul
cu bunavoirea si harul Sau, dar sa ni se socoteasca
drept isprava a straduintei si sârguintei noastre.
Si Acela, macar ca
e Dumnezeu si Stapân, a facut totul din partea Lui, caci pe
toti ne-a facut la fel si de asemenea pentru toti a murit,
ca pe toti sa-i mântuiasca deopotriva. Dar ne-a ramas
noua sa ne apropiem, sa credem, sa ne însusim ceea ce
ne-a dat, sa slujim cu frica, cu sârguinta si cu
iubire Iubitorului de oameni si purtatorului de grija Stapân,
care ne-a iubit atât de mult, încât si moarte a voit sa sufere de
bunavoie pentru foi, si înca moarte de ocara. Iar aceasta,
ca sa ne izbaveasca de tirania diavolului si
vrajmasului atotrau si sa ne împace cu Tatal
si Dumnezeu si sa ne faca mostenitori ai lui Dumnezeu
si împreuna mostenitori ai Lui, lucrul cel mai minunat si
mai fericit.
Drept aceea, sa nu ne
înstrainam pe noi printr-o mica si scurta
trândavie si negrija sau prin vreo mincinoasa placere
de orice fel, de atât de mari si de multe bunatati,
rasplatiri si bucurii. Sa facem dar si sa
faptuim tot si, de trebuie, sa nu ne crutam nici chiar
viata pentru El, cum a facut si El pentru noi, desi este
Dumnezeu, ca astfel sa ne învrednicim si de darurile de aici si
de cele de dincolo.