Index > Scriitori filocalici

 
   Antonie cel Mare 
   autor anonim 
   Avva Filimon 
   Calist şi Ignatie Xantopol 
   Calist Angelicude 
   Calist Catafygiotul 
   Calist Patriarhul 
   Casian Romanul 
   Diadoh al Foticeei 
   Evagrie Ponticul 
   Filotei Sinaitul 
   Grigorie Sinaitul 
   Ilie Edicul 
   Ioan Carpatiul 
   Ioan Damaschin 
   Isaia Pustnicul 
   Isihie Sinaitul 
   Marcu Ascetul 
   Maxim Cavsocalivitul 
   Maxim Marturisitorul 
   Nichifor din singuratate 
   Nichita Stithatul 
   Nil Ascetul 
   Petru Damaschin 
   Simeon Evlaviosul 
   Simeon Metafrastul 
   Simeon Noul Teolog 
   Talasie Libianul si Africanul 
   Teodor al Edesei 
   Teognost 
   Teolipt mitropolitul Filadelfiei 
   Varsanufie si Ioan 
   Vasile de la Poiana Marului 

 

versiune cu diacritice - aici

Metoda sau cele 100 capete ale lui Calist si Ignatie Xantopol

. 4

Metoda sau cele 100 capete ale lui Calist si Ignatie Xantopol.. 4

Metoda si regula amanuntita…. 4

Cunoasterea scopului premerge oricarui lucru. Iar scopul acestei lucrari este sa arate care este temelia. 4

Începutul oricarei lucrari dupa Dumnezeu este sa vietuim potrivit cu poruncile Mântuitorului. Iar sfârsitul ei este sa ne întoarcem la harul desavârsit al Preasfântului si de viata începatorului Duh, dat noua prin dumnezeiescul Botez. 5

Cel ce vietuieste dupa Dumnezeu, trebuie sa împlineasca toate poruncile. Dar cea mai mare parte a lucrarii sale trebuie sa o închine celor dintâi si celor mai cuprinzatoare. 5

Domnul nostru Iisus Hristos în vremea patimii mântuitoare a lasat acestea ucenicilor Sai ca pe niste porunci testamentare si ca pe o mostenire dumnezeiasca; la fel si dupa înviere. 6

Despre frica de Dumnezeu, care este de doua feluri: una a celor începatori, iar alta a celor desavârsiti 14

Pentru împlinirea poruncilor si pentru credinta în Domnul nostru Iisus Hristos nu trebuie sa crutam, când timpul o cere, nici chiar viata noastra. 15

Metoda naturala a Sfântului Grigorie Sinaitul despre chipul în care se poate intra înauntru inimii si iesi de acolo prin respiratia pe nas; si despre însasi rugaciunea practicata de moi, care este «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma». Aceasta metoda ajuta si la adunarea cugetarii. 15

Despre respiratia pe nas, împreuna cu luarea aminte la pomenirea lui Iisus înauntru inimii. 17

Cel ce voieste sa vegheze cu mintea, si mai ales începatorul, trebuie sa se aseze, în vremea rugaciunii, într-o chilie linistita si neluminata, pentru a-si aduna astfel, în chip natural, mintea si cugetarea din revarsare. 17

Mintii i se daruieste statornicia înainte de toate prin Domnul nostru Iisus Hristos si prin chemarea cu credinta în inima a sfântului Sau nume. Dar la aceasta ajuta si metoda naturala a inspirarii aerului în inima si sederea într-un loc linistit si neluminat si cele asemenea. 17

Cum trebuie sa-si petreaca cel ce se linisteste rastimpul de seara pâna la Utrenie (privegherea de la miezul noptii). 18

Cum sa faci Utrenia si cum sa petreci timpul pâna dimineata. 19

Cum trebuie sa petrecem dimineata pâna seara. 20

Despre ferirea de nelucrare si despre trebuinta ca cel ce se linisteste sa pazeasca toata predania bisericeasca. 20

Despre trebuinta de a ne ruga totdeauna. 21

Despre hrana trupeasca: cum trebuie sa se hraneasca cel ce se linisteste. 23

Cum trebuie sa se hraneasca sâmbata; despre priveghere si ce trebuie sa manânce în acest timp. 26

Cum trebuie sa manânci duminicile, despre osteneala si smerenie. 27

Despre dreapta chibzuire în a deosebi si ca lucrarea masurata nu tinde spre slava; despre supunere  28

Cum trebuie sa strabata cel ce se nevoieste rastimpul de dupa amiaza pâna la apusul soarelui. Împartirea darurilor dumnezeiesti se face dupa osteneala si masura lucrarii noastre. 29

Mai mare decât lucrarea este rugaciunea curata. 30

Despre numarul mataniilor dintr-o zi si o noapte. 31

Despre mutarile si schimbarile ce se ivesc în fiecare si despre slava covârsitoare ce urmeaza smereniei 31

Despre pocainta, curatie si desavârsire. 32

Despre cele cinci lucrari ale linistirii dintâi si oarecum introducatoare a începatorilor; despre rugaciune, cântare, meditatie si lucrul mâinilor.. 33

De unde trebuie sa înceapa cei ce voiesc sa se linisteasca potrivit ratiunii, care este începutul, înaintarea si desavârsirea acestei lucrari. 34

Despre regula linistirii celor începatori 34

Despre rugaciunea curata prin luare aminte si trezvie. 35

Începatorii pot, si ei, sa se roage uneori cu toate cuvintele rugaciunii, alteori cu o parte a ei, dar neîncetat si înauntru inimii si sa nu schimbe mereu cuvintele. 38

Rodul rugaciunii înauntrul inimii are nevoie de timp îndelungat, de lupta si de silire, tot binele dobândindu-se cu multa osteneala si dupa timp îndelungat. 39

Despre rugaciunea inimii care nu este curata si cum se poate ajunge la rugaciunea curata si neîmprastiata. 40

Despre rugaciunea neîmprastiata si curata a inimii si despre caldura ce se naste din ea. 40

Care este efectul nemijlocit al caldurii inimii?. 42

Despre lacrimile din inima, despre dumnezeiescul dor, despre dragoste. 43

Sa nu cautam cele peste masura.. 43

Despre râvna cea fierbinte, despre aratarea dumnezeiasca si luminarea cea din ipostas a harului 43

Despre luminarea adevarata si despre cea mincinoasa – lumina dumnezeiasca si cea diavoleasca. 44

Despre închipuiri – cuviincioase si necuviincioase. 44

Nu numai închipuirea necuviincioasa, ci si cea cuviincioasa e respinsa de sfinti în rugaciunea curata si în lucrarea simpla si unitara a mintii. 45

Despre întipariri si despre diferite vederi 48

Despre închipuirile si întiparirile mintii, despre semnele amagirii si ale adevarului. 55

Despre mângâierea dumnezeiasca si cea prefacuta.. 57

Cel ce voieste sa se linisteasca cum se cuvine trebuie sa fie neaparat blând cu inima. 58

Dobândirea blândetii si despre cele trei puteri ale sufletului (mânia, pofta si cugetarea). 59

Despre alunecare si pocainta.. 59

Despre luarea aminte si paza cea înteleapta. 62

Despre ispita si retragerea lui Dumnezeu pentru îndreptare. 62

Înclinarea spre patima, placerea patimii, primirea ei si nepatimirea. 66

Despre credinta, nadejde si dragoste. 67

Despre Sfânta Împartasanie. 69

Cum trebuie ascultate si întelese cuvintele duhovnicesti ale Parintilor. 74

Cum sa ne rugam si despre luminarea adevarata si puterea dumnezeiasca. 75

Încheiere. 77

Metoda si regula amanuntita….

Cunoasterea scopului premerge oricarui lucru. Iar scopul acestei lucrari este sa arate care este temelia.

Daca cunoasterea scopului premerge oricarui lucru, iar scopul nostru este sa spunem cele ce ajuta la cresterea duhovniceasca, iar al tau, sa vietuiesti cu adevarat potrivit celor spuse, trebuie ca înainte de orice sa cercetam spre ce plinatate a gândirii celei dupa Hristos privind, sa punem un început folositor ca temelie ca, apoi, cu timpul, împartasindu-ne de ajutorul cel de sus, cu îmbelsugare, sa tindem si spre un acoperis potrivit zidirii de Duhul.

Începutul oricarei lucrari dupa Dumnezeu este sa vietuim potrivit cu poruncile Mântuitorului. Iar sfârsitul ei este sa ne întoarcem la harul desavârsit al Preasfântului si de viata începatorului Duh, dat noua prin dumnezeiescul Botez.

Deci, începutul oricarei lucrari dupa Dumnezeu, este, pe scurt, sa ne grabim în tot chipul cu toata puterea, sa vietuim dupa legea tuturor poruncilor îndumnezeitoare ale Mântuitorului. Iar sfârsitul este sa ne întoarcem, prin pazirea lor, la zestrea data noua de sus si de la început(din sfintita cristelnita, adica la desavârsita alcatuire si nastere duhovniceasca a noastra din nou, prin Har; sau, daca îti place sa numesti acest dar altfel, la lepadarea vechiului Adam cu faptele si poftele lui si la îmbracarea celui nou si duhovnicesc  (Coloseni 3, 9-10), care este Domnul Iisus Hristos. Caci zice dumnezeiescul Pavel: «Copiii mei, pe care iarasi va nasc în dureri, pâna când va lua Hristos chip în voi» (Galateni 4, 19); si: «Câti în Hristos v-ati botezat, în Hristos v-ati îmbracat» (Galateni 3, 27).

Cel ce vietuieste dupa Dumnezeu, trebuie sa împlineasca toate poruncile. Dar cea mai mare parte a lucrarii sale trebuie sa o închine celor dintâi si celor mai cuprinzatoare

Precum am spus, începutul si radacina a toata lucrarea aceasta este vietuirea potrivit cu poruncile mântuitoare; iar tinta si roada ei este reîntoarcerea la harul desavârsit al Duhului, daruit noua prima data prin Botez. Acest har se afla în noi – «caci lui Dumnezeu nu-i pare rau de darurile Sale» (Romani 11, 29) – însa harul acesta este înecat de patimi, dar se poate descoperi prin lucrarea poruncilor. De aceea, se cuvine sa ne silim în tot chipul sa curatim si sa facem cât mai vadita aratarea Duhului în noi prin împlinirea, dupa putinta, a tuturor acestor porunci. Caci «faclie picioarelor mele este legea Ta si lumina cararilor mele» - zice fericitul David catre Dumnezeu (Psalmi 118, 105) – si «porunca Domnului stralucita (este cea) care lumineaza ochii» (Psalmi 18, 9), si «… spre toate poruncile Tale m-am îndreptat» (Psalmi 118, 128). Iar cel ce se odihnea pe piept (sfântul apostol Ioan) zice: «Cel ce pazeste poruncile Lui, ramâne întru El si El întru acela» (I Ioan 3, 24), si «poruncile Lui nu sunt grele» (I Ioan 5, 3). Mântuitorul zice, de asemenea: «Cel ce are poruncile Mele si le pazeste pe ele, acela este cel ce Ma iubeste; iar cel ce Ma iubeste pe Mine, iubit va fi de Tatal Meu si Eu îl voi iubi pe el si Ma voi arata lui» (Ioan 14, 21), si «De Ma iubeste cineva pe Mine, va pazi cuvântul Meu si Tatal Meu îl va iubi pe el si l el vom veni si ne vom face locas la el» (Ioan 14, 23), si «Cel ce nu Ma iubeste pe Mine, cuvintele Mele nu le pazeste» (Ioan 14, 24).

Dar, mai mult decât acestora, cea mai mare parte a lucrarii sale trebuie sa o închine poruncilor celor dintâi si mai cuprinzatoare, oarecum maicilor celorlalte. Caci, numai asa vom merge fara greseala spre tinta ce ne sta înainte, adica vom pune început bun si vom ajunge la sfârsitul dorit sau la aratarea Duhului (I Corinteni 12, 7).

………………..……………………………………………………………………………

De fapt, noi nadajduim ca, prin chemarea cu credinta a numelui Domnului nostru Iisus Hristos, vom primi cu siguranta mila si viata adevarata, ascunse în El (Coloseni 3, 3). Caci numele Domnului Iisus Hristos, strigat cu curatie înauntru inimii, e ca un izvor dumnezeiesc nesecat din care tâsnesc cu prisosinta acele bunatati.

Hristos nu se salasluieste în inima noastra daca nu I ne deschidem si noi în mod constient si voit. Iar aceasta noi nu o putem face decât gândindu-ne mereu la El si la tot ce înseamna El pentru noi si pomenindu-L sau chemându-L pe nume. În sensul acesta însusi numele Lui, chemat continuu, e o deschidere continua a inimii pentru Hristos cu o tot mai mare afectiune fata de El si deci un mijloc de a-L avea salasluit în noi, într-o lucrare tot mai simtita. Nu numele luat în sine cuprinde pe Hristos (poate în aceasta consta caracterul gresit al curentului «Imeaslavia» de la 1913 între calugarii rusi din Athos), ci numele chemat cu credinta, adica alipirea noastra de El însusi, prin pomenirea afectuoasa a lui. Atunci se face o legatura între noi si El, ca de la persoana la persoana si, deci, o comunicare a puterii lui catre noi.

Domnul nostru Iisus Hristos în vremea patimii mântuitoare a lasat acestea ucenicilor Sai ca pe niste porunci testamentare si ca pe o mostenire dumnezeiasca; la fel si dupa înviere.

De aceea, Însusi Preabunul si Preadulcele Domn al nostru Iisus Hristos a lasat acestea, ca un Parinte adevarat si iubitor tuturor celor ai Sai, ca pe niste porunci si mângâieri testamentare, ca pe niste chezasii sprijinitoare dulci si întaritoare sau, mai bine zis, ca o mostenire de nerapit, daruita de Dumnezeu, atât cât a ajuns la patima Sa de bunavoie pentru noi, cât si când s-a aratat Apostolilor dupa înviere; ba si când avea sa se întoarca la Tatal Sau prin fire si la al nostru prin har.

Aceasta a facut-o, spunând ucenicilor în preajma patimii Sale: «Tot ce veti cere în numele Meu, va voi face» (Ioan 14, 13); si: «Amin, amin zic voua, ca toate câte le veti cere de la Tatal în numele Meu, va va da voua. Pâna acum n-ati cerut nimic în numele Meu; cereti si veti primi, ca bucuria voastra sa fie deplina». Si: «În acea zi veti cere în numele Meu» (Ioan 16, 23-26).

Si iarasi, dupa înviere a zis: «Celor ce cred, le vor urma aceste semne: în numele Meu, draci vor scoate, în limbi noi vor grai» (Marcu 16, 17-18) si celelalte. Lucruri asemanatoare acestora spune si ucenicul ce se odihnea pe pieptul lui Iisus: «Înca si multe alte semne a facut Iisus înaintea ucenicilor Sai, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Iar acestea s-au scris ca sa credeti ca Iisus este Hristos Fiul lui Dumnezeu si, crezând, viata sa aveti întru numele Meu» (Ioan 20, 30-31). Iar dumnezeiescul Pavel zice: «Întru numele lui Iisus tot genunchiul sa se plece» (Filipeni 2, 10) si cele urmatoare. Dar si în Faptele Apostolilor s-a scris: «Atunci Petru fiind plin de Duhul Sfânt, a grait: cunoscut sa va fie voua tuturor si întregului Israel ca prin numele lui Iisus Nazarineanul, pe care voi l-ati rastignit si pe care Dumnezeu l-a ridicat din morti, acesta sta înaintea voastra sanatos» (Fapte 4, 8-10); iar putin mai încolo: «Si nu este în nici un altul mântuirea. Caci nu este alt nume dat între oameni, în care trebuie sa ne mântuim noi» (Fapte 4, 12).

Si Mântuitorul a spus: «Datu-mi-s-a toata puterea în cer si pe pamânt» (Matei 28, 18). Aceasta a spus-o si prin cele ce le-a zis Dumnezeu-Omul catre Apostoli înainte de rastignirea pe cruce: «Pace las voua, pacea Mea dau voua» (Ioan 14, 27); si:«Acestea le graiesc, ca întru Mine pace sa aveti» (Ioan 16, 33); si: «Aceasta este porunca Mea, sa va iubiti unii pe altii» (Ioan 15, 12); si: «Întru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, daca veti avea iubire într-olalta» (Ioan 13, 35); si: «precum M-a iubit pe Mine Tatal si Eu v-am iubit pe voi. Ramâneti întru iubirea Mea. De veti pazi poruncile Mele, veti ramâne în iubirea Mea, precum Eu am pazit poruncile Tatalui Meu si ramân în iubirea Lui» (Ioan 15, 9-11).

…………………..…………………………..………………………………………………….

De aceea, si tu, învatând acestea cu întelegere si dorind sa deprinzi partea cea buna, care nu se va lua de la tine, a linistii ce duce la cer, urmeaza legilor bine orânduite, precum ti s-a aratat. Îmbratiseaza întâi, cu bucurie, ascultarea, apoi, linistea. Caci precum faptuirea este calea spre vedere (contemplare), asa ascultarea e calea spre liniste. «Nu trece, cum s-a scris, hotarele pe care le-au pus parintii tai» (Proverbe 22, 28); si: «Vai celui singur» (Ecclesiastul 4, 10). În felul acesta, punând temelie buna, cu înaintarea vremii, vei pune si acoperis stralucitor zidirii Duhului. Caci, precum, acolo, unde începutul e rau, totul e vrednic de lepadat, tot asa, acolo, unde începutul e bun, totul e frumos si bine orânduit, desi uneori se întâmpla si invers, dar aceasta vine din vointa si hotarârea noastra.

…………………………….…………………………..………………………………………

Al treilea lucru cerut e sa nu-ti faci voia proprie. Caci e spre paguba celui spre ascultare sa faca voia sa. El trebuie sa si-o taie pe aceasta totdeauna de buna voie, adica nu silit de parintele sau.

Al patrulea e sa nu se împotriveasca în cuvânt si sa nu se certe, în general, pentru ca împotrivirea în cuvânt si cearta nu sunt ale celor bine credinciosi. Caci scrie sfântul Pavel: «Iar daca cineva este iubitor de sfada, noi acest obicei, nu-l avem, nici Bisericile lui Dumnezeu» (I Corinteni 11, 16). Daca acestea sunt oprite îndeobste tuturor crestinilor, cu atât mai mult monahilor, care au fagaduit sa se supuna cu sinceritate, dupa pilda Domnului. Caci împotrivirea în cuvânt si iubirea de sfada îsi au început în voia proprie, care vietuieste împreuna cu necredinta si cu mânia cugetului. Pentru ca s-a spus: «Calugarul mândru în cugetare se împotriveste cu tarie». Iar contrariul acestui lucru, adica împotrivirea în cuvânt si neiubirea de sfada vine din credinta si din smerita cugetare.

În al cincilea rând, acesta trebuie sa pazeasca sinceritatea, adica sa faca o marturisire amanuntita si sincera întâistatatorului, cum am dat si la tundere, ca în fata înfricosatului scaun al lui Hristos, înaintea lui Dumnezeu si a sfintilor îngeri, fagaduind sa avem ca ćnceput si sfârsit, împreuna cu alte fagaduinte si îndatoriri ale noastre fata de Domnul, si marturisirea celor ascunse ale inimii. Caci a spus si dumnezeiescul David: «Am zis: vesti-voi faradelegea mea Domnului» (Psalmi 31, 6) s.a. Dar si Scararul zice: «Ranile descoperite nu se vor face mai rele, ci se vor tamadui».

În textul grec se spune: «Ranile biruite». Descoperirea gresalelor în fata altuia si prin aceasta în fata lui Dumnezeu, înseamna o adevarata biruire a lor, sau un efort al omului de a se dezlipi de ele, efort ajutat de puterea celuilalt, dar mai ale de a lui Dumnezeu. Ele sunt pironite de cel ce le marturiseste la stâlpul dezaprobarii, ca niste lucruri urâte; nu le mai ocroteste, nu le mai apara ca pe niste lucruri care nu sunt chiar atât de condamnabile. E un fel de pironire a lor pe cruce.

Fiecare virtute se întipareste în firea noastra treptat, sau firea noastra ia forma ei dinamica si plina de putere, biruind tot mai mult valul unei opozitii, al unei porniri egoiste spre placere. Înaintarea din virtute în virtute este o lupta continua cu aceste valuri care voiesc sa ne traga în ele, o lupta de continua crestere în putere. Numai asa se ajunge la starea de înfrângere a tuturor patimilor, a tuturor valurilor lor, ca la un port al linistii. Nepatimirea concentreaza în ea rezultatul unor eforturi duse, în acest sens, pâna la capat.

.......................................................................................................................................................

Un oarecare dintre întelepti a spus ca leacurile celor contrare sunt cele contrare. Fiindca, deci, pricina tuturor leacurilor întristatoare este neascultarea si mândria, iar a celor de bucurie este ascultarea si zdrobirea inimii, cel ce doreste sa vietuiasca fara greseala trebuie sa petreaca în supunerea fata de un parinte încercat si nesupus înselarii – care-si are puterea într-o îndelungata deprindere si în cunoasterea celor dumnezeiesti si în viata împodobita cu cununa virtutilor – si sa socoteasca porunca si sfatul lui ca pe cuvântul si sfatul lui Dumnezeu. Caci «mântuirea este întru sfatuire multa», zice Solomon (Proverbe 11, 14); si «Barbatul nesfatuit e dusmanul sau». Iar daca s-a întâmplat unora dintre Parintii cei vestiti sa dobândeasca linistea îndumnezeitoare si desavârsirea cea dupa Dumnezeu, chiar si fara deprinderea în ascultare, aceasta s-a întâmplat prin descoperire dumnezeiasca si foarte rar. Dar s-a scris ca ceea ce se întâmpla rar nu e lege a Bisericii, precum cu o singura rândunica nu se face primavara. Pentru aceea, tu încrede-te în supunerea adevarata, ca într-o stiinta care te calauzeste la linistea preafrumoasa si lasa cele ce s-au întâmplat, prin iconomie, o singura data, si tine seama de cele rânduite îndeobste de cuviosii Parinti. În felul acesta te vei învrednici si de cununa celor ce vietuiesc dupa lege.

Pentru ca, ce? Se va hotarî cineva sa porneasca pe drumul ce i se deschide în fata, daca nu l-a cunoscut din cercare, fara un povatuitor neînselator? Nu va porni cineva pe talazurile marii, lipsit de un cârmaci priceput. Pentru ca nu se va apuca cineva de vreun mestesug oarecare si de vreo stiinta fara un învatator nesupus ratacirii. Se va apuca atunci oare, de mestesugul mestesugurilor si de stiinta stiintelor si va porni pe calea ce duce la Dumnezeu si pe marea nesfârsita, sau va îndrazni sa înceapa vietuirea monahala, care s-a asemanat cu vietuirea îngereasca, adica nevointa cu ea, si va crede siesi ca va ajunge la capatul din urma al ei, fara un povatuitor si cârmaci si învatator încercat si adevarat? Cu adevarat, unul ca acesta, oricine ar fi el, se amageste pe sine în chip nebunesc si a ratacit înainte de a pune un început, ca unul ce nu se nevoieste dupa lege. Dimpotriva, cel ce asculta de rânduielile Parintilor, a ajuns la tinta înainte de a porni pe cale. Caci de unde putem sti din alta parte, daca luptam dupa cuviinta împotriva trupului, si daca ne înarmam împotriva patimilor si a demonilor? Pentru ca, precum s-a spus, patimile stau lânga virtuti si locuiesc usa lânga usa.

Când cultivam o virtute, se trezeste în noi o dorinta contrara; când ne înfrânam de la placeri, se trezeste în noi dorinta dupa acele placeri, întrucât le lasam mult timp nesatisfacute; când ne smerim, se trezeste în noi dorinta de a ne arata ca suntem cineva. Numai cel ce a ajuns la treapta desavârsita a virtutilor, a dobândit nepatimirea, sau a desfiintat în sine total putinta de trezire a dorintei dupa placerile contrare.

Sau, cum vom putea sa stapânim simturile trupului si sa armonizam puterile sufletului ca pe niste coarde ale unei chitari? Mai bine zis, cum vom putea deosebi glasurile, descoperirile, mângâierile si vederile (contemplatiile) dumnezeiesti? Sau viclesugurile, amagirile si nalucirile dracesti? Si, ca sa spunem pe scurt, cum ne vom învrednici sa ajungem la unirile cu Dumnezeu, la lucrarile îndumnezeitoare si la taine, fara învatatura unui învatator adevarat si luminat? Cu adevarat nu se poate, nu se poate! Caci îl vedem si pe vasul ales, pe Preafericitul Pavel, învatatorul celor negraite, gura a lui Hristos, lumina a lumii, soare de obste, învatatorul lumii crestine, vestind si tâlcuind împreuna cu Apostolii Evanghelia. Iar pricina e, precum spune «ca nu cumva sa alerg, sau sa fi alergat în desert» (Galateni 2, 2). Ba mai mult, vedem însasi Întelepciunea de sine, pe însusi Domnul nostru Iisus Hristos spunând despre Sine: «M-am coborât din cer, nu ca sa fac voia Mea, ci voia Tatalui care M-a trimis pe Mine». Iar despre Preasfântul si de viata facatorul Duh spune ca «nu va grai de la sine, ci câte va auzi va grai» (Ioan 16, 13).

De dragul rânduielii, care tine la un loc atât cele ceresti cât si cele pamântesti, suntem stapâniti de frica, de uimire si de spaima, pentru nimicnicia si trândavirea noastra si pentru cele alese din prostie, din parere de sine, spre o vietuire stângace, primejdioasa, dupa o rânduiala proprie si în chip nesupus. Caci, cu adevarat, lupta aceasta e plina de frica si zeci de mii sunt tâlharii si nenumarate cursele ispititorilor. Pe lânga acestea, caderile nu se pot numara. De aceea, din cei multi, foarte putini sunt cei ce se mântuiesc (Luca 13, 23). Acestia însa trebuie sa-si faca drumul precum voiesc. Caci, precum s-a scris, «focul va cerca cum este lucrul fiecaruia» (I Corinteni 3, 13); si: «Tu vei rasplati fiecaruia dupa faptele lui» (Psalmi 61, 11). Dar nu pur si simplu dupa cum voiesc ei, ci dupa cum trebuie sa voiasca si sa vietuiasca. Dee Domnul întelegere tuturor (II Timotei 2, 7).

Deci, tu si tot cel ce voieste sa vietuiasca dupa Dumnezeu, cunoscând din aceste cuvinte, ca dintr-un ciucure, toata tesatura aurita si duhovniceasca a fericitei ascultari, grabeste-te sa afli, cum s-a aratat mai înainte, un învatator neînselator si desavârsit. Iar semnul celor desavârsiti este, dupa purtatorul de Hristos Pavel, hrana tare (Evrei 5, 14). Acestia au, prin deprindere, simturile întarite ca sa dobândeasca binele si raul.

Cautându-l în felul acesta, adica cu osteneala si credinta, nu te vei mai abate de la tinta pusa înainte. Caci, «tot cel ce cere – spune Dumnezeiasca Scriptura – va lua si cel ce cauta va afla, si, celui ce bate i se va deschide» (Matei 7, 8). Acela îti va descoperi pe rând si dupa rânduiala, toate cele datorate si lui Dumnezeu placute si te va calauzi spre cele iubite de Dumnezeu si înca si mai duhovnicesti si nedescoperite celor multi. Aceste, pentru ca te va vedea bucurându-te din suflet de cumpatare, de putinatate si de simplitate în mâncari si bauturi, de acoperisul cu care te multumesti, de îmbracaminte si multumindu-te cu cele de folos si potrivite si trebuincioase timpului si ca nu cauti cele de prisos si moi, cu care se mândresc cei ce vietuiesc, în chip neîntelept, în lux si stralucire si-si înfig sulita în ei si în mântuirea lor. Caci zice marele Apostol: «având mâncare si acoperis, vom fi îndestulati cu aceste» (I Timotei 6, 8).

………………………………………………..…………………………………………………..

Credinta este îndoita. Însemneaza-ti ca credinta, dupa cuvintele predate de Dumnezeu, este îndoita. Una e, îndeobste, cea a tuturor crestinilor ortodocsi, iar alta a unora putini care prin împlinirea tuturor poruncilor îndumnezeitoare s-au reîntors la chip si asemanare si, astfel, s-au îmbogatit cu lumina dumnezeiasca a harului si si-au razimat toata nadejdea în domnul (Psalmi 72, 27).

Împlinirea continua a poruncilor, sau întarirea în virtuti, îndumnezeieste pe om, pentru ca ele îl unesc cu Dumnezeu tot mai mult, îl pun în comunicare tot mai puternica cu El. cunoscând prin traire puterea lui Dumnezeu, el îsi pune toata nadejdea în Dumnezeu. Un astfel de om are o vedere (o simtire) a harului ca lumina. Caci harul ca deschidere a lui Dumnezeu spre omul care s-a deschis si el lui Dumnezeu, e în acelasi timp lumina în calitatea lui de manifestare a iubirii lui Dumnezeu, dat fiind ca orice deschidere a persoanei spre alta se arata ca lumina. Cu cât bunatatea ce se deschide este mai mare, sau cu cât deschiderea însasi este mai sincera si mai totala, cu atât lumina lui e si ea mai puternica. Lumina lui Dumnezeu Celui atotbun covârseste lumina saraca a omului, sau îl umple pe acesta de o lumina adânca si persistenta. În felul acesta faptele izvorâte din credinta fara vedere, de la început, duc la o credinta superioara.

Si aceasta, în asa masura, – o, minune! – ca, dupa cuvântul Domnului, ei nu mai deosebesc nimic (nu mai au nici o îndoiala) în vremea rugaciunii, în cererile ce le îndreapta spre Dumnezeu, ci cer cu credinta si de aceea primesc îndata cele ce le sunt de folos. Astfel, acesti fericiti au dobândit, din faptele sincere, credinta sigura, ca unii ce au aruncat de la ei toata cunostinta, deosebirea, îndoiala si grija si s-au botezat (s-au scufundat) cu totul întregi în betia dumnezeiasca a credintei, a nadejdii si a iubirii fata de Dumnezeu si s-au schimbat cu schimbarea mai înalta si fericita a dreptei Celui Preaînalt, dupa proorocul David (Psalmi 76, 10).

Acestia s-au ridicat peste cunostinta lucrurilor deosebite între ele, peste trecerea prin cunostinta de la unul la altul, de aceea si peste deosebirea lor si peste îndoiala pe care legile lor naturale o pot trezi în putinta împlinirii de catre Dumnezeu a cererilor lor. Ei se afla în «betia treaza» de care a vorbit Sfântul Grigorie de Nyssa, adica în bucuria entuziasta a unirii cu Dumnezeu cel preaiubitor. Daca orice unire prin iubire pricinuieste un fel de betie, întrucât se revarsa în cei uniti o putere de viata de la unul la altul, cu atât mai mult unirea prin iubire cu Dumnezeu. Ei sunt scufundati cu totul în betia credintei, a nadejdii neîndoielnice si a iubirii fata de Dumnezeu, dar mai ales în betia trairii covârsitoare a valului de viata ce le vine din Dumnezeu. Acesta este un botez launtric în Dumnezeu, sau în Duhul Lui cel Sfânt. Dar pentru a se scufunda în Dumnezeu, trebuie sa se scufunde sau sa se boteze ei însisi, iesind din superficialitatea saraca a pacatului, traita în limitarea egoismului. Numai acolo se întâlnesc cu Dumnezeu. Sfântul Isaac Sirul zice: «Scara Împaratiei acesteia este înauntrul tau, ascunsa în sufletul tau. Boteaza-te pe tine însuti spalându-te de pacat si vei afla acolo trepte, pe care vei putea urca».

Despre credinta dintâi, nu-i acum timpul potrivit sa vorbim pe larg, dar e foarte potrivit sa vorbim despre a doua. Aceasta rasare si se câstiga ca un fel de rod din cea dintâi, caci credinta este ca o radacina si ca un început al linistii îndumnezeitoare. «Daca nu crezi, zice Sfântul Ioan Scararul, cum te vei linisti?»

Credinta tare da o statornicie si o liniste fata de grijile care-l chinuie pe om. Cu atât mai mult credinta din experienta unirii cu Dumnezeu, izvor a toata puterea si a vietii fara stirbiri.

De aceea, zice proorocul David: «Crezut-am, de aceea am grait» (Psalmi 115, 1). Iar Marele Apostol Pavel zice: «Credinta este temelia celor nadajduite, dovada lucrurilor nevazute» (Evrei 11, 1) si: «Dreptul din credinta va fi viu» (Romani 1, 17) s.a. Însusiviudajduite, dovada lucrurilor nevazutesi ca un început al linistii îndumnezeitoare. sta  Mântuitorul zice catre ucenicii care cereau sa le mareasca credinta: «Daca ati avea credinta cât un graunte de mustar, ati zice smochinului acesta: Scoate-ti radacina si te sadeste în mare, si v-ar asculta. Si, daca ati avea credinta si nu ati deosebi (nu v-ati îndoi), nu numai cu smochinul ati face asa, ci si daca ati zice muntelui acesta: Ridica-te si te arunca în mare, s-ar face si toate câte ati cere în rugaciune, crezând, ati primi» (Matei 21, 22) s.a., si apoi: «Credinta ta te-a mântuit» (Matei 9, 22).

Dar scrie si cuviosul Isaac: «credinta este mai subtire decât cunostinta, dupa cum cunostinta este mai subtire  decât cunoasterea lucrurilor ce cad sub simturi.

Perceperea lucrurilor sensibile este proprie oricui, chiar si regnului animal. Cunostinta unor principii rationale este mai subtila, caci implica o putere de abstragere de la lucrurile sensibile si de la multitudinea lor. Dar credinta este mai subtila si decât aceasta cunostinta, caci surprinde indefinitul, care e forma realitatii celei mai înalte, sau a persoanei. Cine poate defini persoana cuiva, nesfârsita în manifestarile ei mereu noi si surprinzatoare? Ea nu poate fi nicidecum cuprinsa în definitiile exacte ale cunoasterii rationale, cu atât mai mult, cine poate defini experienta prezentei si lucrarii Persoanei supreme a lui Dumnezeu? Credinta este modul de sesizare a celor mai subtile realitati, fiind ea însasi cel mai subtil mod de cunoastere. Caci numai credintei i se dezvaluie persoana celuilalt, care nu vrea sa fie redusa la obiect si nu poate fi redusa la obiect.

Caci toti sfintii, învrednicindu-se sa afle aceasta stare care este iubirea de Dumnezeu, vietuiesc, din puterea credintei, în desfatarea petrecerii celei mai presus de fire. Iar credinta numim, nu pe aceea prin care crede cineva în deosebirea preaslavitelor si dumnezeiestilor Ipostasuri si în Fiinta preaînalta si unica a dumnezeirii, apoi în minunata întrupare în omenitate, în primirea firii noastre, chiar daca si aceasta e foarte înalta, ci acea credinta care rasare în suflet din lumina harului, având marturia mintii si sprijinind inima sa biruie orice îndoiala, din siguranta nadejdii, care o fereste de orice înselare. Este credinta care nu se arata pe sine în daruirea auzului urechilor, ci în ochii(duhovnicesti care vad tainele ascunse în suflet si bogatia dumnezeiasca cea ascunsa ochilor fiilor trupului si descoperita în Duhul celor ce ospateaza la masa lui Hristos, prin umblarea în legile Lui, cum a spus El însusi: «De veti pazi poruncile Mele, voi trimite voua pe Mângâietorul, Duhul adevarului, pe care lumea nu-L poate primi; si Acela va va învata pe voi tot adevarul» s.a. (Ioan 14, 17, ; 16, 13); si iarasi: «Pâna va veni Acela, care este desavârsirea tainelor, si ne vom învrednici în chip aratat de descoperirea lor, credinta liturghiseste între Dumnezeu si sfinti taine negraite.

Credinta a doua, mai înalta, este o vedere în Duhul a bogatiei bunatatii lui Dumnezeu, venita în sufletul celor ce au împlinit poruncile Lui si, punându-se, prin aceasta, în legatura de iubire cu El, si-a subtiat vederea ochilor duhovnicesti. Ei se hranesc din aceasta bogatie ca de la o masa dumnezeiasca aflata în ei însisi. Prezenta acestei bogatii în sufletul cuiva, este prezenta Duhului însusi, caci El le face proprii si intime sufletului. Dar în viata pamânteasca aceasta bogatie nu este în mod deplin descoperita de aceea credinta are înca un rol în aceasta viata: ea este liturghisitorul care ne face cu putinta trairea acestor taine. Este mijlocitoare între noi si Dumnezeu; e ca un ochi care este necesar si totusi ca un ochi în care e prezenta, prin reflectare si în acelasi timp prin lucrare directa, lumina, puterea si bunatatea ce radiaza din Dumnezeu.

Trebuie sa fii neîmprastiat, iar aceasta ti-o va arata cuviosul Isaac, care zice: «Daca pofta este rodul simturilor, apoi sa taca cei care sustin ca pazesc pacea mintii cu atentia împrastiata», si : «Cu cei împrastiati sa nu te însotesti».

Trebuie sa fii fara griji, iar în aceasta privinta sa-ti fie de învatatura ceea ce spune Domnul în Evanghelie: «Pentru aceea, va zic voua: nu va îngrijiti în sufletul vostru ce veti mânca, nici pentru trupul vostru cu ce va veti îmbraca. Oare nu e sufletul mai mult decât mâncarea si trupul mai mult lecât haina? Cautati la pasarile cerului ca nici nu semana, nici nu secera, nici nu aduna în jitnite. Si Tatal vostru cel din ceruri le hraneste pe ele. Nu sunteti voi mai mult decât ele? Si cine dintre voi, îngrijindu-se, poate sa adauge un cot la statura sa? Iar pentru haina, de ce va îngrijiti?» (Matei 6, 25-28). Si putin mai încolo: «Deci nu va îngrijiti zicând: ce vom mânca, sau ce vom bea, sau ce vom îmbraca. Caci toate acestea le cauta neamurile. Stie Tatal vostru cel din ceruri ca aveti trebuinta de toate acestea. Cautati mai întâi Împaratia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si aceste toate se vor adauga voua. Deci, nu va îngrijiti de ziua de mâine, caci ziua de mâine se va îngriji de ale ei. Ajunge zilei rautatea ei» (Matei 6, 31-34).

Dar zice si Sfântul Isaac: «De nu te-ai eliberat de griji, sa nu cauti lumina în sufletul tau».

Grijile umplu cugetarea total de lucrurile necesare trupului; o trag la suprafata. Lucrurile îsi pierd transparenta. Adâncurile sufletului, cu transparenta lor spre planul dumnezeiesc, se acopera. Cugetarea nu mai este preocupata de senul vietii. Acest sens nu se mai pune în evidenta, nu mai e loc si timp în suflet pentru el.

Iar Scararul zice si el: «Un fir de par tulbura ochiul, iar o mica grija alunga linistea. Caci linistea este lepadarea gândurilor si renuntarea la grijile asa-zis îndreptatite. Cel ce a dobândit linistea, nu se va mai îngriji nici de trupul sau. Caci «nemincinos este Cel ce a fagaduit aceasta» (Evrei 10, 23).

Trebuie sa iubesti tacerea, aceasta decurge din însiruirea cuvântului. Dar zice cuviosul Isaac si despre aceasta: «Cel ce-si înfrâneaza limba de la bârfire, pazeste inima lui de patimi; si cel ce curata inima lui de patimi,vede în tot ceasul pe Domnul»; si: «Când vei pune toate faptele vietuirii tale pe un taler si tacerea pe celalalt, vei afla ca ea cântareste mai greu». Si: «Mai presus de toate iubeste tacerea, ca ea te apropie de rod. Caci limba n-are putere sa se apropie de el». Si: «Mai întâi sa ne silim sa tacem; apoi din tacere se naste în noi ceva care ne conduce spre tacere. Dee-ti Dumnezeu sa simti ceva ce se naste din tacere. De vei începe sa vietuiesti astfel, nu stiu eu ce lumina îti va rasari tie din aceasta».

În tacere, adâncul nostru e lucrator. Când vorbim e împiedicat sa lucreze. În tacere el se întâlneste cu Duhul dumnezeiesc, care atrage cu putere privirea spre bogatia si viata lui; se întâlneste cu Duhul dumnezeiesc care e dincolo de el, si din întâlnirea aceasta se naste o cunostinta, pe care nu o poate sti decât el si cei carora le-o comunica sau mai bine zis carora le-o comunica nu atât prin cuvinte, cât si prin felul cum arata si cum se comporta. În tacere te întâlnesti cu ceva care te duce iarasi la tacere. Tacerea prinde mai bine taina ce se petrece în întâlnirea noastra cu infinitatea ce iradiaza din Dumnezeu cel personal. Când începe limba sa o exprime, pierdem trairea deplina a acestei taine de-o bogatie indefinita, începem sa rupem parti din ea, care toate la un loc nu pot reda indefinitul. În tacere, esti oarecum în mijlocul ei, identificat cu ea; prin graire te detasezi, te departezi de ea; în cuvinte prinzi numai fâsii din ea, nu mai traiesti întregul si întregul acesta nu poate fi combinat din fâsii, pentru ca infinitul nu se poate realiza din combinarea partilor limitate. Desigur nu e vorba de tacerea diplomatica ci de tacerea care e semnul scufundarii în infinitul dumnezeiesc prin adâncul inimii.

Si iarasi: «Tacerea este taina veacului viitor. Iar cuvintele sunt uneltele lumii acesteia».

Prin tacere ne ridicam în planul infinitului si al indefinitului, trait în mod deplin. Prin cuvinte exprimam lucrurile distincte ale lumii acesteia si coborâm în lumea aceasta compusa din lucruri finite; cuvintele ne atrag în îngustimile lor facute pentru lucrurile marginite ale lumii din afara.

Sfântului Arsenie asa i-a poruncit a doua oara glasul dumnezeiesc: «Arsenie, fugi, taci, linisteste-te si te vei mântui».

Trebuie sa te linistesti, în aceasta privinta sa-ti fie vrednici de crezare spre dovedire, Marele Vasile si Sfântul Isaac. Cel dintâi a spus: «Linistea este începutul curatirii sufletului». Iar celalalt: «Sfârsitul linistirii e tacerea cu privire la toate». Cel dintâi a aratat prin aceste cuvinte pe scurt, începutul linistirii, al doilea sfârsitul ei. Iar în Vechiul Testament s-a spus: «Ai pacatuit? Linisteste-te» (Facerea 4, 7) si: «Opriti-va si cunoasteti ca Eu sunt Domnul» (Psalmi 45, 10). Scararul zice si el: «Lucrul premergator al linistii este lipsa de grija în privinta tuturor lucrurilor îndreptatite si neîndreptatite. Caci cel ce se deschide celor dintâi, va cadea în celelalte. Apoi, rugaciunea neobosita, în al treilea rând, lucrarea nefurata neabatuta a inimii. E prin fire cu neputinta celui ce n-a învatat literele sa citeasca cartile; dar si mai cu neputinta este celor ce n-au dobândit primul lucru (lipsa de griji), sa le lucreze pe celelalte doua (rugaciunea si lucrarea inimii) cu judecata».

Si iarasi, spune Sfântul Isaac: «Dorul celui ce se linisteste este asteptarea neîncetata a mortii. Cel ce intra fara acest gând pe calea linistirii nu poate purta cele ce trebuie sa le suportam si sa le rabdam în tot felul».

Cine s-a împacat cu gândul ca va muri nu mai e nelinistit de nimic. Iar gândul mortii nu-l mai sperie pe cel ce crede ferm în viata viitoare.

Trebuie sa multumesti pentru toate. Aici sa-ti fie îndrumator Sfântul Pavel, care porunceste: «În toate multumiti» (Tesaloniceni 5, 18). De asemenea cuviosul Isaac, care zice: «Multumirea celui ce primeste, stârneste pe cel ce a dat sa dea darul si mai mare decât cele dinainte. Cine nu multumeste pentru cele mai mici, va fi nerecunoscator (mincinos) si nedrept în cele mai mari». Si: «Ceea ce calauzeste darul lui Dumnezeu spre om este inima ce se misca spre multumire neîncetata. Iar ceea ce calauzeste ispita spre suflet este gândul de cârtire care se misca pururi în inima».

Inima care multumeste lui Dumnezeu este o inima deschisa lui. De aceea în ea se revarsa alte si alte daruri. Cea care cârteste e o inima închisa în sine. Ea nu vede darurile primite si de aceea nu primeste în fond nimic de la Dumnezeu, sau de la alta persoana reducând toate la nimic, ramâne cu nimic, ramâne cu nimic. Ea nimiceste prin critica si ceea ce primeste .

Si: «Gura care multumeste pururi, primeste binecuvântarea de la Dumnezeu; si în inima în care staruie multumire se revarsa harul».

Trebuie sa-ti recunosti neputinta ta. Aceasta o vei câstiga luând aminte la cuvântul profetului David, în care zice: «Miluieste-ma, Doamne, ca neputincios sunt» (Psalmi 6, 2), si în alta parte: «Eu sunt vierme si nu om, ocara oamenilor si defaimarea poporului» (Psalmi 21, 6). La fel si Sfântul Isaac zice: «Fericit este omul care cunoaste neputinta sa, pentru ca aceasta cunostinta i se face lui temelie, radacina si început a toata bunatatea. Caci când va afla cine este si va simti cu adevarat neputinta sa, va strânge sufletul sau din starea umflata si goala, care-i întuneca cunostinta, si-si va pune siesi strajuire». Si: «Omul care a ajuns sa cunoasca masura neputintei sale, a ajuns la desavârsirea smereniei».

Trebuie sa rabdam cu barbatie încercarile. Cuvântul ce ne-a mai ramas si care împlineste numarul celor zece înfatisate de noi, vorbeste despre trebuinta de a purta cu barbatie încercarile felurite si de multe chipuri ce au sa se întâmple. Asculta deci, cele ce sunt scrise despre aceasta în Sfânta Scriptura, caci zice purtatorul de Hristos Pavel: «Fratilor, nu este lupta noastra împotriva sângelui si a trupului, ci împotriva începatoriilor, a stapâniilor, a stapânitorilor întunericului veacului acestuia, împotriva duhurilor rautatii întru cele ceresti» (Efeseni 6, 12). Si: «Pe care-l iubeste Domnul, îl cearta, si îl bate pe tot fiul pe care-l primeste» (Evrei 12, 6). Fratele Domnului zice si el: «Barbatul neispitit este necercat» (Iacob 1, 12), iar Sfântul Ilie Edicul zice: «E de trebuinta fiecarui crestin, care crede drept în Dumnezeu, sa nu fie cu nepasare, ci sa astepte si sa primeasca totdeauna încercarea, ca atunci când vine sa nu se mire, nici sa se tulbure, ci sa rabde greutatea necazului si sa înteleaga ce spune, psalmodiind cu proorocul: «Cearca-ma, Doamne si ma ispiteste» (Psalmi 25, 2). Caci n-a zis: «Certarea ta m-a nimicit pe mine, ci m-a îndreptat pâna în sfârsit» (Psalmi 17, 39).

Nici nu cerceta pricina încercarilor tale, de unde vin, ci roaga-te numai lui Dumnezeu sa le porti cu multumire, cum zice Sfântul Marcu: «Venind încercarea, nu cauta de ce si prin cine a venit, ci cauta sa o rabzi cu multumire si fara sa tii minte raul». Si iarasi: «Daca nu e usor sa afli pe vreunul sa placa lui Dumnezeu fara sa fie cercat, se cade sa multumim lui Dumnezeu pentru tot ce ni se întâmpla». Si: «Tot necazul da pe fata starea sufletului, daca acesta tinde spre cele de-a dreapta sau spre cele de-a stânga. De aceea, orice necaz ni se întâmpla, se numeste încercare, dând celui partas la el cunostinta voilor lui ascunse».

Iar Sfântul Isaac, pe lânga multe altele, spune si acestea: «Încercarea e de folos pentru tot omul. Daca e de folos lui Pavel, sa taca toata gura si sa se supuna lumea lui Dumnezeu (Romani 3, 19). Luptatorii sunt încercati ca sa-si sporeasca puterea lor, cei încrezuti sunt încercati pentru ca din cele ce-i vatama, sa învete sa se pazeasca pe ei, cei adormiti sunt încercati pentru ca sa fie ajutati sa se trezeasca, cei departati de Dumnezeu sunt încercati ca sa se apropie de El; cei ai lui Dumnezeu sunt încercati pentru ca sa se salasluiasca cu îndraznire în casa Lui. Nici un fiu neîncercat nu primeste bogatia casei tatalui sau, ca sa fie ajutat de ea. De aceea, Dumnezeu încearca mai întâi, si bate, apoi îsi arata darul. Slava Stapânului care prin doctorii amare ne da bucuria sanatatii! Nu este om care în vremea încercarii sa nu se oboseasca, si nu este cineva caruia sa nu i se para amara vremea în care e adapat cu fierea încercarilor. Dar fara acestea nu e cu putinta sa se dobândeasca o sanatate puternica. Însa a le rabda nu sta în puterea noastra (I Corinteni 10, 13), caci de unde ar avea vasul de lut puterea sa opreasca curgerea apei, daca nu l-ar întari focul dumnezeiesc? Daca ne supunem, rugându-ne cu smerenie, cu dorinta neîntrerupta si cu rabdare, toate de vom primi în Hristos Iisus, Domnul nostru».

Rabdarea este din efortul nostru, dar acest efort nu ne-ar fi cu putinta fara ajutorul lui Dumnezeu. Sinergia, sau colaborarea omului cu Dumnezeu, are un caracter foarte subtil: nu sta pe o parte efortul, pe alta ajutorul dumnezeiesc. În efortul nostru însusi se dovedeste prezent ajutorul dumnezeiesc, facând posibil acest efort, dar acesta ramânând totusi si efort al nostru. Ne ostenim pentru ca primim puterea sa ne ostenim, dar ne ostenim în mod real. Nu ma laud cu osteneala mea, ca fiind numai a mea, dar partea mea din ea, e ceruta totusi de Dumnezeu.

S-a spus, apoi, si în Întelepciunea lui Sirah: «Daca te apropii sa slujesti Domnului Dumnezeului tau, pregateste-ti sufletul pentru încercare. Îndrepteaza-ti inima ta si rabda si sa nu te grabesti în vremea asupririi» (Întelepciunea lui Sirah 2, 1-2).

Cel ce vrea sa slujeasca lui Dumnezeu, pune în miscare puterile bune ale fiintei sale. Dar tocmai atunci se misca si pornirile contrare. Împotriva înfrânarii se trezesc dorintele de placere, împotriva rabdarii, pornirea spre comoditate, etc. Numai staruirea în cele dintâi va slabi puterea celor din urma; de aceea, cel ce primeste încercari nu trebuie sa se grabeasca sa termine repede cu ele. Pornirile rele nu se slabesc usor, trebuie înfruntate si vestejite timp îndelungat, prin încercari prelungite sau mereu repetate – numai asa sunt slabite cu adevarat.

Trebuie sa nadajduim în Dumnezeu si sa asteptam de la El ceea ce ne este de folos. Arunca ancora nadejdii în Dumnezeu care poate sa mântuiasca si asteapta de la El sfârsitul cel de folos al încercarilor, caci:

·                Credincios este Dumnezeu, care nu ne va lasa pe noi sa fim încercati peste puterea noastra, ci împreuna cu încercarea va face si sfârsitul. (I Corinteni 10, 13)

·                Necazul lucreaza rabdarea, rabdarea – probare, probarea – nadejde, iar nadejdea nu rusineaza. (Romani 5, 4)

·                Cel ce rabda pâna la sfârsit, acela se va mântui. (Matei 10, 22)

·                Întru rabdarea voastra va veti câstiga sufletele. (Luca 21, 19)

·                Spre toata bucuria sa socotiti, fratii mei, când cadeti în multe feluri de ispite, cunoscând ca probarea credintei voastre lucreaza rabdare; iar rabdarea sa aiba lucru ei desavârsit, ca sa fiti desavârsiti si întregi, neavând lipsa de nimic. (Iacob 1, 2-4)

·                Fericit e omul care rabda ispita, caci facându-se probat, va lua cununa vietii pe care a fagaduit-o Domul celor ce-L iubesc pe El. (Iacob 1, 12)

·                Nu sunt vrednice patimirile timpului de acum, de slava viitoare ce vi se va descoperi. (Romani 8, 18)

·                Asteptând am asteptat pe Domnul si a luat aminte la mine si a auzit rugaciunea mea si m-a scos din tina noroiului si a asezat pe piatra picioarele mele si a îndreptat pasii mei punând în gura mea cântare noua, lauda dumnezeului nostru. (Psalmi 39, 1-4)

·                Sufletul legat prin laturile dragostei de Dumnezeu socoteste ca nimic patimirea, caci el se desfata în dureri si înfloreste în patimirea neplacuta si când nu patimeste nimic întristator pentru Cel iubit, atunci socoteste mai degraba, ca patimeste, si fuge de tihna ca de o pedeapsa. (Simeon Metafrastul)

Despre frica de Dumnezeu, care este de doua feluri: una a celor începatori, iar alta a celor desavârsiti

Despre frica cea dintâi, a începatorilor. Despre aceasta s-a scris:

·                Începutul întelepciunii este frica de Dumnezeu. (Pilde 1, 7)

·                Veniti, fiilor, sa ma ascultati, frica Domnului va voi învata pe voi. (Psalmi 33, 11)

·                De frica Domnului se abate fiecare de la pacat. (Întelepciunea lui Sirah 2, 7)

·                Unde e frica, acolo e si pazirea poruncilor. (Întelepciunea lui Sirah 2, 16)

·                Frica de Dumnezeu e începutul virtutii, dar se spune ca este si rodul credintei si ea seamana în inima, când cugetarea se desparte de împrastierea lumii, adunând gândurile sale cele ce umbla în împrastiere, în gândirea la viitoarea adunare a tuturor. (Isaac Sirul)

·                 Începutul vietii adevarate a omului este frica de Dumnezeu, dar ea nu vrea sa ramâna în suflet odata cu împrastierea. (Isaac Sirul)

Lumea este acum dezbinata prin pacat; pornirile ei sunt contradictorii. Mintea nu trebuie sa se mute de la un aspect al lumii la altul contrar, ci gândind la reînnoirea armoniei finale a lor, s-o vada de pe acum readunata în Cel Unul si sa lucreze pentru aceasta readunare, contemplându-L pe Acela de pe acum în toate. Aceasta nu este o construire de castel în aer, ci o ancorare în realitatea cea mai de temelie a tuturor.

·                 Întelepteste-te ca sa pui temelie în calatoria ta frica de Dumnezeu si în putine zile te vei vedea din nou în poarta împaratiei, pe un drum neocolit. (Isaac Sirul)

Frica ne face sa atârnam de Dumnezeu. De aceea ea este contrara împrastierii mintii în lucrurile lumii, privite în ele însesi în afara legaturii cu Dumnezeu, sau nu poate ramâne în suflet împreuna cu aceasta împrastiere.

Despre frica cea desavârsita. Despre aceasta s-a spus:

·                Fericit barbatul care se teme de Domnul; întru poruncile Lui va voi foarte. (Psalmi 111, 1)

·                Fericiti toti cei ce se tem de Domnul, cei ce umbla în caile Lui. (Psalmi 127, 1)

·                Temeti-va de Domnul toti sfintii Lui; ca nu le lipseste ceva celor ce se tem de El. (Psalmi 127, 4)

·                Frica Domnului este curata; ea ramâne în veacul veacului. (Psalmi 18, 10)

·                Semnul fricii dintâi este ca uraste pacatul si se mânie pe el, ca cel ranit de fiara. Iar al celei desavârsite e ca iubeste virtutea si se teme de schimbare. Caci nimeni nu este neschimbator si în orice lucru în viata aceasta trebuie sa ne temem pururi de cadere. (Petru Damaschin)

De aceea si tu, ascultând acestea cu întelegere, sileste-te sa tii în tine neîncetat, împreuna cu toate cele spuse mai înainte, si frica cea dintâi. Caci ea e cea mai sigura pazitoare a comorii tuturor faptelor bune. Daca o ai pe ea, vei avea pasii tai îndreptati spre lucrarea tuturor poruncilor Domnului nostru Iisus Hristos. Iar înaintând pe calea lor, vei dobândi si frica desavârsita si curata, prin dorirea virtutilor si prin mila lui Dumnezeu.

Pentru împlinirea poruncilor si pentru credinta în Domnul nostru Iisus Hristos nu trebuie sa crutam, când timpul o cere, nici chiar viata noastra.

Pe lânga cele spuse, mai trebuie sa stii si aceea ca, de dragul poruncilor de viata datatoare si de dragul credintei în Domnul nostru Iisus Hristos, suntem datori, când timpul o cere, sa dam cu bucurie pâna si sufletul nostru, sau sa nu ne crutam nici chiar viata noastra. Caci însusi Domnul nostru Iisus Hristos zice, în privinta aceasta, ca, «cel ce si-a pierdut sufletul sau pentru Mine si pentru Evanghelia Mea, acela se va mântui» (Marcu 8, 35). Aceasta, fara îndoiala, pentru ca crede si nu se îndoieste, ca însusi Dumnezeu-Omul Iisus Hristos, Mântuitorul, este învierea si viata si tot ce este mântuirea. Caci zice:

·                Eu sunt învierea si viata. Cel ce crede în Mine, chiar de va muri, va fi viu. Si tot cel ce e viu si crede în Mine, nu va muri în veac. (Ioan 11, 25-27)

·                Asa a iubit Dumnezeu lumea, ca si pe Fiul Sau Unul Nascut L-a dat, ca tot cel ce crede în El sa nu piara, si sa aiba viata vesnica. (Ioan 3, 16)

·                Eu am venit ca lumea viata sa aiba si mai multa sa aiba. (Ioan 10, 10)

Metoda naturala a Sfântului Grigorie Sinaitul despre chipul în care se poate intra înauntru inimii si iesi de acolo prin respiratia pe nas; si despre însasi rugaciunea practicata de moi, care este «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma». Aceasta metoda ajuta si la adunarea cugetarii.

Stii, frate, ca suflarea pe care o avem este prilejuita de aer. Si aerul îl inspiram si pentru inima. Caci suflarea aceasta este pricinuitoarea vietii si a caldurii trupului. Deci inima absoarbe suflarea pentru ca sa-si dea caldura ei afara prin expiratie, iar ei sa-si pricinuiasca o buna temperatura. Pricinuitorul acestei lucrari, sau mai bine zis slujitorul ei este plamânul. Acesta, fiind zidit de Dumnezeu cu o tesatura rara, ca niste foale, introduce si scoate aerul fara greutate. Astfel inima,, atragând aerul racoros si scotându-l pe cel cald, pastreaza netulburata rânduiala pentru care a fost zidita spre subtierea organismului vital.

Deci tu, sezând în chilia linistita si adunându-ti mintea, introdu-o pe unde intra suflarea în inima si sileste-o sa coboare cu suflarea în inima. Iar intrând acolo, mintea, dupa ce se uneste cu sufletul, se umple de placere si de bucurie nespusa.

Asadar, obisnuieste-ti frate mintea sa nu mai iasa de acolo cu usurinta, caci la început aceasta sta cu greu acolo din pricina închiderii si strâmtorarii. Dar, dupa ce s-a obisnuit, nu-i mai plac nicidecum umblarile pe afara. Caci «Împaratia cerurilor este înauntru nostru» (Luca 17, 21). Celui ce o priveste acolo si o cauta prin rugaciunea curata, cele de afara i se par triste si urâte».

Ajungând aici, nu trebuie sa taci si sa lasi mintea în nelucrare, ci da-i rugaciunea «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma», ca lucrare si gândire neîncetata si niciodata sa nu se opreasca din aceasta caci aceasta, tinând mintea neratacita, o face cu neputinta de prins si de atins de atacurile dusmanului, ridicând-o la iubirea si la dorul de Dumnezeu.

Metoda are ca scop ca omul sa devina constient la culme de sine însusi si prin aceasta de Dumnezeu. Gândirea la Hristos întareste constiinta de sine si constiinta de sine întareste simtirea prezentei lui Hristos.

Trebuie sa facem vadit celui iubitor de învatatura si aceea ca, daca vom obisnui mintea sa coboare în inima, odata cu intrarea aerului, vom afla cu siguranta ca mintea nu poate sa coboare înainte de a fi renuntat la orice gând si de a se fi facut unitara si de a se fi golit, nemaifiind stapânita de nici o amintire, decât de chemarea numelui Domnului nostru Iisus Hristos. Iar iesind de acolo si îndreptându-se spre cele de afara, sau spre amintirile de multe feluri, se împarte (se ravaseste) chiar fara sa vrea.

Filosofia greaca afirmase ca mintea ia chipul continutului ei: daca acesta este felurit, se împarte si ea, sau lucrarea ei, iar daca continutul ei este unul, se unifica si ea. Dar numai când continutul unic nu este marginit, mintea poate starui în el, altfel va cauta sa întregeasca continutul marginit pe care-l cugeta cu altele, sarind mereu de la un gând la altul. Numai mintea care s-a ridicat la un continut infinit, întrucât s-a ridicat din preocuparea cu cele din afara si cu lucrarile ei referitoare la ele, s-a întors spre ea însasi ca subiect indefinit al lucrarilor îndreptate spre ele. De aceea, Dumnezeu cel infinit este contemplat de mintea revenita la ea însasi, mintea ce se experiaza pe sine, experiaza pe Dumnezeu si viceversa.

Spune si Marele Gura de Aur: «Va rog pe voi, fratilor, sa nu calcati si sa nu nesocotiti canonul rugaciunii, caci monahul trebuie sa spuna neîncetat, fie ca manânca, fie ca merge pe drum, fie ca face altceva: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma”. Astfel numele Domnului Iisus, coborând în adâncul inimii, sa umileasca balaurul care stapâneste întinderile ei, iar sufletul sa-l mântuiasca si sa-l faca viu. Deci staruie întru numele Domnului Iisus, ca inima sa primeasca (sa cuprinda) pe Domnul si Domnul sa cuprinda inima si cei doi sa fie una. Nu va despartiti inima de Dumnezeu, si staruiti pazind-o totdeauna cu pomenirea Domnului nostru Iisus Hristos pâna ce se va sadi numele Domnului în inima si aceasta nu va mai gândi la nimic altceva decât sa preamareasca pe Hristos în voi».

Numai cu numele Domnului Iisus poate fi inima pazita. Altfel pune stapânire pe ea balaurul, stârnind în ea iubiri impure: iubirea de sine, de placeri, care o închid într-un orizont marginit, întunecând-o si pasionând-o în mod inferior. „Înghitind” în ea pe Domnul Iisus si Domnul Iisus „înghitind-o” pe ea, ei îi devine propriu orizontul infinitatii si al iubirii curate, de adevarata depasire, aflata în Hristos, sau lumina Lui nesfârsita. Ea nu mai este preocupata de ea însasi în mod egoist; ea îi îmbratiseaza pe toti si pe toate. Prin numele lui Iisus ea intra în întinderile de lumina si de iubire din interiorul lui Iisus, intra în atmosfera Lui. Caci a rosti numele lui Iisus înseamna a gândi la El cu emotie si aceasta înseamna a intra în legatura vie cu El. Numele lui Iisus prinde radacini datatoare de rod nu într-o inima statica, ci într-o simtire umeda ce creste si ea continuu si e pururi vie si calda în iubirea ei fata de Iisus. Inima în acest înteles nu mai poate fi cugetata fara numele lui Iisus, fara gândirea la El si fara iubirea Lui care o tine în aceasta miscare, asa cum nu poate fi cugetata o gradina fara pomi sau fara o plantatie.

Despre respiratia pe nas, împreuna cu luarea aminte la pomenirea lui Iisus înauntru inimii.

·               Sa se lipeasca pomenirea lui Iisus de suflarea ta si atunci vei cunoaste folosul linistii. (Ioan Scararul)

·               De voiesti sa acoperi cu rusine gândurile si sa te linistesti cu bucurie si sa pastrezi cu usurinta trezvia în inima, rugaciunea lui Iisus sa se lipeasca de rasuflarea ta si vei vedea cum se împlineste aceasta în putine zile. (Sfântul Isihie)

Se recomanda legarea pomenirii numelui lui Iisus de ritmicitatea neîntrerupta a rasuflarii, pentru a se obisnui sa capete si ea aceasta ritmicitate neîntrerupta. Nu e nimic bizar în aceasta legare a vietii sufletesti si duhovnicesti de trup. Aceasta este o lege a fiintei omenesti.

Cel ce voieste sa vegheze cu mintea, si mai ales începatorul, trebuie sa se aseze, în vremea rugaciunii, într-o chilie linistita si neluminata, pentru a-si aduna astfel, în chip natural, mintea si cugetarea din revarsare.

Cel ce se sârguieste sa vegheze cu mintea în inima, si mai ales începatorul, trebuie sa sada întotdeauna, dar mai cu seama în vremea rânduita pentru rugaciune, într-un colt linistit si neluminat, precum învata si poruncesc dumnezeiestii Parinti si dascali care au avut experienta acestei preafericite lucrari. Deoarece, privirea se împrastie în chip natural spre cele vazute si prin aceasta pricinuiesc împartirea cugetarii, ba o si sfârteca si o fac de multe feluri.

Produce în ea contraziceri, sfârtecând-o si facând-o sa se lupte cu ea însasi si anulând puterea ei de a ajunge la un sens unitar, care sa o multumeasca si sa dea omului putinta sa-si închine viata unei slujiri unitare superioare.

Prin închiderea ei într-o camara linistita si întunecoasa, însasi împrastierea si nestatornicia pricinuite de vedere si auzire înceteaza si astfel, mintea, vrând nevrând, se linisteste si se aduna, caci zice marele Vasile: «Mintea neîmprastiata spre cele dinafara si nerevarsata prin simturi spre lume, urca din nou spre ea însasi».

Mintii i se daruieste statornicia înainte de toate prin Domnul nostru Iisus Hristos si prin chemarea cu credinta în inima a sfântului Sau nume. Dar la aceasta ajuta si metoda naturala a inspirarii aerului în inima si sederea într-un loc linistit si neluminat si cele asemenea.

Înainte de toate, mintea este ajutata de dumnezeiescul har, venit în suflet prin chemarea curata, neîmprastiata si de un singur gând a Domnului nostru Iisus Hristos în inima; deci nu de simpla metoda prelungita, de inspiratia pe nari, sau de sederea într-un loc linistit si întunecos. Acestea n-au fost statornicite de Sfintii Parinti pentru altceva decât ca niste mijloace ajutatoare pentru adunarea mintii în ea însasi, prin întoarcerea din împrastierea ei obisnuita si prin luarea aminte. Dar prin ele mintea câstiga si puterea de a se ruga neîncetat, curat si fara împrastiere, caci „luarea aminte, cautând rugaciune, va afla rugaciune. Pentru ca rugaciunea urmeaza luarii aminte, macar ca e altceva. De aceea trebuie sa ne straduim spre ea.” spune Sfântul Nil.

Autorii scrierii de fata fac o deosebire între adunarea mintii în ea însasi si aducerea harului în inima. Ultimul lucru este ajutat de chemarea neîncetata a numelui lui Iisus. Numai cel dintâi lucru, adica ceea ce da omul, este ajutat de o respiratie regulata si de sederea într-un loc întunecos. Dar prin adunarea în sine, mintea capata puterea de a se ruga neîncetat încât venirea harului e numai rezultatul indirect al respiratiei regulate si al sederii într-un loc întunecos. Avem aici ceva cu totul deosebit de metodele yoghine, care au un caracter pur natural si nu urmaresc intensificarea relatiei credinciosului cu persoana lui Iisus Hristos. Rugatorul credincios prin interiorizare se umple de dragostea  lui Hristos, nu se concentreaza simplu în esenta sa proprie, care pâna la urma face parte din esenta personala a totului.

Cum trebuie sa-si petreaca cel ce se linisteste rastimpul de seara pâna la Utrenie (privegherea de la miezul noptii).

Dupa ce apune soarele, chemând pe Preabunul si Atotputernicul Domnul Iisus Hristos în ajutor, aseaza-te pe scaunel în chilia linistita si neluminata. Aici, adunându-ti mintea dupa umblarea si ratacirea ei pe afara si împingând-o usor înauntru inimii prin inspirarea aerului pe nas, umple-o cu gândurile de rugaciune sau cu „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma”, adica introdu înauntru , oarecum unite cu respiratia si cuvintele rugaciunii. Caci zice Sfântul Isihie:

·                Uneste trezvia si numele lui Iisus cu respiratia, ca si cu gândul neîncetat la moarte si cu smerenia, caci amândoua sunt de folos. În felul acesta, sa ai, împreuna cu rugaciunea si cu celelalte ce ti le-am spus, si gândul la judecata si la rasplatirea faptelor bune si rele, si sa te socotesti din tot sufletul mai pacatos decât toti oamenii si mai nelegiuit decât dracii însasi si ca vei avea sa fii pedepsit vesnic.

Pomenirea numelui lui Iisus trebuie sa fie nu o repetare formala a numelui, ci sa fie însotita de gândul intens la moarte, la judecata de dupa moarte si la pacatele concrete pentru care cel ce se roaga va da socoteala. Aceasta face ca pomenirea numelui lui Iisus sa o uneasca cu cererea milei Lui. Rugaciunea lui Iisus nu e, prin urmare, numai o tehnica formala, ci persistenta unei stari de profunda emotie, care merge pâna la lacrimi. Este o stare existentiala, plina de cutremur, a întregii fiinte.

·                Daca gândul la cele aratate va produce în tine frângere de inima si plâns de lacrimi, staruie în el pâna ce acestea vor trece de la sine, iar daca nu te-ai învrednicit înca de darul lacrimilor, nevoieste-te si roaga-te cu cuget smerit sa agonisesti acestea. Prin ele numai, ne vom curata de patimi si de întinaciuni si ne facem partasi de starile cele bune si izbavitoare. (Isihie)

·                Precum focul mistuie trestia, asa lacrima curata curata toata întinaciunea vazuta si nevazuta. (Ioan Scararul)

·                Cel ce voieste sa se desfaca de rautati, cu plângere se desface; si cel ce voieste sa agoniseasca virtuti, cu plângere le agoniseste. Si daca n-ai frângere de inima, cunoaste ca ai slava desarta, pentru ca aceasta nu lasa sufletul nicidecum sa se umileasca. (Anonim)

Iar daca nu vin lacrimile, scufunda-te în aceste gânduri cu rugaciunea, un ceas; apoi ridicându-te, rosteste cu luare aminte Pavecernita cea Mica si, iarasi sezând, tine rugaciunea cu toata puterea, în chip curat si fara împrastiere, adica fara griji si fara vreun gând sau vreo închipuire oarecare, ci cu multa trezvie, o jumatate de ceas. În afara de rasuflare si de hrana, fii în rugaciune strain de toate, daca voiesti sa fii numai cu mintea. Apoi, însemnându-te cu semnul cinstitei si de viata facatoarei cruci, si însemnând de asemenea patul, aseaza-te pe el si gândeste-te la bunatatile viitoare, sau la pedepse, la firea trecatoare si înselatoare a celor vremelnice, la cea fara de veste si obsteasca datorie, adica la moarte, la înfricosata dare de seama de dupa sfârsit si înainte de sfârsit, amintindu-ti de gresalele tale din toata vremea pe scurt si cerând cu caldura iertarea lor, apoi, cercetându-te cu de-amanuntul, cum ti-ai petrecut ziua care a trecut. Dupa aceasta, întinzându-te spunând rugaciunea, potrivit celui ce a spus: «Pomenirea lui Iisus sa se culce cu tine», dormi 5 sau 6 ore – mai bine zis, dormi dupa cât de lunga este noaptea.

Cum sa faci Utrenia si cum sa petreci timpul pâna dimineata.

Trezindu-te si laudând pe Dumnezeu si chemându-l iarasi în ajutor, începe întâi primul lucru, adica sa te rogi în inima fara împrastiere si în chip curat pâna la un ceas. Caci în acest timp mintea se afla în starea cea mai linistita si mai netulburata. De aceea ni s-a poruncit sa jertfim lui Dumnezeu cele dintâi nascute si cele mai alese ale noastre (Deuteronom 12, 6), adica sa-I înaltam în chip neclintit cel dintâi gând, prin rugaciunea curata catre Domnul nostru Iisus Hristos. Caci zice Sfântul Nil: «Rugaciune savârseste acela care aduce gândul lui cel dintâi lui Dumnezeu». Dupa aceea cânta Miezonoptica.

Daca nu te-ai întarit înca pentru o linistire mai desavârsita si, de aceea, înca nu poti, cum am spus, sa fii rapit (în rugaciune), sau daca nu poti aceasta pentru o alta pricina, cum se întâmpla celor ce sunt înca începatori în aceasta lucrare, sau mai rar, si celor înaintati, dar înca neajunsi la desavârsire (caci cei desavârsiti «toate le pot în Hristos care-i întareste pe ei» (Filipeni 4, 13), - ridicându-te din somn si tinându-te cu toata puterea treaz, cânta mai întâi Miezonoptica cu toata luarea aminte si patrunderea. Apoi, sezând, roaga-te în chip curat si neîmprastiat, în inima, cum s-a aratat, o ora; mai bine zis, atâta cât îti va da putere Datatorul Bunatatilor, caci zice Scararul: «Noaptea da timpul cel mai lung luarii aminte, iar cel mai scurt cântarii. Iar ziua, pregateste-te dupa puterea ta».

Daca nevoindu-te în acest chip, esti stapânit înca de moleseala si de lene, iar mintea îti este tulburata de vreo întâmplare oarecare, ridica-te, trezeste-te pe cât poti, staruind în rugaciune. Apoi, asezându-te, sileste-te sa te rogi, precum s-a scris înainte, având grija, întotdeauna, sa vorbesti prin rugaciunea curata lui Dumnezeu Cel curat. Apoi ridicându-te, spune cu întelegere cei sase psalmi, pe al 50-lea si canonul, precum voiesti. Apoi sezând si priveghind, roaga-te cu curatie o jumatate de ora si iarasi ridicându-te, cânta «Laudele», «Doxologia» obisnuita, «Ceasul întâi» si fa apoi apolisul.

Este o Utrenie întrerupta din loc în loc de adunarea mintii si de rugaciunea lui Iisus. Poate ca si de aceea se numeste Utrenia si «Priveghere», având sa fie întrerupta de rastimpuri închinate luarii aminte. Utrenia o facea isihastul la chilie, dupa miezul noptii, data fiind departarea chiliei de biserica.

Cele spuse prin buzele tale sa rasune atâta cât sa fie auzite numai de urechile tale, odata ce ni s-a poruncit sa aducem lui Dumnezeu si rodurile buzelor noastre (Evrei 13, 15). Sa multumesti din tot sufletul si tot cugetul Iubitorului de oameni, Purtatorului de grija si Preaînteleptului nostru Dumnezeu, Celui ce dupa a Lui mila nesfârsita ne-a învrednicit pe noi sa strabatem linistit marea noptii care a trecut si sa vedem postata luminoasa a zilei de fata, si sa-L rogi tot asa fierbinte sa ne ajute sa strabatem neînviforati furtuna întunecata si salbatica a demonilor si a patimilor si sa ne miluiasca pe noi.

Cum trebuie sa petrecem dimineata pâna seara.

De dimineata pâna la prânz petrece în rugaciunea curata si neîmprastiata a inimii, daruindu-te întreg lui Dumnezeu, atât cât îti sta în putere, ca rugându-te Lui cu inima frânta sa-ti ajute tie, celui neputincios, trândav si lipsit de vointa. Citeste în picioare ceea ce ti s-a rânduit din Psaltire, din Apostol si din Sfânta Evanghelie. Fa si rugaciuni catre Domnul nostru Iisus Hristos si cele catre Prea Sfânta Nascatoare de Dumnezeu. Sezând, apoi, fa si celelalte citiri din dumnezeiestile Scripturi. Dupa acestea cânta cu întelegere «Ceasurile» obisnuite, alcatuite cu multa întelepciune de catre Parintii Bisericii, staruind în ferirea sufletului de nelucrare, care este învatatoarea a toata rautatea. Departeaza odata cu patimile si prilejul lor, chiar daca unele par mici si vatamatoare.

Despre ferirea de nelucrare si despre trebuinta ca cel ce se linisteste sa pazeasca toata predania bisericeasca.

Isaac Sirul «Paziti-va, iubitilor, de nelucrare, fiindca în ea se ascunde moartea sigura. Caci fara ea nu e cu putinta sa cada în mâinile celor ce se straduiesc sa robeasca pe monah. Nu pentru psalmi ne va judeca Dumnezeu în ziua aceea, nici pentru pregetarea în rugaciune, ci pentru ca parasirea acestora da putinta de intrare demonilor, iar când vor gasi loc sa intre si vor închide usile ochilor nostri, ne vor coplesi cu tirania si necuratia lor.

Vor închide usile ochilor sufletesti ca sa nu vada cele bune, sa nu vada pe Dumnezeu în inima, vor închide pe om în el însusi si în placerile lui, facându-l orb fata de ceea ce e dincolo de aceasta îngustime.

Caci ei stapânesc, dupa hotarârea dumnezeiasca, pe slujitorii lor, cu cea mai cumplita razbunare. Asa ajungem robi lor, datorita nesocotirii lucrurilor mici de care na se cere sa ne îngrijim pentru Hristos cum s-a scris de catre cei întelepti: «Cel ce nu supune voia sa voii lui Hristos, va fi supus vrajmasului sau». Deci, aceste lucruri, care par a fi mici, sa le socotim ca niste ziduri fata de cei ce ne iau pe noi în robie.

Citirea psalmilor si rostirea rugaciunilor sunt socotite de unii lucruri mici, declarând ca importanta este unirea cu Dumnezeu si desavârsirea prin ea, dar aceste lucruri prilejuiesc pe cele mari, pentru ca în lipsa lor putem fi luati în stapânire de demoni.

De aceea, cu întelepciune s-a rânduit de catre cei ce tin rânduiala Bisericii, sa se împlineasca acestea înauntru chiliei, pentru pazirea vietii noastre în duhul descoperirii (revelatiei). Pentru aceea, pe nedrept este socotita mica nesocotirea lor de catre cei neîntelepti, care nu se gândesc la paguba pricinuita de aceasta. Sunt oameni care îsi fac si începutul si continuarea drumului într-o libertate neînfrânata, care este maica patimilor. De aceea, e mai bine sa ne silim sa nu nesocotim cele mici, decât sa dam loc pacatului prin largimea ce ne-o dam, caci sfârsitul acestei libertati necuvenite este o cumplita robie!» (Isaac Sirul).

Libertatea pe care o da patima este aparenta; ea se dovedeste în scurta vreme o cumplita robie. Betia, desfrânarea, lenea, se prezinta la început ca manifestari de libertate, dar curând, creste puterea lor si ele se arata în adevarata lumina a fi niste monstri care ne înlantuie si ne duc la slujirea lor fara sa ne putem opune.

«O, ce dulci sunt prilejurile patimilor! Uneori poate cineva sa taie patimile si se linisteste prin îndepartarea lor bucurându-se astfel ca au încetat, dar pricinile lor nu le poate îndeparta. De aceea, suntem ispititi chiar fara sa vrem si ne întristam de patimi, dar ne place sa ramâna în noi pricinile lor. Nu dorim patimile, dar primim cu placere prilejurile pe care le pricinuiesc în noi.

Ne întristam când patimile ne-au robit, dar ne place sa gustam la început putin din ele. Socotim ca aceasta gustare nu este ceva grav, într-un cuvânt ne bucura-te de prilejurile patimilor. Dar aceasta înseamna ca si pricinile patimilor ramân în noi si le iubim. Ramân ca niste radacini, care îndata ce sunt putin udate, înverzesc cu repeziciune. De aceea efortul de mortificare al lor sau de pazire trebuie sa continue toata viata.

De aceea, cele din urma se fac pricini ale celor dintâi prin lucrarea lor, caci cel ce iubeste prilejurile patimilor se supune si se face rob, fara sa vrea acestora. Cel ce uraste pacatele sale, se opreste de la ele si cel ce le marturiseste – dobândeste iertarea. Este cu neputinta însa, sa paraseasca deprinderea pacatului înainte de a fi dobândit dusmania fata de el, si de a obtine iertare înainte de marturisirea pacatelor. Cea dintâi este pricina adevaratei smerenii, iar cea de-a doua (marturisirea) este pricina strapungerii ce se naste în inima din rusine». (Isaac Sirul)

Marturisirea pacatelor este pe de o parte o biruire a rusinii pentru ele, pe de alta o adâncire a sentimentului de rusine, fapt care produce strapungerea sau zdrobirea inimii. Caci marturisirea nu e o biruire a rusinii prin nesimtire, ci prin scârba de pacat si prin teama de pedeapsa vesnica pentru el. în marturisire are loc o rusine culminanta pentru pacat si barbatia care o biruieste. Este barbatia ostasului în toiul luptei, superioara celei dinainte de lupta. Duhovnicul ajuta la amândoua. Numai asa marturisirea este un eveniment duhovnicesc de adânca zguduire si un început de viata noua, altfel devine un act nesimtit, formal, care nu rascoleste fiinta si nu ajuta la înnoire vietii. Cu aceasta strapungere de inima s-au pocait si cei ce au devenit crestini în ziua Cincizecimii.

«Nu este alt pacat de neiertat decât cel pentru care nu se face pocainta!» (Isaac Sirul)

Dupa cântarea «Ceasurilor» amintite, manânca, tinând si în timpul mâncarii rugaciunea, ca facând asa, sa ajungi, prin puterea harului, la deprinderea de a te ruga neîncetat.

Poate ca fapte bune singulare se pot savârsi si numai prin efortul omului, dar deprinderea de a le savârsi prin staruirea neîncetata în ele, si de a nu alterna faptele bune cu cele rele, nu o poate dobândi cineva decât cu ajutorul harului. Altfel poate face din când în când câte un bine, din plictiseala monotoniei pe care o produc faptele rele. De aceea si pagânii fac uneori bine, dar nu pot face numai bine. Deprinderea câstigata prin staruinta implica o putere deosebita a duhului omului, putere mai presus de fire. Si mai ales deprinderea rugaciunii neîncetate.

Despre trebuinta de a ne ruga totdeauna.

Precum trupul acesta al nostru, în lipsa sufletului e mort si rau mirositor, la fel si sufletul care nu se misca prin rugaciune este mort si nenorocit, caci trebuie sa socotim lipsirea lui de rugaciune mai amara decât orice moarte, cum bine ne învata marele Daniil proorocul, care voia mai bine sa moara decât sa fie lipsit, fie si macar o clipa, de rugaciune (Daniel 6, 10).

La fel ne învata si dumnezeiescul Gura de Aur: «Tot cel ce se roaga, vorbeste cu Dumnezeu. Si cine nu stie ce mare lucru este ca, om fiind, sa stai de vorba cu Dumnezeu? Dar nimeni nu poate sa înfatiseze aceasta cinste prin cuvânt caci aceasta cinste întrece chiar si maretia îngerilor. Rugaciunea este o lucrare comuna a îngerilor si a oamenilor si, în privinta rugaciunii, nimic nu desparte o fire de alta: ea te desparte de animale(si te uneste cu îngerii. Prin ea se ridica cineva repede la petrecerea, la viata si traiul acelora, la cinstea, la nobletea, la întelepciunea si întelegerea lor, silindu-se sa-si petreaca toata viata în rugaciuni si în slujirea adusa lui Dumnezeu.

Când vede diavolul sufletul îngradit în virtuti, nu îndrazneste sa se apropie, temându-se de taria si de puterea pe care i-o dau rugaciunile, hranind sufletul mai bine decât hranesc mâncarurile trupul. Rugaciunile sunt nervii sufletului, caci precum trupul este sustinut laolalta prin nervi si prin ei se misca în chip unitar, persista si îsi mentine taria, iar daca îi taie cineva pe acestia, desface toata armonia trupului, tot asa sufletele se armonizeaza si se sustin laolalta prin rugaciuni, si prin ele strabat cu usurinta drumul evlaviei. Deci, daca te lipsesti de rugaciune, faci ca si când ai scoate pestele din apa: precum apa este viata acestuia, asa îti este tie rugaciunea. Precum acesta traieste prin apa, asa si noi putem sa ne înaltam la ceruri si sa ajungem aproape de Dumnezeu, prin rugaciune».

Un medic german declara ca astenia nervoasa, atât de raspândita în zilele noastre, îsi are leacul si în cruce, adica în întelegerea rostului superior al greutatilor vietii si în rabdarea lor folositoare pentru dezvoltarea spirituala a omului. Î orice caz, rugaciunea întarind cu putere dumnezeiasca sufletul, revigoreaza sufletul, aduce întarire nervilor trupului. Ea aduce liniste si, prin aceasta, potoleste agitatia care se prelungeste si în nervi.

«Rugaciunea si cererea fac din oameni biserici ale lui Dumnezeu si, precum aurul, pietrele scumpe si marmura fac case împaratilor, asa rugaciunea face din oameni biserici ale lui Hristos. Cel lauda mai mare s-ar putea aduce rugaciunii, decât ca zideste biserici vii lui Dumnezeu? Si Acela pe care nu-L încap cerurile, intra în sufletul viu prin rugaciuni».

Rugaciunea face din om biserica a lui Dumnezeu, dar si preot al Lui. Caci si Hristos Însusi se roaga în sufletul care se roaga împreuna cu Sfântul Duh, care se roaga cu suspine negraite în noi, sau se întipareste în eu-l nostru în rugaciune. Pentru ca biserica nu este numai locul unde se roaga omul, ci si locul unde se afla Hristos.

·          Ar putea vedea cineva puterea rugaciunii Sfintilor si în aceea ca Pavel care alerga prin toata lumea ca un înaripat, locuia prin închisori, suferea biciuiri, purta lanturi, traia plin de sânge si în mii de primejdii, învia morti, vindeca boli, nu se bizuia pe nici una din acestea în mântuirea oamenilor, ci-si împrejmuia sufletul cu rugaciuni; si, dupa ce savârsea aceste minunate semne, alerga la rugaciune ca un atlet spre cununa de stadion. Caci rugaciunea pricinuieste si învierea mortilor si toate celelalte deoarece puterea ce o are apa asupra pomilor, aceea o are asupra vietii rugaciunile Sfintilor. (Ioan Gura de Aur)

Rugaciunea este mai tare ca toate pentru ca în ea este Dumnezeu, sau în ea omul este plin de Dumnezeu.

·          Rugaciunea este prilejul mântuirii, pricinuitoarea nemuririi, zidul nesurpat al Bisericii, adapostul nejefuit, înfricosator demonilor, mântuitor noua binecredinciosilor.

·          Precum toate bogatiile urmeaza unei împaratese care intra într-o cetate, asa toate virtutile intra împreuna cu rugaciunea care intra în suflet.

·          Ceea ce este temelia pentru casa, aceea este rugaciunea pentru suflet. Trebuie sa o fixam întâi pe aceasta ca o baza si ca o radacina în suflet si apoi sa zidim cu sârguinta pe ea cumpatarea si grija de saraci si toate legile lui Hristos.

Rugaciunea este fundament al sufletului pentru ca în ea este Hristos, ipostasul firii omenesti în general, deci si al firii noastre. Orizontalitatea slujirii oamenilor creste din verticalitatea unirii cu Dumnezeu. Din acest izvor de adâncime infinita ies puterile slujirii oamenilor, asa cum apa care adapa câmpiile iese din adâncul pamântului.

·          Rugaciunea sârguincioasa este lumina mintii si a sufletului, lumina nestinsa si neîncetata. De aceea, cel viclean arunca zeci de mii de gânduri învalmasite în mintile noastre, si cele ce niciodata nu le-am gândit, acestea le aduna în vremea rugaciunii si le varsa în sufletul nostru, de aceea, mare arma este rugaciunea si mare asigurare. (Ioan Gura de Aur)

·          Cu cât voim sa strângem mintea mai mult într-un singur gând esential al rugaciunii, cu atât pornirea ei contrara încearca sa se împotriveasca, împrastiindu-se în tot felul de gânduri marunte, iar cel rau o stimuleaza în aceasta. Ceea ce se petrece în noi nu provine numai din noi, ci si din înrâuriri externe, mai puternice decât noi.

·          Sa-ti fie pomenirea lui Dumnezeu mai neîntrerupta decât respiratia! (Grigorie de Nazianz)

·          Fara rugaciunea neîncetata nu te poti apropia de Dumnezeu. (Isaac Sirul)

·          A da mintii dupa osteneala rugaciunii o alta grija, înseamna a pricinui împrastierea cugetarii. (Isaac Sirul)

·          Orice rugaciune în care trupul nu se osteneste trebuie socotita fat lepadat, pentru ca acea rugaciune este fara suflet. (Isaac Sirul)

·          Rugaciunea este, dupa fiinta ei, apropierea si unirea omului cu Dumnezeu, iar dupa lucrare, rugaciunea este sustinatoarea lumii, împacare cu Dumnezeu, maica lacrimilor si totodata fiica lor, ispasirea pacatelor, punte împotriva ispitelor, zid împotriva necazurilor, zdrobirea razboaielor, lucrarea îngerilor, hrana tuturor cetelor netrupesti, veselia viitoare, lucrare fara margini, izvorul virtutilor, pricinuitoarea darurilor, propasire nevazuta, hrana a sufletului, luminarea mintii, secure ce taie deznadejdea, baza a bunatatilor viitoare, alungarea întristarii, bogatia monahilor, comoara sihastrilor, slabirea mâniei, oglinda înaintarii, aratarea masurilor, darea pe fata a starii ajunse, descoperirea celor viitoare, semnul maririi. Rugaciunea este judecatoarea celui ce se roaga, scaunul de judecata al lui Hristos înainte de scaunul Judecatii viitoare – rugaciunea nu e nimic altceva decât înstrainarea de lumea vazuta si nevazuta! (Ioan Scararul)

·          De voiesti sa te rogi, leapada-te de toate, ca sa mostenesti totul! (Nil Ascetul)

Numai când esti liber de toate, esti stapân peste toate, adica le ai pe toate prin iubire si prin întelegere. Dar mai ales le ai în Dumnezeu în care sunt toate; le ai în Dumnezeu, fiind unit cu El prin rugaciune. Orice lucru de care ne legam cu pasiune, ne îngusteaza vederea si puterea de îmbratisarea tuturor. Aceasta îngustare produce si ideile definite, cunoscute teoretic, chiar ideile unei cunostinte teoretice despre Dumnezeu si despre cele privitoare la mântuire. Unde nu e rugaciune e, de aceea, împotrivire în idei si dezbinare.

·          Rugaciunea este urcusul mintii la Dumnezeu. (Nil Ascetul)

·          Rugaciunea este vorbirea mintii cu Dumnezeu. (Nil Ascetul)

·          Precum pâinea este hrana trupului si puterea sufletului, asa e rugaciunea duhovniceasca hrana a mintii. (Nil Ascetul)

Despre hrana trupeasca: cum trebuie sa se hraneasca cel ce se linisteste.

S-a scris: „Fiul omului, manânca cu cântarul pâinea ta si bea cu masura apa” (Iezechiel 4, 10-11), în asa fel ca cel ce se nevoieste dupa Dumnezeu sa poata trai din acestea. Caci «daca nu dai sânge, nu vei primi Duh». Dar zice si marele Pavel: „Îmi asupresc trupul meu si îl robesc pe el, ca nu cumva altora binevestind, sa ma fac eu însumi necercat” (I Corinteni 9, 27).

·          Genunchii mei au slabit de post si trupul meu s-a schimbat din pricina untului de lemn. (Psalmi108, 23)

·          Prin nimic nu se slujeste Dumnezeu atât de mult ca prin neplacuta patimire; si lacrimile pun în miscare iubirea lui de oameni. (Grigorie de Nazianz)

·          Precum o mama se îngrijeste de copil, asa se îngrijeste Hristos de un trup care sufera si e totdeauna aproape de un astfel de trup. (Isaac Sirul)

·          În stomacul plin nu se afla cunostinta tainelor lui Dumnezeu. (Isaac Sirul)

·          Precum „cei ce seamana cu lacrimi vor secera snopii veseliei”, asa nepatimirii neplacute îi urmeaza bucuria. (Isaac Sirul)

·          Fericit cel ce se opreste de la dulcea patimire, care-l desparte de Cel ce l-a zidit. (Isaac Sirul)

De multe ori, fiind ispitit prin cele de-a dreapta si prin cele de-a stânga si probându-ma pe mine însumi adeseori în cele doua chipuri si primind rani nenumarate de la vrajmasul, dar învrednicindu-ma si de mari ajutoare în ascuns, mi-am câstigat mie experienta din îndelungatul timp al anilor si, din cercarea si harul lui Dumnezeu, am învatat acestea. Ca temelia tuturor bunatatilor si slobozirea sufletului din robia vrajmasului si calea care duce la lumina si la viata consta în aceste doua moduri: în a te aduna pe tine într-un singur loc si a posti totdeauna, adica a te canoni (disciplina) prin înfrânarea stomacului în chip întelept si cuminte, prin sederea nemiscata si prin neîncetata gândire la Dumnezeu. Din aceasta vine supunerea simturilor, din aceasta vegherea; prin aceasta se îmblânzesc patimile ce se misca în trup; din acestea, blândetea gândurilor, miscarile luminoase ale cugetarii, sârguinta pentru dumnezeiestile fapte ale virtutii, întelesurile înalte si subtiri, lacrimile fara masura ce se nasc în tot timpul si amintirea mortii, din aceasta întelepciunea curata, straina cu desavârsire de orice nalucire care ispiteste cugetarea, patrunderea si ascutimea cunostintei celor de departe, întelesurile tainice si adânci pe care întelegerea le vede cuprinse în cuvintele dumnezeiesti, miscarile mai launtrice ce se nasc în suflet si felurimea si deosebirea duhurilor deosebite de puterile sfintilor si vederile adevarate care sunt straine de nalucirile desarte, din aceasta, frica de caile si cararile din oceanul cugetarii.

Cugetarea poate duce pe om pe nenumarate cai, la nenumarate pareri si hotarâri, unele mântuitoare, altele pierzatoare. Este un ocean nesfârsit de posibilitati date omului spre alegere. Dar prin frica de pierderea sufletului se pot evita cararile care duc la naufragiu în adâncul oceanului. Corabierii si cârmacii de barci stiu ca în vreme de furtuna trebuie aleasa numai o anumita cale, pentru a nu fi înghititi de valuri.

«Din aceasta vine flacara râvnei care biruieste toata primejdia si strabate prin toata frica, din aceasta, caldura care dispretuieste toata pofta, o nimiceste din cuget si produce uitarea oricarei amintiri a celor trecatoare împreuna cu a altora. Si ca sa spunem pe scurt, din aceasta vine libertatea omului adevarat, bucuria sufletului, învierea si odihna cu Hristos în Împaratia cerurilor.

Caldura entuziasmului curat pentru cele bune copleseste si nimiceste caldura interioara a poftei trupesti, a mâniei sau a ambitiei.

Libertatea adevarata este eliberarea fata de patimi. Ea este însusirea omului adevarat si tare. Pâna ce omul mai e robit unor patimi inferioare, el are înca ceva din animalul care se misca sub puterea instinctelor.

Daca va nesocoti cineva adunarea într-un loc si postirea neîncetata, sa stie ca va fi pagubit nu numai de toate cele de mai sus, ci va zdruncina si temelia tuturor virtutilor prin dispretuirea acestor doua virtuti. Precum acestea sunt în suflet începutul si capatul lucrarii dumnezeiesti, usa si calea spre Hristos, de le va tine si va ramâne în ele, asa si de va iesi si va sari din ele, va ajunge în cele doua potrivnice lor: va umbla din loc în loc si se va lacomi în chip necuviincios; din acestea curgând toate celelalte rele». (Isaac Sirul)

Cei ce sunt la început trândavi si molesiti se sperie si se tulbura nu numai de nevointele acestea si de altele asemenea, ci chiar de sunetul frunzelor copacilor, fiind doborâti si de o mica slabiciune, astfel ei se întorc la cele dinapoi. Cei cercati nu manânca pe saturate nici legume verzi, ci hranindu-se cu plante uscate, nu voiesc sa guste ceva înainte de ceasul rânduit chiar daca trebuie sa stea, din pricina slabiciunii si a neputintei, culcati pe jos, cu ochii împaienjeniti de marea sleire a trupului. Chiar însa de s-ar apropia prin acestea în chip necesar de iesirea din trup, nici atunci nu se lasa biruiti sa cada, datorita vointei lor întarite, caci voiesc si doresc sa-si sileasca firea lor pentru dragostea de Dumnezeu.

Crucea este pentru ei un prilej de a face dovada tariei sufletesti a duhului lor. Prin aceasta tarie în care este prezenta puterea lui Dumnezeu, ei trec la viata si apoi la sfârsitul lumii si la înviere. Nici apropierea mortii nu slabeste dragostea lor de Hristos, deci credinta în El, ca sa calce voia Lui. Constiinta legaturii cu Hristos este mai tare decât frica si durerea mortii.

Si se hotarasc mai bine sa se osteneasca pentru virtute decât sa pastreze viata vremelnica si toata odihna ce-o poate da ea. Iar când vin asupra lor ispitele, mai degraba se bucura ca se desavârsesc în ele, sau se fac desavârsiti. Si nici în durerile chinuitoare ce trebuie sa le rabde în ele, nu sovaie în dragoste de Dumnezeu, ci pâna înceteaza din viata sunt stapâniti de dorul sa rabde cu barbatie ispitele si nu se dau înapoi, pentru ca prin ele se fac desavârsiti. (Isaac Sirul)

Urmând asadar, si noi acestora si ascultând de cel ce porunceste: „Umbla pe calea împarateasca, neabatându-te nici la dreapta, nici la stânga” (Proverbe 4, 27), îti dam tie si o regula a caii de mijloc:

Cum trebuie sa se hraneasca cel ce se nevoieste, lunea, miercurea si vinerea.

În aceste trei zile ale saptamânii, posteste pâna la ceasul al noualea (trei dupa amiaza), adica manânca o data pe zi împartasindu-te de sase uncii (27 gr.). ia si din mâncari uscate cât ai nevoie, dar cu cumpatare. Apa, daca voiesti, pâna la trei patru pahare. Urmeaza canonul 69 apostolic care rânduieste: «Daca vreun episcop, prezbiter, diacon, citet sau cântaret nu posteste în sfânta Patruzecime (Paresimi) a Pastilor, sau miercurea si vinerea, sa se cateriseasca, în afara de cazul ca ar fi împiedicat de o boala trupeasca. Iar de e mirean, sa se excomunice (afuriseasca)». Pentru luni s-a rânduit dupa aceea de Sfintii Parinti.

Cum trebuie sa se hraneasca martea si joia.

În aceste doua zile manânca de doua ori pe zi: la prânz, ia sase uncii de pâine, ceva fiert si ceva din mâncarurile uscate, cu cumpatare. Ia si vin amestecat cu apa – pâna la trei sau patru pahare, daca ai nevoie. Seara, ia trei uncii de pâine , ceva din mâncarurile uscate sau niscaiva fructe si vin amestecat cu apa – un pahar, cel mult doua daca ai sete mare. Dar sa stii ca foarte mult ajuta setea lacrimilor daca mai e însotita si de priveghere, caci zice Sfântul Ioan Scararul: «Setea si privegherea au zdrobit inima, iar din inima zdrobita au tâsnit lacrimile». Iar Sfântul Isaac întareste: «Înseteaza dupa Dumnezeu, ca sa te umpli de dragostea Lui».

Daca însa si în aceste doua zile alegi sa manânci o singura data, foarte bine faci, pentru ca întâiul izvor, maica, radacina si temelia tuturor virtutilor, este postul si înfrânarea. Caci zice unul din cei din afara: «Alege calea cea mai buna si cea mai grea, iar obisnuinta o va face dulce». Dar si Marele Vasile zice: «Unde este hotarârea vointei, nimic nu poate fi piedica». Iar unul dintre purtatorii de Dumnezeu adauga: «Începutul rodirii e floarea, iar începutul faptuirii e înfrânarea» (Nil Ascetul).

Toate acestea si cele asemenea acestora vor parea unora grele, ba poate chiar cu neputinta, însa cel ce tine seama de rodirea ce se iveste din acestea si are în vedere ce stralucire obisnuiesc sa pricinuiasca acestea, de va socoti usoare si, cu ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos si prin staruinta proprie, dupa putere, le va vesti ca usoare prin cuvinte si prin fapte pecetluindu-le puterea prin acestea. Aceasta o adevereste Sfântul Isaac care spune:

·          Ia-ti doctoria vietii de la masa celor ce postesc, privegheaza si se ostenesc în Domnul si trezeste în felul acesta sufletul tau din moarte. Caci Cel iubit se odihneste în mijlocul lor, sfintind mâncarurile, si preface amarul neplacut din ele în dulceata Sa negraita. Slujitorii duhovnicesti si ceresti ai Lui îi umbresc pe ei si sfintele lor mâncaruri.

·          Mireasma celui ce posteste e atotdulce iar întâlnirea cu el veseleste inimile celor ce au darul deosebirii, caci vietuirea celui înfrânat este bineplacuta lui Dumnezeu.

Cum trebuie sa se hraneasca sâmbata; despre priveghere si ce trebuie sa manânce în acest timp.

În fiecare sâmbata în afara de Sâmbata cea Mare, trebuie sa manânci, precum s-a rânduit pentru marti si joi, de sfintele canoane, pentru ca trebuie sa priveghezi în noaptea spre duminicile anului, afara de saptamâna brânzei si în cazul ca nu trebuie sa faci priveghere peste saptamâna pentru marile sarbatori domnesti sau ale sfintilor celor mai mari. În acest caz, facând privegherea aceea, o lasi pe cea spre duminica, totusi, fie ca-i asa, fie altfel, manânca sâmbetele de doua ori., caci e de folos sa te fortezi în savârsirea privegherii de noapte. De aceea si dupa privegherea ce trebuie sa o faci pentru o sarbatoare domneasca ce cade în mijlocul saptamânii, e de foarte mare folos sa o faci si pe cea spre duminica, caci mare câstig îti va urma din aceasta curând. Mai bine zis „îti va rasari lumina de dimineata si vesmintele tale se vor umple repede de stralucire” (Isaia 63, 8). Caci zice si Sfântul Isaac:

·          Începutul fiecarei lupte cu pacatul si cu pofta este osteneala privegherii si a postului, dar mai ales pentru cei ce lupta cu pacatul din launtrul lor. Din aceasta se vede semnul urii împotriva pacatului si a poftei la cei ce poarta cu ele razboiul acesta nevazut. Caci aproape toate atacurile patimilor încep sa se micsoreze prin post, iar dupa post, mare ajutor în aceasta lupta aduce privegherea. Cel ce în toata viata lui iubeste însotirea cu aceasta pereche, se face prietenul cumpatarii. Dimpotriva, mângâierea stomacului este începutul tuturor relelor, iar moleseala somnului e cea care aprinde pofta trupului. Astfel, calea Domnului cea sfânta si temelia a toata virtutea este postul, privegherea si trezvia în slujirea lui Dumnezeu. (Isaac Sirul)

·          În sufletul ce scânteiaza în pomenirea deasa a lui Dumnezeu si de privegherea neadormita, noaptea si ziua, Domnul cladeste spre întarirea acelui suflet norul ce-l umbreste ziua si lumina focului ca sa-i lumineze noaptea (cf. Iesirea 13, 21-22); si din launtrul întunericului va straluci lumina. (Isaac Sirul)

·          Alege-ti ca lucrare plina de desfatare privegherea neîncetata în timpul noptilor, prin care au dezbracat toti Parintii pe omul cel vechi si s-au învrednicit de înnoirea mintii. În acele ceasuri, sufletul simte viata cea fara de moarte si în simtirea aceasta dezbraca întunericul patimilor si primeste Duhul cel Sfânt. (Isaac Sirul)

·          Ţine lucrarea privegherii, ca sa afli mângâierea în sufletul tau. (Isaac Sirul)

·          Sa nu socotesti omule, ca în toata vietuirea monahilor este vreo lucrare mai mare ca privegherea de noapte! (Isaac Sirul)

·          Pe monahul ce staruie în privegherea unita cu discernamântul mintii, sa nu-l privesti ca pe un purtator de trup caci acesta este cu adevarat lucrare a cetei îngeresti. (Isaac Sirul)

·          Sufletul ce se osteneste în lucrarea aceasta înteleapta a privegherii, va avea ochi de heruvimi, prin aceea ca-i atintit si priveste la o vedere cereasca. (Isaac Sirul)

Aceste privegheri însa, sa le faci în rugaciuni, în cântari si citire, cu curatie si fara împrastiere si cu frângere de inima, singur sau cu o obste iubita si de aceeasi vietuire. Iar dupa fiecare priveghere da-ti o mica mângâiere pentru osteneala ce urmeaza acesteia, mâncând si bând ceva. Adica manânca trei uncii de pâine, adaugând ceva mâncare uscata, cât îti este de trebuinta. Bea si trei pahare de vin amestecat cu apa, luând seama însa, ca nu cumva în ziua în care postesti pâna în ceasul al noualea, având priveghere, sa lasi postul din pricina privegherii. Trebuie si pe aceasta sa o faci, dar nici pe acela sa-l treci cu vederea, caci s-a rânduit ca mângâierea sa o faci dupa ca s-a sfârsit privegherea.

Privegherea nu-i nicidecum o cercetare teoretica rece, ci o adâncire în fiinta proprie si în întelesurile celor citite ca în fata lui Dumnezeu, în duhul rugaciunii si cu inima zdrobita de smerenie si de constiinta pacatoseniei. Numai asa privegherea înnoieste continuu pe om, dezbracându-l de omul vechi; numai asa ea este simtire a prezentei lui Dumnezeu.

Cum trebuie sa manânci duminicile, despre osteneala si smerenie

Sa manânci în toate duminicile de doua ori pe zi, ca si sâmbata; aceasta rânduiala sa o tii fara abatere, în afara de caz de boala. Tot asa sa faci si în zilele îngaduite si dezlegate de Sfintii Parinti de pe urma unui lung obicei si a unor pricini mai noi, dumnezeiesti sau nu. În acestea nici nu mâncam numai o singura data, nici nu mâncam numai mâncare uscata, ci ne înfruptam din toate cele de folos si nepatate, din legume, dar cu înfrânare si în cantitatea rânduita caci totdeauna cel mai bun lucru este sa ne înfrânam în toate. Dar în cazurile de boala, ne putem împartasi fara sa ne rusina, din toate cele folositoare si legiuite, care sustin trupul, caci Sfintii Parinti au învatat ca trebuie sa fim ucigatori de patimi, nu ucigatori de trup.

De asemenea, se cuvine sa gusti câte putin din toate câte s-au rânduit si s-au îngaduit prin fagaduinta spre a slavi pe Dumnezeu si a-I multumi si pentru a nu ne trufi.

Toate sunt date de Dumnezeu si, gustându-le, Îl slavim si Îi multumim pentru minunata lor potrivire, si din acest punct de vedere, cu viata noastra. Daca însa ne scufundam prea mult în placerea produsa de ele, uitam de Dumnezeu. Trebuie sa tinem mereu cumpana (dialectica) între gustarea lor si detasarea de ele. Numai asa îl slavim pe Dumnezeu si Îi multumim pentru ele si Îl socotim mai presus de ele. Nu trebuie sa ne plecam prea mult nici într-o parte, nici în alta; nu trebuie nici sa ne scufundam în ele, nici sa le dispretuim, uitând de conditia noastra care are nevoie de ele, si de multumirea ce trebuie sa o aducem lui Dumnezeu ca a tinut seama de aceasta conditie smerita a noastra, pentru ca prin ele sa ne putem ridica la El.

Fereste-te de adunarea celor de prisos, caci „putinatatea lucrurilor învata pe om , fara sa vrea, înfrânarea. Deoarece când avem din belsug si le putem folosi când vrem, nu ne mai putem stapâni.” (Isaac Sirul). Sa nu iubesti odihna trupului caci „sufletul care iubeste pe Dumnezeu si-a câstigat odihna în Dumnezeu” (Isaac Sirul). Alege mai curând smerenia prin osteneala si patimire caci „osteneala si smerenia dobândesc pe Dumnezeu” cum scrie unul dintre sfinti.

Un alt paradox: nu prin odihna trupului se câstiga odihna sufletului în Dumnezeu, ci prin durerile si înfrânarea trupului. În aceste necazuri îsi cauta sufletul reazem în Dumnezeu: prin cruce se ajunge la înviere.

Despre dreapta chibzuire în a deosebi si ca lucrarea masurata nu tinde spre slava; despre supunere

Toate acestea spuse mai sus trebuie sa le împlinesti cu o dreapta chibzuire amanuntita, pentru armonia si starea pasnica a fiintei noastre îndoite. «Cu întelepciune se zideste casa, si cu întelegere se ispraveste; cu simtire se umplu camarile de toata bogatia scumpa si buna» (Pilde 24, 3-4).

·          Saracia si strâmtorarea însotite de dreapta chibzuire a ratiunii, sunt o cale împarateasca. De aceea, asprimea lipsita de dreapta chibzuire sau fara judecata e nefolositoare, ca si îngaduirea tuturor greselilor nesocotite, fie dintr-o parte, fie din alta, contrara. (Talasie Libianul)

·          Odihnei trupului îi urmeaza iesirea din linistire, dar aceasta iesire se deosebeste de cea dintâi: iesirii dintâi din odihna îi urmeaza razboiul poftelor trupului; celei de-a doua, din trândavie, parasirea locului de linistire si mutarea din loc în loc. lucrarea cu osteneala, ce tine masura, nu cauta slava. Micsorarea ei înmulteste placerea, iar lipsa de masura, iesirea gândurilor. (Isaac Sirul)

Dreapta chibzuinta care nu exagereaza în vreo nevointa chinuitoare sau în tot felul de concesii, este împreunata cu modestia. Ea nu vrea sa se faca aratata si admirata prin asprime, si nu atrage atentia nici prin pogoraminte. Ea nu vrea sa iasa la vedere si în general nu îngaduie gândurilor sa iasa din strânsoarea în care sunt tinute. Iesirea dintâi a gândurilor de pe urma odihnei trupului, duce la curvie; prin ele omul îsi cauta prilejul de desfrânare. Iesirea a doua, din moleseala, plictiseala, trândavie, îl trage pe om la vagabondaj.

·          Sa nu-ti îndrepti toata luarea aminte spre trup, ci hotaraste-i o nevointa dupa putere si întoarce toata mintea spre cele dinauntru. Caci «nevointa trupeasca la putin foloseste, iar binecredinciosia, la toate» (I Timotei 4, 8).

Iar daca talerul trupului atrage, stapâneste si îngreuneaza talerul sufletului, aplecându-l spre miscari neregulate si stricatoare de suflet – caci «trupul pofteste împotriva Duhului si Duhul împotriva trupului» (Galateni 5, 17) – tu, frânând trupul cu frâul înfrânarii, mortifica-l pâna ce, chiar fara sa vrea, se face usor de purtat, se supune  la ceea ce este mai bun. Aminteste-ti de marele Pavel care zice: «Pe cât se strica omul nostru cel dinafara, pe atât se înnoieste cel dinauntru zi de zi» (II Corinteni 4, 16).

·          Da-te pe tine sa mori întru nevointa si nu trai în nepasare, caci nu numai cei ce au primit moartea pentru credinta în Hristos sunt mucenici, ci cei ce mor pentru pazirea poruncilor Lui. (Isaac Sirul)

·          Mai buna este moartea în lupta cu pacatul, decât sa traim în gresale. (Isaac Sirul)

·          Înainte de toate, fa orice numai cu sfatul si întrebarea parintelui tau duhovnicesc în Domnul, caci numai asa, cu harul lui Hristos îti vor parea usor de purtat si ca pe un drum neted, cele grele si potrivnice. (Isaac Sirul)

Cum trebuie sa strabata cel ce se nevoieste rastimpul de dupa amiaza pâna la apusul soarelui. Împartirea darurilor dumnezeiesti se face dupa osteneala si masura lucrarii noastre.

Dupa ce te-ai întarit cum se cuvine nevoitorului, potrivit dumnezeiescului Pavel, care porunceste ca nevoitorul „de la toate sa se înfrâneze” (I Corinteni), citeste, sezând mai mult din scrierile despre trezvie ale Parintilor, cât poti. Pe urma culca-te un ceas, daca zilele sunt lungi, apoi sculându-te, fa putin lucru cu mâinile, tinând si rugaciunea. Dupa aceea roaga-te cum s-a aratat înainte. Citeste, mediteaza si sileste-te sa te smeresti socotindu-te mai prejos de toti oamenii, caci s-a spus:

·          Cel ce se înalta se va smeri, iar cel ce se smereste se va înalta. (Luca 19, 11)

·          Cel ce socoteste ca sta, sa ia seama sa nu cada. (I Corinteni 10, 12)

·          Domnul celor mândri le sta împotriva, iar celor smeriti le da har. (Iacov 4, 6)

·          Începutul trufiei omului sta în a nu vedea pe Domnul. (Înt. Sirah 10, 12)

·          Cei mândri au calcat legea foarte. (Psalmi 118, 51)

·          Nu cele înalte cugetând, ci lasându-va dusi cu cei smeriti. (Romani 12, 16)

Iar Parintii ne învata:

·          Acesta este cel ce se cunoaste pe sine cel mai bine, care nu se socoteste pe sine nimic. Caci nimic nu-i atât de placut lui Dumnezeu ca a se socoti cineva pe sine cu cei din urma. (Ioan Gura de Aur)

·          Tainele se descopera celor smeriti la cuget. Unde odrasleste smerenia, acolo izvoraste slava lui Dumnezeu, iar parerea de sine premerge certarii. (Isaac Sirul)

·          N-am postit, n-am privegheat, nu m-am culcat pe jos, dar m-am smerit si aceasta m-a mântuit în scurta vreme, urmarind aceasta înainte de orice altceva: sa nu fiu luat în seama. (Ioan Scararul)

·          Daca voiesti cu adevarat sa te mântuiesti, asculta cu fapta. Ridica-ti picioarele de la pamânt si înalta mintea ta la cer si acolo sa fie cugetarea ta ziua si noaptea. dispretuieste-te cu toata puterea pe care o ai, sileste-te sa te socotesti pe tine mai prejos de orice om. Aceasta este calea cea adevarata si alta nu este celui ce voieste sa se mântuiasca, în Hristos, „Cel ce-l întareste pe el” (Filimon 4, 13). „Cel ce voieste aceasta, sa alerge ca sa o ia” (I Corinteni 9, 24). „Marturasesc aceasta înaintea lui Dumnezeu celui Viu care voieste sa daruiasca viata vesnica fiecaruia care voieste” (I Timotei 5, 21). (Varsanufie cel Mare)

·          Daca n-ai grija de nimic, te apropii de cetate si de nu esti luat în seama de oameni, vei locui în cetate, iar de vei fi mort fata de orice om, vei mosteni cetatea si comorile ei. De voiesti dar sa te mântuiesti, tine sa nu fii bagat în seama si alearga spre ce-ti sta în fata. (Varsanufie cel Mare)

Iar dupa cuviosul Ioan, ucenicul acestui sfânt, a cauta sa fii nebagat în seama, înseamna a nu te socoti deopotriva cu nimeni si a nu spune despre vreo fapta buna: «si eu am facut-o».

Sezând iarasi, roaga-te în chip curat si neîmprastiat pâna ce vine seara, apoi cânta vecernia obisnuita si fa apolisul, crezând din inima curata ca dupa osteneala si durerea noastra pentru virtute si dupa masura lucrarii noastre, vom fi rasplatiti de Dumnezeu cu cununa darurilor, cu aratarea nevointelor si cu mângâierea Sa, cum zice dumnezeiescul psalmist: „Dupa multimea durerilor mele, în inima mea, mângâierile Tale au veselit sufletul meu” (Psalmi 114, 6).

·          Veniti la Mine toti cei osteniti si împovarati, si Eu va voi odihni pe voi. (Matei 11, 28)

·          De patimim împreuna cu Hristos, ne vom si slavi împreuna. Caci socotesc ca nu sunt vrednice patimirile veacului de acum de slava ce ni se va descoperi. (Romani 8, 17-18)

·          Deosebirea împartirii bunatatilor dumnezeiesti are drept pricina masura credintei fiecaruia. Caci precum credem, avem si întarirea pornirii spre fapte, iar cel ce lucreaza, pe masura faptelor lui îsi arata credinta si primeste masura harului, precum a crezut. Cel ce nu lucreaza, pe masura nelucrarii îsi arata masura necredintei si, dupa masura necredintei, se lipseste de har. Deci rau face cel pizmas, ca pizmuieste pe cei ce savârsesc fapte bune, caci de el atârna si nu de altul hotarârea sa creada si sa lucreze, si pe masura credintei sa primeasca harul care îi vine. (Maxim Marturisitorul)

Sa cerem, deci, din suflet da ni se daruiasca sa petrecem cealalta vreme a vietii noastre si sa ajungem sfârsitul ei în chip crestinesc, fara durere, neînfruntat, cu pace si, pe lânga acestea, sa ni se dea raspuns bun când vom sta în fata scaunului înfricosator de judecata al Domului si Dumnezeului si Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Mai mare decât lucrarea este rugaciunea curata.

Pe lânga cele aratate, sa stii si aceasta, frate, ca toata metoda si tot îndreptarul, si, de voiesti, si felurimea faptelor si rânduit pentru ca nu putem sa ne rugam în inima în chip curat si neîmprastiat. Caci, dupa împlinirea acestora, cu bunavoirea si harul Domnului nostru Iisus Hristos, lasând toate, ne unim mai presus de cuvânt în chip nemijlocit, cu Cel Unul si unitar si unificator, ca, cum s-a spus de catre vestitul cuvântator de Dumnezeu: «Dumnezeu se uneste cu dumnezei si se face cunoscut de ei; iar aceasta este iluminarea prin ipostas a Duhului Sfânt în inima». Ea se naste din amintita rugaciune curata si neîmprastiata în inima.

Acest lucru se întâmpla rar si numai unul dintr-o mie se învredniceste, prin harul lui Hristos, sa înainteze pâna la aceasta stare. Iar sa pluteasca peste ea si sa se învredniceasca de rugaciunea curata si sa ajunga la descoperirea tainelor veacului viitor, se învrednicesc foarte putini care se aleg din generatie în generatie, prin bunavointa lui Hristos. Caci spune Sfântul Isaac:

·          Precum din zeci de mii de oameni, abia se afla unul care a împlinit putin poruncile si cele legiuite si a ajuns la curatia sufletului, asa abia unul dintr-o mie s-a învrednicit sa ajunga cu multa pazire de sine la rugaciunea curata si sa sparga acest hotar si sa intre la aceasta taina. Pentru ca cei multi nu s-au învrednicit nicidecum de rugaciunea curata, ci numai putini. Dar la taina aceea de dupa ea si de dincolo de ea, abia ajunge unul, din generatie în generatie, prin harul lui Hristos. (Isaac Sirul)

·          Daca abia câte unul se roaga cu curatie, ce sa zicem despre rugaciunea duhovniceasca. (Isaac Sirul)

·          Toata rugaciunea duhovniceasca s-a eliberat de miscare, si cea care se schimba , e sub cea duhovniceasca.

Rugaciunea curata de gânduri înca nu e rugaciune duhovniceasca, sau cu desavârsire în Duhul. Caci în rugaciunea curata omul poate înainta înca spre a fi si mai mult în Dumnezeu. Dar în rugaciunea duhovniceasca a ajuns la nemiscare, sau la odihna totala în Dumnezeu; caci s-a unit în chip desavârsit cu Dumnezeu, nemaiavând unde înainta, odata ce Dumnezeu este nemarginit în bogatia vietii Lui. Ea nu se mai schimba, nu se mai întrerupe. E nemiscarea ca stabilitate în rugaciune.

Întrebat fiind Sfântul Isaac de cineva, care este vârful tuturor ostenelilor în aceasta lucrare a linistii, ca ajungând cineva acolo sa afle ca a ajuns la desavârsirea vietuirii, el a raspuns asa:

·          Când se va învrednici de staruirea în rugaciune, caci, când va ajunge la aceasta, a ajuns la vârful tuturor virtutilor. Si de atunci s-a facut locas al Sfântului Duh, caci daca n-a primit cineva în chip sigur harul Mângâietorului, nu poate savârsi aceasta rugaciune si fara întrerupere. Caci Duhul zice, când se salasluieste în vreun om, acela nu mai înceteaza din rugaciune pentru ca Duhul însusi se roaga pururea. Atunci, nici când doarme, nici când vegheaza, rugaciunea lui nu se întrerupe din suflet, ci fie de manânca, fie de bea, fie de doarme si orice ar face, ba chiar si în somnul adânc, bunele miresme si respiratiile rugaciunii se misca în inima lui fara osteneala. Atunci nu se mai desparte de rugaciune. Si în toate orele lui, chiar daca ea înceteaza în afara, liturghiseste în el în chip ascuns. Caci «tacerea celor curati este rugaciune», zice unul dintre purtatorii de Hristos (Afraat Persanul). Iar miscarile inimii si cugetarile curate sunt glasuri blânde, prin care cânta în chip ascuns Celui ascuns.

Despre numarul mataniilor dintr-o zi si o noapte.

Dumnezeiestii Parinti au rânduit trei sute de matanii – atâtea trebuie sa facem în fiecare zi si noapte în cinci zile ale saptamânii, caci sâmbata si duminica, ca si în alte zile rânduite prin obicei, ba si în unele saptamâni, ni s-a poruncit sa ne oprim de la acestea, pentru anumite ratiuni tainice si negraite. Dar sunt unii care trec peste acest numar, iar altii le împutineaza, fiecare dupa cum îi este puterea sau vointa. Deci fa si tu dupa putere, dar fericit cu adevarat, si aceasta în chip înmultit, este cel ce se forteaza pe sine în toate cele privitoare la Dumnezeu, caci «Împaratia cerurilor se ia cu sila si cei ce se silesc, o rapesc» (Matei 11, 12).

Despre mutarile si schimbarile ce se ivesc în fiecare si despre slava covârsitoare ce urmeaza smereniei

Despre acestea spune Sfântul Isaac: «Una, câte una calca unii poruncile, dar îsi tamaduiesc sufletele lor prin pocainta, iar harul îi primeste. Caci tot sufletul rational este strabatut de o schimbare neîncetata, iar schimbarile strabat prin tot omul, în toate zilele lui; cel ce are darul desavârsirii poate întelege aceasta din multe. Dar încercarile ce i se întâmpla lui în fiecare zi pot sa-l întelepteasca foarte mult daca vegheaza, daca se observa pe sine cu mintea si cunoaste schimbarea în blândete si îngaduinta, pe care o primeste cugetarea lui în fiecare zi si cum din pacea aceasta se întoarce deodata spre tulburare, chiar când nu este nici o pricina; si cum ajunge în mare si negraita primejdie. Acesta este lucrul despre care a scris în chip vadit fericitul Macarie cu multa purtare de grija si sârguinta, ca sa le fie spre aducere aminte si învatatura fratilor:

·          Omul sa nu se încline în timpul schimbarii ce-i vine din cauza împotrivirilor, spre deznadejde, caci celor ce se afla în starea curatiei, pururea li se întâmpla caderi precum se ivesc în aer valuri de racoare, chiar fara a fi ei cu negrija si în neînfrânare. Ba mai mult, chiar când umbla dupa rânduiala, li se întâmpla caderi, care se împotrivesc tintei voii lor. (Macarie Egipteanul)

Deci, ce spune fericitul? Ca se întâmpla schimbari în fiecare, ca si în aer. Întelegi ce vrea sa spuna prin cuvântul  fiecare? Anume, ca si firea este una, deci, ca sa nu socotesti ca a vorbit numai despre cei nedesavârsiti si mai de jos, iar cei desavârsiti ar fi liberi de schimbare si ramân statornic neclintiti în aceeasi stare, fara gânduri patimase precum zic euthitii, de aceea a spus în fiecare. Cum aceasta Macarie? Tu zici: «Acum domneste racoare si dupa putin vine arsita, sau poate acum e grindina iar mai târziu e vreme buna. Si asa se întâmpla spre întarirea noastra si în noi: acum este razboi, acum e ajutorul harului. Un timp, sufletul se gaseste în iarna, asupra lui ridicându-se valuri aspre si iarasi vine o schimbare, caci harul cerceteaza si umple inima de bucuria si de pacea cea de la Dumnezeu, aratând gânduri întelepte si pasnice. Aceste gânduri întelepte le arata aici, dându-ne sa întelegem ca cele dinainte au fost dobitocesti si necurate. Avva Macarie îndeamna zicând:

·          Daca dupa aceste gânduri întelepte si blânde urmeaza vreo ispita, sa nu ne întristam si sa nu ne deznadajduim, iar în ceasul odihnei în har sa nu ne mândrim, ci în vremea bucuriei sa asteptam necazul. Cunoaste ca toti sfintii au fost în aceasta stare. Câta vreme suntem în lumea aceasta, ni se ascunde belsugul harului când vin aceste ispite, caci în toata ziua si în tot ceasul se cere de la noi dovedirea iubirii noastre fata de Dumnezeu în lupta cu ispitele. Asa se tine drumul nostru drept, iar cel ce voieste sa se abata de la aceasta, sau sa se schimbe, s-a facut partea lupilor. (Macarie Egipteanul)

Despre pocainta, curatie si desavârsire.

 

Strabaterea întregului drum al mântuirii consta în acestea trei: în pocainta, în curatie si în desavârsire. Si ce este curatia pe scurt? O inima miloasa pentru firea zidita.

Definitia aceasta a curatiei inimii ne arata ca inima necurata este inima nemiloasa, deci egoista. Ea implica considerarea pacatelor ca forme ale egoismului, ale rigiditatii, osificarii, duritatii, împietririi, racelii, închiderii fata de toti si de toate, deci si fata de Dumnezeu, Care le-a facut pe toate. De aceea pacatul este moartea sufletului.

·          Pocainta este o moarte îndoita si de buna voie fata de toate, iar inima miloasa este arderea inimii pentru toata zidirea, pentru oameni, pasari, animale si chiar pentru demoni. (Isaac Sirul)

Gândirea adevarata este prin excelenta existentiala; ea creste din experienta vietii traite. Închipuirile unei gândiri abstracte, care nu traduce aceasta experienta ancorata în realitate, nu sunt produsele unei gândiri adevarate.

·          Iubirea de întelepciune, în duhul virtutii, poate pricinui nepatimirea gândirii, dar nu nepatimirea firii. Prin ea (nepatimirea gândirii), vine în minte harul unei placeri dumnezeiesti. Cel ce a facut experienta întristarii si placerii s-ar putea numi om cercat, ca unul ce a cunoscut, prin cercare, starile placute si neplacute ale trupului; desavârsit este, însa, numai cel ce a biruit cu puterea ratiunii placerea si durerea trupului; om întreg este cel ce a pastrat, prin nazuinta statornica spre Dumnezeu, neschimbate deprinderile dobândite prin faptuire si contemplare. (Maxim Marturisitorul)

Pentru aceasta s-a socotit ca discernamântul este mai mare decât toate virtutile, caci cei în care se iveste acesta, prin bunavointa lui Dumnezeu, pot sa deosebeasca în chip limpede lucrurile dumnezeiesti si cele omenesti, vederile tainice si ascunse.

Cel ce a dobândit toate virtutile, si-a subtiat firea, sau ochiul ei sufletesc în asa masura ca distinge în chip limpede cele dumnezeiesti si cele omenesti, adica tot ce e tainic si ascuns pentru altii. El a câstigat o asa zisa clar-vedere, o putere de identificare a specificului fiecarei persoane, a starii ei dintr-un moment sau altul, a prezentei realitatilor dumnezeiesti în oameni si în lucruri.

Despre cele cinci lucrari ale linistirii dintâi si oarecum introducatoare a începatorilor; despre rugaciune, cântare, meditatie si lucrul mâinilor

Cel ce începe a se linisti trebuie sa petreaca ziua si noaptea în cinci lucrari, prin care slujeste lui Dumnezeu. Întâi în rugaciunea de pomenire a Domnului Iisus Hristos, introdusa prin respiratia pe nas, în chip linistit în inima, si iarasi scoasa afara, cu buzele închise, fara nici un alt gând sau închipuire. Ea se savârseste odata cu înfrânarea cuprinzatoare, adica de la pofta stomacului, de la somn si de la lucrarile celorlalte simturi, înauntru chilia, în smerenie sincera.

Apoi, în cântare si în citiri din Psaltire, din Apostoli si din Sfintele Evanghelii, din scrierile de Dumnezeu purtatorilor si Sfintilor Parinti si din capetele despre rugaciune si despre trezvie. Dupa acestea sa treaca la amintirea pacatelor însotita de durerea inimii si în gândirea la judecata lui Dumnezeu, la moarte, la chinuri sau la bucuriile ce ne asteapta, însotite neîncetat de lucrul mâinilor, pentru alungarea trândaviei. Apoi iarasi sa se întoarca la rugaciune, chiar daca aceasta cere oarecare sila, pâna ce mintea se va obisnui sa scape usor de împrastiere prin ocuparea deplina cu Domnul nostru Iisus Hristos, prin pomenirea neîntrerupta a Lui, prin îndreptarea spre camara dinauntru, sau spre locul ascuns al inimii si prin înradacinarea neîncetata în ea.

·          Sârguieste-te sa intri în camara cea din launtrul tau si vei vedea camara cereasca, pentru ca aceasta si aceea una sunt si prin aceeasi intrare le vezi pe amândoua. (Isaac Sirul)

·          Inima cârmuieste tot organismul si când harul ia în stapânire întinderile inimii, împarateste peste toate gândurile si madularele. Acolo fiind mintea si gândurile sufletului, în acel loc deci trebuie vazut daca si-a înscris harul Prea Sfântul Duh legile Sale – în organul conducator, tronul harului, unde se afla mintea si toate gândurile sufletului – în inima. (Maxim Marturisitorul)

Sfântul Maxim sustine opinia ca mintea se afla în inima sau ca inima stapâneste asupra ei. Inima reprezinta sensibilitatea întelegatoare a întregii noastre fiinte. Ea este deschisa spre infinitatea lui Dumnezeu si sesizeaza adâncul specific al fiecarei persoane omenesti. Numai prin activarea inimii omul ajunge la discernamântul prin care se cunoaste profund pe sine, pe Dumnezeu si pe altii. Acest discernamânt este si el o vedere a infinitatii lui Dumnezeu si a indefinitului propriu si al altora în Dumnezeu. „Întinderea” inimii actualizeaza indefinitul ei în Dumnezeu; el e activat numai prin har, prin strabaterea lui Dumnezeu cu infinitatea Sa în inima. De aceea omul duhovnicesc se sileste sa-si readuca mintea în inima din împrastierea ei nefireasca în cele din afara si marginite. Desigur, cele din afara pot fi privite si de mintea aflatoare în inima, dar atunci mintea le vede nu numai în suprafata lor si în simpla lor capacitate de satisfacere a trebuintelor trupesti, ci ele îi devin simboluri transparente pentru suportul lor ultim si infinit, care este Dumnezeu.

De unde trebuie sa înceapa cei ce voiesc sa se linisteasca potrivit ratiunii, care este începutul, înaintarea si desavârsirea acestei lucrari.

Aceasta e lucrarea prima si oarecum introducatoare a vechilor monahi care se hotarasc sa se linisteasca potrivit ratiunii. Ei trebuie sa înceapa de la frica lui Dumnezeu si de la împlinirea dupa putere a tuturor poruncilor îndumnezeitoare, de la negrija de toate lucrurile cu rost si fara rost si, înainte de toate, de la credinta si de la departarea deplina de la cele potrivnice, de la nazuinta curata spre Cel ce este cu adevarat; sa creasca prin credinta care nu e rusinata si sa înainteze «la masura vârstei plinatatii lui Hristos» (Efeseni 4, 13), prin dragostea întreaga dumnezeiasca, fierbinte si desavârsita, nascuta din rugaciunea curata si neîmprastiata în inima, prin rugaciunea duhovniceasca nemiscata si neclintita si prin iesirea (extazul), singura si nemijlocita, izvorâta din desavârsita iubire, spre Cel Unul, prin rapirea si unirea cu Cel dorit la culme. Aceasta este înaintarea si întinderea neratacita prin faptuire spre vedere (contemplare). Pe aceasta patimind-o dumnezeiescul proroc David si schimbându-se cu acea fericita schimbare (Psalmi 76, 10), a strigat cu tarie: «Eu am spus întru uimirea mea (extazul meu): tot omul este mincinos» (Psalmi 115, 2). Iar un altul dintre cei mari ai Vechiului Testament a spus: «Cele ce ochiul nu le-a vazut si urechea nu le-a auzit si la inima omului nu s-au suit, pe acelea le-a gatit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El» (Isaia 6, 4; I Corinteni 2, 9). Iar marele Pavel, încheind acestea, adauga: «Dar noua ni le-a descoperit prin Duhul Sau» caci Duhul toate le cerceteaza, pâna si adâncurile lui Dumnezeu» (I Corinteni 2, 10).

Despre regula linistirii celor începatori

Datoria începatorilor este sa nu iasa mereu din chilia lor si sa se fereasca de întâlnirea si vederea tuturor, afara de cazul unei mari trebuinte; dar si atunci, cu luare aminte, cu toate masurile de asigurare si foarte rar.

·          Cu privire la orice lucru sa staruie în a tine amintirea gândului la Dumnezeu, ca mai mare este ajutorul ce-ti vine din pazire, decât ajutorul din fapte. (Isaac Sirul)

·          Odihna vatama numai pe cei tineri, dar împrastierea si pe tineri si pe batrâni. (Isaac Sirul)

·          Linistea face moarte simturile din afara si trezeste miscarile dinauntru, iar petrecerea în cele dinafara pricinuieste cele dimpotriva, adica trezeste simturile din afara si face moarte miscarile dinauntru. (Isaac Sirul)

·          Se linisteste acela care se straduieste sa-si închida partea netrupeasca în casa trupeasca, lucru cu adevarat minunat. (Ioan Scararul)

·          S-a linistit acela care a spus: «Eu dorm dar inima mea vegheaza». (Ioan Scararul)

·          Închide trupului usa chiliei si grairii usa limbii si duhurilor poarta dinauntru. (Ioan Scararul)

Despre rugaciunea curata prin luare aminte si trezvie

Rugaciunea ce se savârseste înauntrul inimii, însotita de luarea aminte si trezvie, fara vreun alt gând, deci si fara nici o nalucire, face mintea prin cuvintele: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, sa se întinda în întregime spre însusi Domnul Iisus Hristos, pomenit în chip nematerial si negrait; iar prin cuvântul: miluieste-ma, o face sa se întoarca si sa se miste spre ea însasi, nesuportând sa nu se roage pentru sine. Înaintând prin cercare, în chip unitar, spre iubire, se întinde cu totul spre însusi Domnul Iisus Hristos, dupa ce a câstigat încredintarea limpede despre lucrul de-al doilea.

Omul a trebuit sa se convinga întâi despre trebuinta de a fi miluit, ca sa se întinda apoi spre Hristos prin pomenirea Lui si prin cererea milei Lui. Dar apoi si simtirea iubirii lui Hristos îl face sa ceara mila Lui pentru pacatele sale. El se misca de la o simtire la alta, adica de la simtirea lui Hristos la simtirea pacatoseniei sale si invers, ca într-un cerc.

Dumnezeiestii Parinti nu ne-au predat toti, totdeauna, rugaciunea întreaga, ci unul întreaga, altul jumatate, al treilea, o parte, iar unul altfel, poate dupa puterea si starea celui ce se roaga.

Dumnezeiescul Gura de Aur ne-o preda întreaga, zicând: „Va îndemn fratilor, sa nu calcati sau sa nesocotiti niciodata canonul rugaciunii, caci am auzit cândva pe Parinti zicând: Ce fel de calugar este acela care nesocoteste dau calca canonul? Ci fie de manânca, fie de bea, sade, slujeste, fie ca e în calatorie, fie ca face altceva, dator e sa zica: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma, ca pomenirea aceasta a numelui Domnului nostru Iisus Hristos sa întarâte pe vrajmasul spre razboi. Caci toate poate sa le afle sufletul care se sileste, prin amintire, fie rele, fie bune. Mai întâi poate sa vada înauntru inimii raul si apoi cele bune, caci amintirea poate sa miste pe balaur si tot amintirea poate sa-l umileasca.

Amintirea este astfel nu numai un act subiectiv, ci si o întâlnire cu un alt subiect nevazut, asa cum orice simt si gând ne prilejuieste întâlnirea cu o realitate obiectiva corespunzatoare.

Amintirea poate sa dea pe fata pacatul care locuieste în noi si amintirea poate sa-l mistuie si sa miste toata puterea dusmanului din inima. Amintirea poate sa biruiasca pacatul si sa-l dezradacineze în parte, caci numele Domnului Iisus Hristos, coborând în adâncul inimii, smereste pe balaurul ce stapâneste pe întinderile ei, iar sufletul îl mântuieste si îl face viu. Staruie, deci, neîncetat, întru numele Domnului Iisus, ca inima sa înghita pe Domnul si domnul sa înghita inima, cele doua facându-se una. Dar acest lucru nu este pentru o zi sau doua, ci pentru un timp îndelungat, caci e nevoie de multa lupta si de multa vreme ca dusmanul sa fie scos si pentru ca sa se salasluiasca Hristos.

Amintirea sau pomenirea este o forta care produce o stare noua în fiinta noastra, sau în inima. Ea aduce pacatul când se gândeste la el cu placere si creeaza deprinderea patimii sau îl dezradacineaza când e pomenit des numele lui Hristos, întiparind puterea Lui în inima. (Ioan Gura de Aur)

Trebuie sa te întaresti si sa-ti strunesti mintea, sa o frânezi, sa pedepsesti tot gândul si toata lucrarea celui viclean prin chemarea Domnului nostru Iisus Hristos.

Daca amintirea pacatului vine cu usurinta de la sine, pomenirea lui Hristos cere efort, cere o înfrânare a mintii de la amintirea pacatului, caci prin aceasta pomenire ea lupta împotriva amintirii pacatului si alunga orice alt gând. (Ioan Gura de Aur)

Unde sta trupul, acolo sa fie si mintea, ca nimic altceva sa nu se afle la mijloc între Dumnezeu si inima ca un perete despartitor, sau ca un zid care sa întunece mintea si sa o desparta de Dumnezeu. Iar daca ceva rapeste mintea, nu trebuie sa zaboveasca în gânduri, ca nu cumva consimtirea cu gândurile sa i se socoteasca drept fapta înaintea Domnului înaintea judecatii, când Dumnezeu va judeca cele ascunse ale oamenilor (Romani 2, 16). Opriti-va deci, de la toate si staruiti în Domnul Dumnezeul vostru, pâna se va îndura de voi (Psalmi 122, 3), si nu cereti nimic altceva de la Domnul Slavei decât numai mila. Pe aceasta cerând-o, cereti-o cu inima smerita si îndurerata, strigând ziua si noaptea: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma”, si fortati mintea voastra la lucru acesta pâna la moarte.

Adica mintea sa nu umble, în vreme ce trupul sta adeseori într-un loc, câta vreme mintea vagabondeaza neîncetat. Sa învete si mintea la trup, sa stea uneori nemiscata. Dar, desigur, ea trebuie sa stea în gândul la Dumnezeu. Daca umbla prin tot felul de gânduri, acestea se interpun între minte si Dumnezeu. Dar cuvintele „unde sta trupul, acolo sa fie si mintea”, mai au si alt înteles. Sa nu stea trupul vreodata uitat de minte; ci constiinta sa ia seama la fiecare situatie în care se afla trupul, caci numai prin constiinta viata omului este legata de Dumnezeu. La rândul ei, constiinta este treaza numai atunci când ea este legata de Dumnezeu. Când aceasta legatura nu mai functioneaza, între inima însasi si Dumnezeu s-a interpus vreun gând care o separa de Dumnezeu, ca un zid despartitor, care întuneca mintea. Când un astfel de gând rapeste mintea, aceasta se întâmpla numai pentru o clipa, caci zabovirea în el este o consimtire care va fi socotita la Judecata din urma ca fapta. Se stie ca omul înainteaza spre pacat prin patru trepte: atacul (aparitia unui gând ispititor în minte), convorbirea cu el, consimtirea si fapta. Împotriva tuturor acestor trepte trebuie sa se lupte cu pomenirea numelui lui Iisus. Ea tine constiinta permanent treaza. În sfârsit se fereste de gânduri si prin faptul ca nu se gândeste la multe lucruri, ca sa le ceara de la Dumnezeu prin rugaciune, ci cere numai mila Lui. Aceasta nu e atâta un gând precis, marginit, ci o stare existentiala de suflet. Când se cer lucruri precise, mintea se poate îngusta dupa ele. Cerând mila, cere totul, în mod nehotarnicit, nu în mod precizat, deci se împlineste si prin aceasta cerinta ca mintea sa iasa din îngustarile ce i le produc gândurile definite, când vrea sa faca experienta lui Dumnezeu cel nesfârsit.

Lucrul acesta are nevoie de multa fortare, pentru ca «strâmta e poarta si plina de necazuri calea ce duce la viata si cei ce se forteaza intra în ea. Caci Împaratia cerurilor este a celor ce o iau cu sila». Va îndemn, deci, sa nu despartiti inimile voastre de Dumnezeu, ci staruiti si paziti-le totdeauna cu pomenirea Domnului Iisus Hristos, pâna ce se va sadi numele Domnului înauntrul inimii si nu va mai cugeta la nimic altceva, ca sa se mareasca Hristos în voi.” (Ioan Gura de Aur)

A zis si marele Pavel despre Domnul Iisus: «De vei marturisi cu gura ta pe Domnul Iisus si vei crede cu inima ta ca Dumnezeu L-a ridicat pe El din morti, te vei mântui. Caci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se marturiseste spre mântuire» si iarasi: «Nimeni nu zice Domnul Iisus decât numai în Duhul Sfânt» (I Corinteni 12, 3). A adaugat „în Duhul Sfânt”, adica atunci când inima primeste lucrarea Duhului Sfânt, prin care se roaga. Iar acesta este a celor ce au înaintat si s-au îmbogatit cu Hristos, care locuieste în chip vadit în ei.

Lucruri asemanatoare spune si Sfântul Diadoh: Când îi închidem mintii toate iesirile cu pomenirea lui Dumnezeu, ea cere o ocupatie care sa dea de lucru harniciei ei. trebuie sa-i dam deci, rugaciunea: „Doamne Iisuse…” prin care îsi poate împlini în chip deplin scopul. Caci «nimeni nu spune Domnul Iisus decât numai în Duhul Sfânt». Dar acest cuvânt trebuie sa-l cugete neîncetat asa de strâns în camarile sale, încât sa nu se abata nicidecum la niscaiva închipuiri. Toti cei care vor cugeta neîncetat la acest slavit si mult iubit nume în adâncul inimii, vor putea sa vada cândva si lumina mintii, pentru ca daca e tinut cu toata grija de catre cugetare, el arde toata pata de pe fata sufletului, printr-o simtire puternica, caci «Dumnezeul nostru este foc mistuitor» (Evrei 12, 29). Ca urmare, Domnul atrage sufletul lui la iubirea puternica a slavei Sale, caci zabovind numele acela slavit si prea iubit, prin pomenirea lui de catre mine, caldura inimii, sadeste în ea, fara îndoiala, deprinderea de a iubi bunatatea Lui, nemaifiind nimic care sa o împiedice. Acesta este margaritarul cel de mult pret pe care-l poate agonisi cineva vânzând toata averea sa, ca sa aiba o bucurie negraita de aflarea lui. (Diadoh al Foticeii)

Sfântul Isihie înfatiseaza pe Hristos, scriind astfel: Când sufletul va fi zburat prin moarte în vazduh, având în sine si pentru sine, în portile ceresti, pe Iisus, nu se va mai teme nici acolo de vrajmasii sai, ci va grai si atunci din porti catre ei cu îndrazneala ca si acum. Numai sa nu slabeasca pâna la iesirea lui, ci sa strige catre Hristos Iisus ziua si noaptea si el va face izbavirea mai degraba, dupa fagaduinta Lui nemincinoasa si dumnezeiasca, pe care a dat-o, vorbind despre judecatorul nedrept: «Zic voua ca o va face si în viata de acum si dupa iesirea lui din trup» (Luca 18, 1-8). (Isihie Sinaitul)

Sfântul Ioan Scararul vorbeste tot numai de Iisus când scrie: Biciuieste pe vrajmas cu numele lui Iisus caci nu este arma mai tare în cer si pe pamânt. Rasuflarea ta sa se lipeasca de pomenirea lui Iisus si atunci vei cunoaste folosul inimii. (Ioan Scararul)

Nu numai la amintitii de Dumnezeu purtatori Parinti si la urmasii lor poate afla cineva pomenite tainic aceste cuvinte ale sfintitei rugaciuni, ci, înainte de ei, si la însisi Apostolii dintâi si corifei, adica la Petru, Pavel si Ioan:

·          Nimeni nu poate spune Domnul Iisus decât numai în Duhul Sfânt. (I Corinteni 12, 3)

·          Harul si adevarul s-au facut prin Iisus Hristos. (Ioan 1, 17)

·          Tot duhul care marturiseste pe Iisus Hristos venit în trup, de la Dumnezeu este. (I Ioan 4, 2)

·          Fruntasul ucenicilor lui Hristos, la întrebarea Mântuitorului si Învatatorului, adresata apostolilor: «Cine spun oamenii ca sunt Eu?», a raspuns, dând preafericita marturisire: «Tu esti Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu» (Matei 16, 16)

Priveste rânduiala si legatura acestor cuvinte cu totul deosebita, având în ea întiparita întelepciunea cea de sus, caci unul zice Domnul Iisus, altul Iisus Hristos, iar al treilea: Hristos, Fiul lui Dumnezeu. În felul acesta unul urmeaza celuilalt si toti se leaga nemijlocit de altul prin conglasuirea si legatura acestor cuvinte îndumnezeitoare. Caci poti vedea cuvântul fiecaruia legându-se de sfârsitul cuvântului celuilalt, pe care-l are ca început, si astfel înaintând, sare al treilea

Acelasi lucru îl vezi privind la adaosul privitor la Duhul, caci fericitul Pavel spune ca nimeni nu poate spune Domnul Iisus decât numai în Duhul Sfânt, iar Duhul Sfânt stând la sfârsit, e folosit de Ioan cel cu glas de tunet, ca început, zicând: «Duhul care marturiseste pe Iisus Hristos venit în trup, este din Dumnezeu». Iar acestea le-au pus în ordine nu de la ei însisi, ci miscati de mâna Preasfântului Duh, pentru ca marturisirea dumnezeiescului Petru s-a facut prin descoperire în Duhul Sfânt, si aceasta deoarece «toate le lucreaza unul si acelasi Duh, împartind deosebit fiecaruia precum voieste». (I Corinteni 12, 11)

Astfel, frânghia întreita si de nedesfacut (Eccleziast 4, 20) a rugaciunii îndumnezeitoare, urzita, tesuta si împletita cu mare întelepciune si pricepere, trece si la cei din timpul nostru, fiind pastrata în acelasi fel. Dumnezeiestii Parinti de dupa aceea au legat cuvântul miluieste-ma de aceste doua cuvinte izbavitoare ale rugaciunii (Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu), mai ales pentru vei prunci , sau începatori si nedesavârsiti în virtute. Caci cei înaintati si desavârsiti în Hristos se îndestuleaza cu rostirea si gândirea fiecaruia din aceste cuvinte, adica cu Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ba uneori si numai cu numele Iisus, pe care si-l întiparesc înauntru si-l îmbratiseaza cu lucrarea întreaga a rugaciunii, umplându-se prin el de o placere si de o bucurie negraita, care covârseste toata mintea, toata vederea si tot auzul. Astfel, de trei ori fericitii, ajungând în afara de trup si de lume, îsi închid simturile prin darul si harul dumnezeiesc si cuceriti de iubire ca de o betie fericita, se curata, se lumineaza si se desavârsesc, ca unii ce oglindesc de acum, ca o arvuna, harul mai presus de fire, fara început si necreat al dumnezeirii mai presus de fiinta.

Sunt de remarcat aici doua lucruri. Întâi ca rugaciunea lui Iisus poate avea forme diferite. Pentru cei înaintati ajunge si o repetare neîncetata a numelui lui Iisus, fie chiar numai cu gândul. Al doilea, ca acest nume singur, repetat cu simtirea dragostei, poate umple pe ce-l repeta de o placere si de o bucurie negraita mai presus de minte, care-l face sa se simta afara de trup, de auzire si de vedere. Simturile lor sunt coplesite de simtirea launtrica produsa de har. Iubirea lui Hristos care-i cucereste e ca o „betie” (Grigorie de Nyssa), care îi curata de orice patima pentru altceva afara de Hristos, îi lumineaza prin constiinta prezentei lui Hristos si-i desavârseste, facându-i sa nu simta altceva decât iubirea curata  de Hristos si de oameni. Repetarea neîncetata a numelui lui Hristos e socotita astfel, prin iubirea de Hristos ce o produce, forta trecerii prin cele trei etape principale ale urcusului duhovnicesc, prin care urca chiar si cetele îngeresti, dupa Dionisie Areopagitul (curatire, iluminare, desavârsire). Repetarea numelui lui Iisus este unita cu un dinamism ascendent necontenit al sufletului.

Ei se îndestuleaza cu singura pomenirea si cugetarea fiecaruia din numirile aratate ale Cuvântului Dumnezeu-Om si prin ea sunt învredniciti sa fie ridicati la rapiri, la cunostinte si descoperiri negraite în Duh.

Fiecare din numirile lui Iisus deschide orizonturi superioare si cuprinde continuturi din care sufletul se poate înalta la nesfârsit. În fiecare este o putere de rapire la cunostinte si descoperiri care nu vin de la om si de la firea creata. Fiecare este o poarta pentru alta si alta revelatie ascunsa în Iisus, poarta pe care o deschide Duhul Sfânt prin iubirea ce o trezeste în suflet.

Asigurarea clara si încredintarea neîndoielnica a acestora ne-a dat-o în chip luminos preadulcele si iubitorul de suflet, Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ale carui cuvinte si fapte si ale carui spuse, sunt dupa El Însusi, Duh si viata, când a zis:

 

·          Fara de Mine nu puteti face nimic. (Ioan 6, 63)

·          De veti cere ceva în numele Meu, va voi face. (Ioan 14, 14)

Cuvintele lui Hristos sunt fapte pentru ca produc efecte în suflete si în fiinta omului credincios. Dar ele au produs si lumea. Chiar cuvintele omului, rostite cu putere si convingere, sunt fapte pentru ca produc înstari noi în cei ce le primesc. Cuvintele lui Hristos mai sunt fapte si pentru ca au în ele puteri care produc stari noi în suflete si, prin suflete, în trupuri si în cele din afara. Cuvintele Lui sunt fapte, pentru ca ele iradiaza Duh si viata, Duhul si viata Lui. Fiecare comunica prin cuvinte si ceva din el însusi, comunica putere si duh pe masura puterii si duhului lui si a vointei de primire din partea auzitorilor. Aceasta ne ajuta sa întelegem cum toate au fost facute la început prin cuvântul lui Dumnezeu si cum lucrurile sunt chipurile cuvintelor Lui.

Începatorii pot, si ei, sa se roage uneori cu toate cuvintele rugaciunii, alteori cu o parte a ei, dar neîncetat si înauntru inimii si sa nu schimbe mereu cuvintele.

Este îngaduit începatorilor sa se roage uneori cu toate cuvintele rugaciunii, alteori cu o parte a ei, dar înauntru inimii neîncetat, caci:

·          Cel ce petrece pururi în inima sa, iese fara îndoiala din cele frumoase ale vietii caci umblând în Duh, nu poate sti de poftele trupului (Galateni 5, 16). Unul ca acesta, facându-si plimbarile în cetatea întarita a virtutilor, are virtutile însesi ca pazitori la portile vietuirii sale curate. De aceea, uneltirile dracilor împotriva lui ramân fara efect. (Diadoh al Foticeii).

·          Cel ce cerceteaza sufletul sau în tot ceasul, se bucura în inima lui de descoperiri, iar cel ce-si aduna vederea (contemplarea) lui înauntru, vede în sine stralucirea Duhului. Cel ce dispretuieste orice înaltare, vede pe Stapânul sau înauntru inimii sale. (Isaac Sirul).

Cine se obisnuieste sa se cerceteze mereu ajunge în mod sigur la descoperiri de taine tot mai subtiri în cutele sufletului sau si prin ele la vederea luminii Duhului. Caci sufletul e vazut tot mai mult ca nestând de sine, si având tot ce se misca în el curat de la Dumnezeu. Cine priveste numai la cele din afara se înalta pe sine, el nu poate vedea pe Stapânul tuturor. Se crede pe sine stapân al lor. Cine priveste în sine, nu se mai înalta si de aceea vede pe Stapânul tuturor. Nu se mai înalta pentru ca îsi da seama cât de putin se poate stapâni si cuprinde în sine însusi în miscarea complexa a vietii sale indefinite.

De aceea nu se cuvine a schimba mereu cuvinte rugaciunii, ca nu cumva, prin schimbarea si mutarea lor continua, mintea sa se obisnuiasca cu nestatornicia si cu abaterile si sa se faca usor de furat si fara roade, ca pomii mereu mutati si saditi în alta parte.

Rodul rugaciunii înauntrul inimii are nevoie de timp îndelungat, de lupta si de silire, tot binele dobândindu-se cu multa osteneala si dupa timp îndelungat.

Rugaciunea neîncetata înauntru inimii si cele mai presus de ea nu se agonisesc în chip simplu si la întâmplare si prin osteneala putina si scurta, chiar daca se întâmpla unora, cu totul rar, si aceasta, prin vreo economie negraita. Ci are nevoie, pentru dobândire, de timp îndelungat, de osteneala si de nevointa trupeasca si sufleteasca si de multa fortare, caci potrivit partii ce ni s-a dat din darul si harul, de care nadajduim sa ne împartasim, trebuie sa contribuim pe masura puterii noastre, si noi cu nevointele noastre la dobândirea ei si sa strabatem timpurile trebuitoare pentru acestea. Iar scopul ei este, dupa Sfintii Învatatori, sa scoatem pe vrajmas din întinderile inimii si sa salasluim în ea, în chip vadit, pe Hristos.

·          Cel ce voieste sa vada pe Domnul, se sileste sa-si curete inima prin pomenirea neîncetata a lui Dumnezeu, si asa, în lumina întelegerii Lui, va vedea în tot ceasul pe Domnul. (Isaac Sirul)

·          Daca lucrarea dinauntru nu va ajuta, împreuna cu Dumnezeu, omului, în zadar se osteneste spre cele dinafara, caci lucrarea dinauntru, facuta cu osteneala inimii aduce curatie; curatia, adevarata linistire a inimii; linistirea, smerenia; smerenia face pe om locuinta lui Dumnezeu si din locuinta aceasta sunt alungati demonii odata cu patimile. Omul se face astfel biserica lui Dumnezeu, plina de sfintenie, plina de curatie si de har. Fericit e, deci, acela care vede pe Domnul în cele dinauntru ale inimii si-si varsa cererea sa, însotita de plâns înaintea bunatatii Lui. (Varsanufie cel Mare)

E de remarcat aceasta derivare a linistii din curatia inimii. Numai patimile framânta si sfâsie inima omului. De aceea numai unde e Dumnezeu este liniste. Numai din puterea Lui se elibereaza omul de framântarile sau lucrurile trecatoare, din trecerea pasionata de la unul la altul, sau din grija pasionata de a avea pe unul sau pe altul.

·          E nevoie de multa nevointa si de timp îndelungat în rugaciuni, ca sa aflam, în starea netulburata a întelegerii, alt cer al inimii, în care locuieste Hristos, cum zice Apostolul: «Oare nu stiti ca Iisus Hristos locuieste îftru voi? Afara, doar, daca nu cumva sunteti necercati. (II Corinteni 13, 5)» (Ioan Carpatiul)

·          Ramâi neîncetat cu numele domnului Iisus, ca sa înghita inima pe Domnul si Domnul inima, astfel cele doua facându-se una. Dar lucrul acesta nu este pentru o zi sau doua, ci pentru un timp îndelungat, caci avem nevoie de multa lupta si vreme ca sa fie scos vrajmasul si sa se salasluiasca Hristos. (Ioan Gura de Aur)

Despre rugaciunea inimii care nu este curata si cum se poate ajunge la rugaciunea curata si neîmprastiata.

Prin staruirea în regula amintita a rugaciunii curate si neîmprastiate a inimii, chiar daca, poate, ea nu e înca curata si neîmprastiata, din pricina piedicilor ce i le pun starile de mai înainte si gândurile, cel ce se nevoieste ajunge la deprinderea de a se ruga în chip nesilit, neîmprastiat, curat si adevarat. Adica, ajunge la deprinderea ca mintea lui sa staruie în inima si sa nu o introduca cu fortare, sau fara luare aminte prin respiratie si iarasi  sa sara de acolo, ci sa staruie pururea în ea si sa se roage astfel neîncetat.

·          Cel ce nu are rugaciunea curata de gânduri, nu are arma în razboi, iar rugaciune numesc pe aceea care se lucreaza neîncetat în adâncurile inimii, ca prin chemarea lui Iisus Hristos, vrajmasul ce ne razboieste în chip ascuns sa fie biciuit si ars. (Isihie Sinaitul)

·          Fericit este acela care s-a lipit cu cugetarea de rugaciunea lui Iisus si-L striga pe El neîncetat în inima, cum s-a unit aerul cu trupurile noastre, sau flacara cu ceara. (Isihie Sinaitul)

Cugetarea nu mai are alt continut decât rugaciunea lui Iisus, dar aceasta nu înseamna o îngustare a cugetarii, ci o adâncire si o largire a ei în oceanul nesfârsit de întelesuri si de lumini ale lui Dumnezeu patruns de umanitatea lui Hristos si prin ea în gândirea si viata noastra. Pe calea acestei rugaciuni ajungem sa întelegem «care este largimea si lungimea, adâncimea si înaltimea», «iubirii lui Hristos, cea mai presus de cunostinta, ca sa ne umplem de toata bunatatea lui Dumnezeu» (Efeseni 3, 18-19).

·          Strabatând soarele deasupra pamântului se face ziua, iar numele sfânt si preacinstit al Domnului Iisus stralucind neîncetat în cugetare, va naste nenumarate întelesuri ce lumineaza asemenea soarelui. (Isihie Sinaitul)

Despre rugaciunea neîmprastiata si curata a inimii si despre caldura ce se naste din ea.

Rugaciunea curata si neîmprastiata a inimii este aceea din care se naste o oarecare caldura în inima, potrivit cu ceea ce s-a scris: «Înfierbântatu-sa inima mea înauntru meu si în cugetarea mea se va aprinde foc» (Psalmi 38, 4). Acesta-i focul pe care Iisus Hristos a venit sa-l arunce pe pamânturile inimilor noastre (Foc am venit sa arunc pe pamânt si cât as fi voit sa se fi aprins. Luca 12, 49) care mai înainte erau purtatoare a maracinilor patimilor, iar acum sunt prin har, purtatoare de Duh. Aceasta a facut odinioara si cu Cleopa si însotitorul lui, când i-a încalzit si i-a înflacarat sa strige, iesiti din ei (extaz), unul catre altul: «Oare nu era inima noastra arzând în noi pe cale?» (Luca 24, 32).

Dar zice si Ioan cel minunat din Damasc, într-un tropar din cele alcatuite de el, catre Preacurata Nascatoare de Dumnezeu: „Focul din inima ma împinge spre cântarea dragostei feciorelnice”, iar Sfântul Isaac scrie:

·          Din lucrarea plina de putere se naste caldura nemasurata care se aprinde în inima din gândurile fierbinti ce se misca în cugetare. Aceasta lucrare si paza subtiaza mintea cu caldura lor si-i da vedere.

Lucrarea chemarii neîncetate a lui Iisus si încordarea mentinerii ei are în ea o stare de caldura, caci este întretinuta de dragostea fata de El. Caldura acestei iubiri subtiaza cugetarea, caci o tine îndreptata catre Cel atotsubtire în comparatie cu lucrurile si cu miscarile îngrosate ale lumii si ale trupului. Subtirimea plina de dragoste fierbinte a mintii fata de Cel atotsubtire o face patrunzatoare, deci capabila de vederi, sau de intuitii subtiri. Aceste vederi la rândul lor nasc caldura curata, sau gânduri fierbinti.

·          Si din caldura aceasta rasarita în inima din harul vederii, se naste curgerea lacrimilor, iar din lacrimile neîncetate, sufletul primeste pacea gândurilor. Din aceasta pace a gândurilor el se înalta la curatia mintii, iar prin curatia mintii, omul vine la vederea tainelor lui Dumnezeu. Dupa acestea ajunge mintea sa vada descoperiri si semne, cum a vazut Iezechiel proorocul. Lacrimile si lovirea capului în vremea rugaciunii si clatinarea lui din pricina caldurii, trezesc caldura dulcetei lor înauntru inimii si dupa iesirea din sine (extaz) cea de lauda, inima zboara spre Dumnezeu si striga: «Însetat-a sufletul meu dupa Tine, Dumnezeule, Cel tare, Cel viu. Când voi veni si ma voi arata fetei Tale, Doamne?» (Psalmi 41, 3), (Isaac Sirul)

·          Iar Scararul zice: Focul, salasluind în inima, a înviat rugaciunea, iar dupa ce s-a înaltat la cer, s-a facut coborârea focului în foisorul de sus al sufletului.

Numai focul Duhului a înviat trupul Domnului si L-a înaltat la cer, ca apoi din acelasi trup sa se pogoare peste Apostoli, dând nastere Bisericii, adunarii în Hristos si în Duhul Lui a celor ce cred în El. Numai focul Duhului învie rugaciunea sau sufletul în stare de rugaciune la cer, sau la Dumnezeu, ca apoi sa coboare iarasi, de si mai sus în sufletul ridicat în foisorul de sus, facându-l si mai aprins la rugaciune si comunicându-Se din rugaciunea unuia celorlalti. Rugaciunea nu se produce fara Duhul Sfânt  si Duhul Sfânt nu coboara la suflet si nu înalta sufletul decât prin rugaciune. Rugaciunea este forma de înviere si de înaltare a sufletului prin Duhul. Ea este forma de lucrare a Duhului în suflet, caci prin ea se uneste sufletul cu Dumnezeu si aceasta vine din lucrarea Duhului Sfânt, care se face punte vie între suflet si Dumnezeu, facând pe om transparent.

·          Cine este asadar, monahul credincios si întelept care a pazit caldura sa nestinsa? Si care nu a încetat, pâna la iesirea sa, sa adauge în fiecare zi foc la foc, caldura la caldura, dor la dor si sârguinta la sârguinta? (Ioan Scararul)

·          Când sufletul, odihnindu-se de toate cele din afara, se va uni cu rugaciunea, aceasta învaluind sufletul îl face întreg arzator, dupa cum focul transforma fierul. Sufletul este acelasi, dar nu mai poate fi atins de cele din afara, dupa cum nu poate fi nici fierul arzator atins. Fericit este cel ce s-a învrednicit sa se arate în viata aceasta astfel si statura sa, de lut fiind prin fire, si-o vede arzatoare, datorita harului. (Ilie Edicul)

Caldura celui ce se roaga neîncetat nu e numai o simtire subiectiva, ci o stare noua a fiintei, devenita arzatoare prin har. Harul arde pacatele din ea si transmite caldura ei celorlalti. Mâinile înaltate la rugaciune se vad, în vietile sfintilor ca niste flacari. Este un foc ce cuprinde toata fiinta, un foc al entuziasmului curat, nicidecum al patimii rusinoase. Este un foc al Duhului care face trupul transparent. Despre aceasta caldura au mai scris si alti Parinti, dar(nici unul n-a încadrat-o într-o dezvoltare a vietii duhovnicesti ca autorii scrierii de fata. Se vede de aici ca acestia, desi se bazeaza în aceasta scriere pe citate straine, le organizeaza într-o viziune proprie si unitara. Mai e de remarcat ca desi despre caldura a mai vorbit si Sfântul Grigorie Sinaitul, autorii scrierii de fata nu-l mentioneaza nici în aceasta chestiune, nici în alta. se vede ca n-au fost ucenicii directi ai lui, ei fiind dupa Palama.

Cunoaste ca si o asemenea caldura îsi are pricina si existenta în noi în multe si felurite chipuri. Acest lucru e vazut din cuvintele spuse de sfinti, caci ne e greu sa spunem ca si din cercarea noastra. Cea mai de capetenie este caldura care se naste din rugaciunea curata a inimii. Aceasta înainteaza si creste neîncetat, împreuna cu rugaciunea si se odihneste (sfârseste) într-o lumina ipostas, adica face pe un astfel de om luminat în întelesul de ipostasiat în ea.

Care este efectul nemijlocit al caldurii inimii?

Aceasta caldura topeste în chip nemijlocit tot ceea ce împiedica rugaciunea cea dintâi sa se faca rugaciune desavârsit curata. Pentru ca «foc est Dumnezeul nostru»; si anume - «foc ce mistuieste» (Evrei 12, 29) rautatea dracilor si a patimilor noastre.

Focul dragostei de Dumnezeu, aprins în noi de Duhul, mistuie orice placere si patima trupeasca sau lumeasca, orice ispita trezita în noi de demoni fata de lucruri marginite, care ne înstraineaza de Dumnezeu, facându-le sa paleasca în micimea lor, fata de marea frumusete a lui Dumnezeu.

Spune Sfântul Diadoh:

·          Când inima primeste cu o oarecare durere fierbinte sagetaturile dracilor, – asa încât celui razboit îi pare ca primeste sagetile însesi – sufletul uraste cu amar patimile, ca unul ce se afla la începutul curatirii. Caci, daca nu s-ar îndurera mult de nerusinarea pacatului, n-ar putea sa se bucure îmbelsugat de bunatatea dreptatii. Deci cel ce voieste sa-si curete inima sa, s-o înfierbânte continuu cu pomenirea lui Iisus Hristos, având-o numai pe aceasta ca cugetare si ca lucrare neîncetata. Caci cei ce voiesc sa lepede putreziciunea lor, nu se cade ca uneori sa se roage, iar alteori nu, ci pururi sa petreaca în rugaciune, cu pazirea mintii, chiar daca s-ar afla.

Putreziciune este o moleseala care duce la descompunerea în care subiectul nu mai tine în frâna toate puterile si tendintele sale, îndreptându-le spre Hristos. Ea poate fi biruita numai prin pazirea mintii ca sa nu fie furata de orice fel de gânduri. Acesta este un mare eroism interior, o mare si vie tensiune.

·          Precum cel ce voieste sa curete aurul, daca lasa sa înceteze focul din cuptor chiar si numai pentru o scurta vreme, face iarasi sa se aseze zgura pe aurul curatit, tot asa si cel ce uneori pomeneste pe Dumnezeu alteori nu, ceea ce pare sa fi câstigat prin rugaciune, pierde prin întreruperea ei. Este propriu barbatului iubitor de virtute sa topeasca, prin pomenirea lui Dumnezeu, coaja pamânteasca de pe inima, ca astfel topindu-se pe încet raul prin focul pomenirii Celui Bun, sufletul sa se întoarca cu desavârsire la fericirea lui fireasca cu si mai multa slava. Astfel, mintea, staruind neîmpiedicata în inima, se roaga în chip curat si fara ratacire caci rugaciunea este adevarata si neratacitoare atunci când mintea pazeste inima în vreme ce se roaga”. (Diadoh al Foticeii)

·          Monah adevarat este acela care pazeste trezvia; si cel ce vegheaza cu adevarat, este monah în inima. (Isihie Sinaitul)

Dintr-o astfel de caldura si rugaciune facuta cu luare aminte, sau din rugaciunea curata, se naste în inima dorul si dragostea dumnezeiasca si iubirea fata de numele pomenit al Domnului nostru Iisus Hristos. Caci s-a scris: «Fecioarele m-au iubit pe Mine» (Cântarea Cântarilor 1, 3-4) si: «Ranita de dragoste sunt eu» (Cântarea Cântarilor 2, 5)

·          Toate virtutile ajuta mintii sa câstige dragoste dumnezeiasca, dar, mai mult decât toate, rugaciunea curata. Caci prin ea, zburând spre Dumnezeu, iese toate. (Maxim Marturisitorul)

Despre lacrimile din inima, despre dumnezeiescul dor, despre dragoste

Dintr-o astfel de inima curg foarte multe lacrimi, care curata si îngrasa pe cel ce s-a îmbogatit cu ele, dar nu-l seaca si nu-l usuca. Lucrul din urma vine din frica lui Dumnezeu, iar cel dintâi din dragostea dumnezeiasca, din dorul si dragostea puternica si nestapânita fata de Iisus Hristos cel pomenit. Caci, fiind cuprinsa de entuziasm, inima striga: «Fermecatu-m-ai cu dorul Tau, Hristoase, si m-ai schimbat cu dragostea Ta dumnezeiasca» si: «Întreg esti, Mântuitorule, dulceata si întreg, dorirea mea; întreg, Cel de care nu ma satur, întreg esti frumusete negraita». Dar striga si Pavel, vestitorul lui Hristos:

·          Dragostea lui Dumnezeu ne strânge pe noi. (II Corinteni 5, 14)

·          Cine ne va desparti pe noi de dragostea lui Hristos? Oare necazul, sau strâmtorarea, prigoana sau golatatea, primejdia sau sabia? (Romani 8, 35)

·          Sunt încredintat ca nici moartea, nici viata, nici îngerii, nici începatoriile, nici stapâniile, nici puterile, nici cele de acum, nici cele viitoare, nici înaltimea , nici adâncimea, nici vreo alta zidire nu ne va putea desparti pe noi de dragostea lui Dumnezeu cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru. (Romani 8, 38-39)

Sa nu cautam cele peste masura

Bine este sa se învredniceasca cineva de acestea si de toate cele de dupa ele. Dar despre acestea nu e timpul potrivit sa vorbim acum, caci se spune: „nu cauta înainte de timp cele ce sunt ale unui anumit timp” si „binele nu e bine, când nu se face bine”. Iar dupa Sfântul Marcu: „Nu este de folos sa cunoastem înainte de lucrarea celor dintâi, cele de pe urma”, caci «cunostinta îngâmfa», pentru lipsa faptelor; «iar iubirea zideste, pentru ca toate le rabda» (I Corinteni 8,1). Dar ca sa se învredniceasca de ele, omul trebuie sa se sârguiasca si sa se nevoiasca mereu, sa tina tot timpul pomenirea Domnului Iisus Hristos în adâncul inimii lui si sa nu o lase afara la suprafata. Despre acest lucru spune fericitul Marcu: „De nu se va deschide prin nadejdea deobste si întelegatoare, încaperea cea mai dinauntru, mai ascunsa si mai sincera a inimii noastre, nu vom putea cunoaste sigur pe Cel ce locuieste în ea si nu putem sti de s-au primit jertfele noastre de gânduri sau nu”.

Despre râvna cea fierbinte, despre aratarea dumnezeiasca si luminarea cea din ipostas a harului

Facând cineva asa, va scapa usor nu numai de faptele rele, ci si de gândurile patimase si de nalucirile necuvenite, precum s-a scris: «Umblati în Duh si pofta trupului nu o veti împlini» (Galateni 5, 16). Mai mult, acesta va iesi din tot gândul si din toata nalucirea (închipuirea), arzând si alungând, prin râvna lui fierbinte pentru virtute, toata reaua faptuire ce se lucra mai înainte în sine prin simturile si prin mintea sa, împreuna cu dracii care o sustineau si întipareau în el rautatea.

·          Spune Sfântul Isaac: înfricosat este dracilor si iubit de Dumnezeu si de îngerii Lui cel ce dezradacineaza cu râvna fierbinte maracinii ce odraslesc din lucrarea vrajmasului în el.

El va ajunge la treapta înaintata de a avea în sine încredintarea (simtirea sigura si deplina) iubirii lui Dumnezeu fata de el si a aratarii si salasluirii luminarii ipostasiate si preadumnezeiesti a harului. Iar daca voiesti, poti sa spui ca prin aceasta el revine în chip stralucitor la nobletea si la învierea duhovniceasca lucrata în noi de sus, prin harul Botezului.

·          Acesta este Ierusalimul si Împaratia lui Dumnezeu, ascunsa în noi, dupa cuvântul Domnului, acest loc este norul slavei lui Dumnezeu, în care nu vor intra decât singuri cei curati cu inima, ca sa vada fata Stapânului lor (Matei 5, 8). Numai sa nu caute acela însasi aratarea lui Dumnezeu, ca sa nu primeasca pe cel ce este de fapt întuneric dar se preface în lumina. (Isaac Sirul)

Dar când mintea lui, fara sa caute, vede o lumina, sa nu o primeasca, dar nici sa o înlature. Caci: Este o lucrare a harului necunoscuta pruncului, si este alta, a rautatii, care se aseamana adevarului. Dar bine este sa nu primeasca acestea, de teama înselaciunii, dar nici sa le anatemizeze, gândindu-se cu teama ca ar putea fi adevarate; ci totdeauna sa alerge la Dumnezeu cu nadejde, caci El recunoaste folosul amândurora. Dar sa fie întrebat cel ce are har si puterea de la Dumnezeu sa învete si sa deosebeasca. (Marcu Ascetul)

Despre luminarea adevarata si despre cea mincinoasa – lumina dumnezeiasca si cea diavoleasca.

Parintii ne arata în unele din scrierile lor semnele luminarii neamagitoare si a celei mincinoase. Asa a facut si de trei ori fericitul Pavel din Latro, spunând ucenicului sau acestea:

·          Lumina puterii vrajmase este în chipul focului si scoate fum, si-i asemenea focului supus simturilor; când însa o vede sufletul cumpatat si curatit, e dezgustat si scârbit de ea. Iar lumina buna a Celui bun este foarte placuta si curata si când se arata sfinteste si umple sufletul de bucurie si de seninatate facându-l blând si de oameni iubitor. (Pavel din Latro)

Despre închipuiri – cuviincioase si necuviincioase

Închipuirile necuviincioase se opun foarte mult rugaciunii curate a inimii si lucrarii unitare si neînselatoare a mintii. De aceea dumnezeiestii Parinti vorbesc de multe ori de ea socotind-o asemenea miticului Dedal cu mai multe chipuri si capete asemanatoare hidrei si ca pe un pod al demonilor. Caci blestematii ucigasi, strabatând si trecând prin ea, intra în comunicare cu sufletul amestecându-se cu el si facându-l astfel un stup de viespi si o pestera de gânduri sterpe si patimase. O astfel de închipuire trebuie respinsa cu totul.

În manuscrisele vechi românesti cuvântul grec fantazie  se traducea întotdeauna cu nalucire. Noi azi deosebim între nalucire si închipuire, prima având mai mult sens de halucinatie bolnava.. dar deosebirea dintre aceste doua întelesuri nu e totdeauna deplina. În orice caz, prin închipuirea pe care o resping autorii nostri nu se întelege o simpla idee sau o intuitie noua, ci imaginea unei situatii concrete. Ele pot fi rele când au în ele ceva ispititor, dar nu totdeauna sunt rele caci nu totdeauna au ceva negativ în ele. În general, cel ce vrea sa se concentreze în rugaciune, trebuie sa se fereasca cu totul de orice închipuiri caci ele atrag sufletul la suprafata si-l fac sa treaca de la o închipuire la alta. ele sunt socotite de autorii nostri ca punti ale diavolului, prin care el însusi intra în suflet si-l face pe acesta sa iasa din concentrarea în gândirea simpla a lui Dumnezeu cel neîmpartit si nehotarnicit. Daca gândirea presupune totdeauna un subiect care gândeste, asa si gândirea al carei subiect nu parem sa fim noi însine, are ca subiect mai adânc în noi, sau în legatura cu noi, un duh rau, sau un demon. El vrea chiar prin închipuirile parute bune sa ne rupa de la rugaciune, de aceea trebuie respinse si ele în vremea rugaciunii. Dar autorii nostri fac cele ce urmeaza o exceptie cu închipuiri bune, pentru motivele pe care le însira.

Când voiesti ca din pricina plânsului împreunat cu zdrobirea inimii si de dragul patrunderii fapturilor sa compari închipuirea necuviincioasa cu cea dupa Dumnezeu, opune-le pe acestea ca prin cea din urma sa o alungi pe cea dintâi. Lovind-o astfel, vei dobândi biruinta alungând-o cu putere pe cea nerusinata si lasa, si nu numai ca nu-ti va fi pricina de paguba, ci îti va fi mai degraba de câstig, ca unul care ti-ai condus cele ce te privesc cu judecata, fara greseala, ca unul care ai nimicit închipuirea necuviincioasa prin cea cuviincioasa si ai ranit de moarte pe vrajmasi cu propriile lor arme, ca odinioara dumnezeiescul David pe Goliat.

Este o remarcabila demonstrare a valorii închipuirii bune pentru nimicirea celor rele, pentru cei ce nu au ajuns la treapta rugaciunii neîncetate (de un singur gând). De acestea se folosesc însa si cei desavârsiti pentru a comunica experientele lor fara chip celor nedesavârsiti, ba chiar Proorocii se folosesc de ele pentru a împartasi revelatiile lor altora. De aceea revelatia se foloseste si de imagini si Sfânta Scriptura si cultul sunt pline de imagini.

Nu numai închipuirea necuviincioasa, ci si cea cuviincioasa e respinsa de sfinti în rugaciunea curata si în lucrarea simpla si unitara a mintii.

Dar aceasta este o lupta a celor ce sunt înca prunci, sau începatori, caci cei ce au înaintat cu timpul, resping si alunga în întregime închipuirea necuviincioasa împreuna cu cea cuviincioasa, prefacând-o si topind-o în cenusa, ca ceara ce se topeste de fata focului (Psalmi 67, 2), prin rugaciunea curata si prin golirea si dezbracarea mintii de toate chipurile, datorita predarii ei în stare simpla lui Dumnezeu, sau, daca voiesti, datorita primirii Lui si unirii simple si fara chip cu El.

·          Tot gândul este închipuirea în minte a unui lucru oarecare supus simturilor pentru ca asirianul (diavolul), fiind el însusi minte, nu ne poate însela altfel decât folosindu-se de lucrurile sensibile si obisnuite noua. (Isihie Sinaitul)

Este cu neputinta ca mintea sa gândeasca la un lucru supus simturilor, fara sa aiba un oarecare chip al lui. Dar Dumnezeu este mai presus de orice chip, deci de facultatea care aduna în sine chipurile lucrurilor, sau produce altele dupa asemanarea lor (facultatea imaginativa).

„Asirianul” care asediaza sufletul nostru, desi este minte, nu poate patrunde în sufletul nostru decât prin chipurile lucrurilor sensibile, atâtând simturile noastre spre placerea alipirii de ele. Simbolul este luat de la împresurarea Ierusalimului de catre asirieni în vremea regelui Ezechia.

·          Deoarece tot gândul intra în inima prin închipuirea (imaginatie) vreunor lucruri supuse simturilor, lumina fericita a dumnezeirii îi va straluci atunci când se va odihni de toate si va parasi orice forma ce-i vine din acestea. Caci stralucirea aceleia se arata mintii curate când se va goli de toate gândurile. (Diadoh al Foticeii)

·          Precum Domnul nu locuieste în temple facute de mâna (Fapte 7, 48), tot asa nici în forme si plasmuiri gândite. Acestea au fost asezate ca niste ziduri în jurul sufletului întinat, care nu poate sa priveasca în chip curat spre adevar, ci este înca sub stapânirea „oglinzii si ghiciturii” (I Corinteni 13, 12). (Vasile cel Mare)

Sufletul întinat, ca suflet tintuit cu o oarecare placere de chipurile lucrurilor, n-a ajuns înca la transparenta lui fireasca pentru Dumnezeu, Spiritul total nematerial. între el si Dumnezeu stau înca lucrurile ca oglinzi si ghicituri, sau asemanari aproximative; nu s-a descoperit înca pe sine însusi ca o oglinda deplin stravezie si deci deplin adecvata pentru Dumnezeu, adica nu si-a descoperit înca deplin spiritualitatea lui curata. Nu si-a descoperit înca indefinitul lui, în care se simte infinitul dumnezeirii.

·          Iar dumnezeiescul Evagrie spune: „Dumnezeu se zice ca locuieste acolo unde este cunoscut, de aceea mintea curata se numeste si «tron al lui Dumnezeu». Drept aceea, Dumnezeu nu-si va arata întelesul în întelesurile care se întiparesc în minte ca niste chipuri, ci în întelesurile care nu se întiparesc în ea ca niste chipuri, ci în întelesurile care nu se întiparesc în ea ca niste chipuri. De aceea, cel ce se roaga trebuie sa se desparta cu totul de întelesurile care se întiparesc în minte ca niste chipuri. Si astfel se va întipari mintea vazând (contemplând) o minte si astfel vazând ratiunea ei. De aici aflam ca cunostinta duhovniceasca desface mintea de întelesurile care se întiparesc în ea ca niste chipuri. Iar ea, deprinzându-se sa fie libera de chipuri (de forma), se întiparesc în ea ca niste chipuri. Iar ea, deprinzându-se sa fie libera de chipuri, se înfatiseaza astfel lui Dumnezeu. (Evagrie Ponticul)

Mintea primeste de la orice gând o forma marginita, conform gândului respectiv. Este o idee din filosofia greaca veche. Deci ca sa aiba simtirea lui Dumnezeu Cel nemarginit, mintea trebuie sa se elibereze ea însasi de marginirea ce i-o dau chipurile lucrurilor marginite. Numai asa se poate înfatisa lui Dumnezeu disponibila pentru ca El sa se întipareasca în ea. Sfântul Grigorie de Nisa a numit orice înteles „idol”, întrucât prin caracterul lui marginit nu da lui Dumnezeu putinta sa se întipareasca în minte cu nemarginirea Lui. A vedea însa o „minte” înseamna a vedea un subiect nehotarnicit, deosebit de orice „înteles”, care e întotdeauna marginit. Altceva este minte, „subiectul”, si altceva este o idee definita a mintii ca subiect. „Cunoasterea duhovniceasca” este cunoasterea care intra în legatura cu Dumnezeu ca Persoana în mod direct prin Duhul Lui. Dumnezeu se întipareste si El în minte, dar nu prin întelesuri marginite, nu prin idei, sau ratiuni, ci ca prezenta infinita. El imprima mintii simtirea adâncimii si iubirii Lui nemarginite.

·          Sfântul Maxim spune în scoliile la Marele Dionisie: Altceva este închipuirea si altceva întelegerea, sau întelesul. Caci din alte puteri se ivesc acestea si se deosebesc prin calitatea miscarii. Întelegerea este lucrare si facere; închipuirea este patimire si imaginare ce vesteste vreun lucru supus simturilor.

În lucrare mintea este libera; în închipuire suporta ceva în mod neliber, prin simturi.

Simturile primesc lucrurile într-o forma amestecata, iar mintea percepe lucrurile într-alt mod si nu ca simturile. De latura trupeasca sau duhovniceasca tine, precum am spus înainte, miscarea patimitoare si formatoare.

Este o miscare în care nimic nu este activ, caci simturile percep lumea de afara fara efort. Lumea aceasta, dând un continut simturilor, le da si o forma. Dar si simturile dau lumii o forma, deocamdata nu prea definita.

De suflet si de minte tine lucrarea deosebitoare si cea de percepere, sau de întelegere. Acestei lucrari de percepere îi este supusa si imaginatia (lucrarea închipuirii).

Imaginatia sau lucrarea formatoare de chipuri, a întelegerii este altfel decât lucrarea simturilor, pentru ca prin ea fiecare lucru îsi întipareste în mod distinct chipul lui în minte, pe când în simturi lucrurile se întiparesc înca în mod oarecum amestecat.

La rândul ei, lucrarea imaginatiei are trei subîmpartiri:

1.       Cea care da perceptiilor icoane corespunzatoare lucrurilor percepute prin simturi;

2.       Cea care da celor ce ramân de pe urma perceptiilor chipuri ce nu se reazema pe icoanele ce se bazeaza pe ceva real. Aceasta este numita imaginatie în înteles propriu;

3.       Cea prin care ia forma toata placerea fata de ceea ce pare bun, sau tristetea fata de ceea ce pare rau;

Întâi are loc formarea în minte a chipurilor lucrurilor percepute în momentul respectiv, apoi imaginarea lor aproximativa sau asemanatoare ulterioara. Dar orice chip al lucrurilor prezente, sau trecute, sau imaginate produce o placere, sau o întristare, deci nu are un caracter pur teoretic, ci unul afectiv, pentru ca trezeste o atractie sau o repulsie fata de lucrurile sesizate sau imaginate. Deci nu numai chipurile ca atare scot mintea din concentrarea ei în rugaciune, ci si afectiunile de placere sau de întristare provocate de ele. Prin aceste afectiuni sufletul se alipeste, sau se preocupa în orice caz într-un grad si un mare, si mai total de lucrurile create, angajându-si puterile în ele si nemaidându-le putinta sa se odihneasca în Dumnezeu.

Deci nici o închipuire nu se îndreapta, precum s-a zis, spre Dumnezeu, caci El este în mod simplu mai presus de orice înteles.

·          Spune Marele Vasile: Mintea care nu se împrastie spre cele din afara, nici nu se revarsa prin simturi spre lume, se urca iarasi spre ea, iar prin ea însasi urca la întelegerea lui Dumnezeu. Iar înconjurata de lumina frumusetii aceleia, uita si de firea însasi. (Vasile cel Mare)

Acestea stiindu-le, deci, si tu, sârguieste-te tot timpul sa te rogi, cu ajutorul lui Dumnezeu, în întregime, liber de închipuiri, liber de întipariri, cu mintea întreaga curata si cu suflet curat, caci spune si Sfântul Maxim:

·          Mintea curata este aceea care s-a despartit de nestiinta si e luminata de lumina dumnezeiasca.

Ideea ca nestiinta este si ea o necuratie, de care mintea trebuie sa scape, o întâlnim înainte de Maxim Marturisitorul la Dionisie Areopagitul, dupa care îngerii se curata în tot urcusul lor de alte si alte grade de nestiinta, adica ajung la alta sesizare a nemarginirii lui Dumnezeu si a dragostei de El, care e mai mica pâna ce intuiesc mai putin deplin nehotarnicia lui Dumnezeu. La fel, la Dionisie, dupa fiecare treapta de purificare de nestiinta, urmeaza, în urcusul îngerilor, o alta treapta de iluminare. sensul de necuratie a nestiintei arata ca ea este o nedeplina patrundere a lor de catre Dumnezeu, o nedeplina transparenta pentru El; o nedeplina ridicare peste planurile marginite ale creatiunii.

·          Sufletul curat este acela care s-a eliberat de patimi si se bucura neîncetat de iubirea dumnezeiasca.

Daca mintea trebuie sa se elibereze de nestiinta si se umple de lumina, sufletul trebuie sa se elibereze de patimi si sa se umple de pasiunea (patimire, dar si îndragire) iubirii dumnezeiesti. Mintea e organ al vederii, al cunoasterii, sufletul este un organ al atasarii vii, necurate (patimi), sau curate (iubire) de altceva.

·          Inima curata este aceea care si-a înfatisat amintirea sa lui Dumnezeu cu totul fara chip si forma si gata sa se lase înscrisa numai de întiparirile Lui, prin care obisnuieste sa se faca El aratat.

Daca mintea cunoaste pe Dumnezeu prin transparenta ei strabatura de lumina dumnezeiasca, iar sufletul este aprins de focul dragostei de Dumnezeu, inima se ataseaza lui Dumnezeu, umplându-si amintirea numai de El, prin pomenirea neîncetata. Prin aceasta se înscriu în ea trasaturile lui Dumnezeu: infinitatea, vesnicia, bunatatea. Prin ea se arata numai Dumnezeu fata de toti.

Urmând acestora trebuie sa se mai adauge urmatoarele:

·          Despre mintea desavârsita: Minte desavârsita este aceea, care prin credinta adevarata a cunoscut pe cel mai presus de cunoastere si a privit cele generale ale fapturilor si a primit de la Dumnezeu cunostinta cuprinzatoare a Proniei si a Judecatii; se întelege atâta cât poate un om.

Nu e vorba de o cunoastere teoretica a universaliilor în sensul rational, scolastic, ci de o intuire a Providentei lui Dumnezeu care le sustine si le conduce pe toate si a Judecatii Lui, care le conduce pe toate, adeseori supunându-le unor pedepse, greutati, ca sa biruiasca în ele pacatele prin pocainta si eforturi deosebite si astfel sa le întareasca în dragostea de Dumnezeu si de bunatatea Lui. Un astfel de suflet cunoaste caile lui Dumnezeu care multora par neîntelese. Pentru aceasta trebuie ca mintea sa fi dobândit o întelegere prin experienta.

·          Despre sufletul desavârsit: Suflet desavârsit este acela, a carui putere pasionala înclina în întregime spre Dumnezeu.

Sufletul  vazut iarasi ca latura dinamica si afectuoasa a fiintei umane. Nu poate fi desavârsit sufletul care nu simte întreg dragostea lui Dumnezeu si nu simte întreg dragostea lui Dumnezeu si nu se simte patruns întreg de ea. Îndreptarea pasiunii lui în chip absolut spre obiecte neabsolute, îi aduce dezamagiri continui.

·          Despre inima desavârsita: Inima desavârsita se numeste, poate, aceea care nu mai are nici o miscare naturala de nici un fel spre nimic si în care, venind Dumnezeu, îsi înscrie, pentru simplitatea ei desavârsita, ca într-o tablita bine netezita, legile Lui.

·          Iarasi despre mintea curata: „Numai Sfântul Duh poate curata mintea”, dupa Sfântul Diadoh. De asemenea „numai Duhul Sfânt poate face mintea statornica”, dupa Sfântul Ioan Scararul. Iar Sfântul Nil zice: „Daca ar voi cineva sa vada starea mintii, sa se goleasca pe sine de toate întelesurile si atunci o va vedea asemanatoare safirului sau culorii ceresti”. Si iarasi. „Starea mintii este înaltime inteligibila (gândita), asemanatoare culorii ceresti, peste care, în vremea rugaciunii, se arata lumina Sfintei Treimi. Iar Sfântul Isaac zice: „Când mintea se dezbraca de omul cel vechi si se îmbraca în cel nou al harului (Coloseni 3, 9), va vedea curatia sa asemanatoare culorii ceresti; ea a fost numita de batrânii fiilor lui Israel loc al lui Dumnezeu, când El s-a aratat lor în munte” (Iesirea 24, 10).

Despre întipariri si despre diferite vederi

Maxim Marturisitorul: „Fântâna lui Iacov este Scriptura, apa este cunostinta din Scriptura, adâncul este întelegerea greu de patruns a tainelor Scripturii. Scoaterea apei cu galeata este aflarea cuvântului lui Dumnezeu prin învatarea literelor. Aceasta galeata, nu o avea Domnul (Ioan 4, 6, 11), caci fiind însusi Cuvântul, nu dadea credinciosilor cunostinta cea din învatatura si studiu, ci daruia celor vrednici întelepciunea cea vesnica si neîncetata din harul cel vesnic. Pentru ca, galeata ridica învatatura, luând o foarte mica parte si lasând întregul necuprins de nici un cuvânt. Iar cunostinta prin har are întreaga întelepciune câta e cu putinta oamenilor, fara studiu, odraslind, în chip felurit dupa trebuintele lor.

Pe când cunostinta prin studiu ia dintr-un întreg când o parte, când alta si niciodata nu intuieste taina specifica a întregului si nici chiar partile nu le cunoaste în legatura lor vie, intuitia care e un dar al harului, surprinde întregul în taina lui specifica, pe care nu o pot reda niciodata cuvintele, oricât de multe s-ar folosi.

Diadoh al Foticeii: „Mintea noastra e de multe ori greu de tinut în rugaciune din cauza marii îngustimi si strâmtorari a lucrarii rugaciunii. Dar cuvântarii de Dumnezeu (teologiei) ea se preda cu bucurie, din pricina largimii si libertatii contemplarilor dumnezeiesti desprinse de experienta.

De aceea, teologia rationalist-scolastica prefera speculatia rugaciunii. Teologia aceasta este varietate si nestatornicie în gândire; miscare aleatorie si arbitrara. Rugaciunea este staruirea catre fata lui Dumnezeu, si numai cel ce are putere sa se adânceasca în experienta infinitatii Lui se simte mereu proaspat si neplictisit.

Deci, ca sa nu-i dam drumul sa spuna multe si sa nu-i îngaduim sa zboare cu bucurie peste masura, sa o ocupam cât se poate de mult cu rugaciunea, cu cântarea si cu citirea Sfintelor Scripturi, netrecând cu vederea nici tâlcuirea barbatilor învatati în ale cuvintelor. Facând aceasta, nu o vom lasa sa amestece cuvintele ei cu cuvintele harului, nici nu-i vom îngadui sa fie furata de slava desarta, ca una ce s-ar umple de bucurie de multa vorbarie, ci o vom pazi în vremea vederii (contemplarii) în afara de orice închipuire si-i vom face prin aceasta aproape toate cugetarile însotite de lacrimi.

Teologia rationalist-scolastica e teoria omului care se considera autonom, rugaciunea este trairea micimii si pacatoseniei sale în fata lui Dumnezeu. De aceea ea nu este teoretica, ci existentiala. Asa e teologia de tip patristic, care se bazeaza pe experienta lui Dumnezeu în rugaciune.

Caci odihnindu-se în timpurile de linistire si îndulcindu-se mai ales de dulceata rugaciunii, nu numai ca se va elibera de neajunsurile mai sus pomenite, ci se va înnoi tot mai mult ca sa se predea cu agerime si fara osteneala vederilor (contemplatiilor) dumnezeiesti, înaintând totodata în cunostinta deosebirii (discernamântului) cu multa smerenie. Dar trebuie sa stim ca este si o rugaciune mai presus de toata largimea. Aceasta e, însa, proprie numai acelora care s-au umplut întru toata simtirea si încredintarea de sfântul har.” (Diadoh al Foticeii)

Ai auzit? Exista, zice, o rugaciune mai presus de orice largime, care e proprie numai acelora care s-au umplut întru toata simtirea si încredintarea, adica înauntru inimii, în chip mai presus de fire, de iluminarea atotdumnezeiasca ce iradiaza din ipostas. Pe aceasta o numeste si Sfântul Isaac amintire nepecetluita, sau fara de forma, fara chip si simpla, iar altii dintre Sfintii Parinti o numesc altfel.

Dar, precum s-a aratat, închipuirile vin numai de la demoni, ci si sufletul însusi are de la sine în chip natural pornirea spre închipuire, prin cele cinci puteri cu care e înzestrat. Acestea sunt: mintea, întelegerea, imaginatia si simtirea, asa precum si trupul are cinci simturi: vederea, mirosul, auzul si pipaitul.

Mintea este puterea cunoasterii intuitive a întregului, corespunzând cu vasul trupului, pe când întelegerea este cunoasterea legaturilor dintre aspectele lucrurilor privite pe rând, asa cum mirosul distinge calitatile dupa miresmele lor. E de remarcat ca simtirea sufletului e socotita o paralela la simtul pipaitului trupului, caci asa cum prin pipait trupul ia contact cu cele sensibile, tot asa mintea vine în atingere cu Dumnezeu printr-o simtire a ei. E asa zisa simtire întelegatoare, sau simtirea mintii.

Deci, una dintre puterile sufletului este, imaginatia (închipuirea), prin care sufletul îsi plasmuieste gânduri. De aceea, cei ce voiesc sa-si cârmuiasca si sa-si largeasca bine cele ale sufletului, trebuie sa se sârguiasca sa înaripeze si sa înalte în întregime spre Dumnezeu mai ales puterile care îl unesc pe el cu Dumnezeu în veacul de fata; iar pe celelalte sa le îngrijeasca, sa le foloseasca si sa le lucreze.

Imaginatia leaga în general sufletul de lumea sensibila, construind chipurile dupa asemanarea lor. De aceea de ea nu trebuie sa faca uz sufletul când se gândeste la Dumnezeu, caci ea împiedica sufletul sa se înalte la Dumnezeu, sau construieste despre Dumnezeu naluciri necorespunzatoare. Simbolurile aplicate lui Dumnezeu trebuie eliberate de ceea ce au material, totusi,  anumita întiparire a lui Dumnezeu se produce în suflet. În acest sens e folosita si capacitatea imaginativa a sufletului (natura lui imprimabila).

Maxim Marturisitorul: Deoarece sufletul este prin sine, adica prin fiinta sa, rational si întelegator, el este, desigur, si de sine statator (adica nu e o putere sau o calitate a unei substante, de aceea el este baza ipostasului uman; el e baza tuturor puterilor si calitatilor omului si chiar baza trupului). iar daca e de sine statator, va lucra prin fire pentru sine si de sine si împreuna cu trupul, întelegând si rationând prin sine si neîncetând niciodata sa lucreze cu puterile sale întelegatoare, care îi apartin în chip natural. Caci cele ce-i apartin prin fire unei unitati existente în oarecare fel, nu-i pot fi luate atâta timp cât ea exista si subzista. Deci sufletul, existând si subzistând pururi de când a fost facut pentru Dumnezeu care l-a creat pe el astfel, întelege, rationeaza si cunoaste pururea, atât de sine cât si împreuna cu trupul pentru sine si pentru firea sa. Deci, nu se va afla vreo cauza care sa poata desparti sufletul de cele ce-i apartin lui în chip natural, dupa desfacerea acestuia. (Maxim Marturisitorul)

Precum s-a aratat, închipuirile vin nu numai de la demoni, ci si sufletul însusi are de la sine în chip natural pornirea spre închipuire, prin cele cinci puteri cu care e înzestrat. Acestea sunt: mintea, întelegerea, parerea, imaginatia si simtirea, asa precum si trupul are cinci simturi: vederea, mirosul, auzul, gustul si pipaitul.

Mintea este puterea cunoasterii intuitive a întregului, corespunzând cu vasul trupului, pe când întelegerea e cunoasterea legaturilor dintre aspectele lucrurilor privite pe rând, asa cum mirosul distinge calitatile dupa miresmele lor. E de remarcat ca simtirea sufletului e socotita o paralela la simtul pipaitului trupului, caci asa cum prin pipait trupul ia contact cu cele sensibile, tot asa mintea vine în atingere cu Dumnezeu printr-o simtire a ei. Este asa zisa simtire întelegatoare, sau simtirea mintii.

Deci, una dintre puterile sufletului este imaginatia (închipuirea), prin care sufletul îsi face închipuiri. De aceea, cei ce voiesc sa-si cârmuiasca si sa-si lamureasca bine cele ale sufletului, trebuie sa se sârguiasca sa înaripeze si sa înalte în întregime spre Dumnezeu mai ales puterile care îl unesc pe el cu Dumnezeu în veacul de fata, iar pe celelalte sa le îngrijeasca, sa le foloseasca si sa le lucreze.

Imaginatia leaga în general sufletul de lumea sensibila, construind chipurile dupa asemanarea lor. De aceea de ea nu trebuie sa faca uz sufletul când se gândeste la Dumnezeu, caci ea împiedica sufletul sa se înalte la Dumnezeu, sau construieste despre Dumnezeu naluciri necorespunzatoare. Simbolurile aplicate lui Dumnezeu trebuie eliberate de ceea ce au material, totusi, o anumita întiparire a lui Dumnezeu se produce în suflet. În acest sens e folosita si capacitatea imaginativa a sufletului (natura lui imprimabila).

Trebuie sa cercetam, deci , ce ne spun Parintii despre acestea si sa retinem ceea ce se cuvine.

 

Maxim Marturisitorul: „Deoarece sufletul este, prin sine, adica prin fiinta sa, rational si întelegator, el este, desigur, si de sine statator. Iar daca e de sine statator, va lucra prin fire pentru sine si de sine si împreuna cu trupul, întelegând si rationând prin sine si neîncetând niciodata sa lucreze cu puterile sale întelegatoare, care îi apartin în mod natural. Caci cele ce-i apartin prin fire unei unitati existente în oarecare fel, nu-i pot fi luate atâta timp cât ea exista si subzista. Deci, sufletul existând si subzistând pururi de când a fost facut pentru Dumnezeu care l-a creat pe el astfel, întelege, rationeaza si cunoaste pururi, atât pe sine cât si împreuna cu trupul pentru sine si pentru firea sa. Deci, nu se va afla vreo cauza care sa-i poata desparti sufletul de cele ce-i apartin lui în chip natural si nu pentru trup, dupa desfacerea acestuia.” (Maxim Marturisitorul)

Sufletul este „de sine statator”, adica nu este o putere sau o calitate a unei substante. De aceea este baza «ipostasului» uman; el este baza tuturor puterilor si calitatilor omului si chiar baza trupului.

Deci, deoarece cunoastem si simtim, dupa cum am fost învatati de sfinti, ca mintea si întelegerea se misca si lucreaza si în veacul de acum si în cel viitor în jurul lui Dumnezeu, iar pe celelalte puteri le cunoastem ca proprii sufletului numai în veacul de fata, trebuie ca sufletul, ca un cârmaci iscusit si ca unul ce are în chip natural stapânirea peste acestea, sa vrea sa le tina pe acestea în lucrare nu numai în timpul de fata, ci sa se sârguiasca sa întinda si în viitor mai ales mintea si întelegerea în întregime spre Dumnezeu si, de aceea, cu El sa le uneasca si în vremea rugaciunii curate si a lucrarii întelegatoare, unitare si simple. Iar de închipuire si de celelalte puteri sa desfaca mintea cu totul.

Din faptul ca sufletul va avea mintea si întelegerea active si în viata viitoare, deoarece ele sunt îndreptate în esenta spre Dumnezeu, ca spre ultima realitate pe care vrea s-o înteleaga în scopul întelegerii tuturor, autorii scrierii deduc ca si în rugaciunea din veacul de acum care e îndreptata spre Dumnezeu, sufletul trebuie sa tina active mai ales mintea si întelegerea, iar de imaginatie, care lucreaza cu chipurile lumii vazute si tin sufletul legat de acesta, mintea trebuie sa se desparta.

Nil Ascetul: Starea de rugaciune este o deprindere nepatimasa, care rapeste, prin dragostea cea mai înfocata, spre înaltimea gândita mintea iubitoare de întelepciune si duhovniceasca. (Nil Ascetul)

Lucrând astfel, sufletul îsi va pazi vrednicia cuvenita lui si cinstita. La fel trebuie si mintea însasi sa se pastreze si sa se pazeasca pe sine nepartasa si despartita de închipuire, ca una ce e fiinta neîmpartita, simpla, de sine statatoare, curata si luminoasa.

Închipuirile, sau produsele imaginatiei si în general orice fel de chipuri, împart mintea, sau atentia ei si o fac sa treaca dintr-o stare în alta, mai mult, aceste chipuri nu numai o împart si o marginesc, ci o si coboara de la starea luminoasa nehotarnicita în care se afla prin fire, umbrind-o sau întunecând-o dupa sentimentele ce i le inspira chipurile.

Caci ea are de la sine o putere naturala spre aceasta si ca sa se întoarca, sa se adune si sa se miste spre sine, neretinuta de nimic altceva. Aceasta este starea mintii, care vine din harul dumnezeiesc.

Mintea nu e retinuta în întoarcerea ei spre sine, când în sine cauta si întâlneste pe Dumnezeu, care e deasupra tuturor, si care le cuprinde virtual pe toate. Daca n-ar întâlni în sine nimic altceva decât pe sine, fie spre cele din lume, fie spre Dumnezeu, Cel transcendent. Spre Dumnezeu o atrage ca un magnet harul Lui, sau e fluviul Lui de iubire. Deci mintea e ajutata de har chiar în întoarcerea ei spre sine.

Zice despre asta Scararul: «A fixa mintea e propriu numai Sfântului Duh».

Numai Duhul poate opri mintea din ratacirile ei, caci El este Dumnezeu Cel ce vine în suflet cu o putere covârsitoare si deschide mintii orizontul lui Dumnezeu Cel nesfârsit.

Desi, ca putere a sufletului, mintea e miscata si stapânita oarecum de acesta, dar ea este si se numeste  si ochiul sufletului si are o anumita putere naturala proprie, simpla si neatârnata.

Mintea este o putere a sufletului, dar fiind ochiul sufletului, ea e pe de o parte miscata de suflet, pe de alta nu se poate sa nu se miste, adica sa nu se afle în exercitiu actului de vedere.

De aceea, si când se simte stând dupa fire în atârnare de suflet si de puterile lui, este mintea în potenta. De aici vine si numirea de om sufletesc (I Corinteni 2, 14).

Chiar când mintea este atasata numai de simturile legate de lume si nu le umple pe acestea de dragostea de Dumnezeu, ea ramâne totusi minte, dar ca una ce e coplesita de simturile psihice legate de trup, nu e actualizata ca minte. De aceea un astfel de om se numeste «om sufletesc».

Dar când îsi reia vrednicia sa naturala, simpla si esentiala, stralucirea neîmpartita si neatârnata si stapânirea de sine, sau se elibereaza de alipirile si miscarile trupesti si sufletesti naturale, învrednicindu-se ca din minte în potenta sa devina minte în lucrare, sau înainteaza la starea de om mai presus de fire si duhovnicesc, atunci se întoarce statornic la sine în chip neabatut si prin sine urca neretinuta de nici o legatura, în întregime si desavârsit la întelegerea lui Dumnezeu cea fara forma si fara chip si simpla.

Vasile cel Mare: „Mintea neîmprastiata spre cele din afara si nerevarsata prin simturi spre lume se întoarce la sine, iar prin sine urca la întelegerea lui Dumnezeu, si înconjurata si inundata de frumusetea luminii Acestuia, uita si de sine însasi”.

Pe de o parte aceasta stare de “minte în lucrare” este starea naturala a ei, pe de alta ea este mai presus de fire. Este o balansare pe care o aflam mereu la Sfintii Parinti. Ea e o stare mai presus de fire, întrucât înfaptuirea ei se împlineste numai prin intrarea în ambianta simplitatii nesfârsite a lui Dumnezeu, care reda si mintii simplitatea ei, deschisa nesfârsirii dumnezeiesti, fiind umpluta de aceasta. Întrucât fiinta ei simpla se actualizeaza functional în întâlnirea cu Dumnezeu cel mai presus de fire, starea aceasta a mintii este pe de o parte naturala, pe de alta mai presus de fire. La fel, miscarile trupesti si sufletesti, când covârsesc mintea sunt functional naturale, dar pe de alta parte ele îsi regasesc fiinta lor adevarata, sau naturala, când sunt covârsite de minte si prin minte de energiile dumnezeiesti. Caci de-abia atunci îsi descopera rostul pentru care au fost facute, de medii de iradiere a Duhului dumnezeiesc. Toata gândirea aceasta despre minte este tributara filosofiei grecesti, dar ea devine crestina când mintea unificata, simpla, e înteleasa ca subiect indefinit si unitar, deschis Subiectului dumnezeiesc unitar si infinit.

Astfel, mintea îsi redobândeste si-si pastreaza starea sa cea «dupa chipul» si «dupa asemanarea», ca una ce e minte si prin sine se uneste si intra în convietuire, în chip întelegator cu Dumnezeu. Iar aceasta e lucrarea, sau miscarea în cerc, adica suirea din nou a mintii la ea si prin ea cu Dumnezeu, cu miscare care singura este cu adevarat neratacitoare si fara greseala, ca una ce e libera de orice relatie. Este o unire nemijlocita si mai presus de întelegere si o vedere mai presus de vedere.

Miscarea centrifuga ascendenta a mintii spre ea însasi si spre Dumnezeu, în acelasi timp, realizeaza unirea ei tot mai strânsa cu ea si cu Dumnezeu, având ca model acelasi tip de miscare a treptelor îngeresti în jurul lui Dumnezeu, descris de Dionisie Areopagitul. Cel ce se întoarce spre sine, se întoarce spre Dumnezeu si viceversa. În nesfârsirea acestei miscari circular-ascendente a mintii în jurul ei si a lui Dumnezeu si în unirea tot mai strânsa cu ea însasi si cu Dumnezeu, se arata din nou ca mintea este facuta dupa «chipul lui Dumnezeu», având în unirea ei cu Dumnezeu o lucrare nesfârsita pe care niciodata nu ispraveste sa o înteleaga, întrucât niciodata nu termina sa se uneasca si mai mult cu sine însasi si cu Dumnezeu. Omul îsi ramâne etern un abis apofatic, pentru ca se afunda si se îmbogateste fara sfârsit în abisul apofatic al lui Dumnezeu. Dar acesta este un abis magnetic, care atrage mintea la o neîntelegere mereu mai sporita. Dar întelegând si vazând caracterul nesfârsit al acestui mister, întelegerea ei este totodata mai presus de întelegere si vederea ei mai presus de vedere. Apoi nu trebuie uitat ca mintea, adunându-se tot mai adânc în sine, se aduna în mintea lui Hristos, care desi e omeneasca, e a ipostasului dumnezeiesc, Cel ce gândeste tot mai mult infinitul Sau dumnezeiesc prin ea.

Dionisie Areopagitul: „Miscarea sufletului este în cerc, ea e intrarea în sine însasi de la cele din afara si înfasurarea unitara a puterilor lui întelegatoare, ca într-un cerc oarecare, daruind sufletului neratacirea si întorcându-l de la cele multe din afara si adunându-l întâi în el însusi, apoi devenind unitar, unindu-l cu puterile lui unite în chip unitar. Si, asa ea conduce sufletul spre Cel frumos si Acelasi fara început si fara sfârsit. Sufletul se misca în chip de spirala, întrucât e luminat de cunostintele dumnezeiesti potrivit cu el însusi, nu întelegator si unitar, ci rational si în chip desfasurat si ca prin niste lucrari amestecate si care trec de la unele la altele.

Miscarea sufletului este în spirala, caci suie mereu în jurul sau si a lui Dumnezeu, neintuind dintr-o data toata esenta sa si a lui Dumnezeu, ci înaintând în chip rational si desfasurat, dar si prin experienta tot mai sporita, în cunostinta de sine si de Dumnezeu, prin îndreptarea spre realitatile create si prin întoarcerea de la aceasta spre sine si spre Dumnezeu, apropiindu-se tot mai mult de sine ca cel ce le cunoaste si spre Dumnezeu ca Cel ce e Creatorul si sustinatorul lor.

Dar, are si o miscare în linie dreapta, când nu intra în sine si nu se misca într-o întelegere unitara – caci aceasta e, cum am zis, miscarea în cerc – ci, îndreptându-se spre cele din jurul lui si de cele din afara, ca de niste simple simboluri felurite si înmultite, urca spre vederi simple si unificate. (Dionisie Areopagitul)

Miscarea sufletului în linie dreapta se combina cu cea în cerc, facând din ea. Caci întâi cunoaste pe cele din afara, ca de la ele sufletul sa se întoarca spre sine , cel ce le cunoaste si spre Dumnezeu, Creatorul lor, descoperit prin sine însusi, îmbogatit prin cunoasterea lucrurilor. Toata aceasta cunoastere si unire poate fi discursiva si intuitiva, sau prin experienta.

Maxim Marturisitorul: „Mintea dobândind unirea nemijlocita cu Dumnezeu, îsi odihneste cu totul puterea naturala de a întelege si de a fi înteleasa. Iar când desface aceasta unire prin întelegerea distinge cele de dupa Dumnezeu, taie unirea cea mai presus de unire, prin care, pâna ce este unita cu Dumnezeu, aflându-se mai presus de fire si ajunsa la Dumnezeu prin împartasire, muta legea firii sale ca pe un munte nemiscat.”

Atunci mintea intra într-o lucrare discursiva, în luarea în considerare a unor idei partiale în mod succesiv; ea iese din unirea cu subiectul dumnezeiesc ca Unul si nesfârsit. Atunci mintea se muta din miscarea de la un lucru la altul, care e miscarea ei oarecum exclusiva, spre o miscare întiparita ei de Dumnezeu mai presus de fire.

E o foarte interesanta explicare a cuvântului Mântuitorului: «De veti avea credinta cât un graunte de mustar, veti spune muntelui acestuia, ridica-te si te arunca în mare, si va fi voua».

„Mintea curata prin unirea în jurul cauzei, a dobândit o relatie mai presus de fire, prin care, dând odihna miscarii, si relatiei ei naturale mult felurite fata de cele de dupa cauza, odata ajunsa la sfârsitul negrait, staruie în chip necunoscut numai în tacerea preafericita mai presus de întelegere, pe care nu o poate arata nicidecum cuvântul sau întelegerea, ci numai experienta prin împartasire a celor ce s-au învrednicit de trairea lor mai presus de întelegere. Iar semnul bine cunoscut si pentru toti vadit al acesteia, este nesimtirea si dezlipirea totala a dispozitiei sufletului fata de veacul acesta”.

Aceasta adunare a mintii în sine si în Dumnezeu cel nesfârsit nu e o stare teoretica, ci o stare plina de afectiune fata de Dumnezeu si o lipsa totala de interes si de afectiune fata de cele ale lumii acesteia. Dumnezeu, ca izvorul iubirii nesfârsite fata de om, provoaca în acesta o iubire fata de El, care copleseste toate. E o stare de negrait si de aceea cel ce o experiaza, prefera sa traiasca în tacere. Iar când începe sa o descrie, exulta în cuvinte ale poeziei liturgice care ridica bunatatile traite peste orice marginire. E o stare mai presus de cuvântul care exprima trecerea de la un înteles la altul, de la un lucru distinct la altul. E contemplarea întregului nesfârsit al subiectului, în special al Subiectului dumnezeiesc.

Dar, daca mintea nu are conlucrarea sufletului spre aceasta, adica spre miscarea ei neîncetata spre Dumnezeu, nu împlineste si nu lucreaza de la sine lucrul sau propriu, sau revenirea la sine însasi si urcusul neretinut de nimic spre întelegerea lui Dumnezeu.

«Întelegerea lui Dumnezeu» - întelegere prin experienta, prin cercare. De altfel, mintea fiind prin sine întelegere, iar Dumnezeu, de asemenea, realitatea în care totul e dat spre a fi tot mai mult înteles, sau ca o rezerva nesfârsita de inteligibilitate, si în care deci nimic nu e prin fiinta ininteligibil, sau întuneric opus luminii (cum e de exemplu patima), între experienta si întelegerea Lui de catre minte exista o anumita coincidenta. Pe lânga aceea Dumnezeu nu este numai o realitate care se lasa înteleasa, ci si una care întelege ea nesfârsit mai mult decât întelege omul si ca atare sustine întelegerea acestuia. Dar subiectul întelegator, fiind la baza a ceea ce întelege el si a ceea ce lasa sa fie înteles, nu poate fi înteles niciodata deplin. În mod special, în cazul raportului între minte si Dumnezeu, întelegerea Lui de catre minte nu e o întelegere ca aceea pe care o are mintea de la distanta si în care este multa închipuire subiectiva, întrucât e scapata de sub presiunea realitatii imediate a ceea ce se cugeta. Dar daca sufletul nu ajuta mintea în aceasta miscare spre întelegerea lui Dumnezeu, ci o trage în jos, spre a sluji miscarilor lui spre lume si poftelor trupului, mintea nu poate pune în lucrare tendinta ei proprie de a cunoaste prin întelegere, sau prin experienta curata pe Dumnezeu.

În acest caz, mintea, neputându-si da rodul prin împreuna lucrarea amândurora (minte si suflet), ci unindu-se cu închipuirea (imaginatia), cade într-o lucrare multifelurita si se departeaza de Dumnezeu.

În filosofia moderna, care consta într-o analiza a cuvintelor, imaginile sunt socotite ca reprezentând o neputinta de a surprinde si exprima realitatea, ca niste generalizari simpliste, aflatoare mult sub realitate. Parintii stiau de mult aceasta, când socoteau imaginile „naluciri”, sau când declarau ca îngerii n-au imaginatie, pentru ca cunosc nemijlocit pe Dumnezeu, care e cu mult mai bogat decât orice putere a imaginatiei de a-L închipui.

Nil Ascetul: „Lupta-te sa tii mintea în vremea rugaciunii surda si muta si asa vei putea sa te rogi. Fericita este mintea care în vremea rugaciunii a dobândit o desavârsita lipsa de forma.”

E bine sa fie tinuta surda la sunetele creaturilor si muta pentru exprimarea lui Dumnezeu prin chipurile luate de la creaturilor marginite, pentru a se simti intens în fata lui Dumnezeu si a se ruga cu adevarat. Forma da o marginire mintii dupa ceea ce cunoaste. Mintea care ia o forma da si lui Dumnezeu o forma, dar aceasta nu mai e Dumnezeu.

Sfântul Filotei: „Rar se pot afla cei ce se linistesc cu cugetarea. Aceasta e propriu numai acelora care reusesc sa aiba, prin aceasta, pururi, în ei bucuria si mângâierea dumnezeiasca.”

Bucuria si mângâierea dumnezeiasca îi face pe aceia sa nu umble cu mintea de la un lucru la altul, care toate sunt inferioare.

Sfântul Vasile cel Mare: „Rugaciunea curata este aceea care face limpede întelegerea lui Dumnezeu în suflet. Iar aceasta este salasluirea lui Dumnezeu, ceea ce înseamna a avea, prin pomenire, pe Dumnezeu înradacinat în tine. Lucrul acesta se întâmpla când pomenirea neîncetata a Lui nu e întrerupta prin grijile pamântesti si mintea nu e tulburata. De patimi neasteptate, ci iubitorul de Dumnezeu, ferindu-se de toate, se refugiaza în Dumnezeu si ramâne adapostit în El.”

Trebuie sa stim ca, dupa Sfântul Maxim, „mintea nu poate sa se faca nepatimasa numai prin fapte, daca nu se face partasa de multe si felurite vederi (contemplatii). Dar, dupa dumnezeiescul Nil, se întâmpla si aceea ca, chiar ajunsa nepatimasa, mintea poate sa nu se roage cu adevarat, ci sa petreaca în felurime de gânduri si sa se afle departe de Dumnezeu. Caci zice cuviosul despre aceasta stare:

·          Chiar daca mintea se afla deasupra vederii trupesti, înca n-a vazut desavârsit locul lui Dumnezeu caci se poate afla în cunostinta întelesurilor si sa se potriveasca cu felurimea ei.

Putem petrece chiar în cugetari despre Dumnezeu si sa nu fim în rugaciune. În acest caz Îl facem pe Dumnezeu obiect al gândirii si nu traim intensitatea prezentei Lui ca un Tu direct, caruia ne adresam, cerându-i mila, sau adresându-I multumire si lauda. Prin aceasta nu vedem locul lui Dumnezeu, nu vedem locul ocupat de El, sau relatia Lui nemijlocita cu noi. Oarecum Dumnezeu nu-i atunci pentru noi nicaieri. Nu localizam în mod spiritual prezenta Lui în fata noastra.

·          Nu tot cel ce a dobândit nepatimirea, se si roaga cu adevarat, caci se poate afla în întelesuri simple si poate fi împrastiat în istoriile lor si sa fie departe de Dumnezeu.

·          Chiar când mintea zaboveste în întelesurile simple ale lucrurilor, înca n-a atins si locul rugaciunii, caci poate sa se afle în vederea lucrurilor si sa se ocupe cu ratiunile lor. Iar acestea, desi sunt ratiuni simple, întrucât exprima vederi ale lucrurilor, se întiparesc în minte si o duc departe de Dumnezeu. (Nil Ascetul)

Mintea poate fi ocupata si cu diferite întelesuri curate ale lucrurilor. Ea este ocupata atunci si de numele lucrurilor. Dar si aceasta preocupare o duce departe de Dumnezeu, chiar daca ajunge sa se desparta de ratiunile sau de cuvintele lucrurilor, întelesurile lor patimase, adica a le vedea în chip simplu, sau nepatimas. Devenita astfel nepatimasa, tot nu se afla înca numaidecât în stare de rugaciune si n-a ajuns la locul lui Dumnezeu. Dar cine n-a observat ca oamenii patimasi, perversi, au legat în mod statornic în cele mai multe dintre cuvintele lor întelesuri patimase? Cuvintele au devenit pentru ei „cu doua întelesuri” în sensul rau al cuvântului. Prin aceasta au si limitat posibilitatile de descoperire a nesfârsitelor întelesuri cuprinse în cuvinte.

 

·          Zice si Scararul: Cei a caror minte a învatat sa se roage cu adevarat, acestia se afla în chip propriu înaintea Domnului si graiesc înaintea Lui, ca cei ce graiesc la urechea Împaratului. (Ioan Scararul)

Rugaciunea e relatia directa între cel ce se roaga si Dumnezeu, ca între eu si Tu. În ea e data apropierea maxima între om si Dumnezeu, ca între doua persoane care se afla în convorbire. Cel ce se roaga Îl simte pe Dumnezeu ascultându-i cererea ca sa-i dea ceea ce Îi cere. Dar Îl simte pe Dumnezeu si cerându-i la rândul Lui anumite fapte, anumite atitudini, sau judecându-l pentru anumite fapte si atitudini necuvenite.

Din acestea si din cele asemenea, poti cunoaste în chip exact deosebirea celor doua stari si neasemanarea ce rezulta din compararea lor, adica deosebirea dintre starea pe care o avem prin primire si cea pe care o avem prin lucrarea noastra. Rodul celei dintâi sunt cercetarile si multele si feluritele întelegeri (explicari); lucrarea celei de a doua rugaciunea adevarata. Pe lânga aceasta, vedem ca altceva este nepatimirea mintii si altceva rugaciunea adevarata. Cel ce are rugaciunea adevarata, a dobândit, dupa Sfinti, numaidecât si mintea patimasa. Dar cel ce are mintea nepatimasa, nu a putut dobândi numaidecât si rugaciunea adevarata.

Despre închipuirile si întiparirile mintii, despre semnele amagirii si ale adevarului.

Când te linistesti si voiesti sa fii singur cu Dumnezeu singur, sa nu primesti niciodata orice ai vedea, fie ca e sensibil, fie ca e inteligibil (cunoscut cu mintea), fie dinauntru, fie din afara, fie ca s-ar da drept chip al lui Hristos, fie al unui înger, fie figura de sfânt, fie chip de lumina ce se naluceste în minte, ci ramâi neîncrezator sa greoi în primirea acestei aratari, chiar daca este buna, înainte de întrebarea celor cercati. Caci aceasta e de cel mai mare folos si lucrul cel mai iubit si mai primit de Dumnezeu.

Ţine-ti mintea pururi necolorata, fara cantitate.

Lucrurile colorate proiecteaza culori în minte, cele cu o forma, îsi proiecteaza forma, cele cu calitati (dulci, moi) îsi proiecteaza calitatea, cele grele sau usoare, greutatea sau usuratatea lor. Toate definesc mintea în functie de ele, sau o marginesc, ne mai lasându-i putinta sa sesizeze cu indefinitul ei infinitatea lui Dumnezeu.

Fii cu luare aminte numai la cuvintele rugaciunii si le cerceteaza si le cugeta înauntru miscarii inimii, dupa Scararul care zice:

·          Începutul rugaciunii consta în alungarea gândurilor de momeala înca de la începuturile lor printr-un singur gând; mijlocul ei în a fi cugetarea numai în cele spuse; iar la sfârsitul ei, rapirea mintii la Domnul. (Ioan Scararul)

·          Rugaciunea cea mai înalta a celor desavârsiti este o oarecare rapire a mintii si un oarecare extaz deplin din simtire. În vremea aceasta «Duhul se roaga cu suspine negraite» (Romani 8, 26) lui Dumnezeu, care vedea starea inimii desfasurata ca o carte scrisa ce-si arata voia ei prin cuvinte fara sunet. Asa a fost rapit Pavel pâna la al treilea cer, nestiind «de era în trup sau în afara de trup» (II Corinteni 12, 2). Asa urcând Petru la darul rugaciunii, a primit vederea pânzaturii (Fapte 10, 11-16). A doua rugaciune, dupa cea dintâi, consta în a spune cuvintele, mintea urmarindu-le cu strapungerea inimii si stiind cui îi înalta cererea. Iar daca rugaciunea e întrerupta si amestecata cu griji trupesti, ea s-a departat de la starea celui ce se roaga. (Nil Ascetul)

Extazul din simtire este iesirea din planul sensibil cunoscut cu simturile. Dar e si o iesire din orice fel de întelesuri. Aceasta este rugaciunea cea mai înalta. Cea de mai jos de ea e însotita de o gândire la întelesul cuvintelor rugaciunii, desigur o gândire plina de emotie, existentiala. Dar e de un grad mai înalt rugaciunea în care sufletul nu se mai gândeste la faptele si la însusirile lui Dumnezeu exprimate prin rugaciune, ci la El însusi.

Ramâi deci în acestea si nu primi celelalte, pâna ce ajungi la pacea din partea patimilor si pâna ce poti sa întrebi, precum s-a spus, pe cei cercati. Acestea si cele asemenea acestora, pe care le-am spus pâna acum, sunt semnele amagirii. Dar ia seama care sunt si semnele adevarului. Semnele adevarului si ale bunului si de viata facatorului Duh sunt iubirea, bucuria, pacea, îndelunga rabdare, blândetea, bunatatea, credinta, înfrânarea si celelalte, dupa cum zice dumnezeiescul Apostol. Mai spune apoi acesta: «Ca fiii luminii sa umblati, caci roada Duhului este întru toata bunatatea, dreptatea si adevarul» (Efeseni 5, 8, 9). Dimpotriva, a înselaciunii, e tot ce e contrar.

În ce priveste cararea neînselatoare a mântuirii, multe sunt caile ce duc la viata si multe la moarte. Ai o cale ce duce la viata în pazirea poruncilor lui Hristos, în aceste porunci vei afla toata felurimea virtutilor, îndeosebi acestea trei: smerenia, iubirea si mila. Fara de acestea nimeni nu va vedea pe Domnul (Evrei 12, 24). Armele de nebiruit împotriva diavolului, pe care Sfânta Treime ni le-a daruit noua sunt acestea trei: smerenia, iubirea si mila, la care nici nu poate macar privi toata tabara dracilor caci nu exista la ei nici urma de smerenie. Acestia din pricina mândriei au fost închisi în întuneric si li s-a gatit lor focul vesnic. Unde este la acestia umbra de dragoste sau de mila, odata ce au jurat neamului omenesc dusmanie neîmpacata si nu înceteaza sa-l razboiasca pururi? Sa ne îmbracam, deci, în aceste haine, caci cel ce le poarta pe acestea nu poate fi ranit de vrajmasi.

Toate cele trei virtuti: smerenia, iubirea, mila sunt în fond virtuti de zidire ale comuniunii între oameni si de unire cu Dumnezeu, sau virtuti unificatoare. Smerenia implica respect pentru altii si lasa loc lor si Celui ce vrea sa-i tina pe toti în unitatea iubirii cu Sine si între ei. Iubirea e pornire pozitiva de îmbratisare a Lui si a celorlalti. Iar mila ridica exterior si interior pe cel cazut la nivelul celui milos. Demonii, prin mândria, ura si neîndurarea lor, nu voiesc sa stie decât de ei. Acestia nu recunosc mareata realitate de taina a lui Dumnezeu si a celorlalti. Iar prin aceasta sunt închisi în întuneric. Traiesc în fantasmagoria ca ei sunt în saracia si realitatea redusa la ei însisi, singurii existenti. Iar posedati de ei, ajung sa considere toata realitatea ca iremediabil destramata, absurda, fantasmagorica. Caci cel ce nu vede taina altora, nu o vede nici pe a sa; totul se goleste în adâncime, totul devine fara sens, absurd.

Aceasta frânghie întreita, pe care a tesut-o si a împletit-o Sfânta Treime, vedem ca e si una si întreita: e întreita prin uniri, iar de voiesti si prin ipostasuri; dar e una prin putere si lucrare si prin apropierea de Dumnezeu, prin consimtirea cu El si prin familiaritatea cu El. dar despre ele a spus Stapânul: «Jugul Meu este blând si sarcina Mea usoara» (Matei 11, 30); iar ucenicul iubit a spus ca «poruncile Lui nu sunt grele», si iarasi zice: «De aceea, sufletul unit cu Dumnezeu prin curatia vietii, prin paza poruncilor si a acestor trei arme, care sunt însusi Dumnezeu prin lucrare sau prin smerenie, mila si dragoste.

Cele trei virtuti îsi au izvorul în Sfânta Treime, mai bine zis în smerenia, iubirea si mila fata de oameni, care din Sfânta Treime s-au varsat în Hristos-Omul si prin El în toti cei ce se deschid Lui. În Dumnezeu însusi, ca iubire, e implicata virtualitatea coborârii, aratata în coborârea (chenoza) lui Hristos. Cine nu se poate coborî, nu iubeste, acela de fapt nu se înalta (progreseaza). Un Dumnezeu care nu s-ar putea coborî, n-ar mai fi un Dumnezeu personal. Cele trei însusiri sunt atât de minunate ca fac pe omul care le primeste dumnezeu dupa lucrare. Generozitatea lor îsi are izvorul în puterea nesfârsita de viata si de iubire a lui Dumnezeu si sunt semnul unirii celui ce le are cu Dumnezeu, ca izvor al lor.

Trecând peste doimea materiala si ridicându-se peste culmea legii (Romani 13, 10), adica peste iubire, s-a unit cu Treimea de viata începatoare, întâlnind-o în chip nemijlocit si primind prin lumina lumina si bucurându-se de o bucurie neurmata de altceva si vesnica.

Despre mângâierea dumnezeiasca si cea prefacuta

Când mintea noastra începe sa simta mângâierea Sfântului Duh, atunci si satana mângâie sufletul printr-o simtire paruta dulce, în timpul linistirilor de noapte, când cineva e prins de picoteala unui somn cât de subtire. Daca, însa, mintea se va afla tinând în amintire cu mare caldura numele sfânt al Domnului Iisus si se va folosi de acest sfânt si slavit nume ca de o arma împotriva înselaciunii, vicleanul amagitor se retrage, dar se pregateste de un razboi întemeiat împotriva sufletului. Prin aceasta mintea, cunoscând întocmai înselaciunea vicleanului, înainteaza si mai mult în experienta deosebirii (discernamântului). Mângâierea cea buna se iveste în starea de veghe a trupului sau si când e pe cale sa fie prins de somn, daca cineva, prin pomenirea fierbinte a lui Dumnezeu, s-a lipit de El cu iubirea sa. Dar cea amagitoare vine când nevoitorul cade într-o picoteala subtire, aflându-se numai pe jumatate în pomenirea lui Dumnezeu.

Este mai bine sa doarma adânc cineva cu pomenirea fierbinte a lui Dumnezeu, decât sa picoteasca în pomenirea întrerupta a Lui. Starea aceasta de cosmar e o stare mai expusa falselor mângâieri ale satanei caci în ea simturile ies de sub controlul mintii si nu si-au oprit cu totul activitatea, ca în somnul adânc.

Cea dintâi, ca una ce e de la Dumnezeu, voieste sa atraga în chip vadit sufletele nevoitorilor pentru evlavia lor prin multa revarsare a sufletului spre iubire.

A doua, care obisnuieste sa loveasca sufletul cu vântul înselaciunii, încearca sa fure, prin somnul trupului, experienta simtirii mintii sanatoase, mai ales când se leneveste în pomenirea lui Dumnezeu. Daca, deci, mintea se va afla, cum am spus, în pomenirea statornica a Domnului Iisus Hristos, alunga adierea aceea de dulceata paruta a vrajmasului si porneste cu bucurie la razbgi împotriva lui, având ca a doua arma destoinica, pe lânga har, cele de lauda ale experientei.

Daca sufletul se aprinde, printr-o miscare neîndoielnica si lipsita de naluciri, de dragostea lui Dumnezeu, atragând, oarecum, si trupul în adâncul acelei iubiri negraite, fie ca acesta vegheaza, fie ca cuprins de somn, în vreme ce se afla sub lucrarea sfântului har, sufletul necugetând atunci la nimic altceva decât numai la aceea spre care e miscat, trebuie sa stie ca lucrarea e  a Sfântului Duh.

Daca trupul vegheaza deplin în timp ce sufletul pomeneste neîncetat numele lui Iisus, sau cade în somn adânc, în vreme ce sufletul pomeneste acest nume, sa se stie ca se afla si el sub lucrarea Duhului si e atras si el în adâncul iubirii lui Dumnezeu, nefiind tulburat de nici o ispita.

Bucurându-se sufletul întreg de aceasta dulceata negraita, nu mai poate cugeta la nimic, deoarece atunci se veseleste de o bucurie neobosita. Dar daca mintea e atinsa de o îndoiala oarecare sau de vreun gând întinat, în vremea cât se afla sub aceasta lucrare, chiar daca se foloseste de sfântul nume spre apararea de rau si nu, mai curând, spre iubirea de Dumnezeu singur, trebuie sa înteleaga ca acea mângâiere cu chip de bucurie este de la amagitorul. Aceasta bucurie este cu totul lipsita de liniste si de rânduiala, deoarece vrajmasul voieste sa faca sufletul sa desfrâneze. Caci când vede mintea ca se mândreste cu experienta simtirii ei, atrage sufletul cu unele mângâieri parute bune, pentru ca învaluindu-l cu moleseala aceea si într-o dulceata mustoasa, sa-a ramâna necunoscuta amestecarea vicleana. Din aceasta vom cunoaste Duhul adevarului si duhul înselaciunii (I Ioan 4, 6). Desigur, e cu neputinta sa guste cineva cu simtirea bunatatea dumnezeiasca, sau sa cunoasca în chip simtit ispita si amaraciunea dracilor, daca nu e încredintat ca harul s-a salasluit în adâncul mintii, iar duhurile viclene se tin în jurul madularelor inimii. Dar, acest lucru, dracii nu voiesc niciodata sa fie crezut de oameni, ca nu cumva mintea stiind aceasta în chip sigur, sa foloseasca împotriva lor arma pomenirii lui Dumnezeu. Acum ai despre acestea destule si îti sunt de ajuns «caci dincolo de Cadix nu se poate trece», si «daca ai aflat miere, manânca putin, pentru ca nu cumva, saturându-te, sa o versi» (Pilde 25, 16)

Prima conditie pentru experienta harului si a ispitelor demonice este credinta. Cine nu crede, are simtirea cu totul tocita fata de aceste realitati, caci bucuria harului vine din chemarea numelui lui Iisus, bazata pe credinta, si tot din credinta îsi da seama ca starile de dezordine sunt în parte în fiinta sa si în parte din lucrarile unor agenti constienti de dincolo de om.

Cel ce voieste sa se linisteasca cum se cuvine trebuie sa fie neaparat blând cu inima.

E vremea acum, fiule, sa afli si aceasta înaintea altora si dupa altele ca, precum cel ce voieste sa învete sa traga bine cu arcul, nu întinde arcul fara semn, asa cel ce voieste sa învete sa se linisteasca, trebuie sa aiba ca semn, sa fie pururi blând cu inima. Caci zice sfântul Isidor: „Nu ajunge sa te nevoiesti pentru virtute, ci trebuie sa fii cu masura în nevointa. Daca straduindu-ne în lupta pentru virtute, o purtam cu o inima tulburata, aceasta nu e nimic altceva decât a voi sa dobândim mântuirea, dar a nu voi sa facem cele ce ajuta la mântuire”.

·      Dar înca înainte Proorocul David a spus: «Calauzi-va pe cei blânzi la judecata; învata-va pe cei blânzi caile Sale» (Psalmi 24, 9);

·      Iar Sirah zice: «Celor blânzi li se descopera tainele» (22, 7);

·      În sfârsit Preadulcele Iisus zice: «Învatati de la Mine ca sunt blând si smerit cu inima si veti afla odihna sufletelor voastre» (Matei 11, 29);

·      Spre cine voi cauta, daca nu spre cel blând si smerit cu inima si veti gasi odihna sufletelor voastre. (Matei 11, 29);

·      Fericiti cei blânzi, ca aceia vor mosteni pamântul. (Matei 5, 5), adica inima, care face ca o samânta sa rodeasca har în treizeci, saizeci si o suta (Marcu 4, 20), dupa cum este în ceata începatorilor, a celor de mijloc sau a celor desavârsiti.

Unul ca acesta nu tulbura si nu se tulbura pentru nimic, decât pentru cuvântul evlaviei!

Dobândirea blândetii si despre cele trei puteri ale sufletului (mânia, pofta si cugetarea).

Blândetea o poti dobândi usor, daca îti întorci sufletul de la toate si îl misti spre iubire si taci cât mai mult, hranindu-te cu masura si rugându-te pururi, asa cum s-a spus de catre Sfintii Parinti:

·      Frâneaza iutimea sufletului cu iubirea, vestejeste pofta lui cu înfrânarea si înaripeaza cugetarea lui cu rugaciunea; astfel lumina mintii nu se va întuneca niciodata. (Maxim Marturisitorul)

·      Frânarea iutimii se face prin tacerea la vremea cuvenita; frânarea poftei nerationale, prin hrana cu masura; frânarea gândurilor fara rânduiala, prin rugaciunea într-un singur gând. (neaflat)

·      Trei sunt virtutile care aduc mintii lumina totdeauna: a nu vedea rautatea vreunui om, a rabda netulburat cele ce vin asupra noastra, si a face bine celor ce ne fac rau. Aceste trei virtuti nasc alte trei mai mari decât ele; astfel a nu vedea rautatea vreunui om, naste iubirea; a rabda fara tulburare cele ce vin asupra noastra, naste blândetea; iar a face bine celor ce ne fac rau, ne agoniseste pacea. (Maxim Marturisitorul)

·      Trei sunt starile morale mai generale ale monahilor: cea dintâi consta în a nu pacatui cu lucrarea, a doua, în a nu lasa sa zaboveasca în suflet gândurile patimase, si a treia, în a privi cu mintea fara patima chipurile femeilor si a celor ce ne supara. (Maxim Marturisitorul)

Daca ti s-a întâmplat sa te tulburi, sau sa aluneci într-o cadere si sa te abati de la ce se cuvine, trebuie sa te împaci repede cu cel ce te-a suparat sau si cu cel suparat pe tine si sa te pocaiesti din suflet si sa plângi si sa versi lacrimi si sa te mustri pe tine însuti. Si asa, sa agonisesti luarea aminte pentru viitor si sa te întaresti cu întelepciune precum învata Domnul Iisus:

·      De aduci darul tau la altar si acolo îti aduci aminte ca fratele tau are ceva împotriva ta, lasa acolo darul tau înaintea altarului si mergi de te împaca cu fratele tau si apoi venind adu darul tau. (Matei 5, 23-24)

·      Toata amaraciunea, iutimea, mâfia si strigarea împreuna cu toata rautatea, sa înceteze între voi. Faceti-va unii altora buni, înduratori, daruindu-va unii altora precum si Dumnezeu în Hristos s-a daruit noua. (Efeseni 4, 31-32)

·      Mâniati-va si nu pacatuiti; soarele sa nu apuna peste mânia voastra. (Efeseni 4, 25)

·      Nu va faceti voi însiva dreptate, iubitilor, ci lasati loc mâniei lui Dumnezeu. (Romani 12, 29)

·      Nu te lasa biruit de rau, ci biruieste raul cu binele. (Romani 12, 21)

Despre alunecare si pocainta

·      Sa nu ne întristam când alunecam în greseala, ci când staruim în ea. Caci alunecarea se întâmpla uneori chiar si celor desavârsiti, dar staruirea în ea este moarte deplina. Întristarea cu care ne întristam pentru alunecarile noastre ni se socoteste în locul unei lucrari curate din har. Dar cel ce aluneca a doua oara în nadejdea ca se va pocai, se poarta cu Dumnezeu cu viclenie. Acestuia îi vine moartea pe nestiute si nu apuca timpul în care-si pune nadejdea sa împlineasca faptele virtutii. (Isaac Sirul)

·      Trebuie sa cunoastem în tot ceasul ca în cele douazeci si patru de ore ale noptii si ale zilei, avem nevoie de pocainta, iar întelesul numelui de pocainta acesta este: cerere întinsa în tot ceasul, rugaciune plina de zdrobire pentru iertarea celor trecute, care sa ne apropie de Dumnezeu; si întristare care sa ne pazeasca în cele viitoare.

·      Pocainta s-a dat oamenilor ca har dupa har, caci pocainta este o doua nastere, nastere din Dumnezeu si dupa arvuna primita din credinta primind darul Lui prin pocainta. pocainta este usa milei, ce se deschide celor ce o cauta cu dinadinsul. Prin aceasta usa intram la mila dumnezeiasca si fara aceasta intrare nu vom afla mila.

De-abia prin pocainta ne însusim activ si adânc lucrarea harului, devenim constienti, printr-o simtire dureroasa, de pacatosenia noastra pe care Dumnezeu ne-a iertat-o si ne-o iarta continuu; simtim trebuinta milei Lui fata de noi si venirea ei la noi.

«Pentru ca toti au pacatuit, dupa dumnezeiasca Scriptura, îndreptându-se în dar prin harul Lui» (Romani 3, 24). Pocainta este harul al doilea si el se naste în inima din credanta si din frica, iar frica este toiagul parintesc, care ne calauzeste pe noi pâna ce vom ajunge la raiul duhovnicesc. Si când vom ajunge acolo, ne lasa si se departeaza, caci raiul este iubirea lui Dumnezeu, în care se afla dulceata tuturor fericirilor. (Isaac Sirul)

·      Precum nu e cu putinta a trece marea fara o corabie sau o luntre, asa nu poate strabate cineva spre iubire fara frica. Marea acoperita de aburi sarati, asezata între noi si raiul gândit cu mintea, o putem trece cu corabia pocaintei, care are ca vâslasi frica. Daca vâslasii acestia ai fricii nu cârmuiesc corabia pocaintei, prin care strabate marea lumii acesteia spre Dumnezeu, ne scufundam în marea acoperita cu aburi sarati. (Isaac Sirul)

·      Pocainta este corabia, frica e cârmaciul ei, iubirea e limanul dumnezeiesc. Frica ne aseaza deci în corabia pocaintei si ne trece peste marea vietii acoperita cu aburi sarati spre limanul dumnezeiesc, care este iubirea, calauzindu-ne spre Cel spre care strabat toti cei ce se ostenesc si sunt împovarati (Matei 11, 28), prin pocainta. Caci când ajungem la iubire, am ajuns la Dumnezeu si drumul nostru s-a sfârsit si am strabatut la ostrovul care e dincolo de lume, unde e Tatal, Fiul si Sfântul Duh. (Isaac Sirul)

Despre plânsul cel dupa Dumnezeu, zice Mântuitorul: «Fericiti cei ce plâng, ca aceia se vor mângâia» (Matei 5, 4), si despre lacrimi, acelasi cuvios Isaac scrie:

·      Lacrimile ce însotesc rugaciunea sunt semnul milei lui Dumnezeu, de care s-a învrednicit sufletul în pocainta si ale faptului ca a fost primit si a început sa intre prin lacrimi în câmpul curatiei. Caci de nu se vor departa gândurile de la cele trecatoare si nu se vor arunca de la ele nadejdea în lume si nu se va misca în ele dispretuirea de sine si nu vor începe sa pregateasca merindea cea buna pentru iesirea sufletului si nu vor începe sa se miste în suflet gândurile la cele ce sunt acolo, ochii nu vor putea sa lacrimeze. Caci lacrimile izvorasc din cugetarea curata si neîmprastiata, din meditarea îndelungata, neîfcetata si neabatuta, din amintirea oricarui pacat subtire ce s-a ivit în minte si întristeaza inima cu amintirea lui. Din acestea se înmultesc lacrimile si sporesc tot mai mult. (Isaac Sirul)

Lacrimile sunt semnul pocaintei adânci a omului, dar si al mângâierii ce o simte ca Dumnezeu se milostiveste de pocainta lui si-l iarta. În general omul nu poate plânge de la sine, decât de ciuda nesocotirilor, a jignirilor, nenorocirilor, sau a unor împrejurari favorabile, deci din motive de egoism. Dar plânsul mângâietor se naste în el din mila sincera a altuia pentru el; cu atât mai mult din mila lui Dumnezeu.

În starea de pocainta prelungita a sufletului se iveste în minte amintirea celor mai subtiri pacate si a gândurilor de pacate, la care altadata nu ne-am gândit. Pânza ce se aseaza peste constiinta noastra sumara de fiecare zi si peste trecutul nostru adunat în noi si tinut într-o stare de inconstienta, devine tot mai transparenta si vedem tot mai clar în aceasta camara toate firele de murdarie ce s-au adunat. Pe lânga aceasta, chiar în vremea pocaintei pot aparea în noi gânduri subtiri de pacat: de mândrie, de multumire ca ne pocaim, de tinere la ceva din lume, de slabire a gândului la Dumnezeu. Pocainta este astfel o lupta prin care ne surprindem cele mai mici amanunte impure din noi, puterea cea mai mare de introspectie, pentru ca este sustinuta de emotia fricii de judecata lui Dumnezeu si a iubirii de Dumnezeu.

Iar Scararul zice:

·      Precum focul topeste trestia, asa lacrima curata toata pata vazuta si gândita.

·      Sa ne straduim pentru lacrimile curate si neviclene, gândind la moartea noastra, caci nu este în acestea înselare sau parere de sine, ci mai degraba curatire si înaintare în iubirea de Dumnezeu si spalare de pacate si nepatimire.

·      Nu crede izvoarelor tale (de lacrimi) înainte de curatirea desavârsita; caci nu are credinta vinul trecut de curând din teascuri în butoaie.

·      Lacrimile din frica de Dumnezeu, au în ele însesi paza lor de pacat, dar cele ale iubirii înainte de iubirea desavârsita, poate sunt usor de furat din fii, daca focul pomenirii neîncetate a lui Dumnezeu nu arde puternic în inima în vremea lucrarii lor. Si e lucru de mirare, cum lacrima cea mai smerita e cea mai sigura la vremea ei.

Lacrimile din frica de Dumnezeu nu sunt atât de vrednice de lauda, ca cele din iubirea fata de El. dar cele din urma pot fi furate mai usor decât cele dintâi, pâna când iubirea nu e desavârsita. În acest sens, lacrimile mai putin vrednice de lauda, din frica, sunt mai sigure decât cele vrednice de lauda iubirii. Iubirea e un lucru înalt si de aceea nu poate fi dobândita atât de repede în deplinatatea ei. Sa nu ne socotim de aceea ajunsi la starea de iubire prea repede, ci sa ne socotim mai degraba cât mai mult în starea celor ce au motive de frica din pricina necuratirii depline de pacate.

·      Lacrima pentru moarte naste frica; iar când frica naste lipsa de frica, se arata bucuria. Când bucuria ajunge necuprinsa, rasare floarea cuvioasei iubiri.

Despre ocarârea de sine, zice marele Antonie: „Aceasta este marea lucrare a omului, sa tina greseala lui asupra sa înaintea lui Dumnezeu si sa astepte ispita pâna la rasuflarea din urma”, iar alt sfânt parinte, fiind întrebat ce a aflat mai de pret din toate virtutile, a raspuns: „Sa te ocarasti pe tine însuti în toate”. Acest lucru laudându-l si cel ce întrebase, a zis: „Cu adevarat, alta cale afara de asta nu este!”

A tine greseala pe umerii sai în fata lui Dumnezeu, este a o marturisi continuu si a nu înceta niciodata a se pocai pentru ea. E contrar la ceea ce a facut Adam, cautând sa se ascunda si sa puna vina pentru greseala sa pe Eva. De greseala nu scapa omul prin sine, ascunzând-o, ci atragând mila lui Dumnezeu asupra sa, prin marturisirea pacatului. Ascunderea e un viclesug, deci un adaos de pacat. Si ea de fapt nu reuseste sa ascunda pacatul, ci îl face si mai transparent prin viclenie.

Dar a zis si avva Pimen: „Toate virtutile au intrat în lumea aceasta cu suspin; scoate o virtute si fara ea cu greu va sta omul”. Care este aceasta?, l-au întrebat unii, iar el a raspuns: „Ca omul sa se ocarasca pururi pe sine însusi, caci cel ce se ocaraste pe sine, orice i s-ar întâmpla, fie paguba, fie necinstire, fie orice necaz, se socoteste de mai înainte vrednic de ea si niciodata nu se tulbura”.

Despre luarea aminte si paza cea înteleapta.

Despre aceasta spune Apostolul: «Vedeti cum umblati cu grija, nu ca niste neîntelepti, ci ca niste întelepti, rascumparând vremea, ca zilele sunt rele». (Efeseni 5, 16).

Sfântul Isaac scrie: O, întelepciune, cât de minunata esti si cum vezi de mai înainte toate, de departe! Fericit cel ce te-a aflat pe tine. Acela s-a eliberat de nepasarea tineretii. Daca cineva cumpara cu un pret, sau cu o grija mica doctoria de patimi mari, bine face, caci aceasta este adevarata filozofie, ca cineva, si în cele mai mici ce se fac de catre el, sa vegheze pururi. Acela si-aduna siesi odihna mare, si nu adoarme, ca sa nu i se întâmple prea potrivnic, ci taie pricinile dinainte de vreme. El sufera pentru lucrurile mici o durere mica, înlaturând prin ea pe cea mare si luându-i înainte. De aceea, zice înteleptul: «Fa-te veghetor si treaz pentru viata ta, caci somnul cugetarii este o rudenie si un chip al mortii adevarate».

Acest text scoate în relief însusirea întelepciunii de a fi o asigurare a unui bun viitor si de a avea în felul acesta un caracter profetic. Omul întelept stie viitorul semenului bun si rau, cum nu stie cel neîntelept, care se misca spre viitor ca un orb.

„Celui ce e greoi în cele mici ale lui, nu-l crede ca va fi cum se cuvine în cele mari”. (Vasile cel Mare)

Despre ispita si retragerea lui Dumnezeu pentru îndreptare.

Ispita e, fie din îngaduinta sau din retragerea lui Dumnezeu pentru îndreptarea noastra, fie din parasirea din partea lui Dumnezeu care se întoarce de la cineva. Pentru ce? Ca mintea sa nu se mândreasca pentru binele ce l-a aflat, ci, razboita si certata, sa sporeasca pururi în smerenie. Aceasta este singura prin care nu numai ca-i biruie pe cei ce o razboiesc cu mândrie, ci se si învredniceste de daruri necontenit mai mari, înaintând pe cât e cu putinta firii omenesti, macar ca e legata cu lanturi de nedesfacut si apasata de povara trupului, spre desavârsirea si nepatimirea cea dupa Hristos.

Sfântul Diadoh spune despre aceasta:

·      Domnul însusi zice ca satana a cazut ca un fulger din ceruri, ca sa nu priveasca cel cu chip desfigurat la locasurile sfintilor îngeri.

Cel fara chip, cel desfigurat, cel cu chip urât. Nici satana ca creatura nu poate lepada chipul ce i s-a dat de Dumnezeu, dar acest chip e strâmbat, desfigurat, purtând în el trasaturile vicleniei, sau al multor feluri de pacate. Acest chip desfigurat arata în acelasi timp cum trebuia sa fie cel desfigurat si ce a ajuns prin rautate. E ceva înspaimântator si totodata demn de mila în el. satana a ramas spirit întelegator si înzestrat cu ratiune, dar ce perversa e inteligenta lui si ce sucita-i este ratiunea!

Cum deci, cel ce nu se învredniceste de partasie cu slujitorii cei buni, poate avea ca locas comun cu Dumnezeu mintea omeneasca? Ei vor zice ca aceasta se întâmpla prin îngaduirea (retragerea) dumnezeiasca, si mai mult nimic nu vor zice. Dar retragerea pentru îndreptare nu lipseste nicidecum sufletul de lumina dumnezeiasca, ci, de multe ori harul numai îsi ascunde mintii prezenta lui, ca sa împinga sufletul, prin amaraciunea pricinuita de demoni, sa ceara cu toata frica si cu multa smerenie ajutor de la Dumnezeu, cunoscând treptat-treptat, rautatea dusmanului sau. E la fel cu o mama care-si departeaza putin de la piept pruncul care nu respecta rânduielile alaptatului, pentru ca speriat de fetele straine sau amenintatoare ale unor oameni sau animale din jur, sa se întoarca cu multa frica si cu lacrimi la sânul mamei. Iar retragerea lui Dumnezeu din motiv de întoarcere la om, preda, oarecum legat demonilor sufletul care nu voieste sa-L aiba pe Dumnezeu. Dar noi nu suntem fiii respingerii (pierzarii, Evrei 10, 39), sa ne fereasca Dumnezeu, ci credem ca suntem prunci adevarati ai harului lui Dumnezeu, alaptati prin mici retrageri si dese mângâieri de la El, pentru ca, prin bunatatea lui Dumnezeu, sa ajungem la barbatul desavârsit, la masura vârstei lui Hristos. (Diadoh al Foticeii)

·      Retragerea spre îndreptare aduce întristare multa, smerenie si o deznadejde masurata sufletului, ca partea lui iubitoare de slava si de dorinta de a se impune altora sa vina, dupa cuviinta, la smerenie. Ea aduce, deci, îndata, inimii frica lui Dumnezeu, lacrimi de marturisire si dorinta de multa tacere.

Acestea sunt roadele pozitive ale retragerii pedagogice, sau ale ascunderii prezentei lui Dumnezeu, fara plecarea din suflet. Unde nu sunt aceste roade, Dumnezeu a parasit sufletul pentru ca acesta s-a întors de la El. mântuirea nu e adusa de un Dumnezeu prezent, dar nelucrator; nu e adusa în chip magic, fara ca El sa-si arate puterea transformatoare asupra omului în faptele si simtirile lui de om nou. Astfel retragerea pedagogica a lui Dumnezeu e numai într-un anumit sens retragere; în alt sens, Dumnezeu ramâne prezent si chiar lucrator, dar lucrarea Lui se arata în altfel de roade: în frica de osânda, în întristarea pentru pacate, în pocainta. Dumnezeu se vede prin ele ca un factor ascuns, dar eficient. Sufletul îl simte pe de o parte prezent, pe de alta retras, din nemultumire pentru pacatele lui si conducându-l prin aceste alte stari si simtiri spre mântuire.

Retragerea pricinuita de întoarcerea lui Dumnezeu de la suflet, îngaduie ca sufletul sa se umple de deznadejde, de necredinta, de mânie si de îngâmfare. Trebuie sa avem deci experienta ambelor retrageri ale lui Dumnezeu si sa ne apropiem de El potrivit cu felul fiecareia. În cazul celei dintâi suntem datori sa aducem multumire lui Dumnezeu ca Celui ce a pedepsit mândria cunostintei noastre cu retragerea spre mângâiere, pentru ca sa ne învete, ca un Parinte bun, deosebirea între virtute si pacat. În cazul celei de a doua, trebuie sa-I aducem marturisirea neîncetata a pacatelor, lacrimi nelipsite si o retragere si mai mare de la cele rele pentru ca, astfel, prin sporirea ostenelilor, sa putem îndupleca pe Dumnezeu sa caute, ca mai înainte, la inimile noastre.

Trebuie stiut însa, ca atunci când începe lupta între suflet si satana printr-o ciocnire esentiala, din îngaduinta lui Dumnezeu, spre îndreptare, harul se ascunde, cum am spus mai înainte, dar ajuta în chip nestiut sufletul, ca sa arate vrajmasilor lui ca biruinta este numai a sufletului. (Diadoh al Foticeii)

·      Sfântul Isaac Sirul zice: Nu e cu putinta omului sa se întelepteasca fara ispitele din îngaduinta (prin îngaduirea lor de catre Dumnezeu) în razboaiele duhovnicesti si sa cunoasca pe Purtatorul lui de grija, sa simta pe Dumnezeu si sa se întareasca în credinta în El în chip ascuns, decât prin puterea experientei pe care a primit-o. Caci, când harul vede ca a început în cugetarea lui putin parerea de sine si a început sa gândeasca lucru mare despre el, îndata îngaduie sa se întareasca ispitele împotriva lui, pâna ce va cunoaste omul slabiciunea sa si va alerga la Dumnezeu, prinzându-se de El întru smerenie. Prin acestea ajunge omul la masura barbatului desavârsit prin credinta si nadejde în Fiul lui Dumnezeu, si se înalta la iubire. Caci iubirea lui Dumnezeu fata de om se face cunoscuta ca minunata când se arata în mijlocul împrejurarilor care-i întrerup nadejdea. Atunci îi arata Dumnezeu puterea Lui, în izbavirea ce i-o da omului de la El. Caci niciodata nu cunoaste omul puterea lui Dumnezeu când se afla în odihna si este în largul sau! Si niciodata nu si-a aratat Dumnezeu lucrarea Lui în chip simtit decât în tara linistii, în pustiu si în locuri lipsite de tulburarea pricinuita de împreuna vietuire cu oamenii. (Isaac Sirul)

Înaintarea la masura vârstei duhovnicesti a lui Hristos, nu se face pe un drum neted, într-o continua seninatate si bucurie, ci prin grele si dramatice lupte.

Numai în situatii în care omul nu mai are nadejde la nimic, în asa zisele «situatii limita» cum le spune Karl Jaspers, dar totusi nu renunta cu totul la nadejdea într-o minune a lui Dumnezeu, daca aceasta minune se produce, Dumnezeu îsi arata omului limpede puterea Lui. Astfel o poate confunda cu vreo putere a naturii, destoiniciei omenesti. Când esti sanatos nu simti atât de usor darul lui Dumnezeu, ca atunci când, bolnav fiind, recapeti sanatatea dupa ce aproape ca nu mai nadajduiai aceasta.

Marile minuni sau aratari ale puterii mai presus de fire a lui Dumnezeu se arata în locurile unde se linistesc si`astrii. Dar exista si o «tara» interioara a linistii, pe care o gasesc unii credinciosi mai ales în clipele «situatiilor limita», când îsi pun ultima nadejde în Dumnezeu. Atunci ei s-au despartit spiritual de toti si de toate, caci i-a vazut si le-a vazut fara putere. Atunci nu se mai stiu decât fata în fata cu Dumnezeu, într-o stare, care, desi e de mare tensiune, e în acelasi timp de mare «liniste», caci nimic nu-i mai intereseaza, nimic nu-i mai tulbura. Atunci omul este întreg numai nadejde îndreptata spre Dumnezeu si se lasa cu totul în voia Lui. Si chiar daca nu s-ar produce minunea pe care o cere, el se lasa totusi în seama lui Dumnezeu: „Faca Dumnezeu ce va vrea! Orice va fi, simt ca aceea va fi voia Lui”.

·      Despre acestea zice Marele Vasile: Cel ce s-a facut iubitor al lui Dumnezeu îsi doreste sa aiba, fie cât de putin, nepatimirea Lui si pofteste sa guste din sfintenia Lui duhovniceasca, din linistea, din netulburarea si blândetea Lui, din bucuria si veselia ce se nasc din acestea, sa se straduiasca sa-si departeze gândurile de la toata patima materiala care-i tulbura sufletul; sa priveasca cu ochii curat, neumbrit, la cele dumnezeiesti si sa se faca locas nesaturat al luminii de acolo. Deprinzându-si sufletul cu o astfel de stare, se face, pe masura asemanarii dobândite, familiar lui Dumnezeu, iubitor si atotdoritor al Lui si, ca unul ce a purtat o lupta grea si a iesit din amestecarea cu materia, poate vorbi cu Dumnezeu cu o cugetare curata si despartita de orice amestec cu patimile trupesti. (Vasile cel Mare)

·      Despre nepatimirea omeneasca, Sfântul Isaac scrie asa: Nepatimirea nu înseamna a nu mai simti patimile, ci a nu le mai primi, caci din multe si felurite virtuti pe cate le-au dobândit unii, aratate si ascunse, au slabit patimile în ei si ele nu mai pot sa se rascoale usor împotriva sufletului.

Vointa e factorul de acceptare a patimilor, factorul care le face personale. Pâna nu sunt acceptate de vointa, ele se pot misca în persoana, sau în jurul interior care înconjoara nucleul persoanei, dar nu au devenit ale persoanei. Nu este însa bine ca acestea sa zaboveasca prea mult în persoana, la usa vointei caci usa poate ceda când este fortata prea mult. Împotriva lor trebuie întarite virtutile, ca niste soldati care ies la respingerea patimilor.

Si cugetarea nu mai are nevoie sa ia aminte la ele, pentru ca tot timpul este plina de întelesurile dumnezeiesti din cercetarea si ocuparea cu cele mai bune moduri de purtare, care se misca în minte prin atentia fata de ele. Dar când patimile încep sa se miste si sa se tulbure, cugetarea e rapita deodata din vecinatatea lor, bagând de seama ceva ce a aparut în minte; deci patimile ramân în ea nelucratoare. (Isaac Sirul)

·      Asa a spus Fericitul Marcu: Mintea împlinind, prin harul lui Dumnezeu, faptele virtutilor si apropiindu-se de cunostinta, putin mai simte din partea raului si a pornirii nerationale din suflet. Caci cunostinta ei o rapeste la înaltime si o înstraineaza de toate cele din lume.

Se descrie un proces foarte fin din minte. Cugetarea ca functie a mintii nu cugeta la patimi pâna ce acestea nu se misca cu tulburare în suflet. Când acestea se tulbura în suflet atentia cugetarii este atrasa de ele sau de chipul ispititor, pe care ele l-au proiectat în minte. Atunci mintea, care se ocupa de mai înainte cu cugetari curate, se scufunda si mai mult în acestea si patimile ramân fara putere de înrâurire asupra ei, caci cugetarile acelea sunt atât de înalte si de sublime, ca o fac insensibila fata de toate ispitele ce i le ofera patimile.

Astfel, pentru limpezimea, subtirimea, sprinteneala înaltarii si ascutimea mintii si pentru nevointa lor, mintea se curata si mai mult si se dovedeste stravezie pentru lumina, pentru faptul ca trupul lor s-a uscat prin ocuparea cu linistea si cu îndelunga petrecere în ea.

Exista o strânsa legatura între transparenta mintii pentru lumina de sus si între transparenta trupului, dobândita prin înfrânare, prin lepadarea grosimii si grasimii. Trupul usureaza transparenta duhului nu numai spre cei din afara, ci si spre cele dumnezeiesti. Printr-un trup subtire, sufletul iradiaza usor si spre cei din afara, dar se face deschis si întelesurilor înalte, dumnezeiesti; sau prin transparenta lui se simte mai usor Dumnezeu. Caci grosimea sta grea si opaca peste minte si în relatia ei cu cei din afara si cu Dumnezeu. Îngreuneaza întelegerea si comunicarea în amândoua directiile. De altfel o minte care nu e stravezie pentru cele dumnezeiesti, nu are de comunicat un continut duhovnicesc experiat nici celor de afara.

Pentru aceasta, vederea aflatoare în ei pune stapânire usor si repede pe fiecare si-i calauzeste spre lucruri minunate legate de ea si prin aceasta, mult se vor îmbogati în vederile lor si cugetarea lor niciodata nu va fi lipsita de continutul cunoasterii; si nu vor fi niciodata în afara de acelea pe care roada Duhului le sadeste în ei. Iar prin obisnuinta de multi ani se vor sterge din inima lor amintirile care misca patimile în sufletul lor si taria stapânirii diavolului. Caci atunci când sufletul nu se târguieste cu patimile si nu se însoteste cu gândurile ce pornesc din ele, pentru ca este stapânit neîncetat de alta preocupare, taria unghiilor patimilor nu se poate prinde de simtirea lui în cei duhovnicesti. (Marcu Ascetul)

·      Iar Sfântul Diadoh zice: Nepatimirea este a nu fi razboiti de demoni, caci pentru aceasta ar trebui, dupa Apostol, sa iesim din lume, ci, fiind razboiti de ei, sa ramânem nebiruiti. Caci razboinicii purtatori de platose, desi sunt tinta sagetilor vrajmasilor si aud zgomotul sagetilor primite, ba si vad aproape toate sagetile trimise împotriva lor, nu sunt raniti, datorita tariei vesmintelor ostasesti; caci, fiind aparati de platose, cu toate ca sunt loviti, ramân teferi. Iar noi, prin toata armatura luminii si prin coiful mântuirii, înarmati cu toate virtutile, înfrângem cetele întunecate ale demonilor (Efeseni 6, 11, 17). Caci curatia vine nu numai din nesavârsirea celor rele, ci si din biruirea deplina a celor rele prin împlinirea celor bune. (Diadoh al Foticeii)

·      Iar Sfântul Maxim cunoaste o împatrita nepatimire, zicând:

1.             Prima nepatimire numesc miscarea spre un pacat al trupului, neîmplinita cu lucrarea;

2.             Respingerea desavârsita a gândurilor patimase din suflet prin care se vestejeste miscarea patimilor din prima nepatimire;

3.             desavârsita nemiscare a poftei spre patimi, datorita careia se produce si a doua nepatimire ce consta în curatia gândurilor;

4.             desavârsita lepadare a tuturor închipuirilor sensibile din cugetare, din care ia nastere a treia, prin faptul ca nu are închipuirile celor sensibile ca principii care sa produca în ea chipurile patimilor.

·      Nepatimirea este starea pasnica a sufletului datorita careia e greu de miscat spre pacat. (Maxim Marturisitorul)

Nepatimirea desavârsita, sau a patra, este lipsa chipurilor sensibile din cugetare. Lipsind acestea, pofta de care se elibereaza nepatimirea a treia, nu are putinta sa dea chipuri, lipsesc si gândurile patimase din a doua nepatimire. Lipsind aceste gânduri nu se înfaptuieste nici pacatul cu fapta, ceea ce constituie prima nepatimire. În definitiv si nepatimirea se reduce, în cea mai ultima esenta a ei, la golirea mintii de chipurile sensibile, ca si cunoasterea cea mai înalta, directa a lui Dumnezeu Cel lipsit de margini. astfel nepatimirea si cunoasterea cea mai înalta, directa a lui Dumnezeu coincid. Dar exista si o nepatimire care priveste la lucruri, la oameni si la chipurile lor fara pofta, fara patima. Dar ea e mai fragila, mai nesigura, ea e nepatimirea a treia, deci a doua dupa cea mai înalta. De aici urmeaza si contrariul: patimile încep de la simturi, ca sa urce prin chipuri pâna la minte, de unde coboara la fapte prin trup ca patimi formate.

Înclinarea spre patima, placerea patimii, primirea ei si nepatimirea.

·      Spune Sfântul Ilie Edicul: Înclinarea spre patima e materia rea a trupului; placerea de patima e materia rea a sufletului; primirea patimii este materia rea a mintii. Organul celei dintâi e pipaitul; organul celeilalte sunt celelalte simturi; iar a celei din urma, dispozitia contrara. (Ilie Edicul)

Trupul înclina spre patima; aceasta e un continut al miscarii lui. Înclinarea aceasta îl mâna spre pipaitul celor dorite. Sufletul are placere de patima; aceasta e continutul miscarilor lui pâna ce nu e liber de patimi. Pornirea spre patima a luat prin suflet un caracter mai constient . sufletul tinde spre împlinirea placerii patimase prin alte simturi mai constiente (vaz, auz etc.). Mintea e cea care se hotaraste sa accepte patima, si o face aceasta cu o anumita libertate. Organul prin care lucreaza ea este o dispozitie contrara binelui sau lui Dumnezeu. Sunt descrise aici trei faze în dezvoltarea patimilor.

·      Cel ce are placerea de patima este aproape de cel ce înclina spre patima; iar cel ce primeste patima e aproape de cel ce are placere de patima. Dar e departe de amândoi cel nepatimitor (despatimit, nepatimas). (Ilie Edicul)

·      Împatimit este cel ce are pornirea spre pacat mai tare ca ratiunea, chiar daca nu pacatuieste deocamdata. Placerea de patima o are cel ce are lucrarea pacatului mai slaba decât ratiunea, chiar daca o sufera în afara. Primitor de patima este cel care e mai mult liber decât rob al mijloacelor (pacatului), iar nepatimas e cel ce nu primeste nimic din felurimea acestora. (Ilie Edicul)

·      Înclinarea spre patima se înlatura din suflet prin post si rugaciune; placerea de patima, prin priveghere si tacere; primirea patimii se înlatura prin linistire si luare aminte. Iar nepatimirea se naste din pomenirea lui Dumnezeu. (Ilie Edicul)

Împatimirea trupului se vindeca prin virtutile principale ale trupului; înfrânarea si rugaciunea, ca act de vointa exercitat asupra trupului se vindeca prin virtutile principale ale trupului si ca act de chemare a lui Dumnezeu, care opreste si trupul de la fapte patimase; placerea de patimi, prin priveghere si tacere, ca acte de vointa exercitate asupra sufletului; primirea patimii, prin linistire si luare aminte, ca acte de vointa exercitate asupra cugetarii. Nepatimirea se naste din pomenirea lui Dumnezeu, care da mintii un continut fara chip si o tine atârnata de frumusetea Lui si de întelesul Lui nesfârsit.

Despre credinta, nadejde si dragoste

Începutul, mijlocul si sfârsitul, iar, de voiesti sa spui, si daruitoarele si calauzitoarele tuturor bunatatilor (virtutilor) sunt credinta, nadejdea si dragostea, aceasta întreita frânghie tesuta de Dumnezeu; si mai mult decât toata dragostea, pentru ca «Dumnezeu este iubire» (I Ioan 4, 8). De aceea, nu e drept sa nu împlinim lipsa lucrarii de fata si prin aceasta. Mai bine zis, dupa Sfântul Isaac Sirul, „desavârsirea multor roade ale Duhului o primeste cineva atunci când se învredniceste de iubirea desavârsita”.

Desavârsirea consta în iubire: ea e cea mai înalta dintre virtuti, si întrucât la a se ajunge de obicei trecând prin toate virtutile, ea e si o culminare a fiecarei virtuti, dar în armonie cu toate celelalte. Nu poate avea cineva iubire desavârsita, daca e lacom, îngâmfat, lenes, fara rabdare si fara smerenie. Toate virtutile duse la culme în sinteza, înseamna iubire, sau sunt însufletite de iubire.

·      Scrie Sfântul Ioan Scararul: Dupa cele spuse înainte, ramân acestea trei: legatura care strânge si tine toate – credinta, nadejdea si dragostea (I Corinteni 13, 13), caci «Dumnezeu e iubire» (I Ioan 4, 8). De aceea, eu vad pe prima ca raza, pe a doua ca lumina, iar pe a treia ca cerc. Dar toate sunt o unica lumina si stralucire. Caci cea dintâi toate le poate face si zidi; a doua îmbratiseaza mila lui Dumnezeu si nu ne face de rusine, iar cea de-a treia niciodata nu cade, nici nu înceteaza de a vedea (contempla), nici nu lasa pe cel hranit de ea sa se linisteasca de nebunia ei. (Ioan Scararul)

Prin credinta putem toate; ea este tarie în lucrare. Prin nadejde îmbratisam cu vederea mila nesfârsita a lui Dumnezeu, cu toate puterile ei; nadejdea niciodata nu ne face de rusine în fata altora, pentru ca am avut-o; caci chiar daca nu ni se împlineste ceva din ce am nadajduit, se împlineste altceva; daca nu ni s-a împlinit azi, nadajduim ca ni se va împlini mâine si pâna la urma ni se împlinesc toate în viata vesnica; atunci vom vedea cu siguranta ca n-am ramas de rusine.

Iubirea nu se ispraveste niciodata de a se adânci privind în taina indefinita a semenului pe care-l iubeste, sau în taina infinita a lui Dumnezeu. Cel ce iubeste pe cineva, uitând de toate si trecând peste toate, pare „nebun” celorlalti. Dar el a gasit în acela  comoara de pret nesfârsit, pe care ceilalti nu o vad. Au fost si sunt atâtia „nebuni” pentru Hristos în stare sa jertfeasca toate pentru El, pâna si viata pamânteasca, din siguranta ca o vor dobândi pe planul vesniciei. Cel iubit e mai de pret decât însasi sinea proprie.

·      Cuvântul despre iubire este cunoscut îngerilor; si lor, pe temeiul lucrarii iluminarii, Dumnezeu le este iubire. Dar cel ce voieste sa defineasca acest cuvânt, e ca un orb care numara nisipul marii. Iubirea, dupa calitate, este asemanarea cu Dumnezeu, pe cât e cu putinta muritorilor; dupa lucrare, este o betie a sufletului, iar dupa însusire este izvorul credintei, adâncul fara fund al îndelungii rabdari, marea smereniei.

Precum iubirea poate fi socotita „nebunie”, asa poate fi socotita si „betie”. Prin betie se pune în relief mai mult entuziasmul ei. Ea vede pe cel iubit atât de frumos, ca toate celelalte sunt nimic fata de acela. E asa cum vede cel beat realitatea, altfel decât ceilalti. Dar ea e „betie treaza” (Grigorie de Nisa), pentru ca cel ce iubeste e singurul care vede pe cel iubit asa cum este de fapt si îl poate face sa fie asa.

Iubirea este, în chip principal, lepadarea a toata gândirea potrivnica, daca «iubirea nu socoteste raul». Iubirea, nepatimirea si înfierea se deosebesc numai dupa numiri: precum lumina, focul si flacara sunt adunate într-o singura lucrare, asa gândeste si despre acestea. (Ioan Scararul)

·      Iar Sfântul Diadoh spune: Socoteste frate ca fiecarei vederi duhovnicesti îi premerge credinta, nadejdea si dragostea, dar mai mult dragostea. Cele dintâi învata sa se dispretuiasca toate bunurile vazute, dar iubirea uneste sufletul însusi cu virtutile lui Dumnezeu, adulmecând printr-o simtire a mintii pe nevazutul Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)

·      Alta este dragostea naturala a sufletului si alta cea care se adauga ei de la Sfântul Duh. Cea dintâi se misca din vointa noastra, cea de-a doua aprinde atât de mult sufletul spre dragostea lui Dumnezeu, încât toate partile sufletului nostru se lipesc de negraita bunatate a dorului de Dumnezeu, într-o nesfârsita simplitate a simtirii.

Numai simplitatea este nesfârsita, pentru ca cuprinde în ea totul, în mod concentrat. „Simplitatea simtirii” e cea mai intensa simtire, pentru ca nu se împarte în simtiri diferentiate si micsorate. Toate partile sufletului sunt strabatute de o singura simtire, dar de tarie nesfârsita, a dorului dupa frumusetea lui Dumnezeu. Simplitatea e concentrarea într-o unitate a tuturor puterilor si simturilor sufletului, care au, prin Dumnezeu, o adâncime si o bogatie nesfârsita.

Mintea ajunsa atunci ca una care a zamislit din lumina duhovniceasca a harului, s-a facut izvor de iubire si de bucurie. (Diadoh al Foticeii)

·      Sfântul Isaac spune la rândul lui: Iubirea ce se iveste din niscai lucruri e ca o candela mica, hranita de untdelemn si astfel e si lumina ei; sau ca un pârâu care se hraneste din ploaie si a carui curgere se opreste când continutul care-l sustine lipseste. Dar iubirea care are drept pricina pe Dumnezeu, este ca un izvor a carui curgere niciodata nu se întrerupe, caci Dumnezeu singur este izvorul ei si continutul ei nesecat. (Isaac Sirul)

·      Întrebare: Când se ajunge la desavârsirea multelor roade ale Duhului? Raspuns: Când se învredniceste cineva de desavârsita iubire a lui Dumnezeu. Întrebare: De unde cunoaste cineva ca a ajuns la aceasta? Raspuns: Când se misca pomenirea lui Dumnezeu în cugetarea lui, îndata inima lui se misca în iubirea Lui si din ochii lui pornesc lacrimi de îmbelsugare. Caci iubirea are obiceiul sa izvorasca lacrimi când îsi aminteste de cei iubiti. Astfel fiind, niciodata nu înceteaza din lacrimi, pentru ca nu-i lipseste niciodata continutul care sa-l aduca pe el la pomenirea lui Dumnezeu. Asa încât si în somnul lui se afla în convorbire cu Dumnezeu, acesta fiind un obicei al iubirii si aceasta este desavârsirea oamenilor în aceasta viata a lor. (Isaac Sirul)

Desavârsirea omului consta astfel în iubirea fata de Dumnezeu. Iubirea este a inimii si ea se arata în lacrimi, când este o simtire puternica, nu o convingere teoretica. Dar inima se aprinde de iubire si se topeste în lacrimi, când în cugetare se misca pomenirea lui Dumnezeu. Deci inima nu lucreaza fara cugetare. Se întelege ca numele lui Dumnezeu pomenit mereu în cugetare înduioseaza inima la iubire pâna la lacrimi, deci nici cugetarea la Dumnezeu nu-i o cugetare pur teoretica. Din toate rezulta ca Dumnezeu cel pomenit neîncetat, e pomenit astfel pentru ca e iubit ca Persoana iubitoare, caci o persoana trezeste în alta iubirea prin iubirea sa.

·      Iubirea lui Dumnezeu este calauza prin fire si când vine în cineva fara masura, face acel suflet sa iasa din sine (extatic). De aceea, inima celui ce o simte pe ea nu poate sa o încapa si sa ramâna cum este, ci, dupa masura calitatii si a iubirii venite în el, vede în el o schimbare neobisnuita. Si semnele ei simtite sunt acestea: fata celui ce o are se face ca focul si-i plina de bucurie, trupul i se încalzeste, frica si sfiala se departeaza de la el si se face ca un iesit din sine (extatic). Puterea care aduna mintea lui pleaca de la el, facându-se ca un iesit din minte, moartea ce mai înfricosatoare o socoteste bucurie si niciodata vederea mintii lui nu patimeste vreo întrerupere din întelegerea celor ceresti; celui absent îi vorbeste ca fiind de fata, nefiind vazut de cineva.

Tainica legatura dintre suflet si trup se arata si în caldura ce cuprinde trupul celui cucerit de o mare iubire. El este ca un iesit din sine, ca unul ce a uitat de sine; toata atentia lui e plecata la cel iubit. E ca un iesit din minti, dar nu în sens rau, ca sa calce bunele rânduieli ale societatii, ci în sensul bun, fiind în stare sa renunte la tot ce cauta omul „cuminte” în sensul egoist al cuvântului. E în stare sa-si dea viata pentru Cel iubit. «Acum nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste în mine» (Galateni 3, 20). El traieste pentru un alt eu, nu pentru eul sau. Daca în omul „natural” eul ca subiect este identic cu obiectul grijii sale, în omul umplut de iubirea de sus „eul” ca subiect ramâne, dar eul ca obiect al iubirii sale este altul, este cel iubit de eul lui Hristos. În acelasi timp se mentine ca eu iubitor; în el nu e o reduplicare egoista, ci o doime reala: eu ca subiect si tu ca cel pentru care sunt eu. Aceasta e „iesirea din sine”, iesirea din mintea pentru sine, ridicarea la mintea pentru altul. Cel ce iubeste nu mai are frica sa renunte la sine si nici rusine sa se comporte în felul acesta, socotit de altii nebunie. Dar în faptul ca eul ca subiect ramâne, se arata totusi ca iubirea cea mai totala nu înseamna confundare cu altul în impersonal, ci unitate bipersonala. Tu ai devenit dominant însa în mine prin voia propriului eu, instalându-te în interiorul propriului eu cu un rol major, dar marind urias puterile eului meu care te-a primit.

Cunoasterea si vederea lui naturala a disparut si nu simte în chip sensibil miscarea sa, care se misca între lucruri; chiar daca face ceva, nu simte ceea ce face, ca unul ce are mintea ocupata cu vederea unor lucruri care nu sunt de fata. Si cugetarea lui se ocupa pururi cu Celalalt.

Cunoasterea si vederea celor din jur, miscarea lui între ele se savârseste fara sa fie constient de ele, atentia Lui fiind atintita cu totul la cel iubit, dar nevazut pentru vederea naturala.

De aceasta betie duhovniceasca au fost plini odinioara Apostolii si mucenicii: cei dintâi au strabatut stapâniti de ea toata lumea, ostenind si fiind batjocoriti (I Timotei 4, 10); cei din urma, suportând taierea madularelor, si-au varsat sângele lor ca apa; si suferind chinurile cele mai cumplite, nu s-au descurajat, ci le-au rabdat cu barbatie. Si, fiind întelepti, au fost socotiti ca niste lipsiti de minte (II Corinteni 11, 38). Altii au ratacit prin pustie, prin munti, pesteri si prin vagaunile pamântului (Evrei 11, 38), fara asezare, ei care erau cei mai asezati. La aceasta nebunie învredniceste-ne si pe noi Doamne, sa ajungem!

Despre Sfânta Împartasanie

Nimic nu ajuta si nu contribuie asa de mult la curatirea sufletului, la luminarea mintii, la sfintirea trupului si la prefacerea amândurora spre o stare mai dumnezeiasca si la nemurire, ba si la biruirea patimilor si a demonilor, sau, mai presus de fire, ca împartasirea si cuminecarea continua, cu inima si simtire curata, pe cât este cu putinta omului, cu preacuratele, nemuritoarele si de viata facatoarele Taine, cu însusi cinstitul Trup si Sânge al Domnului Dumnezeului si Mântuitorului nostru Iisus. Adeverim aceasta din cuvintele Vietii însesi si ale însusi Adevarului care zice: «Eu sunt pâinea vietii»; «Aceasta este pâinea care se pogoara din cer, ca cel ce manânca din ea sa nu moara. Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. De va mânca cineva din pâinea aceasta, viu va fi în veac. Si pâinea care Eu o voi da, trupul Meu este, pe care Eu îl voi da pentru viata lumii». Si: «De nu veti mânca trupul Fiului Omului si nu veti bea sângele Lui, nu veti avea viata întru voi. Cel ce manânca trupul Meu si bea sângele Meu, are viata vesnica», «caci trupul Meu este mâncare adevarata si sângele Meu este bautura adevarata. Cel ce manânca trupul Meu si bea sângele Meu, ramâne întru Mine si Eu întru el. precum M-a trimis pe Mine Tatal Cel viu si Eu sunt viu prin Tatal; si cel ce Ma manânca pe Mine, acela va fi viu prin Mine. Aceasta este pâinea care s-a coborât din cer si cel ce manânca pâinea aceasta a Mea, viu va fi în veac» (Ioan 6, 53-58).

Purtatorul de Hristos, Pavel, zice acestea: «Fratilor, eu am primit de la Domnul, ceea ce v-am predat si voua, ca Domnul Iisus în noaptea în care a fost vândut, a luat pâinea si binecuvântând-o, a frânt-o spunând: „Luati, mâncati, acesta este trupul Meu care pentru voi se frânge; aceasta s-o faceti întru pomenirea Mea. Caci de câte ori veti mânca pâinea aceasta si veti bea paharul Domnului cu nevrednicie, vinovat va fi trupului si sângelui Domnului. Pentru aceea, între voi multi sunt neputinciosi si bolnavi, dintre care multi mor. Caci daca ne-am cerceta pe noi, nu am fi judecati, iar fiind judecati de Domnul, suntem îndreptati, ca sa nu fim osânditi laolalta cu lumea» (I Corinteni 11, 23-33)

·      Sfântul Ioan Gura de Aur: De trebuinta este sa învatam care este minunea Tainelor, pentru ce s-au dat si care este folosul lor. „Suntem un trup si madulare ale trupului Domnului nostru Iisus Hristos si din oasele Lui” (Romani 12, 5; Efeseni 5, 30). Iar cei care au aflat aceasta, sa urmeze celor spuse. Deci pentru ca aceasta sa nu se înfaptuiasca numai prin iubire, ci si cu lucrul însusi, sa ne unim prin mâncare cu acel trup pe care ni l-a daruit, voind sa ne arate dorul ce-l are catre noi.

Nu numai prin iubire ca simtire se sustine comuniunea în biserica, oricât ar accentua unii aceasta, ci si printr-o putere obiectiva, ontologica, dumnezeiasca, ce ne vine prin trupul lui Hristos. Prin aceasta ne prinde chiar si trupurile în aceasta unire.

Pentru aceasta s-a unit pe Sine cu noi si ne-a dat trupul Sau noua, ca sa ne facem un trup unit cu Capul. Acest lucru este propriu celor ce se iubesc cu tarie, fiind dat de înteles si de Iov, vorbind despre casnicii lui, care-l iubeau în chip covârsitor, încât ziceau: «Cine ne va da putinta sa ne saturam de carnea lui?» (Iov 31, 31). De aceea, si Hristos a facut acest lucru, ridicându-ne la o prietenie si mai mare si aratându-ne dorul Lui catre noi, caci nu se da pe Sine celor ce-L doresc, numai ca sa-L vada, ci si ca sa-L atinga, sa-L manânce, sa se sadeasca în trupul Lui si sa se uneasca cu El si sa-si sature întregul dor. (Ioan Gura de Aur)

Cei ce se împartasesc de preasfântul Trup si de cinstitul Sânge, stau între Îngeri, Arhangheli, între Puterile de sus si sunt îmbracati în însusi vesmântul împaratesc al lui Hristos, având arme duhovnicesti. Ba cu acestea înca nu am spus nimic, caci L-au îmbracat cu Împaratul însusi. Pe cât este însa de mare, de înfricosatoare si de minunata Taina, tot pe atâta trebuie sa te apropii cu curatie, daca vrei sa te apropii de mântuire. Caci daca te apropii cu constiinta apasata, te apropii de osânda si pedeapsa, fiindca «cel ce manânca si bea cu nevrednicie Trupul si Sângele Domnului, judecata siesi manânca si bea» (I Corinteni 11, 27). Daca cei ce-si pateaza porfira împarateasca sunt pedepsiti la fel cu cei ce o rup, nu e deloc necuvenit ca cei ce primesc Trupul cu cuget necurat sa sufere aceeasi pedeapsa cu cei ce L-au rupt prin piroane. Ia aminte ce înfricosatoare pedeapsa a aratat Pavel zicând: «Cel ce calca legea lui Moise murea pe temeiul a doi sau trei martori, socotiti cu cât se va învrednici de o pedeapsa mai mare cel ce a nesocotit pe Fiul lui Dumnezeu si a socotit un lucru de rând Sângele Noului Legamânt, prin care acesta a fost sfintit?» (Evrei 10, 29). (Ioan Gura de Aur)

·      Câti deci, ne împartasim de trupul acesta, câti gustam din sânge, se întelege ca gustam din Acela ce sade sus, care e închinat de Îngeri, de Cel apropiat de puterea fara margini. O, câte drumuri duc spre mântuirea noastra! Ne-a facut pe noi trupul Sau, ne-a dat noua trupul Sau, si nimic din toate acestea nu ne departeaza de rele! O, ce nepasare, o, ce nesimtire! (Ioan Gura de Aur)

·      Un preot minunat mi-a istorisit ca a fost învrednicit sa vada si sa auda acestea: ca pe cei ce vor pleca de aici împartasiti cu Taine cu constiinta curata fiind, când vor muri, Îngerii îi vor duce de aici în suita, pentru Cel cu care s-au împartasit. (Ioan Gura de Aur)

·      Dumnezeiescul Damaschin zice: Deoarece suntem îndoiti si compusi, trebuie ca si nasterea noastra sa fie îndoita; la fel si haina îndoita. Nasterea ni s-a dat prin apa si prin Duh, iar mâncarea este însasi pâinea vietii, Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce s-a pogorât din cer. Precum la Botez, deoarece oamenii obisnuiesc sa se spele cu apa si sa se unga cu untdelemn, a unit cu untdelemnul si cu apa harului Duhului si l-a facut pe el baia nasterii din nou, la fel, deoarece avem obiceiul sa mâncam pâine si sa bem apa si vin, a unit cu ele dumnezeirea Sa si le-a facut pe ele Trupul si Sângele Sau, ca prin cele obisnuite si dupa fire, sa ajungem în cele mai presus de fire. Trupul Lui este cu adevarat unit cu dumnezeirea, prin trup întelegând pe cel din Sfânta Fecioara, nu un trup coborât din ceruri, iar pâinea si vinul se prefac în însusi Trupul si însusi sângele lui Dumnezeu. Dar, de cauti sa afli modul cum se face aceasta, îti ajunge sa auzi ca aceasta se face prin Duhul Sfânt, tot asa cum Cuvântul a dat fiinta trupului Sau în Sine din Sfânta Nascatoare de Dumnezeu prin Duhul Sfânt; mai mult nimic nu cunoastem, decât ca Cuvântul lui Dumnezeu este adevarat, lucrator si atotputernic, iar modul de nepatruns. (Ioan Damaschin)

·      Celor ce se împartasesc cu vrednicie, aceasta se face spre iertarea pacatelor, spre viata vesnica si spre pazirea sufletului si a trupului; iar celor ce se împartasesc cu obraznicie, spre osânda si pedeapsa, ca si moartea Domnului. (Ioan Damaschin)

·      Pâinea si vinul nu sunt chip al Trupului si al Sângelui lui Hristos, în nici un caz, ci însusi Trupul lui Hristos Cel îndumnezeit si însusi Sângele Lui. Caci «Trupul Meu este adevarata mâncare si Sângele Meu este adevarata bautura» (Ioan 6, 55). Acesta este Trupul si Sângele lui Hristos, care intra în alcatuirea (constitutia) sufletului si trupului nostru, netopindu-se, nestricându-se, netrecând în ceea ce dam afara, ci ramânând în fiinta noastra, ca pricina a pastrarii noastre, ca mijloc de curatire a toata întinaciunea.

Trupul lui Hristos, pe care-L primim în Sfânta Împartasanie nu e alt trup decât cel primit de Fiul lui Dumnezeu din Sfânta Fecioara, dar îndumnezeit prin Înviere si Înaltare, ca sa fie în noi aluat spre îndumnezeire, înviere si înaltare. De aceea e si trup pneumatizat, nevazut, coplesit de Duhul Sfânt, desi trup real, ca sa fie si în noi izvorul Duhului deplin si sa ne pneumatizeze si pe noi tot mai mult, pentru a birui treptat legile firii, atârnarea spre cele de jos, procesul de stricaciune si de moarte definitiva. Caci trupul lui Hristos nu mai e supus procesului de descompunere, datorita Duhul Sfânt care se afla în el. de aceea în Sfinti osemintele ramân nedescompuse si de aceea vom învia si noi, caci Hristos cel înviat ramâne cu Duhul Sau în sufletul nostru, cu puterea Lui de nestricaciune care-i va da acestuia puterea sa-si învie trupul. ortodoxia a pastrat întelesul mântuirii ca efect întins asupra trupului si a cosmosului, afirmând ca mântuirea deplina este eliberarea trupului de stricaciune si de moarte prin înviere, datorita umplerii lui de Duhul Sfânt. Toata imnografia Bisericii vorbeste despre aceasta, caci asa cum sufletul este în trupul nostru, asa e, în oarecare fel, si trupul nostru, prin radacinile rationalitatii si sensibilitatii lui, în sufletul nostru. Dar atunci cu atât mai mult si Hristos cel înviat, adica cu trupul nesfârsit subtiat si înduhovnicit, e în oarecare fel în sufletul nostru chiar dupa moartea noastra, daca l-am primit des în noi în cursul vietii pamântesti si am trait în El prin vointa, prin gândirea si prin faptele noastre, care au lucrat la înduhovnicirea trupului nostru. Prin mâncarea trupului lui Hristos, pneumatizat si subtiat, am hranit chiar sufletul nostru, întarind prin înduhovnicire radacinile rationale si sensibile ale trupului nostru în El. prin mâncare am asimilat în oarecare fel trupul lui Hristos Însusi sufletului nostru, sau viceversa. Despartirea între suflet si trup nu e atât de totala, cum ne închipuim; cu atât mai mult e valabil aceasta când sufletul si trupul nostru sunt în Hristos, în care osmoza între suflet si trup si deci si între dumnezeire si compusul uman a atins treapta culminanta.

Chiar daca aurul s-a patat, îl curata prin arderea judecatii, ca sa nu fim osânditi în veacul viitor împreuna cu lumea (I Corinteni 11, 52).

Trupul pneumatizat, înviat, si deci curat al Domnului, asimilat în sufletul si în trupul nostru, le duce pe acestea spre curatie, de multe ori prin patimirea crucii, pe care ne-o întipareste si noua din Sine, actualizând-o în noi. De aceea  trupul lui Hristos lucreaza în noi si printr-o judecata, adica prin încercari, pentru ca suportându-le cu puterea cu care a suportat Hristos crucea Sa, sa ne curatim si sa nu fim osânditi la sfârsit împreuna cu lumea, adica cu cei ce nu vor fi gasiti la judecata din urma curatiti. Numai în masura în care ne curatam astfel, ne unim intim cu Hristos într-un trup, deveniti curati ca si El.

Curatindu-ne prin aceasta, ne unim cu Trupul lui Hristos si cu Duhul Lui si ne facem Trupul lui Hristos. Aceasta este pâinea, care e pârga pâinii ceresti, a pâinii spre fiinta, caci pâinea spre fiinta arata fie pe cea viitoare (a veacului viitor), fie pe cea primita spre pastrarea fiintei noastre.

Trupul înviat al lui Hristos este pâinea care va hrani cu puterea sa netrecatoare sufletul nostru si în el radacinile rationale si sensibile ale trupului nostru, ducându-l spre înviere. Hristos este ipostasul, sau temelia ultima si vie a ipostasurilor noastre, care cred în El.

Trupul Domnului este Duh de viata facator, pentru ca s-a zamislit din Duhul de viata facator, «caci ceea ce se naste din Duh, Duh este» (Ioan 3, 6). Aceasta o spun, nu ca sa desfiintez firea trupului, ci voind sa arat ca e de viata facator si dumnezeiesc.

Trupul lui Hristos este atât de pneumatizat, atât de coplesit si de subtiat prin Duhul, de iradiant al Duhului prin toti porii Lui, ca se poate numi de viata facator. El este aceasta înca prin faptul cu totul deosebit ca e zamislit prin Duhul Sfânt, a carui putere s-a unit cu cea a Fecioarei Maria. Duhul Sfânt a întarit puterea de zamislire si de alcatuire a unui nou om, a Fecioarei Maica atât de mult, ca el n-a mai avut nevoie de samânta barbateasca. Trupul lui Hristos poarta astfel în el de la început puterea constitutiva a Duhul Sfânt. De aceea e de viata facator.

Acestea se numesc chipuri (antitipuri) ale celor viitoare, nu ca unele ce nu sunt cu adevarat Trupul si Sângele lui Hristos, ci ca acum ne împartasim prin ele de dumnezeirea lui Hristos, iar atunci numai întelegator prin vedere. (Ioan Damaschin)

·      Dumnezeiescul Macarie zice: Precum vinul se amesteca în toate madularele celui ce bea si se preface în el si el în vin, asa cel ce bea Sângele lui Hristos, se adapa cu Duhul dumnezeiesc si acesta se amesteca în suflet în chip desavârsit, si sufletul în el. Astfel sfintit, sufletul se face vrednic de Domnul, caci «toti ne-am adapat din acelasi Duh» (I Corinteni 12, 13). Iar prin Euharistia pâinii, cei ce se împartasesc cu vrednicie, se învrednicesc sa se faca partasi de Duhul Sfânt si asa sufletele vrednice pot sa vietuiasca în veci.

Ceea ce primim prin Sfânta Împartasanie în mod deosebit este Duhul dumnezeiesc, ca Dumnezeu Cel ce întareste sufletul omului în biruirea proceselor nelibere ale naturii si unifica faptura cu Dumnezeu. Îl primim în primul rând în suflet si din suflet trece în trup, caci în suflet sunt radacinile rationale si sensibile ale trupului. sufletul nostru devine pneumatic, se întareste în ceea ce are superior naturii si poate pneumatiza si trupul, sau radacinile lui aflate în suflet.. sufletul dobândeste astfel o putere neasemanat mai mare de înduhovnicire, de subtiere a trupului. unirea între suflet si trup devine tot mai mare, mai adânca, în trupul lui Hristos, pe care Duhul dumnezeiesc L-a pneumatizat, L-a subtiat, L-a îndumnezeit, L-a transfigurat deplin. Daca, dupa Maxim Marturisitorul, în Sfinti dualitatea este depasita (dualitatea functionala, nu cea de substanta), cu atât mai mult în Hristos. Si prin împartasirea de El se începe depasirea ei si în cei ce se împartasesc des si cu constiinta curata. Prin aceasta sufletul, adus în unirea cu Dumnezeu, va putea trai în veci, si va da în alta parte si trupului tarie sa copleseasca procesele naturale înca în lumea asta fiind, iar prin întarirea radacinilor lui rationale si sensibile în suflet, va putea ca sufletul sa învie trupul la o viata nesupusa descompunerii, la sfârsitul lumii.

Precum viata trupului nu este de la trup, ci din afara de el, adica din pamânt, asa si sufletul a fost învrednicit de Dumnezeu sa aiba mâncare, bautura, vesmânt, care sunt viata adevarata a sufletului, nu din firea sa, ci din dumnezeirea Lui, adica prin Duhul Sau.

Aceasta înseamna ca sufletul celui ce se împartaseste cu trupul Domnului, se împartaseste prin trup propriu-zis cu dumnezeirea Lui. Dar pe de alta parte, trupul lui Hristos e atât de intim strabatut de Duhul Sfânt, sau de dumnezeirea lui Hristos, ca nu se poate spune ca numai el hraneste trupul omenesc. De altfel Duhul Sfânt ca foc personal al iubirii treimice face din trupul Domnului un complex organic de energii prin care se manifesta aceasta caldura a iubirii, încât prin aceasta el însusi a devenit numai foc al iubirii. Apoi în cazul ca trupul Domnului ar ramâne numai în trupul omului, trupul nestricacios al Domnului ar trebui sa sustina în mod direct trupul omului în nestricaciune, ceea ce nu se întâmpla. Pe de alta parte, viata trupului nu se sustine numai din pamânt, ci si din suflet. Deci si viata îndumnezeita a lui, într-un grad limitat pe pamânt si deplin în cer, se sustine si prin sufletul îndumnezeit. Dar ca sufletul sa poata sustina trupul cu viata lui, trebuie sa aiba într-un anumit fel radacinile trupului în sine, deci el primeste într-un fel si trupul Domnului, sau radacinile ui îndumnezeite în sine.

Sufletul are firea dumnezeiasca spre pâinea vietii, adica pe Cel ce a zi: «Eu sunt pâinea vietii» si apa vie spre vinul care veseleste si ca untdelemn al bucuriei. (Macarie cel Mare)

·      Împartasirea de Dumnezeu si de Taine s-a numit cuminecare (communicatio = cuminecatura), pentru ca ne daruieste unirea cu Hristos si ne face sa avem comuna cu El împaratia Lui. (Isidor Pelusiotul)

·      Este cu neputinta sa se mântuiasca credinciosul, sa primeasca iertarea pacatelor si sa dobândeasca Împaratia cerurilor, daca nu se împartaseste cu frica, credinta si cu dragoste de tainicul si neprihanitul Trup si Sânge al lui Hristos. (Nil Ascetul)

·      Este bine si de mare folos sa se cuminece si sa se împartaseasca cineva în fiecare zi cu Sfântul Trup si Sfântul Sânge al lui Hristos. Aceasta deoarece El însusi a zis: «Cel ce manânca trupul Meu si bea sângele Meu, ramâne întru Mine si Eu întru el si are viata vesnica» (Ioan 6, 56). Si cine se îndoieste ca a se împartasi cineva continuu de viata, nu e nimic altceva decât a vietui în chip multumit? Noi ne cuminecam de patru ori în fiecare saptamâna: duminica, miercurea, vinerea si sâmbata, si în celelalte zile, daca are loc pomenirea vreunui Sfânt.(Vasile cel Mare)

Ideea ca prin împartasirea deasa, omul poate înmulti viata sa în Dumnezeu, e pretioasa. De fiecare data omul traieste cu sufletul într-un efort de a sfinti prin aceasta o alta latura a legaturii sale cu semenii, într-un efort de a înfaptui prin fapte deosebite, cerute de alte si alte împrejurari, o alta si alta virtute. Daca aceasta este preocuparea generala a vietii lui, «comunicarea» cu trupul Domnului si cu puterea Lui îl va sustine de fiecare data în acest alt efort.

În aceste zile socotesc ca Sfântul si liturghisea, caci nu putea în fiecare zi, stingherit fiind de atâtea griji. De aceea, zice si Sfântul Apolo:

·      Monahul trebuie sa se cuminece, de e cu putinta, în fiecare zi cu Tainele lui Hristos, caci cel ce se departeaza pe sine de acestea, se departeaza de Dumnezeu. Iar cel ce se împartaseste continuu, se îmbraca cu trupul Domnului, caci însusi glasul mântuitor zice: «Cel ce manânca trupul Meu si bea sângele Meu, ramâne întru Mine si Eu întru el» (Ioan 6, 56). Deci aceasta le este de folos monahilor, care fac neîncetat pomenirea patimii mântuitoare. Drept aceea, se cade ca el sa fie gata în fiecare zi si sa se pregateasca pe sine în asa fel, ca sa fie vrednic în fiecare zi, totdeauna, pentru primirea Sfintelor Taine, caci asa ne împartasim si de iertarea pacatelor. (Avva Apolo)

A se îmbraca cu Hristos înseamna a se îmbraca cu putere. Imaginea este luata de la îmbracarea cu un echipament de lupta, caci Hristos este ca o armatura si ca o arma. Dar se întelege ca pe Hristos Îl îmbracam când îl primim în noi, caci nu ti se comunica puterea cuiva, daca nu ti se face oarecum interioara& Dar acelasi lucru înseamna a te împartasi cu trupul lui Hristos: înseamna a te îmbraca cu puterea Lui. Ideea e ca trupul lui Hristos cu care ne împartasim, sau cu care ne îmbracam, nu e ceva care ramâne în noi, sau lipit de noi, ca un lucru pasiv, ci ca un izvor de putere, de care ne folosim întrucât noi însine ne însusim activ aceasta putere. Dar ca sa fim mereu tinuti în stare de putere, trebuie sa fim în comunicare continua cu Hristos; sa stam mereu în comunicare cu Soarele puterii duhovnicesti.

Se remarca legatura fireasca între pomenirea neîncetata a lui Hristos, deci si a patimii Lui, prin rugaciune si prin împartasirea continua cu trupul Lui rastignit si biruitor al mortii prin cruce. Comunicarea continua cu trupul Domnului întretine pomenirea continua a Lui, caci ea e o pomenire cu lucrul, cu fapta, nu numai cu cuvântul. La rândul ei, pomenirea neîncetata a Domnului cu cuvântul, ca comunicare a Lui cu mintea, cu duhul, cu inima noastra, se cere dupa o comunicare deplina cu Hristos prin împartasirea de trupul Lui.

Împartasirea deasa cu trupul Domnului, ca comunicare a puterii Lui catre noi, ca comunicare a Duhului Lui, ca lucrând prin El însusi fara noi. Factorul uman comunica cu factorul activ care e Hristos, pentru a deveni si mai activ. De aceea trebuie o pregatire în acest sens din partea omului. «Cine se împartaseste cu nevrednicie, judecata siesi manânca, nedeosebind trupul Domnului», si de aceea neconlucrând cu el. De aceea mai buna este o împartasire mai rara, dar bine pregatita, primita cu mare concentrare de putere, hotarâre de a conlucra cu puterea din trupul Domnului, decât o împartasire într-o stare laxa, nepasatoare a puterilor proprii.

·      Zice si Sfântul Ioan Scararul: Daca un trup atingându-se de alt trup, se schimba în puterea lui de lucrare, cum nu se va schimba cel ce se atinge de trupul Domnului cu mâini nevinovate? Caci e scris în Pateric: Ioan de Bostra, barbat sfânt si având putere asupra duhurilor necurate, i-a întrebat pe dracii care salasluiau în niste fetite furioase si chinuite de ei cu rautate, zicând: „De care lucruri va temeti de crestini?” acestia au raspuns: „Aveti cu adevarat trei lucruri  mari: unul pe care-l puteti atârna pe grumazul vostru; unul cu care va spalati în Biserica si unul pe care-l mâncati în adunare”. Întrebându-i iarasi: „Din acestea trei, de care va temeti cel mai mult?”, au raspuns aceia: ”Daca ati pazi bine aceea cu care va împartasiti, n-ar putea nimeni dintre noi sa faca rau vreunui crestin!” Deci lucrurile de care se tem raufacatorii mai mult decât toate, sunt Crucea, Botezul si Cuminecatura. (Ioan Scararul)

Cum trebuie ascultate si întelese cuvintele duhovnicesti ale Parintilor.

Înainte de toate, sa întelegi si sa asculti în chip credincios, având cuvenita evlavie fata de rânduielile dumnezeiesti si duhovnicesti ale Parintilor.

·      Spune despre aceasta Sfântul Macarie: Neatinse ramân cele duhovnicesti de cei necercati, dar sufletul sfânt si credincios se împartaseste cu întelegere de Duhul Sfânt. Si comorile ceresti ale Duhului i se fac aratate numai celui ce le primeste cu cercare. Celui ce nu le-a cercat nu-i este cu putinta nici macar sa le înteleaga. (Macarie Egipteanul)

Deci asculta cu evlavie despre ele pâna ce ti se va da si tie, celui ce crezi, sa te învrednicesti de dobândirea lor. Atunci vei cunoaste prin însasi experienta ochilor sufletului de ce mari bunatati si taine se pot împartasi sufletele crestinilor înca de aici.

Cum sa ne rugam si despre luminarea adevarata si puterea dumnezeiasca.

·      Spune Sfântul Diadoh: câti cugeta neîncetat la preaslavitul si mult doritul nume al Domnului Iisus în adâncul inimii, pot sa vada odata si lumina mintii. (Diadoh al Foticeii)

Întâmplându-se aceasta cu bunavointa lui Dumnezeu, de atunci, celalalt drum al vietuirii noastre dupa Dumnezeu, de atunci, celalalt drum al vietuirii noastre dupa Dumnezeu îl savârsim în chip neînselator si neîmpiedicat, umblând în lumina, mai bine zis fiind fii ai luminii, cum zice Datatorul de lumina Iisus: «Pâna aveti lumina, credeti în lumina, ca sa va faceti fii ai luminii»; si: «Eu sunt lumina lumii, cel ce urmeaza Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vietii». Iar David striga catre Domnul acestea: «Întru lumina Ta vom vedea lumina», iar Sfântul Pavel zice: «Dumnezeu, care a zis sa lumineze lumina din întuneric, pe care a luminat-o în inimile noastre».

De fapt, prin aceasta, ca printr-un sfesnic nestins si atotluminos, cei cu adevarat credinciosi sunt calauziti si privesc spre cele de dincolo de simturi si li se deschide ca unora ce sunt curati cu inima poarta cereasca a toata vietuirea si starea înalta, deopotriva cu a îngerilor. Si asa le rasare acestora iarasi, ca dintr-un disc al soarelui, putinta sa judece, sa deosebeasca, sa stravada, sa vada înainte si cele asemenea acestora. Si simplu graind, prin aceasta le rasare acestora toata aratarea si descoperirea tainelor nearatate si se umplu de puterea dumnezeiasca si mai presus de fire în Duh. Iar prin aceasta putere mai presus de fire si lutul lor se usureaza, sau mai bine zis povara trupului li se subtiaza si pluteste, înaltându-se.

Prin aceasta putere luminatoare în Sfântul Duh, si unii dintre Sfintii Parinti, înca fiind în trup, au trecut ca niste fiinte nemateriale si netrupesti, cu picioarele neudate râuri neumblate si mari strabatute de corabii, au facut drumuri lungi de zile multe într-o clipa si au savârsit multe alte lucruri minunate în cer, pe pamânt, în soare, pe mare, în pustiuri, cetati, în tot locul si tara, printre fiare salbatice si târâtoare si, simplu, în toata zidirea si în toate stihiile, si prin toate s-au slavit. Pururi stând la rugaciune, trupurile lor curate si cinstite se ridicau de pe pamânt ca înaripate, dezbracate de grosimea si greutatea trupeasca, topite de focul dumnezeiesc si nematerial al harului.

Peste tot trebuie sa se înteleaga ca e vorba de focul iubirii si de legatura tainica sau de influenta pe care simtirile sufletului o au asupra trupului. Trupul devine usor când sufletul e curat si transparent, prin lipsa de patimi si prin iubirea care nu are ce sa ascunda.

Sub lucrarea acestuia, ei se înalta cu usurinta, o, minune, preschimbati si replasmuiti într-o stare mai dumnezeiasca, prin mâna îndumnezeitoare a puterii harului, salasluite în ei. Si, dupa sfârsitul lor, trupurile preacinstite ale unora din ei ramân nedesfacute, adeverind în chip vadit harul si puterea salasluite în ei si în toti cei tari în credinta. Iar dupa învierea obsteasca si a toata lumea, crescându-le oarecum aripi din însasi puterea Duhului aflatoare în ei, se vor rapi în nori întru întâmpinarea Domnului în vazduh, cum zice cunoscatorul celor negraite, dumnezeiescul Pavel; si asa totdeauna cu Domnul vor fi (I Tesaloniceni 4, 17). Pe lânga acestea si graitorul în Duh, David cânta:

·      Doamne, întru lumina Ta vor purcede si întru numele Tau se vor veseli toata ziua (adica vesnica), si întru dreptatea Ta se vor înalta cornul lor. (Psalmi 88, 16-18)

·      Cei tari ai lui Dumnezeu s-au ridicat de pe pamânt. (Psalmi 46, 9)

Iar mult graitorul de cele mari, Isaia, zice:

·      Celor ce asteapta pe Domnul, le vor creste aripi; schimbase-va puterea lor. (Isaia 40, 31)

·      Dar si Sfântul Macarie zice: Tot sufletul care s-a învrednicit sa îmbrace în chip desavârsit pe Hristos, în putere si încredintare, înca de aici, prin credinta si prin straduinta în toate virtutile, si care s-au unit cu lumina cereasca a chipului nestricacios, se învredniceste sa primeasca totdeauna cunostinta tainelor ceresti în ipostas. Iar în ziua învierii, a ajuns în însusi chipul ceresc al slavei, trupul împreuna slavit cu sufletul si rapit de Duhul întru întâmpinarea Domnului în vazduh, si învrednicit sa se faca de un chip cu trupul slavei Lui, va împarati în veci împreuna cu sufletul si cu trupul Domnului. (Macarie Egipteanul)

În lumina ce iradiaza din Hristos este implicata nestricaciunea trupului Lui; sau invers, în nestricaciunea Lui e implicata lumina ce iradiaza din El. trupul omenesc în Hristos, mai ales dupa înviere, e revenit prin Duhul Sfânt la o stare de energie sau de complex organic de energii incoruptibil si de aceea luminos. În trupul astfel pneumatizat, sufletul se afla si el la nivelul suprem pe verticala constiintei, a simtirii curate si iubitoare, care e o energie ce nu poate slabi, deci nu se poate corupe. Iar iubirea lui iradiaza ca o lumina netrecatoare.

Primeste lumina nu ca plutind suspendata, sau ca produs imaginar al subiectului propriu, ci ca izvorând din ipostasul, sau din Persoana lui Hristos, care, ca fundament creator si sustinator a toata fiinta, a toata energia si a toata iubirea, iradiaza lumina. De aceea lumina pe care o primeste omul în legatura neîncetata de rugaciune cu Hristos, este o lumina de suprema consistenta spirituala, este lumina ce izvoraste din fundamentul ei ultim, din Persoana suprema sau din Treimea de Persoane supreme si creatoare, care nu poate fi decât izvor de lumina, pentru ca e izvor de iubire.

Obârsia si maica acestor însusiri noi si mai presus de cuvânt este mai înainte pomenita liniste, însotita de luarea aminte si de rugaciunea întru toata negrija. Acestea au ca vatra de temelie si ca pavaza de nebiruit, împlinirea dupa putere a tuturor poruncilor îndumnezeitoare. Iar din negrija, liniste, din luarea aminte si din rugaciune se naste în inima miscarea plina de caldura care arde patimile si pe demoni si curata inima ca într-un cuptor. Si din aceasta dorul si dragostea nesaturata de Domnul Iisus Hristos. Iar din acestea dulcea curgere a lacrimilor din inima, ca dintr-un izvor, care ca un isop curata sufletul si trupul, prin pocainta, prin iubire, multumire si marturisire, umplându-le de ele. Din acestea se naste seninatatea si pacea gândurilor, care n-are margine, ca una ce întrece toata mintea (Filipeni 4, 7). Iar din acestea lumina stralucitoare ca zapada,si, la sfârsit, nepatimirea si învierea sufletului înainte de cea a trupului.

Din însirarea acestor stari ce se nasc una din alta, începând de la liniste, luare aminte si rugaciune, se vede ca linistea nu este o nemiscare a sufletului, ci o deosebita putere de concentrare si de creare a unui sir întreg de mari tensiuni duhovnicesti, de pocainta, de curatire de patimi, de iubire. Nepatimirea, sau despatimirea însasi, care e la vârful lor, e unita cu învierea sufletului, care este o umplere a lui de viata cu totul noua din plinatatea Duhului Sfânt. Numai din aceasta forta a unei vieti total noi în suflet, va rezulta si învierea trupului, întrucât în acest suflet înviat au fost scoase din dezordine, refacute si înviate, însesi radacinile rationale si sensibile ale trupului. efortul de despatimire, împreunat cu rugaciunea lui Iisus, arata ca aceasta rugaciune nu are nevoie numai de o metoda formala cum se interpreteaza adeseori în Apus unde s-a pierdut întelegerea pentru rostul despatimirii. Pe de alta parte, introducerea mintii în inima prin pomenirea neîncetata a lui Iisus, are rostul de a reunifica radacinile rationale ale trupului aflatoare în minte cu cele sensibile aflatoare în inima, adica a scoate ratiunile fiintei umane din sfâsierea lor în rationalitatea abstracta si în sensibilitatea dezordonata si prin aceasta a le face sa se reunifice cu modelele lor din Logosul dumnezeiesc, sa devina cu adevarat luminoase si iubitoare, cum au devenit cele ale sufletului si trupului lui Hristos, în ipostasul Cuvântului.

Alcatuirea noua a chipului si reîntoarcerea omului la chipul si asemanarea sa, prin faptuire si vedere, potrivit acestora, prin credinta, nadejde si dragoste; si odata cu aceasta, întinderea întreaga a lui spre Dumnezeu, unirea în timpul de fata, ca în oglinda si în ghicitura (I Corinteni 13,12) si în arvuna, iar în cel viitor împartasirea în chip desavârsit si bucuria de veci de vederea lui Dumnezeu fata catre fata (I Corinteni 13, 12)

Încheiere

Stându-ne, asadar, iubitilor, atâtea si astfel de bunatati înainte, nu numai ca nadejdi si ca fagaduinte, ci în adevar si în fiinta, înca de aici, sa ne sârguim , sa ne grabim, sa alergam pâna ca avem timp sa ne nevoim, ca si noi sa ne învrednicim de ele, printr-o mica si vremelnica staruinta, dar cel mai mult prin darul si harul lui Dumnezeu. «Caci nu sunt vrednice patimirile vremii de acum de slava ce are sa ni se descopere noua» (Romani 8, 18), cum spune Pavel, propovaduitorul lui Dumnezeu. Mai bine zis, daca ne sârguim, le vom afla, dupa el, înca de acum ca o pârga si ca o arvuna. Caci daca cei chemati dintr-o stare de jos la înrudiri si la partasii împaratesti, fac toate prin fapte, cuvinte si gânduri, ca sa le dobândeasca, si nu numai ca nu mai pun adeseori pret nici chiar pe viata lor, pentru astfel de slava si cinste, macar ca e nesigura si vremelnica, ba uneori îi duce si la o totala pieire si nu la vreun folos, cum nu s-ar cuveni ca noi sa lucram si sa ne straduim pentru partasia, nunta si unirea la care suntem chemati cu Dumnezeu, Împaratul si Facatorul tuturor împaratilor care, singur, este nestricacios, ramâne pururi, daruind cinste si slava stralucita si statornica celor ce sunt ai Lui? Si nu numai atâta, ci am primit si puterea sa ne facem fii ai lui Dumnezeu: «ca tuturor, câti L-au primit pe El, le-a dat putere sa se faca fii ai lui Dumnezeu, celor ce cred în numele Lui» (Ioan 1, 12)

Le da puterea; nu ne atrage silnic si nu ne sileste împotriva voii noastre. Caci puterea înarmeaza pe cei tinuti în tiranie de cel ce-i tiranizeaza, ca sa vindece raul cu rau. Dar pe noi ne cinsteste cu vechea vrednicie a stapânirii de sine, ca sa fie binele savârsit întru totul cu bunavoirea si harul Sau, dar sa ni se socoteasca drept isprava a straduintei si sârguintei noastre.

Si Acela, macar ca e Dumnezeu si Stapân, a facut totul din partea Lui, caci pe toti ne-a facut la fel si de asemenea pentru toti a murit, ca pe toti sa-i mântuiasca deopotriva. Dar ne-a ramas noua sa ne apropiem, sa credem, sa ne însusim ceea ce ne-a dat, sa slujim cu frica, cu sârguinta si cu iubire Iubitorului de oameni si purtatorului de grija Stapân, care ne-a iubit atât de mult, încât si moarte a voit sa sufere de bunavoie pentru foi, si înca moarte de ocara. Iar aceasta, ca sa ne izbaveasca de tirania diavolului si vrajmasului atotrau si sa ne împace cu Tatal si Dumnezeu si sa ne faca mostenitori ai lui Dumnezeu si împreuna mostenitori ai Lui, lucrul cel mai minunat si mai fericit.

Drept aceea, sa nu ne înstrainam pe noi printr-o mica si scurta trândavie si negrija sau prin vreo mincinoasa placere de orice fel, de atât de mari si de multe bunatati, rasplatiri si bucurii. Sa facem dar si sa faptuim tot si, de trebuie, sa nu ne crutam nici chiar viata pentru El, cum a facut si El pentru noi, desi este Dumnezeu, ca astfel sa ne învrednicim si de darurile de aici si de cele de dincolo.