Index > Scriitori filocalici

 
   Antonie cel Mare 
   autor anonim 
   Avva Filimon 
   Calist şi Ignatie Xantopol 
   Calist Angelicude 
   Calist Catafygiotul 
   Calist Patriarhul 
   Casian Romanul 
   Diadoh al Foticeei 
   Evagrie Ponticul 
   Filotei Sinaitul 
   Grigorie Sinaitul 
   Ilie Edicul 
   Ioan Carpatiul 
   Ioan Damaschin 
   Isaia Pustnicul 
   Isihie Sinaitul 
   Marcu Ascetul 
   Maxim Cavsocalivitul 
   Maxim Marturisitorul 
   Nichifor din singuratate 
   Nichita Stithatul 
   Nil Ascetul 
   Petru Damaschin 
   Simeon Evlaviosul 
   Simeon Metafrastul 
   Simeon Noul Teolog 
   Talasie Libianul si Africanul 
   Teodor al Edesei 
   Teognost 
   Teolipt mitropolitul Filadelfiei 
   Varsanufie si Ioan 
   Vasile de la Poiana Marului 

 

versiune cu diacritice - aici

 

Calist Patriarhul

Capete despre rugaciune

·               De voiesti sa afli adevarul, urmeaza pilda cântaretului la chitara: acela îsi apleaca capul si, atintindu-si auzul la cântare, misca pana cu mâna. Atunci, îndata coardele lovindu-se între ele, chitara scoate cântarea, iar cântaretul salta de dulceata cântarii.

·               Sa-ti fie, iubitorule de osteneala si lucratorule al viei, limpede pilda si sa nu te îndoiesti. Caci luând aminte, ca un cântaret la chitara, la adâncul inimii, vei vedea cu usurinta ceea ce cauti, pentru ca sufletul rapit de iubire la culme nu se mai poate întoarce la cele dinapoi, ca «s-a lipit sufletul meu de urma Ta», zice Proorocul.

·               Întelege, iubitule, prin chitara inima; prin coarde simtirile, prin pana mintea, care misca cu pricepere desavârsita simtirea prin pomenirea lui Dumnezeu. Din aceasta miscare se iveste în suflet o placere negraita, iar mintea curata face sa se arate razele dumnezeiesti.

Simtirile inimii, nu cele trupesti. E de remarcat aceasta asemanare a rugaciunii lui Iisus cu cântarea. Rugaciunea e o cântare si de aceea produce o bucurie, caci ea nu e numai repetarea numelui lui Iisus, ci o scufundare în toata lumea nesfârsita de întelesuri, de iubire si de dulceata, cuprinsa în El. ea e o miscare în aceasta lume de armonii si de aceea este mereu noua. Inima vibreaza de aceasta armonie si mintea gusta nuantele ei.

·               De nu vom închide simturile trupului, nu va izvorî în noi apa saltatoare pe care a fagaduit-o Domnul samarinencii. Ca cerând aceea apa sfintita, a aflat înauntrul ei apa saltatoare a vietii (Ioan 4, 14). Pentru ca, precum pamântul are prin fire apa si în acelasi timp aceasta curge dan el, la fel si pamântul inimii are prin fire aceasta apa saltatoare si izvorâtoare. Ea e ca lumina parinteasca, pe care Adam a pierdut-o prin neascultare.

Aici, bucuria launtrica, unita cu lumina, este simbolizata cu o apa saltatoare, deci vie, nestatuta, mereu noua. Ea e atât de unita cu lumina, încât e numita ea însasi lumina. Caci viata aceasta launtrica este deschidere spre sensul suprem al existentei. În ea însasi e sensul suprem al existentei. Ea tâsneste din inima nu numai pentru ca este unita cu mintea, sau cu întelegerea, ci pentru ca inima curata deschisa spre sens, e deschisa spre sensul si spre viata dumnezeiasca nesfârsita. Inima a devenit prin curatia ei stravezie; asa cum e deschisa cu sinceritate spre oameni, e deschisa si spre Dumnezeu, suprema Persoana iubitoare. Pentru aceasta e însa de trebuinta ca omul sa nu fie alipit prin simturi de lucrurile din afara, prea captat de placerile si interesele trupesti pe care doreste sa le satisfaca prin ele. Ochiul închis spre cele dinafara, se deschide spre cele nesfârsite, care vin în valuri în raza întelegerii.

·               Precum izvoraste apa dintr-un izvor nesecat, asa izvoraste si apa vie si saltatoare din suflet. Aceasta fiind salasluita si în sufletul lui Ignatie, l-a facut sa zica: «Nu este în mine foc iubitor de materie, ci apa lucratoare si graitoare».

·               Asemanatu-s-a trezvia fericita si de trei ori laudata, mai bine zis întelegatoare a sufletului, cu apa ce salta si izvoraste din adâncul fara fund al inimii. Si, pe de o parte, apa ce tâsneste din izvor, umple izvorul însusi, asa zicând, miscându-se, e pururi miscata prin Duhul, umple întreg omul dinauntru de roua dumnezeiasca si de Duh, iar pe cel dinafara îl face arzator.

Însasi trezvia sau veghea la cele dinauntru este o apa izvorâtoare din adâncul inimii, scufundat în abisul nesfârsit al lui Dumnezeu. Caci veghea aceasta e activa, este un scafandru în oceanul tot mai adânc. Fiind ea însasi vie, e ea însasi mereu noua, hranitoare cu alte si alte întelegeri pe care le primeste de la Dumnezeu. E greu sa desparti aceasta veghe de continutul ei mereu nou. Într-un fel e ea însasi întretinuta de adâncul inimii, sustinuta de el.

Apa aceasta a vietii si a luminii, sau a bucuriei si a întelegerii, pe de o parte e miscata de Duhul Sfânt, deci de dincolo de om; pe de alta se misca ea însasi, fiind miscata de Duhul, adica omul simte ca se misca el însusi în planul întelegerii si al bucuriei. Libertatea Duhului nu stânjeneste libertatea omului, ci o sporeste. Subiectul dumnezeiesc se întâlneste cu subiectul omenesc si-l face ca el însusi sa primeasca miscarea si sa si-o însuseasca. Apa aceasta îi umple inima, ca pe un izvor din care sau prin care izvoraste; dar umple si toate facultatile si simtirile launtrice ale omului, iar pe omul din afara îl umple de caldura în toate comunicarile lui. E înfatisata în aceste capete o viziune abisala si libera a inimii, sau a omului. Omul e subiect de posibilitati nesfârsite, pentru ca îsi are radacinile în Dumnezeu, pentru ca e deschis Subiectului nesfârsit dumnezeiesc. Dumnezeu, nesfârsit în viata si în întelesurile Lui, poate comunica omul mereu ceva nou din ele, iar omul si le poate însusi, experiindu-se pe sine ca subiect nesfârsit în aceste posibilitati ce-i vin din legatura cu Dumnezeu., dar si le însuseste el însusi, în mod liber. Omul se poate ruga neîncetat, pentru ca în rugaciunea sa e deschis vederii lui Dumnezeu Cel nesfârsit.

·               Mintea care s-a curatit de cele din afara si si-a supus simturile în întregime, prin virtutea cu fapta, ramâne nemiscata ca si osia cerului, privind spre adâncul inimii, ca spre centru; si stapânindu-si capul priveste acolo, având ca niste sonde razele întelegerii, care scot de acolo întelesurile dumnezeiesti si supun toate simturile trupului.

Mintea care s-a curatit de impresiile din afara si si-a facut simturile supuse, obisnuindu-le sa slujeasca numai virtutilor desprinse prin fapte statornice (înfrânare, rabdare, harnicie prin slujirea iubitoare a altora, smerenie, etc.), si-a deschis privirea spre adâncul inimii care se adânceste în adâncul nesfârsit al lui Dumnezeu sa izvoraste mereu întelesuri însotite de bucurie din nesfârsitul dumnezeiesc straveziu prin el. De aceea nu se mai misca din aceasta privire, ci ramâne nemiscata în miscarile sale ca axa cerului între astri, sau ca un spatiu interplanetar ramas acelasi între planete. Dar mintea ramâne nemiscata numai pentru ca priveste în acelasi adânc. Dar în alt fel, se afunda tot mai mult în privirea lui.

·               Nimeni dintre cei neintrodusi, sau care au nevoie de lapte (I Corinteni 3, 2), sa nu se atinga de astfel de lucruri oprite, pâna n-a venit timpul. Pe unii ca acestia, care au cautat înainte de vreme cele proprii unui anumit timp, si s-au sârguit sa intre într-un parut liman al nepatimirii cum nu se cuvine, Sfintii Parinti i-au socotit ca fac un lucru nebunesc si nimic mai mult. Caci este cu neputinta sa citeasca o scrisoare cel ce nu cunoaste înca literele.

·               Mintea care s-a curatit prin trezvie, usor se întuneca, daca nu se desface cu totul de ocuparea cu cele din afara prin pomenirea continua cu Iisus. Iar cel ce a unit faptuirea cu contemplarea, prin pazirea mintii, nu e abatut de zgomote; nu se clatina (de tulburari având sau nu având vreun înteles). Caci sufletul ranit de dragostea lui Hristos, urmeaza Acestuia ca unui fratior.

Trezvia curata mintea de toate chipurile celor din afara, pentru ca ea consta propriu zis în atentia exclusiva la Iisus, sau la Dumnezeu. Dar deplin se curata mintea numai daca înceteaza cu totul de a se mai ocupa cu placere de chipurile celor din afara, ocupându-se continuu cu pomenirea lui Iisus.

·               Se poate întâmpla ca cei ce petrec în lume pot opri patimile si sariturile de la una la alta, sau se pot opri din gândirea la ele dupa cuvântul: «Opriti-va si cunoasteti». Dar e cu neputinta sa le stearga sau sa le desfiinteze. Viata pustniceasca le poate însa dezradacina cu totul.

·               Dintre apele saltatoare, una are o miscare mai iute; alta, linistita si mai zabavnica. Cea dintâi nu poate fi tulburata cu usurinta, pentru repeziciunea miscarii. Daca e tulburata pentru putin timp, usor se curata iarasi, având o astfel de miscare. Dar curgerea încetinindu-se, apa se face foarte mica, si nu numai ca se si tulbura usor, dar aproape ca ramâne nemiscata. Ea are nevoie atunci de o curatire din nou, ca sa zicem asa, de o noua punere în miscare.

Ape saltatoare în inima, sau din Duhul Sfânt prin inima, e viata de bucurie si de întelegere mereu noua în oceanul nesfârsit al vietii dumnezeiesti. Aceasta, desi implica o statornicire a privirii mintii în inima si prin transparenta ei în Dumnezeu, e totusi miscatoare prin înaintarea la noi si noi întelesuri si bucurii în oceanul dumnezeiesc si în comuniunea cu Persoana purtatoare  Lui. Când miscarea aceasta este plina de atentie vie, ea poate fi tulburata de chipurile venite din afara si din ispitele care o cheama spre placerile ce-i pot fi oferite de ele. Dar când aceasta miscare a mintii în noile întelesuri si bucurii ce-i vin prin inima, lâncezeste, ea poate fi tulburata usor de chipurile din afara si oprita cu totul.

·               De voiesti sa afli cum trebuie sa te rogi, priveste la sfârsitul luarii aminte si al rugaciunii si nu vei rataci. Caci acest sfârsit este, iubitule, strapungerea continua, zdrobirea inimii, iubirea fata de aproapele. Iar contrariul este în chip vadit, gândul poftei, soapta bârfelii, ura fata de aproapele si de toate cele asemenea acestora.

Oricât s-ar parea ca omul duhovnicesc este cel ce se adânceste în inima sa si în vederea lui Dumnezeu prin ea, cu ocolirea celor din afara, semnul adevaratei vieti spirituale se vede, pe de o parte în zdrobirea inimii pentru poftele egoiste satisfacute si pentru relele facute, iar pe de alta parte în iubirea fata de aproapele. Propriu-zis nu iesirea din legatura cu cele din afara e ceruta, ci curatenia, bunatatea pusa în legaturile cu oamenii.

·               Între cele ce sunt de faptuit, lucrul cel mai însemnat este cunostinta, iar în cele de contemplat, nestiinta cea mai presus de fire. Acestea însa, fara Duhul adevarului si fara Duhul cunostintei în suflet, nu se pot savârsi si dobândi cum se cuvine.

Nu poti face nici o fapta cum trebuie fara cunostinta. Dar nu cunosti nimic cum trebuie, fara sa-ti dai seama de taina care persista în tot ce cunosti. Nu poti cunoaste o persoana în ceea ce are ea propriu, fara sa intuiesti în ea ceea ce nu se poate defini. Nu poti sa-ti dai seama de ceea ce este Dumnezeu, daca nu simti taina Lui mai presus de toate definitiile în care te silesti sa-L prinzi. Nestiinta aceasta este mai presus de tot ce cunosti, e mai presus de minte. Deci nu exista faptuire oarba si nici cunostinta adevarata lipsita de taina, de nestiinta mai presus de cunoastere. Astfel nu se poate face o despartire clara între faptuire si cunostinta, dar nici între cunostinta si necunostinta. Chiar prin necunostinta se cunoaste ceva. Cunostinta împreunata cu recunoasterea tainei, îmbogatita prin sesizarea tainei, însotita de respectul tainei, e la baza oricarei faptuiri drepte.

Nu poti avea cunostinta îmbinata cu nestiinta superioara, adica intuirea adevarata a realitatii, fara Duhul adevarului, care e în acelasi timp Duhul cunostintei si al tainei, sau al nestiinte mai presus de cunostinta si prezenta în cunostinta. Numai Duhul te ajuta sa cunosti ceea ce poti deveni si deci sa si faptuiesti în acest scop; dat tot El face sa ti se deschida sufletul pentru ceea ce este mai presus de cunostinta ce se poate exprima. Si mai ales în intuirea a ceea ce nu putem defini, ne dam seama ca cunostinta adevarului întreg nu este de la noi, nu-i din efortul nostru.

Atât bucuria inimii cât si întristarea opusa bucuriei sunt în mod vadit roade ale Duhului, caci «roada Duhului este bucuria» (Galateni5, 22); dar si ca Dumnezeu da unora duh de cainta plina de strapungere (Romani 11, 8). Ca sa spun pe scurt, dupa Sfintii Parinti, atâta putere are Sfântul si de viata facatorul Duh, ca El conlucreaza si la cele ale virtutii, dar si la dispozitiile vazute opuse între ele, cum am zis ca Scriptura Îl numeste pe El si foc si apa, care sunt cu totul opuse între ele.

Îl numeste astfel pentru ajutorul dat de Duhul la toate bunatatile si frumusetile din suflet si pentru lucrarea Lui de viata facatoare si întaritoare în toate acestea. Pentru aceasta si numeste Scriptura acest izvor când la singular, când la plural. Mântuitorul i-a zis si El atât izvor cât si râuri. De aceea, se si împarte începutul (de râuri) si înainteaza în toate virtutile. Si, întregul se face ca un suflet de fire noua al sufletului, care se împartaseste de El. caci îi da acestuia o viata mai presus de fire si îl misca spre toate cele ce trebuie facute si spre cele ce se petrec si îl desavârseste precum se cuvine. Eu presupun ca si piatra care a fost lovita a fost lovita de toiagul legiuitorului Moise si a izvorât mai presus de fire râuri de apa, este inima împietrita din pricina învârtosarii. Din aceasta, când Dumnezeu o loveste, ranind-o si strapungând-o, în loc de toiag cu cuvinte, puterea Duhului scoate, miscând-o în chip fericit, pâraie de viata facatoare, ajutând-o astfel spre toate faptele mari si potrivite, facând vii, am putea zice, o singura apa dup fire pe cei multi si nesfârsiti care se împartasesc de ea. Minunata cu adevarat este aceasta piatra, care fiind purtata de o singura caruta, a raspândit, izvorând din ea, apa cât au putut sa poarte milioanele si nenumaratele carute. De unde are ea aceasta putere atât de mare si în ce pamânt umed se aseaza, ca sa o poarte?

Este numita astfel inima purtata de un singur trup, de trupul lui Hristos, dar si de trupurile altor oameni care au raspândit din inima lor apa Duhului Sfânt, sau apa credintei. Aceasta este Traditia vie: inimile purtatoare si raspânditoare ale apei Sfântului Duh. Nu prin carti s-a tinut Traditia vie, ci prin inimi. Cartile au fost marturie acestei lucrari de transmitere a Traditiei vii. Inima este înviorata prin apa Duhului, dar ca sa poata fi înviorata trebuie sa aiba si ea o capacitate pentru aceasta. Trebuie sa fie capabila de simtire, de daruire în iubire catre Dumnezeu si catre semeni.

Daca ne-am învrednicit de atâta cinste de la Dumnezeu, ca sa avem putinta sa sadim în noi, imitând pe Dumnezeu, raiul dumnezeiesc, necunoscut cu simturile din afara, dar cunoscut cu mintea, rai mai presus cu mult decât cel dinainte, potrivit celor spuse, si care ne da o mare fericire fiind mai presus de orice întelegere a celui ce n-a patimit aceasta sfintita vrednicie, sa ne daruim cu evlavie si cu dreapta credinta de la început linistirii, prin porunci, si prin aceasta lui Hristos, Dumnezeu cel în Treime. Iar ramânând astfel, cu vederea care aduna cugetarile si întelesurile mai înainte spuse, ba si învataturile despre Dumnezeu, si le sadeste pe acestea în inima ca în Dumnezeu, sa-L înduplecam prin rugaciunea cuvenita sa lase Duhul Lui, cu tot ce este în El, în noi si sa izvorasca în noi întelesuri dumnezeiesti si mai presus de lume, carora le poti spune si râuri. Caci «cel ce crede în Mine, râuri de apa vie vor curge din inima lui», zice ucenicul cel iubit, despre Duhul pe care aveau sa-L primeasca «cei ce vor crede în El» (Ioan 7, 38).

V

Dumnezeu sufla în Adam suflare de viata – harul Duhului de viata facator si asa s-a facut Adam om desavârsit; caci s-a facut «spre suflet viu» si nu spre suflet simplu. Fiindca nu e suflet al omului Duhul lui Dumnezeu, ci spre suflet, care viaza duhovniceste. Pentru ca Duhul Sfânt al lui Dumnezeu se face cu adevarat suflet sufletului, care vietuieste cum trebuie sa vietuiasca sufletul cuvântator (rational) si de chip dumnezeiesc.

Dar neramânând Duhul lui Dumnezeu împreuna cu sufletul, sau din nefericire departându-se, s-a pierdut si chipul dumnezeiesc al vietii, demn de sufletul rational si s-a introdus din nenorocire cel al dobitocului sau al fiarei. Caci fara Dumnezeu nu putem face nimic din cele cuvenite, deci fara a fi în Duh si în Hristos. De aceea, s-a facut Adam om fara lipsuri, adica întreg, întreg, întrucât nu s-a facut simplu «cu suflet», ci «cu suflet viu», când a suflat Dumnezeu în el «suflare», ca sa fie «viata» în sufletele cuvântatoare.

Duhul Sfânt nu se face însusi sufletul omului. În acest caz omul ar fi una cu Dumnezeu în înteles panteist si pacatele savârsite de om ar fi si ale lui Dumnezeu, sau nu s-ar mai putea face nici o deosebire între bine si rau. Dar fara o prezenta si o lucrare a Duhului dumnezeiesc în sufletul omului, acesta n-ar putea duce o viata conforma cu ratiunea lui. Omul are în sufletul lui o ratiune si o libertate, dar ele nu pot functiona în modul deplin cerut de ele, decât în unire cu Dumnezeu, decât adapându-se din apa vie a Duhului dumnezeiesc. Este ceva analog cu faptul ca omul are plamâni sau ochi, dar fara aer si lumina, nici plamânii, nici ochii n-ar putea sa-si exercite functiile. sufletul este o floare, dar floarea are nevoie de soare si de ploaie pentru a creste si sa-si puna în valoare toata frumusetea si rodnicia virtuala a ei. Omul este o fiinta cuvântatoare virtual, dar trebuie sa aiba cu cine vorbi ca sa puna în valoare aceasta capacitate. Si vorbirea lui cea mai serioasa este cea pe care o are cu Dumnezeu, deci si gândirea, sau ratiunea sa în functiunea ei cea mai serioasa. De aceea sufletul rational sau cuvântator al omului devine cu adevarat «viu», sau se pune în lucrare numai prin suflarea Duhului în el. de aceea s-a suflat în om lucrarea Duhului în vederea «sufletului viu». Numai astfel omul a putut realiza cu adevarat toate potentele lui minunate.

Pâna ce Adam a pastrat în el suflarea Duhului, suflare de viata datatoare a tuturor potentelor lui, el se misca printre lucruri cu o mare putere de patrundere, vazând dincolo de suprafata lor organizatorica ratiunile lor în Dumnezeu si pe Dumnezeu Însusi. De asemenea el avea puterea de a prevedea cum se vor desfasura lucrurile, pentru ca stia ca se vor desfasura conform cu marea lui forta de a le transfigura, de a le face stravezii în frumusetea revelatoare a adâncimii lor nesfârsite, tainice si mult graitoare, în Dumnezeu. De asemenea, stia cum se vor dezvolta relatiile dintre oameni: pline de bunavointa, delicatete, iubire, de comunicativitate mereu noua. Avea puterea prooroceasca, pentru ca era împreuna creator cu Dumnezeu al formelor lucrurilor, ascunse în adâncurile lor.

Lui Dumnezeu îi place sa fie cunoscut de alta minte, fie ea chiar creata, în întelepciunea si puterea Lui aratata în creaturi, dar deschisa prin creaturi în adâncimile ei nesfârsite si în revelari mereu noi. Îi place ca cineva sa prevada împreuna cu El bunatatile ce le va descoperi neîncetat, asa cum unui tata îi place ca copilul lui sa stie ca el îi va face în viitor mereu alte si alte daruri si prin aceasta sa-si împrospateze si sa-si sporeasca mereu iubirea fata de el.

Sa privim, dupa puterea noastra, deosebirea între lucrarea Duhului Sfânt si cele ce tin de ea si între lucrarea naturala a noastra si cele ce tin de ea si între lucrarea naturala a noastra si cele ce apartin ei. Vom vedea îndata ca nu e cu putinta ca noi sa fim în pace numai prin lucrarea noastra naturala. Caci pacea este roada adevarata a Duhului, ca si iubirea si bucuria duhovniceasca; este roada adevarata a Lui, pentru ca cei partasi de El sa se poarte cu îndelunga rabdare si cu blândete si sa fie în întregime plini de bunatate si sa faca parte si celor apropiati din bogatia Lui.

Nici o lucrare naturala a noastra nu e despartita, de la sine, de vreo pornire sufleteasca, fiind miscarea vreunei parti a iutimii. Dar nici fara vointa nu se misca vreo lucrare a noastra, iar vointa în cel faptuitor atârna de pofta, precum în cel contemplativ de dorinta. De aceea în nici o lucrare naturala a noastra nu pot fi stinse pofta si mânia, daca vrea sa se împlineasca precum se cuvine.

Lucrarea mai presus de fire a Sfântului Duh în inima nu-si are nasterea nicaieri în fire, ci este o aratare neînteleasa în cei miluiti de El. de aceea, ea se misca, sau, ca sa spun altfel, se aprinde, în chip vadit, fara sa vrem. Pentru aceasta nu are nevoie de nimic din ale noastre, câte sunt de trebuinta pentru lucrare, fie ca ai numi-o luminare, fie aratare a Duhului. Ea are nevoie numai ca cel partas de ea sa o priveasca fara tulburare în inima sa si sa se desfateze mai presus de fire.

De aceea, lucrarea dumnezeiasca, neavând nevoie deloc nici de vointa, nici de vreo pornire naturala spre a se pune în miscare, e vadit ca pofta si mânia ramân nelucratoare în ea. Si, ca sa spunem pe scurt, partea pasionala a sufletului (mânia si pofta) zace aruncata nelucratoare, lucrând din inima în chip mai presus de fire numai suflarea Duhului de viata facator. Iar mintea se bucura si e vie. De aceea, priveste spre Dumnezeu în pace si seninatate, cu toata nepatimirea si cu tot sufletul, asa cum se cuvine.

Este o analiza si o concluzie demna de remarcat a cauzelor si efectelor lucrarii omenesti si ale celei dumnezeiesti. Când se misca în noi o lucrare buna fara o pofta inferioara si fara mânie, e semn ca e de la Dumnezeu, sau de la Duhul Sfânt. Si atunci avem o bucurie curata de ea. Prin aceasta bucurie ne-o însusim, dar constatam totusi ca nu e de la noi. Iar bucuria este a mintii. Ea simte si viata cea noua aratata în suflet. Partea pasionala a sufletului, sau mânia si pofta, se afla într-o stare de nelucrare. De aici pacea cu care mintea contempla pe Dumnezeu si se bucura de lucrarea Duhului din suflet, care a dus la nelucrare, sau la nepatimire, partea lui pasionala. Nepatimirea este o astfel de stare de pace, nepasionala, care da putinta mintii sa contemple netulburata pe Dumnezeu, sau chiar si taina semenilor sai si a lucrurilor, taina ascunsa tot în Dumnezeu. Daca în scrierile anterioare se afirma simplu necesitatea curatirii de patimi si a dobândirii nepatimirii, pentru ca mintea sa poata contempla pe Dumnezeu, aici se explica trebuinta ca însesi puterile pasionale ale sufletului sa devina nelucratoare în acest scop, si modul cum se poate ajunge la aceasta.

În aceasta stare sufletul se afla într-o legatura iubitoare cu Dumnezeu, având ca izvor al luminarii si al întinderii spre El pe Duhul, de care se împartaseste în chip fericit din Dumnezeu. Si astfel, priveste spre Dumnezeu, deoarece a ajuns la cunostinta negraitei si mai presus de lumina frumuseti dumnezeiesti si iubeste pe Dumnezeu Cel mai presus de frumusete si se bucura cât nu se poate spune, ca cunoaste pe Tatal si mostenirea Domnului Cel atât de nesfârsit, de nehotarnicit si de necuprins, iar acum si pe Domnul Însusi pentru negraita mila dumnezeiasca. Ca urmare, încearca o pace minunata, vazându-se pe sine, datorita harului, nelipsit în nici un fel de binele cel mai înalt si mai presus de minte. Iar mânia, potrivit celor spuse, nelucrând, datorita lucrarii Mângâietorului ce se misca de sine, îndelunga rabdare, blândetea, împreuna cu cea mai mare bunatate sunt în starile ce calauzesc, potrivit cu le, purtarea sufletului, dat fiind ca ele sunt roadele Sfântului Duh, care se împartaseste celor miluiti. Dimpotriva, duhul ratacirii si al minciunii, desi pare sa se miste în suflet fara vointa si pornirea celui partas la el, nu face nici partea pasionala sa se linisteasca, ci o misca si mai mult, si nu pune în lucrare nici iubirea fata de Dumnezeu, sau bucuria, sau pacea. Caci minciuna este fara rânduiala, schimbatoare si cu totul straina de pacea si seninatatea cea dupa Dumnezeu.

Minunat esti Doamne, lumina lina a pacii minunate, supra odihnitoare, iubita, minunata prin fire, care bucuri pe cei multi, stralucitoare la culme. Ma minunez, Atotputernice, Stapâne Sfinte, ca cel de care te-ai atins prin atingeri negraite, pentru nesfârsita Ta bunatate, mai traieste siesi si nu Ţie (II Corinteni 5, 15), Celui mai presus de fiinta, vietii de viata facatoare si izvorului tuturor bunatatilor si frumusetilor. Caci daca femeia aceea, numai pentru ca s-a atins de Tine, ba nici de Tine, ci numai de vesmântul Tau, Mântuitorule, mai bine zis nici macar de vesmântul Tau, ci numai de ciucurele lui, si înca pe ascuns, totusi s-a slobozit îndata de o  viata atât de bolnava si a primit în chip minunat o viata sanatoasa, ce poate sa se întâmple, Împarate, aceluia, si ce viata poate primi acela de care Tu, Mângâietorule, te atingi, din bunatate si în chip vadit, prin atingeri dumnezeiesti negraite, ca sa împlinesti în chip minunat mila Ta cu el? Stim ca, atingându-te cu mâna de soacra lui Petru, s-a stins fierbinteala ei si, dobândind sanatate deplina, îndata s-a sculat si slujea Ţie plina de uimire si bucurie. Dar atingerea aceea s-a întâmplat femeii o singura data si de din afara, caci s-a facut cu mâna. Daca deci aceea, pentru ceea ce s-a spus, a dobândit o sanatate atât de deplina, ce ar trebui sa se petreaca cu cei de care Te-ai atins nu o data, ci mereu, noaptea si ziua, si aceasta nu din afara, ci în camara inimii cea mai dinauntru, cu cea mai mare iubire de suflet si întarindu-i pe ei în chip vadit în cele ce se întâmpla si mângâindu-i în cele ce au nevoie si facându-le zeci de mii de bunatati? Cum, deci, Preaînalte, unii ca acestia vor trai loru-si si nu mai degraba în întregime Ţie, asa cum se cuvine? Mai bine zis, cum , chiar vietuind numai Ţie, nu s-ar socoti pe ei nenorociti si nu si-ar pleca capetele smeriti în fata celor ce i-ar vedea ca înceteaza macar pentru scurt timp sa-si arate recunostinta pentru un astfel de minunat ajutor dat lor prin harul Tau? Slava Ţie, cu adevarat Preaslavite, Cel ce slavesti pe cei smeriti cu cugetul. Pentru ca, dându-le harul, Te afli înradacinat în chip minunat în inima lor, ca a unora ce au fost slaviti. Ca Tu Însuti ai spus limpede, Întelepciunea lui Dumnezeu, în Solomon: «Am prins radacini în popor slavit, mai mult decât se poate închipui. Pentru aceea, M-am înaltat ca un cedru în Liban» ntelepciunea lui Sirah 24, 14) în inima, «ridicându-ma peste cele de jos», adica pamântesti, «la înaltime, sau pe muntele dumnezeiesc», ajungând la înaltimea întelesurile dumnezeiesti. Si mai zice: «Ca un terebint am întins ramurile Mele», se întelege în cei «am prins radacini» prin harul Duhului.

Precum se poate spune ca Dumnezeu a prins radacini în cei ce-L iubesc, asa se poate spune ca si ei au prins radacini în Dumnezeu. Ba se poate spune aceasta chiar mai mult, caci Dumnezeu îi hraneste pe ei cu viata adevarata. Prinzând radacini în infinitatea lui Dumnezeu, sau tot mai adânc în infinitatea Lui, cresc ei însisi la infinit în întelegerea, în viata lor, în rodurile ce le aduc. Dar si Dumnezeu, prinzând radacini în ei, îsi arata în ei tot mai mult din infinitatea vietii Lui si din rodirea Lui în ei. Chiar înradacinarea lui Dumnezeu Cel nesfârsit în om, creând o comunicare intima între El si om, face ca în concret omul sa nu mai traiasca înauntru unor margini, ci în nesfârsirea dumnezeiasca, participând la ea. În ambele formulari se arata valoarea nesfârsita ce o acorda Dumnezeu omului, perspectiva vesnicei cresteri a acestuia în Dumnezeu, fara a înceta sa ramâna totusi om prin natura lui si prin culoarea ce o da continutului primit din Dumnezeu. Înradacinarea aceasta reciproca si-a atins suprema adâncime si s-a facut pentru veci în Iisus Hristos.

«Si ramurile mele sunt ramuri ale slavei si ale harului» (Întelepciunea lui Sirah 24, 19). Spus-am tot adevarul, însuti Adevarule, adevarurile de la Sine-ti, Doamne. Pentru aceasta sufletul curat si ales Ţie, ca o mireasa, a dorit foarte sa sada cu curatie în umbra Ta. Si îndata a si ajuns sub umbra. Arata-ti rodul Tau care o îndulceste cu bogatie, nu în chip simplu, ci în gâtlejul ei.

Caci nu ajung toti în chip simplu si deodata la dulceata lui Dumnezeu cu simtirea lor. Departe de asa ceva. Ca atunci când zice «mandragora a împrastiat mireasma de aromate si ca o smirna aleasa a raspândit bunul miros» (Cântarea Cântarilor 7, 13), nu o face aceasta pentru toti. Si aceasta o va arata Sfântul Pavel zicând ca «unora Unul si Acelasi s-a facut mireasma a vietii spre viata, iar altora miros de moarte spre moarte» (II Corinteni 2, 16). La fel si dulceata dumnezeiasca, iar de vrei sa zici, si slava lui Dumnezeu vazuta odata cu aceasta, nu se lasa prinsa de toti, ci numai de unii pentru simtirile lor întelegatoare. Acestia sunt cei ce se nevoiesc cu linistea si care prin împartasirea vadita de bunavointa dumnezeiasca, au dobândit Duhul de viata facator si luminator. Si, îndeobste, ea se face simtita, pe cât e cu putinta celor curati cu inima.

Termenul de „simtire întelegatoare” sau de „simtire a mintii”, atât de mult folosit de Sfintii Parinti înseamna întelegere si experienta, în acelasi timp, sau traire în ambianta unei prezente spirituale si aflarea unui sens al ei. Întelegi o persoana când traiesti în ambianta ei, când îti devine interioara si-i devii interior. Este ca o „pipaire” spirituala a vietii spirituale a celuilalt, a starilor, a intentiilor, a specificului lui sufletesc, concomitenta cu o „întelegere” a lui. Unii au aceasta „simtire întelegatoare” mai mult, altii mai putin, iar unii aproape de loc. cei din urma fac impresia unor orbi spirituali, asemenea unora care sunt lipsiti de gustul mirosului, al auzului. Ei fac impresia unor spirite tocite, tâmpe. De obicei cei ce au „simtirea întelegatoare” ascutita pentru semeni, o au si pentru prezenta tainica a lui Dumnezeu.

Despre viata contemplativa

Viata contemplativa este împreuna vietuitoare si prietena neîncetata a sfintitei rugaciuni. Iar amândoua sunt odraslele cele pline de har si îndumnezeitoare ale sufletului. Pentru aceea sunt fapte cu totul nedespartite ale sufletului purtat de Dumnezeu si lucrat de Dumnezeu dupa rânduiala. Din pricina celor spuse, vederea si rugaciunea sunt atât de unite între ele, încât Parintii spun în chip unitar de amândoua ca sunt fapta si contemplare (vedere) a mintii:

·               Fapta mintii, în lucrarea ei subtire, sta în ocupatia cu Dumnezeu si în staruinta în rugaciune si în cele ce-i urmeaza. Ea se savârseste în partea poftitoare a sufletului si se numeste vedere (contemplare). (Isaac Sirul)

Vederea spirituala (contemplarea) o înfaptuieste mintea tot prin partea poftitoare a sufletului, ca si vederea sensibila, pentru ca în vedere este un dor de a vedea, de a cunoaste. Desigur însa ca în vederea spirituala, pofta sufletului este ridicata la un nivel spiritual, încât se poate spune, pe de alta parte, ca pofta, înteleasa ca pofta interioara, a încetat. Pofta se extinde pe toate nivelele fiintei umane, de la nivelul trupesc la cel spiritual.

Avem aici un semn al unitatii, mai mult decât al unirii amândurora, adica al rugaciunii si al vederii (contemplatiei).

Între rugaciune si contemplare nu este numai o unire ca între doua lucrari, ci o unitate, prin faptul ca au devenit o singura lucrare. Sufletul când se roaga intens lui Dumnezeu, Îl „vede” (contempla), si invers, când Îl „vede” (contempla), se roaga neîmprastiat. Nu se poate face una fara alta.

Pentru aceea si adauga acelasi ca „vederea curata lucrarea iubirii sufletului, care este o dorire fireasca ce limpezeste partea întelegatoare a sufletului”.

Iubirea adevarata curata mintea, ca sa poata cunoaste cu adevarat pe Dumnezeu. Unde lipseste iubirea este numai egoism; si egoismul nu permite cunoasterea si întelegerea adevarata a celuilalt si deci nici a lui Dumnezeu. Dar, la rândul ei, vederea (contemplarea) lui Dumnezeu curata dorinta naturii omenesti de a-L iubi, de reziduurile egoiste. Avem deci ordinea aceasta:

a)       Contemplarea unita cu rugaciunea, întretinuta de pofta;

b)       Iubirea curatita prin contemplare si rugaciune;

c)       Capacitatea mintii de a-L cunoaste pe Dumnezeu, curatita de iubire.

Dar contemplarea unita cu rugaciunea, desi sunt întretinute de pofta, tin totusi de partea contemplativa (vazatoare, cunoscatoare) a sufletului.

·               De aceea spune si Sfântul Maxim: Mintea nu poate fi curatita fara convorbirea cu Dumnezeu si fara vederea (contemplarea) Lui. Retragerea, contemplarea si rugaciunea micsoreaza pofta si pricinuiesc chiar încetarea ei; si partea cugetatoare a sufletului este pusa iarasi în miscare binecuvântata, îndreptându-se spre Dumnezeu prin vedere duhovniceasca si prin rugaciune. Întraripeaza-ti cugetarea prin citire, contemplare si prin rugaciune. (Maxim Marturisitorul)

Contemplarea este totodata convorbire, întrucât este si rugaciune. În convorbire nu vorbeste numai omul, ci mai întâi vorbeste Dumnezeu. Omul aude si se simte obligat sa raspunda; mai întâi se simte obligat sa înceapa a raspunde, trecând la rugaciune. În aceasta auzire se contempla prezenta lui Dumnezeu si voia Lui. Aceasta curata mintea de pornirea pacatoasa de a se închide în ea însasi.

Astfel, contemplarea e în toate însotitoare de mare trebuinta a rugaciunii. Si amândoua sunt o lucrare ce tine de partea întelegatoare, sau mai bine zis cugetatoare (a sufletului) si sunt de nedespartit, când mintea e condusa în chip sanatos. Ele se ajuta una pe alta, când cugetarea e sanatoasa si staruie în liniste, cu pricepere cunoscatoare.

Vederea (contemplarea) sau constiinta prezentei lui Dumnezeu si a legaturii cu El prin rugaciune, e «concrescuta» cu mintea sau cu cugetarea sanatoasa, sau viguroasa, ce staruie în liniste si o apara cu pricepere. Numai când e tulburata de tot felul de griji si ispite lumesti, mintea, slabind si uitând de sine în sensul rau al cuvântului, nu mai are limpede constiinta prezentei lui Dumnezeu si nici puterea sa staruie în legatura cu El prin rugaciune. De aceea efortul spre rugaciune si spre limpezimea constiintei prezentei lui Dumnezeu e si metoda cea mai buna de însanatosire a mintii, de refacere a capacitatii de a cunoaste pe Dumnezeu ca realitate esentiala, prin staruirea linistita în contemplarea Lui.

De aceea Parintii au numit mintea care se roaga fara lucrarea vederii (contemplarii) pasare neînaripata, ca una ce nu e în stare sa se înalte spre Dumnezeu cu simtirile mintii puse în miscare si sa se desparta cu totul de cele pamântesti si sa se apropie de cele ceresti cu toata vigoarea sufletului. Dupa Sfântul Maxim, contemplarea curata mintea, iar starea de rugaciune o înfatiseaza golita lui Dumnezeu. Este vadit însa ca aceasta o face rugaciunea prin contemplarea mintii, pe care nu ar avea-o, însa, mintea daca nu s-ar întinde spre vederea lui Dumnezeu pe cât este cu putinta.

Curatia mintii se arata în descoperirea tainelor. Apoi, curatia mintii este desavârsirea petrecerii în contemplarea cereasca, care se misca în afara simturilor prin puterea duhovniceasca a lumii de sus, a minunilor fara numar. De aceea, vazatorul se roaga într-un chip înalt, având întelegerea curatita prin stiinta contemplatiei. Caci datorita acestei curatii, el vede pe Dumnezeu, pe cât e cu putinta, si ajunge cu adevarat fericit, rugându-se.

Stiinta contemplatiei este o stiinta practica, dobândita prin deprindere si experienta. În ea vazatorul si-a curatit întelegerea, si de aceea rugaciunea lui este înalta.

În privirea fapturilor, în citirea Scripturilor, în cugetarea întelesurilor cuvintelor rugaciunilor, mintea se desfasoara si se ridica la Dumnezeu, trecând pe rând de la una la alta, din puterile si darurile Lui. Dar când mintea se aduna din toate acestea („se înfasoara”), cugeta la Dumnezeu ca la unitatea nesfârsita. Toate continuturile vietii Lui sunt contemplate deodata în unitatea lor. mintea se simte atunci scufundata în mod superior în adevarul Treimii personale si în Duhul, sau în puterea ei ce se comunica omului.

Despre smerenie si contemplatie

La început, mintea care se întoarce prin har la Dumnezeu, e stapânita de o stare de descurajare. De aceea, omul în care se afla aceasta minte se tânguieste jelind si plânge cu durere, zdrobindu-si pe cât poate inima si curatind zi de zi împatimirea ei si smerindu-se, dupa cuviinta, cu toata întristarea. Dobândind astfel prin harul lui Hristos curatia cuvenita, prin linistire, si strabatând cu întelegere la cele ale întelegerii si ajungând la Dumnezeu si înaltându-se la slava Lui si privind-o cu încordare, e cuprinsa de a doua descurajare a întelegerii, dupa cea dintâi, cu mult mai mare, mai fara iesire si mai neîncetata. Prin aceasta dobândeste o smerenie atât de întarita si de vadita încât, daca ar putea, ar ferici pe toti oamenii, iar pe sine se vede mai rau decât pe oricare; se vede cu o simtire a sufletului în adevar mai rau decât ceea ce nu exista nicidecum. Caci ceea ce nu e, nu poate pacatui, iar pe sine se vede pacatuind pururea.

Dar, vazându-se astfel si smerindu-se, potrivit cu aceasta simtire, totusi se bucura mult si se veseleste, dar nu de sine – caci cum ar face aceasta, odata ce se socoteste pacatuind neîncetat – ci de Dumnezeu Cel îndurator, care e mai aproape de el decât rasuflarea sa, sau, ca sa vorbesc mai lamurit, care scoate din inima lui râuri de lumina cereasca si de pâraie nesecate de minuni ale Duhului, pe care le revarsa în el si-i umplu mintea de lumina, si-i spune simplu. «Sunt cu tine» (Ieremia 1, 8).

Când este experiata maretia si marea mila a lui Dumnezeu, nu se poate ca sufletul sa nu-si simta smerenia. Sau smerenia nu se poate naste în el din experienta maretiei si marii bunatati a lui Dumnezeu. De aceea smerenia proprie si maretia lui Dumnezeu sunt traite împreuna. Si drept urmare si descurajarea de propria micime si fericirea de apropierea si mila lui Dumnezeu. Cu cât e simtit Dumnezeu mai aproape, cu atât smerenia este mai mare. În adâncimile nemasurate ale smereniei, Dumnezeu este simtit mai aproape ca rasuflarea proprie. El Însusi e simtit ca respirând prin om în adieri de lumina si de viata.

Drept aceea, Dumnezeu îi descopera acestuia, ca unui prieten taine, în chip lamurit, si-l umple de bucurie. Iar acestuia îi vine sa zica cuvintele lui David: «Nu dupa faradelegile noastre ne-a facut noua, nici dupa pacatele noastre ne-a rasplatit noua» (Psalmi 102, 10); si dupa Pavel: «Prin har suntem mântuiti» (Efeseni 4, 13), macar ca împlineste toate poruncile dumnezeiesti, pe cât este cu putinta, si uraste toata calea nedreapta si se sileste pe cât se poate sa nu lase nimic din cele ce ajuta la mântuire. Dar cel ce se cunoaste vazând în sine aceasta buna simtire si patimind-o, înca nu a ajuns la o vedere adevarata, înca n varsa lacrimi neîncetate, înca nu a cazut unitatea credintei si nu a dobândit slava adevarului (I Timotei 2, 4). Nu se vede cu adevarat slava dumnezeiasca, nici marginea lucrurilor omenesti. Si, ca sa spun pe scurt, nu a ajuns la stiinta ratiunilor dumnezeiesti si omenesti în lucruri.

În întelegerea lucrurilor, în fapte nu sunt numai ratiuni dumnezeiesti, ci si omenesti. Desigur, la baza lor sunt ratiuni dumnezeiesti. Omul lucreaza cu materialul lui Dumnezeu, dar pune si ratiunile (judecatile, cunostintele) sale în întelegerea lucrurilor si în folosirea lor. Omul raspunde ratiunilor lui Dumnezeu cu ratiunile sale, crescute din acelea, conformându-se cu ele uneori mai mult, alteori mai putin, alteori deloc. Dar si în cazul din urma, el are în fata sa datele lui Dumnezeu. Cel ajuns la vederea sufleteasca adevarata, vede însa în chip constient ratiunile dumnezeiesti ale lucrurilor si pune în lucrare ratiunile drepte, naturale, ale ratiunii sale, ca raspunsuri corespunzatoare, simetrice, la ratiunile dumnezeiesti. El nu suceste ratiunile sale si nu le acopera pe cele dumnezeiesti.

Nu numai ca noi nu suntem în stare sa cunoastem toata puterea si întelepciunea lui Dumnezeu, aflata obiectiv în lume, dar nici Dumnezeu n-a pus în puterea si ordinea ei toata puterea si întelepciunea Sa. Lumea nu e desfasurare vazuta, accesibila, a tot ce se afla în Dumnezeu în mod nevazut, inaccesibil, cum spun atâtea curente filosofice mai mult sau mai putin panteiste, inclusiv Serghei Bulgakov. Dumnezeu ar fi putut crea sa alte lumi, nesfârsite la numar, daca ar fi voit, cum a spus si Sfântul Damaschin.

Dumnezeu a facut o lume pe masura omului. Omul a fost criteriul adoptat de Dumnezeu pentru lumea pe care a creat-o, dar omul este o astfel de fiinta, ca pornind de la vietuirea în aceasta lume acomodata lui, poate creste la nesfârsit în comuniunea cu Dumnezeu, în îndumnezeirea dupa har. Dumnezeu a ales o masura: masura omului. Dar pe om l-a facut pe masura Sa, capabil sa-si însuseasca la nesfârsit continutul dumnezeirii Sale. Ar fi fost posibil ca Dumnezeu sa aleaga si alte masuri, toate infinit inferioare infinitatii Lui. Dar pe de alta parte, toate fiintele ce le-ar fi putut alege potrivit altor masuri, ar fi trebuit sa aiba capacitatea sa înainteze în aceeasi infinitate a Sa, caci altundeva nu puteau sa înainteze.

Dumnezeu a voit un singur lucru: sa faca pe om împarat al celor pamântesti si ca un alt Dumnezeu al celor ale lui Dumnezeu. Si, potrivit cu aceasta, a adus la fiinta lumea aceasta spre folosul usor si nemijlocit al acestuia. Caci spune si oarecare dintre prooroci: «Cel ce a facut pamântul ca pe nimic si l-a întarit pe nimic» (Isaia 40, 23; Iov 26, 7); sau altul: «Cel ce întinde cerul ca pe o piele peste cele mai de sus» (Psalmi 103, 3). Apoi, daca numai privind la pamânt, acesta este cuprins de cutremur, cât de mare trebuie sa fie bogatia puterii Lui? De aceea, le-a adus la fiinta pe toate cele vazute numai cu cuvântul, iar cele mai slavite si mai bune sunt pastrate pentru veci, ca sa le poata privi sufletul pe acelea. Se topeste trupul prin moarte în mormânt ca într-un cuptor si se face om nou pentru noi bunatati, desfatari si vederi noi. Cele vazute acum sunt ca o umbra oarecare si, cum ar spune cineva, ca un vis lung. Daca ar vrea cineva sa se încredinteze de aceasta, sa priveasca, daca are putere, la lumea îngerilor, cunoscuta cu mintea, si va vedea acolo, frumusete, slava, întelepciune macar ca în lumea aceea, cu toata felurimea si cu toate minunile ei, a luat fiinta numai printr-un singur gând al lui Dumnezeu.

În textul grec se spune simplu ca „sufletul, ca sa poata privi cele viitore, se topeste prin moarte în mormânt ca într-un cuptor si se face om nou”. În mod direct se topeste trupul, dar întrucât din convietuirea cu trupul a existat si s-au dezvoltat în suflet niste simtiri, ba întreg sufletul a fost influentat prin ele, acestea, topindu-se si ele, implica o moarte si o suferinta si pentru suflet, sau un fel de „retopire” sau de refacere si a sufletului. Propriu-zis, aceste simtiri nu dispar fara urma, si deci nici sufletul nu devine ca unul ce nu a trait în trup. Caci pecetile, sau întiparirile puse de simtirile traite de suflet datorita convietuirii cu trupul, ramân în suflet. Dar ele se transfigureaza prin suferinta, prin crucea, prin care trece si sufletul odata cu desfacerea trupului. de aceea când sufletul va primi din nou trupul în care se vor prelungi simtirile „contrupesti” ce s-au imprimat în el, aceste simtiri transfigurate vot transfigura si trupul primit. Desfacerea trupului a fost pentru suflet o experienta, care l-a învatat sa nu dea simtirilor „contrupesti” o importanta si un continut pur trupesc. Aceasta explica în parte de ce fara moarte nu e înviere.

Despre cel lucrator si cel vazator (contemplativ)

Faptuitorul nu poate dobândi blândetea si trezvia cuvenita faptuitorilor, daca nu cânta. Dar vazatorul (contemplativul) nu poate cânta, sau nu voieste. Nu poate, deoarece se afla sub lucrarea harului si se bucura în tacere, deoarece se afla sub lucrarea harului si se bucura, în tacere, de cele mai multe ori de o desfatare duhovniceasca, veselindu-se cu o inima netulburata si linistita.

În citire, mintea trecând de la un înteles la altul, are o lucrare împartita. În contemplare însa se vede totul deodata într-un act unitar. Aceasta îi da o mai adevarata experienta a ceea ce e Dumnezeu, ca plinatate nedesirata, asa cum contemplarea vie a unei persoane o sesizeaza pe aceasta mai adecvat decât citirea multor lucruri despre ea.

Si nu voieste, deoarece priveste spre un singur lucru si-si misca întelegerea sufletului, într-o liniste adânca, spre întelesurile neschimbate si pasnice. De aceea, e nevoie sa se adânceasca în lucrul vederii lui Dumnezeu cu o tacere contemplativa. Daca se arata uneori si citind o vreme, nu e de mirare pentru cei ce cunosc nestatornicia mintii si felul schimbator si compus al firii noastre. Dar, trebuie sa stim si aceea ca, dupa deschiderea vederii din har, citirea ramâne mai prejos de lucrarea vederii. Cea din urma e pentru sine, iar cea dintâi pentru deschiderea caii întelegatoare (vazatoare). Caci în nici o citire mintea nu izbuteste sa se pastreze neîmpartita, dar, în libertatea mintii, care se experiaza tainic în tacere, vede de cele mai multe ori, în chip unitar, ceea ce se deosebeste mult de ceea ce e împartit.

Dar, oare, nu si cele supuse simturilor a vedea ceva e mai presus de auzirea despre aceea? Caci ochii, cum se zice si se marturiseste de toti, sunt mai de încredere decât urechile. Deci, precum în cele supuse simturilor, asa si în cele cunoscute cu mintea, a vedea, sau a contempla ceva din cele ce se cunosc cu mintea, e cu mult mai mult decât a auzi despre aceea, fapt care li se întâmpla celor ce citesc. Caci precum femeia samariteana, vorbind cu Cuvântul adevarat, a vestit celor din cetatea ei dumnezeirea Lui, dar Cuvântul pentru bogatiafemeia samariteana, vorbind cu Cuvântul adevarat, a vestit celor din cetatea ei dumnezeirea Lui, dar Cuvântul pt tacere,

Deci, cel ce nu credea înainte de a vedea, a marturisit el însusi de la sine adevarul; si ceea ce nu avea auzind, a dobândit îndata ce a vazut, adica credinta. Deci si de aici se vede ca între contemplare si faptuire este atâta deosebire câta este între minte si simtire.

Atât cel prunc cu vârsta cât si cel în floarea vietii, au nevoie de lapte. Dar cel dintâi ca sa se hraneasca, iar cel de-al doilea ca sa se îndulceasca. Se îndeletniceste, deci, faptuitorul cu citirea psalmilor, dar acesta se arata facând-o si contemplativul. Dar cel dintâi spre întarirea si asigurarea sufletului, iar vazatorul (contemplativul) spre înveselire si mai ales ca sa odihneasca miscarea învapaiata si întinsa si izvorâtoare de lacrimi spre Dumnezeu. Caci, desi duhul din el salta peste masura si râvneste sa se veseleasca mai bine de razele dumnezeiesti si sa se preschimbe si sa creasca din slava în slava, dar firea compusa a trupului si firea de lut a inimii slabeste. Astfel faptuitorul zaboveste în cuvintele dumnezeiesti pentru cunostinta si pentru învatatura si stiinta din ele; cunostinta acestora o primeste si contemplativul, dar în tacere, caci cele ce le învata în chip negrait si ceea ce puterea lui contemplativa priveste, cuvântul nu poate grai.

Deci contemplativul nu se dispenseaza totdeauna de întelesurile cunoscute din natura si din Scriptura. Dar chiar atunci el vede atât de adânc în ele, încât nu poate exprima ceea ce vede si întelege.

«Urechea linistii va auzi lucruri minunate»: a spus „minunate” dar, ce fel de lucruri minunate, n-a putut sa spuna. De aceea, a renuntat sa graiasca negraitul celor mai presus de cuvânt. Pentru aceasta, si cuvântul dumnezeiesc îmi cere sa fericesc pe cei care au crezut înainte de a vedea. (Ioan 20, 29), adica pe faptuitori, dar pe contemplativi îi socotesc mai presus de cei fericiti. Caci daca faptuitorul, desi n-a vazut, are fericirea numai din credinta, ce ar trebui sa cugetam despre vazator? Caci acesta, împreuna cu umblarea prin credinta, care s-a ridicat peste cele ce trebuie facute, vede cele mari si minunate si patimeste suisuri în inima si e îndumnezeit zi de zi, precum se cuvine.

Pentru a ne bucura cu mintea si pentru a vietui potrivit cu noi însine, a ne ridica spre Dumnezeu, trebuie sa contemplam întâi toate cele supuse simturilor, întelesurile împrastiate în ele, existând împreuna cu cele ce vad. Dar faptuitorul nu poate face aceasta, sau nu voieste. Nu poate pentru ca nu are povatuitor sau scriere care sa i le arate. Sau nu voieste, pentru ca chiar daca le are pe acelea, nu se încrede în aproapele din pricina mândriei si a vicleniei, si ramâne lipsit de gustarea acelor întelesuri, socotind ca cele aratate ale Scripturii îi sunt de ajuns spre calauzire si folosindu-se de creatie în chip sec spre slujirea trupului si socotind ca aceasta ajunge spre buna credinciosie, nemaicautând nimic altceva.

Sunt oameni seci, uscati, care nu gasesc în lume nimic altceva decât un obiect de satisfacere a trebuintelor pamântesti ale trupului. nu-si dau seama ca sufletul e avizat la lume pentru trebuintele trupului sau, cu un scop si mai înalt: pentru îmbogatirea si cresterea sa spirituala si deci pentru ridicarea la Dumnezeu. Altfel cum s-ar ridica sufletul la Dumnezeu? În acest caz, sufletul ar fi în trup numai spre folosul trupului. sau aceasta ar duce  la negarea sufletului.

Iar contemplativul, culegând din zidirea vazuta, cele nevazute, si aflându-le în conglasuire cu duhul Scripturii, paseste cu pas fericit spre fiintele despartite (de materie) si privind maretia stralucirii lor, trece prin har cu bucurie dincolo de acestea si se muta la întelesurile necreate a lui Dumnezeu. Si, desfatându-se de nesfârsirea si vederea acestora, pe cât e cu putinta, înainteaza în chip negrait, unitar si mai presus de lume, de frumusetea negraita si de stralucirea atotluminoasa, într-o stare unificata si unitara, nu mai stie cine este de bucurie si de mirare si primeste revarsarea nesfârsitei bucurii dumnezeiesti si descrie, dintr-o simtire îmbelsugata, prin cuvinte si slove si faptuitorului, drumul ce calauzeste spre adevar.

Sfatul cel mare al Dumnezeului nostru si bunatatea iubirii de oameni mai presus de fire si neînteleasa a Tatalui, sfat, de care ai auzit vorbindu-se si pe care a venit sa-l aduca Iisus, facându-se Îngerul Lui (Isaia 9, 6), pentru bunatatea si iubirea covârsitoare, mai presus de întelesul sfinteniei, fata de neamul nostru, e sfatul prin care se aduna ratiunile celor vazute într-o singura Ratiune concentrata (într-un singur Cuvânt), pe care a fagaduit sa ne-o dea (sa ni-L dea) noua; el nu va sfârsi niciodata sa te uimeasca, umplându-te de bucurie si de patimirea pacii.

Iisus s-a facut Îngerul sau Vestitorului marelui sfat al lui Dumnezeu pentru noi. Pentru ca El ca Ratiunea tuturor ratiunilor celor create, sau ca Cuvântul cuvântator al tuturor cuvintelor ce ni le spune prin ratiunile celor create, trebuie sa aduca si modul si puterea prin care ratiunile sau în împlinirea acestei unificari a constat „sfatul cel vesnic al lui Dumnezeu” cu privire la creatiune (Efeseni 1, 9-10). Aceasta reunificare îsi produce efectul în fiecare dintre cei ce-L primesc pe Hristos, întrucât unitatea tuturor ce o reprezinta El si puterea Lui de reunificare se aseaza în noi ca o putere de a ne uni cu El si cu toate. Fiecare ne facem putatorul acestei Ratiuni unitare a tuturor.

Trei ordini treimice de taine vede, îndeobste mintea sanatoasa în jurul lui Dumnezeu: personala, naturala si cea care urmeaza celei naturale. Treimea cea dintâi îsi daruieste mintii descoperirea ei mai ales din Sfintele Scripturi. Cea naturala se contempla si din întelegerea fapturilor, iar cea care urmeaza celei naturale e cunoscuta si din adevarul rational. Intrând mintea în cea dintâi ordine treimica, sau, mai propriu vorbind, atintindu-se spre ea, se întâlneste cu Cel neapropiat, dar nu în chip simplu. Atintindu-se spre a doua, afla cu uimire o bucurie unita cu întelepciunea, iar intrând în a treia treime, patrunde cu adevarat în întunericul unde este Dumnezeu, ajungând cu totul simpla, nesfârsita si nehotarnicita în starea fara chip si fara forma. Iar când priveste la toate aceste trei treimi, le vede ca pe un fel de a zecea ordine, în care, cum zic vestitorii adevarului, locuieste toata plinatatea dumnezeirii (Coloseni 2, 9). Atunci priveste cu adevarat pacea, care întrece toata mintea în desavârsirea suprema a harului vazator.

Treimea se cunoaste nu numai prin citirea despre cele trei Persoane în Sfânta Scriptura, ci si prin contemplarea firii ei celei una în creatiune si în energiile ei ce vin în noi. Caci si în firea si în energiile ei necreate sunt prezente cele trei Persoane. Dar cel care traieste în sine energiile necreate ale lui Dumnezeu, se afla mai presus de cunoasterea lui Dumnezeu, dobândita din citirea Scripturii si prin deducerea Lui rationala din natura. Acela e ridicat la experienta negraita (apofatica) a lui Dumnezeu, care poate fi numita de aceea întuneric. În acest caz, mintea cunoscând pe Dumnezeu nu din întelesuri multe si marginite ale Scripturii si naturii, ci într-un mod mai presus de ele, nu mai are nici ea o stare întiparita de chipuri, ci s-a ridicat la starea fara chipuri, la starea nehotarnicita corespunzatoare Celui nehotarnicit si nesfârsit, pe care-L experiaza. Tema e insistent înfatisata si în scrierea lui Calist Catafygiotul ce urmeaza dupa aceasta.

Fericit barbatul a carui simtire întelegatoare a înflorit din linistea strabatuta de ratiune si care, asa zicând, s-a reîntors la sine si traieste din insuflarea si înrâurirea Duhului.

Aceasta e si întelegere si simtire, pentru ca intra în atingere cu o realitate plina de sens, pe care o întelege nu teoretic, nu de la distanta, ci prin contact direct, prin experienta. „Simtirea întelegatoare” s-a reîntors în ea însasi, cautând sa se înteleaga si în acelasi timp sa se experieze pe sine. Adica subiectul care întelege si întelegând experiaza realitatile se reîntoarce spre sine însusi, cautând sa se înteleaga si sa se experieze pe sine. Dar întrucât el nu mai este obiect ca lucrurile din afara, ci subiect izvorâtor de nesfârsite întelegeri si experiente, se sesizeaza pe sine ca indefinit. Prin aceasta a iesit din îngustarile ce i le-au imprimat chipurile si întelesurile obiectelor. Dar el nu poate persista în experienta caracterului sau indefinit decât daca este tinut în aceasta experienta de o putere mai presus de a sa, de adierea Duhului, subiect si El, dar infinit mai accentuat decât el. în adâncurile indefinite ale sinei sale subiectul sesizeaza adierea de sus a Duhului, care îl întareste pe el ca subiect si-l face si mai vadit ca subiect.

Ea este rodul cugetarii sanatoase prin har, cugetare care îndrepteaza simtirile sufletului, ridica mintea si preschimba cu usurinta inima, când strabate, zburând, spre cele dumnezeiesti. Dar întoarcerea simtirii întelegatoare la sine, fara linistea dobândita cu stiinta si fara curatia inimii prin har, e mai cu neputinta decât plutirea omului prin vazduh. A avea cu ea pe Dumnezeu în inima si a vedea prin ea pe Dumnezeu, e si usor si folositor. Dar lipsa ea e ca o uitare a lui Dumnezeu, sau fara ea gândirea la Dumnezeu e mai degraba o necunoastere si o nevedere a lui Dumnezeu decât o vedere sau o cunoastere a Lui.

Îndata ce cugetarea a strabatut prin cele create la Dumnezeu, îndata ce a zburat în celalalt plan, al misterului personal suprem, s-a ivit simtirea sau experienta întelegatoare a lui Dumnezeu. Dar experienta misterului dumnezeiesc are loc odata cu scufundarea, prin aceasta experienta întelegatoare, în sinea proprie indefinita, dar de caracter personal. Pe aceasta o afla plina de infinitul personal dumnezeiesc. Fara simtirea sau experienta întelegatoare a lui Dumnezeu, gândirea despre Dumnezeu e mai degraba o necunoastere a Lui. Caci e o speculatie de la distanta care nu cunoaste din experienta puterea Lui, ci ramâne o simpla notiune goala de continut, sau cu un continut creat, construit de noi, infinit strain de realitatea lui Dumnezeu.

Cel ce a aflat din har aceasta simtire dumnezeiasca, a aflat, s-ar putea spune, pe Dumnezeu. El nu mai are nevoie de cuvinte, stând lânga Dumnezeu si alegând mai bine sa liturghiseasca Lui. El îmbratiseaza tacerea, mai bine zis, tace chiar fara sa vrea. Duhul lui Dumnezeu locuieste în el. din el rasare iubire, pace si bucurie duhovniceasca. El traieste o viata schimbata fata de cea obisnuita si comuna. Se veseleste de Dumnezeu si ochii lui întelegatori vad lumina întelegatoare, inima lui poarta în ea foc. Împreuna cu El este simplitatea, neschimbarea, nesfârsirea si nehotarnicia, neînceputul si vesnicia dumnezeiasca, însotite de uimire. Lacrimi necontenite izvorasc din ochii lui; si nu mai putin din inima lui curge izvor de apa vie duhovniceasca. Se uneste în chip unitar si în întregime cu cele cunoscute de aceasta uimire întelegatoare si e înconjurat de lumina sfesnicului unic si se desfata de o desfatare mai presus de lume si e plin de entuziasm si de bucurie, minunându-se si iesindu-si din sine în privirea plina de teama spre Dumnezeu.

Despre frica din dragoste

Când dumnezeiescul David, învatatorul lumii zice: «Cei ce iubiti pe Domnul, urâti cele rele» (Psalmi 96, 10), aceasta înseamna: «Cei ce iubiti pe Dumnezeu, temeti-va de Domnul». Fiindca el îi vede ca si dupa ce au început sa iubeasca pe Dumnezeu, rautatea încearca sa-i atraga si sa li se strecoare în suflet. De aceea, pe buna dreptate si foarte potrivit, le porunceste celor ce iubesc pe Domnul si au ajuns la aceasta stare, sa fie înca cu luare aminte si sa urasca rautatea. Iar daca nu v-ati învatat sa o urâti, trebuie sa va temeti înca, pentru ca daca n-ar fi aceasta de temut, n-ar fi spus proorocul David celor ce iubesc pe Hristos sa o urasca.

Caci, desi bucuria si veselia de Dumnezeu este o stare înalta si dumnezeiasca si cu adevarat plina de har, cel ce o are putând privi în ea taine mai presus de fire, sufletul nostru este schimbacios prin fire si nu e despartit de lutul pamântesc si cu trupul ce creste din el, ca sa nu se teama totdeauna în lupta lui de consimtirea cu el, ci e înjugat, în chip neînteles, cu el si respira oarecum împreuna cu el vrând-nevrând si patimeste împreuna cu el si se schimba în unele privinte împreuna cu el prin fire, încât ar putea spune cineva ca nu are stapânire asupra lui. Si trupul îi este potrivnic neobosit, cautând pretutindeni belciuge de care ar putea sa-l apuce pentru a-l rasturna. De aceea, e nevoie de lupta si de rugaciune, din pricina fricii. De câta frica si de câta tremurare are nevoie sufletul ce tinde spre Dumnezeu si de câta luare aminte si rugaciune, las celor cu mai multa simtire dintre ascultatori sa cerceteze si sa deosebeasca. Dar acestea le poate cunoaste numai sufletul care a ajuns la treapta vederii prin harul luminator al Duhului si patimeste cele proprii iubirii dumnezeiesti.

Daca Adam ar fi avut frica cuvenita în atâta covârsire a darului proorociei si asemanarii cu Dumnezeu de care se bucura, n-ar fi fost biruit cu atâta necinste, si nici Samson cel nascut din fagaduinta (Judecatori 13, 3) si purtatorul de Dumnezeu David si multi altii, între care si minunatul Solomon. Deci, daca acesti atât de mari au avut nevoie de temere, lupta si de luare aminte însotita de rugaciune, socoteste cât de mult au nevoie de acestea cei ce n-au dobândit darul si lucrarea mai presus de fire a Duhului? Caci ei nu s-au ridicat la dragostea extatica dumnezeiasca si la betia nebuna a vederii frumusetii lui Dumnezeu. De câta frica si cutremur, luare aminte si rugaciune în Hristos Iisus, însotita de cuget smerit si neîncetat, nu au deci nevoie acestia?

În ce fel se apropie omul de contemplarea lui Dumnezeu

Precum miscarea trupului are nevoie de altceva ce nu tine de rânduiala ei, adica de ochi si de altceva mai presus de firea ei, adica de lumina, asa miscarea mintii are nevoie de ochi care sunt deosebiti de rânduiala ei si de lumina ce e mai presus de firea ei. De aceea, nu toata miscarea mintii e dupa cum se cuvine, ci numai cea care se misca, precum s-a zis, prin ochi si prin lumina harului. Iar ochii mintii sunt deschizatura inimii prin credinta. Si lumina e Dumnezeu Însusi, lucrând prin Duhul în inima. Si precum lumina simturilor nu misca drept pe cei fara ochi, ci numai pe cel ce vede, asa si lumina întelegatoare, sau Dumnezeu, nu misca mintea celui ce nu are deschizatura inimii, ci numai pe cel ce o are. Dar, asa cum nici ochii n-ar putea lucra ale lor fara lumina, tot asa nici deschizatura inimii fara Dumnezeu; mai bine zis, inima nici nu se deschide fara Dumnezeu, care lucreaza si e vazut prin ea.

Dupa unirea întelegatoare a inimii prin har, mintea vede în lumina duhovniceasca ce se întinde în Cel dorit, care este Dumnezeu, iesind cu totul afara din simtire, facându-se adica fara culoare, fara calitate, fara închipuiri, scapata de nalucirile celor sensibile. Caci mintea noastra este un vas ce primeste, pe cât îi sta în putinta, lumina neapropiata a frumusetii dumnezeiesti. Si e un vas minunat, caci se largeste pe masura Duhului dumnezeiesc ce se revarsa în el. daca revarsarea este mai mare, se face si vasul mai mare; iar daca e mai mica, se face si el mai mic. Si iarasi, prin revarsarea mai mare se face si el mai tare, iar prin cea mai mica se face mai fara putere. Si iarasi, daca se varsa în el mult, devine mai una cu ceea ce se varsa în el si pastreaza mai nevarsat ceea ce a primit; iar daca se varsa în el putin, îndata el se face slab si fara putere si nu poate pastra ceea ce s-a varsat în el.

Este vorba de unirea inimii cu Dumnezeu prin deschizatura ei. Dar ea nu este o unire pur sentimentala, sau prin simturi, ci o unire care e si întelegere, o unire care produce si întelegere, nu numai iubire. De aceea toti Parintii cer aducerea mintii în inima. Din inima sau împreuna cu inima vede mintea pe Dumnezeu, iubindu-L si întelegându-L în acelasi timp, sau unindu-se cu El si întelegând ce se întâmpla în aceasta unire.

Mintea este ca un vas elastic, elastic la nesfârsit. Se poate largi la nesfârsit si se poate micsora pâna a nu mai primi nimic. Poate aceasta va fi existenta atrofiata a celui din iad. În acelasi timp cu cât primeste mai multa revarsare de lumina, cu atât devine mai tare pentru a o putea sustine.

Prin aceasta  se lamureste sensul duhovnicesc al sinergiei, al împreunei lucrari a omului cu Dumnezeu: cu cât mai mult har, cu atât mai multa putere în fiinta celui ce primeste si mai mare unitate între ea si el.

Si iarasi: primind mai mult, se usureaza; dar daca se îngreuneaza si atârna în jos când e gol de ceea ce i se potriveste. Sau: fiind usor, tine mai mult, decât mai putin. I se întâmpla si în alte privinte cu totul dimpotriva cu ceea ce se întâmpla vaselor sensibile, care tin mai usor pe cele mici decât pe cele mai mari. De aceea, socotesc ca si fiul tunetului a spus-o chiar de la începutul Evangheliei pe care a scris-o: «La început era Cuvântul si Cuvântul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvântul» (Ioan 1, 1). A spus aceasta, ca sa întinda mintea auzitoare dupa marimea cuvântului si ca prin toata lumina mai mare a lucrului sa-i dea mintii o largime mai mare si sa o faca mai tare si mai în stare sa se întoarca spre ea însasi, dar si sa se întinda dupa marimea glasului, spre cuprinderea vederii lui Dumnezeu si a cât mai marii Lui întelepciuni. Si, când Iisus îi spune lui Anania despre Pavel: «Vas al alegerii îmi este» (Fapte 9, 15), aceasta trebuie înteles despre marea putere întelegatoare a omului dinauntru, prin care a si fost rapit pâna la al treilea cer, unde, cum se poate auzi de la el însusi, «a primit cuvinte negraite, pe care nu este cu putinta omului a le spune» (II Corinteni 12, 4).

Despre contemplare

Mintea noastra este ca un fel de loc, care primeste lumina aratarii dumnezeiesti, iar însusirea ei, de care se va vorbi, este minunata, caci se arata patimind cele contrare unui loc trupesc. Pentru ca acest loc cu cât este mai întins, cu atât primeste un continut mai mare. Dar, mintea dimpotriva, cu cât se strânge si se aduna pe sine, cu atât se face mai încapatoare, iar când si-a oprit toata miscarea rationala si întelegatoare, sau de orice fel, vede pe Dumnezeu mai presus de toata marimea. Îl vede pe El pe cât îngaduie firea lui întrupata si creata sa-L vada pe Cel din afara de acestea. Îl vede nu închipuindu-si-L în desert, nici trimitând în sus, ca în vis, socotintele sale, ci prin puterea negraita a Duhului dumnezeiesc. Caci acesta lucreaza în lumina, în inima ce patimeste o prefacere mai presus de fire. Aceasta prefacere primind-o inima prin har, desi mintea doarme si se odihneste, ea vegheaza (Cânt. Cânt. 5, 2). Si mai degraba stie acela ca lucrarea aceea este dumnezeiasca si duhovniceasca, decât ca el este om. Caci are în acea vreme o miscare duhovniceasca neîncetata a inimii, izvorâtoare de viata si, ca urmare, de cele mai multe ori, lacrima cea lina. Lucrarea Duhului face inima sa aiba pace nu numai cu sine, ci si cu toti oamenii. Caci din ea rasare curatie, bucurie, glasuri rugatoare tacute, deschiderea inimii, veselie si desfatare negraata. Cel ce se împartaseste din ea, ocoleste cu adevarat si nu în chip prefacut, chiar si cu auzul toata placerea trupului, toata bucuria, sau bogatia, sau slava celor din afara si trecatoare.

Caci acela a primit toate acestea în chip dumnezeiesc si duhovnicesc, cu inima si cu mintea, nu numai cu rationamentul simplu, si nu se bucura nici numai de lumina aceasta a simturilor, caci prin împrastierea simturilor se întuneca lumina dumnezeiasca, cunoscuta cu mintea si cu adevarat dulce. De aceea, se foloseste prea putin de aceasta; doar atâta cât sa mângâie putin pe omul din afara. Dar toate le sufera, toate le rabda (I Corinteni 13, 7), în toate s-a facut neclintit pentru simtirea placuta dinauntru, nascuta din iubirea de vederea dumnezeiasca. Si nu este necaz care sa-l întristeze, afara doar de pacat.

Pentru locul acela, adica pentru mintea în stare de iubire, mult s-a ostenit marele David, aratând dorinta si osteneala lui, sau cum n-a dat somn ochilor sai, nici odihna tâmplelor, «pâna ce n-a aflat loc Domnului» (Psalmi 121, 4-5). Iar înteleptul Solomon întareste aceasta zicând: «De se va sui duhul celui ce stapâneste la inima ta, sa nu-ti lasi locul tau» (Ecleziast 10, 4). Dar si Mântuitorul porunceste ucenicilor sai: «Sculati-va sa plecam de aici» (Marcu 14, 15). Si savârsind Pastele preînchipuirii în foisor, a dat sa se înteleaga acest loc. pentru aceasta socotesc ca fericeste pe cei saraci cu duhul, însemnând saracia duhului, sau retragerea mintii de la toate – golirea si adunarea ei în ea însasi. Caci atunci mintea nu numai ca vede Împaratia lui Dumnezeu, ci o si patimeste, dobândind o desfatare nemuritoare, în pace.

Despre faptuitor si contemplativ

Vazatorul îsi rodeste placerea vederii adevarate, ca partea cea buna, deprinzând tacerea si privind pe Iisus. Placerea aceasta faptuitorul nu o cunoaste, ca unul ce n-a gustat-o, întrucât de multe se îngrijeste si se tulbura, cântând, citind si ostenindu-si trupul. ba si dispretuieste uneori ca obositoare si nefolositoare, silintele care înaripeaza întelegerea spre lucrurile mintii, cele nevazute cu simturile, care aduc prin îndeletnicirea cu ele o placere negraita, iar prin odihnirea în ele, o bucurie de nedescris. El nu întelege ca buna noastra patimire se odihneste lânga Cuvântul adevarat si de oameni iubitor si fara nici o lipsa al lui Dumnezeu si se naste din vederea Lui. Caci El este atotdesavârsit si nu are nevoie de slujirea noastra. De aceea, El lauda si-o prieste pe Maria care sade la picioarele Lui, hranindu-se cu contemplarea cuvintelor Lui si trezeste fiinta ei interioara spre întelegerea lor. Ea nu face la fel ca Marta, caci aceasta se îngrijeste si se tulbura pentru multe, dupa cum spune Cuvântul Însusi. El zice aceasta nu numai îndemnându-le pe acelea spre ceea ce-i mai înalt, ci învatându-i pe toti cei de dupa ele, ca nu numai sa nu mustre ca lenesi pe cei ce voiesc sa se ocupe cu vederea si zabovesc în aceasta, ci sa-i si laude si sa se sileasca sa le urmeze pilda pe cât pot.

Cum vad contemplativii

Contemplativii vad în cele de acum si în cele ce se fac ca într-o oglinda si ca într-o ghicitura (I Corinteni 13, 12), starea celor viitoare. Iar oglinda, pe de o parte, nu poarta nici o grosime a lucrului aratat în sine, dar pe de alta, ceea ce arata nu e cu totul nimic. Caci, tot cel ce iubeste adevarul va marturisi ca ceea ce se vede în oglinda este un chip foarte clar al unui lucru. Tot asa si cele ce sunt si se fac nu arata vre-o alta grosime sau vreun alt ipostas decât al lor propriu, dar arata totusi chipurile neîndoielnice ale lucrurilor adevarate celor ce au primit puterea sa vada si înainteaza fara greseala spre Adevarul Însusi. Când deci, auzim pe Pavel zicând ca «prin credinta umblam, nu prin vedere», sa nu socotesti ca vorbeste de credinta care se naste numai din auz, prin cuvântul simplu. Caci altfel, cum ar zice acelasi. «Acum cunosc o parte, dar atunci voi cunoaste precum am fost cunoscut» (I Corinteni 13, 12); sau «Când va veni ceea ce e desavârsit, va înceta ceea ce e din parte» (I Corinteni 13, 10)? Vezi ca aceeasi cunostinta de acum ne va ajuta sa vedem si în viitor? Deosebirea celei din viitor fata de cea de acum e numai atâta, câta e între ceea ce e desavârsit si ceea ce e nedesavârsit. Si iarasi, cel ce spune ca acum umblam prin credinta si nu prin vedere în alt loc spune: «Asa alerg, dar nu ca unul ce nu vad; lovesc cu pumnul, dar nu ca unul ce bat vazduhul» (I Corinteni 9, 26). Le spune aceasta nu facându-se pe sine însusi potrivnic celor spuse înainte, ci aratând câta cunostinta adevarata si sigura avea despre cele viitoare. El cugeta asa pentru întelesul îndoit al credintei si al vederii.

Caci este credinta care ia fiinta prin cuvântul simplu si deci are nevoie de dovedire. Si este o credinta care nu are deloc nevoie de dovedire, sadind o încredintare îndestulatoare în credincios din unele lucruri vadite. Ea se numeste si credinta întemeiata într-un ipostas. Vei întelege mai limpede ceea ce spunem, dintr-o pilda: presupune ca-ti spun ca am vazut un om oarecare, mester la tesut, putând întipari, prin bataia tesutului la pânza, animale, pasari, chipuri de lei, vulturi, cai, de razboaie si altele de felul acesta. Daca nu le-ai vazut pe acestea tu însuti, ai nevoie de credinta ca sa consimti la ceea ti s-a spus numai prin cuvânt. Iar daca ti s-ar întâmpla sa vezi nu pe tesator, ci pânza, ai cunoaste îndata, chiar fara sa-ti explice cineva, ca acesta este lucrarea unui om caci nu s-a putut produce prin ea însasi, nici nu a putut fi tesuta de vreo alta vietuitoare. În acest caz, deci, sufletul va fi cuprins de alta credinta, cu mult deosebita de cea dintâi.

Tot asa, si ceea ce se înfatiseaza ca chip general pricinuieste credinta. Caci ai vazut un om, sa zicem cu par balai, sau negricios, înalt la trup, încolo potrivit la toate, la ochi, la culoarea obrajilor, la nas, la buze si în altele, prin care se arata chipul persoanei. Acest chip este al unei persoane (ipostasiat). Daca te-ar întreba, însa, cineva cum este fata acelui tesator, pe care nu l-ai vazut, ai spune ca din vederea pânzei ai aflat sigur ca cel ce a facut-o e om cu chipul general al omului, dar ca nu cunosti chipul sau personal (ipostasiat), deoarece nu l-ai vazut tu însuti. N-ai tagadui ca tesatorul acestei lucrari bogate este om si ca stii ca este om si ca are chip omenesc. Deci cunosti un chip nepersonal (neipostatic), pe care macar ca nu l-ai vazut, totusi îl admiti în general fara sovaire, ca si când l-ai vazut.

Exista, deci, ca sa repetam cele spuse, o credinta prin auz, primita pe temeiul unui cuvânt simplu, si exista o credinta întemeiata în ipostas si primita printr-o încredintare vadita, asa cum este un chip vazut în cineva, ca într-un subiect, si în acest caz se numeste ipostasiat, si un chip care nu e în cineva ci se contempla în ratiunea lui generala, genul nefiind precizat prin multe trasaturi deosebitoare.

Toti contemplativii sunt stapâniti de o credinta întemeiata în ipostas în acest sens, dar chipul îl vad în general, nu în ipostas.

Toata expunerea dinainte a fost o foarte originala caracterizare a credintei prin vedere, cu deosebirea ei de credinta nebazata pe vedere. Credinta din vedere este numita ipostatica, pentru ca ea vine din însasi realitatea crezuta si ca atare experiata. Ea vine din puterea acelei realitati ipostatice traite, mai precis din prezenta Persoanei dumnezeiesti experiate. Totusi, aceasta credinta nu vede Persoana aceea (ipostasul) însasi. Sunt propriu-zis trei situatii: credinta din auz, care nu experiaza o lucrare ce vine din Dumnezeu, credinta din experienta lucrarii ce vine din ipostasul Lui; si vederea lui Dumnezeu «fata catre fata», în însasi ipostasul Lui, când credinta înceteaza. Aceasta va fi în viata viitoare. Deci propriu-zis sunt doua credinte în viata de aici si o vedere fata catre fata în viata viitoare. Credinta a doua e si ea nu numai credinta, ci si vedere, dar nu pe vederea ipostasului însusi. Ea stie de chipul general al lui Dumnezeu, dar nu-L vede pe El concret, ci crede în El

Dar daca Dumnezeu n-ar fi un chip inteligibil (înteles cu mintea), cum s-ar numi El frumusete? Deci precum exista o frumusete inteligibila a lui Dumnezeu, dar nu e vazuta în ipostas, întelege ca exista si un chip inteligibil al Lui, maret, atotsfânt, preaslavit, pricinuind uimire sufletului, umplând si luminând cu totul mintea, covârsind-o cu marea si mult felurita Lui, maret, atotsfânt, preaslavit, pricinuind uimire sufletului, umplând si luminând cu totul mintea, covârsind-o cu marea si mult felurita Lui stralucire si aducând în ea întelegerea lui Dumnezeu. De aceea întiparindu-se si Manoe, a strigat: «Suntem pierduti, femeie! Am vazut pe Dumnezeu» (Judecatori 13, 22). Caci tot cel ce se întipareste de chipul acela, marturiseste ca aceasta este o dovada a întiparirii lui Dumnezeu.

Dar si marele Moise a vazut pe Dumnezeu în acest chip, precum s-a scris: «S-a aratat Dumnezeu lui Moise în chip si nu în ghicituri» (Numeri 12, 8). Caci, daca ar fi lipsit cu totul în chip vrednic de Dumnezeu, Dumnezeu ar fi cu totul de nevazut (de necunoscut, de nesimtit). Frumusetea este o armonie si chipul un fel de întocmire statornica.

Chipul este un fel de „structura”. Bunatatea, atotputernicia, întelepciunea sunt un fel de structura statornica a lui Dumnezeu, izvorul tuturor structurilor. El poate fi si trait într-un anumit fel ca atare.

Iar daca s-ar spune ca Dumnezeu este lipsit de un chip vrednic de El, ar trebui sa se spuna ca e lipsit si de frumusete si cu atât mai mult de fata, în care este si chipul si frumusetea. Dar careva dintre prooroci zice: «L-am vazut pe El si nu avea nici chip nici frumusete, ci chipul lui lipsea» (Isaia 53, 2-3). Aceasta o spune despre dumnezeirea Cuvântului, întrucât atârna pe cruce ca un raufacator, neavând nici un semn al firii dumnezeiesti. Caci, cât priveste omenescul, desi nu mai are în El frumusete din pricina mortii, totusi e vadit ca avea chipul unui mort.

Dar David Îl preamareste pe El iarasi ca «împodobit cu frumusete», si nu dupa omenitate, caci adauga: «har s-a varsat în buzele Tale», ceea ce e propriu dumnezeirii, ca si frumusetea. Iar de fata lui Dumnezeu, David pomeneste în multe locuri. Aici zice: «Întors-ai fata Ta si m-am tulburat», aici se roaga: «Sa nu întorci fata Ta de la mine», sau: «Întoarce fata Ta de la pacatele mele», s.a.

Deci daca nu e oprit de a se vorbi la Dumnezeu de fata si de frumusete potrivita cu Dumnezeu, care nu sta în figura si nu e în ipostas propriu, e cuvenit sa se vorbeasca si de un chip, care e ed însusi si fata si frumusete. Pe acesta avându-l întiparit în sine si Pavel a spus: «Asa alerg, nu fara sa vad nimic; asa lovesc cu pumnii, nu ca batând aerul» (I Corinteni 9, 26).

Caci Dumnezeu fara sa fie vazut în Sine, nici împartasit, totusi în alt înteles se vede si Cel necuprins se cuprinde. De aceea, si David ne cere sa cautam pururi fata Lui, ca având noi întiparirea dumnezeirii, sa ne împartasim de mult si negrait har si de bucurie si placere dumnezeiasca. Asa zice David catre Dumnezeu despre sine însusi: «Satura-ma-voi, când voi vedea slava Ta». Caci, celor ce vad pe Dumnezeu în adevar si în Duh, începe sa li se arate mult si nesfârsita slava a luminii fetei dumnezeiesti. Si desfatarea si bucuria izvorâtoare din ea le este celor ce o patimesc nesecata si, asa zicând, de nesuportat din pricina covârsirii ei, iar celor ce n-au vazut-o si n-au gustat-o, de nepovestit si de neînteles. Caci daca nici un cuvânt n-ar putea descrie dulceata mierii celor ce n-au gustat-o, ce mestesug ar putea sa lamureasca cele mai presus de minte celor ce nu l-au vazut si nu s-au împartasit de bucuria s de desfatarea dumnezeiasca din ele?

Deci, Sfântul Pavel, având credinta în Dumnezeu întemeiata în ipostas si chipul maret si mai presus de frumusete, dar neipostatic al lui Dumnezeu, a spus ca umblam prin credinta, adica prin cea întemeiata într-un ipostas, dar nu printr-un chip vazut în ipostas; adica prin credinta care nu pricinuieste îndumnezeirea nenascuta. Caci zice Sfântul Maxim:

·               Numesc îndumnezeire nenascuta iluminarea dumnezeirii prin chipul aflator în ipostas, care nu e facuta, ci se arata în mod neînteles în cei vrednici. Totusi prin chip se vede frumusetea.

·               Despre aceasta frumusete zice Marele Vasile: Ce e mai vrednic de iubit decât frumusetea dumnezeiasca? Frumusetea adevarata, preaiubita si vazuta numai cu mintea curatita e cea din jurul firii dumnezeiesti si fericite.

De aceea, si Pavel s-a marturisit pe sine «simplu în cuvânt, dar nu în cunostinta», caci era mare în cunostinta, prin care cunostea din parte pe Dumnezeu cel mai presus de întelegere, în chipul inteligibil vrednic de Dumnezeu. Aceasta cunostinta din parte o avea si Moise, vazatorul de Dumnezeu, care vedea chipul dumnezeiesc cel nevazut în ipostas, si frumusetea Lui. De aceea zice: «Daca am cunoscut ca am aflat har la Tine, arata-mi-te ca sa Te cunosc si sa Te vad» (Iesirea 33, 13). Deoarece primise odinioara aratarea dumnezeiasca si slava frumusetii, dar nu în ipostas, cere si aceasta, ca unul ce s-a facut mai desavârsit.

Moise vedea si el chipul lui Dumnezeu în frumusetea ce iradia din El si era încredintat deci despre chipul Lui ipostatic, dar nu-L vedea în ipostas.

Dar Dumnezeu nu a consimtit deoarece aceasta nu e cu putinta nici unui suflet întelegator si nici unei vederi, nici chiar celei îngeresti, ca una ce întrece hotarele a toata cunostinta. Moise era vazator de Dumnezeu si vedea pe Dumnezeu în întuneric, dar nu în ipostas, ci în chip si frumusete inteligibila, fara suportul ipostatic (personal).

Se poate deci rezuma cuprinsul acestei dezvoltari astfel: se vede frumusetea lui Dumnezeu si în acest sens si chipul Lui, dar nu în ipostas; dar vazatorul stie de acesta prin ceea ce vede, prin ceea ce iradiaza din ipostas.

Asa se poate vedea Dumnezeu, cum a spus si Moise si Ilie si, simplu graind, toata ceata atotdumnezeiasca a proorocilor.

Deci umbla prin credinta întemeiata în ipostas, care se naste din cele contemplate în jurul lui Dumnezeu si îsi ia întarire din slava ce straluceste din frumusetea fetei Lui si marturia din chipul întiparit al luminii Lui mai presus de stralucire, si nu prin credinta ce se naste în auz din cuvântul simplu.

Se precizeaza din nou întelesul credintei întemeiata ipostatic, atât fata de credinta întemeiata pe auz, cât si fata de vederea ipostasului, sau ipostasurilor dumnezeiesti. Credinta întemeiata ipostatic e credinta ce se naste din lumina ce iradiaza din Dumnezeu, din slava Lui, care în acest sens se poate numi si chipul Lui, dar care nu e un chip vazut ca ipostas. Acesta din urma întrece puterea oricarei creaturi de a-L vedea, chiar si a Îngerilor. Dar credinta ce se naste din vederea slavei si luminii dumnezeiesti, din cele vazute „în jurul lui Dumnezeu”, adica din energiile Lui necreate, e deosebita totusi de credinta din auz, pe baza cuvântului simplu. Ea e o experienta a prezentei lui Dumnezeu prin lucrare, dar nu o vedere a fiintei Lui.

Daca am reveni la cele trei categorii de cunoastere a tesatorului: cunoasterea lui din auz, din vederea pânzei tesute de el si din vederea lui în persoana, credinta ipostatica e identica cu cunoasterea tesatorului din vederea pânzei lui, dar nu din vederea chipului lui personal, pe când cea din auz e identica cu cunoasterea tesatorului din simplu auz; al treilea caz nu este posibil la Dumnezeu. Deosebirea între credinta ipostatica si cea a cunoasterii tesatorului din vederea pânzei tesute de el, e ca în pânza nu se vede lucrarea prezenta a tesatorului pe când în aceasta credinta se vede însasi lucrarea prezenta a lui Dumnezeu, slava si lumina ce iradiaza din El. e ca si cum am vedea mâinile tesatorului lucrând, dar nu i-am vedea fata.

Iar daca aici umblam prin credinta, întemeiata în ipostas, si nu prin chipul vazut în suportul sau ipostatic, sau personal (II Corinteni 5, 7), în veacul viitor nu mai e nevoie din credinta. De aceea aici avem credinta întemeiata în ipostas; si deoarece atunci se va vedea mai limpede chipul preamarit al slavei, aici acest chip se vede mai umbrit. «Aici, cum zice Grigorie Cuvântatorul de Dumnezeu, se aduna o întiparire din altceva într-o icoana a adevarului, care înseamna un chip umbrit». Atunci va fi vederea «fata catre fata» si «încetarea a ceea ce e din parte, prin aratarea a ceea ce e desavârsit» (I Corinteni 13, 10). «Acum, cum zice fericitul Augustin, vederea din parte a lui Dumnezeu consta în rapirea întregului suflet rational de iubirea slavei Lui». Caci în aceasta dragoste sufletul se face unitar si priveste în mod unitar ascunsul cel unic si mai presus de toate al lui Dumnezeu. Din chipul, din frumusetea si din fata aceasta se umple de stralucire, se înfrumuseteaza si se lumineaza toata mintea, umplându-se de stralucire si luminându-se duhovniceste si mai presus de lume. Prin acestea se simplifica, se înalta si se umple de uimire puterea vazatoare a ei. Dar tot prin acestea se lumineaza sufletul în mod tainic si se umple de desfatare dumnezeiasca si de veselie. Si, ca sa spun pe scurt, prin acestea se slavesc si se îndumnezeiesc cei ce iubesc vederea si auzirea dumnezeirii si se fac prieteni, urmatori si vazatori ai lui Dumnezeu, înca fiind legati cu trupul. De aceea, stravad si oglindesc din parte, printr-o simtire întelegatoare, fericirea bunatatilor viitoare si starea veacului acela, «pe care nici ochiul nu le-a vazut, nici urechea nu le-a auzit, nici inima omului nu le-a încaput» (I Corinteni 2, 9).

Tâlcuire la cuvintele: «Ierusalimul ce se zideste ca o cetate ai carei partasi se aduna la un loc. caci acolo s-au suit semintiile, semintii ale Domnului, spre marturie lui Israel» (Psalmi 121, 2-3)

Ierusalimul se tâlcuieste ca loc al pacii si este chip al locului lui Dumnezeu, adica al sufletului ce are în sine pacea cea întru Hristos. Caci nu orice suflet are în sine pacea cea întru Hristos si poate primi numele pacii, ci cel care se zideste ca o cetate si are piatra cea din capul unghiului, pe care «a asezat-o Domnul în Sion potrivit fagaduintei, piatra cea de mult pret» (Isaia 28, 16). Iar Sionul este vârful arzator al Ierusalimului, care e chipul mintii vazatoare a sufletului, plina de pace. Caci daca ai cauta în alta parte, n-ai putea afla mintea observatoare si privitoare a înaltimilor adevarului. Ea nu e decât în inima, care a primit pacea. Ierusalimul este, deci, sufletul care petrece în pacea dumnezeiasca având piatra cea din capul unghiului si pietrele pretioase rotunde din Sfintele Scripturi, de care se sfarâma fiarele ce se grabesc sa urce în muntele lui Dumnezeu; care are si asfaltul, adica smerenia pe care o produce Duhul Sfânt si care topeste si netezeste învârtosarea împietrita a inimii ca focul dumnezeiesc, prefacând-o în duh zdrobit si umilit; si ape din ploi, date Mântuitorului, care curg din râurile inimii; ba înca si lemnele neputrezite în vederea unirii, ca niste gânduri ale faptuirii adevarate; apoi cuie si sfredelul care pricinuieste frica si sileste spre împlinirea poruncilor dumnezeiesti; dar si pe Cuvântul dumnezeiesc ca ziditor si pe cei de dupa El, adica pe cei ce cârmuiesc cu stiinta primita de la El puterile sufletesti; si, simplu graind, uneltele de zidire, postul si privegherea, cântarea, citirea si celelalte, ca sa spun pe scurt, câte le-am primit de la Cuvântul întrupat (prin unealta ratiunii), spre înfaptuirea modului virtutii; si frânghia de finic, adica sfintitele legi ale lui Dumnezeu din Scripturi; si lumina cunoscuta cu mintea si soarele mai presus de toata stralucirea si toate câte rasfrâng lumina în suflet. Ca sa spunem totul deodata, toate câte se folosesc în chip vazut spre zidirea unei cetati le are în chip dumnezeiesc si duhovnicesc, sufletul. Caci, el este Ierusalimul înteles cu mintea si el se zideste ca o cetate spre locuinta lui Dumnezeu Celui peste toate, Treimii celei fara de început si de viata facatoare. Caci a spus: «Eu si Tatal vom veni, si locas la el ne vom face», ca si când ar zice: «Îl vom face cetate; si cetate cu adevarat minunata, întinsa la nesfârsit».

Dar, poate n-ar fi cu totul nepotrivit sa adaugam la cele spuse si aceasta. Daca voiesti sa cunosti ca a început sa umbreasca din pace lumina dumnezeiasca sufletul tau; daca voiesti sa stii ca sufletul tau e un Ierusalim ce se zideste ca o cetate; daca bagi de seama ca partasii lui sunt adunati la un loc, adica toate gândurile si puterile lui s-au adunat împreuna si voiesc sa fie într-o unitate, ca sa nu fie o cetate dezbinata, ci sa-l zideasca în chip unit ca pe o cetate; daca se suie în acest Ierusalim ce se zideste ca o cetate, semintiile Domnului, sau puterile cele mai generale ale sufletului, ajunse dumnezeiesti si înaltându-se duhovniceste si facându-se ca niste trepte; daca vezi savârsindu-se acestea în tine, sa nu încetezi sa zidesti astfel mai departe. Adu-ti aminte de turnul dezbinarii si de zidirea lui si de despartirea limbilor (Facerea 11, 1-9) si cunoaste ca nu toata zidirea e buna, chiar daca pare din afara astfel.

Vorbind, îndeobste, cei ce au ochi vad doua feluri de zidiri si de trepte. Una ce se face spre bine si spre locas a lui Dumnezeu. Iar semnul ei este ca partasii ei sunt adunati la un loc si semintiile ei sunt semintii ale Domnului ce se înalta în ea, vestind sufletului lucruri mari, minunate si pricinuitoare de pace, de iubire si de sfintenie, si zidindu-l.

Iar alta ce se face spre raul si spre pierderea sufletului. Semnul ei nemincinos este împartirea limbilor spirituale si o cumplita tulburare. Iar sfârsitul e ca se face salas patimilor, cum s-a facut turnul dezbinarii salas serpilor. Ia seama sa nu zidesti turn spiritual de dezbinare, al carui sfârsit e distrugerea si împartirea limbilor spirituale si tulburare si pieire totala.

Exista o pace, mai mult paruta decât adevarata. E cea a trupului care se desfata, care pricinuieste multa grija sufletului, chiar daca pentru o vreme ia înfatisarea prefacuta a linistii. Si exista o pace a simturilor, produsa de închiderea si de fuga lor de toate, care este urmata de liniste. Dar si aceasta, macar ca e neasemanat mai buna decât cea dintâi, e de scurta durata. Caci când sufletul e tulburat de gânduri, patimeste întreg omul, ca si atunci când e tulburat trupul. dar exista pacea a treia, mai presus de a simturilor si a trupului. ea consta în linistea puterilor sufletului si a omului dinauntru. Ea vine din purtarea si sârguinta cea buna, din rugaciunea mai curata, din plânsul mai dulce, din rostirea cu placere a cuvintelor dumnezeiesti.

Dar aceasta înca nu înseamna desavârsirea pacii. Caci precum trâmbitasul sau cântaretul la chitara nu poate ramâne neîncetat la lucrul sau, deoarece, suferind în chip necesar uneori de osteneala mâinilor si alteori din pricina vreunei neputinte sau a unei împrejurari de boala, trâmbitasul nu poate trâmbita si cântaretul la chitara nu poate misca totdeauna cu putere coardele, asa si sufletul care-si cârmuieste în chip armonios puterile sufletului, nu ramâne totdeauna neschimbat în starea aceasta, ci uneori e stingherit de vreo mânie, stârnita cu voie sau fara de voie de ceva, sau de vreo dorinta de schimbare si de trândavie, fiind una dintre fapturi si aflându-se legat cu grasimea si cu greutatea trupului. Dar când primeste prin har prezenta celui nefacut, care a facut toate, si se împartaseste de Duhul neschimbat si de viata facator, se umple de o viata preschimbata si minunata, pricinuita de Duhul de viata facator si se bucura de o viata mai presus de fire si cu totul neschimbatoare. Si precum viaza datorita puterii de viata facatoare,asa si vede, caci Duhul de viata facator e si lumina. Si se bucura vazând cele mai presus de fire ale Celui mai presus de fire si se bucura de pacea care întrece toata mintea, datorita lucrarii de înviorare si luminii mai presus de minte a Celui mai presus de minte si bucuriei tainice de cele vazute.

În aceasta pace sufletul nu se schimba câtusi de putin, nici nu sufera de oboseala, nici nu e tulburat de cursele si de uneltirile vrajmasului, ci priveste într-o miscare neîncetata pe Dumnezeu si cele din jurul Lui, prin puterea si miscarea, ba s-ar putea spune si prin voia lui Dumnezeu si a Duhului neobosit care lucreaza în inima din temelia ei ipostatica, (personala),  nu cum îsi închipuie unul sau altul, ci cum singur Duhul stie, care «cerceteaza si cunoaste adâncurile lui Dumnezeu» (I Corinteni 2, 10) si învata pe cei partasi de El, printr-o simtire a sufletului. Deci pâna ce ne sârguim sa aprindem în noi, printr-o vietuire linistita, harul Duhului si nu-L stingem, si pâna ce suntem plini de sfintenia si de pacea negraita si mai presus de fire a lui Dumnezeu în Treime, purtam cu adevarat, precum s-a spus, în smerenie, iubire si rugaciune, pacea trupului si a duhului si a sufletului în chip neobosit.

Caci pacea cu osteneala nu e înca pacea desavârsita ci pricinuitoare a celei desavârsite. Cea desavârsita, potrivit celor spuse, se traieste cu totul fara osteneala, în odihna sabatismului desavârsit si a odihnei în Hristos.

Nu a cunoscut cineva mai limpede uneltirea, sau, daca trebuie spus altfel, atacul diavolesc personal, decât cel ce a scapat de draci si s-a izbavit pentru o vreme de atacurile lor. Si nimeni nu scapa si nu se izbaveste de ele, cum am spus mai înainte daca n-a dobândit în inima înrâurirea si suflarea dumnezeiasca personala. Iar aceasta o naste credinta însotita de smerenie si de iubirea lucratoare de Dumnezeu si de oameni, prin petrecerea în liniste, împreuna cu privegherea, prin citirea aici lucratoare, aici vazatoare si deci de Dumnezeu cugetatoare, si prin rugaciune. Iar iubirea lucratoare poate fi numita, cu adevarat, împlinirea, pe cât e cu putinta, a sfintelor porunci ale lui Dumnezeu. Din acestea se naste deci nu numai o întelegere mai curata si mai stravezie a lui Dumnezeu, ci vine în suflet si cunostinta amanuntita si deosebirea limpede a diavolestilor uneltiri de rele urzitoare. Caci cu cât sunt mai mari nevointele, cu atât e mai mare si razboiul dracilor pizmasi porniti cu furie în chip covârsitor si fara rasuflare spre tot felul de chinuiri viclene ale sufletului purtator de Dumnezeu. Asa ca daca n-ar sta aproape cu iubire de oameni Hristos, Mântuitorul poporului sau, si nu s-ar lupta pentru credinciosi, cu adevarat nu s-ar mântui nici un om, chiar daca ar fi sfânt.

Numai cei ce au primit simtirea duhovniceasca prin patrunderea cea din har, înteleg pe cei ce n-au dobândit simtirea duhovniceasca, si sunt condusi sufleteste prin sunete limpezi si lamurite spre cele ce se întâmpla. Caci unul ca acesta poate sa le deosebeasca pe toate, dupa Sfântul Pavel, desi el nu e judecat de nimeni altul (I Corinteni 2, 15). Fiindca cei ce sunt astfel, nu numai ca nu vad lipsa Duhului dumnezeiesc, ci si fericesc uneori, din neîntelegere, pe cei vrednici mai mult de compatimire, întrucât nu au primit simtirea Duhului prin har, ci sunt purtati mai degraba de duhul lumii si sunt «sufletesti», cum îi numeste cuvântul dumnezeiesc (I Corinteni 2, 14). Iar cei duhovnicesti la simtire si aprinsi de focul dumnezeiesc, nu judeca nicidecum lucrurile, cu graba, sau dupa latura vazuta, ca cei multi. Ci dupa adevarul neschimbat si vesnic din ei, fiind învatati în chip sigur de Duhul de viata facator si luminator, care daruieste celor în care se salasluieste o alta viata decât cea obisnuita, o viata mai presus de fire si o lumina si o cunostinta deosebita de a ochilor celor multi.

Asa a fost Iacob Patriarhul, care schimbând de multe ori locul, a ramas apoi într-un unic loc, dar a vazut acolo multe cu ochiul patrunderii si a spus lucruri minunate despre fiii sai (Facerea 49, 1 si 5). Asa a fost Isaia cel mai puternic în cuvânt dintre prooroci. Caci vazând pe Iisus dus ca o oaie spre junghiere, nu s-a lasat înselat nici de patimirea nici de smerenia lui si de purtarile proprii ei, ci a vazut tainic în acestea, cu ochiul patrunderii, slava Lui, asa cum se cuvine; macar ca l-a vazut pe Iisus lipsit de chip si de frumusete si supus celorlalte patimiri a marturisit totusi dumnezeirea Lui. Asa a fost, ca sa spunem pe scurt, fiecare dintre sfintii prooroci, care credeau cu întelegere cele duhovnicesti, prin iluminarea Duhului.

Cel ce voieste sa cunoasca cu usurinta pe cei ce au în ei duhul lumii, sa-si aduc aminte de ceata carturarilor si fariseilor din Evanghelie, cum se îndeletniceau cu cele parute bune si tineau cu împatimire la cele aratoase si pofteau cu toata puterea sufletului si prin pasirea si schima cuvioasa sa fie numiti «învatatori» si nu urmareau altceva decât sa-si potriveasca un chip la aratare si sa laude cu fatarnicie viata virtuoasa. De aceea vai ce orbire! Pe Iisus Hristos, Fiul cel prea adevarat al lui Dumnezeu Cel peste toate, L-au osândit cu înversunare, din pizma pe care o nastea în ei duhul lumesc, la moarte; au osândit la moarte viata dumnezeiasca si adevarata.

Caci daca Duhul Sfânt nu vorbeste în noi, precum s-a spus, din pizma, e vadit ca duhul lumii graieste din pizma si de aceea judeca cu nedreptate si întru întunecare. De aceea se vor taia, precum s-a scris, în vremea judecatii de obste a lui Dumnezeu si se vor plânge pe ei însisi, nu fara dreptate, de starea lor. Caci vor vedea pe Cel pe care L-au strapuns si se vor întreba cu nedumerire, zicând: «Nu este Acesta Cel pe care L-am socotit ca nimic si nu socoteam viata Lui nebunie? Cum deci a fost rânduit Acesta între fiii lui Dumnezeu?» (Întelepciunea lui Solomon 5, 4-5). Caci facându-se de batjocura întunericul parerii de sine prin duhul lumesc poticnindu-se cumplit, pe drept cuvânt nu au putut sa cunoasca adevarul si sa umble pe urmele Lui, ca cei ce au mintea dreapta si pe Duhul cel luminator.

Iar despre cei duhovnicesti Pavel zice: «Oare nu stiti ca vom judeca pe îngeri! Cu atât mai mult cele trebuincioase vietii». Astfel cel ce are Duhul, pe toate le poate judeca, dar pe acesta, cum zice Domnul, nu-l poate primi lumea, nici vedea. Deci toti câti n-au îmbracat, prin simtirea adevarata a sufletului, Duhul cel Sfânt mai presus de ceruri, nici nu-l au pe Acesta lucrând în ei cele negraite, în taina, si graind cele de nepovestit, sunt vaditi ca având duhul lumii. «Iar voi, zice Pavel, nu sunteti în trup, ci în Duh, daca Duhul lui Dumnezeu locuieste în voi. Iar daca cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui».

Vezi, ca cei ce au Duhul în ei, nu sunt trupesti? Si ca cei ce sunt lipsiti de Acesta, nu numai ca nu pot sa judece drept în cele dumnezeiesti, dar nici nu pot sa fie ai lui Hristos? «Iar noi nu am luat duhul lumii, ci Duhul cel de la Dumnezeu, ca sa vedem cele daruite noua de Dumnezeu». Întelegi ca cele dumnezeiesti si adevarul nu le pot cunoaste decât cei ce au primit Duhul lui Dumnezeu? Caci asa a spus si Domnul: «Când va veni Acela, Duhul Adevarului, va va conduce pe voi la tot adevarul». Vezi de unde rasare în minte adevarul întreg, deci si judecata sigura si libera de pacat?

De aceea, Duhul Sfânt se numeste Duhul sfatului, Duhul stiintei, al întelegerii, al întelepciunii, Duhul stapânitor, Duh drept, Duhul adevarului, iar la Isaia «Duhul judecatii». Aceasta pentru ca în El sufletul e dus de-a dreptul spre cele ce trebuie spuse si fiindca, lucrând El în suflet, acestea toate sunt judecate cum trebuie, dat fiind ca sufletul e partas de El. dar, fara Duhul, toate sunt pline de întuneric si pustii de adevar.

Iar cel pustiu de adevar, va gresi ca urmare si în cele spuse. Acela, încercând sa judece, va alege cele mincinoase si nu va nimeri adevarul. «Caci nimeni, zice, nu cunoaste cele ale celuilalt, decât Duhul care locuieste în el. Caci Duhul toate le cerceteaza». Daca s-ar putea afla adevarul fara El, Duhul Sfânt nu s-ar mai numi Duhul adevarului, Duhul judecatii si celelalte spuse mai înainte. Deci de va grai cel ce judeca fara Duhul adevarului, va fi sustinatorul minciunii, nascocind ceea ce nu este si, scurt vorbind, va cadea din adevar si se va scoate cu voia de la Dumnezeu si de la slava lui Dumnezeu; si va fi taiat cu dreptate, ca unul ce judeca si se rosteste cu graba în chip potrivnic adevarului, vânzând dreptatea cu nepricepere, ca un alt Iuda. Caci si acela, de trei ori ticalosul, a fost osândit din pricina aceasta, ca a vândut dreptatea si adevarul, cum nu se cuvenea, adica pe Domnul nostru Iisus Hristos, pe Cel trimis de Tatal ca dreptate si care s-a numit El însusi pe sine adevarul.

Fariseu nenorocit si orb, gol de Duhul care lumineaza ochii întelegatori ai sufletului! Tu te grabesti cu mândrie sa judeci gresit din cele aratate cele dinauntru ale omului, ca si aceia care, vazând învieri minunate de morti si mii de semne dumnezeiesti, pe care Iisus, ca Dumnezeu adevarat, le lucra numai cu o încuviintare, în loc sa-L laude si sa-L preamareasca si sa creada în El, s-au suparat si s-au mâniat pentru foarte înteleapta si de oameni iubitoare dezlegare a sabatului si pentru ca nu posteau ucenicii Mirelui, nici nu se spalau cu grija. Fariseu nebun si prea lipsit de minte si plin de întuneric! Voiesti sa îndrepti izvorul întelepciunii si al harurilor minunate si negraite si, trecând cu vederea faptele unei asa de mari puteri, vezi pe cele mai neînsemnate si facute dupa o judecata înca neînteleasa de tine. Cât de stângaci, de nestiutor si de nesimtit esti! Te poticnesti cum nu trebuie de cele ce nu sunt, cum ar zice cineva, nimic, neminunându-te dupa cuviinta, de faptele cele prea mari care s-au savârsit, si neslavind si nelaudând, pe cât se poate, pe cel ce le-a lucrat pe acelea. Apropie-te cu smerenie de Acesta si cere cu sinceritate sa ti se dea motivul dezlegarii acelora care tu socotesti ca au fost trecute cu vederea, contrar obiceiului.

Deci, lucrul cel mai rau dintre toate este, pe cât se vede, parerea de sine si viclenia ce urmeaza dupa ea. Unul ca acesta este atât de întunecat, pe cât se socoteste ca stie, si pe atât de lipsit de minte pe cât nu-si cunoaste nestiinta.

Si iarasi, vai tie, fariseu orb, care nu cercetezi launtrul paharului, de este curat, ci îti închipui ca e de trebuinta sa înfaptuiesti si sa vezi curatenia din afara si cea vazuta. Nu auzi ce porunceste Hristos, adevarata Întelepciune, despre judecata? Caci El zice: «Nu judecati dupa vedere, ci judecati cu judeca cea dreapta». Nu întelegi ca nu se poate judeca drept, nici rosti judecati drepte dupa ceea ce s-arata? Caci aceasta înseamna «dupa vedere». Cum deci tu, nesimtitule, netemându-te de porunca Tatalui si neîntelegând ca nu ceea ce se vede este omul adevarat si nu din ceea ce se vede trebuie el judecat, te porti fara rusine, în loc sa te ascunzi? Dar e firesc sa faci asa. Caci lipsit de viata adevarata a luminii, a întelepciunii, a adevarului si a cunostintei din El si a celorlalte bunatati ce ne vin si ni se împartasesc din Duhul, nu numai ca nu poti judeca cele ale altora fara greseala, dar nici pe tine nu te poti vedea în ce rau zaci. Scoate, daca ma asculti, bârna din ochiul tau, adica parerea de sine din mintea ta, si atunci vei putea stravedea cum se cuvine, caci vei putea trece prin paiul, sau prin pacatul care s-a lipit, dintr-o rapire si uitare, de ochiul aproapelui. Dar pâna ce ochiul tau dinauntru nu vede lumina cunoscuta cu mintea, e vadit ca întunericul e pricinuit de bârna aflata în el. De aceea, nu afirma cele ce sunt proprii numai celor luminati, înainte de a te cerceta pe tine cu toata priceperea si înainte de a alunga raul departe de tine. Caci facând asa, te faci batjocura dracilor si a patimilor nebuniei. De aceea, fapta aceasta e foarte gresita si pornirea spre ea e primejdioasa. Sa graiasca si sa judece, deci, cei izbaviti de Domnul, cum sfatuieste fericitul David: «Cei pe care i-a izbavit Domnul din mâna vrajmasilor» (Psalmi 106, 2), celor cunoscuti cu mintea, «si i-a adunat din tari», adica deprinderile patimase si neîmpacate si mult felurite, unindu-i între ei si cu slava Lui. Sa graiasca si sa judece acestia, caci au fost adunati si uniti si luminati, ca unii ce au fost izbaviti si mântuiti.

Tu, însa, pâna ce nu esti, precum s-a spus, plin de lumina duhovniceasca, asigura-te cu tacere si sa nu-ti fie frica sa marturisesti ca voiesti mai bine sa înveti si ca nu stii, ceea ce e pricina de mântuire, nu de pierzanie. Caci cum nu te va rusina pe tine Hristos care zice: «Eu nu judec pe nimeni»? Iar tu ce spui? «Eu îi judec pe toti». O, ce nestiinta, ca sa nu spun nesimtire! «Tatal toata judecata a dat-o Fiului». Fiul a luat de la Tatal lucrarea judecatii. Iar tu de unde o ai, daca nu ti-e data? Oare locuieste Treimea si umbla vadit în tine, potrivit fagaduintei? Oare te vezi pe tine în Dumnezeu Cuvântul si pe Dumnezeu Cuvântul în tine? Sau în Dumnezeu? Oare curg în tine râurile Sfântului Duh, sau izvorasc ele din lumina neapropiata înauntru inimii tale? Sau celelalte câte le lucreaza Dumnezeu în sfintii Lui în chip aratat? Nu mai ai mult pâna acolo?

Opreste, deci, limba ta de la rau, si buzele tale, ca sa nu vorbeasca viclenie. Cauta, întreaba pe altii si învata cu grija de la ei si nu învata pe altii; si judecat de altii, nu te rosti, nu judeca nicidecum tu însuti. Trebuie sa fie cineva foarte prost ca sa-si închipuie ca, orb fiind, poate cerceta cele scrise în carti. Dar e cu mult mai prost cel ce-si închipuie ca poate cunoaste fara Duhul cel viu, cele ale altuia. Unul ca acesta nu poate cunoaste întocmai nici ale sale cum sunt.

Dar acestea sunt uneltiri si ispite ale diavolului viclean si pizmas si urâtor al binelui, pornite în chip vadit împotriva noastra, pentru ca noi însine ne-am umplut de viclenie din parerea de sine si ne-am lasat înduplecati, cum nu se cuvine, sa purcedem a judeca. Prin aceasta el voieste ca, poticnindu-ne cu nepricepere, sa gresim în chip nefericit împotriva adevarului si în loc sa ne apropiem de el si sa-l cunoastem sa ramânem nefolositi si sa ne facem pricini de sminteala si de vatamare nu numai noua însine, ci si celor apropiati, si, odata cu aceasta, supusi înfricosatei judecati a lui Dumnezeu. Cunoscând deci uneltirea diavolului si ascultând de porunca marelui Pavel, sa nu judecam înainte de vreme, pâna ce nu va veni în noi Domnul în Duh, ca sa ne lumineze si sa ne descopere cele adânci, învatându-ne fara greseala cunostintele si descoperirile vederilor dumnezeiesti si lucrurilor tainice. Aratându-ne, astfel, în chip neamagitor, duhovnicesti si purtator de Dumnezeu, mai bine zis dumnezei, ne va calauzi spre slava si ne va restabili în harul stravazator. Atunci vom cunoaste, în chip curat, la ce rau ne duce vointa de a judeca, goliti de harul lui Hristos. Dar tot atunci vom judeca fara greseala întru dreptate.

Cu adevarat minunat si uimitor lucru este Dumnezeu, Cel ce nu are loc unde sa se odihneasca (Isaia 66, 1), si se odihneste în chip vrednic de Dumnezeu în inima.

Orice fiinta constienta se odihneste numai în iubirea sigura si totala a altei fiinte constiente. De aceea si Dumnezeu afla cea mai placuta odihna în inima omului care-L iubeste în mod sigur si total. Omul poate iubi sigur si total pe Dumnezeu prin inima. Inima este organul si locul iubirii. Iar inima poate iubi la nesfârsit, pentru ca se poate umple de iubirea nesfârsita a lui Dumnezeu, întorcându-i-o ca iubire a sa: «ale Tale dintru ale Tale». În relatia de iubire a sufletului cu Dumnezeu se împlineste aspiratia omului de a iubi la nesfârsit si de a fi iubit la nesfârsit.

Daca un împarat, chiar pamântesc si marginit în putere, atunci când îmbratiseaza pe cineva cu iubire si da mâna unui nobil, îi pricinuieste celui îmbratisat multa slava si cinste si adauga, pe drept cuvânt, aceluia mare bucurie, ce se va întâmpla când de cel miluit se atinge, în chip vadit, nu un împarat pamântesc, ci Dumnezeu Cel fara de început, necreat, Facatorul si Domnul tuturor, Caruia îi stau de fata cu frica mii si zeci de mii de îngeri si-I slujesc mii de mii; si se atinge nu simplu ci înlauntrul inimii, ba mai vârtos, si locuieste în el, nu vremelnic, ci vesnic, în asa fel ca se si uneste cu el si-l slaveste si-l îndumnezeieste la culme si-l daruieste, celui ce-L primeste si e cu har daruit, zeci de mii de negraite bunatati? Cât de mare si de negraita slava, cinste si bucurie se va întipari în el, iar aceasta pentru vesnicie? Cu adevarat minunate si mai presus de minte sunt acestea!

Placerea spirituala

Socotesc ca oricine s-a apropiat de aceste lucruri cu judecata, va spune ca placerea propriu-zisa e ceea ce nu poate fi pus pe seama firii si nu poate fi grait prin cuvânt si ceea ce dainuieste ca o stare îndelungata si umple inima de bucurie si dupa trairea ei; ceea ce e departe de placerea dupa trup, care este idolatra (legata de un chip) si nu e o placere propriu-zisa. Drept aceea, tot cel ce doreste placerea, sa caute placerea întelegatoare (spirituala), duhovniceasca, curata si care nu se împrastie, si nu va gresi, ci mai degraba se va muta cu usurinta de la cele de pe pamânt la cele ceresti, cu gândirea lui si apoi cu tot sufletul. Caci aceasta este placerea adevarata si propriu-zisa: placerea inimii neurmata de parerea de rau, adevarata placerea a sufletului rational si nemuritor, care ramâne vesnic luminoasa, pururi izvorâtoare, neosândita, si mai degraba vrednica de dorit, fericita si însotitoare nezgomotoasa a sfintilor din veac, vesnica, blânda, datatoare de îndrazneala, stralucitoare, cu bun chip, evlavioasa, luminoasa, plina de bucurie si lucratoare si dupa aceea. Iar daca te-ai îndulcit duhovniceste cu ea prin cercare, cu siguranta vei consimti cu cele scrise. Iar daca nu, tine deocamdata cele spuse, prin credinta.

Placerea trupeasca

Placerea care nu este spirituala – a Duhului, ci a trupului, e gresit sa se numeasca placere. aceasta, odata împlinita, aduce o amara parere de rau si de aceea în chip mincinos este numita placere. Este o „placere” falsa si straina de sufletul rational. E nerationala, josnica, greoaie, iubitoare de întuneric, zgomotoasa, stingheritoare, trecatoare, supusa repede vestejirii. Trupul îmbatrânind, aceasta se retrage cu rusine fara sa vrea; e osândita, ticaloseste viata, o face nefolositoare, roaba, apasata de osânda, lacoma la mâncare, molesita, fara nadejde, nesocotita, aducând tristete întunecata celui ce o lucreaza, dupa savârsire. Daca ai patimit acestea, fara îndoiala cunosti adevarul celor spuse, iar daca te-ai pazit, prin mâna lui Dumnezeu, ascultând cuvintele mele, ca de cuvintele adevarului, sa stii ca vei secera rodul stralucitor al vietii.

Este descrisa toata dezordinea si stricaciunea adusa de placerile inferioare. Parintii socotesc în general ca viata ordonata, care duce la îndumnezeire, este o viata calauzita de ratiune, în unire cu harul, sau în comuniune cu Dumnezeu cel personal, pe când patimile care desfigureaza fiinta umana au un caracter nerational, adica egoist. ordinea în fiinta proprie si în societate e tinuta prin ratiune, care ia în considerare armonia dintre toate; dezordinea, descompunerea individuala si sociala este efectul patimilor irationale. Este implicata aici învatatura despre persoane si lucruri ca încorporari ale ratiunilor Cuvântului dumnezeiesc, între care exista în mod firesc o armonie. Ratiunile gândite ale lucrurilor, corespunzând ratiunilor gândite ale Logosului, sunt încredintate ratiunii gânditoare, ratiunii-subiect a persoanelor, ca chipuri ale Ratiunii-Subiect, suprem reprezentata de Cuvântul ipostatic, pentru ca aceste persoane sa aiba un continut comun al dialogului între ele si cu Logosul. În toate lumineaza Cuvântul dumnezeiesc, sau Ratiunea suprema. Dar lucrurile si ratiunea finita a persoanelor sunt sinteze armonioase ale ratiunilor în starea lor încorporata. Când ratiunea umana gânditoare face un uz rau de aceste sinteze, stricând armonia în fiinta umana, si între persoane si lucruri, se produce o dezordine si o stricaciune generala. Mentinerea în armonie a ratiunilor lucrurilor, a relatiilor fapturilor si urmând pilda acestui Subiect întrupat.