Index > Scriitori filocalici

 
   Antonie cel Mare 
   autor anonim 
   Avva Filimon 
   Calist şi Ignatie Xantopol 
   Calist Angelicude 
   Calist Catafygiotul 
   Calist Patriarhul 
   Casian Romanul 
   Diadoh al Foticeei 
   Evagrie Ponticul 
   Filotei Sinaitul 
   Grigorie Sinaitul 
   Ilie Edicul 
   Ioan Carpatiul 
   Ioan Damaschin 
   Isaia Pustnicul 
   Isihie Sinaitul 
   Marcu Ascetul 
   Maxim Cavsocalivitul 
   Maxim Marturisitorul 
   Nichifor din singuratate 
   Nichita Stithatul 
   Nil Ascetul 
   Petru Damaschin 
   Simeon Evlaviosul 
   Simeon Metafrastul 
   Simeon Noul Teolog 
   Talasie Libianul si Africanul 
   Teodor al Edesei 
   Teognost 
   Teolipt mitropolitul Filadelfiei 
   Varsanufie si Ioan 
   Vasile de la Poiana Marului 

 

versiune cu diacritice - aici

 

Calist Angelicude

Introducere

Numele adevarat este Calist Angelicude si a adus noi stiri despre el. Acest autor a fost activ în a doua jumatate a secolului XIV lânga localitatea Melnic din Macedonia, traind pâna spre sfârsitul secolului XIV. El vietuia într-o «asezare» monahala de lânga acea localitate, într-un fel de sihastrie, în care a cladit si o biserica, fiind ajutat si de tarul sârb din acea vreme. În jurul acestei biserici vietuiau mai multi asceti, tunsi în monahism de Calist. Într-un document al patriarhiei din Constantinopol el est denumit „om duhovnicesc, virtuos si isihast”. Numirea de „isihast” se dadea, dupa disputele isihaste de la mijlocul secolului XIV, unui monah care se ocupa cu rugaciunea mintii si care a ajuns prin nevointa lui cu linistirea pâna la vederea luminii dumnezeiesti.

Dupa localitatea unde vietuia, se mai numeste Melenichiotis. În codex Vatopedi si Arundel din British Museum se pastreaza o opera ascetica a lui, alcatuita din treizeci de «Cuvinte».

Mestesugul linistirii

Nu se poate pocai cineva, fara linistire; nici nu poate atinge în vreun fel oarecare curatia, fara retragere; si nu se poate învrednici de convorbirea cu Dumnezeu si de vederea Lui pâna ce se afla în convorbire cu oamenii si îi vede pe ei. De aceea, cei ce si-au facut o grija din a se pocai de gresalele lor, a se curati de patimi si a se bucura de convorbirea cu Dumnezeu si de vederea Lui – care este capatul de drum si tinta celor ce petrec dupa Dumnezeu, si arvuna, ca sa zic asa, a mostenirii vesnice a lui Dumnezeu – urmaresc cu toata sârguinta linistirea si socotesc drept lucrul cel mai folositor sa se retraga si sa ocoleasca pe oameni, cu toata simtirea sufletului. începutul lor în viata de linistire este plânsul, ocarârea si dispretuirea de sine, pentru care, spre a le face în chip cât mai curat, iau asupra lor privegherile, starea în picioare, înfrânarea si osteneala trupeasca al caror sfârsit de obste este râul de lacrimi ce porneste din ochii celor ce cugeta cele smerite întru frângerea inimii. Caci precum în cei ce tind spre curatie si o dobândesc prin fapte, sfârsitul este pacea din partea gândurilor, asa în aceia sfârsitul este, cum am spus, curgerea lacrimilor.

Iar de aici începe mintea, în chip firesc, sa patrunda în firile lucrurilor si sa vada maiestria lui Dumnezeu. Lucrul ei este, de acum, sa prinda si sa contemple întelesul dumnezeiesc al puterii, al întelepciunii, al slavei, al bunatatii si al celorlalte câte sunt în Duhul lui Dumnezeu. Ea patrunde totodata în tainele Scripturii, gusta bunatatile mai presus de lume si se face încapere a iubirii lui Dumnezeu. Ea patrunde totodata în tainele Scripturii, gusta bunatatile mai presus de fire, se bucura de frumusetile mai presus de lume si se face încapere a iubirii lui Dumnezeu. Si asa e cuprinsa de dor, se bucura si se veseleste, alergând spre capatul din urma al virtutilor, spre dragostea Facatorului a toate. Nu mai patimeste si nu se mai teme de nici o ratacire prin cele de aici, desi are de suferit unele lunecari si porniri pacatoase si miscari necuviincioase din multe pricini, ca una ce e schimbacioasa. Dar din acestea trebuie sa se reculeaga, departând de la ea orice descurajare. Mintea acestora, înaripându-se cu nadejdea iubirii de oameni a lui Dumnezeu, zboara spre cele dumnezeiesti, îndeletnicindu-se cu lacrimile, cu rugaciunea si cu celelalte nevointe pomenite, si se desfata cu raiul dumnezeiesc al dragostei, atâta cât îi este cu putinta. Nu mai vede nimic altceva, nici chip, nici grosime, nici înfatisare, nici altceva peste tot, ca sa graim pe scurt, afara de lacrimi, de pacea dinspre gânduri si de dragostea lui Dumnezeu. Caci prin acestea se pastreaza si neîmprastierea mintii si se daruieste si mântuirea sufletului. Caci sta de veghe cumpatarea si se roaga în Hristos Iisus, Domnul nostru.

Sezând în chilia ta, mintea ta sa aiba îndraznire catre Dumnezeu întru smerenie: smerenia pricinuita de nevrednicia si de nimicnicia ta; îndraznirea pentru dragostea nemicsorata a lui Dumnezeu si pentru netinerea minte a raului de catre El. si sufletul e ridicat la cinste înaintea lui Dumnezeu, când, macar ca se recunoaste pacatos, totusi îndrazneste în iubirea de oameni a lui Dumnezeu si se socoteste atârnat de El. de aceea, porunceste si Sfântul Pavel, zicând: «Sa ne apropiem cu îndraznire de tronul harului». Caci îndraznirea catre Dumnezeu este un fel de ochi al rugaciunii, sau o aripa, sau o atârnare minunata. Nu are îndraznire cineva, când socoteste ca ar fi bun – sa nu fie!, fugi de acest gând – ci când zboara spre nadejdea dumnezeiasca, înaripat de gândul negraitei iubiri a lui Dumnezeu si al uitarii raului de catre El. roaga-te, deci, cu îndrazneala în cuget smerit, hranit de nadejdi bune în Dumnezeu, întru Hristos Iisus, Domnul nostru, precum s-a zis. Trebuie sa cauti pururi cu grija cele ce izbavesc trupul si mintea de tulburare. Iar acestea sunt: mâncarea masurata, bautura usoara, somnul scurt, starea în picioare dupa putere, plecarea genunchilor pe cât se poate, într-o înfatisare de smerenie, haina neluata în seama, cuvânt putin, cât e de trebuinta, culcarea pe jos, si toate celelalte câte îmblânzesc în parte trupul. iar deodata cu acestea trebuie sa te îndeletnicesti cu toate câte trezesc mintea si ajuta la alipirea ei de Dumnezeu. Iar acestea sunt: citirea Sfintei Scripturi si a sfintilor tâlcuitori ai ei, dar si aceasta cu masura; psalmodierea cu patrunderea întelesului; cugetarea la cele spuse în Scripturi si la minunile vazute în zidire; rugaciunea cu gura pâna ce sfântul har al Duhului o va misca în chip simtit din inima; caci atunci e alta sarbatoare si timpul altei praznuiri, negraita din gura, ci lucrata în inima prin Duhul.

Iar pâna atunci îndeletniceste-te cu cele spuse asa: pleaca-ti genunchiul de câte ori poti si roaga-te, sezând asa; îngreunându-te de rugaciune, treci la citire, precum s-a zis; pe urma iarasi revin-o la rugaciune. Si îngreunându-te iarasi de ea, ridica-te la putina cântare; si apoi revino din nou la rugaciune. Si iarasi îngreunându-te, întoarce-te la îndeletnicirea mai înainte pomenita, cu masura; si apoi iarasi daruieste-te rugaciunii. Foloseste-te putin si de un lucru de mâna, pentru alungarea plictiselii, cum ai auzit de la Sfintii Parinti. Dar pururea, în toata lucrarea ta cea dupa Dumnezeu, de dimineata pâna dimineata, sa stea la locul de frunte rugaciunea. Toate celelalte îndeletniciri sa fie folosite, cum s-a zis, din pricina îngreunarii la rugaciune. Iar când vine mila în suflet si harul Duhului face sa tâsneasca din inima rugaciunea ca dintr-un izvor, atunci mintea sa se îndeletniceasca numai cu rugaciunea si cu vederea în raiul dragostei dumnezeiesti.

Gândul tau, întorcându-se înauntru tau, sa cugete si sa priveasca la locul acela al inimii de unde curge lacrima, rugându-se netulburat de rasuflarea pe nas. Si sa ramâna cât mai mult acolo. Caci e un lucru foarte folositor, care aduce lacrimi multe si necontenite, desfiinteaza robia mintii, pricinuieste pacea întelegatoare a sufletului, prilejuieste rugaciunea si lucreaza împreuna cu Dumnezeu la aflarea rugaciunii inimii prin harul Duhului de viata facator, în Hristos Iisus, Domnul nostru.

Autorul acestei scrieri asociaza cu rugaciunea savârsita în inima mai mult lacrimile. Luminarea dumnezeiasca ramâne rezervata numai treptei duhovnicesti celei mai înalte. Dar si celor ajunsi la ea li se recomanda o anumita rezerva în acceptarea ei. Am avea deci mai întâi un apofatism ca simtire a lui Dumnezeu, care nu e vazut, si apoi sus de tot, ar fi luminarea. Aceasta înseamna ca rugaciunea în inima e o rugaciune patrunsa de o mare simtire. Frica de pedeapsa lui Dumnezeu pentru pacate, parca îi strânge celui ce se roaga, inima si stoarce din ea lacrimi. Gândul adunat în inima intensifica aceasta simtire de durere a inimii, caci prin el subiectul lui e chinuit intens de pacatele sale. Netulburat de nimic altceva, acela cugeta cu toata simtirea numai la pacatele sale. Dar cugetarea la pacatele sale trebuie sa fie asociata si cu dragostea de Dumnezeu cel mijlociu, cu înduiosarea provocata de mila Lui. Aceasta contribuie din nou la intensificarea simtirii inimii, a înmuierii ei, la prefacerea ei în izvor de lacrimi.

Trebuie sa stii, vazatorule, care vezi lucrurile de taina si te desfatezi de ele, ca, precum Dumnezeu si omul sunt doi, tot asa sunt doua, fie ca gen, fie ca specie, plânsul si lacrimile. Caci una se deosebeste mult de cealalta, macar ca amândoua sunt bune si daruite de Dumnezeu si ne câstiga bunavointa lui Dumnezeu si mostenirea harazita de ea. Plânsul are ca izvor frica de Dumnezeu si întristarea, iar lacrimile, dragostea dumnezeiasca si pe Dumnezeu. Cel dintâi nu veseleste firea prea mult, cele de al doilea veselesc mult si mai presus de fire. Cel dintâi este al începatorilor, cele de al doilea, ale celor ajunsi la desavârsire prin har.

Aici se face deosebire între plâns, sau tânguire, care e produs mai mult de gândul la pacate, si între lacrimi, ca produse mai mult de dragostea de Dumnezeu. Dar acestea doua sunt totusi total separate. În lacrimile produse de dragostea de Dumnezeu nu se uita pacatele pe care Dumnezeu le-a iertat cu milostivire, iar în plânsul pentru pacate nu lipseste total încrederea în mila iertatoare a lui Dumnezeu.

Cinci sunt lucrarile linistii: rugaciunea, sau pomenirea neîncetata a lui Iisus, introdusa prin respiratia în inima, fara nici un fel de gând, ceea ce se izbuteste prin înfrânarea deobste a pântecelui, a somnului si a celorlalte simturi, înauntrul chiliei, cu ajutorul smereniei.

Înainte s-a vorbit totusi de introducerea unui gând în inima. Dar acela a fost gândul la pacate, sau la mila lui Dumnezeu. Gândurile care nu trebuie introduse în inima sunt gândurile la lucrurile din afara, trebuincioase hranei, placerilor, gânduri de slava, gândurile grijilor. Acestea tin mintea în afara. Gândul la pacate si la Dumnezeu o ajuta sa intre si sa ramâna înauntru, în inima, si lânga Dumnezeu.

Putina cântare si citire din Dumnezeiestile Evanghelii si din Sfintii Parinti si din capetele despre rugaciune, mai ales ale Noului Teolog, ale lui Isihie si Nichifor; cugetarea la judecata lui Dumnezeu, la moarte si la cele asemenea; în sfârsit, putin lucru de mâna. Si iarasi trebuie sa se faca întoarcerea la rugaciune, chiar daca lucrul acesta cere o oarecare silire, pâna ce mintea se va obisnui sa lepede împrastierea de la sine prin gândul la Domnul si prin neîncetata consimtire cu osteneala inimii. Aceasta e lucrarea monahilor începatori care voiesc sa se linisteasca. Deci, unul ca acesta trebuie sa nu iasa des din chilie, sa se fereasca de orice convorbire si privire, afara de cazul unei mari trebuinte. Dar, si atunci, sa o faca cu luare aminte, cu paza si cât mai rar. Pentru ca nu numai începatorilor, ci si celor ce-au înaintat unele ca acestea le pricinuiesc împrastiere.

Rugaciunea aceasta facuta cu luare aminte, fara gândul la ceva, prin cuvintele: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu», înalta mintea în chip nematerial si cu totul negrait spre însusi Domnul cel pomenit, iar prin : «miluieste-ma pe mine», o face sa se întoarca la ea însasi, nesuferind sa nu se roage pentru sine. Dar cel ce a înaintat în dragoste, se îndreapta prin experienta numai spre Domnul, pentru ca a luat încredintare despre lucrul al doilea (despre iertare). De aceea, Parintii nu ne dau totdeauna rugaciunea întreaga, ci unul întreaga, cum e Gura de Aur, altul pe «Domnul Iisus», ca Pavel, care a adaugat: «în Duhul Sfânt», (I Corinteni 12, 39), vorbind de rugaciunea din timpul când inima primeste lucrarea Duhului Sfânt, prin care se si roaga; aceasta e rugaciunea celor ce au înaintat, desi înca nu pâna la desavârsire, care este iluminarea. Iar Sfântul Ioan Scararul zice: «Loveste pe vrajmas cu numele lui Iisus» si «Pomenirea lui Iisus sa se lipeasca de rasuflarea ta», si nu mai adauga nimic. Dar e îngaduit si începatorilor sa se roage uneori cu toate cuvintele rugaciunii, alteori sa se roage în minte cu o parte a ei. Sa nu schimbe însa des felul rugaciunii, ca sa nu patimeasca o împrastiere prin aceasta.

Staruind în metoda amintita a rugaciunii curate, chiar daca nu în chip curat, din pricina închipuirilor cu care este obisnuit si a gândurilor ce i se fac piedica, cel ce se nevoieste ajunge la obisnuinta de a se ruga nesilit, de a starui cu mintea în inima si de a nu o introduce în chip silit prin inspirarea aerului, ca pe urma sa sara îndata de acolo si sa se roage de la sine. Aceasta este si se numeste rugaciunea inimii.

Rugaciunea inimii se numeste abia aceea care nu se face în chip silit, prin introducerea fortata a mintii în inima. Caci în acest caz mintea nu poate sta mult în inima, neavând obisnuinta statorniciei în gândul interiorizat la Dumnezeu. Rugaciunea inimii, ca staruire de la sine a mintii în inima si în gândul la Dumnezeu, din interiorul ei, cere de aceea pentru agonisirea ei, multa deprindere.

Ei îi premerge o anumita caldura în inima, care izgoneste gândurile ce împiedica rugaciunea curata amintita sa se împlineasca în chip desavârsit. Si, asa staruind mintea se roaga neîmpiedicat în inima. Iar într-o astfel de caldura si rugaciune, dragostea fata de Domnul Iisus cel pomenit se naste în inima în asa fel încât încep sa curga cin ea din belsug si lacrimile dulci din dorul lui Iisus cel pomenit.

Deci, pentru a se învrednici cineva de acestea, si de toate cele de dupa ele, pe care nu e vremea sa le spunem acum, trebuie sa se sârguiasca, cum s-a zis, sa aiba frica lui Dumnezeu înaintea ochilor, împreuna cu pomenirea lui Iisus înauntrul inimii si nu simplu în afara. În felul acesta se departeaza usor nu numai de la faptele cele rele ci si de la gândurile patimilor si sporeste pâna acolo încât se umple de încredintarea dragostei lui Dumnezeu fata de sine. Dar, sa nu caute el însusi sa vada aratarea Lui, ca sa nu primeasca pe cel ce, fiind întuneric, se preface a fi lumina. Iar când, fara sa caute mintea vede o lumina, sa nu o primeasca, dar nici sa o lepede, ci sa întrebe pe cel ce are putere sa învete, si sa afle astfel adevarul. Si daca afla pe cineva care sa-l învete, nu numai dupa cum a cunoscut din Dumnezeiasca Scriptura, ci fiindca a patimit în chip fericit si el însusi iluminarea, sa dea multumire lui Dumnezeu. Daca nu, e mai bine sa nu o primeasca, ci sa alerge cu smerenie la Dumnezeu, socotindu-se pe sine nevrednic de o astfel de vedere, precum am învatat si în privinta aceasta de la Parinti, chiar daca în unele scrieri ale lor arata semnele luminii amagitoare si neamagitoare.

Precum cel ce voieste sa învete a sageta, nu întinde arcul fara un semn, asa cel ce vrea sa învete a se linisti, sa aiba ca semn blândetea necontenita a inimii, netulburând si netulburându-se niciodata pentru nimic, afara de cazul când e vorba de dreapta credinta. Iar aceasta o poate dobândi usor, departându-se de la toate si tacând cât mai mult. Si daca i se întâmpla vreodata sa nu faca asa, sa se caiasca îndata si sa se ocarasca pe sine, iar pentru viitor sa ia aminte, ca sa cheme în liniste ti în constiinta curata pe Iisus, punându-L ca început, cum am zis înainte. Iar înaintând pe cale, sa aiba harul dumnezeiesc odihnindu-se în suflet si nu numai asa, ci si odihnindu-i sufletul în chip desavârsit de dracii si de patimile care-l suparau înainte, si veselindu-i-l cu o veselie negraita. Caci, chiar daca îl supara iarasi, nu-l mai înrâuresc, fiindca nu mai e în tovarasia lor si nu mai doreste placerea de la ei. Fiindca toata dorinta unuia ca acesta s-a îndreptat spre Domnul, cel ce i-a dat harul Sau. Mai este el razboit prin îngaduinta, dar nu prin parasire. Pentru ce? Ca sa nu se înalte mintea lui, pentru binele ce l-a aflat, ci ca, razboit, sa tina în el necontenit smerenia, singura prin care, nu numai ca învinge pe vrajmasii falosi, ci se si învredniceste de daruri mereu mai mari.

Despre rugaciune si luare aminte

Cel ce se nevoieste pe calea virtutilor trebuie sa-si dea toata sârguinta pentru a nu fi coborâta înaltimea sufletului sau prin rascoala patimilor. Caci, cum ar putea sufletul, pironit jos de placerea trupului, sa priveasca spre lumina mintii înrudita cu el, cu un ochi liber? De aceea el trebuie, înainte de toate, sa se nevoiasca întru înfrânare, care e strajerul sigur al neprihanirii, si sa se sileasca a nu lasa mintea conducatoare sa petreaca în gânduri necurate. E nevoie, deci, de toata sârguinta omului dinauntru, ca mintea sa nu se împrastie, ci sa se pironeasca de tinta slavei lui Dumnezeu. Aceasta, ca sa scapam de judecata Domnului, care zice: «Vai voua, ca sunteti asemenea mormintelor varuite, care pe dinafara se arata frumoase, dar pe dinauntru sunt pline de oasele mortilor si de toata necuratia. Asa si voi, pe dinafara va aratati oamenilor drepti, iar pe dinauntru sunteti plini de fatarnicie si de faradelege». De aceea, e nevoie de lupta grea, si aceasta dupa lege, cu inima, cu cuvântul si cu fapta, ca sa nu primim în desert harul lui Dumnezeu, ci precum ceara ia forma lucrului întiparit în ea, asa si noi sa dam omului dinauntru un chip dupa învatatura Domnului nostru Iisus Hristos, împlinind, cu fapta, cuvântul spus de Pavel. Caci zice acesta: «V-ati dezbracat de omul cel vechi, împreuna cu faptele lui si v-ati îmbracat cu cel nou, care se înnoieste cu cunostinta dupa chipul Celui ce l-a zidit pe el». Om vechi numeste toate pacatele si toate întinaciunile deosebite la un loc. «Sa dam chip, zice, omului nou întru înnoirea vietii» pâna la moarte, ca sa ne facem vrednici sa zicem cu adevarat: «Nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste în mine». E nevoie deci, de multa sârguinta si grija neadormita, ca nu cumva neîmplinind ceva din cele poruncite, nu numai sa cadem de la o asa de mare rasplata, ci sa ne si supunem unor asa de înfricosate amenintari. Dar, când diavolul încearca sa unelteasca si cu multa staruinta îsi sufla gândurile sale, ca pe niste sageti aprinse în sufletul ce petrece în liniste si singuratate si îl aprinde dintr-odata si preface amintirile celor odata aruncate de el în statornice si greu de împrastiat, trebuie sa scapam de aceste uneltiri prin trezvie si luare aminte mai încordata, precum un atlet rastoarna planurile vrajmasilor prin paza cea mai atenta si prin agerimea trupului.

De asemenea, trebuie sa dam toata grija rugaciunii si chemarii ajutorului de sus pentru surparea vrajmasului si abaterea sagetilor lui. Asa ne-a învatat Sfântul Pavel, zicând: «Peste toate luând pavaza credintei» si celelalte. Caci când sufletul, molesindu-si staruinta si încordarea cugetarii, da drumul amintirilor întâmplatoare ale unor lucruri la nimereala, atunci, cugetul purtat în chip nestrunit si nepriceput spre aceste amintiri si îndeletnicindu-se tot mai mult cu ele, schimba unele închipuiri înselatoare cu alte închipuiri înselatoare si adeseori sfârseste în stricaciunea unor cugetari nerusinate si nesocotite.

Dar, aceasta nepasare si împrastiere a sufletului trebuie îndreptata si vindecata printr-o mai strânsa si mai încordata luare aminte a cugetului si acesta trebuie facut sa se îndeletniceasca pururea cu cele bune. Caci înteleptul adevarat, având trupul locas sigur si camara de cugetare pentru suflet, fie ca se afla în târg, fie în adunare, fie la munte, fie la câmp, fie în mijlocul unei mari multimi, ramâne statornic în manastirea sa naturala, adunându-si mintea înauntru si cugetând la cele cuvenite lui. Fiindca trândavul, chiar sezând acasa poate rataci în toate partile prin gândurile de afara, iar cel ce se afla în târg, dar vegheaza, e ca în pustie, întors numai spre sine si spre Dumnezeu si neprimind prin simturi tulburarile ce vin sufletului de la lucrurile vazute.

Drept aceea, cel ce se apropie de Trupul si Sângele lui Hristos, în amintirea Celui ce a murit si a înviat pentru noi, trebuie nu numai sa se curete de toata întinaciunea trupului si a duhului, ca sa nu manânce si sa nu bea spre judecata, ci sa-si vadeasca în sine limpede vointa Celui ce a murit si a înviat pentru noi, prin aceea ca nu se curata numai de tot pacatul, ci si moare pacatului si lumii si vietuieste lui Dumnezeu. Dintre gândurile rele, unele nu intra deloc în sufletul nostru, daca ne îngradim cu multa sârguinta; altele se nasc înauntru si se odraslesc din pricina lenevirii noastre. Dar daca punem mâna pe ele din vreme, le înabusim degraba si le îngropam. Altele, însa, se nasc si cresc si trec în faptele rele si strica toata sanatatea sufletului nostru, când am ajuns la multa trândavie. Daca nu facem primul lucru, e bine sa facem al doilea lucru si anume ca gândurile ce au patruns odata sa le alungam degraba si sa nu le îngaduim sa zaboveasca mai mult, ca sa nu ne faca launtrul rau. Iar daca ajungem cu trândavia pâna aici, exista, prin iubirea de oameni a lui Dumnezeu, o tamaduire si pentru aceasta trândavie, si multe leacuri a pregatit bunatatea cea negraita si împotriva unor astfel de rani.

Te îndemn, deci, câta vreme esti în trup, sa nu dai drumul inimii. Caci precum plugarul nu se poate încrede în vreun rod crescut în ogorul lui, fiindca nu se stie ce se va alege de el, înainte de a-l închide în hambarele lui, asa nici omul nu poate da slobozenie inimii lui atâta vreme cât are suflare de viata. Si, precum omul nu stie ce patima îi va iesi în cale, pâna la ultima lui rasuflare, asa nu-i este îngaduit monahului sa dea drumul inimii pâna mai are rasuflare; ci trebuie sa strige pururi catre Dumnezeu, cerând împaratia si mila Lui. Caci, stiind vicleanul sigur ca cel ce se roaga sigur ca cel ce se roaga fara împrastiere lui Dumnezeu, va putea izbândi multe, se sileste sa împrastie mintea, folosind pricini întemeiate sau neîntemeiate. Dar, noi stiind aceasta, sa ne ostim împotriva dusmanului nostru; si când stam la rugaciune si plecam genunchii sa nu îngaduim nicidecum nici unui gând sa intre, nici alb, nici negru, nici din dreapta, nici din stânga, nici scris, nici nescris, afara de cererea catre Dumnezeu si de iluminarea si de raza de lumina ce-i vine partii conducatoare a sufletului din cer.

Dar de multa lupta si e multa vreme e nevoie în rugaciuni, ca sa aflam starea netulburata a cugetului, care e ca un alt cer în inima, unde locuieste Hristos, precum zice Apostolul: «Nu stiti ca Hristos locuieste în noi?». De vrea cineva sa vada starea mintii sale, sa se pazeasca pe sine de toate gândurile si, atunci, mintea sa se va vedea pe sine asemenea culorii ceresti a safirului. Nu va vedea însa mintea locul lui Dumnezeu(în sine, pâna nu se va ridica mai sus decât toate întelesurile din lucruri, pâna nu se va dezbraca de patimi, care o leaga prin întelesuri de lucrurile sensibile. Si patimile le va alunga prin virtuti iar gândurile simple prin vederile duhovnicesti. Si aceasta iar prin aratarea luminii însasi.

Mintea îsi câstiga transparenta pentru Dumnezeu când se elibereaza de toate gândurile lucrurilor, care o îngusteaza si-i acopera fiinta. Mintea eliberata de gânduri îsi descopera nehotarnicia ei, adâncul ei fara hotar în Dumnezeu ca cel nesfârsit, care nu se poate arata decât în acest adânc potrivit Lui însusi. Dumnezeu nu poate lua loc într-o minte îngustata, caci în acest caz e îngustat si El. iar un Dumnezeu îngustat într-o notiune scolastica nu mai e Dumnezeu. De aceea mintea, vazându-se pe sine asa cum este, vede în ea totodata pe Dumnezeu.

E folosita aici deosebirea pe care o face Sfântul Maxim între gândurile simple ale lucratorilor si gândurile asociate cu o patima, sau cu dorinta de a avea acele lucruri, de a se îndulci de ele. Patimile ca forme ale egoismului sunt alungate prin virtutile ca forme ale renuntarii la sine, iar gândurile simple ale lucrurilor prin «contemplatie» în Duh, care vad prin lucruri ratiunile dumnezeiesti ale lor ce depasesc chipurile lucrurilor. Dar mai sus decât ele este vederea luminii lui Dumnezeu însusi. Mai amintim ca pe câta vreme patimile îngusteaza sufletul prin caracterul lor egoist, virtutile îl largesc prin tendinta lor de iubire a lui Dumnezeu si a semenilor.