|
|
versiune cu diacritice - aici
Introducere
Numele adevarat este Calist Angelicude
si a adus noi stiri despre el. Acest autor a fost activ în a doua jumatate
a secolului XIV lânga localitatea Melnic din Macedonia, traind
pâna spre sfârsitul secolului XIV. El vietuia într-o
«asezare» monahala de lânga acea localitate, într-un fel de
sihastrie, în care a cladit si o biserica, fiind ajutat
si de tarul sârb din acea vreme. În jurul acestei biserici
vietuiau mai multi asceti, tunsi în monahism de Calist.
Într-un document al patriarhiei din Constantinopol el est denumit „om duhovnicesc,
virtuos si isihast”. Numirea de „isihast” se dadea, dupa
disputele isihaste de la mijlocul secolului XIV, unui monah care se ocupa cu
rugaciunea mintii si care a ajuns prin nevointa lui cu
linistirea pâna la vederea luminii dumnezeiesti.
Dupa localitatea unde
vietuia, se mai numeste Melenichiotis. În codex Vatopedi si
Arundel din British Museum se pastreaza o opera ascetica a
lui, alcatuita din treizeci de «Cuvinte».
Nu se poate
pocai cineva, fara linistire; nici nu poate atinge în vreun
fel oarecare curatia, fara retragere; si nu se poate
învrednici de convorbirea cu Dumnezeu si de vederea Lui pâna ce se
afla în convorbire cu oamenii si îi vede pe ei. De aceea, cei ce
si-au facut o grija din a se pocai de gresalele lor, a
se curati de patimi si a se bucura de convorbirea cu Dumnezeu
si de vederea Lui – care este capatul de drum si tinta
celor ce petrec dupa Dumnezeu, si arvuna, ca sa zic asa, a
mostenirii vesnice a lui Dumnezeu – urmaresc cu toata
sârguinta linistirea si socotesc drept lucrul cel mai folositor
sa se retraga si sa ocoleasca pe oameni, cu toata
simtirea sufletului. începutul lor în viata de linistire este
plânsul, ocarârea si dispretuirea de sine, pentru care, spre a
le face în chip cât mai curat, iau asupra lor privegherile, starea în picioare,
înfrânarea si osteneala trupeasca al caror sfârsit de
obste este râul de lacrimi ce porneste din ochii celor ce cugeta
cele smerite întru frângerea inimii. Caci precum în cei ce tind spre
curatie si o dobândesc prin fapte, sfârsitul este pacea din
partea gândurilor, asa în aceia sfârsitul este, cum am spus, curgerea
lacrimilor.
Iar
de aici începe mintea, în chip firesc, sa patrunda în firile
lucrurilor si sa vada maiestria lui Dumnezeu. Lucrul ei
este, de acum, sa prinda si sa contemple întelesul
dumnezeiesc al puterii, al întelepciunii, al slavei, al bunatatii
si al celorlalte câte sunt în Duhul lui Dumnezeu. Ea patrunde
totodata în tainele Scripturii, gusta bunatatile mai
presus de lume si se face încapere a iubirii lui Dumnezeu. Ea
patrunde totodata în tainele Scripturii, gusta
bunatatile mai presus de fire, se bucura de
frumusetile mai presus de lume si se face încapere a iubirii lui
Dumnezeu. Si asa e cuprinsa de dor, se bucura si se
veseleste, alergând spre capatul din urma al virtutilor,
spre dragostea Facatorului a toate. Nu mai patimeste
si nu se mai teme de nici o ratacire prin cele de aici,
desi are de suferit unele lunecari si porniri
pacatoase si miscari necuviincioase din multe pricini,
ca una ce e schimbacioasa. Dar din acestea trebuie sa se
reculeaga, departând de la ea orice descurajare. Mintea acestora,
înaripându-se cu nadejdea iubirii de oameni a lui Dumnezeu, zboara
spre cele dumnezeiesti, îndeletnicindu-se cu lacrimile, cu rugaciunea
si cu celelalte nevointe pomenite, si se desfata cu raiul
dumnezeiesc al dragostei, atâta cât îi este cu putinta. Nu mai vede
nimic altceva, nici chip, nici grosime, nici înfatisare, nici
altceva peste tot, ca sa graim pe scurt, afara de lacrimi, de
pacea dinspre gânduri si de dragostea lui Dumnezeu. Caci prin acestea
se pastreaza si neîmprastierea mintii si se
daruieste si mântuirea sufletului. Caci sta de veghe
cumpatarea si se roaga în Hristos Iisus, Domnul nostru.
Sezând
în chilia ta, mintea ta sa aiba îndraznire catre Dumnezeu
întru smerenie: smerenia pricinuita de nevrednicia si de nimicnicia
ta; îndraznirea pentru dragostea nemicsorata a lui Dumnezeu
si pentru netinerea minte a raului de catre El. si
sufletul e ridicat la cinste înaintea lui Dumnezeu, când, macar ca se
recunoaste pacatos, totusi îndrazneste în iubirea
de oameni a lui Dumnezeu si se socoteste atârnat de El. de aceea,
porunceste si Sfântul Pavel, zicând: «Sa ne apropiem cu
îndraznire de tronul harului». Caci îndraznirea catre
Dumnezeu este un fel de ochi al rugaciunii, sau o aripa, sau o
atârnare minunata. Nu are îndraznire cineva, când socoteste
ca ar fi bun – sa nu fie!, fugi de acest gând – ci când zboara
spre nadejdea dumnezeiasca, înaripat de gândul negraitei iubiri
a lui Dumnezeu si al uitarii raului de catre El.
roaga-te, deci, cu îndrazneala în cuget smerit, hranit de
nadejdi bune în Dumnezeu, întru Hristos Iisus, Domnul nostru, precum s-a
zis. Trebuie sa cauti pururi cu grija cele ce izbavesc
trupul si mintea de tulburare. Iar acestea sunt: mâncarea
masurata, bautura usoara, somnul scurt, starea în
picioare dupa putere, plecarea genunchilor pe cât se poate, într-o
înfatisare de smerenie, haina neluata în seama,
cuvânt putin, cât e de trebuinta, culcarea pe jos, si toate
celelalte câte îmblânzesc în parte trupul. iar deodata cu acestea trebuie
sa te îndeletnicesti cu toate câte trezesc mintea si ajuta
la alipirea ei de Dumnezeu. Iar acestea sunt: citirea Sfintei Scripturi si
a sfintilor tâlcuitori ai ei, dar si aceasta cu masura;
psalmodierea cu patrunderea întelesului; cugetarea la cele spuse în
Scripturi si la minunile vazute în zidire; rugaciunea cu gura
pâna ce sfântul har al Duhului o va misca în chip simtit din
inima; caci atunci e alta sarbatoare si timpul
altei praznuiri, negraita din gura, ci lucrata în
inima prin Duhul.
Iar pâna atunci îndeletniceste-te cu cele
spuse asa: pleaca-ti genunchiul de câte ori poti si
roaga-te, sezând asa; îngreunându-te de rugaciune, treci la
citire, precum s-a zis; pe urma iarasi revin-o la
rugaciune. Si îngreunându-te iarasi de ea, ridica-te
la putina cântare; si apoi revino din nou la rugaciune.
Si iarasi îngreunându-te, întoarce-te la îndeletnicirea mai
înainte pomenita, cu masura; si apoi iarasi
daruieste-te rugaciunii. Foloseste-te putin si de
un lucru de mâna, pentru alungarea plictiselii, cum ai auzit de la
Sfintii Parinti. Dar pururea, în toata lucrarea ta cea
dupa Dumnezeu, de dimineata pâna dimineata,
sa stea la locul de frunte rugaciunea. Toate celelalte îndeletniciri
sa fie folosite, cum s-a zis, din pricina îngreunarii la
rugaciune. Iar când vine mila în suflet si harul Duhului face sa
tâsneasca din inima rugaciunea ca dintr-un izvor,
atunci mintea sa se îndeletniceasca numai cu rugaciunea si
cu vederea în raiul dragostei dumnezeiesti.
Gândul tau,
întorcându-se înauntru tau, sa cugete si sa
priveasca la locul acela al inimii de unde curge lacrima, rugându-se
netulburat de rasuflarea pe nas. Si sa ramâna cât mai
mult acolo. Caci e un lucru foarte folositor, care aduce lacrimi multe
si necontenite, desfiinteaza robia mintii, pricinuieste
pacea întelegatoare a sufletului, prilejuieste rugaciunea
si lucreaza împreuna cu Dumnezeu la aflarea rugaciunii
inimii prin harul Duhului de viata facator, în Hristos
Iisus, Domnul nostru.
Autorul acestei
scrieri asociaza cu rugaciunea savârsita în inima
mai mult lacrimile. Luminarea dumnezeiasca ramâne rezervata
numai treptei duhovnicesti celei mai înalte. Dar si celor ajunsi
la ea li se recomanda o anumita rezerva în acceptarea ei. Am
avea deci mai întâi un apofatism ca simtire a lui Dumnezeu, care nu e
vazut, si apoi sus de tot, ar fi luminarea. Aceasta înseamna
ca rugaciunea în inima e o rugaciune patrunsa de
o mare simtire. Frica de pedeapsa lui Dumnezeu pentru pacate,
parca îi strânge celui ce se roaga, inima si stoarce din ea
lacrimi. Gândul adunat în inima intensifica aceasta simtire de durere a inimii,
caci prin el subiectul lui e chinuit intens de pacatele sale.
Netulburat de nimic altceva, acela cugeta cu toata simtirea
numai la pacatele sale. Dar cugetarea la pacatele sale trebuie
sa fie asociata si cu dragostea de Dumnezeu cel mijlociu, cu
înduiosarea provocata de mila Lui. Aceasta contribuie din nou la
intensificarea simtirii inimii, a înmuierii ei, la prefacerea ei în izvor
de lacrimi.
Trebuie sa
stii, vazatorule, care vezi lucrurile de taina si te
desfatezi de ele, ca, precum Dumnezeu si omul sunt doi, tot
asa sunt doua, fie ca gen, fie ca specie, plânsul si lacrimile.
Caci una se deosebeste mult de cealalta, macar ca
amândoua sunt bune si daruite de Dumnezeu si ne
câstiga bunavointa lui Dumnezeu si mostenirea
harazita de ea. Plânsul are ca izvor frica de Dumnezeu si
întristarea, iar lacrimile, dragostea dumnezeiasca si pe Dumnezeu. Cel
dintâi nu veseleste firea prea mult, cele de al doilea veselesc mult
si mai presus de fire. Cel dintâi este al începatorilor, cele de al
doilea, ale celor ajunsi la desavârsire prin har.
Aici se face
deosebire între plâns, sau tânguire, care e produs mai mult de gândul la
pacate, si între lacrimi, ca produse mai mult de dragostea de
Dumnezeu. Dar acestea doua sunt totusi total separate. În lacrimile
produse de dragostea de Dumnezeu nu se uita pacatele pe care Dumnezeu
le-a iertat cu milostivire, iar în plânsul pentru pacate nu lipseste
total încrederea în mila iertatoare a lui Dumnezeu.
Cinci sunt
lucrarile linistii: rugaciunea, sau pomenirea neîncetata a
lui Iisus, introdusa prin respiratia în inima, fara
nici un fel de gând, ceea ce se izbuteste prin înfrânarea deobste a
pântecelui, a somnului si a celorlalte simturi, înauntrul
chiliei, cu ajutorul smereniei.
Înainte s-a
vorbit totusi de introducerea unui gând în inima. Dar acela a fost
gândul la pacate, sau la mila lui Dumnezeu. Gândurile care nu trebuie
introduse în inima sunt gândurile la lucrurile din afara, trebuincioase
hranei, placerilor, gânduri de slava, gândurile grijilor. Acestea
tin mintea în afara. Gândul la pacate si la Dumnezeu o
ajuta sa intre si sa ramâna înauntru, în
inima, si lânga Dumnezeu.
Putina
cântare si citire din Dumnezeiestile Evanghelii si din
Sfintii Parinti si din capetele despre rugaciune, mai
ales ale Noului Teolog, ale lui Isihie si Nichifor; cugetarea la judecata
lui Dumnezeu, la moarte si la cele asemenea; în sfârsit, putin
lucru de mâna. Si iarasi trebuie sa se faca
întoarcerea la rugaciune, chiar daca lucrul acesta cere o oarecare
silire, pâna ce mintea se va obisnui sa lepede
împrastierea de la sine prin gândul la Domnul si prin neîncetata
consimtire cu osteneala inimii. Aceasta e lucrarea monahilor
începatori care voiesc sa se linisteasca. Deci, unul ca
acesta trebuie sa nu iasa des din chilie, sa se fereasca de
orice convorbire si privire, afara de cazul unei mari trebuinte.
Dar, si atunci, sa o faca cu luare aminte, cu paza si
cât mai rar. Pentru ca nu numai începatorilor, ci si celor ce-au
înaintat unele ca acestea le pricinuiesc împrastiere.
Rugaciunea
aceasta facuta cu luare aminte, fara gândul la ceva, prin
cuvintele: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu», înalta
mintea în chip nematerial si cu totul negrait spre însusi Domnul
cel pomenit, iar prin : «miluieste-ma pe mine», o face sa se
întoarca la ea însasi, nesuferind sa nu se roage pentru
sine. Dar cel ce a înaintat în dragoste, se îndreapta prin experienta
numai spre Domnul, pentru ca a luat încredintare despre lucrul al
doilea (despre iertare). De aceea, Parintii nu ne dau totdeauna
rugaciunea întreaga, ci unul întreaga, cum e Gura de Aur,
altul pe «Domnul Iisus», ca Pavel, care a adaugat: «în Duhul Sfânt», (I
Corinteni 12, 39), vorbind de rugaciunea din timpul când inima
primeste lucrarea Duhului Sfânt, prin care se si roaga; aceasta
e rugaciunea celor ce au înaintat, desi înca nu pâna la
desavârsire, care este iluminarea. Iar Sfântul Ioan Scararul
zice: «Loveste pe vrajmas cu numele lui Iisus» si
«Pomenirea lui Iisus sa se lipeasca de rasuflarea ta», si
nu mai adauga nimic. Dar e îngaduit si începatorilor sa
se roage uneori cu toate cuvintele rugaciunii, alteori sa se roage în
minte cu o parte a ei. Sa nu schimbe însa des felul rugaciunii,
ca sa nu patimeasca o împrastiere prin aceasta.
Staruind
în metoda amintita a rugaciunii curate, chiar daca nu în chip
curat, din pricina închipuirilor cu care este obisnuit si a
gândurilor ce i se fac piedica, cel ce se nevoieste ajunge la
obisnuinta de a se ruga nesilit, de a starui cu mintea în
inima si de a nu o introduce în chip silit prin inspirarea aerului,
ca pe urma sa sara îndata de acolo si sa se roage
de la sine. Aceasta este si se numeste rugaciunea inimii.
Rugaciunea
inimii se numeste abia aceea care nu se face în chip silit, prin introducerea
fortata a mintii în inima. Caci în acest caz mintea nu
poate sta mult în inima, neavând obisnuinta statorniciei în
gândul interiorizat la Dumnezeu. Rugaciunea inimii, ca staruire de la
sine a mintii în inima si în gândul la Dumnezeu, din interiorul
ei, cere de aceea pentru agonisirea ei, multa deprindere.
Ei îi premerge o
anumita caldura în inima, care izgoneste gândurile ce
împiedica rugaciunea curata amintita sa se
împlineasca în chip desavârsit. Si, asa staruind
mintea se roaga neîmpiedicat în inima. Iar într-o astfel de
caldura si rugaciune, dragostea fata de Domnul
Iisus cel pomenit se naste în inima în asa fel încât încep
sa curga cin ea din belsug si lacrimile dulci din dorul lui
Iisus cel pomenit.
Deci, pentru a se învrednici cineva de acestea, si
de toate cele de dupa ele, pe care nu e vremea sa le spunem acum,
trebuie sa se sârguiasca, cum s-a zis, sa aiba frica lui
Dumnezeu înaintea ochilor, împreuna cu pomenirea lui Iisus înauntrul
inimii si nu simplu în afara. În felul acesta se departeaza
usor nu numai de la faptele cele rele ci si de la gândurile patimilor
si sporeste pâna acolo încât se umple de încredintarea
dragostei lui Dumnezeu fata de sine. Dar, sa nu caute el
însusi sa vada aratarea Lui, ca sa nu primeasca
pe cel ce, fiind întuneric, se preface a fi lumina. Iar când,
fara sa caute mintea vede o lumina, sa nu o primeasca,
dar nici sa o lepede, ci sa întrebe pe cel ce are putere sa
învete, si sa afle astfel adevarul. Si daca
afla pe cineva care sa-l învete, nu numai dupa cum a
cunoscut din Dumnezeiasca Scriptura, ci fiindca a patimit în
chip fericit si el însusi iluminarea, sa dea multumire lui
Dumnezeu. Daca nu, e mai bine sa nu o primeasca, ci sa
alerge cu smerenie la Dumnezeu, socotindu-se pe sine nevrednic de o astfel de
vedere, precum am învatat si în privinta aceasta de la
Parinti, chiar daca în unele scrieri ale lor arata semnele
luminii amagitoare si neamagitoare.
Precum cel ce
voieste sa învete a sageta, nu întinde arcul fara
un semn, asa cel ce vrea sa învete a se linisti, sa
aiba ca semn blândetea necontenita a inimii, netulburând si
netulburându-se niciodata pentru nimic, afara de cazul când e vorba
de dreapta credinta. Iar aceasta o poate dobândi usor,
departându-se de la toate si tacând cât mai mult. Si
daca i se întâmpla vreodata sa nu faca asa,
sa se caiasca îndata si sa se ocarasca
pe sine, iar pentru viitor sa ia aminte, ca sa cheme în liniste
ti în constiinta curata pe Iisus, punându-L ca
început, cum am zis înainte. Iar înaintând pe cale, sa aiba harul
dumnezeiesc odihnindu-se în suflet si nu numai asa, ci si
odihnindu-i sufletul în chip desavârsit de dracii si de patimile
care-l suparau înainte, si veselindu-i-l cu o veselie
negraita. Caci, chiar daca îl supara
iarasi, nu-l mai înrâuresc, fiindca nu mai e în
tovarasia lor si nu mai doreste placerea de la
ei. Fiindca toata dorinta unuia ca acesta s-a îndreptat spre
Domnul, cel ce i-a dat harul Sau. Mai este el razboit prin
îngaduinta, dar nu prin parasire. Pentru ce? Ca
sa nu se înalte mintea lui, pentru binele ce l-a aflat, ci ca,
razboit, sa tina în el necontenit smerenia, singura prin
care, nu numai ca învinge pe vrajmasii falosi, ci se
si învredniceste de daruri mereu mai mari.
Cel ce se
nevoieste pe calea virtutilor trebuie sa-si dea toata
sârguinta pentru a nu fi coborâta înaltimea sufletului
sau prin rascoala patimilor. Caci, cum ar putea sufletul,
pironit jos de placerea trupului, sa priveasca spre lumina
mintii înrudita cu el, cu un ochi liber? De aceea el trebuie, înainte
de toate, sa se nevoiasca întru înfrânare, care e strajerul
sigur al neprihanirii, si sa se sileasca a nu lasa
mintea conducatoare sa petreaca în gânduri necurate. E nevoie,
deci, de toata sârguinta omului dinauntru, ca mintea sa nu
se împrastie, ci sa se pironeasca de tinta slavei lui
Dumnezeu. Aceasta, ca sa scapam de judecata Domnului, care zice:
«Vai voua, ca sunteti asemenea mormintelor varuite, care pe
dinafara se arata frumoase, dar pe dinauntru sunt pline de
oasele mortilor si de toata necuratia. Asa
si voi, pe dinafara va aratati oamenilor drepti,
iar pe dinauntru sunteti plini de fatarnicie si
de faradelege». De aceea, e nevoie de lupta grea, si
aceasta dupa lege, cu inima, cu cuvântul si cu fapta, ca sa nu
primim în desert harul lui Dumnezeu, ci precum ceara ia forma lucrului
întiparit în ea, asa si noi sa dam omului
dinauntru un chip dupa învatatura Domnului nostru
Iisus Hristos, împlinind, cu fapta, cuvântul spus de Pavel. Caci zice
acesta: «V-ati dezbracat de omul cel vechi, împreuna cu faptele
lui si v-ati îmbracat cu cel nou, care se înnoieste cu
cunostinta dupa chipul Celui ce l-a zidit pe el». Om vechi numeste
toate pacatele si toate întinaciunile deosebite la un loc.
«Sa dam chip, zice, omului nou întru înnoirea vietii» pâna
la moarte, ca sa ne facem vrednici sa zicem cu adevarat: «Nu mai
traiesc eu, ci Hristos traieste în mine». E nevoie deci, de
multa sârguinta si grija neadormita, ca nu cumva
neîmplinind ceva din cele poruncite, nu numai sa cadem de la o
asa de mare rasplata, ci sa ne si supunem unor
asa de înfricosate amenintari. Dar, când diavolul
încearca sa unelteasca si cu multa
staruinta îsi sufla gândurile sale, ca pe niste
sageti aprinse în sufletul ce petrece în liniste si singuratate
si îl aprinde dintr-odata si preface amintirile celor odata
aruncate de el în statornice si greu de împrastiat, trebuie
sa scapam de aceste uneltiri prin trezvie si luare aminte
mai încordata, precum un atlet rastoarna planurile
vrajmasilor prin paza cea mai atenta si prin agerimea trupului.
De
asemenea, trebuie sa dam toata grija rugaciunii si
chemarii ajutorului de sus pentru surparea vrajmasului si
abaterea sagetilor lui. Asa ne-a învatat Sfântul
Pavel, zicând: «Peste toate luând pavaza credintei» si
celelalte. Caci când sufletul, molesindu-si staruinta
si încordarea cugetarii, da drumul amintirilor
întâmplatoare ale unor lucruri la nimereala, atunci, cugetul purtat
în chip nestrunit si nepriceput spre aceste amintiri si
îndeletnicindu-se tot mai mult cu ele, schimba unele închipuiri
înselatoare cu alte închipuiri înselatoare si adeseori
sfârseste în stricaciunea unor cugetari nerusinate
si nesocotite.
Dar,
aceasta nepasare si împrastiere a sufletului trebuie
îndreptata si vindecata printr-o mai strânsa si mai
încordata luare aminte a cugetului si acesta trebuie facut
sa se îndeletniceasca pururea cu cele bune. Caci înteleptul
adevarat, având trupul locas sigur si camara de
cugetare pentru suflet, fie ca se afla în târg, fie în adunare, fie
la munte, fie la câmp, fie în mijlocul unei mari multimi, ramâne
statornic în manastirea sa naturala, adunându-si mintea
înauntru si cugetând la cele cuvenite lui. Fiindca trândavul,
chiar sezând acasa poate rataci în toate partile
prin gândurile de afara, iar cel ce se afla în târg, dar
vegheaza, e ca în pustie, întors numai spre sine si spre Dumnezeu
si neprimind prin simturi tulburarile ce vin sufletului de la
lucrurile vazute.
Drept
aceea, cel ce se apropie de Trupul si Sângele lui Hristos, în amintirea
Celui ce a murit si a înviat pentru noi, trebuie nu numai sa se curete
de toata întinaciunea trupului si a duhului, ca sa nu
manânce si sa nu bea spre judecata, ci sa-si
vadeasca în sine limpede vointa Celui ce a murit si a
înviat pentru noi, prin aceea ca nu se curata numai de tot
pacatul, ci si moare pacatului si lumii si
vietuieste lui Dumnezeu. Dintre gândurile rele, unele nu intra
deloc în sufletul nostru, daca ne îngradim cu multa
sârguinta; altele se nasc înauntru si se odraslesc din
pricina lenevirii noastre. Dar daca punem mâna pe ele din vreme, le
înabusim degraba si le îngropam. Altele, însa, se
nasc si cresc si trec în faptele rele si strica toata
sanatatea sufletului nostru, când am ajuns la multa
trândavie. Daca nu facem primul lucru, e bine sa facem al doilea
lucru si anume ca gândurile ce au patruns odata sa le
alungam degraba si sa nu le îngaduim sa
zaboveasca mai mult, ca sa nu ne faca launtrul rau.
Iar daca ajungem cu trândavia pâna aici, exista, prin
iubirea de oameni a lui Dumnezeu, o tamaduire si pentru
aceasta trândavie, si multe leacuri a pregatit
bunatatea cea negraita si împotriva unor astfel de
rani.
Te
îndemn, deci, câta vreme esti în trup, sa nu dai drumul inimii.
Caci precum plugarul nu se poate încrede în vreun rod crescut în ogorul
lui, fiindca nu se stie ce se va alege de el, înainte de a-l închide
în hambarele lui, asa nici omul nu poate da slobozenie inimii lui atâta
vreme cât are suflare de viata. Si, precum omul nu stie ce
patima îi va iesi în cale, pâna la ultima lui rasuflare,
asa nu-i este îngaduit monahului sa dea drumul inimii pâna
mai are rasuflare; ci trebuie sa strige pururi catre Dumnezeu,
cerând împaratia si mila Lui. Caci, stiind
vicleanul sigur ca cel ce se roaga sigur ca cel ce se roaga
fara împrastiere lui Dumnezeu, va putea izbândi multe, se
sileste sa împrastie mintea, folosind pricini întemeiate
sau neîntemeiate. Dar, noi stiind aceasta, sa ne ostim împotriva
dusmanului nostru; si când stam la rugaciune si
plecam genunchii sa nu îngaduim nicidecum nici unui gând sa
intre, nici alb, nici negru, nici din dreapta, nici din stânga, nici scris,
nici nescris, afara de cererea catre Dumnezeu si de iluminarea
si de raza de lumina ce-i vine partii conducatoare a
sufletului din cer.
Dar
de multa lupta si e multa vreme e nevoie în rugaciuni,
ca sa aflam starea netulburata a cugetului, care e ca un alt cer
în inima, unde locuieste Hristos, precum zice Apostolul: «Nu
stiti ca Hristos locuieste în noi?». De vrea cineva sa
vada starea mintii sale, sa se pazeasca pe sine de
toate gândurile si, atunci, mintea sa se va vedea pe sine asemenea culorii
ceresti a safirului. Nu va vedea însa mintea locul lui Dumnezeu(în
sine, pâna nu se va ridica mai sus decât toate întelesurile din
lucruri, pâna nu se va dezbraca de patimi, care o leaga prin
întelesuri de lucrurile sensibile. Si patimile le va alunga prin
virtuti iar gândurile simple prin vederile duhovnicesti. Si
aceasta iar prin aratarea luminii însasi.
Mintea îsi
câstiga transparenta pentru Dumnezeu când se elibereaza de
toate gândurile lucrurilor, care o îngusteaza si-i acopera
fiinta. Mintea eliberata de gânduri îsi descopera
nehotarnicia ei, adâncul ei fara hotar în Dumnezeu ca cel nesfârsit,
care nu se poate arata decât în acest adânc potrivit Lui însusi.
Dumnezeu nu poate lua loc într-o minte îngustata, caci în acest caz e
îngustat si El. iar un Dumnezeu îngustat într-o notiune scolastica nu mai e Dumnezeu. De
aceea mintea, vazându-se pe sine asa cum este, vede în ea
totodata pe Dumnezeu.
E folosita
aici deosebirea pe care o face Sfântul Maxim între gândurile simple ale lucratorilor
si gândurile asociate cu o patima, sau cu dorinta de a avea
acele lucruri, de a se îndulci de ele. Patimile ca forme ale egoismului sunt
alungate prin virtutile ca forme ale renuntarii la sine, iar
gândurile simple ale lucrurilor prin «contemplatie» în Duh, care vad
prin lucruri ratiunile dumnezeiesti ale lor ce depasesc
chipurile lucrurilor. Dar mai sus decât ele este vederea luminii lui Dumnezeu
însusi. Mai amintim ca pe câta vreme patimile îngusteaza
sufletul prin caracterul lor egoist, virtutile îl largesc prin
tendinta lor de iubire a lui Dumnezeu si a semenilor.
|
