Index > Scriitori filocalici

 
   Antonie cel Mare 
   autor anonim 
   Avva Filimon 
   Calist şi Ignatie Xantopol 
   Calist Angelicude 
   Calist Catafygiotul 
   Calist Patriarhul 
   Casian Romanul 
   Diadoh al Foticeei 
   Evagrie Ponticul 
   Filotei Sinaitul 
   Grigorie Sinaitul 
   Ilie Edicul 
   Ioan Carpatiul 
   Ioan Damaschin 
   Isaia Pustnicul 
   Isihie Sinaitul 
   Marcu Ascetul 
   Maxim Cavsocalivitul 
   Maxim Marturisitorul 
   Nichifor din singuratate 
   Nichita Stithatul 
   Nil Ascetul 
   Petru Damaschin 
   Simeon Evlaviosul 
   Simeon Metafrastul 
   Simeon Noul Teolog 
   Talasie Libianul si Africanul 
   Teodor al Edesei 
   Teognost 
   Teolipt mitropolitul Filadelfiei 
   Varsanufie si Ioan 
   Vasile de la Poiana Marului 

 

versiune cu diacritice - aici

Cuviosul Vasile de la Poiana Marului

Cuvânt de calauza la cartea Sfântului Grigorie Sinaitul

Multi, citind cartea Sfântului Grigorie Sinaitul si neavând cercarea lucrarii mintii, gresesc în întelegerea cea dreapta a ei, socotind ca aceasta lucrare a fost proprie numai barbatilor sfinti si fara de patima. De aceea, tinându-se de obiceiul de acum, adica numai de citirea si cântarea psalmilor, a troparelor si a canoanelor, savârsesc numai rugaciunea cea din afara. ei nu înteleg ca acest fel de rugaciune cântata ne-au dat-o Parintii numai pâna la o vreme, pentru neputinta si pruncia mintii noastre. Aceasta, pentru ca deprinzându-ne prin citire si cântare, sa urcam la treapta lucrarii celei cu mintea, nu sa petrecem pâna la sfârsit în aceasta. Caci ce este mai copilaresc lucru decât aceasta? Pentru ca citind si cântând numai cu buzele rugaciunea cea din afara, ramânem la o parere bucuroasa de noi însine, socotind ca facem lucru mare si mângâindu-ne numai cu cât facem, iar prin aceasta hranim pe fariseul dinauntru.

Dar Sfintii Parinti luându-ne de la aceste neputinte ale prunciei noastre, ca pe niste prunci de la sânul celei ce ne hraneste cu lapte, ne arata treapta coborâta a acestei lucrari, asemanând cântarea cu glas, cu graiul pagânilor. Caci zice acest sfânt: Cântarea noastra se cade a fi îngereasca, dupa cum ne este si vietuirea, iar nu trupeasca sau, sa zic, pagâneasca. Caci cântarea cu glas si cu strigare a fost data pentru lenevirea si pentru nedestoinicia noastra, ca sa ne ridice la rugaciunea adevarata. Iar roada cântarii din afara a aratat-o Sfântul Simeon Cuvântatorul de Dumnezeu în chipul rugaciunii însotite de a doua luare aminte. El zice:

·               A doua luare aminte este aceasta: când mintea se strânge din cele cunoscute cu simturile si pazeste simturile de cele din afara, adunându-se în gândurile ei, umbla în acestea în chip desert, uitând de cele din afara. caci uneori îsi cerceteaza gândurile, alteori da atentie cererilor ce le rosteste catre Dumnezeu, si uneori trage spre sine gândurile robite de demoni, alteori, cuprinsa de vreo patima, începe iarasi sa revina cu silire la sine. Si nu-i este cu putinta celui ce lupta noaptea, care aude glasurile dusmanilor si primeste ranile de la ei, dar nu poate vedea limpede cine sunt ei, de unde vin, cum lovesc si pentru ce, pentru ca întunericul pricinuieste mintii aceasta neputinta. Cel ce se lupta astfel, nu va putea scapa sa fie zdrobit de cei de alt neam. Osteneala o suporta, dar de plata este pagubit. Ba e furat si de slava desarta, ca unul ce se socoteste ca e cu luare aminte; si e biruit si batjocorit de ea. Pe lânga aceea mai si dispretuieste pe altii, ca pe unii ce nu sunt ca el si se da pe sine pastor oilor, asemanându-se orbului care fagaduieste sa povatuiasca pe orbi. (Simeon Noul Teolog)

Cum putem pazi mintea? Urmând-o în simtirea celor din afara, sau adunând-o din ele, care o risipesc prin ele, când cauta spre lucrurile supuse simturilor? Vazul privind cele frumoase, sau necuvenite, auzul auzind cele netede sau colturoase, mirosul mirosind cele bine sau rau mirositoare, gustând cele dulci sau amare, pipaitul pipaind cele moi sau tari, pornesc si alearga dupa ele ca dupa frunzele purtate de vânt, iar mintea, amestecându-se cu ele, cugeta la lucrarile lor. Este cu putinta a scapa astfel de gândurile cele de-a dreapta, sau de-a stânga? Nicidecum si niciodata. Deci daca simturile din afara nu pot opri mintea de la gânduri, trebuie ca mintea sa fuga din simturi în vremea rugaciunii, înauntru în inima, si sa stea acolo surda si muta la toate gândurile. Caci de se goleste cineva numai de vedere, de auzire si de vorbire, dobândeste oarecare liniste de patimi si de gândurile rele. Dar cu mult mai mult se va îndulci de odihna de gândurile rele si va gusta bucuria cea duhovniceasca, care se pricinuieste prin rugaciunea mintii si prin luarea aminte, când departa mintea si de la cele cinci simturi din afara si o va încuia în camara cea dinauntru si fireasca, sau în pustie. Caci precum sabia cea cu doua taisuri, oriîncotro o vei întoarce, taie cu ascutisul ei cele ce se nimeresc în preajma ei, tot asa lucreaza si rugaciunea lui Iisus: uneori fiind întoarsa spre gândurile cele rele si spre patimi, alteori spre pacat, spre aducerea aminte si de moarte si de muncile cele vesnice.

Iar de va voi cineva, fara aceasta rugaciune, numai cu rugaciunea cea cântata si cu simturile cele din afara, sa surpe atacurile vrajmasilor si sa se împotriveasca oricarei patimi, sau gând viclean, acela va fi biruit degraba si de multe ori. Caci diavolul, aici îl biruieste pe cel ce i se împotriveste, aici se supune, facându-se ca e biruit de împotrivirea aceluia. Prin aceasta îsi bate joc de el, facându-l sa se socoteasca pastor oilor si învatator.

Cunoscând aceasta, Sfântul Isihie zice:

·               Nu poate mintea noastra sa biruiasca prin sine singura nalucirile diavolesti. Sa nu deznadajduiasca niciodata ca va putea face aceasta, caci vrajmasii sunt foarte vicleni si se prefac a se supune. Si asa te împiedica cu slava cea desarta, dar nu suporta nici un ceas sa se împotriveasca chemarii lui Iisus Hristos. (Isihie Sinaitul)

·               Vezi sa nu te asemenea lui Israil celui de demult, ca sa fie dat vrajmasilor celor gânditi cu mintea. Ca acela fiind izbavit de egipteni prin Dumnezeul tuturor, si-a nascocit siesi, ca ajutor, idol de lut. Iar prin idol de lut sa întelegi mintea noastra cea neputincioasa, care când cheama pe Iisus Hristos împotriva duhurilor viclene, usor le izgoneste si cu stiinta maiastra biruieste atacurile nevazute ale vrajmasului. Dar când se bizuieste pe sine însasi, fara socoteala, se sfarma ca lastunul ce se rostogoleste. (Isihie Sinaitul)

Ajunge aceasta pentru a cunoaste puterea si masura lucrarii mintii si a lucrarii celei din afara, adica a rugaciunii si a cântarii din afara. Dar sa nu socotesti cititorule, ca luându-ne pe noi Sfintii Parinti de la multa cântare din afara si poruncindu-ne sa ne deprindem cu lucrarea mintii, nesocotesc psalmii si canoanele (troparele). Sa nu fie aceasta, caci acestea sunt date de la Duhul Sfânt Sfintei Biserici, întru care se savârseste toata lucrarea de sfintire prin hirotonie  si toata taina iconomiei lui Dumnezeu Cuvântul pâna la a doua venire a Lui, în care se cuprinde si învierea noastra. Si nu este ceva omenesc în rânduiala bisericeasca, ci toate sunt ale darului lui Dumnezeu, neprimind nici un adaos de la vrednicia noastra si nici o împutinare pentru pacatele noastre.

Dar cuvântul nostru nu se ocupa cu rânduielile Bisericii, ci cu pravila si vietuirea cea deosebita a fiecarui calugar, care prin silinta si prin dreptatea inimii s-a deprins a dobândi harul Sfântului Duh, si nu prin simplele cuvinte ale Psalmilor (fara luare aminte), cântate numai cu buzele si cu limba. Caci zice Apostolul: «Voiesc a zice cinci cuvinte cu mintea mea, decât zeci de mii cu limba». Deci se cade, mai întâi, a ne curata mintea si inima cu cinci cuvinte de acest fel, zicând întru adâncul inimii: Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma, si asa a ne urca la cântarea întelegatoare. Deoarece tot cel începator si înca patimas poate savârsi cu întelegere aceasta rugaciune întru pazirea inimii. Iar cântarea nicidecum nu o poate, pâna ce nu va curata, mai întâi, mintea cu aceasta rugaciune. Pentru aceasta Sfântul Grigorie Sinaitul, cercând cu de-amanuntul si cercetând vietile, scrierile si experienta duhovniceasca a tuturor Sfintilor mai mult decât toti, prin Duhul Sfânt ce locuia el, cere sa se puna toata silinta pentru rugaciune. iar Sfântul Simeon, Arhiepiscopul Salonicului, având acelasi Duh si dar, porunceste arhiereilor, preotilor, calugarilor si tuturor mirenilor si-i sfatuieste sa zica si sa uneasca cu rasuflarea în toata vremea si în tot ceasul aceasta sfintita rugaciune. El zice împreuna cu Apostolul: «Nu este alta arma mai tare nici în cer, nici pe pamânt ca numele lui Iisus Hristos».

Sa stii si aceasta, cel ce râvnesti aceasta sfintita lucrare a mintii, ca nu numai în pustie, sau în singuratatea sihastreasca au fost învatatori si cei mai multi savârsitori ai acestei sfintite lucrari. Ci mai mult în marile lavrele, care se aflau în mijlocul oraselor. E de mirare cum sfintitul patriarh Fotie, fiind ridicat la patriarhie din dregatoria boiereasca si nefiind calugar, s-a deprins cu aceasta treapta a lucrarii mintii. Ţi atâta a sporit încât fata lui stralucea ca a lui Moise, din darul Sfântului Duh ce se afla în el, zice Simeon Tesaloniceanul. El marturiseste ca acela a alcatuit si o carte despre aceasta lucrare a mintii, cu toata întelepciunea filosofica. Mai zice ca si Sfintii patriarhi ai Constantinopolului Ioan Gura de Aur si Ignatie si Calist au scris carti despre aceasta lucrare. Oare nu-ti ajung acestea, o, iubitorule de Hristos cititor, ca lepadând toata îndoiala, sa începi sa deprinzi cu luare aminte a mintii? De vei zice. Nu sunt în viata singuratica, ce folos vei avea? Doar Sfântul patriarh Calist s-a deprins cu lucrarea mintii în Lavra cea mare a Athosului, slujind la bucatarie. Iar de te îndoiesti pe motiv ca nu esti în pustie adânca, a doua pilda  a atentiei inimii îti este Sfântul episcop Fotie. Si iarasi, de te vei lenevi în trezvia inimii pe motiv de ascultare, spunând ca ai de împlinit oaresce lucrari, te vei face de râs, caci nici pustia, nici viata singuratica nu duce atâta spre sporire aceasta lucrare, ca ascultarea cu întelegerea, zice Sfântul Grigorie Sinaitul.

De te temi din partea din dreapta (de pacatul prisosirii virtutii), pe motiv ca nu ai învatator, în privinta aceasta însusi Domnul îti porunceste sa înveti din Scriptura, zicând: «Cercetati Scripturile si într-însele veti avea viata vesnica». Iar de te tragi la stânga, tulburându-te ca nu ai loc de tacere, si întru aceasta te întareste Sfântul Petru Damaschin zicând:

·               Acesta este începutul mântuirii omului, sa-si lase voia si întelegerea sa si sa-si faca proprie voia si întelegerea lui Dumnezeu. Atunci nu se va afla în toata zidirea lucru, început sau loc care sa-l poata împiedica. (Petru Damaschin)

De te împiedici si mai mult, aflând pricini spre aceasta în multe cuvinte ale Sfântului Grigorie Sinaitul, care zice multe despre înselaciunea ce se iveste în aceasta lucrare, însusi acest Sfânt te îndrepteaza zicând:

·               Nu se cade sa ne temem sau sa ne îndoim a chema pe Dumnezeu, caci chiar daca s-au abatut vreunii, fiind vatamati la minte, întelege ca au patimit aceasta pricina ca au voit sa lucreze dupa voia lor si din înaltarea cugetului. Caci cel ce cauta pe Dumnezeu cu supunere, cu întrebare si cu smerita cugetare, nicicând n se va vatama, din harul lui Hristos, care voieste «ca tot omul sa se mântuiasca». Cel ce vietuieste drept si fara prihana, ferindu-se de placerea sa si de înaltarea mintii, de s-ar ridica toate taberele dracesti asupra lui si mii de ispite, va ramâne nevatamat, au zis Parintii, dar cel ce umbla dupa rânduiala proprie si dupa parerea sa, lesne cade în înselaciune. Iar de se poticneste careva de piatra scrierii (descrierii înselaciunilor), spre oprirea lucrarii mintii, acesta sa stie ca întoarce cele de sus în jos si cele de jos în sus. Acestea nu spre oprirea lucrarii au fost lasate, ci ca sa ne fereasca de înselaciune. Sfintii Parinti ne arata pricinile prin care ne vine înselaciunea, de aceea Sfântul Grigorie Sinaitul porunceste sa nu se teama, nici sa se îndoiasca cei ce se deprind cu rugaciunea. El ne înfatiseaza doua pricini ale înselaciunii: lucrarea dupa rânduiala proprie si înaltarea cugetarii. (Grigorie Sinaitul)

Voind Sfintii Parinti sa ramânem nevinovati de acestea, ne poruncesc sa cercetam sfintele scrieri ca sa ne îndreptam prin ele. Zice în aceasta privinta Sfântul Petru Damaschin:

·               Sa aiba împreuna vietuitor un frate bun sfatuitor, iar de se poate afla staret bun cu cuvântul si cu lucrul, dupa chipul Sfintilor Parinti, cunoscând bine scrierile Parintilor, apoi în chip deosebit se cade a primi în tacere sfatuirea duhovniceasca din învataturile si îndrumarile Sfintilor Parinti  si a cauta în ele raspuns pentru tot lucrul si fapta cea buna. (Petru Damaschin)

Deci se cade ca si noi, citind scrierile, sa pazim aceasta masura si aceasta rânduiala si sa nu ocolim învatatura si îndrumarea acestora, cum fac aceia care, având cercarea lucrarii mintii si socotindu-se a judeca drept, se înfatiseaza sau, mai bine zis, se dau pe ei însisi ca stiind ce fac, chiar când se departeaza cu trei motive de deprinderea acestei sfintite lucrari.

Cel dintâi e ca lasa aceasta lucrare numai sfintilor barbati fara patima, socotind ca numai acestora li se potriveste ea, nu si celor patimasi. Cel de-al doilea e împutinarea aproape totala a învatatorilor în acest fel de vietuire, sau cale. Iar cel de-al treilea e înselaciunea care se iveste chiar în aceasta lucrare. Motivul cel dintâi al acestora este nefolositor si nedrept caci înca treapta cea dintâi a calugarilor începatori este datoare sa împutineze patimile prin trezvia mintii si paza inimii, care este rugaciunea mintii ce se cuvine celor faptuitori. Cel de-al doilea este lipsit de judecata si de îndreptatire, caci precum s-a spus mai sus, în locul învatatorului avem scrierile ca învatator, când nu se afla învatator. Iar cel de-al treilea este cel prin care cineva se face pe sine însusi piedica siesi, caci citind anume cu gând de a se însela, se împiedica el însusi în scrieri întelegându-le strâmb. Pentru ca, în loc de a primi scrierile spre pazirea sa si spre cunoasterea înselaciunii, le afla si le primeste ca pricina a fugii de lucrare a mintii. E ca si cum cineva dintre mai marii ostasilor, fiind înstiintat ca dusmanul lui îi pândeste calea vrând sa-l biruiasca cu înselaciune, asteptându-l pe ascuns, neputând face cu el razboi la aratare, el ca un nepriceput, în loc de a descoperi acestea si de a da pe fata pândirea acestuia ca sa-l biruiasca, se înfricoseaza si fuge facându-se de ocara între oameni, dar mai vârtos înaintea împaratului sau si a sfetnicilor lui.

De te temi de acest fel de lucrare si deprindere numai din firea si prostia inimii tale, cu mult mai vârtos ma tem si eu pentru tine. Caci nu trebuie sa te feresti sa mergi în padure din pricina unor basme prostesti, sau din teama de lup, pentru ca numai de Dumnezeu trebuie sa te temi, nu sa fugi de frica, sau sa te lepezi de El. Cu adevarat aceasta lucrare cere frica si cutremur, zdrobirea inimii si smerenie si multa cercetare a sfintelor scrieri, dar nu fuga si lepadare, nici îndrazneala, nici lucrare dupa placerea proprie. Caci zice Petru Damaschin:

·               Cel îndraznet si nebagator de seama, vrând mai mult decât este vrednic si decât e în stare, alearga cu trufie spre ceea ce voieste vrând sa ajunga înainte de vreme… De-si închipuie cineva ca va ajunge usor la cele înalte, si-a agonisit poftire diavoleasca, iar nu adevarul, caci pe acesta lesne îl vâneaza diavolul cu cursele sale, ca pe o sluga a lui. (Petru Damaschin)

Si de ce sa râvnim sporirea neîncetata a mintii în rugaciunea de care de abia se învredniceste unul din zece mii, cum zice Sfântul Isaac? Destul ne este noua pacatosilor si neputinciosilor, sa cunoastem macar umbra linistii mintii, care este rugaciunea cea lucratoare a mintii, cu care izgonesc din inima adaugirile vrajmasului si gândurile cele rele si care este a calugarilor începatori si a color patimasi si prin care se înalta cineva la rugaciunea contemplativa si duhovniceasca de va voi Dumnezeu. Si nu trebuie sa slabim din pricina aceasta, caci nu se învrednicesc multi de rugaciunea vazatoare, dar aceasta nu pentru ca e nedreptate la Dumnezeu, ci trebuie numai sa nu ne lenevim sa mergem pe calea care duce spre aceasta sfintita rugaciune, adica sa nu ne lenevim a ne împotrivi, prin lucrarea rugaciunii mintii, amagirilor si patimilor gândurilor rele. Înaintând deci, pe calea aceasta a sfintilor, ne vom învrednici partii lor, chiar de nu vom dobândi aici desavârsirea, zice Sfântul Isaac si alti multi sfinti.

Dar si acest lucru este vrednic de mirare si înfricosator: cum cineva, cunoscând scrierile, nu face experienta lor? Iar altii necunoscându-le, nici întrebând, îndraznesc sa se apropie cu întelegerea de luarea aminte a mintii? Ba mai spun ca luarea aminte si rugaciunea trebuie sa lucreze în partea poftitoare si zic ca aceasta parte se afla în mijlocul pântecului si nu al inimii. Aceasta este cea dintâi si mai voita dintre înselaciuni, caci nu numai ca rugaciunea si luarea aminte nu trebuie sa fie facute în aceasta parte, ci nici caldura care vine de la partea poftitoare la inima nu trebuie nicidecum a o primi. Iar când se vorbeste de mijlocul pântecelui, întelege inima, dupa cum zice Sfântul Teofilact. Iar inima nu are locul ei nici în buric, nici în mijlocul pântecelui, ci în partea stânga a pieptului.

Vasile de la Poiana Marului insista ca mintea sa caute deasupra inimii ca un împarat, nu în partea dreapta a ei spre piept, nici în josul ei, ca sa nu trezeasca nici fierbinteala mâniei în piept, nici fierbinteala poftei din josul inimii. Dar noutatea la Vasile consta în faptul ca el cere ca mintea sa nu caute nici în mijlocul inimii, ci deasupra ei, pentru ca inima este sediul ratiunii si astfel, daca mintea ar cauta spre acel mijloc, mintea sau ratiunea ar ramâne în ea însasi, într-o pura rationalitate. Mintea trebuie sa caute sa ajunga deasupra sa si sa se stapâneasca pe ea însasi ca un împarat. Omul trebuie sa caute sa ajunga chiar si deasupra sa, adica sa se ridice mai presus de sine spre Dumnezeu, spre adevarul personal infinit, sa intre în relatie cu El, depasindu-se pe sine, asa cum i-o cere de altfel si firea. Dar pentru aceasta trebuie sa ramâna aproape de însusi centrul ei, de inima, caci numai prin ea poate urca mai presus de ea. Ideea ca inima e centrul cugetarii se justifica cu faptul ca ea e centrul vital al organismului, deci si al cugetarii care dirijeaza omul întreg. În inima si totusi, prin inima, deasupra inimii sale, acolo trebuie sa fie omul.

Astfel sunt asezate cele trei parti ale sufletului: partea rationala în piept, partea mâniei sau a râvnei în inima, iar partea poftitoare în buric. La aceasta are si diavolul lesne intrare, dupa cum zice Iov: «O umple de bale si o înfierbânta, ca lipitorile si broastele în balta cea noroioasa, hranindu-se si îndulcindu-se cu saratura poftei».

Partea poftitoare se arata în moliciunea trupului, în extrema lui pasivitate. Daca e condusa de cugetare si de tarie, devine un sentiment care se alipeste cu dragoste de cele cu adevarat tari si înalte, de Dumnezeu, sau cauta spre El. Altfel o ia razna, sau e facuta roaba celui rau, a celor tari în mod aparent si trecator.

De aceea, Sfântul Grigorie Sinaitul zice:

·               Este mare nevoie de a se ajunge la adevarul vadit si a fi curat de cele potrivnice darului, ca mai ales în începatori s-a deprins diavolul sa dea înselaciunii lui chipul adevarului, dând viclesugurilor lui înfatisari duhovnicesti, adica le înlocuieste pe unele cu altele. Aceasta înlocuire o face si în mijlocul pântecelui, aducând în locul caldurii firesti, arderea sa,, iar în locul veseliei firesti, bucurie dobitoceasca.

Dar socotesc firesc ca lucratorul sa stie si aceasta: arderea sau caldura care iese de la mijloc (de la mijlocul pântecelui) la inima, uneori iese singura de la sine în chip firesc, fara gânduri de desfrânare.

 Zice Sfântul Calist Patriarhul:

·               Aceasta nu este înselaciune, ci vadirea firii, iar de socoteste cineva ca si ea este din dar, si nu din fire, aceasta este cu adevarat înselaciune. Dar nu trebuie sa se îngrijeasca de asta cel ce se nevoieste, ci sa le respinga. (Calist Patriarhul)

Alteori diavolul însusi amesteca arderea sa cu pofta noastra si prin aceasta trage inima la gânduri de desfrânare, iar aceasta este negresit înselaciune. Iar de se încalzeste tot trupul, dar mintea este curata si lipsita de patima, încât patrunde în adâncul inimii, începând si savârsind rugaciunea în inima, sa se stie ca aceasta este cu adevarat din har, iar nu din înselaciune. Dar se întâmpla unora dintre nevoitori nu putina împiedicare si neputinta trupeasca în aceasta sfintita lucrare, caci neputând tine cu masura si cu hotarâre ostenelile si posturile cele mai presus de fire ce le împlineau sfintii, li se pare ca nu le este lor cu putinta a începe fara acestea, lucrarea mintii. Ferindu-i de aceasta pagubire, prin masura ce le-o rânduieste, Marele Vasile învata astfel: «Înfrânarea se rânduieste potrivit puterii trupesti a fiecaruia». Cu adevarat si de aceasta mi se pare ca se cuvine sa se tina seama, ca nu cumva, zdrobind cu înfrânarea cea fara masura puterea trupeasca, sa facem trupul sleit si neputincios spre lucrarea duhovniceasca. Caci pe aceasta trebuie sa o avem lucratoare si nicidecum sa o slabim cu lipsa de masura, pentru ca daca ar fi fost bine sa slabim cu trupurile si sa zacem abia vii, negresit asa ne-ar fi facut Domnul de la început. Dar de vreme ce ne-a facut asa cum suntem, gresesc cei ce nu pazesc precum este ceea ce a fost facut.

Postitorul sa pazeasca, deci, numai binecredinciosia, ca sa nu se încuibeze rautatea în suflet din pricina lenevirii; ca sa nu slabeasca trezvia mintii si ridicarea cugetarii cu dinadinsul spre Dumnezeu; ca sa nu se întunece sfintirea cea duhovniceasca si luminarea care se iveste din ea în suflet. Caci de vor creste bunatatile amintite, nu vor avea patimile vreme a se scula asupra trupului, pentru ca sufletul îndeletnicindu-se cu cele de sus, nu da trupului vreme spre trezirea patimilor. De aceea, odata ce se produce aceasta stare în suflet, nu se mai deosebeste întru nimic cel ce manânca anumite bucate de cel ce nu le manânca. Ba unul ca acesta a tinut nu numai postul, ci si înfrânarea cea de totdeauna si are lauda pentru grija si luarea aminte cea aleasa, aratata trupului, caci viata cea cu masura nu înfierbânta poftele. Aceasta o spune Sfântul Isaac Sirul: «Trupul cel neputincios de-l vei sili peste masura, aduce sufletului tulburare peste tulburare», iar Sfântul Ioan Scararul zice: «Vazut-am dusmanul numit pântece odihnit si dând trezvie sufletului», si «Vazutu-l-am pe acesta topit de post si totusi plin de pacat, ca sa nu ne nadajduim în noi, ci spre Dumnezeu cel viu». Cu aceasta se potriveste si întâmplarea pe care o povesteste Preacuviosul Nicon:

·               În acele vremuri se afla un batrân singur în pustie, care nu vazuse oameni de treizeci de ani si nu mâncase nici pâine, ci numai radacini; dar a spus ca în toti anii aceia a fost foarte mult luptat de dracul desfrânarii. Si au socotit Parintii ca nici trufia, nici hrana n-a fost pricina razboiului aceluia, ci faptul ca batrânul nu era deprins cu trezvia mintii si cu lupta împotriva amagirilor vrajmasilor.

Pentru aceea zice si Sfântul Maxim: «Da trupului cele dupa putere si întoarce toata nevointa ta spre lucrarea mintii». Si iarasi, Sfântul Diadoh zice: «Postul are lauda în sine, dar nu la Dumnezeu». Caci este lucrator si orânduieste bine pe cei ce-l voiesc cu întreaga fiinta. Deci nu se cade nevoitorilor binecredinciosi a se trufi pentru el, ci sa vada tinta cugetarii noastre în credinta în Dumnezeu. «Caci mesterii nici unui mestesug nu se lauda vreodata cu uneltele lor, ca si cum ele ar fi scopul mestesugului lor, ci asteapta fiecare sa ispraveasca lucrul cu ajutorul lor, ca din el sa arate cu adevarat mestesugul lor.

Dar având o stare potrivita pentru primirea unui anumit fel de hrana, nu-ti pune toata silinta si nadejdea numai în post. Ci postind cu masura si dupa puterea ta, sileste-te în lucrarea mintii. De ai putere sa te îndestulezi numai cu pâine si apa, bine este. Caci zice: «Nu întaresc celelalte bucate trupul, cum îl întaresc pâinea si apa. Dar sa nu-ti para ca împlinesti vreo fapta buna, postind astfel, ci nadajduieste a câstiga din post întreaga cumpatare. Si asa îti va fi postul cu întelegere», zice sfântul Doroftei.

Iar de esti neputincios, Sfântul Grigorie Sinaitul îti porunceste sa manânci o litra de pâine si sa bei pe zi, adica în zilele cele dezlegate, trei sau patru pahare de vin, sau apa, daca vrei sa afli pe Dumnezeu; si sa primesti câte putin din toate cele dulci ce se vor afla, ca sa scapi de înaltarea cu cugetul si sa nu te scârbesti de cele bune facute de Dumnezeu, ci sa-I multumesti Lui pentru toate. Aceasta este judecata celor priceputi.

Caci de te îndoiesti de mântuirea ta, fiindca manânci din toate bucatele cele dulci si bei putintel vin, aceasta vine din necredinta si neputinta cugetului. Iar împartasirea de bucate fara de pacat si potrivit cu voia lui Dumnezeu se poate afla în trei stari ale sufletului: în înfrânare, în îndestulare si în saturare. Înfrânarea înseamna a fi înca flamând când te scoli de la masa; îndestularea înseamna a nu fi nici flamând, nici îngreunat; saturarea, a se îngreuna putintel. Iar a mânca dupa saturare e usa a îndracirii pântecului, prin care intra desfrânarea. Socotindu-le acestea, alege-ti ceea ce se cade dupa puterea ta, netrecând peste aceste stari. Caci si aceasta apartine celor desavârsiti, cum zice Apostolul, adica a flamânzi si a se satura si a le putea pe toate.

Acestea ti s-au aratat, o, iubitorule al lucrarii si al luarii aminte a mintii, numai din cuvintele Sfintilor Parinti celor mari: care este masura înfrânarii si postul cel cu socoteala; si cum se cuvine a se nevoi cineva întru luarea aminte. Deci auzind acestea, nu se cade a ne departa de la lucrarea mintii, ci a ne sili întru acestea, cu toata sârguinta rugând pe Domnul nostru Iisus Hristos, sa ne fie ajutor si Învatator întru aceasta. Caruia se cuvine toata slava, cinstea si închinaciunea, în vecii vecilor. Amin.