Index > Scriitori filocalici

 
   Antonie cel Mare 
   autor anonim 
   Avva Filimon 
   Calist şi Ignatie Xantopol 
   Calist Angelicude 
   Calist Catafygiotul 
   Calist Patriarhul 
   Casian Romanul 
   Diadoh al Foticeei 
   Evagrie Ponticul 
   Filotei Sinaitul 
   Grigorie Sinaitul 
   Ilie Edicul 
   Ioan Carpatiul 
   Ioan Damaschin 
   Isaia Pustnicul 
   Isihie Sinaitul 
   Marcu Ascetul 
   Maxim Cavsocalivitul 
   Maxim Marturisitorul 
   Nichifor din singuratate 
   Nichita Stithatul 
   Nil Ascetul 
   Petru Damaschin 
   Simeon Evlaviosul 
   Simeon Metafrastul 
   Simeon Noul Teolog 
   Talasie Libianul si Africanul 
   Teodor al Edesei 
   Teognost 
   Teolipt mitropolitul Filadelfiei 
   Varsanufie si Ioan 
   Vasile de la Poiana Marului 

 

versiune cu diacritice - aici

Alauta duhovniceasca si trâmbita cereasca (anonim)

Daca Calist Catafygiotul da ca ultim ajutor pentru concentrarea mintii unitatea lui Dumnezeu, scrierea aceasta cere, pentru concentrare, eliberarea de grija agoniselilor vremelnice. Numai asa se poate elibera mintea de gândurile limitate si redundante care o împart si o îngusteaza.

Daca se va slobozi mintea de câstigurile si de agoniselile veacului acesta si vede ca urâte toate frumusetile lumii acesteia desarte, atunci vazându-se pe sine sloboda si dat fiind ca ea este din fire lucratoare, nu poate sa sada desarta, ci alearga la Ziditorul sau, adica la prea bunul Dumnezeu; si de Dânsul se lipeste si pe El Îl doreste si cu El de-a pururi vorbeste, si sezând si în somn dormind. Si, în scurt a zice, toata mângâierea ei duhovniceasca dintru aceasta se naste, adica din smerita cugetare si din neiubirea de agoniseala a celor vremelnice si din neiubirea celor frumoase ale lumii acesteia desarte. dintru acestea se naste fierbinteala inimii, dintru acestea se porneste inima cu saltare la rugaciunea cu suspine. Iar daca cineva va iubi agoniselile cele vremelnice si împodobirea hainelor si va cauta si rugaciunea, sârguindu-se sa o afle pe ea, unul ca acesta în zadar se osteneste. Pentru ca acestea, adica agoniselile cele vremelnice si stricacioase sunt maracinii, sau spinii care, dupa ce a cazut samânta semanatorului între ei, rasarind nu o lasa sa creasca, ci o înabusa.

Asa fac grijile vietii acesteia vremelnice: îneaca si ating scânteiuta aprinsa în inima omului spre dragostea de Dumnezeu si o fac pe ea cu totul rece. Si este un lucru cu totul jalnic si vrednic de nemângâiata plângere ca, pentru putina mângâiere ametitoare si vremelnica, sa ne lipsim de chemarea noastra cea frumoasa si de patria noastra. Ca însusi gura Domnului graieste: «Nu puteti sluji la doi domni, pentru ca ori pe unul îl veti iubi si pe celalalt îl veti urî, sau de unul va veti lipi si de celalalt nu veti griji: nu puteti sluji si lui Dumnezeu si lui mamona».

Sa ne gândim la un tânar care, împrietenindu-se cu o tânara si îndulcindu-se de putina mângâiere, se aprinde si se învapaiaza cu inima de multa dragoste fata de ea si-i da ei toate simtirile si-si cheltuie toata întelepciunea cu ea, încât si-a pierdut inima si a ajuns ca un nebun ne mai pasându-i de rusine si purtându-se cu neorânduiala, toata gândirea si cugetarea lui dorind ziua si noaptea fata ei. În zadar binevoitorii lui, vazându-l, îsi arata parerea de rau fata de el si-l sfatuie sa se departeze de aceea ca-i este pierzatoare de suflet si stricatoare de minte. Acesta nu numai ca nu primeste sfatuirea lor, ci voieste mai bine sa-si plece capul sub taiere de sabie decât sa se desparta de dragostea acelei fete. Dar daca cei lipsiti de minte se dau pentru putina mângâiere amagitoare si pentru dragostea cea pierzatoare de suflet chiar si la moarte, ce vom zice de cei ce s-au împrietenit cu Dumnezeu si ale caror inimi s-au aprins si s-au învapaiat de dragostea Lui? Toate simtirile si toate cugetarile acestora s-au tocit si au fost omorâte fata de toate frumusetile lumii si mintea lor s-a luminat cu totul si se îndulceste de dragostea Domnului celui nemarginit si frumos. Iar de frumusetile veacului acesta nu numai ca nu sunt biruiti, ci si vederea lor le este neplacuta. De li se va întâmpla sa le aduca viclenii draci în minte dulceata celor vremelnice, ei nu numai ca nu le primesc pe acestea în cugetul lor, ci se îngretoseaza de ele.

Cei ce iubesc dulcetile si agoniselile vremelnice si amagitoare si îndraznesc a se apropia de rugaciunea cea tainica, folosindu-se de mestesugul de care au auzit, ca, odata cu suflarea, sa bage aerul înauntru si sa-l scoata afara, adica sa bage, prin acel mestesug, raceala si sa scoata caldura, sârguindu-se cu multa osteneala si cu toata silinta sa afle locul inimii, sa stie ca toata silinta si osteneala lor este în zadar. Caci pâna când mintea lor va fi întunecata de grijile vietii acesteia, pâna atunci si suflarea aceea pe care o forteaza nevoitorii cu mestesug (metoda) sufla în inima ca si cum ar sufla un foale peste niste carbuni stinsi. Deci numai dupa ce mintea s-a izbavit de robia grijii vietii acesteia, are nevoie inima de mestesugul acela al suflarii; si numai atunci suflarea aceea încalzeste si aprinde scânteiuta din inima spre dragostea lui Dumnezeu.

Cum si în ce chip se face mintea lucratoare?

Asa precum au spus Sfintii Parinti: mintea sa pazeasca luarea aminte deasupra inimii si nimic sa nu gândeasca sau sa cugete atunci, ci numai cuvintele rugaciunii sa le tina (Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma), ca sa se scufunde mintea în adâncul inimii, iar nu în partea poftitoare. Ca singura lucrare neînselatoare a celor ce au început de curând aceasta rugaciune este sa înceapa a o savârsi cu mintea în inima. Dar mult uneltitorul, zavistnicul si vicleanul diavol se sileste în tot chipul sa însele pe cei ce au început de curând rugaciunea. Înca mai ales în doua chipuri se straduieste a-i însela, adica sa le vrajeasca mintea prin naluciri si sa-i faca sa desfrâneze prin partea poftitoare. Iar pe cei de la mijloc si pe cei desavârsiti voieste ca prin neascultare sa-i arunce în prapastia parerii de sine si a mândriei. Drept aceea, ca sa nu fii înselat, tine foarte tare ascultarea si smerenia si nu numai ca nu vei fi înselat, ci si toate maiestririle si mrejele vrajmasului le vei sfarâma si toate taberele viclenilor draci, pe goana le vei pune cu puterea lui Hristos.

Daca vei simti durere, miscare sau fierbinteala de-a dreapta, în piept, sub piept, sub inima, la cap, la frunte, între ochi, la urechi, la mâna, la spate, ori la picioare, nicidecum la unele ca acestea sa te gândesti, ci numai la cuvintele rugaciunii sa priveasca inima ta, deasupra inimii, unde ti-am aratat. Caci cum zice Sfântul Diadoh, pe cât se lucreaza poruncile si darul se înmulteste.

Cum se lucreaza poruncile si se înmulteste darul?

Numai si numai prin credinta cea adevarata si neîndoielnica, dupa cuvântul Domnului, care a zis lui Petru: «Putin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?». Nu i-a zis: necredinciosule, ci putin credinciosule, pentru ca multi se vad a fi credinciosi, dar raciti si slabi în credinta. Dar când si în ce vreme a zis aceasta Domnul, pentru îndoiala si necredinta lui Petru? Atunci când, vazând Petru din corabie pe Domnul, venind pe mare ca pe uscat, i se parea ca este naluca si a strigat: «Doamne, de esti tu, porunceste-mi sa vin la Tine», iar Domnul a zis: «Eu sunt, vino la Mine». Sarind deci Petru din corabie, mergea pe mare ca pe uscat, dar vazând vântul puternic si valurile marii ridicându-se, iar el aflându-se cu credinta împutinata, se afunda si pentru îndoiala si împutinarea credintei lui catre Domnul, zicând: «Doamne, nu ma lasa, ca pier». Atunci Domnul, apucându-l pe mâna, a zis: «Putin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?».

Asa se întâmpla si acum cu cei ce au început a calatori calea cea duhovniceasca, adica rugaciunea lui Iisus, dar pentru împutinarea credintei lor se îndoiesc pe cale si nu înainteaza, pentru ca toata mintea si grija lor o au pironita spre agoniselile acestea vremelnice si putrede si mai vârtos sunt biruiti de slava desarta a lumii, de lucrarea sfintelor porunci neavând nici o grija. Aceasta se întâmpla din împutinarea credintei si de aceea sunt biruiti de slava desarta si încep a se îngriji de agoniselile vremelnice. Iar mai vârtos cei ce s-au învrednicit de mângâierea duhovniceasca, de se vor afla întru împutinarea credintei, lesne se vor învoi cu gândurile si cu cugetele cele necuviincioase, care spurca si întineaza mintea. Unii ca acestia, chiar daca s-au învrednicit de mângâierea duhovniceasca si socotesc ca umbla pe cale, se ratacesc pe o cale neumblata, pentru ca mare pacat este a se învoi cineva cu cugetele si cu gândurile cele necuvioase. Precum pruncul cel mic, nefiind hranit de doica, nu poate sa traiasca, ci moare, asa nu este cu putinta a fi cineva rob pacatului si a calatori cu Dumnezeu, caci Dumnezeu uraste pacatul.

Pentru pacatul unui om, cazura în moarte într-o clipita douazeci si cinci de mii din fiii lui Israel, celui întâi nascut al lui Dumnezeu. Oare nu era harazit de la Dumnezeu norodului acela sa mearga în pamântul fagaduintei? Dar pentru necredinta, învârtosarea inimii si pentru necuratia lor, au umblat patruzeci de ani ratacind în pustie prin locuri neumblate si nu pe cale. Si nu numai ca nu s-au învrednicit a intra în pamântul fagaduintei, dar nici macar a-l vedea nu s-au învrednicit. Numai Moise l-a vazut când era aproape de adormire, adica atunci când era sa se duca din viata. Atunci, Domnul i-a zis lui Moise: «Încredinteaza norodul acesta lui Iisus Navi, ca tu vei adormi». Si iarasi i-a zis Dumnezeu lui Moise: «Pamântul fagaduintei iata-l, vezi-l dar nici tu nu vei intra în el, pentru ca nu M-ai cinstit înaintea fiilor lui Israel si n-ai lovit piatra pentru curgerea apei cu toiagul tau, dupa porunca pe care ti-am poruncit-o Eu, ci ai lovit-o cu trufi si cu mânie» (Numeri 20, 12)

Vedeti iubitilor câta departare se face de la Dumnezeu pentru nelucrarea poruncilor? Moise, caruia îi stralucea fata mai mult decât soarele, încât fiii lui Israel nu puteau sa caute la ea pentru stralucirea darului Prea Sfântului Duh ce lucra în el, pentru o porunca ce i-a parut mica, nu s-a învrednicit a intra în pamântul fagaduintei. Dar departarea de la Dumnezeu nu s-a zis pentru Moise, caci Moise era plin de credinta si de darul Celui Prea Înalt. Ea s-a zis pentru necredinta si învârtosarea inimii norodului celui ce, dupa ce a intrat în pustie, cârtea si bârfea împotriva lui Moise. De aceea nu numai ca nu s-a învrednicit a intra în pamântul fagaduintei, dar nici a-l vedea nu s-a învrednicit, ci a umblat ratacind pe locuri neumblate si nu pe cale, dupa cuvântul Domnului, care a zis: «M-am jurat întru mânia Mea ca nu vor intra întru odihna Mea» (Numeri 14, 23)

Asa este si cu cei ce îndraznesc a începe rugaciunea lui Iisus. De se vor afla întru împutinarea credintei, adica de vor fi putin credinciosi, putina purtare de grija vor avea pentru lucrarea sfintei rugaciuni, dar multa silinta si sârguinta au pentru lucrurile si agoniselile pamântesti si vremelnice. Unora ca acestia, chiar daca li se pare a calatori bine, se ratacesc umblând pe cai nebatatorite. Dar însasi gura Domnului graieste: «Nu va îngrijiti ce veti mânca si ce veti bea si cu ce va veti îmbraca. Vedeti pasarile cerului, ca nici nu seamana, nici nu secera, nici în jitnite nu aduna si Tatal vostru cel ceresc le hraneste pe ele. Ci cautati mai întâi Împaratia cerului si toate celelalte se vor adauga voua».

Cei ce s-au sfintit lui Dumnezeu, înca de aici, daca vor sa se aplece de la rugaciune putin câte putin spre cugetele pamântesti, care spurca si întuneca mintea, si se vor învoi cu ele, vor vedea pe Dumnezeu îndepartându-se de la ei, ramânând astfel de batjocura viclenilor draci. Ca si Samson cel tare si osebit între oameni mai mult decât toti, si sfintit lui Dumnezeu din pântecele maicii sale, cel învrednicit de multa putere si de mari minuni, vestit înca mai înainte de nastere prin înger, ca si Ioan, fiul lui Zaharia, oare nu pentru ca si-a pângarit sfintitele sale madulare prin aplecarea spre desfrânare, s-a departat Dumnezeu de la el si l-a lasat pe seama vrajmasilor lui? Vedeti iubitilor câta stricaciune se face din împutinarea credintei, si sufleteasca si trupeasca? Dintru aceasta vine lenevirea spre lucrarea sfintelor porunci, dintru aceasta aplecarea spre pacatuire, iubirea de agoniseala si slava lumii. Deci, de suntem iubitori de cele duhovnicesti, sa nu fim iubitori de agoniseala, care-i stricacioasa si pierzatoare de suflet, ci sa fim sârguitori si iubitori de lucrul lui Dumnezeu, slujindu-i Lui si cinstindu-L prin lucrarea sfintelor Lui porunci si, din zi în zi, sa sporim prin credinta si prin smerita cugetare în dorul cel catre El. caci aceasta este calea cea adevarata si neînselatoare.

Fierbinteala se naste din rugaciune, dar vine si de la draci sau de la fire. Cea de la fire se naste atunci când cineva are o rudenie aflata la departare si pe care doreste sa o vada neavând însa nici o înlesnire. Dar se naste si când cineva are o dragoste patimasa pentru o persoana oarecare. Aceasta dragoste este stricacioasa si pierzatoare de suflet; ea se naste când doreste sa se întâlneasca cu acea persoana dar nu are cum. Acest fel de fierbinteala se mai naste si la cei iubitori de arginti care urmaresc împlinirea dorintei lor de a agonisi bani. Acesta este, dupa cuvântul dumnezeiescului Apostol Pavel, radacina a toata rautatea. Acest lucru este jalnic si vrednic de nemângâiata plângere, fiindca patima asta i-a aruncat pe multi în prapastia pierzarii. Dar si acum sunt aici dintre cei ce sunt biruiti de iubirea de arginti si aud prea bine aceste înfricosate cuvinte. Dar ce fac? Ei se multumesc sa gândeasca astfel: „Cine stie, poate nu va fi asa precum aud ca se spune; poate va fi altminteri”. Deci, nu numai ca nu se pocaiesc, ci înca si pe cei ce atârna de ei îi asupresc si-i necajesc, facând economie, ca sa-si pastreze aurul si argintul, ca nu cumva sa cheltuiasca din el. din aceasta li se pricinuieste acestora a nu crede cu inima si a nu întelege cu mintea, numai si numai din împutinarea credintei lor. Ca si Iuda cel raucredincios auzea înfricosatele cuvinte ale Domnului si Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care zicea ca mai bine ar fi fost omului aceluia, care avea sa vânda pe Fiul Omului pentru agonisirea argintului, sa nu se fi nascut, dar nu le întelegea, nici nu le credea cu inima, având mintea întunecata cu turbarea iubirii de argint. Si asa n-a înteles pâna când nu si-a agonisit lui si spânzurare si pogorâre în prapastia iadului.

Asa si în vremea de acum, cei întunecati la minte cu tulburarea agoniselii, aud si ei prea bine aceste înfricosate cuvinte, dar întunecarea mintii lor nu-i lasa sa înteleaga sau sa se pocaiasca, ci se si sârguiesc sa-i asupreasca si sa-i necajeasca pe cei mai mici. Unii ca acestia îsi agonisesc pogorârea în prapastia pierzarii, iar pe cei ce înteleg, cred cu inima si se pocaiesc, precum a primit Domnul pe vamesul, pe desfrânata si pe fiul risipitor si i-a îmbratisat pe ei, asa îi primeste si pe acestia rânduindu-i în ceata dreptilor. Caci stie Domnul si pe desfrânata care s-a pocait cu adevarat sa o faca mai curata decât pe o fecioara, dar nu face asa pe cei ce prelungesc nepocainta zicând ca se vor pocai mâine sau poimâine. Ca multi sunt în iad dintre cei ce zic ca ne vom pocai mâine si asta pentru ca noi nu stim ziua sau ceasul ducerii din viata asta.

Dulceata vine din rugaciune, dar vine si de la doctorii cei amari, adica de la viclenii draci. Cea de la draci pricinuieste tulburare, iar cea din rugaciune aduce pace si smerenie. Fierbinteala cea din rugaciune si cu zdrobire dintru adâncul inimii aduce suspine si izvoraste din ochi ca din niste sipote, siroaie de lacrimi pentru dragostea si dorul catre Dumnezeu. Atunci si mintea cu mare putere striga: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma, si pe toti oamenii îi vede înaintea sa ca pe îngerii lui Dumnezeu, iar pe sine se vede praf si cenusa si îi vine a se tavali sub picioarele tuturor oamenilor pentru dragostea Domnului. Ba de multe ori, îi vine a se si ascunde de catre vederea oamenilor.

Cei ce au ajuns la masurile acestea s-au învrednicit si de mila lui Dumnezeu, adica de adevarata si neîncetata rugaciune. Aceasta se lucreaza atunci de-a pururi cu mintea în inima; se lucreaza fie tacând, fie dormind, iar mai vârtos când este treaz o afla lucrându-se cu foarte mare liniste si nici un cuvintel nu se atinge de minte, ci numai cuvintele rugaciunii se lucreaza cu dulceata în inima. Dar aceasta sfânta lucrare a mintii vine înca de la început, dar numai o data cu lucrarea sfintelor porunci si a tuturor faptelor.

Rugaciunii îi ajuta foarte mult strainatatea, iar a fi strain înseamna ca oriunde se va afla lucratorul, fie la liniste, între prieteni sau în orice loc îi va fi vietuirea, sa se aiba pe sine ca un strain si mai micul tuturor. Sfântul Calist Patriarhul spune ca mai mult decât în toate întelesurile, dator este sa fie cel ce se linisteste, râvnitor în a întelege cele duhovnicesti. E dator, mai ales la început, ca luarea aminte a mintii sale sa nu fie, în ceasul rugaciunii, nici la jumatatea inimii, nici în josul ei, ci sa pazeasca mintea deasupra inimii.

Aceste dumnezeiesti cuvinte ce sunt adunate din sfintele scrieri, s-au scris în grai simplu ca sa fie lesne de înteles si pruncilor celor mici. Pentru ca multe sunt noianurile învataturii dumnezeiesti, dar cu anevoie de înteles de prunci, adica de începatori. Acestia sunt ca pruncii, care, în micile lor mânute, în loc de peste primesc sarpe si în loc de pâine, carbuni aprinsi, nestiind ce fac. Cu adevarat nou-începatorii sunt asemenea pruncilor si cu atât mai vârtos cei ce nu iau aminte la sfintele scrieri si nu au nici sfatuire duhovniceasca. Acest fel de lucratori, în loc de cele bune primesc cele rele si în loc de dar, înselaciune. Ba se si bucura, nestiind ce fac si socotind ca primesc dar, de aceea, aceasta sfânta lucrare a mintii are nevoie de multa sfatuire duhovniceasca si de citirea cu multa luare aminte a sfintelor scrieri, nicidecum de agoniselile si lucrurile vremelnice, ca sa nu ne înselam. Pentru ca vrajmasul nu înceteaza  a se sârgui sa ne însele nu numai pe noi începatorii, sau pe cei de la mijloc, ci si pe cei desavârsiti, caci stapânitorul lumii acesteia cauta nu numai pe unul sau doi sa-i piarza, ci se sârguieste, racnind ca un leu sa înghita pe toata lumea. Dar precum s-a zis, smerenia, ascultarea si marturisirea dreapta sfarma toate înselaciunile si mrejele vrajmasului.

Dreptul care are si întelepciune este asemenea lui Dumnezeu, iar semnul întelepciunii acesta este: ca înteleptul este sfetnic bun tuturor. Înteleptul nu graieste niciodata cu asprime nici nu se iuteste, ci toate cuvintele lui sunt line si cu buna primire si veselesc inima celor cale le aude. înteleptul chiar de va fi în treapta înalta, nu se trufeste, ci mai mult se smereste, urmând Mieluselului lui Dumnezeu, domnului si Mântuitorului nostru Iisus Hristos, silindu-se a împlini poruncile Lui. Dreptul cel întelept, chiar de se va afla pe treapta de judecator, nu crede îndata cele ce i se spun, nici nu hotaraste în graba pedeapsa celor pârâti, ci mai întâi cu mare întelepciune si cu buna luare aminte cerceteaza ca sa afle pricina cu buna adeverire si, dupa ce a aflat-o, cu buna rânduiala pune la cale judecata. Astfel pazeste cuvintele Domnului care a zis: «Cu ce judecata veti judeca, cu aceea veti fi si voi judecati si cu ce masura veti masura, cu aceea si voua vi se va masura»; asemenea pazind si cuvintele Apostolului: «De a cazut cineva în greseala, voi cei duhovnicesti îndreptati pe unul ca acesta cu duhul blândetii». Astfel înteleptul care se afla în treapta de stapânire, îsi face toate lucrarile cu mare chibzuinta, silindu-se a se face bine placut Stapânului a toata zidirea.

Dreptul nu se teme de este defaimat si nu se tulbura ori se scârbeste de orice i se va grai împotriva, ci zice: «De s-ar ridica împotriva mea tabara, nu se va înfricosa inima mea; de s-ar scula asupra mea razboi. Întru aceasta eu nadajduiesc. Una am cerut de la Domnul, aceasta o voi cauta, ca sa locuiesc în casa Domnului în toate zilele mele».

Zis-a prea fericitul Petru Damaschin:

·               Ce se cuvine a face celui biruit de orice patima? Unul ca acesta cu mare sârguinta trebuie sa se împotriveasca patimii daca voieste sa scape de muncile vesnice si de mânia focului nestins, pentru ca sa se învredniceasca de mila lui Dumnezeu. Sa vorbim de pilda despre patima curviei. Daca cineva este ispitit de oarecare persoana, se cuvine acestuia a se departa cu totul de acea fata, de vorbirea cu ea, de petrecerea cu ea, de atingerea hainelor, ba si de mirosul ei. Ca în toate acestea, de nu se va pazi omul, împlineste patima si preacurvia sa, facându-se salas dracilor. Acesta e un lucru jalnic si vrednic de nemângâiata plângere pentru întunecarea mintii ce-o aduce unora ca acestia, ca nu-si aduc aminte de gândul care l-au cugetat atunci când au iesit din lumea cea desarta si au pornit în aceasta calatorie duhovniceasca si vietuire îngereasca. Ei nu-si aduc aminte de osârdia ce-o aveau când au intrat pe poarta manastirii în vremea venirii lor în ea, ca nu-si aduc aminte de fagaduinta aceea pe care au dat-o la primirea cinstitului si îngerescului chip. Caci pentru cei ce sunt biruiti de aceasta patima dar se pocaiesc, nu numai ca se bucura cetele ceresti, dar înca si domnul îi asteapta cu ratele deschise, primindu-i si îmbratisându-i. Dar pe cei ce petrec în nebagare de seama si nu se pocaiesc, îi asteapta pogorârea în prapastiile iadului si viermii cei neadormiti. (Petru Damaschin)

Zis-a si prea fericitul patriarh, sfântul Ioan Gura de Aur:

·               Omul de va gresi si va pacatui înaintea lui Dumnezeu, iar mai pe urma, caindu-se si îngretosându-se de pacatele sale, le va parasi, încetând a mai pacatui înaintea lui Dumnezeu si va începe a se pocai cu multa înfricosare, flamânzire, sete, plângere si varsarea lacrimilor de toate zilele, vestejindu-si trupul; unul ca acesta, nimic nu se va folosi de ostenelile sale pâna când nu-si va spune si nu-si va marturisi pacatele sale duhovnicescului sau parinte, ca sa ia de la dânsul dezlegare si iertare de pacatele sale. Pentru ca acestuia i s-a dat putere de a lega, a dezlega si ierta pacatele oamenilor precum zice Domnul: «Întâi marturiseste-ti toate pacatele tale si apoi vei lua îndreptare, iertare si usurare de sarcina cea grea a pacatelor tale». Dar cel ce se numeste rautate straveche, vrajmasul nostru diavolul, stiind ca prin supunere si marturisirea pacatelor la parintele duhovnicesc, omul ia dezlegare si usurare, foarte se sileste ca sa-l sminteasca si nicidecum sa nu-l lase nici macar cu gândul sa cugete la marturisire. De aceea multi au iesit din aceasta lume amagitoare fara marturisire, fara dezlegarea si iertarea lor, pentru cele pacatuite, iar acesta e un lucru înfricosator, jalnic si vrednic de nemângâiata plângere. Caci din pricina acestei despartiri fara rânduiala si cu durere de lumea aceasta, nu-si câstiga nici cât de putina usurare de sarcina cea grea a pacatelor sale. (Ioan Gura de Aur)