Grigorie Sinaitul

Privitor la continutul scrierilor sale, acestea il arata pe autorul lor nu numai un practician empiric al unei ''metode a rugaciunii inimii'', cat si un mare exeget al ei. Sfantul Grigorie imbratiseaza cu gandirea lui  o gama foarte larga de teme de viata duhovniceasca care se intinde de la cele mai inalte varfuri ale reflexiunii privitoare la Dumnezeu si la intalnirea mintii cu Sfanta Treime in altarul cel mai launtric al fiintei omenesti, pana la cele mai concrete detalii ale fenomenelor  vietii trupesti. El si-a asimilat reflexiunea asupra vietii duhovnicesti a lui Macarie, Diadoh, Marcu Pustnicul, Sfantul Simeon Noul Teolog, dar si inalta gandire teologica a lui Dionisie Areopagitul si a Sfantului Maxim Marturisitorul. El face o sinteza intre cei dintai si cei din urma dar nu se opreste aici, ci aplicand totul la rugaciune si la efortul de curatire de patimi, se dovedeste poate cel mai subtil analist al miscarilor psihice si spirituale ale fiintei umane

El aduce lamuriri de caracter evident asupra caldurii duhovnicesti care insoteste rugaciunea curata si asupra celei inselatoare si pacatoase; se dovedeste un adversar neindurat al nalucirilor si al tuturor formelor de amagire spirituala, un sustinator al experientei celei mai subtile ŗi mai autentice a prezentei lui Dumnezeu. Intelege trebuinta alternarii cantarii, cu rugaciunea inimii, la incepatori. Merge pana la cele mai mici detalii in explicarea legaturilor bune si rele dintre suflet si trup. In acelasi timp Grigorie Sinaitul manifesta o spiritualitate de mare echilibru, o smerita retinere de la formularile teologice prea indraznete. El cere sa conceapa lumina vazuta in rugaciune ca dincolo de orice materialitate; el nu cere o strangere a narilor la respiratie, ci numai a gurii, ca sa nu ramana cascata si sa faca pe om distrat. Nu leaga prea strans rugaciunea inimii de o metoda tehnica. El nu cunoaste in mod explicit nici invatatura despre deosebirea intre fiinta si energiile necreate ale lui Dumnezeu, invatatura pe care o va dezvolta Sfantul Grigorie Palama, obligat de necesitatea apararii experientelor harismatice traite de isihasti, pentru a nu fi incluse energiile ce le provoaca in ordinea creaturilor.

Daca Sfantul Grigorie Palama este vulturul care atinge inaltimile ametitoare ale invataturii despre Dumnezeu si ale indumnezeirii omului, Sfantul Grigorie Sinaitul este maestrul analizelor subtile ale miscarilor launtrice ale fiintei umane.

ˇ     Este cu neputinta sa fie cineva, sau sa se faca, dupa fire, rational, fara curatie si nestricaciune. Caci pe cea dintai a pus stapanire deprinderea nerationala, iar pe cea de a doua (pe nestricaciune), starea de nestricaciune a trupului.

ˇ     Rationali dupa fire s-au aratat numai sfintii prin curatie. (Parintii nu separa planul etic de cel rational; deplin rational este sfantul. El si-a recastigat privirea si judecata netulburata de patimi, adica de patimi. Cata vreme mai este o pornire spre pacat in om, nu este nici deplin rational. Firea insasi nu si-a castigat integritatea, rectitudinea si profunzimea ei pe plan rational, pentru ca nu si-a recastigat transparenta ei fireasca spre infinitatea dumnezeiasca.) Caci ratiune curata nu a avut nici unul dintre inteleptii intru ale ratiunii, dat fiind ca si-au stricat ratiunea de la inceput prin ganduri. Fiindca duhul pamantesc si mult vorbitor al intelepciunii lumii acesteia, apropiind ratiunile de cei mai cunoscatori, iar gandurile de cei mai neinvatati, pricinuieste impreuna lor locuire, lipsindu-i pe oameni de intelepciunea ipostasiata si de vederea ei, sau de cunostinta neimpartita si unitara. (Toata cunostinta a devenit dispersata in urma caderii. Invatatii cunosc ratiuni separate ale lucrurilor, cei neinvatati  isi fac fel de fel de ganduri amestecate cu patimile. Acestea produc o conlocuire de idei, de multe ori plina de contradictii, dar nu un intreg unitar. Nu se cunoaste intelepciunea ca Persoana suprema, din care pornesc toate ratiunile si in care se unifica toate si in unire cu care se unesc toti. Tema este luata de la Sfantul Maxim Marturisitorul. Sfantul Grigorie Sinaitul se dovedeste un om introdus in gandirea cea mai inalta a Parintilor.)

ˇ     A fi mort si nesimtitor este totuna cu a fi orb la minte si a nu vedea duhovniceste. Caci unul s-a lipsit de puterea vie si lucratoare; iar cel ce nu vede, de lumina dumnezeiasca care-l face sa vada si sa se roage. (Avem aici o definitie a luminii dumnezeiesti, care nu are nimic care sa nu o faca acceptabila si inteleasa. Ea e cea care ne face sa intelegem si sa ne intelegem. Astfel inteleasa lumina dumnezeiasca risipeste nedumeririle celor ce cred ca ea este conceputa ca o lumina asemenea celei materiale.)

ˇ        Putini primesc si puterea si intelepciunea de la Dumnezeu. Caci cea dintai impartaseste bunatatile dumnezeiesti, iar a doua exprimarea lor. Iar primirea prin impartasire si daruirea mai departe este un lucru cu adevarat dumnezeiesc, mai presus de om.

ˇ        Inima fara ganduri, lucrata de Duhul, este altarul adevarat inca inainte de viata viitoare. Caci toate se savarsesc si se graiesc acolo duhovniceste. Iar ce l ce nu a dobandit aceasta inca de aici e o piatra pentru alte virtuti, buna pentru zidirea bisericii dumnezeiesti dar nu biserica si preot al Duhului.

ˇ        Omul a fost zidit nestricacios, fara must cum va si invia. Dar nu neschibacios, nici schimbacios avand in vointa puterea de a se schimba sau nu. Caci vointa nu face pe cineva sa ramana cu desavarsire neschimbat in firea sa. Pentru ca aceasta e cununa indumnezeirii neschimbacioase viitoare.

ˇ     Stricaciunea e devenirea trupului; iar a manca, a lepada ramasitele,  a se ingrasa si a dormi sunt insusiri naturale ale fiarelor si dobitoacelor. Prin acestea asemanandu-ne cu dobitoacele, din pricina neascultarii, am cazut din bunatatile proprii daruite de Dumnezeu. Ne-am facut dobitocesti din rationali si ca fiarele din dumnezeiesti.

ˇ     Raiul este de doua feluri: sensibil si inteligibil (cunoscut cu simturile si cu gandirea), sau cer din Eden si cel al harului. Cel din Eden este un loc foarte inalt, incat ajunge pana la al treilea cer, cum zic cei ce au istorisit despre el, sadit de Dumnezeu cu tot felul de verdeata bine mirositoare. El nu este nici cu desavarsire nestricacios nici cu totul stricacios, ci asezat la mijloc intre stricaciune si nestricaciune, incat este pururea incarcat cu roade si impodobit cu flori, avand neincetat si poame crude si poame coapte. Caci pomii putregaiti si roadele rascoapte cazute la pamant se fac huma bine mirositoare si nu imprastie miros de stricaciune ca plantele lumii. Iar aceasta se intampla din marea bogatie si sfintenie a harului, care covarseste acolo pururea. De aceea raul oceanic, care trece prin el si caruia i s-a poruncit sa racoreasca necontenit acest loc, iesind din el si impartindu-se in patru brate, coborand aduce si da hindusilor si etiopienilor huma si frunzele cazute. Apoi unindu-se, Fisonul si Gheonul (Facere 2, 8), se revarsa impreuna mereu peste campiile lor, pana ce se impart iarasi, unul racorind tara Libiei, iar altul tara Egiptului.

ˇ        Deci spun ca zidirea nu a fost facuta la inceput curgatoare sau stricacioasa. Dar mai pe urma s-a stricat si s-a supus desertaciunii, adica omule, potrivit Scripturii (Romani 8, 25), insa nu de bunavoie ci fara sa vrea, pentru ceea ce a supus-o in nadejdea innoirii lui Adam, cel ce s-a stricat. Innoindu-l insa si sfintindu-l pe acesta, chiar daca poarta trup stricacios pentru viata vremelnica, a innoit-o si pe ea, desi n-a izbavit-o inca de stricaciune. Iar izbavirea zidirii de stricaciune, unii spun ca este schimbarea ei spre mai bine, iar altii, prefacerea in intregime a celor supuse simturilor. Caci obiceiul Scripturii este sa faca o afirmare simpla, fara multa iscodire, despre cele greu de inteles.

ˇ     Cei ce primesc harul ca o zamislire si insarcinare prin Duhul, leapada samanta dumnezeiasca, sau prin caderi, sau vaduvindu-se de Dumnezeu prin insotirea cu vrajmasul care se ascunde in ei. Lepadarea harului se face prin lucrarea patimilor; iar lipsirea desavarsita de el se intampla prin savarsirea pacatelor. Caci sufletul iubitor de patima si de pacat, care leapada si pierde harul si se vaduveste, se face salas al patimilor, ca sa nu zic al dracilor, acum si in veacul viitor.

ˇ        Nimic nu face iutimea asa de linistita si de blanda, ca barbatia si mila. Cea dintai infrange pe cei ce-o razboiesc de afara, iar cea de-a doua, pe cei ce o razboiesc din launtru.

ˇ     Cauta pe Domnul in cale, adica prin porunci, in inima. Caci cand auzi pe Ioan strigand si poruncind tuturor sa gateasca si sa faca drepte cararile, intelege ca e vorba de porunci, de inimi si de fapte. Caci cu neputinta este sa se faca dreapta calea poruncilor si fapta nevinovata, daca nu e dreptate in inima.

ˇ        Cand auzi Scriptura vorbind de toiag si de carja (Psalmi XXII, 4),  socoteste ca in intelesul proorocesc ele sunt judecata si providenta; iar in intelesul moral psalmodierea si rugaciunea. Caci, judecati de Domnul cu toiagul pedepsirii, suntem povatuiti la intoarcere (I Corinteni 11, 32). Iar pedepsind noi pe cei ce se rascoala impotriva noastra, cu toiagul psalmodierii barbatesti, ne sprijinim pe rugaciune. Avand deci toiagul si carja in mana lucrarii mintii, sa nu incetam a pedepsi si a fi pedepsiti, pana ce vom ajunge cu totul sub providenta, fugind de judecata de acum si de cea viitoare.

ˇ     Este propriu poruncilor sa puna pururi mai presus de orice porunca cea mai cuprinzatoare care zice: ''Pomeneste pe Doenul Dumnezeul tau totdeauna''. Caci prin ceea ce s-au pierdut, prin aceea pot sa fie si paziti, fiindca uitarea a pierdut pomenirea dumnezeiasca de la inceput intunecand poruncile, si asa l-a aratat pe om, gol de tot binele.

ˇ     Cel ce cauta intelesurile poruncilor fara porunci, dorind sa le afle prin citire si invatatura, este asemenea celui ce-si inchipuie umbra drept adevar. Caci intelesurile adevarului se daruiesc celor ce se impartasesc de adevar. (Cei ce cauta intelesurile poruncilor, fara sa le implineasca, nu le iau ca porunci propriu-zise ale subiectului dumnezeiesc, Care are puterea si caderea sa porunceasca. De aceea acestia nu se pun in legatura cu El, Care este propriu-zis adevarul; caci in acest caz ele nu exprima pe Cel ce le da, voia si puterea Lui, ca sa zideasca in adevar pe cei ce le implinesc. Ei raman la niste sensuri impersonale care nu le dau nici o putere spre crestere morala si spre mantuire. Poruncile trebuie intelese ca si lucrurile ca semne ale iubirii lui Dumnezeu cel personal si ca apeluri la iubirea noastra, ca sa ne facem asemenea Lui si prin aceasta sa ne unim cu El. Adevarata cunoastere de Dumnezeu este cunoasterea prin experienta, nu din carte. In cazul acesta intelegerea intelegerea se scufunda in lumina Lui insusi, facandu-se si ea lumina. Vorbind acela altora, Dumnezeu insusi vorbeste prin el si El insusi ii invata pe ceilalti printr-un astfel de om. Cuvantul este plin de puterea lui Dumnezeu si de convingerea celui ce a vazut pe Dumnezeu si simte in sine puterea Lui.) Iar cei neimpartasiti de adevar si neintrodusi in el, cautand intelesurile lui, afla pe cele ale intelepciunii innebunite (I Corinteni 1, 10). Pe acestia Apostolul i-a numit ''sufletesti'' ca unii ''ce nu au Duh'' (Iuda 19), chiar daca se mandresc cu adevarul.

ˇ        Definitia dreptei credinte este a vedea si a cunoaste intru curatie cele doua dogme ale credintei, adica Treimea si doimea: Treimea a o privi si a o cunoaste in chip neamestecat si netaiat, in unitate, iar doimea firilor lui Hristos, intr-un ipostas, adica a marturisi si a sti pe un singur Fiu si inainte de intrupare si dupa intrupare, dar dupa intrupare slavit in chip neamestecat in doua firi si in doua vointe, dumnezeiasca si omeneasca.

ˇ     Trebuie sa marturisim cu evlavie nenasterea, nasterea si purcederea, cele trei insusiri personale, nemiscate si neschimbate ale Preasfintei Treimi: pe Tatal ca nenascut si fara de inceput, pe Fiul, ca nascut si impreuna fara de inceput, pe Duhul Sfant, ca purces din Tatal, dat prin Fiul (precum zice Damaschin) si impreuna vesnic.

ˇ        Treimea este unitate simpla, fiindca este fara calitate si necompusa. Dar este Treime in unitate caci Dumnezeu cel intreit in Ipostasuri are cu totul neamestecata perihoreza Acestora intre Ele (intrepatrunderea Lor).

ˇ     Dumnezeu se cunoaste si se zice in toate chip intreit, caci este nemarginit. El este sustinatorul si purtatorul de grija al tuturor prin Fiul in Duhul Sfant. Nici unul din Acestia trei nu se zice, nu se cugeta si nu se numeste fara sau afara de Ceilalti.

ˇ        In om este minte, cuvant si duh, si nici mintea nu e fara cuvant, nici cuvantul fara duh; si acestea sunt una intr-alta si in ele insele. Caci mintea graieste prin cuvant si cuvantul se arata prin duh. Prin aceasta omul poarta un chip intunecos al Treimii numite si arhetipice. Cuvantul ''dupa chipul'' arata si aceasta. (Cuvantul ''dupa chipul'', care il caracterizeaza pe om, arata si asemanarea lui cu Sfanta Treime. Dar in aceasta se arata atat faptul ca omul nu e un individ cu totul separat de ceilalti, cat si faptul ca el are in minte, cuvant si duh neseparate intre ele, ci lucrand si aratandu-se una prin alta, fiind om intreg numai prin toate trei acestea.)

ˇ     Tatal e Mintea, Fiul e Cuvantul, iar Duhul Sfant e cu adevarat Duhul, precum invata folosindu-se de asemanare, Sfintii Parinti purtatori de Dumnezeu, statornicind dogma despre Treimea Sfanta mai presus de fire si de fiinta, despre Dumnezeu cel unul in trei ipostasuri, lasandu-ne noua credinta adevarata si o ancora de nadejde. Caci a cunoaste pe Dumnezeu cel unul este, dupa Scriptura, radacina nemuririi (Pilde 15, 2); si a vedea si a sti stapanirea unitatii in trei ipostasuri este dreptatea intreaga. Sau asa trebuie sa intelegem cuvantul din Evanghelie: ''Iar viata vesnica aceasta este: sa te cunoasca pe Tine, unul adevaratul Dumnezeu'' in trei ipostasuri ''si pe Cel ce L-ai trimis, pe Iisus Hristos'' (Ioan 17,3), in doua firi si vointe.

ˇ        Chinurile sunt felurite, precum si rasplatirile cu bunatati. Iar acelea sunt in iad, potrivit Scripturii care zice: ''In pamant intunecat si neluminat, in pamantul intunericului vesnic'' (Iov 10, 21-22), unde locuiesc pacatosii si inainte de judecata si se intorc si dupa osanda. Caci: ''Intoarca-se pacatosii in iad'' (Psalmi 9, 18) si ''Moartea ii va paste pe ei'' (Psalmi 18, 15), ce este altceva, daca nu hotararea din urma si osanda vesnica?

ˇ     Focul, intunericul, viermele si tartarul sunt impatimirea obsteasca de placerea trupeasca, nestiinta generala a intunericului, gadilirea aprinsa a patimii din toti, tremurarea si vijelia puturoasa a pacatului. Acestea se lucreaza inca de aici in sufletele pacatosilor ca o arvuna si parga a chinurilor si se arata acolo ca o deprindere.

ˇ        Deprinderile patimilor sunt arvunele chinului, precum lucrarile virtutilor sunt ale Imparatiei. Poruncile trebuie sa le socotim si sa le numim lucrari; iar virtutile deprinderi, precum si pacatele care se fac necontenit se numesc deprinderi.

ˇ        Sufletele impatimite de placeri sunt smarcuri de foc (Apocalipsa 19, 20), in care putoarea patimilor, duhnind ca o mocirla, hraneste ca pe un vierme neadormit al curviei, desfranarea trupului, si ca niste serpi, broaste si lipitori ale poftelor stricate, gandurile si dracii stricati si tasnitori de otrava. Starea aceasta a luat inca de aici arvuna chinurilor de acolo.

ˇ        Precum parga chinurilor vesnice este ascunsa in sufletele pacatosilor, asa si arvunile bunatatilor lucreaza prin Duhul si se daruiesc in inimile dreptilor. Caci imparatia cerurilor este vietuirea virtuoasa, precum chinurile, deprinderea patimilor.

ˇ     Noaptea care vine (Ioan 9, 4), este, dupa cuvantul Domnului, incremenirea totala a intunericului viitor, sau in alt chip antihristul, care este si se numeste noapte si intuneric; sau iarasi, in inteles moral, este nepasarea continua care, ca o noapte fara luna, scufunda sufletul in somnul nesimtiriii. Caci precum noaptea ii face pe toti sa doarma si este chipul mortii, prin amortirea ce o aduce, asa noaptea intunericului viitor ii face pe pacatosi morti si nesimtitori prin ameteala durerilor.

ˇ     Judecata lumii acesteia (Ioan 3, 19), dupa cuvantul Evangheliei, sta in necredinta celor neevlaviosi, potrivit cuvantului: ''Iar cel ce nu crede s-a si osandit''. (Ioan 3, 18); de asemenea, in necazurile aduse de providenta pentru ingradire sau intoarcere; apoi in inraurirea planuirilor bune si rele, fiind ajutate sa treaca in fapta dupa cuvantul: ''Instrainatu-s-au pacatosii din pantecele maicii lor''. Judecata cea dreapta a lui Dumnezeu se arata, prin urmare, pentru indreptarea prin pedepse si dupa fapte, pe unii pedepsindu-i, pe altii miluindu-i, dand ca rasplata unora cununile, altora chinurile. Din cei pedepsiti, cei dintai sunt cu totul necredinciosi, cei de-al doilea, credinciosi dar fara ravna, de aceea se si pedepsesc cu iubire de oameni. Iar cei ce s-au facut desavarsiti, fie in virtuti, fie in pacate, vor avea rasplatile cuvenite.

ˇ        De nu se va pazi firea neprihanita prin Duhul, sau de nu se va curata cum se cuvine, nu va putea sa se faca un trup si un duh cu Hristos, acum si in armonia viitoare. Caci un petic dintr-o vechitura a patimilor nu-l poate coase puterea cuprinzatoare si unificatoarea Duhului la haina harului pentru intregire.

ˇ     Cel ce a primit in dar si a pazit innoirea Duhului va avea o cinste deopotriva la alcatuirea (trupului) lui Hristos, patimind atunci negrait indumnezeirea mai presus de fire. Caci nu va fi vreunul din Hristos, sau madular al lui Hristos, daca nu se face de aici partas al harului, alcatuindu-se dupa chipul adevarului si al cunostintei, cum zice Apostolul (Romani 2, 20).

ˇ     Imparatia Cerurilor este asemenea unui cort facut de Dumnezeu, ca cel aratat lui Moise, avand doua incaperi in veacul viitor. In cea dintai vor intra toti cati sunt preoti ai harului; in cea de a doua, inteligibila, numai cei ce au liturghisit inca de aici Treimii ca niste ierarhi in desavarsire in intunericul cunostintei de Dumnezeu. Ei au drept capetenie in slujire si ca prim ierarh inaintea Treimii, pe Iisus, in cortul pe care l-a intemeiat El. Acestia intrand acolo vor fi luminati mai limpede de razele luminii Lui. (In prima parte a cortului vor intra toti cati au fost preoti ai harului, adica au slujit lui, rodind puterea lui in viata lor. Dar in a doua incapere, in partea cea mai dinauntru, in Sfanta Sfintelor, vor intra numai cei ce au slujit inca de aici ca arhierei, prin faptul ca au intrat in intunericul cunostintei mai presus de cunostinta a lui Dumnezeu, ca Moise pe Sinai, ajungand pana in fata lui Dumnezeu cel in Treime si cu totul indefinit in abisul bogatiei Sale, dar in acelasi timp la simtirea cea mai intensa a prezentei Lui tainice si iubitoare, traita ca atare prin faptul ca e o iubire intre cele trei Persoane atotdesavarsite si, prin aceasta, langa focarul suprem al iubirii. Ei au intrat adica pana acolo pana unde a intrat primul Ierarh si Capetenia oricarei slujiri adusa lui Dumnezeu, adica Iisus Hristos ca om, Care ca Dumnezeu primeste slujirea ca Unul din Treime. Uniti cu Hristos, luminati de infinitatea luminoasa a dumnezeirii Sale, de lumina Treimii atotiubitoare, sunt luminati si ei mai mult decat cei din prima incapere. Constiinta aceasta in intunericul cel mai presus de cunoastere ii desavarseste pe cei ce ajung acolo, pentru ca este o cunostinta prin experienta cea mai intensa a lui Dumnezeu ca suprema comuniune de Persoane, deci ca izvor din care iradiaza in ei aceasta iubire, facandu-i si pe ei iubitori la maximum. Se simte aici influenta lui Dionisie Areopagitul. Acestia sunt, prin viata lor de maxima intensitate a simtirii lui Dumnezeu, la extrema opusa a celor ajunsi la suprema amortire si nesimtire in iad, amortire si nesimtire produsa de patimile care-i obosesc si-i epuizeaza pana la urma de orice putere stimulatoare.)

ˇ     Multele locasuri despre care a vorbit Mantuitorul sunt deosebitele trepte si inaintari ale starii de acolo. Imparatia este una, dar are multe deosebiri inauntru, intrucat unii sunt ceresti, iar altii pamantesti, potrivit cu virtutea, cu cunostinta si cu marimea indumnezeirii. ''Caci alta este slava soarelui, alta a lunii si alta a stelelor; si stea de stea se deosebeste in slava'' (I Corinteni 15, 41), cum zice Apostolul, pe bolta dumnezeiasca.

ˇ     Cel ce si-a curatit mintea prin lacrimi, iar sufletul si l-a inviat inca de aici prin Duh, ajunge pentru scurta vreme impreuna vietuitor cu ingerii si netrupesc ca un nesupus stricaciunii. Iar trupul si-l face prin ratiune, chip luminos si arzator ale frumusetii dumnezeiesti, din plasmuire de lut; si-l face cum era dupa fire, daca nestricaciunea trupurilor este inlaturarea musturilor si a ingrosarii. Trupul nestricaciunii este trupul pamantesc afara de musturi si de grosime, prefacut in chip negrait din trup sufletesc si trup duhovnicesc, incat este si pamantesc si ceresc, prin subtirimea infatisarii dumnezeiesti. Caci asa cum a fost plasmuit la inceput, asa va si invia ca sa fie dup chipul Fiului Omului, impartasindu-se in intregime de dumnezeire.

ˇ        Pamantul fagaduintei este nepatimirea. Din ea izvoraste veselia Duhului, asemenea laptelui si a mierii.

ˇ        In veacul viitor sfintii isi vor grai unii altora in chip tainic cuvantul launtric, rostit de Duhul Sfant. (Sfintii, cunoscandu-si in veacul viitor launtrul lor in mod reciproc, vor cunoaste din vedere tot ce au sa-si spuna, isi vor vedea reciproc fiinta ca atotcuprinzator cuvant, spunandu-si tot ce au sa-si spuna prin reciproca lor intimitate si sinceritate totala. Sufletul le va fi intreg in lumina fetei.)

ˇ     Toti cati au primit inca de aici plinatatea desavarsirii in Hristos, sunt deopotriva dupa varsta in Duh.

ˇ        Fii invierii lui Hristos vor fi, zice, minti, adica deopotriva cu ingerii, ajunsi sfinti prin nestricaciune si indumnezeire.

ˇ        In veacul viitor ingerii si sfintii vor spori in adaugirea harurilor si niciodata nu vor sfarsi, sau nu vor slabi in dorirea bunatatilor. Caci in veacul de acolo nu va fi slabire sau micsorare a virtutii in favoarea pacatului.

ˇ        Slava adevarata, spun ca este cunostinta sau vederea Duhului, sau si patrunderea cu de-amanuntul a dogmelor, sau cunoasterea credintei adevarate.

ˇ     Inceputul si pricina gandurilor este impartirea prin neascultare a amintirii simple si unitare a omului. Prin aceasta a pierdut si amintirea de Dumnezeu. Caci facandu-se din simpla, compusa si din unitara, felurita, si-a pierdut unitatea impreuna cu puterile ei. (Amintirea simpla de la inceput a fost pomenirea neincetata a lui Dumnezeu. Aceasta pomenire pierzand-o noi, amintirea cea simpla s-a divizat. Asa s-a nascut si asa se succede felurimea gandurilor la cele marginite, odata cu uitarea unora cand ne amintim de altele. Omul nu-si mai poate retine mintea la un singur lucru, pentru ca fiecare este marginit si nu poate intretine in om un interes netrecator. Cand mintea se indreapta insa spre Dumnezeu - amintirea vine de la admentem: a tine mintea la ceva sau ceva in minte; aminte sa ne fie, inseamna a tine ceva in minte - nu mai este divizata de gandurile variate ce se succed, pentru ca Dumnezeu este nemarginit, este o hrana nemarginita pentru contemplatie. De aceea numai in legatura cu Dumnezeu putem pastra amintirea neincetata, sau amintirea propriu-zisa. Sfantul Grigorie Sinaitul se dovedeste un mare analist al starilor sufletului, aducand explicatii convingatoare unor invataturi care se afirmau de multe ori fara ultimele lor explicari.)

ˇ     Tamaduirea amintirii este intoarcerea de la amintirea rea, nascatoare de ganduri stricatoare, la starea ei simpla de la inceput. Caci neascultarea, unealta pacatului, nu a stricat numai amintirea simpla a sufletului fata de bine, ci si toate puterile lui, intunecand dorintele firesti ce tindeau spre virtute. Dar amintirea o tamaduieste, ridicand-o de la starea contrara firii, la cea mai presus de fire, in mod principal, pomenirea staruitoare a lui Dumnezeu, intarita prin rugaciune si strabatuta de Duhul.

ˇ        Pricinile patimilor sunt faptele pacatoase; pricinile gandurilor, patimile; ale nalucirilor, gandurile; ale chipurilor, amintirea; ale amintirilor, uitarea (avem aici un paradox: pricina amintirilor ispititoare este uitarea indatoririlor spre bine.), ale uitarii, nestiinta; ale nestiintei, nepasarea; nepasarea este nascuta de dorinta poftitoare; iar maica dorintelor este nestatornicia; pricina nestatorniciei este lucrarea faptei; iar fapta este din dorinta nesocotita a pacatului si din aplecarea simturilor catre cele supuse lor.

ˇ     Gandurile sunt in partea rationala; patimile furioase in iutime; amintirea dorintei dobitocesti este in partea poftitoare. In partea intelegatoare se formeaza nalucirile; iar in cea cugetatoare rasar si lucreaza chipurile. (Sfantul Grigorie Sinaitul distinge aici pe langa partea rationala a sufletului, pe cea intelegatoare, care pare sa aiba si puterea imaginatiei, si pe cea cugetatoare, care are o putere apropiata de puterea imaginatiei, dar are in ea si puterea oarecarei trezvii critice.)

ˇ        Tabararea gandurilor rele este ca un suvoi de rau; prin ele vine momeala, iar dupa aceasta se naste incuviintarea pacatului, ca o inundare de valuri ce acopera inima. (Inima are aici sensul constiintei de sine. Incuviintarea pacatului acopera constiinta de sine ca o inundare a apelor.)

ˇ     Socoteste placerea vascoasa, ca o mocirla adanca, sau ca un smarc al desfranarii. O astfel de mocirla este si povara grijilor pamantesti, de care ingreuindu-se mintea patimasa, este scufundata de ganduri in adancul deznadejdii.

ˇ        Scriptura a numit adeseori ganduri si ratiunile lucrurilor, precum a numit si chipurile ratiuni si ratiunile chipuri. Aceasta se intampla deoarece miscarea acestora (gandurilor) este in sine nemateriala, dar prin lucruri ia chip si se preface, si asa momeala se cunoaste si capata nume prin aratare. (Se pare ca Sfantul Grigorie Sinaitul intelege prin logismoi nu intelesuri, ci chipuri concrete ale lucrurilor. El explica cum insesi ratiunile naturale ale lucrurilor care isi au originea in gandirea lui Dumnezeu, pot deveni, prin chipurile lor vazute, ganduri ispititoare la pacat, sau momeli. El se arata astfel intelegand trecerea gandurilor la chipuri concrete, in lucruri, ca niste plasticizari ale acestora. In general, Sfantul Grigorie Sinaitul duce mai departe gandirea parintilor anteriori printr-o aplicare mai accentuata la situatiile concrete ale luptei cu ispitele.)

ˇ     Gandurile pacatoase sunt ratiunile dracilor si inainte-mergatoarele patimii, precum ratiunile si chipurile sunt ale lucrurilor. Este cu neputinta a face vreun bine sau vreun rau, daca nu este momit intai gandul tau. Caci gandul este miscarea fara chip a momelii unor lucruri oarecare.

ˇ        Materia lucrurilor naste ganduri simple; iar momeala draceasca faureste cele rele. Deci gandurile si ratiunile firesti se deosebesc de cele potrivnice firii si de cele mai presus de fire. (Nu totdeauna gandurile sunt rele: sunt si ganduri simple ale lucrurilor, identice cu ratiunile lor naturale, preexistente in Dumnezeu, Creatorul lucrurilor. Ba sunt si ganduri mai presus de fire. Prin aceste s-ar putea intelege ganduri despre Dumnezeu, despre ingeri, despre relatiile noastre cu Dumnezeu, da poate si ganduri despre lucruri, cand le vedem pe acestea in intelesurile lor adancite in ambianta de lumina nesfarsita  lui Dumnezeu.)

ˇ     Gandurile firesti lucreaza la fel la schimbarea omului, ca si cele contrare firii. Dar cele dupa fire se schimba indata in cele mai presus de fire. (Gandurile dupa fire, da, daca nu le lasam in ganduri ispititoare ale lucrurilor, care le schimba firea in rau, devin cu usurinta ganduri mai presus de fire. De altfel este foarte greu sa se traga o granita intre caracterul natural al gandurilor si caracterul lor mai presus de fire, caci tot ce este natural se intelege ca avandu-si originea in Dumnezeu si intelegandu-se cu El.) Gandurile sunt pricini reciproce ale schimbarii din ele  si se nasc unele pe altele. Gandurile despre lucrurile materiale sunt  pricini ale nasterii si schimbarii celor dracesti. Ele se nasc si se schimba din momeala. Iar cele dumnezeiesti se nasc si se schimba din cele firesti, caci cele firesti dau nastere la cele mai presus de fire. Schimbarea fiecaruia este pricina si prilej de nastere a celui inrudit, in chip impatrit.

ˇ     Insemneaza-ti ca inainte de ganduri sunt pricinile; inainte de naluciri sunt gandurile; inainte de patimi, nalucirile; iar inainte de draci, patimile, ca un lant si ca o oranduiala vicleana a duhului neoranduielii. Una atarna de alta, dar nici una nu lucreaza prin sine, ci este pusa in lucrare de draci. Nici nalucirea nu-si face chipuri, nici patima nu lucreaza fara puterea draceasca ascunsa, caci desi satana a cazut zdrobit, el poate si mai mult impotriva noastra, prin nepasarea noastra, ingamfandu-se din pricina noastra.

ˇ     Ei dau o forma mintii noastre, mai bine zis ne formeaza dupa chipul lor si ne momesc prin deprinderea patimii, care stapaneste si lucreaza in sufletul nostru. Caci  dracii au deprinderea patimilor, ca o pricina a formarii de chipuri (idoli) in mintea noastra. Deci ei ne fac puterea de inchipuire sa lucreze in mod felurit si in multe forme, fie in stare de trezvie, fie in somn, caci ei insisi si se preschimba in felurite chipuri; dracii poftei se schimba uneori in porci, alteori in magari, armasari intaratati si infierbantati; cei ai maniei, uneori in pagani, alteori in lei; cei ai lacomiei, uneori in lupi sau leoparzi. Apoi cei ai vicleniei in serpi, naparci, alteori in vulpi; cei ai indraznelii, in caini; cei ai trandaviei, in motani; cei ai curviei se mai prefac uneori in serpi, alteori in corbi sau gaite. Dracii patimilor sufletesti se prefac in pasari, mai ales cei din vazduh. Inchipuirea are trei pricini, prin care schimba chipurile duhurilor, dupa cele trei parti ale sufletului, de aceea si nalucirile sunt de trei feluri: de pasari, de fiare si de dobitoace, dupa puterea poftitoare, manietoare si rationala a sufletului. Caci cele trei capetenii ale patimilor se inarmeaza pururi impotriva  celor trei puteri si dupa patima care da chip sufletului se apropie de noi si iau un chip inrudit. (Fiecare patima da un anumit chip sufletului si ca urmare si infatisarii noastre exterioare. De aceea chiar si demonii iau, macar ca sunt duhuri, anumite forme dupa patima pe care o cultiva mai mult. Si aceasta forma ne-o imprima si noua dupa patima pe care cauta sa ne-o inspire mai mult. Patimile de mandrie ne dau o forma care seamana cu cele ale pasarilor semete din vazduh, caci ele se imprima mai mult partii noastre cugetatoare, facandu-ne semeti la infatisare si cu capul inaltat; patimile care aprind mania ne dau infatisari de fiare; cele care atata pofta ne dau infatisari de dobitoace. Iata o dovada a plasticizarii ratiunilor.)

ˇ     Dracii placerii (voluptatii) se apropie adeseori ca foc si carbuni aprinsi, caci duhurile iubitoare de placere aprind partea poftitoare a sufletului, iar pe cea cugetatoare o intuneca, zapacind-o. Fiindca placerea patimilor este pricina de ardere, de zapaceala si de intuneric.

ˇ        Noaptea patimilor este intunericul nestiintei, sau noaptea este imparatia in care se nasc patimile. In ea imparateste stapanul intunericului si umbla duhurile care iau chip asemanator fiarelor codrului, ca pasarile cerului si ca taratoarele pamantului, cautand cu urlete sa ne rapeasca si sa ne manance.

ˇ        In vremea lucrarii patimilor, unele ganduri merg inainte, altele urmeaza; gandurile premerg nalucirilor, iar patimile le urmeaza. In ce priveste pe draci, patimile, premerg acestora, iar dracii le urmeaza lor.

ˇ     Inceputul si pricina patimilor este reaua intrebuintare (abuzul); al relei intrebuintari este schimbarea rea; al schimbarii este aplecarea deprinderii vointei; mijlocul de cercare a vointei este momeala; pricina momelii sunt dracii, ingaduiti de Providenta ca sa ne aratam libertatea noastra cum este.

ˇ        Deprinderea patimasa a sufletului este veninul acului pacatului spre moarte, caci cel ce s-a imbibat de bunavoie de patimi isi are purtarea nemiscata si neschimbata. (Este o nemiscare in sens rau; cine este miscat numai de o patima e ca si cum nu s%ar misca, caci el nu se misca, ci este miscat si nu poate sa se miste astfel. E o miscare monotona, o neputinta de a iesi din ea. Nimic nou nu se intampla in el, nimic care manifesta propriu-zis noutatea vietii. Acolo e moarte.)

ˇ     Patimile au felurite numiri, dar se impart in trupesti si sufletesti. Cele trupesti se subimpart in dureroase si pricinuitoare de pacat. Cele dureroase se subimpart iarasi in boli si pedepse povatuitoare. Cele sufletesti se impart in patimi ale maniei, ale poftei si ale ratiunii. Cele ale ratiunii se subimpart in nalucitoare si cugetatoare. Dintre acestea, unele se nasc din vointa prin reaua intrebuintare, altele sunt fara voie, din vreo sila, cum sunt patimile zise fara vina. Parintii le-au numit pe acestea si urmari sau insusiri firesti.

ˇ        Altele sunt patimile trupesti si altele cele sufletesti; altele cele ale poftei si altele cele ale iutimii (maniei); altele cele ale ratiunii si altele cele ale mintii si ale inchipuirii. Dar se insotesc intre ele si lucreaza unele cu altele. Cele trupesti cu cele ale poftei, cele sufletesti cu cele ale iutimii; si iarasi, cele rationale cu cele ale mintii s cele ale mintii cu cele ale imaginatiei si cele ale amintirii.

ˇ     Patimile iutimii sunt: mania, amaraciunea, strigarea, aprinderea grabnica (varsarea napraznica a fierii), cutezanta semeata, infumurarea, trufia si celelalte. Ale poftei sunt: lacomia, desfranarea, neinfranarea, nesaturarea, iubirea de placere, iubirea de arginti, iubirea de sine care e cea mai cumplita din toate. Iar ale trupului sunt: curvia, preacurvia, necuratia, destrabalarea, nedreptatea, lacomia pantecelui, lenea, usuratatea, iubirea de podoabe (luxul), iubirea de petreceri si celelalte. Cele ale partii rationale sunt: necredinta, hula, viclenia, uneltirea, iscodirea, fatarnicia, grairea de rau, clevetirea, osandirea, dispretuirea, luarea-n ras, prefacatoria, minciuna, vorbirea de lucruri urate, de prostii, umblarea cu lucruri ascunse, ironia, fala, dorinta de a placea oamenilor, semetia, juramintele strambe, vorbirea fara rost. Ale mintii sunt: parerea de sine, inaltarea, laudele, cearta, pizma, incantarea de sine, grairea impotriva, surzenia cu voia, inchipuirea, nalucirile, rastalmacirile, dorinta de a te arata, iubirea de slava, sau mandria, cea dintai si cea mai de pe urma din toate relele. Iar cele ale cugetarii sunt: imprastierile, ratacirile, robirile, intunecarea, orbirea, amagirile, momelile, incuviintarile, aplecarile, abaterile si cele asemenea acestora. Ca sa spun pe scurt, toate relele potrivnice firii s-au amestecat cu aceste trei puteri ale sufletului, precum toate bunatatile se afla impreuna cu ele prin fire.

ˇ        Minunate sunt cuvintele de slavire pline de uimire ale lui David fata de Dumnezeu ''Minunate s-a facut, zice cunostinta Ta catre mine, caci nu pot sa ma ridic pana la ea'', fiind mai puternica si neajunsa si mai presus de cunostinta si de puterea mea neputincioasa. Chiar si trupul e neinteles caci are o alcatuire compusa, intreita in tot chipul, dar tine intr-o unica armonie madularele si partile sale. Pe de alta parte, in trup stapaneste numarul sapte si doi, care arata vremea si firea, dupa cei invatati in ale numerelor. Astfel si el este o unealta a firii, care arata slava maretiei treimice, dupa legile care carmuiesc firea. (Numarul doi care stapaneste in trup arata firea lui dependenta. Caci doi sunt ochii, doua urechile, etc. Dar in trupul trecator stapaneste si numarul trei si sapte, care este timpul. El are trecut, prezent si viitor si viata lui se repeta in cicluri de sapte zile. Se mai spune ca toata materia trupului se schimba in curs de sapte ani. Miscarea timpului in cicluri de sapte unitati o exprima si Facerea, unde se spune ca Dumnezeu a creat lumea in sapte zile. Sapte reprezinta implinirea a ceea ce se misca in timp. Numarul trei arata poate si fiinta, puterile si lucrarile.)

ˇ     Legile firii sunt imbinarile felurite ale madularelor lucratoare, pe care cuvantul le-a numit si deosebiri, ca tot atatea parti in care se arata insusirile trupului. Sau iarasi, legea fireasca este lucrarea fiecarei forme si a fiecarui madular in baza puterii sale. Precum Dumnezeu tine in lucrare si misca toata zidirea, asa sufletul tine in lucrare si in miscare madularele trupului si il misca pe fiecare spre lucrarea sa. Dar e de cercetat pentru care pricina barbatii purtatori de Dumnezeu spun uneori ca iutimea si pofta sunt puteri ale trupului, iar alteori ca sunt ale sufletului? Raspundem, ca nu este nici o nepotrivire intre cuvintele sfintilor, pentru cei ce le cunosc cu de-amanuntul, ce amandoua sustinerile sunt adevarate si ele pot fi schimbate intre ele in chip intelept, din pricina crearii sufletului si a trupului pentru un mod de convietuire negraita. Caci imbinarea lor este de asa fel, ca sufletul poate sa fie desavarsit de aici, iar trupul e nedesavarsit din pricina cresterii prin hrana. Astfel sufletul are in sine si puterea poftei doritoare si puterea iutimii spre vigoarea dragostei, dar de la plasmuirea lui e zidit rational si mintal. Caci nu i s-a dat o iutime fara ratiune si o pofta fara minte. Precum nici trupul nu le avea pe acestea astfel, mai inainte. Ci fiind zidit nestricacios, era fara mustime, din care a urmat pofta si mania furioasa. Caci dupa neascultare, cazand in stricaciune si in grosimea dobitoacelor, a rasarit ca urmare neaparata si iutimea si pofta in el. De aceea trupul se si impotriveste vointei sufletului, prin iutime si pofta cand domina el. iar cand se supune muritorul celui rational, urmeaza sufletului spre savarsirea celor bune. Deci abia cand s-au amestecat cele venite pe urma in trup cu insusirile sufletului, s-a asemanat omul dobitoacelor, supunandu-se legii pacatului, pentru trebuinta firii si facandu-se din fiinta rationala - dobitoc si din om - fiara. (Sfantul Grigorie Sinaitul explica tot ce are trupul viu in suflet. Chiar iutimea si pofta si le insuseste trupul din suflet. Deci sufletul a fost facut pentru convietuirea cu trupul, putand alcatui si sustine un trup viu. De aceea i s-a dat iutimea si pofta, cu posibilitatea de a sluji nu numai unor scopuri spirituale, ci si intretinerii si cresterii trupului desigur tot in vederea spiritualizarii trupului si a materiei. Adica iutimea si pofta, avand la baza un caracter spiritual, legat de minte si ratiune, primesc prin unirea sufletului cu trupul si un caracter animalic, sau o functie in slujba trupului ca organism biologic, inrudit in privinta aceasta cu cel animalic. S-ar putea spune ca, prin iutime si pofta, rationalitatea sufletului are in ea posibilitatea de a se plasticiza ca trup organizat. Desigur, aceasta nu inseamna ca sufletul exista temporal inaintea trupului, ci incepe sa existe manifestandu-se in formarea trupului prin iutimea (energia) si pofta ce i se prelungesc in trup intrucat prin acestea incepe deodata cu aducerea lui la existenta sa se plasticizeze in trup. De altfel in general, planul material nu e decat o rationalitate plasticizata si ca atare rationalitatea aceasta are in ea insasi o energie si un impuls spre plasticizare, care, in cazul ratiunii personale umane, echivaleaza cu iutimea si cu pofta. Cand acestea nu sunt conduse bine de ratiune, se nasc pacatele si insasi deformarile si tendintele de descompunere a trupului, ca plasticizare a sufletului rational. De aceea pacatul, ca dezordine, incepe in ratiune, in suflet.)

ˇ     Sufletul fiind creat rational prin suflare si intelegator prin insuflare datatoare de viata, nu a fost creat de Dumnezeu deodata cu iutimea si cu pofta dobitoceasca, ci cu puterea dorintei si pe ea, cu vigoarea dragostei. La fel nici trupului nu i-a sadit, prin plasmuire, de la inceput iutimea si pofta nerationala. Caci pe acestea le-a primit pe urma prin neascultare, facandu-se muritor, stricacios si dobitocesc. (Dar iutimea si pofta s-au prelungit in trup la inceput nu ca iutime si pofta animalica, ci ca iutime si dorire spirituala. Pe urma au luat, prin cadere, caracterul animalic, sau si animalic.) Caci trupul, zic cuvantatorii de Dumnezeu, a fot zidit nestricacios, precum va si invia, desi in stare sa primeasca si stricaciunea. Iar sufletul a fost facut nepatimitor, dar s-au stricat amandoua si s-au amestecat, in urma legii preafiresti a miscarii unuia in altul (perihorezei), si a impartasirii unuia din celalalt. Sufletul s-a imbibat de patimi, mai bine zis de draci, iar trupul s-a facut asemenea dobitoacelor necuvantatoare prin lucrarea si prin stapanirea nestricaciunii. Puterile amandurora facandu-se una, l-au facut pe om sa devina, prin manie si pofta, un animal nerational si fara minte. Si asa s-a facut asemenea cu dobitoacele, dupa Scriptura, si intocmai cu ele in tot chipul. (Prin aceasta si-a inrait si sufletul calitatea. Iutimea si pofta, punandu-se intr-o masura mai mare in slujba cresterii si sustinerii trupului, au pus prin insusi sufletul, intr-o mare masura, in slujba trupului si au luat chiar in suflet un caracter irational, animalic. Greu se poate gasi in scrisul patristic o insistenta asa de staruitoare in explicarea complexei si tainicei legaturi dintre suflet si trup ca aceste capete ale Sfantul Grigorie Sinaitul. Scrierea aceasta a lui este dominata de preocuparea antropologica.)

ˇ     Inceputul si pricina virtutilor este buna intentie, apoi dorinta binelui. Precum Dumnezeu este pricina si izvorul a tot binele, asa inceputul binelui in noi este credinta, mai bine zis Hristos, piatra credintei, pe Care-L avem ca incepatura si temelie a tuturor virtutilor. Caci pe El am asezat si pe El cladim tot binele. El este piatra cea din capul unghiului, care ne leaga pe noi cu Sine si margaritarul de mare pret, pe care cautandu-l monahul, care patrunde in adancul linistii, vinde toate voile sale prin ascultarea poruncilor, ca sa-L castige pe El. (Este o aplicare la credinciosul individual a expresiilor: Hristos, piatra cea din capul unghiului, Hristos, piatra credintei, Hristos, incepatura vietii noastre. El este in fiecare din noi izvorul binelui, al efortului spre dobandirea virtutilor, pe El cladim trupul virtutilor. O interpretare tot asa de interesanta a parabolei biblice despre omul care vinde toate averile sale pentru a cumpara tarina sau ascultarea care cuprinde pe Hristos, comoara de mare pret. Averile sunt aici voile omului; omul care vrea sa se mantuie renunta la voile sale, care nu-l pot mantui, pentru a-si insusi prin ascultare voia lui Hristos, pentru a face voia sau poruncile Lui, caci prin aceasta dobandeste viata vesnica. Cel ce iubeste renunta la voile sale pentru cel iubit si pentru iubirea aceluia caci in El are viata, cum nu o are prin implinirea voilor sale.)

ˇ        Virtutile isi tin cumpana intre ele si toate se aduna intr-una si se implinesc intr-o intocmire si intr-un chip singur al virtutii. Caci sunt virtuti propriu-zise si virtuti mai mari ca virtutile, care cuprind pe cele mai multe, sau chiar pe toate, cum e dragostea dumnezeiasca, smerenia si rabdarea dumnezeiasca. Fiindca zice Domnul despre aceasta: ''Prin rabdarea voastra veti castiga sufletele voastre'' (Luca 21, 19), dar nu a zis intru postirea voastra, sau intru privegherea voastra. Iar prin rabdare inteleg pe cea dupa Dumnezeu. Ea este imparateasa virtutilor, temelia bunatatilor barbatesti., caci ea este pacea in razboaie, seninul in furtuna, statornicia nestramutata in cei ce-au dobandit-o. Pe cel ce a dobandit-o pe aceasta in Hristos Iisus nu-l vor putea vatama nici armele, nici sulitele, nici campurile de batalie, nici chiar razboaiele dracilor, nici multimea intunecata a celor potrivnici.

ˇ     Virtutile, desi se nasc unele din altele, isi au obarsia in cele trei puteri ale sufletului, afara de cele dumnezeiesti. Caci pricina si incepatura celor patru virtuti cuprinzatoare in cei firesti si ale virtutilor dumnezeiesti, din care si prin care fiinteaza celelalte, a chibzuintei, a barbatiei, a neprihanirii si a dreptatii, este intelepciunea dumnezeiasca a cunoscatorilor de Dumnezeu, cea miscata de Duhul. Aceasta miscandu-se in chip impatrit, le lucreaza pe toate, nu deodata, ci pe fiecare deosebi la vremea ei, dupa cum voieste. Pe una ca lumina, pe alta ca putere agera si ca insuflare pururi in miscare, pe a treia ca putere sfintitoare si curatitoare, iar pe a patra ca roua a curatiei, care inveseleste si curateste de arsurile patimilor. Precum s-a spus mai inainte fiecaruia dintre cei desavarsiti ii da fiecare lucrare desavarsita dupa felul lui.

ˇ     Taria desavarsita a sufletului in virtuti nu o daruiesc destoiniciile si sarguinta proprie, daca acestea nu se inradacineaza prin har, ca deprinderi. Caci fiecare isi are darul ei (din har), ca o lucrare deosebita, asa incat ii poate atrage spre ea, prin deprinderea si firea binelui, pe cei ce se impartasesc de ea, chiar cand nu voiesc. Cand ajungem la acel dar, el se mentine neschimbat si neinstrainat. Atunci avem harul Duhului, lucrand virtutile in madularele noastre ca un suflet viu. De aceea toata ceata virtutilor este moarta fara har; si in cei ce socotesc ca le au, sau ca le-au dobandit desavarsit si ca sunt numai ale lor, sunt umbre si chipuri ale gandului, dar nu realitati desavarsite. (Inradacinarea virtutilor in suflet nu se poate infaptui prin eforturile proprii, ci numai prin har, care este lucrarea puternica a lui Dumnezeu devenita lucrarea noastra. Virtutile, ca deschideri si relatii statornice ale sufletului cu Dumnezeu, nu pot prinde putere in noi, daca nu sta Dumnezeu Insusi deschis fata de noi, sau in comunicare de iubire si de putere cu noi. In virtuti, Duhul lui Dumnezeu lucreaza cu subiectul nostru ca un fel de unic subiect. Prin aceasta virtutile reprezinta trepte ale unirii noastre cu Dumnezeu, ca Subiect iubitor. De aceea Duhul lui Dumnezeu este sufletul virtutilor noastre. In cel ce socoteste ca virtutile sunt ale lui, nu este deschidere adevarata nici spre Dumnezeu, nici spre oameni, caci in deschiderea adevarata trebuie sa se traiasca initiativa ambelor parti. Sunt deschis cu adevarat celuilalt pentru ca si el imi este deschis, deci virtutea mea este si opera lui. Astfel, virtutea mea este numai o intentie a virtutii dar nu o virtute implinita. Cel ce afirma ca poate face binele numai prin el insusi, chiar prin aceasta mandrie a lui, nesocotind contributia celuilalt, se inchide in sine si nu-l incalzeste pe acela, pentru ca nu-l pretuieste cum se cuvine, ca absolut al realizarii sale.!

ˇ     Deci virtutile cuprinzatoare sunt patru: barbatia, chibzuinta, neprihanirea si dreptatea. Lor le stau aproape, prin prisosire sau prin stirbire, opt pacate numite si socotite de cei din lume virtuti: barbatiei, semetia si frica; chibzuintei, viclenia si nestiinta; neprihanirii, desfranarea si neajutorarea; dreptatii, lacomia si nedreptatea, sau ingustimea nazuintei. Dar nu numai virtutile cuprinzatoare si firesti, mai presus de orice stirbire sau umflare, ci si cele cu fapta tin mijlocul. Ele au ca impreuna-lucratoare hotararea libera intru dreptatea socotintei; pe cand pacatele, abaterea si parerea de sine. Ca virtutile drepte tin mijlocul, e martor proverbul care zice: ''Atunci vei face toate caile bune'' (Proverbe 2, 9). Deci toate se intemeiaza pe cele trei puteri ale sufletului, din care se nasc si pe care se zidesc, avand ca temelie a cladirii lor cele patru virtuti cuprinzatoare, mai bine zis pe Hristos, prin care cele firesti se curatesc prin cele cu fapta, iar cele dumnezeiesti si mai presus de fire se daruiesc intru bunatatea Duhului.

ˇ        Scriptura numeste virtutile fecioare, pentru amestecarea si unirea lor cu sufletul, fiind privite ca un singur trup si duh cu sufletul. Caci chipul fecioarei este simbolul dragostei, iar infatisarea acestor sfinte fecioare este dovada nevinovatiei si a curatiei. Caci harul obisnuieste sa dea chip dumnezeiesc celui in care se intiparesc acestea si sa-i faca pe cei ce-L primesc inruditi cu Dumnezeu.

ˇ     Deci capeteniile patimilor celor mai mari sunt trei: lacomia pantecelui, iubirea de argint si slava desarta. Iar cele ce urmeaza acestora sunt cinci: curvia, mania, intristarea, trandavia si mandria. Dar tot asa sunt si trei virtuti cuprinzatoare care se impotrivesc acelora: infranarea, saracia si smerenia. Iar dupa ele sunt cele ce le urmeaza: curatia, blandetea, bucuria, barbatia si umilinta. Dar cunoasterea intregii cete a virtutilor, dupa puterea, lucrarea si mireasma fiecarei virtuti si a fiecarui pacat, nu e un lucru pe care il poate avea oricine voieste, ci al celui ce le-a savarsit si patimit cu fapta si cuvantul si a primit de la Duhul darurile cunostintei si deosebirii.

ˇ     Dintre virtuti, unele lucreaza, iar altele sunt lucrate. Lucreaza, venind in noi cand trebuie si cat si precum voiesc. Si lucram noi dupa hotararea libera si dupa deprinderea morala a destoiniciei noastre. Dar acelea lucreaza fiintial, pe cand noi lucram povatuindu-ne de vreun chip si modelandu-ne dupa el, daca chipul este potrivirea tuturor lucrarilor noastre dupa arhietipurile de sus. Dar foarte putini se impartasesc fiintial de cele cunoscute cu mintea inainte de viitoarea primire a nestricaciunii. Aici lucram si primim ostenelile si chipurile, nu virtutile cu adevarat. (Impartasirea fiintiala de virtuti e impartasirea nemijlocita de Cel in Care isi au izvorul puterile binelui. Aceste puteri lucreaza ele insesi in noi, pentru ca lucreaza Dumnezeu izvorul lor fiintial. Dar trebuie sa dam si noi contributia noastra. De aceea in parte ele lucreaza in noi, in parte sunt lucrate ele de noi. Unde nu are loc impartasirea fiintiala de virtutile dumnezeiesti, nu reusim sa infaptuim virtutile, ci dam doar ostenelile noastre.)

ˇ     Slujeste lucrul sfant al Evangheliei, dupa Pavel (Romani 15, 16), cel ce primeste si da prin lucrare si altora luminarea lui Hristos, sadind ca pe o samanta dumnezeiasca cuvantul in tarinile sufletesti ale ascultatorilor. Cuvantul vostru sa fie asa ca prin har (Coloseni 4, 6), cu bunatate dumnezeiasca, spre a da har celor ce asculta cu credinta. Numind apoi pe invatatori plugari, iar pe cei invatati de ei, ogor, ii arata foarte intelepteste pe cei dintai ca aratori si semanatori ai cuvantului dumnezeiesc, iar pe ceilalti ca pamant ingrasat, semanat cu virtuti si aducator de roada multa si bogata. Caci slujba sfanta (ierurghisirea) cu adevarat nu e numai lucrarea celor dumnezeiesti, ci si impartasirea si daruirea bunatatilor catre altii.

ˇ        Cuvantul care porneste prin rostire la invatatura e felurit si se alcatuieste, in felurite chipuri din patru feluri: cuvantul din invatatura, cel din citire, altul din fapta si altul din har. Apoi, precum apa este una prin fire, dar se preface si se schimba, dupa insusirea felurita a pamantului din care vine, intr-o calitate sau alta, incat e simtita la gust odata ca amara, altadata ca dulce, altadata ca sarata, iar altadata ca mirositoare, asa si cuvantul rostit, schimbandu-se dupa starea morala a fiecaruia, se cunoaste din lucrarea lui si din folosul ce-l da.

ˇ     Deoarece cuvantul s-a dat spre bucuria fiecarei firi rationale, asemenea unor mancaruri felurite, sufletul simte placerea cuvintelor, primindu-le in chip felurit. Cuvantul cunostintei il are ca pe un pedagog, care-i modeleaza purtarile, pe al citirii, ca pe unul care-l adapa ca o apa a odihnei (Psalmi 22, 3); pe al faptei, ca pe un loc de verdeata (Psalmi 22, 2), care-l ingrasa; pe al harului, ca pe un pahar care-l imbata (Psalmi 22, 5) si-l veseleste; iar bucuria negraita a harului, ca pe un untdelemn care veseleste fata si o face stralucitoare.

ˇ     Dar sufletul nu are acestea numai in sine ca viata, ci uneori le aude si la altii si le simte spre invatatura sa; si anume atunci cand ii stapaneste pe amandoi dragostea si credinta, unul ascultand cu credinta, iar celalalt invatand cu dragoste, implinind fara infumurare si fara slava cuvintele virtutilor. Cel dintai primeste cuvantul invataturii ca pedagog, pe al citirii, ca hranitor; pe al faptei, ca o calauza launtrica si preadulce la Mire; pe cel luminator al Duhului, ca pe unul care uneste pe Cuvantul-Mire cu el si-l veseleste (Precum exista o istorie externa a Revelatiei, ca apropiere treptata a lui Dumnezeu de oameni, asa exista si o istorie a apropierii Lui de insul personal. Sufletul primeste cuvantul de invatatura de la altul prin care afla despre Hristos ca Cel ce va veni la el, apoi cuvantul care il hraneste si-l creste prin proprie citire,  pe urma cuvantul stadiului de lucrare a virtutilor. Caci faptele sunt si ele cuvinte prin care invata si e invatat. Acesta il conduce inauntru la Mirele Hristos si e dulce si pentru el si pentru cei asupra carora faptele sale se rasfrang cu bunatatea lor. In sfarsit e Hristos insusi trait in unirea cu El ca fiind Cuvantul personal si ca izvorul cuvintelor si ca Mire, sau ca partenerul deplinei iubiri. Caci sufletul e in greceste de genul feminin.) Caci daca cuvantul iese din gura lui Dumnezeu (Matei 4, 4), inseamna ca cuvintele care ies din Duh prin gura sfintilor sunt cuvinte care ies din gura lui Dumnezeu, sau din suflarea preadulce a Duhului pentru lucrare. (Noi vorbim pentru ca a vorbit si continua sa vorbeasca Dumnezeu. Dar in mod deosebit de intim vorbeste Dumnezeu prin sfinti, care s-au unit cu Dumnezeu in Duh.) De aceea nu se bucura de ele toti ci numai cei vrednici. Cei ce se veselesc, prin urmare, aici cu Duhul sunt foarte putini. Iar cei ce se desfata cu Cuvantul sunt cu adevarat cuvantatori (Toti oamenii sunt cuvantatori, pentru ca sunt dupa chipul lui Dumnezeu-Cuvantul. Dar cuvantatori in sensul plin al cuvantului sunt cei ce simt cu toata intensitatea Cuvantul lui Dumnezeu adresandu-li-se si vorbind prin ei, insusindu-si Cuvantul lui Dumnezeu, care se face cuvantul lor.) Cei multi cunosc si se impartasesc numai de chipurile cuvintelor duhovnicesti prin amintirile, neimpartasindu-se inca prin simtire de painea cea adevarata a viitorului, sau de Cuvantul lui Dumnezeu. (Numai cei ce se desfata ca o mireasa cu Mirele, prin unirea cu Cuvantul dumnezeiesc cel personal, ca izvor al cuvintelor, sunt si ei cu adevarat cuvantatori sau cuvinte personale cuvantatoare. Numai cuvintele lor sunt cuvinte cu adevarat mangaietoare, intaritoare si luminatoare, precum sunt si ei insisi asa, ca persoane. numai ei au adica cuvintele Duhului lui Hristos, pentru ca au pe Hristos Cuvantul intrupat in ei. Iar la aceasta stare ajung putini in viata de aici.) Caci numai Acesta se daruieste acolo celor vrednici spre desavarsita indulcire, fara sa se manance, fara sa se sfarseasca si fara sa se jertfeasca vreodata.

ˇ     Este cu neputinta a gusta dulceata celor dumnezeiesti fara simtirea intelegatoare (a mintii). Caci, precum cel ce si-a tocit simturile le-a facut nelucratoare fata de cele supuse lor, si nici nu vede, nici nu aude, nici nu miroase, fiind amortit, mai bine zis pe jumatate mort, asa si cel ce si-a amortit puterile sufletesti cele dupa fire, prin patimi, le-a facut nesimtitoare fata de lucrarea si impartasirea tainelor Duhului. Caci cel ce nu vede, nu aude si nu simte duhovniceste, este mort, fiindca nu este Hristos viind in el, nici el miscandu-se si lucrand in Hristos. ( Cat timp avem numai cuvintele lui Hristos, avem numai chipurile Cuvantului personal. Pentru a-L avea pe El trebuie sa avem ''simtirea intelegatoare'' a prezentei Lui. Dar aceasta simtire nu o putem avea cata vreme puterile sufletului ne sunt tocite prin pacat, sau intoarse spre interesele noastre egoiste. Numai cand Hristos Insusi viaza in noi, intareste puterile noastre de simtire a prezentei Lui. ''Simtirea mintii'' sau ''simtirea intelegatoare'' a fost folosita de Sfantul Grigorie de Nyssa si de Diadoh, pentru a indica o sesizare spirituala a prezentei lui Dumnezeu, nu numai o deductie teoretica a Lui prin ratiune. Prin ''simtirea'' aceasta ne sesizeaza nu numai prezenta lui Dumnezeu, ci si bunatatile variate ce iradiaza din El. Cuvantul ''simtirea mintii'' se foloseste pentru a indica un contact cu realitatea spirituala a lui Dumnezeu, analog cu contactul pe care-l avem prin simtirile trupului cu realitatile sensibile.)

ˇ     Simturile au o lucrare egala si la fel cu puterile sufletului, ca sa nu zic una si aceeasi. Mai ales cand sunt sanatoase. Caci prin acelea sunt vii si lucreaza acestea si in amandoua este amestecat Duhul de viata facator. Omul se imbolnaveste cand poarta in el neputinta generala a patimilor, zacand pururi in bolnita trandaviei. Caci simturile privesc cele supuse lor, iar puterile sufletesti vad limpede cele cunoscute prin intelegere, mai ales cand nu este vreo lupta draceasca in ele, care se impotriveste legii mintii si a duhului. Dar cand se unesc impreuna, facandu-se unitare prin Duhul, atunci cunosc cele dumnezeiesti si cele omenesti nemijlocit si fiintial, asa cum de este firea; si ratiunile lor privesc limpede si curat pricina cea una a tuturor, adica Sfanta Treime, pe cat este cu putinta. (Lucrarea simturilor nu e despartita de cea a puterilor sufletului, cand sunt sanatoase si unele si altele. Omul vede deodata cele sensibile si cele inteligibile prin simturile trupului pline de puterile de sesizare ale sufletului. Dar unitatea deplina a lucrarii lor si extinderea sesizarii realitatilor spirituale pana la Dumnezeu, prin mijlocirea lucrarii simturilor trupesti, se realizeaza prin Duhul Sfant. Asa au vazut apostolii lumina dumnezeiasca pe Tabor, chiar prin simtul vazului trupului plin de puterea Duhului Sfant.)

ˇ     Cel ce se linisteste este dator mai intai sa aiba ca temelie aceste cinci virtuti pe care sa ridice cladirea lucrarilor sale: tacerea, infranarea, privegherea, smerenia si rabdarea. Iar ca lucrari bine placute lui Dumnezeu trebuie sa le aiba pe acestea trei: cantarea, rugaciunea si citirea; si lucrul mainilor, daca este neputincios (la cele dintai). Caci virtutile pomenite, nu numai ca le cuprind pe toate, ci se si sustin una pe alta. El trebuie sa se indeletniceasca de dimineata cu pomenirea lui Dumnezeu, prin rugaciune, si cu linistea inimii. In ceasul dintai sa se roage cu dinadinsul, intr-al doilea sa citeasca; intr-al treilea, sa cante; intr-al patrulea, sa se roage; intr-al cincilea sa citeasca; intr-al saselea, sa cante; intr-al saptelea, sa se roage; intr-al optulea, sa citeasca; intr-al noualea, sa cante, intr-al zecelea, sa manance; intr-al unsprezecelea, sa doarma daca are trebuinta; intr-al doisprezecelea, sa cante cele de seara. Si asa strabatand bine stadia zilei, va placea lui Dumnezeu. (Ceasul intai e ora sase dimineata. Se cere o repetare de trei ori a rugaciunii, a citirii, a cantarii. La ora 16 monahul are sa manance, la 17 sa doarma, la 18 sa faca rugaciunile de seara. Acesta trebuie sa fie pentru calugar programul zilnic.)

ˇ     El trebuie sa culeaga ca o albina din toate virtutile cele ce sunt mai de folos. Si asa, impartasindu-se din toate cate putin, sa faca mare imbinare a lucrarilor poruncilor, din care se castiga mierea intelepciunii spre inveselirea sufletelor.

ˇ     Iar daca vrei sa strabati si vremea noptii mai usor, asculta: Privegherea noptii este de trei feluri: pentru incepatori, pentru mijlocii si pentru cei desavarsiti. Incepatorii sa doarma jumatate de noapte si jumatate sa privegheze, fie de seara pana la miezul noptii, fie de la miezul noptii pana dimineata; cei de la mijloc sa privegheze de cu seara un ceas sau doua, apoi sa doarma patru ceasuri si apoi sa se scoale la utrenie si sa se roage sase ceasuri pana dimineata; pe urma sa cante ceasul intai si sa sada si sa se linisteasca, cum s-a spus mai inainte; apoi fie sa pazeasca randuiala lucrurilor dupa ceasuri, fie sa tina intr-o urmare necontenita rugaciunea, dupa deprinderea fiecaruia. Iar cei desavarsiti sa stea toata noaptea in picioare si sa privegheze. (Aici se da pravila de noapte. Ea e diferita pentru incepatori, pentru cei de la mijlocul drumului spre desavarsire si pentru cei desavarsiti. Incepatorii trebuie sa privegheze de la ora 18 pana la ora 00, sau invers, de la miezul noptii pana dimineata. Cei de la mijloc au sa privegheze de la 18 pana la 19-20, apoi sa doarma pana la miezul noptii (la utrenie), apoi sa privegheze toata noaptea. Cei desavarsiti au sa privegheze toata noaptea in picioare intr-o rugaciune neincetata.)

ˇ        Iata spunem si despre mancare, ca ajunge o litra de paine celui ce se nevoieste pentru linistire, iar vin sa bea doua pahare din cel neamestecat si apa trei pahare. Sa hraneasca din cele ce se gasesc. Sa nu umble dupa cele ce le cauta pofta, ci sa se foloseasca cu infranare de cele ce le randuieste pururi de grija a lui Dumnezeu. Dar invatatura cea mai buna si mai scurta, pentru cei ce vor sa vietuiasca cu luare aminte, este sa pazeasca cele trei virtuti mai cuprinzatoare: postul, privegherea si rugaciunea, intarind cu cea mai mare putere pe cea din urma, care este reazimul tuturor.

ˇ     Linistirea (isihia) are trebuinta inainte de toate de credinta, de rabdare si de dragoste din toata inima, de tarie, de putere si de nadejde. Ca cel ce crede, chiar daca nu va dobandi aici ceea ce cauta, poate din negrija sau din alta pricina, in ceasul iesirii este cu neputinta sa nu se umple de rodul credintei si al nevointei si sa nu vada slobozirea, care este Iisus Hristos, rascumpararea si mantuirea sufletelor, Cuvantul Dumnezeu - Omul. (Iisus este eliberarea, caci El este liber si izvorul din care emana toata puterea libertatii, sau a puterii asupra patimilor inrobitoare.) Iar cel ce nu crede se va osandi cu siguranta in ceasul iesirii. Ba s-a si osandit, zice Domnul (Ioan 3, 18). Caci cel ce slujeste placerilor si cauta slava de la oameni si nu cea de la Dumnezeu (Ioan 5, 45) este necredincios, zice. Chiar daca pare, dupa cuvant, credincios, unul ca acesta s-a amagit pe sine, fara sa bage de seama. Acesta va auzi atunci: ''Fiindca nu M-ai luat pe mine in inima ta si M-ai aruncat inapoi in spatele tau, te voi lepada si Eu''(Iez. 5, 11). Credinciosul trebuie sa fie cu buna nadejde si sa creada in adevarul lui Dumnezeu marturisit in toate Scripturile, dar sa-si marturiseasca neputinta sa ca sa nu-si primeasca osanda indoita si de neocolit.

ˇ      Nimic nu face asa de mult inima zdrobita si sufletul smerit, ca singuratatea intru cunostinta si tacerea despre toate. (Singuratatea ii deprima pe multi. Li se pare ca nu au nici ajutor, nici o atentie de la nimeni. Pe nevoitori ii face sa se simta cu inima zdrobita. Simt mai accentuat ca nu sunt prin ei insisi si nu au viata adevarata prin ei insisi. Ii face sa nu se mai increada in ei insisi. Ajung la adevarata constiinta a ceea ce sunt prin ei insisi la constiinta unita totdeauna cu smerenia.) Si nimic nu pagubeste asa de mult starea de linistire si nu rapeste puterea ei dumnezeiasca ca aceste sase patimi cuprinzatoare: indrazneala, lacomia pantecelui, vorba multa, imprastierea, infumurarea si doamna patimilor, care e parerea de sine. Cel ce s-a deprins de bunavoie in chip deplin cu ele, se intuneca tot mai mult pe masura ce sporeste in ele si se face nesimtitor. Daca se ridica iarasi, punand un nou inceput cu credinta si cu ravna, va dobandi iarasi ceea ce cauta, mai ales daca se umileste si cauta. dar daca stapaneste in el, prin nepasare, una din cele pomenite mai sus, atunci toate celelalte rele, navalind impreuna cu necredinta pierzatoare, il fac pustiu, ca pe o alta cetate a Babilonului, ajungand stapanit de tulburarile si zapacelile dracilor (Isaia 13, 21). Astfel cele din urma se fac mai rele ca cele dintai (Matei 12, 45), si unul ca acesta ajunge un dusman furios si un paras al celor ce se indeletnicesc cu linistirea, ascutindu-si pururi limba impotriva lor ca pe o sabie taioasa si cu doua guri (Avem poate aici o aluzie la atacurile lui Varlaam impotriva isihastilor.)

ˇ        Apele patimilor, din care creste marea tulbure si amestecata, care se revarsa peste sufletul ce vrea sa se linisteasca, nu pot fi trecute altfel decat in corabia usoara a neagonisirii si a infranarii atotcuprinzatoare. Caci din neinfrinare si din iubirea de materiale izvorasc torentele patimilor, care se revarsa peste pamantul inimii si aduc in ea toata putreziciunea si materia gandurilor, pricinuind zapaceala mintii, tulburare cugetarii si greutate trupului, si descurajand, intunecand si amortind sufletul si inima si scotandu-le din deprinderea si simtirea lor cea dupa fire.

ˇ     Nimic nu face sufletul celor ce se sarguiesc, asa de molesit, de descurajat si de fara minte, ca iubirea de sine, maica patimilor. Caci cand unul din acestia pretuieste mai mult odihna trupului decat ostenelile pentru virtute si socoteste ca o cunostinta folositoare sa nu se osteneasca de buna voie cu lucrarea, ci sa se indeletniceasca mai bine cu poruncile usoare care aduc sudori putine, atunci dusmanii nevazuti sadesc in suflet lipsa de curaj fata de lucrarea linistirii si din tare si nebiruit il fac slabanog in lucrare (Luarea aminte la sine, impreunata cu lupta impotriva patimilor de placere si a imprastierii gandurilor si cu tinerea continua a pomenirii lui Dumnezeu este un exercitiu care cere un mare efort si aduce o uriasa tarie de vointa celui ce le practica).

ˇ     Nu este doctorie mai buna si mai de frunte celor ce se simt slabi fata de porunci si au vazut ca nu este usor sa se lepede de intunericul tulbure, ca ascultarea cu credinta si fara deosebire in toate. Caci aceasta este celor ce o beau un leac de viata datator, alcatuit din multe virtuti si un cutit care curateste dintr-odata puroiul ranilor. Cel ce o alege dintre toate, ca sa o implineasca cu credinta si simplitate, a taiat dintr-odata toate patimile. Acesta nu numai ca a ajuns la liniste ci a si dobandit-o intreaga prin ascultare, afland pe Hristos insusi, iar el facandu-se si numindu-se slujitor al Lui.

ˇ        Fara lucrarea plansului si vietuirea in el, este cu neputinta sa rabde cineva arsita linistirii. (Linistirea este ca arsita, caci este lipsita de distractiile din afara. Dar la urma, dupa obisnuirea cu ea, devine dulce, caci se ajunge la descoperirea bunatatilor spirituale din unirea cu Dumnezeu.) Dar cel ce plange si cugeta la lucrurile infricosatoare dinainte de moarte si de dupa moarte, inainte de a veni, va avea si rabdare si smerenie, cele doua temelii ale linistii. Iar cel ce se indeletniceste cu linistirea, fara cele pomenite mai sus, are ca insotitoare totdeauna lipsa de curaj a sufletului si parerea de sine. Iar din acestea se inmultesc robirile si ratacirile care ne imping spre molesire. De aici vine neinfranarea, fiica nepasarii, care face trupul molesit si slab iar mintea intunecata si intelenita. Atunci se ascunde si Iisus, locul mintii fiind ocupat de multime de chipuri si ganduri.

ˇ     Felul cunostintei de acum sau din viitor nu-l pot gusta toti cu simtirea. Caci il simt numai aceia se lipsesc de slava si de glorie, aici sau acolo. El este ca un zbir infricosator, care chinuieste in multe chipuri pe cei vinovati si-si pururea ravna sau mustrarea, dezvaluind-o cu urgie ca pe o sabie cumplita. Iar asa numita ravna, sau manie cereasca se misca intreit : spre cele potrivnice, spre fire si spre suflet, fiind miscata de constiinta ; ea ne porunceste sa o repezim spre vrajmasi ca pe o sabie manioasa, facandu-ne sa ne otaram. Daca biruie, supunand pe cele doua unuia (sufletului), se preface in barbatie, indreptandu-se spre Dumnezeu (Ravna sau mania naturala o pornim ca pe o sabie impotriva pornirilor naturale sau pacatoase ale trupului si ale sufletului. Cu ajutorul ei izbutim adeseori sa le eliberam pe acestea de asemenea porniri. Aceasta echivaleaza cu supunerea lor lui Dumnezeu. In acest caz ravna se indreapta spre Dumnezeu, pentru a-l sluji Lui. Dar daca nu va birui si sufletul va ramane supus trupului (firii) si pacatului, ravna sau mania s-a petrecut intr-un chin nemilos sufletului, caci s-a prefacut intr-un chin nemilos sufletului, caci s-a prefacut in ajutoare a patimilor impotriva sufletului, care nu se simte bine in aceasta robie.)Dar daca sufletul se va supune celor doua, adica pacatului si trupului, i se face la sfarsit un chip nemilos, caci s-a facut rob de bunavoie celor potrivnice. De aici inainte savarseste cele de rusine. Caci pierzand starea virtuoasa a cazut, despartindu-se de Dumnezeu.

ˇ     Dintre toate patimile, doua sunt mai grele: curvia si trandavia, care zapacesc si slabanogesc amaratul  suflet, fiind in atarnare una de alta si intocmai ca o pereche. Ele sunt greu de combatut si cu neputinta de biruit, neputand fi infrinate cu desavarsire de catre noi. Una creste mai mult in partea poftitoare, dar cuprinde prin fire, fara deosebire, materia amandurora, a sufletului si a trupului ; caci placerea ei e amestecata intreaga in toate madularele. Cealalta, stapanind la inceput cugetarea, cuprinde ca o iedera tot sufletul si trupul, facand firea lenesa, si lasatoare. Ele nu pot fi scoase si biruite cu desavarsire, inainte de nepartinirea fericita, cand sufletul primeste puterea de la Sfantul Duh in rugaciune, care-i da slobozire, putere si pace adanca in inima, facandu-l sa se veseleasca in linistire. Deci, curvia este incepatura, imparateasa, stapana si care cuprinde toate placerile, avand ca soata trandavia care poarta ca o caruta greu de biruit pe capeteniile lui satan. Prin ele au lucrat prilejurile patimilor in viata amaratilor de noi.

ˇ     Ierurgia (slujba sfanta) duhovniceasca, inainte de bucuria viitoare mai presus de minte, este lucrarea mintii care jertfeste tainic si se impartaseste din Mielul lui Dumnezeu in altarul sufletului. Iar a manca Mielul lui Dumnezeu in altarul intelegator al sufletului, inseamna nu numai a-L intelege sau a ne impartasi de El, ci si a ne face ca Mielul, luand chipul Lui in viitor. Caci aici luam ratiunile, dar acolo nadajduim sa luam insasi realitatile tainelor. (Propriu-zis unirea mintii cu Dumnezeu in acest extaz sau in aceasta jertfire a sa este si o unire cu Hristos, Care se jertfeste. Mintea este in acelasi timp nu numai jertfa, ci si altar, ca locul cel mai inalt al sufletului, dar si jertfitor, ca una ce reprezinta subiectul uman ce se aduce jertfa. Mintea jertfeste Mielul impreuna cu sine, sau Mielul jertfeste mintea impreuna cu sine, sau Mielul jertfeste mintea impreuna cu Sine, pentru ca unele dintre cele doua e asa de mare, ca lucrarile lor sunt intiparite una in alta, iar subiectele se acopera. Mielul este in minte, mintea este in Mielul Hristos. Mintea Il mananca apoi, nu numai intrucat Il intelege, ci si intrucat Il asimileaza, facandu-se ca El, una cu El, fara confundare. Dar unirea de aici nu e numai un chip al unirii depline eshatologice, avand in ea dinamismul care ne duce spre aceea. Aici ne insusim oarecum numai ratiunile Lui, totusi in aceste ratiuni (incorporate rezumativ in chipurile painii si vinului), nu sunt numai idei despre El, ci energii in care e prezent El insusi.)

ˇ     Cei ce zic sau fac ceva fara smerenie se aseamana celor ce cladesc iarna, sau fara caramizi. Iar pe aceasta foarte putini o afla si o cunosc prin cercare si prin cunostinta. Cei ce indruga despre ea cuvinte, sunt asemenea celor ce vor sa masoare adancul fara fund. Noi insa, ca niste orbi, ajutandu-ne putin, in chip tineresc, si de inchipuire, vom zice despre aceasta mare lumina : smerenia nu este nici vorbire smerita si nu infatiseaza nici chip de smerenie ; cel smerit nu se forteaza sa cugete smerit, nici nu se dispretuieste pe sine smerindu-se chiar daca acestea sunt prilejuri si chipuri ale smereniei, ca infatisari deosebite ale ei. Ea este har si dar de sus. Cum zic parintii, doua sunt elementele smereniei : sa te ai pe tine mai prejos de toti si sa pui in seama lui Dumnezeu ispravile tale. Cel dintai este inceputul, iar cel de-al doilea sfarsitul. Ea vine in cei ce o cauta dupa ce cunosc si socotesc acestea trei in ei : ca sunt mai pacatosi decat toti, ca sunt mai rai decat toate fapturile, si ca sunt mai de plans decat dracii fiindca sunt slugi acestora. Acestia se simt datori sa zica : de unde stiu eu intocmai pacatele oamenilor, ce fel si cate sunt ? De unde stiu eu ca aceia intrec sau ajung pacatele mele ? Si din pricina nestiintei, o, suflete, suntem mai jos decat toti oamenii, si sub picioarele lor fiind pamant si cenusa(Facere 18, 27). Si cum  nu sunt eu mai rau decat toate, odata ce toate fapturile se gasesc in starea cea dupa fire, precum au fost facute, iar eu, pentru faradelegile nemasurate, sunt intr-o stare potrivnica firii ? Cu adevarat si fiarele si dobitoacele sunt mai curate decat mine pacatosul si de aceea eu sunt dedesubtul tuturor, ca unul ce am cazut in iad si sunt acolo inca dinaintea mortii si acolo zac. Dar cine nu stie, din simtire, ca pacatosul este mai rau si decat dracii, ca rob si ca supus al lor, inchis inca de aici impreuna cu ei in intuneric ? Cu adevarat, cel stapanit de draci este mai rau decat aceia. De aceia umpli adancul impreuna cu ei, nenorocitule ! Iar daca salasluiesti in iad si in adancul fara fund, impreuna cu ei, inca inainte de moarte, de ce te amagesti nebuneste sa te numesti pe tine drept dupa ce te-ai facut pacatos si spurcat prin faptele tale cele rele ? Vai de ratacirea si de amagirea ta, cinstitorule al demonilor, caine necurat, aruncat pentru acestea in foc si in intuneric !

ˇ     Puterea rugaciunii mintale, curate si ingeresti este, dupa cuvantatorii lui Dumnezeu, intelepciune miscata de Sfantul Duh. Semnul ei este ca mintea sa se priveasca, in vremea rugaciunii, cu totul fara chip si sa nu se vada nici pe sine, nici altceva intru grosime, ci sa se opreasca adeseori si simturile sub lumina ei. Caci mintea se face nemateriala si luminoasa, lipindu-se de Dumnezeu intr-un chip negrait, ca sa fie un singur Duh cu El(1 Cor 7, 17). (Aceasta este lumina pe care spuneau isihastii ca o vad in vremea rugaciunii mintii. Sfantul Grigore Sinaitul afirma ca ea inseamna in acelasi timp si lipsa oricarui chip. Nici Dumnezeu nu e vazut ca chip, nici mintea nu primeste ''chip'' cum primeste de la lucruri, sau de la gandurile marginite(un chip intelectual sau moral marginit).Mintea a devenit o lumina fara margini, sau si-a gasit caracterul indefinit, pentru ca s-a unit cu lumina nemarginita a lui Dumnezeu Coincidenta paradoxala intre lumina si lipsa de chip consta si in faptul ca mintea se traieste acum ca subiect pur si indefinibil, dar tocmai prin aceasta se cunoaste acum ca ceea ce este cu adevarat, nestramtorata obiectual. Iar la starea aceasta a putut pentru ca s-a intalnit cu Dumnezeu in calitatea Lui de Subiect pur si indefinibil, model de izvor de putere al calitatii mintii, de a fi un astfel de subiect. Mintea devine, asa zicand, cooextensiva si cointensiva cu Dumnezeu, dar din harul Lui. Cele doua subiecte sunt unite in iubire atat de mult incat nu mai cunosc nici o separatie intre ele. Dar mintea traindu-se astfel, se traieste unita cu El intr-o suprema evidenta.)

ˇ     Sunt sapte unelte deosebite care duc si calauzesc la smerenia daruita de Dumnezeu. Ele se sustin si se nasc una pe alta. Acestea sunt: tacerea, smerita cugetare, vorbirea smerita, purtarea smerita, ocararea de sine, zdrobirea inimii, ramanerea totdeauna la urma. Tacerea intru cunostinta naste smerita cugetare iar din smerita cugetare se nasc cele trei infatisari ale smereniei: grairea cu smerenie, purtarea smerita si ocararea de sine. Aceste trei infatisari nasc zdrobirea inimii, care vine din ingaduirea de sus a ispitelor, pe care parintii o numesc si pedepsire cu bun rost (din iconomie) si smerire de la draci. Iar zdrobirea inimii face cu usurinta sufletul sa se simta, cu lucrul, mai prejos de toti si in urma tuturor si stapanit de toti. Aceste doua chipuri din urma aduc smerenia desavarsita si daruita de Dumnezeu, care este puterea pe care o numesc (parintii) desavarsirea tuturor virtutilor. Ea pune ispravile in seama lui Dumnezeu. Deci inainte de toate este tacerea, din care se naste smerita cugetare, iar aceasta naste cele trei infatisari ale smereniei. Cele trei infatisari nasc apoi chipul cel unul al ei, sau zdrobirea inimii. Iar acest chip al smereniei naste pe al saptelea, care e dedesubtul tuturor celor ale primei smerenii. Pe el il numesc (parintii) si smerenia din iconomie. Iar smerenia din iconomie aduce smerenia daruita de Dumnezeu, pe cea desavarsita, necautata si adevarata. Cea dintai (zdrobirea inimii) se naste cand omul e parasit si biruit, zdrobit si stapanit de toata patima, incat, invins cu gandul si cu duhul, nu mai afla nici un ajutor de la fapte si de la Dumnezeu, sau peste tot de la cineva, in asa masura ca putin ii mai trebuie sa ajunga la deznadejde. De nu va fi smerit cineva astfel in toate, nu se va putea frange pe sine si socoti mai prejos de toti si sluga tuturor si mai rau chiar decat dracii, ca unul ce e asuprit si biruit de ei. Aceasta este smerenia adusa de purtarea de grija a lui Dumnezeu din iconomie. Prin ea se da a doua si cea mai inalta smerenie de la Dumnezeu, care este puterea dumneziasca ce lucreaza si face toate. Prin aceasta se vede pe sine totdeauna instrumentul ei si prin ea lucreaza cele minunate ale lui Dumnezeu.

ˇ     Este cu neputinta de aflat in vremea noastra vedere duhovniceasca a vederii ipostatice, minte fara naluciri si fara imprastiere, lucrare adevarata a rugaciunii, izvorand pururi din adancul inimii, inviere si intindere a sufletului, uimire dumnezeiasca si plecare in zbor din toate cele de aici, extaz deplin al intelegerii din simturi intru Duhul, rapirea mintii din puterile sale, miscare ingereasca a sufletului, indreptata si calauzita de Dumnezeu spre nemarginire si inaltime. Pentru ca astazi imparatesc in noi cu silnicie patimile, pentru multimea ispitelor. Mintea petrece in cele mai usoare, iar pentru acestea si le naluceste inainte de vreme. In felul acesta, pierzand si putina putere data ei de Dumnezeu, se face moarta in toate privintele. De aceea, folosindu-se de multa dreapta socoteala, nu trebuie sa caute cele ale vremii, inainte de vreme, nici sa arunce cele din mana nici sa naluceasca altele. Caci mintea tinde prin fire sa alcatuiasca cu usurinta naluciri, cu privire la cele spuse mai inainte si sa alcatuiasca plasmuiri despre cele la care n-a ajuns. De aceea nu mica este temerea, ca unul ca acesta sa se lipseasca si de cele ce i s-au dat si sa-si piarda adesea mintea, lasandu-se amagit si facandu-se un fauritor de naluci si nu un isihast (un traitor al linistii).

ˇ     O cale mai scurta spre imparatiile de sus, prin scara cea mica a virtutilor, nu este decat omorarea celor cinci patimi ce se impotrivesc ascultarii, adica omorarea neascultarii, a impotrivirii in cuvant, a vointei de a-si placea lui insusi, a indreptarii de sine si a parerii stricacioase de sine. Caci acestea sunt madulare si parti ale dracului razvratit care inghite pe cei mincinosi dintre ascultatori si-i trimite balaurului din adanc. Neascultarea este gura iadului, impotrivirea in cuvant este limba lui, subtire ca o sabie ; placerea de sine sunt dintii lui ascutiti pe tocila ; indreptatirea de sine este pieptul lui ; iar parerea de sine, care trimite in iad, este duhnirea pantecelui lui a toate miscator.(Sunt de remarcat legaturile interioare ce le afla sfantul Grigorie Sinaitul intre patimi si treptele iadului, ca o scara inversa a virtutilor ce duc la cer. Neascultarea e gura iadului, pentru ca de la ea incepe iadul ruperii legaturii omului cu Dumnezeu si cu semenii, sau iadul insingurarii. Contrazicerea in cuvant este limba subtire, inventiva, rafinata in gasirea motivelor de contrazicere si de cearta ; cel ce se indreptateste el insusi pe sine, isi umfla pieptul de mandrie etc . Treptele iadului sunt incorporate in madularele subiectului de capetenie ale demonilor. El insusi incorporeaza tot iadul. Propriu-zis n-ar fi iad daca n-ar fi el. El sufla rautatea lui in tot cuprinsul iadului. Raul iradiaza in primul rand din centrele personale ale demonilor si apoi ale oamenilor rai. Toata aceasta tasnire a raului din ei constituie iadul. Iadul are astfel un caracter personal.) Cel ce biruie pe cea dintai, prin ascultare le-a taiat pe celelalte dintr-odata si urca degraba la ceruri printr-o singura treapta. Lucru cu adevarat minunat si dintre cele mai negraite si mai neintelese este ca Domnul ne-a daruit prin iubirea Sa de oameni ca, printr-o singura virtute, adica prin ascultare, sa urcam inainte de vreme la ceruri, precum printr-o singura neascultare am coborat in iad.

ˇ     Omul este numit o alta lume, indoita si noua, dupa dumnezeiescul apostol care zice ''Daca este cineva in Hristos, este zidire noua'' (2 Cor. 5, 17). De fapt omul se face prin virtute si se numeste cer si pamant si toate cate este lumea. Pentru el este tot cuvantul si toata taina cum zice Teologul. Deoarece lupta noastra nu este impotriva sangelui si a trupului ci impotriva incepatoriilor, a stapanului intunericului veacului acesta, a duhurilor rautatii in cele ceresti, a stapanitorului vazduhului (Efes, 2 ,2 ; 6 , 12), cum zice apostolul, e potrivit ca cei ce ne razboiesc puterile noastre sufletesti intru ascuns sa fie vazuti ca o alta lume a firii. Caci cele trei capetenii care se impotrivesc celor ce se nevoiesc se razboiesc impotriva celor trei parti ale omului. Fiecare este razboit de ele din partea in care inainteaza si lucreaza. Balaurul, capetenia adancurilor, se ridica cu razboi impotriva celor care au luarea aminte din inima, ca unul ce isi are puterea indreptata spre pofta de la brau si de la buric. El ascute impotriva lor, prin uriasul uitarii placute, puterile arzatoare ale sagetilor aprinse (Efes, 6 , 10) ; si avand pofta din om ca din alta mare si ca un alt adanc, patrunde si se taraste in ea, o tulbura si o umple de zoaie, facand-o sa fiarba (Iov, XLI , 29). (Aici se afirma, contrar acuzei ca isihastii socoteau ca locul inimii este in buric si trebuie sa-si indrepte privirea spre el, ca acolo este centrul poftei. Vasile de la Poiana Marului va respinge si el aceste acuze rau voitoare in Cuvant inainte la scrierile Sfantului Grigore Sinaitul si Filotei Sinaitul. Ceea ce se spune aici despre balaurul care arunca torente de placeri in marea poftei exprima in semne de spiritualitate teme din pictura bizantina a iadului(in pridvorul bisericii ortodoxe). Adancului si mocirlei poftei iadului ii corespunde abisul nesaturat al poftei iar acestuia ii corespunde balaurul care varsa torente de apa mocirloasa in pofta. Maniei sau iutimii ii corespunde stapanitorul lumii acesteia pamantesti(deosebit de stapanitorul marii poftei), care injecteaza patimi de stapanire lumeasca in cei ce se lasa inrauriti de el, dar care pot sa-l biruiasca prin puterea barbateasca intoarsa impotriva lui si a oricarei frici de el. Ingerii, stand gata sa rasplateasca cu cununi pe cei ce lupta suferind de la cei ce se fac instrumentele acestui stapanitor, apar mai ales in icoanele mucenicilor. In sfarsit stapanitorul vazduhului isi indreapta atacurile asupra mintii ce se indeletniceste cu cunoasterea, indemnand-o la faurire de idei contrare lui Dumnezeu, cu filosofii inalte, cu imaginatii, caci insesi momentele lor iau forma de ganduri ''inalte'' sau de naluciri luminoase in sensul national sau material al cuvantului. El comanda duhurile intelectuale, ale vazduhului, ale pretinselor inaltimi, detasate de cele pamantesti. Astfel duhurile stapanesc sau vor sa stapaneasca marea, pamantul si vazduhul sau pofta, iutimea si mintea. Mai sus de acolo nu pot ajunge, caci mai sus de acolo e cerul liber de toate acestea : cerul curatiei, al smereniei, al bunatatii si al adevaratei lumini sau cunoasteri dumnezeiesti, trascendente creatiunii care poate fi robita pacatului prin despartirea omului de Dumnezeu.) Apoi o aprinde spre impreunari si o inunda prin torente de placeri, sau nu o umple niciodata, fiind nesaturata. Iar stapanitorul lumii acesteia se impotriveste celor ce se indeletnicesc cu virtutea prin fapte, dand lupta impotriva iutimii. Pregatindu-si prin uriasul lenii si al nepasarii, toate farmecele patimilor, poarta razboi de gand cu iutimea ca si cu o alta lume ca intr-un teatru sau loc de intrecere, biruind sau fiind biruit de cei ce lupta cu el pururi barbateste si pricinuindu-le cununi sau rusine inaintea ingerilor. El isi mana neincetat randurile impotriva noastra, razboindu-se cu noi. In sfarsit, stapanitorul vazduhului navaleste asupra celor a caror intelegere se indeletniceste cu vederea sau contemplatia, faurind naluciri, ca unul ce este aproape de latura rationala si intelegatoare, impreuna cu duhurile rautatii din vazduh. Prin uriasul nestiintei, tulbura cugetarea indreptata in sus, ca pe un alt cer rational si punand inaintea ei plasmuirile si nalucirile cetoase ale duhurilor, pe care le infatiseaza amagitor ca pe niste fulgere, trasnete, furtuni si bubuituri, vara spaima in ei. Deci fiecare se impotriveste alteia, razboindu-i prin una din cele trei parti ale sufletului. Si prin ceea ce poarta cineva razboi, prin aceea castiga.(Asa cum demonii pot castiga prin cele trei puteri ale sufletului ca sa le slujeasca, desfigurandu-le, tot asa ei pot fi biruiti prin acestea trei, cand se mentin la intrebuintarea lor cea de dupa fire, sau sunt reduse la aceasta stare prin har sau chiar intarindu-se prin biruinta.)

ˇ     Fiind odinioara si ei minti si cazand din nematerialitatea si subtirimea lor, a dobandit fiecare o oarecare grosime materiala , primind un trup potrivit cu rostul si cu lucrarea sa, de care este imbibat, lucrand prin el. Pierzand si ei ca si omul bucuria ingereasca si lipsindu-se de desfatarea dumnezeiasca, patimesc si ei ca si noi voluptatea pamanteana, ajunsi si ei oarecum materiali, prin deprinderile patimilor trupesti. Nu trebuie deci sa ne miram daca si sufletul nostru zidit dupa chipul lui Dumnezeu, rational si intelegator, s-a facut dobitocesc si nesimtitor, aproape fara minte, prin placerile de lucrurile materiale, nemaicunoscand pe Dumnezeu. Caci deprinderea preface firea si schimba lucrarea liberei alegeri. Astfel unele duhuri sunt materiale si greoaie, greu de potolit, manioase si razbunatoare, ca niste fiare mancatoare de trupuri, cu guri cascate spre placere si voluptate, ca niste caini care ling sange si se hranesc cu putreziciuni ce duhnesc. Ele au drept locuinta si desfatare iubita trupurile groase si materiale. Altele sunt desfranate si baloase, ca niste lipitori din mocirla poftei, ca niste broaste si serpi, preschimbandu-se uneori si in pesti si tarandu-se spre saratura placerii desfranate, care este bucuria lor. Plutind in oceanul bauturii ca unele ce sunt lunecoase prin fire si se bucura de umezeala placerilor nerationale, ridica in suflete pururi valuri de ganduri, de intinaciuni si de furtuni. Altele iarasi sunt usoare si subtiri ca niste duhuri aeriene. Ele sufla din partea complentativa a sufletului, aducand in ea vanturi puternice si naluciri. Uneori iau si chipuri de pasari sau de ingeri, ca sa amageasca sufletul. De asemenea dau chip amintirilor despre unele persoane si lucruri cunoscute, prefacand si abatand toata vederea duhovniceasca mai ales in cei ce se lupta inca si nu au ajuns la curatie si la discernamantul duhovnicesc. Nu este lucru duhovnicesc al carui chip sa nu-l ia pe nebagate de seama prin nalucire. Caci si acestia se inarmeaza potrivit cu starea si cu masura sporirii celor atacati, aducand ratacire in loc de adevar si nalucire in loc de vedere si prin acestea salasluindu-se in suflete. Despre acestia marturiseste Scriptura cand vorbeste despre fiarele campului, despre pasarile cerului si despre taratoarele pamantului (Osea 2, 14). Prin acestea a aratat duhurile rautatii.

ˇ        In cinci feluri se naste in noi rascoala patimilor si se starneste razboiul trupului impotriva sufletului. Uneori prin aceea ca trupul face o rea intrebuintare a de fapturi (abuzeaza de ele) ; alteori prin aceea ca incearca sa lucreze cele contrare firii, ca fiind potrivite cu firea ; alteori iarasi e inarmat cu draci impotriva sufletului, aflandu-se intr-o dulce prietenie cu acestia. Se intampla uneori ca si trupul insusi prin sine se deda la neoranduieli, fiind strabatut de patimi. La urma tuturor, razboiul e starnit si din pizma dracilor, care au ingaduinta sa ni se impotriveasca pentru a ne smeri, cand nu au izbutit prin nici una din cele amintite.

ˇ     Dar pricinile razboiului sunt cu deosebire trei si ele se nasc din toate si prin toate : deprinderea, reaua intrebuintare a lucrurilor si pizma si razboiul dracilor, in urma ingaduintei. Iar rascoala sau pofta trupului impotriva sufletului si a sufletului impotriva trupului (Galat, 5, 17), infatiseaza acelasi chip in ce priveste lucrarea si deprinderea, fie ca e vorba de patimile trupului impotriva sufletului, fie ca e vorba de virtutile sufletului impotriva trupului. Iar uneori se lupta impotriva noastra cu cutezanta insusi vrajmasul, fara sa tie seama de nimic si fara nici o pricina, ca un nerusinat ce este. Deci, prietene, nu da lipitorii hamesite de sange putinta sa-ti suga vinele. De asculti acest sfat, nu va putea niciodata sa vomeze sange. Nici nu ceda sarpelui si balaurului pamant pana la saturare si vei calca cu usurinta peste trufia leului si a balaurului (Ps. XC, 17). Suspina pana ce, dezbracandu-te, te vei imbraca cu locuinta de sus (2 Cor. 5, 2) si cu infatisarea Celui ce te-a facut pe tine dupa chipul lui Iisus Hristos.(Colos 3, 10).

ˇ      Cei ce s-au facut cu totul trup si au imbratisat iubirea de sine, robesc placerii si slavei desarte. In ei s-a inradacinat pizma. Caci topindu-se de invidie si privind cu amaraciune la faptele bune ale aproapelui, barfesc cele bune ca si cand ar fi rele si roade ale ratacirii. Ei nu privesc si nu cred nici cele ale Duhului si nu pot vedea sau cunoaste nici pe  Dumnezeu, din pricina putinei lor credinte. Unii ca acestia, dupa orbirea si putina lor credinta, vor auzi vor auzi acolo cu dreptate spunandu-li-se ''Nu va stiu pe voi''  (Matei 25, 12). Credinciosul care intreaba trebuie sau sa creada, auzind cele ce nu le stie, sau sa le invete pe cele pe care le crede sau sa invete pe altii cele ce le-a cunoscut si sa inmulteasca fara pizma talantul in cei ce-l primesc cu credinta. Daca nu crede cele ce nu le stie si dispretuieste pe cele pe care nu le cunoaste si invata pe altii cele ce nu le-a invatat el insusi, pizmuind pe cei ce le invata cu fapta, partea lui va fi, fara indoiala, cu cei ce au mult venin de amaraciune, fiind impreuna certat cu aceia (Fapte 8, 28).

ˇ     Orator este, dupa cei cu adevarat intelepti in cuvant, cel ce cuprinde pe scurt lucrurile din stiinta generala si le deosebeste si le uneste ca pe un trup, aratandu-le de aceeasi putere, dupa deosebirea si unitatea lor. Acesta este oratorul care demonstreaza. Iar cuvantator duhovnicesc este cel ce deosebeste si uneste cele cinci insusiri generale distincte ale lucrurilor, pe care le-a unit Cuvantul, intrupandu-Se, prin cuvantul cuprinzator, printr-o anumita calitate a glasului, cuprinzand, ca fiind cuvantator, toate. El le arata altora nu numai prin simplul cuvant doveditor ca cei din afara, ci din vederile descoperite lui despre lucruri, putand sa si lumineze pe altii. (Aici Sfantul Grigore Sinaitul foloseste ideea sfantului Maxim Marturisitorul despre cinci aspecte distincte si unite in credinta si unite in creatiune si reintarite in unitatea lor in Hristos: substanta, timp, loc, putere, miscare. Dar sfantul Grigorie leaga aceasta idee de distinctia pe care o face intre oratorul care demonstreaza distinctia si unitatea aspectelor lumii, fata de cuvantatorul duhovnicesc care traieste distinctia si unitatea lor intru Hristos. . El contempla sau vede duhovniceste ceea ce comunica. Cuvantarea lui e cuprinzatoare nu prin legatura logica intre cuvinte, care reda legatura rationala intre lucruri, ci prin insasi calitatea glasului care se resimte de experienta unirii cu Hristos si de unitatea tuturor in Hristos.)

ˇ     Iar filozof este cel care, din fapturi, cunoaste pricina fapturilor, sau dan cauza - fapturile, in temeiul unirii mai presus de minte si al credintei nemijlocite, in urma careia nu numai invata, ci si patimeste cele dumnezeiesti. Sau iarasi filozof este cu deosebire cel a carui minte a ajuns la faptuirea, la vederea si la petrecerea cea dupa Dumnezeu. Dar filozof desavarsit este cel a carui minte a dobandit filozofia, sau mai bine zis filotheia morala, naturala si teologica, invatand din cea morala, faptele, din cea naturala ratiunile, iar din cea teologica vederea si exactitatea dogmelor.(Filozof adevarat este cel ce nu ramane numai la fapturi, ci se inalta la cauza prin unirea mai presus de minte cu acea cauza si prin credinta nemijlocita, adica bazata sau verificata prin experienta nemijlocita a Celui crezut. Acela e filozof adevarat, pentru ca s-a unit prin experienta cu Persoana din Care izvoraste toata intelepciunea, dar Care e mai presus de toata intelegerea. El nu e numai invatat de altcineva despre cele dumnezeiesti, ci le si patimeste prin experienta, adica i se impun. Filozof adevarat este cel ce a dobandit intelepciunea atat in fapte, cat si in contemplare si in vietuire.) Sau iarasi cuvantator dumnezeiesc din cele dumnezeiesti este cel ce deosebeste in chip existent (cele necreate) de cele ce simplu sunt (cele create) si de cele ce nu sunt si arata ratiunile celor dintai si arata ratiunile celor din urma. Si din ratiunile acestora vede ratiunile acelora prin insuflarea dumnezeiasca ; iar lumea cunoscuta cu mintea si nevazuta, o cunoaste din cea supusa simturilor si vazuta, precum cea supusa simturilor si vazuta din cea nevazuta si nesupusa simturilor, asemanandu-le intre ele, pe cea vazuta ca chip al celei nevazute si pe cea nevazuta ca arhetip al celei vazute. Alaturatu-s-au, zice, chipurile celor fara chip si formele fara forma. (Cele cu chipuri pot fi mijloace prin care se pot cunoaste ca arhetipuri ale celor fara chip caci in cele fara chip sunt date potential chipurile celor create. De aceea privind la cele cu chipuri trebuie sa strabatem in ele pana la ceea ce este in ele dincolo de chip, ca fundament al chipului. In chipul unei persoane trebuie sa traim ceea ce este mai presus de chip in ea, dar are virtualitatea chipului ei. Numai asa putem urca la Cel care e dincolo de nechipul legat organic legat organic de chipul persoanei create.) Caci prin aceea se cunoaste duhovniceste aceasta si prin aceasta aceea, si fiecare din ele poate fi vazuta limpede in cealalta si se poate exprima prin cuvantul adevarului. Nu este trebuinta de a da chip cunostintei adevarului, care lumineaza ca soarele, prin cuvinte mai departat sau alegorice, si ratiunile adevarului amandurora pot fi dovedite si lamurite in modul cel mai clar prin stiinta si putere duhovniceasca, intrucat una din aceste lumi ne este pedagog, iar cealalta, casa vesnica, dumnezeiasca, devenita pentru noi vadita. Iar filosof dumnezeiesc este cel ce s-a unit prin fapte si vedere nemijlocit cu Dumnezeu, ajungand si numindu-se prieten al Lui, ca unul ce iubeste Intelepciunea prima, facatoare si adevarata, mai mult decat orice alta prietenie, intelepciune si cunostinta. (A iubi intelepciunea inseamna a-L iubi pe Dumnezeu, Intelepciunea cu fata de Persoana, Intelepciunea ipostasiata, sau ipostatica. Numai o Persoana are in ea concentrata intelepciunea nesfarsita, vie si activa, iubitoare si binefacatoare. Numai o astfel de Intelepciune o poti iubi ca pe un prieten, pentru ca si ea te iubeste ca prieten. Prietenia ei depaseste orice prietenie, dar si prietenia noastra fata de ea. Din ea izvoraste toata intelepciunea si prietenia noastra) Iar filolog (iubitor de cuvant) si filozof propriu-zis (chiar daca parerea obsteasca, furand numele filozofiei a uitat aceasta, cum zice marele Grigorie) e cel ce iubeste si cerceteaza intelepciunea de aici a zidirii lui Dumnezeu, ca ultimul ei ecou, dar nu se indeletniceste cu aceasta filozofie cu mandrie, pentru lauda si slava omeneasca, ca sa nu fie iubitor de cele materiale, ci e un iubitor al intelepciunii lui Dumnezeu, aratata in natura si in miscarea ei. Iar carturar este cel ce a invatat cele ale Imparatiei lui Dumnezeu, adica tot cel ce prin fapta se indeletniceste cu vederea (contemplarea) lui Dumnezeu si staruieste in liniste (isihie). Aceasta scoate din vistieria inimii sale noi si vechi (Matei 13, 52), adica invataturi evanghelice si proorocesti, sau din Noul si Vechiul Testament, fie lucruri de invatatura si lucruri de faptuire, fie invataturi ale Legii si invataturi apostolice. Caci acestea sunt tainele cele noi si vechi, pe care carturarul faptuitor le scoate la iveala, invatandu-se vietuirea cea placuta lui Dumnezeu. Carturar este tot cel ce se indeletniceste cu lucrarea, cel ce se ocupa inca trupeste cu faptele. Iar cuvantator dumnezeiesc este tot cel ce se indeletniceste cu cunoasterea firii, care sta in mijlocul cunostintelor si al ratiunilor lui lucrurilor si dovedeste toate in Duh prin puterea deosebitoare a ratiunii. In sfarsit, filozof adevarat este cel ce are in sine nemijlocit si intru cunostinta unirea cea mai presus de fire cu Dumnezeu. (In ultimele randuri se face o gradatie intre carturar, cuvantator si filozof dumnezeiesc. Este gradatia obisnuita vietii duhovnicesti: faptuitorul, cunoscatorul ratiunilor dumnezeiesti din natura si cel ce se uneste nemijlocit si mai presus de fire cu Dumnezeu. La cunoasterea reala a ratiunilor dumnezeiesti ale naturii nu se poate ajunge inainte de curatirea prin fapte, caci omul patimas nu vede ratiunile dumnezeiesti de loc, sau le stramba cu patima; iar la unirea nemijlocita cu Dumnezeu nu se poate ajunge fara curatirea prin fapte si fara cunoasterea distincta a ratiunilor Lui din fapturi.)

ˇ     Cei ce scriu si graiesc fara Duh, voind sa zideasca Biserica, sunt sufletesti, cum zice undeva dumnezeiescul apostol, neavand Duh (Iuda 19). Unii ca acestia sunt supusi blestemului care zice: ''Vai celor cuminti in ochii lor si invatati inaintea lor!'' (Isaia 5, 21). Caci ''graiesc de la ei si nu Duhul lui Dumnezeu  este cel ce graieste in ei'', dupa cuvantul Domnului (Matei 10, 20). Cei ce vorbesc din gandurile lor, inainte de a le curati, au fost amagiti de duhul parerii de sine. Despre acestia zice proverbul: ''Am vazut om socotindu-se in sine ca este intelept, insa mai multa nadejde are nebunul decat acesta'' (Pilde 36, 12). Iar Intelepciunea ne spune: ''Nu fiti intelepti intru voi insiva'' (Pilde 3, 7). Dar si dumnezeiescul apostol, cel plin de Duh, marturiseste zicand: ''Nu suntem destoinici de la noi, ci destoinicia noastra este de la Dumnezeu, intru Hristos'' (II Cor. 2, 17). Iar cuvintele acelora sunt neplacute si neluminate caci nu graiesc din izvorul viu al Duhului, ci dintr-o inima asemenea unei balti puturoase, in care se hranesc lipitorile, serpii si broastele poftelor, infumurarii si neinfranarii. Apa cunostintei lor este tulbure, rau mirositoare si statuta. Cei care beau din ea se imbolnavesc, se umplu de greata si varsa.

ˇ     Sunt opt vederi generale. Cea dintai zicem ca este cea privitoare la Dumnezeu, Cel fara forma, fara de inceput, necreat, pricinuitor al tuturor, Dumnezeirea cea intreit-una si mai presus de fiinta; a doua e cea privitoare la lumea puterilor ceresti; a treia se indreapta spre alcatuirea lucrurilor; a patra spre coborarea din iconomie a Cuvantului; a cincea se indreapta spre invierea cea de obste; a sasea spre infricosatoarea a doua venire a lui Hristos; a saptea spre chinurile vesnice, a opta spre Imparatia cerurilor. Cele patru dintai sunt ale celor trecute si implinite. Iar celelalte patru, ale celor viitoare si inca nearatate. Acestea se vad intr-o lumina indepartata si se afla in cei ce-au dobandit prin har multa curatie a mintii. Iar cel ce se apropie de ele fara lumina, sa stie ca va plasmui naluciri si nu vederi, inselat de duhul nalucirii si nalucind prin acela.

ˇ     E de trebuinta sa vorbim, dupa putere, si despre amagire, care este multora o cursa foarte vicleana si nascocitoare, greu de cunoscut si de patruns. Amagirea, zice, se arata, mai bine zis vine asupra omului in doua feluri: prin nalucire si prin luare in stapanire, desi isi are un singur inceput si o singura pricina: mandria. Cea dintai este inceputul celei de-a doua iar cea de-a doua este inceputul celei de-a treia, prin iesirea din minti. Caci inceputul vederii prin nalucire este parere de sine, care face sa fie inchipuit Dumnezeu ca o anumita forma. Din aceasta urmeaza amagirea prin nalucire spre inselare, iar din aceasta se naste hula. Deodata cu aceasta, amagirea prin nalucire naste frica de aratari ciudate in vreme de veghe si in somn, pe care unii o numesc spaima si tremurare a sufletelor. Deci mandriei ii urmeaza amagirea; amagirii, hula; hulirii, frica; fricii, tremurarea, iar tremurarii, iesirea din minti (nebunia). (Acestia sunt un fel de precursori ai spiritismului de azi. Totul provine din mandria omului ca poate cunoaste nepurificat si fara smerenie tainele lui Dumnezeu si ale vietii viitoare, dand chip celor ce nu au chip. La inceput le da chip cu voia, pe urma asemenea chipuri li se impun fara voie, ca niste halucinatii) Felul acesta al amagirii prin nalucire este cel dintai, iar al doilea, cel prin lucrare, este acesta: el isi are inceputul in iubirea de placere nascuta din pofta, zice-se, fireasca. Din placere se naste desfranarea necuratiilor negraite. Aceasta, aprinzand toata firea si tulburand cugetarea cu impreunarea cu chipurile celor dorite, scoate mintea din sine facand-o prin betia lucrarii arzatoare sa aiureze si sa faca proorocii mincinoase, sustinand ca s-a impartasit de vederile unor sfinti si de cuvintele acelora, ca si cand acestea s-ar descoperi printr-o minte care e beata pana la saturare de patima si si-a schimbat felul de a fi, indracindu-se. Pe unii ca acestia ducandu-i de nas cei din lume, prin inselaciunea amagirii, ii numesc ''suflete'' (spirite?). Ei sed langa mormintele unor sfinti si se socotesc insuflati si miscati de ei si siliti sa vesteasca oamenilor cele privitoare la ei. Dar trebuie sa-i numim mai degraba indraciti si rataciti, robiti amagirii, si nu prooroci si prevestitori ale celor prezente si viitoare, caci insusi dracul desfranarii, intunecandu-le cugetarea prin vapaia voluptatii, ii scoate din minti, nalucindu-le pe anumiti sfinti vorbind cu ei si aratandu-le vederi. Uneori insisi dracii li se arata ca sa-i tulbure, infricosandu-i. Caci legandu-i la jugul lui Veliar, se grabeste sa-i impinga spre aiureala, ca sa-i aiba predati lui pana la moarte si sa-i trimita la osanda vesnica. (E de remarcat ca Sfantul Grigorie vede cauza nalucirilor cu voia si a halucinatiilor fara voie nu numai in mandrie, ci si in impatimirea trupeasca de placeri. Caci aceasta impinge de obicei spre a da chip celor spirituale, neputandu-se desprinde de chipuri.)

ˇ        Trebuie stiut ca amagirea are trei pricini de obste prin care vine asupra oamenilor: mandria, pizma dracilor si ingaduinta povatuitoare a lui Dumnezeu. Iar pricinile primelor sunt: mandria usuratatea, pizma, sporirea; iar a ingaduintei povatuitoare, vietuirea pacatoasa. Amagirea din pizma si din parerea de sine isi afla grabnica tamaduire, mai ales cand omul se smereste, dar lasarea pe mana satanei spre pedeapsa povatuitoare din pricina pacatului, adeseori o ingaduie Dumnezeu pana la moarte spre curatire. Uneori ii lasa sa fie chinuiti spre mantuire chiar si pe cei fara vina, dar trebuie stiut ca insusi dracul parerii de sine face preziceri in cei ce nu sunt cu luare-aminte la inima lor.

ˇ     Toti binecredinciosii se ung preoti si imparati intru adevar prin innoire, precum se ungeau si cei de odinioara prin preinchipuire. Caci aceia erau chipuri ale adevarului nostru, care ne preinchipuiau nu in parte, ci toti pe toti. Dar imparatia si preotia noastra nu e de acelasi chip si de acelasi fel cu a acelora, desi simbolurile sunt aceleasi. Nici nu e la noi deosebita firea, harul si chemarea la ungere, ca sa faca deosebiti pe cei unsi, ci noi avem una si aceeasi chemare, credinta si intiparire. Ele arata si descoperire, dupa cuvantul adevarului, ca trebuie sa ne facem curati, nepatimitori si cu totul inchinati lui Dumnezeu, acum si in veacul viitor.

ˇ     Intelepciunea ii izvoraste din gura si intelegerea din cugetarea inimii (Ps. XLIII, 4) aceluia care face cunoscut cuvantul lui Dumnezeu. Iar aceasta e Intelepciunea ipostatica a lui Dumnezeu si Tatal, care se face cunoscuta din lucruri, celui ce priveste ratiunile lucrurilor. Acela graieste cu gura intelepciunii din Intelepciune, prin cuvantul cel viu si lucrator, fiind luminat in inima de puterea intelegerii care-l preface prin Duhul. Ca urmare, el poate lumina si pe credinciosii care-l asculta cu intelegere. (Intelepciunea dumnezeiasca ce graieste prin gura celui ce soarbe din ea este insasi Intelepciunea ipostatica suprema, sau Persoana lui Dumnezeu-Cuvantul. De aceea ea este vie si lucratoare si cuvantul ei, devenit cuvantul celui prin care graieste, este si el viu si lucrator. Intelepciunea aceasta ipostatica lumineaza in inima celui ce s-a unit cu ea.)

ˇ     Amagirea, marea dusmana a adevarului, atrage azi pe oameni spre pierzanie. Ea naste nestiinta intunericului, care s-a intiparit in sufletele celor lenesi, instraindu-i de Dumnezeu. Acestia sustin ca nu este Dumnezeu, cel ce ne-a nascut pe noi din nou si ne-a luminat, sau Il cred si al cunosc numai prin cuvantul simplu si nu cu lucrare, sau spun ca S-a aratat numai celor de demult, nu si noua ei hulesc credinta in Dumnezeu, socotind marturiile Scripturii despre Dumnezeu simpla parere si tagaduiesc evlavia ce urmeaza din cunostinta Lui. Scripturile numai trupeste, ca sa nu zic iudaiceste, si de aceea tagaduiesc invierea sufletului, dorind sa locuiasca in chip inconstient in morminte. Amagirea aceasta are ca pricini aceste trei patimi: necredinta, viclenia si trandavia. Acestea se nasc si se sustin, de altfel, una pe alta. Caci necredinta este invatatoarea viclenie, iar viclenia e insotitoarea trandaviei. Sau intors: trandavia e mama vicleniei, cum zice Domnul: ''sluga vicleana si lenesa'' (Matei XXV, 16); iar viclenia e mama necredintei. Iar cel ce nu crede e si netemator de Dumnezeu. Si aceasta naste trandavia, maica dispretului, prin care se nesocoteste tot binele si se savarseste tot raul.

ˇ        Credinta adevarata despre Dumnezeu si cunostinta nemincinoasa despre fapturi alcatuiesc ortodoxia desavarsita  a dogmelor. De aceea unul ca acesta este dator sa slaveasca asa: ''Slava Ţie, Dumnezeul nostru, slava Ţie; ca pentru noi s-a intrupat Cuvantul, cel mai presus de fiinta. De aceea mare este taina iconomiei Tale, Mantuitorule al nostru, slava Ţie !''

ˇ     Dupa marele Maxim sunt trei feluri neosandite si nedispretuite de cuvinte scrise: cel dintai e al celor scrise pentru propria aducere aminte; al doilea, pentru folosul altora; si al treilea, pentru ascultare. Pentru pricinile acestea s-au alcatuit cele mai multe scrieri de cei ce au cautat cu smerenie cuvantul. Iar cel ce scrie despre virtuti pentru a placea, pentru a fi vazut si pentru a primi slava, isi va lua plata sa, neavand nici n folos aici si nici o rasplata in veacul viitor, ci se va osandi ca unul care a scos la vanzare pe taraba cuvantul lui Dumnezeu, ca sa castige in chip viclean placerea de la oameni.

ˇ        A patimi pentru Hristos inseamna a rabda cele ce ne intampla. Caci celor nevinovati pizma le este spre folos; iar certarea ni se face povatuire a lui Dumnezeu spre intoarcere, deschizandu-ne urechile noua, celor vinovati (Isaia IV, 5). De aceea Domnul a fagaduit cununa in vecii vecilor celor ce rabda (Iacob I, 12). Slava Ţie, Dumnezeul nostru, slava Ţie, Treime Sfanta, pentru toate, slava Ţie !

ˇ     Trandavia, fiind o patima greu de biruit, moleseste trupul,. Iar molesindu-se trupul, se moleseste impreuna cu el si sufletul. Slabanogindu-se amandoua, preface amestecarea sucurilor trupului prin impatimirea de placeri. Iar impatimirea de placeri starneste pofta; pofta naste arderea; arderea produce rascolirea; rascolirea misca amintirea; amintirea produce nalucirea; nalucirea aduce momeala; momeala, insotirea (cu gandul); insotirea da loc la incuviintare; iar incuviintarea savarseste fapta, fie pe cea prin trup, fie pe cea prin atingerile de multe feluri. Si astfel omul biruit cade.

ˇ     Rabdarea in tot lucrul naste barbatia; barbatia, hotarare; hotararea, staruinta; staruinta, prelungirea lucrului sau adaugirea lui; prelungirea potoleste neanfranarea trupului si domoleste impatimirea poftei de placere. Iar pofta trezeste acum dorul; dorul, dragostea; dragostea, ravna; ravna, caldura; caldura, miscarea la lucru; miscarea, sarguinta; sarguinta, rugaciunea; rugaciunea, linistirea; linistirea naste vederea; vederea, cunostinta; cunostinta, patrunderea tainelor; si sfarsitul tainelor e cunoasterea lui Dumnezeu (teologia). Iar rodul cunoasterii lui Dumnezeu este dragostea desavarsita; al dragostei, smerenia; al smereniei, nepatimirea; al nepatimirii, vederea inainte, proorocia si prestiinta. Dar inca nu are cineva de aici virtutile desavarsite, nici nu micsoreaza dintr-odata pacatul. Ci sporind pe incetul virtutea, ajunge si pacatul cate putin la nefiinta.

ˇ     Ar trebui sa spunem, cinstite Longhin, dupa marele Invatator, ca nici nu avem nevoie de ajutorul Scripturilor (1Tes. IV, 4), sau de al celorlalti parinti, ci suntem invatati de Dumnezeu. ''Caci vor fi, zice, toti invatati de Dumnezeu'' (Isaia LIV, 13;Ioan VII, 45 ). Suntem invatati astfel, incat sa cunoastem de la El cele de folos. Si nu numai noi, ci si fiecare dintre credinciosi, ca unii ce purtam scrisa in tablele inimilor noastre legea Duhului (2Cor. III, 3 ) cea sfanta si ne-am invrednicit sa graim nemijlocit si neobisnuit, asemenea heruvimilor, cu Iisus, prin rugaciunea curata. Dar fiindca suntem prunci in vremea nasterii noastre din nou, necunoscand nici harul si nevazand nici innoirea noastra, ba nestiind  ‚nici marimea covarsitoare a cinstei si a slavei de care ne-am impartasit, si fiindca suntem datori sa crestem prin porunci sufleteste si duhovniceste si sa vedem cu mintea ceea ce am primit, cadem multi, prin lipsa de grija si prin deprinderea cea prea patimase, in nesimtire si intuneric. Asa incat nu mai cunoastem nici macar de mai este Dumnezeu, nici cine suntem, nici ce am ajuns, dupa ce am fost facuti fii ai lui Dumnezeu si fii ai luminii, copii si madulare ale lui Hristos. Chiar daca ne botezam ca barbati, dar ne simtim botezati numai in apa, nu si in Duh. Si desi ne innoim in Duh, o credem aceasta numai prin credinta simpla cea moarta si nu prin cea lucratoare; si o credem numai cu indoiala. Astfel fiind cu totul trupuri, vietuim si umblam trupeste. Si chiar daca ne pocaim, cunoastem si implinim poruncile numai trupeste, nu si duhovniceste. Iar daca dupa osteneli, harul invredniceste pe unii sa li se arate cu iubire de oameni, il nesocotim inselaciune. Iar daca auzim despre el ca lucreaza in altii, din pricina pizmei in nesocotim amagire. Si asa ramanem morti pana la moarte, nevietuind si nelucrand in Hristos.

ˇ     De aceea potrivit Scripturii, in vremea iesirii, sau a judecatii, se va lua de la ni si ceea ce avem, din pricina necredintei si a deznadejdii (Matei XXV, 29). Nu intelegem ca fiii trebuie sa fie cu Tatal, dumnezei din Dumnezeu si duhovnicesti din Duh. Caci ''ceea ce este nascut din Duh, duh este'' (Ioan III, 6). Dar noi suntem trupuri, desi ne-am facut credinciosi si ceresti; de aceea Duhul lui Dumnezeu nu ramane intru noi (Facere VII, 3). De aceea a lasat Domnul sa se inmulteasca nenorocirile, robirile si macelurile, ca, poate prin ele, sa indrepte, sau sa taie, sau sa se tamaduiasca, ca prin niste leacuri mai puternice.

ˇ     Intai trebuie sa se spuna, prin cu vantul dat lui Dumnezeu celor ce propovaduiesc Evanghelia, cum afla cineva (mai bine zis cum afla ceea ce are), ca a primit pe Hristos prin Botezul in Duh. Caci apostolul Pavel zice: ''oare nu stiti ca Hristos Iisus locuieste in inimile voastre?'' (2 Cor. XIII, 15). Pe urma trebuie sa se spuna cum inainteaza si cum pastreaza ceea ce a aflat. Caci multi au purtat lupta pana ce au aflat ceea ce cautau, si apoi si-au oprit lupta aici. Mai departe nu sporesc si nu mai grija, indestulandu-se numai cu inceputul pe care l-au aflat. Iar fiind impiedicati si oprindu-se din drumul lor, isi inchipuie ca umbla inca pe calea cea buna, desi sunt purtati fara castig in afara de aceasta. Altii ajung la mijlocul lumanarii, si-au slabit inaintarea spre tinta, lenevindu-se sau intorcandu-se spre cele dinapoi, printr-o vietuire nepasatoare si facandu-se iarasi incepatori. In sfarsit, altii, ajungand la desavarsire, cad, prin neluare aminte, din pricina parerii de sine, si se intorc spre cele dinapoi si se fac deopotriva cu cei de la mijloc, sau cu cei incepatori in lucrare. Caci incepatorii au lucrarea, cei de la mijloc, luminarea, iar cei desavarsiti, curatia sufletului, sau invierea.

ˇ  In doua feluri poate fi aflata lucrarea Duhului, pe care am primit-o mai inainte in chip tainic prin Botez. Intai, cum zice sfantul Marcu, darul se descopera, vorbind in general, prin lucrarea poruncilor, cu multa osteneala, si cu vremea. Cu cat lucram mai mult poruncile cu atat harul isi face mai luminoase razele sale in noi. Apoi, se arata prin chemarea neincetata si cu constiinta a Domnului Iisus, adica prin pomenirea lui Dumnezeu, intru ascultare. Prin vietuirea cea dintai se arata mai cu intarziere; prin cea de a doua, mai curand. E asa cum afla cineva aurul, daca sapa scormonind pamantul cu osteneala si cu staruinta, daca voim deci sa aflam si sa cunoastem adevarul fara amagire, sa cautam sa avem numai lucrarea din inima cu totul fara chip si fara forma si sa nu oglindim in noi, prin nalucire, nici o forma si nici un chip socotite ale sfintilor, nici sa privim lumini (caci amagirea obisnuieste mai ales la inceput sa insele mintea celor necercati cu asemenea naluciri mincinoase). Ci sa ne sarguim sa avem in inima numai lucrarea rugaciunii ,care incalzeste mintea si o veseleste si aprinde sufletul spre dragostea negraita a lui Dumnezeu si a oamenilor. De aceea ramane cum este daca rugaciunea este la incepatori, lucrarea intelegatoare pururi in miscare a Sfantului Duh, nascandu-se din rugaciune, smerenie si nu putina zdrobire de inima, rasarind la inceput din inima ca un foc al veseliei, iar la sfarsit ca o lumina bine mirositoare.

ˇ  Iar la cei ce cauta lumina cu adevarat si nu la cei ce o ispitesc numai, potrivit cu aceeasi intelepciune care zice ca ''e aflata de cei ce nu o ispitesc pe ea'' (Intel. Sir. I, 2), semnele inceputului sunt acestea: in unii se arata ca o lumina ce rasare; in altii ca veselie plina de cutremur; in altii iarasi ca bucurie; iar in altii, ca bucurie amestecata cu frica; in altii ca un cutremur si bucurie; uneori, la altii, ca lacrimi si frica. Fiindca sufletul se bucura de cercetarea si de mila lui Dumnezeu, dar se teme si tremura de venirea Lui, ca un vinovat de pacate multe. Altora li se iveste la inceput o zdrobire negraita a inimii si o durere nespusa a sufletului, care sufera dureri ca o femeie ce naste, cum zice Scriptura (Apoc. XII, 2). Caci ''Cuvantul viu si lucrator'', adica Iisus, ''strabate, cum zice apostolul, pana la despartitura sufletului si a trupului, a incheieturilor si a maduvei''(Evr. III, 12), ca sa topeasca cu putere ceea ce e patima, din toate partile sufletului si a trupului, in altii se arata ca o iubire si ca o pace fata de toti. In altii ca o veselie, pe care adeseori parintii Bisericii o numesc saltare, fiind o putere a Duhului si o miscare a inimii vii. Aceasta e numita si tresarire si suspin al Duhului ce se roaga pentru noi in chip negrait lui Dumnezeu (Rom. VIII, 26). Isaia a numit aceasta, sarcina a dreptatii dumnezeiesti (Isaia XLV, 8), iar marele Efrem, strapungere. Domnul a numit-o izvor de viata saltand spre viata vesnica (Ioan IV, 14), (iar prin apa a inteles Duhul), ce salta in inima si fierbe cu mare putere.

ˇ  Trebuie sa se stie ca saltarea sau veselia e de doua feluri: cea linistita, care e numita tresarire si suspin si rugaciune a Duhului, si cea mare, care e numita si saltare si saritura, sau salt, care e un zbor intins al inimii spre vazduhul dumnezeiesc. Caci sufletul, intraripat cu dragoste de Duhul dumnezeiesc. Si eliberat de legaturile patimilor, incearca sa zboare spre cele de sus inca inainte de iesire, dorind sa se desparta de povara. Aceasta stare e numita si zguduire si fierbere a Duhului, si tulburare, dupa cuvantul: ''Iisus S-a tulburat in Duh, zguduit cu putere si a zis: unde l-ati pus?'' (Ioan XI,34). Deosebirea intre saltarea mare si mica o arata dumnezeiescul David zicand: (Ps. CXIII, 4). El vorbeste de cei desavarsiti si despre cei incepatori, caci ar fi fost nepotrivit sa spuna despre munti si dealuri ca salta, acestia fiind fara viata.

ˇ  Dar trebuie sa se stie ca frica dumnezeiasca nu are cutremurare, daca prin cutremurare se intelege nu frica din bucurie, ci aceea din manie, sau cea a certarii povatuitoare, ori cea a parasirii; ci ea e o veselie cu cutremurare care vine din rugaciunea facuta in focul temerii de Dumnezeu. Iar prin frica nu inteleg aici pe cea cu cutremurarea venita din manie sau din osandirea vesnica, ci pe aceea a intelepciunii, care se si numeste inceputul intelepciunii (Pilde I, 7). Iar frica se imparte in trei (desi parintii Bisericii au impartit-o in doua): cea incepatoare, cea desavarsita si apoi cea din manie, care trebuie numita si cutremurare propriu-zisa, sau tulburare, sau zdrobire.

ˇ  Iar cutremurare e de multe feluri: una e cea din manie si alta cea din bucurie; si iarasi una cea din iutime (cand se naste o fierbere covarsitoare a sangelui in jurul inimii, cum zic unii), alta, cea din obisnuinta invechita si alta cea a pacatului si a ratacirii; si iarasi alta cea din blestemul venit prin Cain asupra neamului omenesc. Pe cel ce se nevoieste il razboieste la inceput cutremurarea din bucurie si cea din pacat. Dar nu tuturor li se intampla asa. Semnele acestora sunt urmatoarele: a celei dintai, o veselie cu cutremur si cu multe lacrimi. Cand harul mangaie sufletul; a celei de a doua, o caldura dezordonata, o infumurare si o invartosare de inima, care aprinde sufletul si madularele spre impreunare, indemnand la incuviintarea unor fapte de rusine, prin nalucirea din launtru.

ˇ  In orice incepator este o lucrare indoita, savarsindu-se in inima in chip indoit si neamestecat: una din har si alta din amagire. Aceasta o marturiseste marele Marcu Pusnicul, zicand: ''este o lucrare duhovniceasca si alta draceasca, necunoscuta de prunc''. Sau iarasi: ''Este o caldura intreita a lucrarii, aprinsa in oameni: una din har, alta din amagire sau din pacat si alta din prisosul sangelui''. Pe aceasta Talasie Africanul a numit-o amestecarea sucurilor si ea poate fi potolita si adusa la randuiala prin infranarea masurata.

ˇ  Lucrarea harului este puterea focului Duhului, care se misca intru bucuria si veselia inimii, sprijinind, incalzind si curatind sufletul. Ea opreste gandurile pentru o vreme si omoara miscarea poftitoare din trup. Semnele ei si roadele care arata adevarul ei sunt lacrimile, saltare smerenia, infranarea, tacerea rabdarea, ascunderea si toate cele asemenea acestora, prin care castigam o incredintare neindoielnica.

ˇ  Lucrarea amagirii este aprinderea pacatului, care incalzeste sufletul cu voluptate si trezeste cu furie in miscarea trupului pofta spre impreunare a trupurilor. Ea este lipsita de orice calitate buna si de orice randuiala, dupa sfantul Diadoh, aducand o bucurie dobitoceasca, parere de sine, tulburare, veselie josnica nesaturata, sporind pofta spre placere. Ea cauta materia pentru arderea placerilor avand pantecele nesaturat impreuna-lucrator, caci de acolo se aprinde si se intineaza starea mustului trupului. Acolo e pricina aprinderii sufletului, pe care acea lucrare il trage spre ea ca, scufundand pe om in obisnuinta si placerea ei, sa alunge din el treptat harul si sa-l faca sa preacurveasca pe ascuns, infierbantand si aprinzand madularele sale prin impatimirea de placere. Dar i se pare ca ceea ce misca mintea si o incalzeste este harul necunoscut si nu lucrarea infierbantata a pacatului, sau mai bine zis a amagirii si a impatimirii de placere (a dulcii impatimirii). Pe aceasta cunoscand-o si sfantul Ioan Scararul zice: ''Am intrebat-o pe aceasta si a raspuns: eu mi-am castigat ajutor aprinderea cea sin afara si miscarea poftei naturale, pricinuitoare de imprastiere ca sa aprinda pe om spre lucrare amagitoare''.

ˇ  Se cade a sti ca aprinderea pacatului este inselaciune. Iar lucrarea pacatului este din duhul cel iubitor de placeri, care incepe sa se miste din pofta trupului, prin dulceata bucatelor. Dar Domnul, fiind foc, a aratat ca diavolul este rece nu prin fire, ci prin razvratirea pacatului. Caci prin aceasta a pierdut caldura dumnezeiasca, cea care face pe slugile Sale foc arzator. Deci pacatul fiind raceala, din cauza lipsirii de Dumnezeu, iar dracul fiind dupa fire foc, aprinde pe om, si prin umezeala impatimirii de placere raneste pofta, facand-o sa primeasca cele ce pricinuiesc placerea. Astfel ca urmare a caldurii pierdute, isi agoniseste lucrarea rusinoasa a indulcirii.(Daca am redat sensul corect al stangacei traduceri romanesti de odinioara, diavolul pierzand caldura lui fireasca prin despartirea de Dumnezeu, dar firea lui nazuind-o, pentru ca a avut-o la inceput in calitate de duh creat de Dumnezeu, produce o falsa caldura (o caldura neiubitoare, egoista) in sine si in cei ispititi, ca sa scape intru catva de raceala egoista in care a cazut si sa poata sa insele pe cei ispititi. Avem aici o interesanta explicare a coexistentei racelii egoiste si a caldurii fara durata si consistenta, a caldurii superficiale, convulsive si artificiale, a pacatului, a patimii, a ispitirii. E o explicare a amestecului de fierbinteala a patimii si de planuire rece a faptelor ei rele. Pacatul este, pe de o parte, caldura, pe de alta, un cinism rece. Sfantul Grigore Palama va apara in tratatul doi al celei de a doua triade caldura cea buna a rugaciunii, impotriva lui Varlaam care critica orice aratare a efectelor rugaciunii in trup, ridiculizand pe isihasti care vorbeau de o astfel de caldura.).

ˇ  Sunt doua feluri de razboaie in vremea rugaciunii: al inselaciunii si al harului. Amandoua se produc cu voia, nu prin impartasire. Precum soarele, stralucind in locurile cele murdare, nu se amesteca cu murdaria, si nu se vatama de ea, ci mai vartos le usuca pe acelea si alunga murdaria, asa nici harul nu se amesteca cu inselaciunea, ci ramane curat. Ba mai vartos o topeste pe aceasta. Dar nu voieste sa o faca pe aceasta sa dispara cu totul, ca sa poata exista impreuna cu harul si vointa noastra si sa ne facem si noi cercati. Caci voieste sa o departeze pe aceasta treptat prin impreuna-lucrarea vointei noastre, voind sa ne nevoim si noi. Pentru ca voieste ca purtand, dupa lege, lupta cea buna a mintii noastre, sa putem lua cununa si sa fim mucenici adevarati, biruind nu pe pagani, ci pe satana insusi, care in tot ceasul aduce in noi atacurile sale ca pe niste aprinderi invapaiate. Infierbantand aceasta cuptorul trupului cu dulceata patimilor, isi trimite slugile sale, adica pe draci, ca sa ne chinuiasca prin ganduri si sa ne sileasca sa jertfim idolului poftelor, adica momelilor si sa ne lasam mintea sa se impartaseasca de ele. Iar semnele acestei inselaciuni se vad cand se pun in lucrare: impietrirea inimii cea lipsita de umilinta, iar in unii impreuna cu lacrimi intunecate, inaltarea semeata, imbuibarea pantecelui, multa vorbire, trandavia, inchipuirea de sine si lauda pentru lucrare, caldura cea fara dulceata, ingreunare sufletului, molesirea madularelor, dulceata umeda, starnirea salbatica a trupului, nalucirea chipurilor care imping la impreunarea trupurilor. In unii ca acestia nu este liniste si nu le infloreste fata, ci sunt totdeauna uscati si arsi de vapaia impatimirii de placere. Descriindu-le pe acestea marele Macarie, dupa ce le-a insirat semnele, a spus: ''otetul se aseamana vinului la vedere si rapita e asemenea mustarului. Dar gustarea le deosebeste pe cele doua''. Daci fiecare din ele poate fi inteleasa si aflata din semnele mai sus aratate.

ˇ  Caldura harului este focul Duhului, pe care Domnul a venit sa-l arunce pe pamant (Luca XII, 49), adica in inimile oamenilor. Si El vrea sa se aprinda degraba in noi, ca sa arda pacatul si sa curete sufletul si sa-l aline si sa-l atraga in chip negrait spre dragostea de Dumnezeu si de oameni. Caci e neamestecat cu firea, caruia ii daruieste din cea ce are deosebit de ea. Iar cand marele Macarie zice ca amandoua persoanele lucreaza in una si aceeasi minte, el intelege ca lucrarea Duhului se misca in ea neamestecata cu pacatul in vremea rugaciunii, ci ele raman deosebite si fiecare singura. Se intampla cateodata ca harul lucreaza si se misca singur. Dar cateodata e impreuna cu inselaciunea, insa, precum am zis, in chip neamestecat. Pentru ca de Dumnezeu cel curat nu se atinge prihana. Se intampla insa ca uneori sa lucreze pacatul singur (adica inselaciunea), incalzind vointa noastra, intrucat o stapaneste. Iar alteori omul se lupta dupa har, vazandu-si sufletul muncit inauntru, rau patimind. De mai cade sa stim si aceasta: inselaciunea pentru noii incepatori este caldura pacatului. Iar inselaciunea celor de mijloc si a celor desavarsiti consta in nalucirea mintii. Caci caldura inselaciunii sau a pacatului este aprinderea poftei de dulceata. Sau mai bine zis, ea e raul miros al indulcirii de patima, care e imbibat in cei ce sunt inca necercati si na-u gustat mai vartos prea-dulcele si prea binemirositorul mir varsat in noi prin intruparea Cuvantului lui Dumnezeu, care mai intai este arzator pentru curatire, iar pe urma este bun si cu buna mireasma, prin sfintenia Duhului, care sfinteste sufletul si trupul. Caci el este puterea sfintitoare, cum zice marele Macarie. Iar inselaciunea, facandu-se stapana prin zabovire, da putere lucrarii pacatului si mintea patimeste rau de la momeli si de pofta spre impreunare, aprinzandu-se prin nalucire. Si amestecandu-se in caldura rugaciunii, produce schimbare in ea. (Caldura pacatoasa ataca direct simturile la cei incepatori, pe cand la cei de pe treapta din mijloc sau de pe cea desavarsita incepe cu naluciri ale parerii de sine, ca pe urma sa atraga si ea sufletul spre pofte. Daca in scrisul ascetic anterior se afirma simplu intrarea sufletului in dialog cu momeala, aici se face o descriere mai amanuntita a acestui fapt: se descrie cum se trece de la oarecare impreuna-prezenta a unui gand amagitor in suflet cu hotararea cea buna. Sfantul Grigorie descrie cum se face amestecarea lor, sau cum se face amestecarea caldurii pacatoase cu caldura curata a rugaciunii. Ea se produce prin zabovirea poftei in suflet. Este de remarcat descrierea analoaga a raportului intre dulceata rau mirositoare a impatimirii de placere si intre dulceata curata a mirului de taina al lucrarii Duhului Sfant.). Adus sufletul aici, se zice ca el preacurveste prin amagire cu vrajmasul si nu se impartaseste tainic de Mirele Hristos. De aceea si apostolul ii numeste pe acestia desfranati si desfranate, ca pe unii ce zice, dupa Ioan Scararul, prin poftirea pacatului se impartasesc in ascuns cu satana. Cum zice acesta: ''M-am cunoscut ispitit de lucrul acesta, care ma insela, amestecand bucuria cea dobitoceasca cu lacrimi si cu mangaierea sufletului si mi se parea ca primesc rod, iar nu stricaciune''. Si iarasi: ''I-a seama ca bucuria care-ti vine sa nu fie de la doctorii cei rai si de ispititori''.