Nichita Stithatul

ˇ        Lucrarile simturilor nu se desfiinteaza, ci capata un caracter spiritual, sau se umplu de o spiritualitate pe treptele mai inalte ale urcusului duhovnicesc. Se afirma in aceasta unitatea de viata intre spirit si trup. Nichita deosebeste intre minte, suflet (sau inima, sau simtire) si ratiune sau judecata. Prin fiecare din acestea lucrand Sfantul Duh, preface gandurile si pornirile rele in bune. Dar psihologia lui Nichita e mult mai complexa, mai subtila.

ˇ        Precum trupul are cinci simturi: vederea, auzul, mirosul si pipaitul, asa si sufletul are acelasi numar de cinci simturi: mintea, ratiunea, simtirea intelegatoare, cunostinta si simtirea intelegatoare, cunostinta si stiinta. Ele se aduna in trei lucrari ale sufletului: mintea, ratiunea si simtirea. Prin minte primim intelesurile; prin judecata talcuirile; iar prin simtire, chipurile cunostintei si gandurile dumnezeiesti.

ˇ        Cel a carui minte deosebeste bine intelesurile gandurilor si-si insuseste curat cugetarile dumnezeiesti, a carui ratiune talcuieste miscarile naturale ale intregii zidiri vazute, deslusind ratiunile fapturilor, a carui simtire spirituala primeste stiinta intelepciunii si cunostintei ceresti, a ajuns mai presus de simtiri, trecand prin iluminarile Soarelui dreptatii dincolo de simtire. El se bucura de desfatare cu cele nevazute.

ˇ        Puterile cuprinzatoare ale mintii sunt patru: cumintenia, agerimea, intelegerea si destoinicia. Cel ce uneste pe acestea cu cele patru virtuti cuprinzatoare ale sufletului, insotind cu cumintenia mintii, cumpatarea sufletului; cu agerimea, chibzuinta; cu intelegerea, dreptatea, cu destoinicia, barbatia, si-a intocmit siesi, in chip indoit, caruta de foc ce-l duce in cer (Prin virtuti nu ne deschidem numai spre ceilalti, ci ne si inaltam spre cer. Cele patru virtuti cardinale sunt cei patru cai ai carutei cu care ne inaltam spre cer.) si din care lupta impotriva celor trei capetenii si puteri generale ale ostirii patimilor: iubirea de argint, iubirea de placeri si iubirea de slava.

ˇ        Cel ce cauta slava oamenilor, care nu e nimic, ca si cand ar fi, si imbratiseaza iubirea nesaturata de placeri a sufletului si se tine de iubirea de argint prin lacomie, se face sau dracesc prin inchipuirea de sine si prin mandrie, sau dobitocesc prin placerile pantecelui si a celor de sub pantece, sau fiara celor apropiati prin iubirea lacoma si neomenoasa de argint. El cade din credinta in Dumnezeu, pentru ca primeste slava de la oameni, dupa cuvantul Scripturii; se abate de la neprihanire si curatie, pentru ca-si aprinde cu lacomia pantecelui cele de sub pantece si se supune pornirilor dobitocesti; si e scos afara din dragoste, pentru ca se ingrijeste numai de el si nu da din avutiile sale aproapelui lipsit. Astfel unul ca acesta se vadeste ca o fiara cu multe fete, alcatuita din multe laturi potrivnice intre ele, neimpacat nici cu Dumnezeu, nici cu oamenii, nici cu dobitoacele.

ˇ        Iutimea este la hotarul dintre pofta si puterea rationala a sufletului, fiind fiecareia din acestea ca un fel de arma in miscarea lor contrara firii, sau conforma firii. Pofta si ratiunea, miscandu-se potrivit cu firea spre cele dumnezeiesti, iutimea este fiecareia din ele o arma a dreptatii, impotriva sarpelui care le sopteste si le infatiseaza numai impartasirea de placerile trupului si bucuria de slava de la oameni. Dar abatandu-se acestea de la miscarea potrivita firii si prefacandu-si puterea in ceea ce e potrivnic firii si mutandu-se de la indeletnicirea cu lucrurile dumnezeiesti spre cele omenesta, iutimea li se face arma nedreptatii, spre pacat. Acestea se vor lupta in acest caz si se vor napusti prin iutime impotriva celor ce le infraneaza pornirile si poftele lor. Din aceasta pricina iutimea e mijlocul prin care omul se poate arata sau faptuitor al celor bune, vazator si cunoscator de Dumnezeu, daca se misca dupa fire, sau dobitocesc, salbatic si dracesc, daca se poate spre cele potrivnice firii.

ˇ        Cel ce n-a primit astfel inapoi frumusetea stravechii nobleti si nu-si reface neincetat trasaturile chipului Celui care l-a plasmuit pe el dupa asemanarea Sa, cum va putea sa se uneasca vreodata cu Acela, daca s-a despartit pe sine, prin neasemanarea trasaturilor, si a iesit din lumina Celui ce este lumina, atragandu-si si la sine ceea ce e potrivnic? Iar neunindu-se cu Cel de la Care inceputul fiintarii si de Care a fost adus la existenta din nimic, unde va fi aruncat, odata taiat de la Acela, ca un neasemenea cu Cel ce l-a facut? O stiu cei ce inteleg, chiar daca eu voi tacea.

ˇ        Cata vreme avem in noi materiile patimilor si ingrijim de bunavoie pricinile lor, nehotarandu-ne sa le clintim pe acestea din loc, are tarie impotriva noastra si puterea lor, luandu-si aceasta tarie din noi. Dar daca le lepadam din noi si ne curatim inima prin lacrimile pocaintei, urand si inselaciunea celor vazute, ne facem partasi de venirea Mangaietorului, vazand pe Dumnezeu in lumina vesnica si fiind vazuti de Dumnezeu. 

ˇ        Cei ce au rupt lanturile simtirii fata de toata lumea, petrec slobozi de toata robia simturilor, vietuind numai Duhului si graind cu El, ca unii ce sunt miscati de El. Prin El se unesc si cu Tatal si cu Cuvantul, cei de o fiinta, si ajung un singur Duh, dupa Pavel. Acestia nu numai ca nu pot fi prinsi de draci, ci le pricinuiesc acelora si spaima, ca unii ce s-au impartasit de focul dumnezeiesc si sunt ei insisi foc.

ˇ        Pipaitul nu-si are lucrarea numai intr-o parte a trupului, ca celelalte simturi, ci in tot trupul. Deci cand atingem ceva fara trebuinta, chiar din clipa simtirii moliciunii acelui lucru, mintea e cdatinata de ganduri patimase. Iar cand ne pazim de atingerea celor moi, fara o trebuinta necesara a firii, stapanind simtirea, nu ni se tulbura simturile sufletului. (Potrivit unei vechi traditii patristice, se afirma existenta unor ''simturi ale sufletului''. Mintea se poate molesi ea insasi prin atingerea cu simtul pipaitului a unor lucruri noi. Exista chiar o legatura intre simturile trupului si cele ale sufletului. Ultimele se pot converti in primele, sau le pot influenta pe acelea.)

ˇ        Cand mintea patrunde in cele mai presus de fire, simturile aflandu-se in starea cea dupa fire, intra in chip nepatimas in legatura cu pricinile lucrurilor, cercetand numai ratiunile si firile lor si deosebind fara greseala lucrarile si insusirile lor, neimpatimindu-se si nemiscandu-se cu placere spre ele in mod contrar firii. (Atasarea afectiva si patimasa de lucruri e contrara firii omului, care e facut sa stea si sa inainteze, prin spiritul lui, in relatia cu Dumnezeu, persoana si spiritul suprem. Omul nu e facut pentru a se robi obiectelor, ci pentru a realiza prin ele o relatie tot mai intensa cu persoanelor. Insasi simturile intra odata cu mintea intr-o relatie cu ratiunile lucrurilor, nemairamanand atasata la suprafetele lor. Iar prin ratiuni cunoaste pe Dumnezeu ca persoana care le cugeta in folosul omului si a relatiei omului cu Sine. Are un loc un fel de intuitie spirituala a simturilor, prin care omul se pune in relatie cu Dumnezeu.)

ˇ        Luptele si ostenelile duhovnicesti nasc in suflet bucuria pacii, care pune stapanire peste patimi. (Se produce deci in suflet o simtire contrara simtirii trupului. Simtirea durerii cu trupul poate produce o simtire de bucurie in suflet se produce o sfasiere. Are si el pe de o parte o placere de pe urma placerii trupesti, dar in el se iveste totodata o revolta impotriva acestei placeri care cauta sa-l cucereasca cu totul. Aici intra rolul vointei, care se opune caderii sufletului intr-o stare de robie sub pornirile trupesti si intr-o stare de slujire a obiectelor, in loc de a fi liber pentru relatia cu Dumnezeu si cu persoanele celorlalti. In baza unitatii de persoana, lucrarile sufletesti si trupesti nu pot fi despartite, dar unele pot fi dominate de celelalte, sau poate aparea o sfasiere traita de unitatea persoanei.) Deci ceea ce e anevoios si neplacut celor ce se afla sub stapanirea simturilor, aceea este usor si preadulce sufletului care osteneste si care a dobandit dorul de Dumnezeu prin sfintite sudori si este ranit de dragostea cunostintei dumnezeiesti. Caci acelora, ostenelile si luptele virtutii le sunt neplacute si le par foarte aspre, ca unora ce sunt legati de tihna trupului si de veseliile placerilor si nu s-au straduit sa spele saratura placerilor cu undele lacrimilor. Iar cei ce doresc si imbratiseaza virtutea, se scarbesc de placerile se pricinuiesc durerea si se scutura de desfatarea si de iubirea de sine a trupului. Un lucru intristeaza sufletul acestora: slabirea ostenelilor si domolirea luptelor. Deci ceea ce pricinuieste acelora veselie trupeasca, aceea e pricina de intristare sufletului care si-a stramutat dorinta spre cele dumnezeiesti. Iar ceea ce pricinuieste acestuia bucurie duhovniceasca, acelora le prilejuieste suspine si durere.

ˇ        Ostenelile par la inceput pricinuitoare de durere. Dar daca incepatorii staruiesc in virtute si se intind spre treapta de mijloc, ostenelile li se descopere ca pricinuitoare de o anumita placere si de o liniste neinteleasa. Iar cand cugetul muritor al trupului e inghitit de viata nemuritoare, care izvoraste din salasluirea Duhului in cei ce s-au intins cu adevarat spre sfarsiturile (tintele) virtutilor prin osteneli, ei se umplu de o bucurie si de o veselie negraita, deschizandu-li-se un izvor curat de lacrimi, intrucat se iveste de sus o unda dulce de cainta.

ˇ        Daca vrei sa intri in hotarele virtutii si se afli pe cea care duce spre ratacire la Dumnezeu, sa nu dai somn ochilor tai, nici atipire pleoapelor tale, pana nu afli, prin multe nevointe si lacrimi, loc de nepatimire sufletului tau ostenit; si vei intra in locasul sfant al cunostintei de Dumnezeu. (Cunostinta de Dumnezeu, a adancului linistit al dragostei curate, nu poate fi aflata de sufletul pasionat si agitat de lucrurile partiale. Nepatimirea e astfel conditia sau ''locasul'' adevaratei cunostintei de Dumnezeu.) Iar prin intelepciunea ipostatica a lui Dumnezeu vei strabate cu intelegere pana la ultimele sfarsituri ale lucrurilor omenesti (Numai alipit de intelepciunea suprema, vei putea strabate la sfarsiturile lucrurilor, care se afla chiar in aceasta intelepciune-persoana. Intelepciunea ca ipostas ultim al tuturor ne intareste persoana noastra in intelepciune, caci e fundamentul ultim al persoanei noastre) si dispretuind pe cele de jos, vei alerga si tu, insetat ca cerbii, catre muntii inalti ai vederii sufletesti.

ˇ        Cale grabnica spre inaltarea in virtute a incepatorilor este tacerea buzelor, inchiderea ochilor si surzenia urechilor. Mintea primind astfel nelucrarea acestora si inchizand intrarile de afara spre sine, incepe sa se cunoasca pe sine si miscarile sale; (Nelucrarea simturilor da odihna mintii din partea lucrurilor din afara, Ea se pot intoarce astfel spre ea insasi si se poate cunoaste ca ceea ce e in mod deosebit de continuturile definite pe care le are in mod succesiv, fara odihna) ea cerceteaza atunci indata care sunt continuturile gandurilor ce plutesc pe marea cunoscuta cu mintea si care sunt intelesurile intrate prin portita cugetarii sale. Sunt ele curate si neamestecate cu seminte amare si vin de la ingerul luminii, sau sunt neghine amestecate si inecate in pleava si aruncate de potrivnicul luminii? Stand astfel ca un imparat in mijlocul gandurilor si judecand si deosebind pe cele bune de cele rele, pe unele dintre cele intrate le primeste pentru depanarea si lucrarea sa si le aseaza in jitnitele intelegerii pentru a fi rumenite de focul Duhului si imbibat de apa dumnezeiasca, cu care apoi hranindu-se, se imputerniceste si se umple de lumina; iar pe celelalte le leapada in adancul uitarii, scuturandu-se de amaraciunea lor. Dar acest lucru il poate face numai mintea aceea, care a apucat calea ce o duce fara ratacire la ceruri si la Dumnezeu si s-a dezbracat de haina de plans a patimilor intunecate.

ˇ        Sufletul care a lepadat rautatea si cugetul iscoditor al ingamfarii pacatoase si si-a imbogatit inima cu simplitatea si nerautate din salasluirea Mangaitorului, (Inima simpla e in acelasi timp bogata, indefinit de bogata, pentru ca in locul multelor dar marginitelor chipuri ale lucrurilor de care era alipita si plina astfel incat nu se mai vedea, s-a descoperit in ea insasi, avand revarsata in ea nemarginirea vietii si intelegerii Duhului, prin care le intelege pe toate, dar nu se alipeste de nici una din cele marginite si nu se strange in jurul nici uneia, luand chipul ei marginit.) ajunge indata al lui Dumnezeu si al sau insusi. Cele ce le vede si le aude, el le socoteste vrednice de crezut si adevarate, fara sa se indoiasca, ca unul ce s-a ridicat peste prapastiile infricosatoare ale necredintei si e purtat deasupra iadului pizmei. (Neincrederea in toti si in toate deschide un adanc prapastios in fata sufletului, neavand unde pune piciorul ca sa se odihneasca intr-o realitate statornica si iubitoare si potrivita cu el, scapat de nesiguranta si pustietatea sa, care il margineste in gradul suprem, despartindu-l de relatia cu orice realitate indefinita, adica cu persoanele. Pizma ce o are fata de altii face ca prapastia aceasta, care este prapastia nimicului, sa ia si un caracter de iad, care isi trimite chinul in launtrul sufletului insusi. Necredinta tine pe ins deasupra unei prapastii, pentru ca pentru el nu e nimic, decat haul nefiintei care-l inconjoara si-l ameninta. Tocmai in marginirea traita in legaturile cu lucrurile, sau in sinea marginita, se casca haul nimicului.)

ˇ        Tuturor virtutilor le premerge credinta din inima, pe care o are cineva atunci cand sufletul nu poarta in el o socotinta indoielnica, ci a lepadat cu desavarsire iubirea de sine. Caci pe cel ce s-a gatit de curand spre lupte, nimic nu-l impiedica asa de mult de la lucrarea poruncilor, ca atotreaua iubire de sine. Aceasta este piedica inaintarii celor ce vrea sa se sarguiasca. Aceasta le pune in minte boli si patimiri ale trupului, greu de vindecat, prin care raceste caldura sufletului si-l indupleca sa se fereasca de greutati, ca fiind vatamatoare unei vieti care vrea sa se simta bine. Iubirea de sine este iubirea nerationala a trupului, care, facand pe monah iubitor de sine sau iubitor de suflet sau de trup, il departeaza de Dumnezeu si de Imparatia Lui, dupa cuvantul: ''Cel ce-si iubeste sufletul sau, si-l va pierde'' (Ioan 12,25). (Iubirea de sine il face pe monah sa fie sovaitor in credinta care-l indeamna sa porneasca si sa se tina pe calea nevointelor pentru virtute. El socoteste ca ramane astfel adapostit de furtuni si de greutati in portul comoditatii. In realitate, aceasta neincredere ii va face continuu griji si-l va lipsi de putinta de a se odihni de ele la sanul ferm si atotiubitor al Parintelui Ceresc. Prin credinta omul a aflat un teren solid sub picioarele lui: un teren dincolo de cele vazute, un tern dincolo de lucrurile schimbatoare, in Persoana de statornica si nesfarsita iubire a lui Dumnezeu. Acest teren devine tot mai solid prin virtuti, pentru ca prin virtuti isi intareste omul legatura cu Dumnezeu. Omul insusi devine tot mai tare prin ele.)

ˇ        Cel ce a inceput lucrarea poruncilor cu osteneala si a luat cu dragoste fierbinte pe umerii sai jugul aspru al nevointei nu cruta sanatatea trupului, nu se sperie de asprimea ostenelilor pentru virtute, nu se leneveste in nevointe, nu priveste la vreunul care se poarta fata de nevointe, cu nepasare si trandavie, ci taie cu dor fierbinte brazda virtutilor, prin orice patimiri, cautand numai la sine si la poruncile lui Dumnezeu. In fiecare zi el arunca cu lacrimi in tarina sa vie semintele sale, pana ii va rasari semanatura verde a nepatimirii si va creste pana la spicul cunostintei dumnezeiesti si va rodi in grauntele cuvantului, facandu-l sa poarte roadele dreptatii sale.

ˇ        Starea din afara a fetei obisnuieste sa se schimbe impreuna cu starea din launtru a sufletului. Caci chipul fetei arata lucrarea pe care o are miscarea mintii lui, facand-o cunoscuta celor ce privesc starea lui launtrica. Acest chip al fetei potrivindu-se si schimbandu-se impreuna cu cele ce se lucreaza in gand, uneori se arata luminos, cand inima se veseleste de urcusurile ei spre Dumnezeu prin cugetarile bune; alteori se arata posomorat si intunecat, cand inima e inasprita de ganduri necuvenite. Caci cel stapanit de diferite ganduri nu se poate ascunde de cei ce au simturile sufletului deprinse sa vada. In unele cazuri se petrece o schimbare a dreptei Celui Preainalt; ea se face aratata acestora, ca una ce le este cunoscuta si iubita. Caci datorita ei, acestia, fiind nascuti a doua oara de catre Duhul, s-au facut lumina si sare oamenilor. In alte cazuri se intampla o schimbare in starea puterilor sufletesti si in tulburarea gandurilor; ea le este vadita in chip limpede ce au lepadat-o si poarta trasaturile chipului Fiului lui Dumnezeu, luminat de darurile dumnezeiesti.

ˇ        Cel ce cultiva gandurile pacatoase isi face privirile din afara intunecate si posomorate. Limba lui e muta pentru laudele dumnezeiesti si nu vine in intampinarea nimanui spre fericirea lui. Dar cel ce cultiva rasadurile bune si nemuritoare ale inimii are fata bucuroasa si luminoasa. Limba lui e cantatoare la rugaciune si se face pe sine intreaga preadulce la cuvant. In felul acesta este, si se face vadit celor ce vad bine, atat cel ce se afla inca in robia patimilor necurate si petrece sub puterea silnica a legii cugetului pamantesc, cat si cel eliberat de o asemenea robie de catre legea Duhului. Caci dupa inteleptul Solomon, ''cand se veseleste inima, se lumineaza fata, iar cand se afla in intristari aceea, se posomoraste aceasta'' (Prov. 15,13)

ˇ        Patimile savarsite cu fapta, cu fapta sa se si tamaduiesc. Caci precum neinfrinarea, placerea, lacomia pantecelui si viata nepasatoare si fara randuiala inradacineaza in suflet deprinderea patimasa si il duc la fapte necuvenite, asa stramtoarea in infranare, ostenelile si nevointele duhovnicesti aduc in el despatimirea si-l stramuta de la patima la nepatimire. (In aceasta sta rostul epitimiilor date de duhovnic in taina pocaintei. N-ajunge ca pacatosul sa regrete teoretic faptele rele, ci intrucat acelea au izvorat dintr-o slabire a firii sau din niscai obisnuinte egale cu patimele, aceste obisnuinte trebuie vindecate tot prin fapte staruitoare, prin fapte de putere a spiritului manifestat prin trup. De aceea faptele de pocainta sunt fapte tamaduitoare, intaritoare ale firii.)

ˇ        In fata lui Dumnezeu ŗi a oamenilor care vietuiesc dupa Hristos, e un rau tot asa de mare a petrece cineva patimas in fapte de desfranare si a se mandri in duhul parerii de sine. Caci precum cele facute in ascuns ale celui dintai e rusinos a le si grai, asa si inaltarile inimii celui de-al doilea sunt urate inaintea lui Dumnezeu. Si precum pe cel dintai il leapada Dumnezeu de la odihna, pentru ca e numai trup, cum zice Scriptura (Facerea 6,3), asa si cel din urma e necurat inaintea Domnului, pentru ca se mandreste.

ˇ        Nu orice patima e si pacat cu fapta, ci altceva e pacatosul cu fapta si altceva patima. Patima e ceea ce se misca in suflet, iar fapta pacatoasa ceea ce se vede in trup. De pilda, iubirea de placeri, iubirea de argint, iubirea de slava sunt patimi cumplite ale sufletului. Iar curvia, lacomia de avere si nedreptatea sunt fapte pacatoase ale trupului. Pofta, mania si mandria sunt patimi ale sufletului, sau puterile lui in miscarea impotriva firii. Iar preacurvia, uciderea, furtul, betia si orice altceva care se face prin trup, sunt fapte pacatoase si cumplite ale trupului.

ˇ        Trei sunt capeteniile cele mai generale ale tuturor patimilor; si trei razboaiele impotriva lor; si trei cei ce se razboiesc cu ele si biruiesc pe balaurul cu trei capete: al iubirii de placere, al iubirii de argint si al iubirii de slava. Acestia sunt: incepatorul, cel din mijloc si cel desavarsit. (Incepatorul biruieste iubirea de placere, cel din mijloc, iubirea de argint si cel desavarsit, iubirea de slava)

ˇ        Lupta acestor trei impotriva celor trei capetenii si puteri ale duhului stapanitor nu e una si aceeasi, ci alta si alta. Altfel se poarta lupta cu fiecare dintre aceste capetenii, de catre fiecare din cei ce se lupta impotriva lor si e inarmat in chip firesc cu dreapta manie.

ˇ        Cel ce s-a pregatit de curand pentru nevointele evlaviei si e incepator in razboiul cu patimile, toata batalia si-o poarta impotriva duhului iubirii de placere si se opreste cu putere impotriva lui prin toata greaua patimire. El isi usuca trupul prin foame, culcare pe jos, privegheri si rugaciuni de toata noaptea. Iar sufletul si-l frange prin amintirea pedepselor din iad si prin cugetarea la moarte; in sfarsit, inima si-o curateste de intinaciunea insotirilor si invoirilor, prin lacrimi de pocainta.

ˇ        Cel ce a inaintat cu nevointa de la inceput spre mijloc si si-a sters sudorile luptei impotriva duhului iubitor de placere, cu buretele primei nepatimiri, si a inceput de curand sa priveasca cu ochii descoperiti esentele lucrurilor, ridica armele credintei impotriva duhului necredincioasei iubiri de argint. El isi inalta mintea prin gandirea la lucruri dumnezeiesti, isi ascute ratiunea cu ratiunile zidirii si si-o lamureste descoperind esentele lor; iar sufletul si-l ridica prin credinta de la cele vazute la inaltimea lor nevazute si-l convinge ca purtatorul de grija al lucrurilor sale este Insusi Dumnezeu, Care a adus toate din nefiinta la fiinta si toata nadejdea sa si-o pune in viata cea in Dumnezeu. (E demna de remarcat legatura pe care o face Nichita Stithatul intre combaterea iubirii de argint si straduinta celui de pe treapta de mijloc de a contempla esentele sau ratiunile lucrurilor, dupa depasirea iubirii de placeri prin post, prin priveghere si prin rugaciuni. Cel ce contempla ratiunile lucrurilor nu se mai lacomeste spre posedarea lor, caci vede originea acestor ratiuni in Dumnezeu si vede pe Dumnezeu ca purtator de grija al lor. Dar aceasta inseamna a vedea lucrurile prin credinta in Dumnezeu, nu ca realitati de sine statatoare. Cel ce s-a curatit de pofta de placeri a dobandit prima nepatimire; cel ce priveste fara lacomie la esentele lucrurilor in Dumnezeu a ajuns la a doua nepatimire. Amandoua intaresc nadejdea in Dumnezeu.)

ˇ        Cel ce a trecut mijlocul prin vedere sufleteasca si prin nepatimire si s-a ridicat peste intelepciunea simtirii legate de lume, si a patruns de curand cu ratiunea cunostintei si a intelepciunii ipostatice a lui Dumnezeu in intunericul cunostintei de Dumnezeu, ridica, cu puterea smeritei cugetari, armele impotriva duhului iubirii de slava, strapungandu-si (umilindu-si) sufletul prin sfintite descoperiri si facandu-l sa verse lacrimi fara durere. Iar cugetul lui il biruie prin amintirea neputintei omenesti si-l inalta prin intelesurile cunostintei dumnezeiesti. (Aici Nichita leaga combaterea slavei desarte, sau a patimii celei mai subtiri si mai greu de biruit, prin smerita cugetare, care se dobandeste pe treapta a treia, a celui desavarsit, odata cu patrunderea in intunericul mai presus de cunostinta al cunoasterii lui Dumnezeu prin experierea prezentei Lui, cea mai inalta cunoastere de Dumnezeu fiind insotita de constiinta neputintei de a-l defini si exprima. Aceasta intretine in acelasi timp smerita cugetare in suflet. Iar aceasta e leacul cel mai propriu impotriva slavei desarte. Dar la aceasta cunostinta mai presus de cunoastere se ajunge prin experienta legaturii cu Cuvantul ipostatic sau personal al lui Dumnezeu, a Carui prezenta si revendicate e traita intr-un mod intens, desi indefinit.)

ˇ        Prin posturi, privegheri, rugaciuni, culcare pe jos, prin ostenelile trupului si prin taierea voilor noastre intru smerenia sufletului, facem nelucrator duhul iubirii de placere. Iar prin lacrimile pocaintei il legam si, inchizandu-l in temnita infranarii, il punem in nemiscare si in nelucrare, staruind in lupta celor ce se sarguiesc si se nevoiesc.

ˇ        Prin armele credintei si prin sabia Duhului, care este ratiunea lui Dumnezeu, prabusind la pamant duhul iubirii de argint, il junghiem, inaltandu-ne spre contemplarea lucrurilor cu ratiunea intelepciunii si, ridicandu-ne deasupra micimii celor vazute, prin ratiunea cunostintei, ne odihnim in Imparatia dragostei, cu nadejdea visteriilor preafericite ale lui Dumnezeu.

ˇ        Plutind pe aripile nepatimirii si ale smeritei cugetari in vazduhul cunoasterii tainice de Dumnezeu si patrunzand cu Duhul dumnezeiesc in adancul de sus ale cunostintei tainelor lui Dumnezeu, ardem duhul iubirii de slava cu fulgerele dogmelor si intelesurilor dumnezeiesti. Privind apoi spre sfarsiturile lucrurilor omenesti, ii inecam in ploi de lacrimi si in rauri ale plansului de pocainta pe cei trei draci de frunte care se ostesc impotriva noastra, prin inchipuirea de sine, prin slava desarta si prin mandrie. (In ultimele trei capete Nichita repeta mijloacele prin care sufletul se curateste de cele trei patimi: iubirea de placeri, iubirea de argint si iubirea de slava desarta, urcand pe cele trei trepte: a infranarii, a contemplarii ratiunilor dumnezeiesti ale lucrurilor si a cunostintei tainice de Dumnezeu. Pe a treia treapta, pe langa rolul atribuit plansului si smereniei in alungarea iubirii de slava, se mai atribuie un mare rol intelegerii dogmelor. Dar smerenia si intelegerea dogmelor o are numai cel ce pluteste pe aripile nepatimirii, nelegate de nici o impatimire fata de cele de jos si marginite, in vazduhul infinit si indefinit al lui Dumnezeu, cunoscut prin experienta. Cele trei duhuri ale iubirii de slava intretin cele trei chipuri ale ei: parerea de sine, slava desarta de la altii si mandria fata de altii. Ele sunt biruite in special prin lacrimile pocaintei.)

ˇ        Toata parasirea ce se intampla celor ce se nevoiesc le vine pentru slava desarta, pentru osandirea aproapelui si pentru falirea cu virtutile. Deci oricare dintre acestea, care se iveste in sufletele celor ce se nevoiesc, le pricinuieste parasirea de la Dumnezeu. (Chiar oamenii parasesc pe cei ce se mandresc cu virtutile si osandesc pe altii. De aici faptul, la aparenta curios, ca oamenii pretinsi morali, nu sunt iubiti aproape de nimeni.) Si nu vor scapa de aceasta osanda dreapta pentru caderi, pana ce nu vor lepada pricina de mai inainte a parasirii si nu vor alerga spre inaltimea smeritei cugetari.

ˇ        Necuratia inimii si intinarea trupului nu sta numai in a nu te curata de cugetarile patimase, ci si in a te mandri cu multimea ispravilor, a te fali cu virtutile, a te socoti lucru mare in ce priveste intelepciunea si cunostinta de Dumnezeu si in a dispretui pe fratii trandavi si nepasatori. Aceasta se vadeste din pilda vamesului si fariseului (Luca 18, 10).

ˇ        Nu socoti ca te-ai ridicat deasupra patimilor si ai scapat de intinarea cugetarilor patimase, care se nasc din ele, cata vreme porti inca un cuget mandru, umflandu-te cu virtutile. Caci nu vei vedea curtile pacii intru blandetea gandurilor, nici nu vei intra in locasul bisericesc al dragostei cu bucurie, intru toata bunatatea si seninatatea inimii, cata vreme te increzi in tine, in faptele tale.

ˇ        Daca sufletul tau e impatimit de infatisarile frumoase ale trupurilor si esti chinuit de gandurile patimase ce se nasc in tine, zice-se, din ele, nu socoti ca acestea sunt pricinile tulburarii si miscarile patimase din fire. Ci sa stii ca in launtrul sufletului tau este pricina ascunsa care atrage ca un magnet la sine, in temeiul unei deprinderi patimase si a unei obisnuinte rele, intinarea de la fete, ca pilitura de fier. Fiindca toate sunt fapturile lui Dumnezeu si bune foarte in ratiunea lor, neavand nici o ratiune care sa invinovateasca creatia lui Dumnezeu.

ˇ        Precum cei ce sufera de rau de mare nu patimesc aceasta de la firea marii, ci din pricina mustimii stricate aflatoare inainte in launtrul lor, asa si sufletul, nu din pricina fetelor, ci din pricina deprinderii rele aflatoare de mai inainte in el, sufera clatinarea si tulburarea patimasa. (Omul vede lumea potrivit cu starea lui. Starea omului influenteaza vederea ochilor, auzul urechilor, care proiecteaza peste lucruri infatisari ce raspund starii lui sufletesti. Daca el se face marginit prin preocuparea de placeri, vede lucrurile in marginirea lor si nu vede prin ele ratiunile lor indefinite in Dumnezeu cel infinit).

ˇ        Insasi firea lucrurilor obisnuieste sa se schimbe dupa starea din launtru a sufletului. Cand deci simturile mintii lui se afla in starea cea dupa fire si mintea se misca fara rataciri in jurul ratiunilor lucrurilor, ratiunea lamurindu-i firea si miscarile lor, sufletul vede si lucrurile si persoanele si toata firea corpurilor materiale, potrivit cu firea, neavand in ele ascunsa vreo pricina de intinare sau de vatamare. Dar cand puterile sufletului se misca impotriva firii, razvratindu-se impotriva lor insesi, le vede si pe acelea contrar firii lor. (Starea de suflet patimasa si fata lucrurilor afectata si ea se de aceasta stare sunt o stramtare a firii omenesti si a fetii adevarate a lucrurilor, a fetii lor curate si transparente pentru ratiunile dumnezeiesti si deci cu adevarat frumoase si adanci in taina lor. Deci schimbarea subiectiva a lucrurilor e totdeauna o deformare a lor in sens rau, nu e ceva ce tine in mod fatal de raportul nostru cu lumea. Restabilirea firii noastre si a fetii lumii coincide cu o traire in legatura cu Dumnezeu. E propriu firii noastre sa traiasca in ambianta luminii dumnezeiesti si a lucrarii lui Dumnezeu, care intareste puterile noastre spirituale, sau le tine si le dezvolta pe linia dorintei lor intrinsece. Cand puterile sufletului se misca impotriva firii, se misca si impotriva lor insesi. O ratiune care nu vede lucrurile ca avandu-si cauza in Dumnezeu nu inainteaza in directia naturala spre care ea se cere. O alipire de lucruri prin placere nu actualizeaza bucuria adevarata pe care simtirea e chemata sa o aiba din privirea curata a lor, care le vede nu ca obiecte de sine statatoare, ci ca medii de comunicare cu subiectul infinit si de infinita iubire al lui Dumnezeu, si cu subiectele indefinite umane.) Ele nu ridica atunci sufletul prin frumusetea lor fireasca la cunoasterea Facatorului, ci-l coboara prin deprinderea lui patimasa in adancul pierzaniei.

ˇ        Daca, parasit fiind, ai cazut in pacatul trupului sau al limbii, sau al gandului, dupa ce ai dus o viata ostenitoare si aspra, sa nu-ti para acest lucru strain si ciudat. Caci caderea este a ta si din pricina ta. De nu ti-ai fi inchipuit despre tine, fara folos, ca ai facut ceva nou si de mare pret, sau de nu te-ai fi inaltat cu cuget trufas asupra altuia, sau de n-ai fi judecat pe cineva pentru neputinta firii omenesti, ti-ai fi cunoscut neputinta ta si nu ai fi fost parasit de judecata cea dreapta a lui Dumnezeu. Dar a trebuit sa o cunosti pe aceasta astfel, ca sa inveti sa nu judeci, sa nu cugeti cele ce nu trebuie sa le cugeti si sa nu te inalti fata de nimeni. (Cine judeca pe altul, datorita unor lucruri bune savarsite, uita de neputinta sa. El nu stie ca prin aceasta usor poate deveni iarasi inapt sa faca binele. El nu stie ca binele adevarat consta esential in iubire, care il vede pe oricine in libertatea lui indefinita fata de care trebuie sa fie deschis. Prin judecata el se inchide celuilalt, sau il reduce la un obiect pe care-l defineste si-l manipuleaza intr-un anumit fel marginit).

ˇ        Daca ai cazut in adancurile relelor, sa nu deznadajduiesti nicidecum in ridicarea ta din nou, chiar daca te-ai rostogolit pana la ultima treapta a iadului rautatii. Caci daca ai pus mai inainte, cu caldura, temelie evlaviei prin virtutile cu fapta, chiar daca casa acesteia, zidita de tine din diferite pietre ale virtutii, s-a surpat pana la pamantul patimas al relelor, Dumnezeu nu va uita de vechile tale osteneli si sudori, daca ai inima zdrobita pentru caderile tale, si-Si aminteste de zilele cele de odinioara si se caieste de caderea ei cu suspine inaintea Lui. Caci cautand va cauta la tine degraba, facand sa vibreze cuvintele Sale (Isaia LXIV, 2) si-ti va atinge nevazut ochii inimii tale indurerate si va intari temelia virtutii, pusa de tine mai inainte cu osteneala; si-ti va da o putere mai mare si mai desavarsita decat cea dinainte, ca, in caldura unui duh fierbinte, sa dobandesti iarasi, cu rabdare, faptele virtutii celei surpate din pizma celui rau si, in duh de smerenie, sa ridici din nou casa evlaviei, mai stralucita decat cea dintai, spre odihna vesnica a Lui, dupa cum s-a scris.

ˇ        Toate cate ni se intampla spre necinstirea noastra, fie de la oameni, fie de la draci, ni se intampla prin judecata cea dreapta a lui Dumnezeu, cu bun rost (prin iconomie), spre smerirea mandriei desarte a sufletelor noastre. Caci scopul carmuirii lui Dumnezeu, in ce priveste viata noastra, e sa fim pururi smeriti si sa nu cugetam despre noi ceea ce nu trebuie sa cugetam, ci sa cugetam spre a ne intelepti prin cumpatare; nici sa nu ne inchipuim lucruri mari despre noi, ci sa cautam spre el si sa-I urmam, dupa putinta, fericita smerenie. Caci a fost bland si smerit cu inima. Asa doreste sa ne facem si noi. Cel ce a rabdat pentru noi moartea nedreapta si de ocara. Caci nimic nu iubeste El asa de mult si nu este atat de folositor pentru orice virtute si e in stare sa se inalte din gunoiul patimilor, ca blandetea, smerenia si dragostea catre aproapele. Daca nu le avem pe acestea cand savarsim virtutea, desarta e toata lucrarea noastra si toata osteneala nevointei e nefolositoare si neprimita.

ˇ        Incepatorilor in viata virtuoasa le ajuta in lucrarea poruncilor si in fuga de rele, frica de chinuri. Dar celor ce au inaintat prin virtute, ajungand la vederea slavei lui Dumnezeu, li se naste o alta frica, potrivita cu starea lor. E temerea curata care ii infricoseaza foarte mult, din dragoste (Ps. 19,10). Aceasta ii ajuta sa staruiasca neclatinati in dragostea lui Dumnezeu, temandu-se de infricosatoare alunecare din ea. Celor dintai, de li se intampla sa cada din starea lor, dar se caiesc si iarasi se ridica, le vine din nou frica cea dintai, cu bune nadejdii. Celor de al doilea insa, de au cazut de la inaltimea vederii lui Dumnezeu, prin pizma vrajmasului, nu le vine indata frica a doua, ci ii ia in primire o negura si un intuneric gros de sa-l prinzi cu mana, fiind plini de mahnire, de dureri, de amaraciune si de frica cea dintai a muncilor vesnice. (Acestia sunt stapaniti timp mai indelungat de intristare, pentru ca au cazut de la gustarea unor realitati mai inalte, mai dulci, mai spirituale. Deosebirea intre ceea ce au grait si starea de acum e mult mai mare. Apoi acea cadere a trebuit sa aiba pricini mai grele).

ˇ        ''Am vazut sub soare, zice inteleptul, om socotindu-se intru sine ca e intelept'' (Prov. 26,12). L-am vazut si eu pe acesta intre muritori, increzandu-se in faptele lui si cugetand lucruri mari despre intelepciunea omeneasca, pamanteasca si naturala; si nu numai falindu-se din pricina ei fata de cei neinvatati, ci razand si batandu-si joc si de invatatorii intru Hristos, ajunsi la fericirea dumnezeiasca, pentru cuvantul lor fara mestesug si pentru ca n-au cautat sa se foloseasca de culegerile cuvintelor lustruite ale stiintei din afara, nici nu s-au apucat sa impodobeasca, cu intocmirile lor armonioase, invataturile lor scrise. Acestuia, care nu stie ca la Dumnezeu nu lustrul cuvintelor, nici sunetul frumos al glasurilor e de pret, ci intelesul curat si frumos al gandurilor, ii voi aduce zicatoarea aceasta: ''E mai bun un caine viu, decat un leu mort'' (Eccl. 9,4); si ''o sluga saraca si inteleapta e mai buna decat un imparat batran care nu mai stie de el'' (Eccl. 4,13).

ˇ        Cumplita si greu de biruit e patima hulirii. Izvoarele ei sunt in cugetul trufas al satanei; si ea supara pe toti cei ce vietuiesc dupa Dumnezeu in virtute, dar mai mult pe cei ce-au sporit in rugaciune si in vederea lucrurilor dumnezeiesti. De aceea trebuie sa-si pazeasca cu toata strajuirea simturile si sa fie cu sfiala fata de toate infricosatoarele taine ale lui Dumnezeu si de randuielile si de cuvintele sfinte, si sa ia aminte la apropierea acestui duh. Caci ne intinde curse cand ne rugam si cantam si vomiteaza uneori prin buzele noastre, cand nu suntem atenti, blesteme impotriva noastra si huliri nebunesti impotriva lui Dumnezeu celui Preainalt, furisandu-le intre stihurile psalmilor si intre cuvintele rugaciunii. Sa intoarcem impotriva lui atunci cuvantul lui Hristos, cand ne aduce asa ceva pe buze, sau ne furiseaza in cuget, spunandu-i: ''Mergi inapoia mea, satano'' (Matei 16,23), tu cel plin de toata duhoarea si osandit la focul cel vesnic; asupra capului tau sa se intoarca hulirea ta. Si indata sa ne indeletnicim mintea, pana la robirea ei, cu un alt lucru dumnezeiesc sau omenesc, sau sa o inaltam cu lacrimi spre cer si spre Dumnezeu; si asa cu ajutorul lui Dumnezeu ne vom izbavi de povara hulirii.

ˇ        Intristarea e o patima aducatoare de stricaciune in suflet si in trup, si atinge pana si maduva; dar e vorba de cea a lumii, care vine asupra oamenilor din pricina celor vremelnice si care li se face adeseori chiar si pricina de moarte. Intristarea dupa Dumnezeu, care e mantuitoare si folositoare, lucreaza rabdare in osteneli si in ispite. Ea desfunda izvorul caintei in cel ce se nevoieste si inseteaza dupa dreptatea lui Dumnezeu si hraneste inima lui cu lacrimi, incat se implineste cuvantul lui David: ''Ne vei hrani pe noi cu painea lacrimilor, si ne vei adapa cu lacrimi, peste masura'' (Ps. LXXIX,6).

ˇ        Nu primi gandurile banuitoare ce ti se seamana pe furis impotriva aproapelui; caci sunt mincinoase, pierzatoare si cu totul inselatoare. Si sa stii ca prin aceasta dracii incearca sa impinga in prapastia pierzarii sufletele celor ce-au sporit in virtuti. Caci nu pot sa trimita pe careva dintre cei ce se nevoiesc, in adancul osandei si al pacatului cu fapta, de nu-l vor putea prinde sa-l induplece la banuieli rele fata de aproapele, din pricina purtatorilor din afara ale lui. Aducandu-l pe acesta astfel sub judecata si in caderea pacatului, il face sa fie osandit impreuna cu lumea, dupa cuvantul Scripturii: ''Daca ne-am judeca pe noi insine, nu am fi judecati; judecati insa, suntem povatuiti de Domnul, ca sa nu fim osanditi impreuna cu lumea'' (1 Cor. 11,31).

ˇ        Cand din negrija dam dracilor putinta sa graiasca la urechea noastra banuieli impotriva fratilor, lasand fara paza miscarile ochilor, suntem impinsi de ei sa osandim uneori chiar si pe cei desavarsiti in virtute. Caci daca cel ce priveste bucuros, cu fata zambitoare si e gata sa vorbeasca cu oricine, iti pare ca s-ar invoi usor cu placerile si cu patimile, il vei socoti si pe cel ce priveste grav si serios, plin de mandrie si plin de manie. Dar nu trebuie sa luam aminte la infatisarile oamenilor. Caci judecata tuturor greseste in privinta acestora. Fiindca sunt multe deosebiri intre firile, deprinderile si intocmirile trupesti ale oamenilor. Numai aceia le pot patrunde si judeca dupa cuviinta, care au dobandit prin multa cainta ochiul curat al sufletului si au salasluit in ei lumina nemarginita a vietii in Dumnezeu. Numai lor li s-a dat sa dat sa vada si tainele Imparatiei lui Dumnezeu.

ˇ        Cand ne-am facut lucratori ai faptelor pacatoase ale trupului, slujind poftei contrare firii si maniei sufletului, ne-am intinat trupul cu urmarile ce decurg din pacate, ne-am intunecat sufletul cu firea maniei si ne-am instrainat de Fiul lui Dumnezeu. Drept aceea trebuie sa curatim intinaciunea care a decurs din pacatul trupului, prin curgerea lacrimilor fiintei noastre, ca trupul pe care l-a spurcat placerea prin curgerea fireasca, sa fie curatat iarasi de durerea intristarii prin curgerea fireasca a lacrimilor; iar intunericul sufletului, cel din amaraciunea maniei, sa-l alungam prin lumina caintei, si prin dulceata dragostei de Dumnezeu sa ne unim iarasi cu Cel de care ne-am instrainat prin acelea. (Pacatul face sa se murdareasca chiar sangele trupului nostru prin sucurile naturale exagerate ce le exala. El e curatit prin lacrimile de cainta care ies tot din firea trupului nostru, dar dintr-o stare curata a lui, sau orientata spre curatire. Sunt altele sucurile puse in miscare de simtirea placerii si altele cele puse in miscare de simtirea durerii. Durerea este purificatoare, spre deosebire de voluptate, pentru ca durerea e opusa placerii).

ˇ        Precum intinaciunea din placere are ca premergatoare, dragostea satanica, spre ducerea pana la capat a stricaciunii, asa curatirea prin intristarea dureroasa are ca premergatoare caldura inimii spre deplinatatea plansului si a lacrimilor. Iar aceasta se intampla prin iconomia lui Dumnezeu, ca lepadand si curatind prin ostenelile durerii osteneala placerii, si prin curgeri de lacrimi curgerea preainalta a trupului, sa stergem intiparirile urate din minte si chipurile necuvenite din suflet si sa-l facem mai stralucitor prin frumusetea cea fireasca. (Eliminarea necuratiei din trup, prin osteneli dureroase si prin lacrimi, are ca efect stergerea chipurilor intinate din minte. Caci necuratia din sange intretine acele chipuri intinate din minte. Ele redau stralucirea frumusetii naturale a mintii. Caci mintea e prin natura luminata de lumina dumnezeiasca, in a carei infinitate se misca. Nichita se dovedeste prin importanta ce o da intristarii si lacrimilor, ca mijloc de curatire, ucenic fidel al dascalului sau, sfantul Simeon Noul Teolog).

ˇ        Doua sunt in noi curgerile naturale care pornesc din ea insasi fiinta noastra: a semintei si a lacrimilor. Prin cea dintai ne intinam haina sufletului, prin lacrimi o curatim iarasi. De aceea e neaparat de trebuinta sa spalam intinaciunea care vine din fiinta noastra, prin lacrimile care vin din aceeasi fiinta. Caci altfel este cu neputinta sa curatim intinaciunea care vine din fire.

ˇ        Toata aplecarea sufletului care pacatuieste, miscata in chip necuvenit, nimiceste rodul ostenelii lui printr-o placere scurta. Dar tot sufletul care se curateste de obisnuinta si de aplecarea rea isi prelungeste ostenelile intr-o placere si bucurie indelungata. Si e de mirare cum o placere, inabusind alta placere, indulceste durerea nascuta din placere.

ˇ        Uneori, din curgerea lacrimilor, vine in simtirea intelegatoare a inimii, amaraciune si durere; alteori, veselie si bucurie. Cand ne curatim prin pocainta de veninul si de intinaciunea pacatului prin caldura focului din care ies dupa cuviinta lacrimi invapaiate de focul dumnezeiesc si suntem loviti in cuget ca de niste ciocane grele de suspinele pornite din adancul inimii, simtim cu mintea si cu simtirea amaraciune si durere. Dar cand, curatiti indeajuns prin astfel de lacrimi, ajungem la eliberarea de patimi, atunci, mangaiati de Duhul dumnezeiesc ca unii ce am dobandit inima senina si curata, lacrimile pricinuitoare de bucurie ale umilintei ne umplu de o bucurie si de o dulceata de negrait.

ˇ        Altele sunt lacrimile din pocainta si altele cele din umilinta inimii. Cele dintai sunt ca un rau care darama si duce toate intariturile pacatului. Cele de-al doilea vin ca o ploaie pe pajistea sufletului si ca o roua pe plante, hranind spicul cunostintei, inmultindu-l si facandu-l plin de rod.

ˇ        Cel ce, in mijlocul taberei imparatesti, sprijinit de generali si de capetenii de oaste, si imbarbatat de ei, nu poate sa dovedeasca vreo vigoare si vreo vitejie in lupta impotriva vrajmasilor, sau sa rapuna macar pe vreunul dintre ei, cum va lupta singur si in mijlocul multor zeci de mii de vrajmasi si cum va putea arata vreo isprava ostaseasca, lipsit fiind de experienta razboiului? Iar daca aceasta este cu neputinta in cele omenesti, cu atat mai mult in cele dumnezeiesti. Caci cum va cunoaste, fugind in pustiu, navalirile dracilor si tabararile nevazute si nearatate ale patimilor? Sau cum va porni razboi impotriva lor, de nu se va fi deprins mai inainte cu taierea voii, in mijlocul obstii de frati, sub un povatuitor incercat intr-un astfel de razboi nevazut si mintal? Iar daca aceasta este cu neputinta, cu neputinta este fara indoiala unuia ca acesta si sa lupte pentru altii si sa invete pe altii mestesugurile luptei impotriva vrajmasilor nevazuti.

ˇ        A te face monah nu inseamna a iesi dintre oameni si din lume, ci a te parasi pe tine, iesind din voile trupului si plecand in pustiul patimilor. Caci daca s-a spus catre acel mare barbat: ''Fugi de oameni si te vei mantui'' (lui Avva Arsenie), i s-a spus in acest inteles. Caci si dupa ce a fugit, el locuia intre oameni si petrecea in cetati si vietuia impreuna cu ucenici. Caci fugind cu mintea cu toata sarguinta, nu se vatama catusi de putin de petrecerea cu oamenii. Un altul dintre cei mari striga iesind din adunare: ''Fugiti fratilor!''. Dar intrebat de cine sa fuga, arata gura.

ˇ        Cand acest drac necurat si foarte viclean te va momi pe tine, care ai sporit in virtute, cu inaltime de scaune, aducandu-ti in amintire si inaltandu-ti lucrarea, ca pe una mai presus de a altora, ba soptindu-ti ca esti destoinic sa calauzesti si suflete, prinde-l pe el cu mintea si nu-l lasa sa scape, daca ai luat putere de sus sa faci aceasta. Si prinzandu-l, du-te cu gandul la vreun lucru netrebnic pe care l-ai facut si dezvaluindu-l pe acesta inaintea lui, zi catre el: ''Oare cei ce fac unele ca acestea sunt vrednici sa urce la un asemenea scaun de conducere si ti se pare destoinic sa povatuiasca suflete si sa le aduca mantuite lui Hristos? Daca tu zic acestea, am tacut''. Deci neavand acela ce sa-ti raspunda, se va mistui ca fumul de rusine si nu te va mai supara cu atata putere. Iar daca nu este in viata ta mai presus de lume vreo fapta sau vreo lenevie netrebnica, pune-te fata in fata cu poruncile si cu patimile Domnului si vei afla ca-ti lipseste atat de mult din desavarsire, cat ii lipseste unui lac ca sa fie mare. Caci dreptatea oamenilor e atat de mult mai prejos decat dreptatea lui Dumnezeu, pe cat e de mult pamantul in privinta maririi mai prejos de cer si tantarul mai prejos de leu.

ˇ        Cel ranit in adanc de dragostea lui Dumnezeu are puterea trupului cu mult mai prejos de vointa lui. Caci vointa lui nu se poate satura de ostenelile si de sudorile nevointei, fiind asemenea celor foarte insetati, care nu-si pot astampara setea arzatoare, ci toata ziua si toata noaptea inseteaza sa osteneasca, dar e biruit de lipsa de putere a trupului. Socotesc ca si mucenicii lui Hristos, stapaniti de aceasta putere (patos) mai presus de fire, n-au simtit chinurile si nu se puteau satura alipindu-se de ele, ci biruindu-se pe ei insisi prin dragostea fierbinte de Dumnezeu, se vedeau totdeauna ramasi in urma fata de dorinta arzatoare de a patimi.

ˇ        Cel ce a slujit pana la saturare placerilor trupului si faptelor lui, are trebuinta si de saturarea cu ostenelile nevointei, in sudorile grelei patimiri. In felul acesta vei alunga saturarea prin saturare, placerea prin durere, tihna prin ostenelile trupului si vei afla saturarea veseliei si a bucuriei spre odihna. Prin aceasta te vei desfata si de curatia bunei miresme si a nevinovatiei si te vei bucura de placerea de negrait a roadelor nemuritoare ale duhului. Caci si in cazul petelor de pe haine obisnuim sa folosim mijloace potrivite cu ele pentru curatirea lor, cand sunt stricate rau de pete.

ˇ        Bolile sunt folositoare celor incepatori in viata virtuoasa. Ele fac trupul neputincios, ca sa-l ajute in vestejirea si in slabirea aprinderii aflatoare in el; iar cugetul pamantesc al sufletului il subtiaza, in vreme ce-i intaresc si ii imputernicesc curajul, de poate spune dupa dumnezeiescul apostol: ''Cand sunt slab, atunci sunt tare'' (2 Cor. 12, 10). Dar pe cat sunt de folositoare bolile acestora, pe atat de vatamatoare sunt ele celor ce au sporit in ostenelile virtutilor si s-au ridicat deasupra simturilor si au ajuns la vederi ceresti. Caci ii intrerup de la indeletnicirea cu cele dumnezeiesti, le ingroapa prin dureri si greutati intelegatoare a sufletului, o tulbura cu norul descurajarii si usuca lacrimile umilintei cu seceta durerilor. Aceasta o stia si Pavel, care cultivand cu intelepciune darul dreptei socoteli, zice: ''Imi asupresc trupul cu deprinderile durerilor si-l carmuiesc ca pe un rob, avand grija de el, ca nu cumva, dupa ce am vestit altora, sa ajung eu insumi de lepadat'' (1 Cor. 9-27).

ˇ        Bolile se nasc in multi adeseori din pricina hranirii fara randuiala si mereu schimbate. Caci acestia aici intind infranarea pana la flamanzirea cea mai de pe urma si se predau unor osteneli virtuoase fara masura si fara dreapta socoteala, aici trec la mancare fara masura si la saturarea care e dusmanul firii. Deci e de trebuinta infranarea celor incepatori in virtute si celor ce si-au adus nevointele pana dincolo de mijloc, ajungand la treapta cea mai inalta a vederii. Caci ea e maica sanatatii, e prietena curatiei si insotitoarea cea buna a smeritei cugetari.

ˇ        Cunoaste ca nepatimirea este indoita si se naste in chip indoit in cei ce se sarguiesc. Nepatimirea prima se iveste in cei sarguinciosi la sfarsitul intelepciunii prin fapte. Ea sporind in chip felurit prin ostenelile nevointei celei dupa lege, omoara patimile si opreste pornirile pacatoase ale trupului si misca puterile sufletului spre ceea ce e potrivit cu firea, iar mintea o readuce la cugetarea cu intelepciunile la cele dumnezeiesti. A doua nepatimire, care e mai desavarsita, se iveste in chip intelept in aceia la inceputul contemplatiei naturale. Aceasta, inaltandu-se de la linistea duhovniceasca a gandurilor din minte la starea de pace a mintii, o face pe aceasta atot-stravazatoare si atot-inainte-vazatoare: atot-stravazatoare in lucrurile dumnezeiesti, in vederile celor mai bune si in descoperirea tainelor lui Dumnezeu; atot-inainte-vazatoare in lucrurile omenesti, care vin de departe si au sa se intample in viitor. Dar in aceste doua nepatimiri este unul si acelasi Duh care lucreaza, infranand si stapanind in cea dintai, si eliberand spre viata vesnica in cea de-a doua, cum zice Pavel (1 Cor. 12, 11).

ˇ        Cel ce s-a apropiat de hotarele nepatimirii, dobandind vederi drepte despre Dumnezeu si despre firile lucrurilor, si inaltandu-se de la frumusetea fapturilor, pe masura curatiei lui, spre Facator, primeste revarsarile de lumina ale Duhului. Si avand pareri bune despre toti, cugeta pururi cele bune despre toti. El ii vede pe toti sfinti si curati si rosteste judecata cea dreapta despre lucrurile dumnezeiesti si omenesti. Nu iubeste nimic din cele pamantesti ale lumii, atat de cautare de oameni. Dezbracat cu mintea de simtirea a toata lumea, se inalta spre ceruri si spre Dumnezeu, curatit de tot noroiul si liber de toata robia. El e daruit intreg bunatatilor lui Dumnezeu cunoscute cu mintea, aflandu-se numai in Duh, si vede frumusetea dumnezeiasca si patrunde in chip dumnezeiesc, intr-o negraita tacere si  bucurie, in locurile dumnezeiesti ale fericitei slave a lui Dumnezeu. Schimbat in toate simtirile, petrece printre oameni in chip nematerial ca un inger, desi se afla in trup material.

ˇ        Scriptura cunoaste si pentru nevointa cinci simturi: privegherea, cugetarea, rugaciunea, infranarea si linistirea. Cel ce si-a unit cu acestea simturile trupului, impreunandu-si vederea cu privegherea, auzul cu cugetarea, mirosul cu rugaciunea, gustul cu infranarea si pipaitul cu linistea, isi curateste repede mintea sufletului sau si, subtiind-o prin acestea, o face nepatimitoare si stravazatoare. (Simturile sufletului se unesc cum se cuvine ca cele ale trupului mai mult pentru a le infrana pe cele din urma, decat pentru a le potenta. Dar cu vremea energia simturilor trupului induhovnicita intareste simturile sufletului: privegherea vede, meditatia aude, infranarea gusta cele spirituale. Prin toate acestea mintea, subtiindu-se, intrucat s-a eliberat de gandurile pamantesti care o ingrosau si o tulburau, devine linistita si transparenta. E linistita pentru ca vede pe Cel Unul, infinit si linistit, nemaiavand lipsa sa treaca de la un lucru la altul, nemaifiind ingrijorata de marginirea lucrurilor pe care trebuie sa le depaseasca pentru a-si inmulti cunostinta si satisface poftele. Dar nu numai energia simturilor trupului se adauga la energia simtirii mintii, ci si invers; energia simtirii mintii sau a simturilor sufletului se adauga la energia simturilor trupului, intarind-o si curatind-o, incat prin aceste simturi mintea poate strabate la Dumnezeu cel straveziu prin lucruri sau prezent in ratiunile lucrurilor).

ˇ        Mintea patimitoare este acea care stapaneste patimile sale si s-a ridicat mai presus de intristare si de bucurie, incat nu se mai intristeaza nici de supararile din necazuri, si nu se mai revarsa nici in bucuria multumirii; ci in necazuri isi tine sufletul in bucurie, iar in clipele de fericire si-l tine infranat si nu-l lasa sa iasa din dreapta masura. (Deci starea aceea nu e una de nesimtire, ci de echilibru, care de aceea poate dura continuu).

ˇ        Furia dracilor e mare impotriva celor ce-au facut mari sporuri in contemplatie. Ei stau la panda ziua si noaptea impotriva acelora. Ei le starnesc prin ei insisi le prilejuiesc lovituri spre infricosare. Sau se napustesc impotriva lor c`iar prin cei ce-i lauda. Caci ii pizmuiesc pentru linistirea lor si ii supara in felurite chipuri, macar ca nu pot sa-i intoarca la nedreptate pe cei ce sa-u predat pe ei lui Dumnezeu. Daca n-ar fi ingerul Domnului Atottiitorul, care sa-i pazeasca pe ei, nu ar putea de uneltirile lor si de cursele mortii.

ˇ        Daca te nevoiesti pentru intelepciunea lucratoare a virtutii, ia seama cu grija la uneltirile dracilor pierzatori. Caci cu cat inaintezi pe treptele virtutilor inalte si cu cat iti creste lumina dumnezeiasca in rugaciune si ajungi la descoperiri si vederi de negrait prin Duhul, cu atat aceia, vazandu-te ca te ridici spre cer, scrasnesc din dinti si-si intind cu mai multa siguranta mrejele mult-impletite ale rautatii lor in vazduhul mintii. Caci atunci nu mai sufla impotriva ta numai dracii poftei si ai maniei, iubitori de trup si asemenea fiarelor salbatice , ci se vor ridica impotriva ta si cei ai hulirii prin pizma amarnica. Pe langa acestia se vor ridica, in chip aratat si nearatat, si cei din vazduh (Duhurile rele lucreaza din ''vazduh'', adica dintr-un ''loc'' care nu tine nici de lume, nici de Dumnezeu, ci se intercaleaza intre lume si Dumnezeu, voind sa ne desparta descurajati si de lume si de Dumnezeu. E un ''loc'' al nestatorniciei, al inconsistentei, al nalucirilor, al nemultumirii cu orice. In acel ''loc'' cauta duhurile rele sa ne atraga si pe noi.) intr-aripand incepatoriile si stapaniile, si luand, prin imaginatia lor nemateriala, chipul unor vedenii straine si infricosatoare, spre chinuirea ta, cat le este ingaduit. Dar prin lucrarea rugaciunii facuta cu mintea, folosindu-te de privirea treaza a mintii si cugetand la Dumnezeu, cu ajutorul intelesurilor contemplatiei naturale a fapturilor, nu te vei teme de sageata lor care zboara ziua, nici nu vor izbuti sa se apropie de cortul tau, fiind izgoniti de lumina din tine, asemenea intunericului, si fiind arsi de focul dumnezeiesc.

ˇ        Duhurile rautatii se inspaimanta cumplit de harul Duhului dumnezeiesc, mai ales cand vine cu imbelsugare, sau cand ne curatim prin cugetare si rugaciune curata. Necutezand sa se apropie de cortul celor ce sunt luminati prin har, incearca sa-i inspaimante si sa-i tulbure numai prin naluciri si zgomote infricosatoare si prin glasuri fara inteles, cautand sa-i departeze de la fapta privegherii si a rugaciunii. Iar cand dorm acestia, ei stau la panda, aducandu-le visuri mincinoase, necrutandu-le nici cea mai scurta odihna din ostenelile lor si le ia somnul de la gene prin smucituri, facandu-le, prin aceste mestesugiri, viata mai ostenitoare si mai plina de durere.

ˇ        Duhurile intunericului ne apar in trupuri subtiri, cum invatam din experienta, fie ca ne produc nalucirea acestora, furandu-ne simtirea, fie ca sunt osandite la aceasta prin caderea lor de odinioara. Dar se sarguiesc sa se impleteasca cu sufletul care se nevoieste, cand trupul slujitor al sufletului se intoarce spre somn. De aceea mi se pare ca este o proba pentru sufletul ridicat deasupra puritatii trupului, ca sa se arate cum se ridica impotriva lor, cu manie si pornire multa, iutimea si barbatia lui, cand aceia il ameninta cu lucruri infricosatoare. Sufletul patruns de dragostea lui Dumnezeu si intarit in virtutile generale nu numai ca sta impotriva lor cu manie dreapta, ci le si loveste, intrucat aceasta par sa aiba o oarecare simtire, odata ce s-au facut pamantesti prin caderea de la prima si dumnezeiasca lumina.

ˇ        Scriptura cunoaste trei stari ale vietii: trupeasca, sufleteasca si duhovniceasca. Fiecare din acestea are dispozitia ei deosebita si e cu totul neasemenea celorlalte.

ˇ        Starea trupeasca a vietii e aplecata intreaga cu totul spre placerile si bucuriile vietii de aici, neavand in sine nimic nici din starea sufleteasca, nici din starea duhovniceasca, chiar daca ar vrea sa aiba ceva din acelea. Cea sufleteasca, fiind oarecum la mijloc intre pacat si virtute, cauta la grija si intarirea trupului si la lauda de la oameni; ea leapada, de asemenea, ostenelile virtutii si alearga la faptele trupului, nealipindu-se nici pacatului, nici virtutii, pentru pricini opuse. Nu se alipeste virtutii, pentru asprimea si osteneala ei si nu se opune pacatului, pentru a nu pierde laudele oamenilor. Iar starea duhovniceasca a vietii nu vrea sa aiba nimic din cele doua amintite si nu vrea sa se coboare spre nici una din ele, amandoua rele. Ea e intreaga cu totul libera si de una si de alta. Fiind argintata de aripile dragostei si ale nepatimirii, zboara deasupra amandurora, nefacand nimic din cele oprite si fugind de lucrarea celor laudate doar ca bune.

ˇ        Cei ce vietuiesc sufleteste si de aceea sunt numiti sufletesti, sunt ca unii pe jumatate lipsiti de minte si cu madularele slabanogite. Ei nu vor sa osteneasca pentru virtute si pentru porunca lui Dumnezeu, dar fug si de faptele de ocara, pentru slava oamenilor. Fiind stapaniti insa de iubirea de sine, care hraneste patimile stricacioase, toata grija lor si-o indreapta spre sanatatea si placerea trupului. Ei ocolesc tot necazul, toata osteneala si toata neplacuta patimire pentru virtute, ingrijindu-si peste trebuinta trupul care-i razboieste. Aceasta fiindu-le viata si purtarea, isi fac mintea pamanteasca, ingrosata de patimi si sunt neprimitori de continuturi ale mintii si duhovnicesti, care rapesc sufletul de la cele vazute si-l fac sa tinda intreg spre ceruri. Iar aceasta o patimesc, fiind stapaniti inca de duhul alipirii la cele vazute, ca unii ce-si iubesc sufletele lor si aleg sa faca voile lor. Caci fiind deserti de Duhul Sfant, nu se impartasesc nici de darurile Lui. De aceea nu se poate vedea in ei nici roada dumnezeiasca, iubire de Dumnezeu sau de aproapele, sau bucuria in saracie si necazuri sau pacea sufletului sau credinta din inima sau infranarea cuprinzatoare sau umilinta inimii, sau lacrimile sau smerenia si mila. Si toate sunt pline la ei de umflare si de mandrie. Din pricina aceasta nu au putere sa coboare in adancimile Duhului, deoarece nu este in ei nici o lumina care sa-i calauzeasca si care sa le deschida mintea spre a intelege Scripturile. (Ei n-au adancime in intelegere, nu descopera dimensiunile nesfarsite ale vietii si iubirii dumnezeiesti indreptata spre oameni. Nu vad nici in Scriptura aceste dimensiuni.) Ba nu sufar sa asculte nici pe altii povestind despre ele. Cu dreptate a spus si despre unii ca acestia apostolul: ''Omul sufletesc nu primeste cele ale Duhului, caci nebunie ii sunt lui si nu stie ca legea este duhovniceasca si duhovniceste se judeca.'' (1 Cor. 2,14).

ˇ        Veninul pacatului adunat in noi fiind mult, e nevoie si de foc mult care sa-l curete prin lacrimile pocaintei si prin durerile fara de voie ale caintei si prin cele de bunavoie ale nevointei. Fiindca de petele pacatului ne curatim prin osteneli de bunavoie sau prin necazuri fara de voie. Dar daca nu lucreaza cele de bunavoie curatirea partii din launtru a paharului si a blidului, implinesc, in chip mai aspru, cele fara de voie readucere noastra la starea straveche. Asa a randuit Facatorul.

ˇ        Isi rad de evlavie, dar isi rad lucrurile de cei ce nu s-au lepadat in chip rational de ei insisi si nu vor sa se foloseasca de invatator si de povatuitor de la inceput, ci urmeaza socotintei lor si se arata stiutori in fata lui.

ˇ        Precum nu poate cunoaste cineva intocmai pricinile aducatoare de boli trupesti si leacurile lor, fara multa experienta a stiintei doftoricesti, asa nici pricinile bolilor sufletesti nu le poate cunoaste fara multa nevointa in privinta lor. Caci precum poate gresi judecata cu privire la bolile trupesti si putinora le este cunoscuta in chip desavarsit natura lor, cu care se ocupa stiinta doctorilor, cu atat mai mult poate gresi cea cu privire la bolile sufletesti. Caci cu cat e mai mare sufletul decat trupul, cu atat sunt mai mari si mai greu de patruns patimile lui, decat ale trupului vazut de toti prin simtiri.

ˇ        Scurta e viata, lung e veacul viitor si mic e rastimpul vietii de aici. Iar omul, vietuitoarea aceasta mare si de scurta vreme, careia i s-a dat vremea ingusta de acum, e neputincios. Vremea e ingusta, iar omul e slab. Dar cununa care-l asteapta, ca rasplata a luptelor, e mare, deoarece are nenumarate tepuse care-i primejduiesc viata cea atotscurta.

ˇ        Dumnezeu nu vrea ca lucrarea celor sarguinciosi sa fie nechinuita, ci foarte incercata. De aceea ingaduie focul ispitelor si retrage putin harul dat lor de sus si lasa ca pacea gandurilor sa fie tulburata de duhurile rautatii pentru o vreme, ca sa vada aplecarea sufletului, cui se daruieste el mai mult; Lui, Facatorului si Binefacatorului lui, sau simtirii lumii si lunecusului in placeri? Pe urma, sau le da har indoit, celor ce sporesc in dragostea Lui, sau ii biciuieste cu aceste ispite si necazuri de cei lipiti de lucruri, pana ce vor castiga neplacerea fata de lucrurile vazute si nestatornice si vor spala din lacrimi amaraciunea de pe urma placerilor venite de la ele. (Duhurile rautatii sunt duhuri nelinistite si aduc neliniste, pentru ca n-au taria unei existente nesfarsite si plenare in ele insele. Omule e expus si el aceste nelinisti, echivalenta cu frica, daca nu se intalneste in duhul sau cu Dumnezeu, viata nesfarsita, care i se comunica.)

ˇ        Cand pacea gandurilor e tulburata de duhurile rautatii indata sunt trimise fara incetare si sagetile aprinse ale poftei impotriva mintii, care alearga sprinten spre inaltimi, de catre dracii vanatori si iubitori de trup. Iar mintea fiind oprita astfel din miscarea de cele de sus, cade in miscari necuvenite si amestecate. Si asa trupul incepe sa se razvrateasca fara randuiala impotriva duhului, tragand mintea cu gadilaturi si cu aprinderi si dorind s-o inmormanteze in groapa placerilor. Si daca n-ar scurta Domnul Savaot zilele acelea si daca n-ar darui slugilor Sale puterea rabdarii, nu s-ar mantui nici un trup. (Matei. 24,22)

ˇ        Dracul mult iscusit si preaviclean al curviei(se face unora cadere si groapa de noroi, altora bici si ciomag drept, si iarasi altora, cercare si chin sufletului. Cel dintai lucru poate fi vazut la incepatorii care-si poata inca jugul nevointei cu trandaviei si fara grija. Cel de-al doilea, la cei ce se afla in mijlocul sporirii in virtute si se intind spre ea inca cu oarecare lenevire. Iar al treilea, la cei ce si-au intins aripa mintii pana la contemplare si s-au saltat bine spre nepatimirea mai desavarsita. Deci fiecaruia i s-a randuit de sus dupa folosul lui.

ˇ        Cadere si groapa de noroi se face dracul curviei celor ce strabat viata calugareasca cu nepasare totala. Madularele acestora sunt aprinse de el in vapaia si-n pofta curviei si le aduce prilejuri pentru implinirea voii trupului, chiar fara unirea cu alt trup. Despre acestea este rusine a si gandi si a si grai. Acestia sunt nebuni cu trupul, dupa cum s-a spus, si mananca roadele placerii sarate si ochii lor sunt plini de intuneric, iar la cele mai inalte, pe drept cuvant, nu ajung. Tamaduirea lor, daca o voiesc, sta in focul pocaintei si in zdrobirea inimii curate. Aceasta aduce scaparea de cel rau si curata sufletul de pete si-l face mostenitor al milei lui Dumnezeu. Inteleptul Solomon, dandu-ne sa intelegem aceasta, a zis: ''Leacul opreste pacate multe'' (Eccl. 10,4).

ˇ        Bici si ciomag se face, cu dreptate, acest duh, celor desavarsiti in cea dintai nepatimire prin intelepciunea lucratoare si celor ce-au sporit spre cele mai de sus si mai desavarsite. Cand slabeste incordarea nevointei lor prin lenevire si se abat spre privirea fara paza a celor supuse simturilor si deschid intrarea poftei pentru lucrurile omenesti, atunci e trimis biciuitorul acesta impotriva lor, din bunatatea cea mai mare a lui Dumnezeu fata de ei. Acesta incepe sa loveasca pe cei ce cugeta astfel, cu ganduri de-ale poftei trupesti. Nerabdand ei aceasta, se intorc cu sarguinta iarasi spre cetatuia lor, spre lucrarea si atentia incordata, si se apuca cu si mai multa ravna de lucrurile care mantuiesc, printr-o silinta si mai ostenitoare. Caci nu vrea Dumnezeu cel Preabun ca sufletul care a ajuns pana aici sa se intoarca cu totul la simtirea lumeasca, ci voieste sa paseasca neincetat spre cele dinainte si sa purceada cu sarguinta spre lucrurile mai desavarsite, ca sa nu se apropie biciul rautatii de cortul lui.

ˇ        Cercare, ghimpe si chin li se face, dupa oranduirea de sus, acest duh, acelora a caror prima nepatimire s-a saltat spre cea de a doua. Aceasta, pentru ca suparati de el, sa-si aduca aminte de neputinta fireasca si sa nu se mandreasca, cum zice Scriptura, pentru marimea descoperirilor prin vedere (2 Cor. 12, 7); ci vazand legea trupului care se osteste impotriva legii mintii lor (Rom. 7, 23), sa se scuture chiar si de amintirea simpla a pacatului, de teama sa nu primeasca simtirea spurcaciunii de la amintirea ei si sa nu slabeasca puterea vazatoare a mintii lor  si sa cada de la inaltimea contemplatiei.

ˇ        De sufletele care s-au curatit de curand, obisnuieste sa se apropie mai mult duhul poftei si al maniei. Din ce pricina? Ca sa scuture roadele Duhului care au odraslit in ele. Deoarece bucuria eliberarii aduce o oarecare slabire si imprastiere in aceste suflete. Intelepciunea care le carmuieste cu folos, voieste sa atraga pururi spre sine, prin darurile sale, cugetarea lor si sa ramana neclintite in smerita cugetare, ca nu cumva din multa libertate si din bogatia darurilor sa se inalte fata de altii, sau sa li se para ca au castigat acest palat al pacii din puterea si intelegerea lor. De aceea da voie acestor duhuri sa sara asupra sufletelor amintite, in vreme ce ea se retrage. Cuprins in felul acesta de teama caderii, sufletele se pironesc in pazirea fericitei smeritei cugetari. Afland ca sunt injugate cu trupul si sangele, cauta in chip firesc cetatuia lor, in care sunt pazite nevatamate prin puterea Duhului.

ˇ        Dupa boala patimii care stapaneste in noi si dupa putreziciunea pacatului aflatoare in noi, sunt si incercarile care vin asupra noastra. Iar paharul amaraciunii judecatilor lui Dumnezeu ni se da mai aspru sau mai milos. Daca materia pacatudui aflatoare in noi poate fi usor tamaduita si inlaturata, fiind alcatuita din ganduri iubitoare de placere sau de viata, paharul incercarilor care ni se da de catre Doctorul sufletelor noastre este amestecat cu mila, ca unora ce suntem ispititi de ganduri omenesti si suferim inca cele omenesti. Dar daca este o materie greu de vindecat si zace in adanc si lucreaza putreziciunea spre moarte, fiind alcatuita din ganduri de trufie si de mandria cea mai mare, ni se da paharul in toata asprimea maniei, ca boala mistuita si subtiata in focul ispitelor ce vin una dupa alta sa se departeze din sufletele noastre, prin smerenia ce o aduc. Spaland astfel saraturile gandurilor prin lacrimi, ne vor arata curati, in lumina smerefiei, Doctorului sufletelor noastre. (Mandria e incapatanare in propria izolare, e invartitoare; de aceea trebuie inmuiata prin incercari mai grele, pe cand pofta de placeri e slabiciune si, nefiind sustinuta de incapatanare, e mai usor de tamaduit. Mandria e tamaduita numai de smerenie. Iar smerenia se castiga cel mai greu. Dar ea e impreunata cu adevarata cunoastere a lui Dumnezeu, sau cu vederea luminii Lui, care nu poate fi dobandita pana ce cineva e preocupat prea mult de sine.)

ˇ        Cei ce se nevoiesc nu pot scapa de valurile necontenite ale ispitelor, daca nu-si recunosc neputinta lor si nu se socotesc pe ei insisi straini de toata dreptatea si nevrednici de toata mangaierea, de toata cinstea si de toata odihna. (Un alt paradox al fiintei umane: in eforturile nevointei celei mai incordate, credanciosul isi traieste in modul cel mai accentuat neputinta sa. De aceea cauta sa ajunga prin rugaciune la puterea lui Dumnezeu.) Caci tinta lui Dumnezeu, Doctorul sufletelor noastre, este sa fim pururi smeriti si intristati pentru nevrednicia noastra, straini de tot omul si urmatori ai patimilor Domnului. Caci El era bland si smerit cu inima si vrea sa umblam si noi in blandetea si smerenia inimii, pe calea poruncilor Lui.

ˇ        Smerenia nu se dobandeste prin incovoierea grumazului, prin rancezeala coamei, sau prin haina neingrijita, aspra si soioasa, in care multi scot ca sta toata virtutea; ci ea vine din inima zdrobita si sta in duh de smerenie, dupa David: ''Duhul umilit, inima infranta si smerita, Dumnezeu nu le va urgisi'' (Ps. L,19).

ˇ        Altceva este vorbirea smerita, altceva smerenia si altceva smerita cugetare. Vorbirea smerita si altceva smerita cugetare. Vorbirea smerita si smerenia le dobandesc nevoitorii prin toata neplacuta patimire si prin ostenelile din afara ale virtutii; caci ele sunt indreptate numai spre lucrarea si spre nevointa trupeasca. De aceea, aflandu-se sufletul in starea smereniei, cand vine ispita, se tulbura. Dar smerita cugetare, fiind un lucru dumnezeiesc si inalt, vine numai in cei ce au trecut de mijloc, prin salasluirea Mangaietorului, adica in cei ce au sporit prin toata smerenia pe calea atotaspra a virtutii.

ˇ        Smerita cugetare, patrunzand in adancurile sufletului si cazand ca un bolovan greu intr-insul, il apasa si il frange cu atata putere, incat il apasa si il frange cu atata putere, incat ii stoarce toata taria intr-un parau neretinut de lacrimi; (Lacrimile sant semnul ca sufletul si-a inmuiat invartosarea inchisorii in sine, ca s-a eliberat pe sine, ca s-a deschis Duhului dumnezeiesc. Relatia intima cu alta persoana, dar mai ales cu Dumnezeu, se manifesta intr-o stare de simtire, opusa rigiditatii. Acum e simtit Dumnezeu. Smerenia e simtita intr-adevar ca un bolovan greu, care apasandu-i nevoitorului propria fiinta ii inmoaie taria invartosata, prefacand-o in siroaie de lacrimi. Numai asa sufletul se deschide lui Dumnezeu.) iar mintea i-o curata de toata intinaciunea gandurilor, facand-o sa ajunga la vederea lui Dumnezeu, ca Isaia, si sub lucrarea Lui. Caci zice Isaia: ''Vai mie ca sunt pierdut. Caci era fiind si avand buze spurcate, locuiesc in mijlocul unui popor cu buze necurate. Si am vazut pe Domnul Savaot cu ochii mei'' (Isaia 6,5).

ˇ        Cand vorbirea smerita coboara in adancul tau, atunci vorbirea inalta se inradacineaza in adancul inimii tale, atunci vorbirea smerita de la suprafata sau din launtru e lepadata de la tine. (Cand smerenia se salasluieste in suflet, nu te mai intereseaza vorbirea smerita din afara, prin care vrei inca sa pari ca esti smerit; dar nici vorbirea smerita din adanc. Vrei mai bine sa taci, pentru ca simti ca orice cuvant te-ar putea pune in relief.) Cand insa te imbogatesti de sus cu smerita cugetare, atunci inceteaza atat smerenia din afara, cat si vorbirea smerita a limbii, dupa cuvantul lui Pavel: ''Cand va veni ceea ce e desavarsit, va inceta ceea ce e din parte'' (1 Cor 13,10).

ˇ        Sa nu socotesti cu usurinta ca este smerit cu inima nici cel ce spune lucruri smerite intr-o infatisare de smerenie si modestie; nici cel ce spune lucruri inalte si marete sa nu-l socotesti ca e plin de toata trufia si ingamfarea si nechinuit launtric de ele. Din roadele lor sa-i cunosti pe ei.

ˇ        Roada Duhului Sfant este dragostea, bucuria, pacea, bunatatea, indelunga-rabdarea, credinta, blandetea, infranarea. Iar roada duhului potrivnic este ura, intristarea lumeasca, nestatornicia sufletului, tulburarea inimii, rautatea, cugetul iscoditor, descurajarea, mania, necredinta, pizma, multa mancare, betia, barfirea, osandirea, pofta ochilor, ingamfarea si trufia sufletului. Deci din aceste roade sa-ti fie cunoscut pomul. Si in felul acesta vei cunoaste neindoielnic al carui duh este cel ce te intampina. Semnele acestora sunt vadite si de glasul Domnului: ''Omul bun, zice, din visteria buna a inimii sale scoate cele bune'' (Matei 12,35), fiindca dupa cum e pomul asa e si roada.

ˇ        In cei in care sunt si se vad roadele Sfantului Duh, in aceia este si salasluirea lui Dumnezeu. In acestia este si un izvor netulburat al cuvantului impreunat cu intelepciune si cu cunostinta, fie ca sunt auziti vorbind smerit, fie ca graiesc cele inalte. Dar in cei in care nu se vad roadele si darurile acestui Duh, ci ale celui dimpotriva, in acestia este intunerecul cunostintei de Dumnezeu, roi de patimi si salasluirea duhurilor vrajmase, fie ca sunt vazuti graind si purtandu-se cu smerenie, fie graind cele inalte si purtand haine de pret si infatisare aleasa.

ˇ        Adevarul nu sta in fete, infatisari si cuvinte, nici nu se odihneste Dumnezeu in acestea, ci in inimi infrante, in duh de smerenie si in suflete luminate de cunostinta lui Dumnezeu. Caci se intampla sa vedem uneori pe cineva acoperindu-se in afara sub cuvinte si folosindu-se de vorbe smerite fata de altii, pentru a vana lauda de la oameni, iar in launtru e plin de viclenie si de rautate si de tinerea de minte a raului aproapelui; precum se intampla uneori sa vedem pe cineva luptandu-se in afara pentru dreptate prin cuvinte inalte de intelepciune, si ridicandu-se impotriva minciunii sau a calcarii legilor dumnezeiesti, iar in launtru e plin de cuviinta, de smerenie si de dragoste fata de aproapele; ba uneori se si lauda in Domnul, dupa cuvantul lui Pavel: ''Laudandu-ma, in Domnul ma voi lauda, intru neputintele mele'' (2 Cor. 12,9). (Smerenia nu trebuie sa opreasca pe cineva de a lupta pentru dreptatea altora cu cuvinte intelepte si cu multa iscusinta si putere, dar sa nu pretinda pentru sine nimic si sa nu se socoteasca lucru mare pentru ceea ce face, ci ca implinind o slujire obligatorie in fata lui Dumnezeu. Cu atat mai putin trebuie sa impiedice smerenia, propovaduirea cuvantului lui Dumnezeu cu putere.)

ˇ        Dumnezeu a judecat ca trebuie sa-si pregateasca prin Duhul Sau din neam in neam prooroci si prieteni pentru cladirea Bisericii Sale. Daca sarpele cel vechi si-a varsat veninul pacatului in urechile oamenilor, iar prin el se pricinuieste pierirea sufletelor, cum nu va ridica Cel ce a zidit inimile noastre una cate una, cate un sarac din putinatatea pamantului? El ridica din gunoiul patimilor cate un sarac, care poarta sabia Duhului, adica cuvantul lui Dumnezeu (Efeseni 7,17), spre ajutorarea mostenirii Lui. Deci pe drept cuvant cei ce au inceput sa se smereasca, lepadandu-se de ei insisi, se ridica spre inaltimea cunostintei si primesc de sus cuvant de intelepciune, ca sa binevesteasca, cu putere de la Dumnezeu, mantuire Bisericii Sale.

ˇ        Cunoaste-te pe tine insuti! Iar aceasta este adevarata smerenie, care ne invata sa cugetam smerit, ne frange inima si ne invata sa lucram si sa pazim aceasta stare. (Crestinismul a legat dictonul acesta al filozofiei eline, cu smerenia in fata lui Dumnezeu. Numai cel smerit in fata infinitatii lui Dumnezeu se cunoaste pe sine cu adevarat, sau vice-versa.) Iar daca nu te-ai cunoscut inca pe tine, nu stii inca nici ce este smerenia, nici nu te-ai atins de adevarata lucrare si paza. Caci a te cunoaste pe tine este sfarsitul lucrarii virtutilor. (Virtutile sunt drumul spre cunoasterea de sine, pentru ca sunt drumul spre cunoasterea si trairea infinitatii iubitoare a lui Dumnezeu. Varful virtutilor este smerita cugetare, iar in ea se arata adevarata cunoastere de sine. Se identifica astfel faptuirea morala cu progresul in cunoasterea de sine. In afara de aceasta faptuire, nu se poate cunoaste cineva pe sine. Cunoasterea de sine nu e o chestiune intelectuala. Numai in fapte poti cunoaste ce poti si ce nu poti si numai in faptele implinite cu credinta in Dumnezeu, prin Dumnezeu si cu ajutorul Lui, poti cunoaste inaintarea in Dumnezeu si te poti cunoaste nu ca o realitate marginita, ci indefinita. Cel ce vorbeste cu lauda de sine si de faptele sale e strain de sine, nu se cunoaste in toata adancimea sa indefinita, legata de infinitatea lui Dumnezeu.)

ˇ        Cel ce s-a saltat de la curatie la cunostinta lucrurilor, s-a cunoscut pe sine, dupa cuvantul: cunoaste-te pe tine insuti! Iar cel ce a ajuns la cunostinta ratiunilor zidirii si a lucrurilor dumnezeiesti si omenesti a cunoscut cele din jurul lui si cele din afara pe el, dar pe sine insusi inca nu. (Cunoasterea de sine, fiind insotita de smerita cugetare, este imbinata si cu cunoasterea ratiunilor lucrurilor. Caci credinciosul nu se cunoaste pe sine si nu cugeta smerit despre sine, daca nu vede in fata sa ratiunile duhovnicesti ale creaturilor. Cunoasterea de sine e legata astfel cu cunoasterea ratiunilor lucrurilor, care devin launtrice credinciosului imbogatindu-l si deschizandu-i sinea sa infinitatii dumnezeiesti.)

ˇ        Altceva sunt eu si altceva cele ce tin de mine. De asemenea altceva sunt cele ce tin de mine si altceva cele privitoare la mine. Apoi altceva sunt cele privitoare la mine si altceva cele din afara de mine. Eu sunt cel ce zic: sunt al lui Dumnezeu si sunt vazut ca suflet intelegator, nemuritor si cuvantator, ca unul ce am minte care naste cuvantul si care e nedespartita si de-o fiinta cu sufletul. Cele ce tin de mine sunt vrednicia imparateasca, stapanitoare, cuvantatoare si libertatea vointei. Iar cele privitoare la mine sunt toate cate le aleg prin hotararea libera: indeletnicirea agricola, comerciala sau filozofica. In sfarsit cele din afara de mine sunt toate cate dau cinste si noblete pamanteasca vietii: bogatia, slava, cinstea, bunastarea, marimea slujbelor, sau cele dimpotriva: saracia, lipsa de slava, lipsa de cinste si insuccesele.

ˇ        Tot cele ce s-a cunoscut pe sine s-a odihnit de la toate lucrurile sale cea dupa Dumnezeu si a intrat in locul sfant al lui Dumnezeu si al smereniei. (Cunoasterea de sine si smerita cugetare coincid nu numai cu contemplarea ratiunilor lucrurilor, ci si cu lucrarea constienta la locul cel sfant unde este Dumnezeu sau infinitatea Lui, in inima. In constiinta neintrerupta de a se afla in fata lui Dumnezeu, sufletul savarseste liturghia intelegatoare sau constienta, caci nu poate sta in fata lui Dumnezeu fara a-i jertfi Lui toate si chiar pe sine insusi, din puterea jertfei lui Hristos, pentru a-L cunoaste cu adevarat pe Dumnezeu si pe sine insusi si a se uni cu El.) Iar cel ce s-a cunoscut inca pe sine, prin smerita cugetare si cunostinta, calatoreste inca cu osteneala si sudoare in viata. Aceasta dorind si David sa o intelegem, a zis: ''Aceasta este osteneala inaintea mea, pana ce voi intra in locul cel sfant al lui Dumnezeu'' (Ps. L22, 16,17).

ˇ        Cand ajunge cineva de se cunoaste pe sine insusi (iar pentru aceasta are trebuinta de multa paza din afara si de oprire de la lucrurile lumesti si de cercetarea constiintei), indata vine in suflet oarecare smerenie dumnezeiasca mai presus de cuvant, aducand in inima zdrobire si lacrimi de umilinta fierbinte, incat cel ce sta in lucrarea ei se socoteste pe sine: pamant, cenusa, vierme si nu om; ba inca nevrednic chiar de viata duhovniceasca. Aceasta din pricina covarsirii acestui dar al lui Dumnezeu. Iar invrednicindu-se cineva sa petreaca multa vreme in acest dar, se umple de alta betie negraita: de umilinta inimii si patrunde in adancul smeritei cugetari. Acesta, iesind din sine, nesocoteste toate mancarile din afara, ca si bautura si vesmintele trupului, necautand cele peste trebuinta, ca unul ce s-a schimbat cu schimbarea dreptei celui Preainalt.

ˇ        Cel mai mare bun dintre virtuti este smerenia. Pe cei in care se sadeste aceasta prin pocainta curata, avand insotitoare si rugaciunea cu infranare, ii face indata slobozi de robie si daruieste puterilor lor pace. Aflandu-se acestia intr-o asemenea stare, cuvantul lor se umple de limpezimea cunostintei lui Dumnezeu si ajung la vederea tainelor Imparatiei lui Dumnezeu si a ratiunilor zidirii. Dar pe masura ce patrund in adancurile Duhului, strabat si in adancul smeritei cugetari. (Inaintarea in smerita cugetare, fiind o inaintare in cunoastere de sine, in cunoasterea neputintei proprii, e si o inaintare in adancurile puterii Duhului. Sinea cunoscuta intru smerenia sau in putinatatea ei e o sine din ce in ce mai transparenta, o inima curatita de orice pata sau de orice invartosare, care o face nestravezie si nesimtitoare la prezenta lui Dumnezeu cel infinit, pentru ca se mentine ea insasi ingrosata la marginirea ei exclusiva.) Iar din aceasta le creste cunostinta masurilor proprii. Cunosc neputinta firii omenesti si li se inmulteste dragostea de Dumnezeu si de aproapele, incat socotesc ca este un lucru sfant sa se izbaveasca chiar si de simpla imbratisare si de apropierea petrecerii impreuna. (Dragostea de aproapele poate sa fie intensa si vibranta si totusi sa evite atingerile trupesti, imbratisarile, apropierile. O dovedeste aceasta suferinta patrunzatoare pentru necazurile altora, pentru neputintele lui. Aceasta dragoste a devenit cu totul duhovniceasca, fara sa fie mai putin intensa, mai putin duioasa. In aceasta dragoste poate avea loc o comunicare, o interpenetrare launtrica cu mult mai adanca decat cea prilejuita de imbratisarile trupesti, care pot ramanea simplu exterioare.)

ˇ        Nimic nu intraripeaza asa de mult sufletul oamenilor catre dragostea lui Dumnezeu si catre iubirea de oameni, ca smerita cugetare, umilinta si rugaciunea curata. Cea dintai le frange duhul, ii face sa le izvorasca paraie de lacrimi si, aducand putinatatea omeneasca sub ochi, ii invata sa-si cunoasca masurile lor. A doua curateste mintea de cele materiale si lumineaza ochii inimii si face sufletul intreg luminos. Iar cea din urma uneste pe omul intreg cu Dumnezeu si-l face sa petreaca impreuna cu ingerii, sa guste dulceata bunatatilor vesnice ale lui Dumnezeu, sa guste dulceata bunatatilor vesnice ale lui Dumnezeu, ii da visterii de taine mari si, aprinzandu-l de iubire, il indupleca sa indrazneasca sa-si puna sufletul pentru prietenii sai, ca unul ce s-a ridicat mai presus de hotarele putinatatii trupesti.

ˇ        Umilinta se deosebeste de smerenie, prin simtirea micimii tale pana aproape de topirea ta, pana la o extrema inmuiere a fiintei in fata maretiei nesfarsite a lui Dumnezeu. Ea e ''o strapungere'' a inimii care produce lacrimi, pentru ca aceasta strapungere merge pana la maduva fiintei, facand straveziu pe Dumnezeu prin subtirimea fiintei noastre.

ˇ        Cel ce a cucerit aceasta cetatuie de pe varf nu poate fi tinut de lanturile simtirii lucrurilor, nu vede nici una din desfatarile vietii; nu deosebeste pe cel evlavios de cel neevlavios; ci precum Dumnezeu face sa ploua si face sa rasara soarele peste drepti si nedrepti, peste rai si buni (Matei 5,45), asa si el isi trimite si-si intinde razele dragostei catre toti si nu-si ingusteaza inima, ci si-o largeste in iubirea tuturor. El se simte stramtorat si chinuit ca nu poate atata bine cat vrea. Din aceasta porneste ca din Eden un fel de alt izvor al umilintei spre smerita cugetare, spre nepatimire si spre inaltarea la rugaciunea neimprastiata; un izvor care adapa fata intregii zidiri gandite a lui Dumnezeu.

ˇ        Lumina Duhului dumnezeiesc, salasluita in suflet, obisnuieste sa se departeze din pricina trandaviei, a nepurtarii de grija si a nepasarii aratata in cuvinte si mancari. (Salasluirea Duhului Sfant impreuna cu umilinta este una cu o delicatete extrema a sufletului, contrara grosolaniei manifestata in nepasare, lacomie si trufie. In cazul din urma sufletul se umple de fiare si devine asemenea lor.) Negrija la mancari si mustul hranei, ca si neinfranarea limbii si nepaza ochilor, obisnuiesc sa alunge din suflet lumina si sa ne faca intunecati. Iar umplandu-ne noi de intuneric, indata incep sa umble prin sufletul nostru toate fiarele campului inimii noastre si toti leii sau gandurile patimilor, cautand cu racnet hrana pentru patimi si sa rapeasca comoara asezata in noi de Duhul. Iar infranarea care ne este prietena cu adevarat si rugaciunea care ne face ingeri, nu numai ca nu lasa nimic din acestea sa intre in suflet, ci pastreaza si lumina Duhului nestinsa in jurul mintii, iar inima o face linistita si curata si izvor de dumnezeiasca umilinta, pe cand sufletul il largeste spre dragostea lui Dumnezeu si-l uneste intreg cu Hristos intreg, prin bucurie si feciorie.

ˇ        Sa nu zici in inima ta: imi este cu neputinta sa dobandesc de aici inainte curatia fecioriei, dupa ce am cazut in stricaciunea si nebunia trupului in multe chinuri. Caci unde se staruie cu ostenelile pocaintei si cu caldura inimii in greau patimire si curg rauri de lacrimi din umilinta inimii, acolo se darama toate intariturile, se stinge tot focul patimilor si se savarseste renasterea de sus, prin venirea Mangaietorului; si sufletul se face iarasi palat al curatiei si al fecioriei. Coborandu-se apoi Dumnezeu in acesta, printr-o lumina si bucurie negraita, si sezand pe inaltimea mintii lui ca pe un tron de slava, da pacea Sa puterilor lui, zicand: ''Pace voua'', din partea patimilor care va razboiesc; ''pacea Mea dau voua'', ca sa va miscati potrivit cu firea; ''pacea Mea o las voua'', (Ioan 14,27), ca sa va desavarsiti mai presus de fire. Deci tamaduind cele trei parti ale sufletului prin intreitul dar al pacii si ridicandu-l pe acesta la desavarsirea intreita si unindu-l cu Sine, il face intreg feciorelnic si frumos, invaluindu-l in buna mireasma a mirului curatiei. Si zice catre el: ''Scoala-te si apropie-te de Mine, frumoasa Mea porumbita'', prin intelepciunea cu fapta, ca iata iarna patimilor a trecut; furtuna gandurilor de placere s-a dus odata cu ea; florile virtutilor s-au aratat cu buna mireasma a cugetarilor in pamantul inimii tale. Ridica-te si vino aproape de Mine, in cunostinta contemplarii naturale. Vino porumbita Mea, sub acoperamantul si in intunericul teologiei tainice si al credintei tale tare ca piatra, in Mine, Dumnezeul tau (Cant. cant. 2,10-14).

ˇ        Bine este a muri lumii si a vietui lui Hristos. Caci altfel nu poate cineva sa se nasca de sus, dupa cuvantul Domnului. Iar daca nu se naste de sus, nu poate nici intra in Imparatia cerurilor (Ioan 3,5). Aceasta nastere insa vine din ascultarea de parintii duhovnicesti. Caci de nu vom da intai chip in noi semintiei cuvantului prin invatatura parintilor si nu ne vom face fii ai lui Dumnezeu prin ei, nu vom putea sa ne nastem de sus. Asa s-au nascut cei doisprezece din Hristos cel Unul, iar cei saptezeci s-au nascut din cei doisprezece si s-au facut fii ai lui Dumnezeu si Tatalui, dupa cuvantul Domnului: ''Voi sunteti fiii Tatalui Meu Celui din ceruri'' (Matei 5,45). De aceea si Pavel zice catre noi: ''Macar ca aveti multi invatatori, dar nu multi parinti. Eu v-am nascut pe voi, fiti urmatorii mei'' (1 Cor. 4,15).

ˇ        A nu asculta de parintele duhovnicesc dupa pilda Fiului, Care s-a facut ascultator Tatalui pana la moarte si cruce (Filip. 2,8), inseamna a nu te naste de sus. Iar cel ce nu s-a facut fiu iubit al unui parinte bun, cum va fi parinte, daca nu s-a nascut prin cuvant si Duh de sus? Cum va fi si el parinte bun al unor fii buni si cum va naste copii buni, dupa chipul bunatatii parintelui lor? Iar daca nu e asa, fara indoiala cum e pomul, asa va fi si roada.

ˇ        Lipsa evlaviei este puiul atotrau al iubirii celei rele de argint al pizmei. Iar daca nu e rea, cu atat mai mult cea care-l naste. Caci ea face pe fiii oamenilor sa pretuiasca mai mult dragostea aurului decat dragostea lui Hristos si infatiseaza pe Facatorul materiei mai mic decat materia. Caci ii indupleca sa slujeasca mai mult materiei decat lui Dumnezeu, pe cei ce aduc inchinare fapturii in locul Facatorului si schimba adevarul lui Dumnezeu in minciuna. Iar daca aceasta boala e un rau asa de mare, incat primeste ca un al doilea nume pe cel de slujire la idoli, nu intrece orice rautate sufletul care boleste de buna voie de aceasta?

ˇ        Daca iubesti aurul, nu iubesti pe Hristos. Iar daca nu iubesti pe Hristos si iubesti aurul, ia seama cui te face asemenea acest tiran? Aceluia care era ucenic, dar fara credinta, care era prieten, dar s-a aratat vanzator si si-a batut joc de Stapanul tuturor si a cazut ca un nevrednic din credinta si din dragostea fata de El si s-a rostogolit in adancul deznadejdii. Teme-te de pilda aceluia si asculta de mine si fugi de aur si de dragostea lui, ca sa poti castiga pe Hristos, daca te iubesti pe tine. Caci stii locul unde a ajuns cel ce a cazut.

ˇ        Nu te grabi niciodata sa ajungi in scaun de intaistatator prin aur sau prin ajutorul oamenilor si prin rugaminti, fara chemare de sus, chiar daca te stii in stare sa folosesti sufletelor. Caci acestea trei te vor urmari si una din ele te va ajunge: sau iti va veni asupra nemultumirea si mania lui Dumnezeu prin felurite greutati si necazuri, caci nu vor lupta impotriva ta numai oameni, ci si aproape toata zidirea si-ti va fi viata plina de suspin; sau vei fi scos de multa necinste de cei mai tari ca tine; sau vei muri fara vreme, fiind taiat de la viata aceasta.

ˇ        Nu poate sa dispretuiasca cineva slava si necinstea si sa ajunga deasupra placerii si durerii, de nu se va hotari sa priveasca spre sfarsiturile lucrurilor. Caci cand va vedea toata slava, placerea, desfatarea, bogatia si bunastarea ca sfarsesc in nimic si tuturor le urmeaza si pe toate le strica moartea, atunci, dispretuind desertaciunea vadita a tuturor lucrurilor omenesti, isi va intoarce simturile (sufletului) spre sfarsiturile lucrurilor dumnezeiesti si se va prinde de ele. Caci ele sunt cu adevarat si nu se pot strica nicidecum. Iar prinzandu-se de acestea, se ridica deasupra durerii si placerii: a durerii, ca unul ce a biruit iubirea de placere, de slava si de bani a sufletului; a placerii, ca unul ce a lepadat simtirea lumii si, drept urmare, fie ca e slavit, fie ca e dispretuit, ramane acelasi. Caci fie ca se afla in dureri, fie in odihna trupului, pentru toate multumeste lui Dumnezeu si nu se coboara cu gandul la cele de jos.

ˇ        Cel ce se nevoieste trebuie sa-si cunoasca miscarile si preocuparile sufletului chiar si din visurile lui si sa aiba grija de starea lui. Caci dupa preocuparea omului din launtru si dupa grijile lui sunt si miscarile trupului si nalucirile mintii. Daca cineva are sufletul iubitor de cele materiale si de placeri, isi naluceste castiguri de lucruri si de bani, sau chipuri de femei si impreunari patimase, din care vine imbracamintea patata si intinaciunea trupului. Iar daca are sufletul lacom si iubitor de argint, vede totdeauna aur si pe acesta il doreste, se lacomeste dupa dobanzi si le asaza in visterii si e osandit ca un om fara mila. Daca are un suflet inclinat spre manie si dusmanie, este urmarit de fiare si de serpi veninosi si e napadit de temeri si de spaime. Iar daca isi are sufletul ingamfat de slava desarta, isi naluceste laude si primiri din partea multimii, scaune de stapanire si de conducere si le socoteste, chiar cand e treaz, pe ce inca nu le are, ca si cand le are sau le va avea cu siguranta. Daca e cu sufletul plin de mandrie si de trufie, se vede pe sine purtat in trasuri stralucitoare si uneori zburand in vazduh si pe toti ii vede tremurand de covarsirea puterii lui. La fel si omul iubitor de Dumnezeu, fiind sarguincios intru lucrarea virtutii si drept in nevointele pentru evlavie si cu sufletul curat de pofta celor materiale, vede in visuri sfarsiturile infricosatoare. Rugandu-se pururi, el se tine in stare de umilinta si de pace cu sufletul si cu trupul si cand se trezeste, vede pe obrajii sai lacrimi, iar pe buzele lui are cuvinte catre Dumnezeu.

ˇ        Dintre cele ce ni se nalucesc in somn, unele sunt simple visuri, altele vederi, iar altele descoperiri. Visurile sunt toate cele care nu raman neschimbate in inchipuirea mintii, ci se amesteca, se alunga si se schimba des dintr-unul intr-altul. Din ele nu vine nici un folos pentru cei ce si le nalucesc, si dupa trezire se destrama. Pe acestea trebuie sa si le dispretuiasca cei ce se nevoiesc. Vederile sunt cele care raman neschimbate si nu se prefac dintr-una intr-alta, ci raman intiparite in minte si neuitate timp indelungat; de asemenea, cele care arata sfarsituri ale lucrurilor viitoare si aduc sufletului folos prin umilinta si din vedenii infricosatoare, facand pe cel ce are sa-si adune mintea si sa tremure de vederea infricosatoare si neschimbata a celor ce i se arata. La acestea trebuie sa fie cu luare-aminte cei ce se nevoiesc. Iar descoperirile sunt vederile sufletului curat si luminat, in afara de toata simtirea, care au ca cuprins lucruri si intelesuri dumnezeiesti minunate, deslusirea unor taine ascunse ale lui Dumnezeu si dezlegarea unor mari intrebari ce ni se pun, precum si schimbarea obsteasca a unor lucruri lumesti si omenesti.

ˇ        Dintre cele pomenite, cele dintai sunt ale oamenilor iubitori de cele materiale si de trup, al caror dumnezeu e pantecele si saturarea fara masura, a caror intunecime de minte vine dintr-o viata fara de grija si tocita de patimi si carora le starnesc dracii naluciri, batandu-si joc de ei. Cele de al doilea sunt ale caror sarguinciosi si curatiti in simtirile sufletului, care prin cele ce li se arata sunt daruiti cu intelegerea lucrurilor dumnezeiesti si cu sporirea in oricare. Iar cele din urma sunt ale celor desavarsiti, care stau sub lucrarea Duhului dumnezeiesc si sunt uniti cu Dumnezeu datorita sufletului lor ajuns la cunoasterea lui Dumnezeu (datorita sufletului teolog). (Cele trei trepte ale vietii duhovnicesti se cunosc si dupa cele trei feluri de aratari din somn: visuri, vederi si descoperiri. In cele din urma are loc o initiativa accentuata a Duhului Sfant).

ˇ        Nu toti au vederi adevarate in somn, nici nu se intiparesc acestea in mintea tuturor, ci numai aceia care sunt curati cu mintea si limpeziti in simturile sufletului si care alearga spre contemplarea naturala; numai aceia care nu au nici o preocupare de lucrurile vietii si nici o grija pentru viata de aici; aceia ale caror indelungate flamanziri i-au dus la infranarea cuprinzatoare si ale caror sudori si osteneli dupa Dumnezeu au aflat, in locul cel sfant al lui Dumnezeu, cunostinta lucrurilor si odihna intelepciunii celei mai inalte; aceia a caror viata ingereasca e ascunsa la Dumnezeu si a caror inaintare s-a suit de la sfanta liniste la treapta proorocilor Bisericii lui Dumnezeu. Despre acestea a vorbit Dumnezeu si lui Moisi: ''De va fi proroc intre voi, Ma voi arata lui in somn, si in vedere voi grai catre el'' (Numeri 12,6). Iar catre Ioil: ''Si va fi dupa acestea ca voi varsa din Duhul Meu peste tot trupul si fiii vostri si fiicele voastre vor prooroci si batranii vostri vor avea visuri si tinerii vostri vor avea vedenii'' (Ioil 2,28).

ˇ        Cata vreme sufletul e dezbinat in el insusi si puterile lui se misca fara randuiala, cata vreme n-a primit in sine razele dumnezeiesti, nu s-a invrednicit nici de eliberarea din robia cugetului trupesc si nu s-a bucurat nici de pace. Daca a incetat de curand razboiul patimilor neastamparate, sufletul are nevoie de multa tacere a buzelor, incat sa zica asemenea lui David: ''Eu ca un surd n-am auzit si ca un mut nu mi-am deschis gura mea'' (Ps.37,14). Trebuie sa fie pururi trist si sa umble mahnit pe calea poruncilor lui Hristos, cat e suparat de vrajmasi, si sa astepte venirea Mangaietorului, prin care primind umilinta si lacrimile care-l spala, va dobandi cununa libertatii.

ˇ        Mintea curatita de tot noroiul se face sufletului cer instelat de intelesuri stralucitoare si atotluminoase si Soarele dreptatii lumineaza in ea, trimitand in lume razele luminoase ale cunostintei de Dumnezeu (ale teologiei). Iar ratiunea acestei minti, facandu-se curata, scoate din adancul Intelepciunii ratiunile simple si neamestecate ale lucrurilor si descoperirile lamurite ale celor ascunse, infatisand-le mintii, pentru a cunoaste care este adancul, inaltimea si largimea cunostintei lui Dumnezeu. Si mintea, primindu-le pe acestea la sanul ei in chip firesc, face cunoscute adancurile Duhului, prin cuvant, tuturor celor ce au Duh dumnezeiesc in cele din launtru si da pe fata vicleniile dracilor si povesteste tainele Imparatia cerurilor (Ps. 29, 12-13).

ˇ        Dorintele si imboldurile trupesti le opreste infranarea si aprinderile inimii le raceste citirea dumnezeiestilor Scripturi, le smereste rugaciunea neincetata si le potoleste, ca un untdelemn, umilinta.

ˇ        Nimic nu face pe om asa de mult impreuna-vorbitor cu Dumnezeu ca rugaciunea curata si nemateriala. (E rugaciunea fara ganduri si chipuri imprumutate de la lucruri. Aceasta rugaciune nu mai are nimic care sa se intercaleze intre minte si Dumnezeu, care sa intrerupa dialogul Ei cu El, care sa faca mintea sa se margineasca dupa chipul lucrurilor si sa nu mai vada prin infidelul ei infinitatea dumnezeiasca.) Pe cel ce se roaga cu gandul, ea il stie unit fara impartasire cu Cuvantul, atunci cand sufletul si l-a spalat cu lacrimi si l-a indulcit cu dulceata umilintei si l-a luminat cu lumina Duhului.

ˇ        E buna si cantitatea in cantarea rugaciunilor, atunci cand e stapanita de staruinta si luare-aminte. Dar ceea ce da viata sufletului este calitatea; aceasta pricinuieste si roada. Iar calitatea cantarii si rugaciunii sta in a se ruga cineva cu duhul si cu mintea. Si se roaga cineva cu mintea cand, rugandu-se si cantand, priveste la intelesul ce se afla in dumnezeiasca Scriptura si primeste prin aceste urcusuri de intelesuri in inima sa, prin cugetari vrednice de Dumnezeu. Sufletul, fiind rapit de acestea in chip intelegator in vazduhul luminii, e luminat si curatit tot mai mult si se ridica intreg spre ceruri, unde vede frumusetile bunatatilor randuite sfintite. Aprinzandu-se de dorinta acestora, indata sloboade din ochi rodul rugaciunii si lacrimile incep sa-i curga sub lucrarea de lumina facatoare a Duhului. (Cunoasterea cea mai inalta de Dumnezeu si lacrimile fac casa buna. Caci e o cunoastere prin ''vedere'' a bunatatii iubirii lui Dumnezeu ce ne asteapta, sau ni se daruiesc in parte inca de acum. Mai bine zis e o cunoastere si o simtire a iubirii nesfarsite a lui Dumnezeu, care nu se poate sa nu stoarca lacrimi. Iar aceasta cunoastere prin vedere si prin traire are loc in starea rugaciunii mintale sau intelegatoare, a rugaciunii care reprezinta starea de dialog direct a mintii cu Dumnezeu, de adunare a mintii in indefinitul ei in fata infinitatii iubirii lui Dumnezeu. Ca si sfantul Simeon, dascalul sau, Nichita uneste strans lumina Duhului, sau vederea nesfarsitului dumnezeiesc, cu lacrimile, si pe amandoua cu rugaciunea, ca nemijlocita convorbire a sufletului cu Dumnezeu cel preadulce in manifestarea iubirii Lui nesfarsite.) Gustul acestora e atat de dulce, incat cel ce s-a facut partas de ele uita uneori si de hrana trupeasca. Acesta este rodul rugaciunii, care rasare in sufletele celor ce se roaga, din calitatea gandita a cantarii.

ˇ        Unde se vede roada Duhului, acolo este si calitatea gandita a rugaciunii. Si unde e calitatea aceasta, acolo e foarte buna si cantitatea cantarii. Iar unde nu se arata rodul, e seaca si calitatea. Si daca aceasta este uscata, de prisos este si cantitatea, care desi inseamna deprinderea trupului, totusi nu aduce celor mai multi nici un castig.

ˇ        Rugandu-te si cantand psalmi Domnului, ia aminte la viclenie. Caci dracii sau ne insala, furisandu-ne in simtirea sufletului sa spunem unele in locul altora, abatand stihurile psalmilor spre hulire, ca sa zicem cu gura cele ce nu se cuvin; sau, facand noi inceputul psalmilor, pun sfarsit cuvantului nostru, risipindu-le pe celelalte din minte; sau ne intorc mereu la acelasi stih, nelasandu-ne, din pricina uitarii, sa gasim stihul urmator al psalmului; sau, aflandu-ne la mijlocul psalmului, iau deodata din mintea noastra toata amintirea stihurilor rostite, incat nici nu ne mai aducem aminte de stihuri am avut in gura si nu mai putem sa le aflam si sa le aducem iarasi pe limba. Iar aceasta o fac ca sa ne arunce in negrija si in trandavie si ca sa zadarniceasca roadele rugaciunii noastre, punandu-ne in minte ca s-a facut tarziu. Tu insa staruieste cu putere si urmareste psalmul cu si mai multa liniste, ca sa culegi folosul rugaciunii din stihuri, prin vedere (contemplare), si sa te imbogatesti cu luminarea Duhului, care se iveste in sufletele celor ce se roaga. (Se staruie asupra rugaciunii prin cuvinte si psalmodiere si asupra legaturii ei cu contemplatia, care se iveste din aprofundarea in intelesul cuvintelor. E necesara rostirea staruitoare a cuvintelor rugaciunii, caci prin aceasta se face un efort si se tine cugetarea la intelesurile din ele, al caror cuprins niciodata nu se epuizeaza. Altfel, sub pretextul unei contemplari nemijlocita de cuvintele rugaciunii rostite, se produce o imprastiere neglijenta a cugetarii si nu se dobandeste o adancire in aceleasi intelesuri inepuizabile exprimate prin rugaciune. Nu trebuie sa rostim nici cuvintele rugaciunii fara concentrarea mintii, dar nu trebuie sa neglijam, sub pretextul contemplarii, nici rostirea cuvintelor rugaciunilor.)

ˇ        Cand ti s-ar intampla una ca aceasta in vreme ce te rogi cu luare-aminte, sa nu te lenevesti si sa cazi in nepasare, nici sa nu pretuiesti mai mult odihna trupului decat folosul sufletului, luand seama ca e ceasul tarziu. Ci unde ti se va intampla robirea mintii, acolo sa stai pe loc. Daca ti s-ar intampla spre sfarsitul psalmului, revino din nou cu toata ravna la inceput si, pornind de la inceput, urmareste iarasi psalmul pe calea lui, chiar daca ti s-ar intampla de mai multe ori intr-un ceas robirea mintii. Facand tu aceasta, dracii nu vor putea suferi rabdarea staruintei si incordarea ravnei tale, ŗi umplandu-se de rusine, se vor departa de la tine.

ˇ        Sa cunosti fara greseala ca rugaciunea neincetata este aceea care nu se ispraveste din suflet toata ziua si toata noaptea. Ea nu se arata privitorilor in intinderea mainilor, sau in infatisarea trupului si in sunetul limbii, ci se face cunoscuta celor ce stiu sa inteleaga, in meditatia cugetarii, in lucrarea mintii si in pomenirea lui Dumnezeu cu umilinta staruitoare.

ˇ        Cineva poate sa staruie pururi in rugaciune, cand isi are gandurile adunate in minte intru pace si evlavie multa, sapand in ele adancurile lui Dumnezeu si cautand sa guste de acolo preadulcea bautura a vederii (contemplarii). Daca lipseste aceasta pace, nu poate. Caci rugaciunea neincetata a dobandit-o numai acela ale carui puteri sufletesti inainteaza prin cunostinta.

ˇ        De canti rugaciune lui Dumnezeu si un frate sta la usa chiliei tale si bate, sa nu pui mai presus fapta rugaciunii decat fapta dragostei si sa treci cu vederea pe fratele tau. Caci acest lucru nu e placut lui Dumnezeu. El vrea untdelemnul iubirii si nu jertfa rugaciunii. Lasand deci darul rugaciunii, da cuvant de iubire fratelui, slujindu-l pe el. Apoi, intorcandu-te, adu darul tau Tatalui duhurilor, cu lacrimi si cu inima zdrobita si duh drept se va innoi in cele din launtru ale tale.

ˇ        Taina rugaciunii nu se savarseste in vreme si in loc hotarat. Caci de hotarasti cele ale rugaciunii in ceasuri si timpuri si locuri, timpul ramas in afara isi varsa veninul in alte lucruri ale desertaciunii. (Timpul este prilejul unui dialog necontenit cu Dumnezeu. Altfel nu inaintam prin el spre Dumnezeu, nu e legat de vesnicie, ci devine fara rost. Desigur ca dialogul acesta, fiind un dialog al iubirii, toata fapta de iubire da timpului un rost, il scapa de desertaciune. Altfel timpul ramane desert si-si varsa veninul desertaciunii in toate preocuparile noastre.) Rugaciunea inseamna miscarea necontenita a mintii in jurul lui Dumnezeu; fapta ei sta in invartirea sufletului in jurul lucrarilor dumnezeiesti; iar sfarsitul ei e lipirea cugetarii de Dumnezeu si inaltarea la un singur duh cu El, dupa regula si cuvantul apostolului.

ˇ        Chiar daca ti-ai omorat madularele si ti-ai inviat sufletul prin duh si te-ai invrednicit de daruri mai presus de fire de la Dumnezeu, sa nu-ti lasi puterea cugetatoare a sufletului sa leneveasca, ci obisnuieste-o sa-si miste pururi amintirea in jurul pacatelor ce le-ai savarsit si a chinurilor iadului si socoteste-te cu mintea vrednic de osanda. Invartindu-ti astfel mintea in acestea si socotindu-se asa, iti vei pastra duhul infrant si vei avea in tine izvorul umilintei, izvorand raurile harului dumnezeiesc, iar pe Dumnezeu cautand la tine si dandu-ti din Duhul Sau pentru sporirea inimii tale.

ˇ        Postul cu dreapta socoteala, avand ca insotitoare privegherea impreunata cu cugetarea si cu rugaciunea, face pe cel ce se nevoieste cu el sa ajunga repede la hotarul nepatimirii, cand acesta isi are sufletul inundat de lacrimi pentru prisosinta smereniei si cand arde de dragostea lui Dumnezeu. Pe cel ajuns aici, postul il duce la pacea duhului care este mai presus de orice minte sloboda si-l uneste prin dragoste cu Dumnezeu.

ˇ        Cel ce s-a predat pe sine de bunavoie ostenelilor pentru virtute si strabate cu caldura calea nevointei se invredniceste de mari daruri de la Dumnezeu. De aceea, inaintand spre mijloc, ajunge la descoperiri si vederi dumnezeiesti. Si se face intreg cu atat mai luminat si mai intelept, cu cat isi intinde mai mult osteneala nevointelor. Dar cu cat urca spre inaltimea vederii, cu atat starneste mai mult si pizma cea mare a dracilor pierzatori impotriva sa. Caci nu rabda acestia sa vada om stramutat in fire de inger. Din pricina aceasta intind impotriva lui, cand acesta nu baga de seama, sageata ascutita a parerii de sine. Daca va descoperi viclenia si va fugi in cetatea smereniei, dispretuindu-se pe sine, va scapa de pierzania mandriei si va intra la limanurile mantuirii. De nu se va intampla asa, ci va fi parasit de sus, va fi dat duhurilor care-l cer spre pedepsirea fara de voie, fiindca nu s-a lasat cercat de cea de bunavoie. Iar aceste duhuri sunt iubitoare de placere, iubitoare de trup, viclene si pline de manie. Ele il umilesc cumplit prin necazurile pe care le aduc, pana ce-si va cunoaste neputinta sa, si plangand va scapa de incercari si va zice si el cu David: ''Bine este ca m-ai smerit pe mine, ca sa vad dreptatile Tale'' (Ps. CXVIII,71).

ˇ        Dumnezeu nu vrea ca noi sa fim pururi injositi de patimi, ci, urmariti de ele ca de niste iepuri, sa-l socotim numai pe El stanca de scapare. Caci altfel n-ar fi zis: ''Eu am zis: dumnezei sunteti si toti fii ai Celui preainalt'' (Ps. LXXXI, 6). El mai vrea sa fim si ca niste cerbi care alearga pe muntii inalti ai poruncilor Sale si inseteaza dupa apele de viata facatoare ale Duhului. In felul acesta, precum aceia mancand prin fire serpii, prefac in chip ciudat prin caldura din multa alergare firea veninoasa a lor in colt de iarba, fara sa se vatame, asa si noi, primind in pantecele cugetarii orice gand patimas, sa-l prefacem prin alergarea insetata pe calea poruncilor lui Dumnezeu si cu puterea Duhului si prin predarea noastra lui Dumnezeu, in fapta bine mirositoare si mantuitoare a virtutii, ca sa ne aratam ca unii ce ne robim tot cugetul, prin fapta, ascultarii lui Hristos. Caci lumea de sus are trebuinta, pentru a se umple, nu de oameni pamantesti si nedesavarsiti, ci de cei duhovnicesti si desavarsiti, care alearga spre barbatul desavarsit al plinatatii lui Hristos.

ˇ        Cel ce se invarteste pururi in loc si nu vrea sa se miste mai departe, se aseamana catarului ce se misca pe acelasi loc in jurul masinii de treierat. Caci cel ce se nevoieste pururi cu trupul si se indeletniceste numai cu deprinderea trupului, prin toata greaua patimire, se pagubeste cat se poate de mult fara sa bage de seama, neintelegind scopul voii dumnezeiesti. Deprinderea trupeasca, dupa Pavel (1Tim. 4,8), spre putine foloseste, pana ce nu e inghitit cugetul trupesc de paraiele pocaintei si nu vine in trup omorarea de viata facatoare a Duhului si nu imparateste legea Duhului in trupul nostru cel muritor. Dar evlavia sufletului, care se vede prin cunostinta lucrurilor si a ramurilor nemuritoare, adica a cugetarilor dumnezeiesti, ca un pom al vietii in lucrarea intelegatoare a mintii, curatia trupului, neprihanirea, infranarea cuprinzatoare, smerita cugetare, umilinta, dragostea, sfintenia, cunostinta cereasca, intelepciunea cuvantului si vederea lui Dumnezeu. Deci cel ce a inaintat de la multa deprindere la o astfel de desavarsire a evlaviei, a trecut Marea Rosie a patimilor si a intrat in pamantul fagaduintei, in care curge laptele si mierea cunostintei lui Dumnezeu, desfatarea nesecata a sfintilor.

ˇ        Cel ce nu s-a hotarat sa se ridice din cele din parte si spre putin folositoare si sa se suie spre cele intru totul folositoare, mananca inca painea de orz intru sudoarea fetei sale, dupa oranduirea de sus a lui Dumnezeu. De aceea sufletul lui nu simte dorul manei cunoscute cu mintea si a apei care curge din piatra lovita pe seama lui Israel. Dar cel ce a auzit cuvintele: ''Sculati sa mergem de aici'' (1 Ioan 14,31) si trezit, de glasul Invatatorului, s-a sculat de la lucrarea ostenitoare si a incetat sa mai manance din paine durerii, acela, lepadandu-se de simtire, si, gustand din paharul intelepciunii lui Dumnezeu, a cunoscut ca bun e Domnul, ca unul care, dupa ce a implinit legea poruncilor in slujirea Cuvantului, s-a urcat in foisor, asteptand pogorarea Mangaietorului.

ˇ        Trebuie sa pasim spre cele ce ne stau inainte dupa randurile si treptele vietii intelepte. Trebuie sa urcam cu sarguinta spre ceea ce e asezat mai sus, ca unii sa ne miscam neincetat in jurul lui Dumnezeu si nu cunoastem niciodata vreo oprire in mersul spre mai bine. De la nevointa cu fapta sa inaintam la contemplatia naturala a zidirii. De la aceasta trebuie sa urcam la cunoasterea tainica a lui Dumnezeu si sa ne odihnim in ea de toate faptele deprinderii trupesti, ca unii ce ne-am ridicat inca cunostinta acestei drepte socoteli (discernamant) si inca nu stim sa pasim spre cele ce ne stau inainte si sa ne intindem spre ceea ce e mai desavarsit, suntem inca mai rai decat cei din lume, care nu cunosc regula inaintarii de la vrednicia pe care o au, nici statornici urcusului pana ce se vor urca ce e deasupra celorlalte vrednicii (trepte) si-si vor odihni acolo dorul lor.

ˇ        ''Descopera ochii mei si voi intelege minunile legii Tale'' (Ps. CXVIII, 18), striga catre Dumnezeu cel acoperit de ceata cugetului pamantesc. Caci nestiinta mintii pamantesti, fiind o ceata si un intuneric adanc ce acopera vederea sufletului, il face pe acesta intunecat si innegurat de nu poate intelege cele dumnezeiesti si omenesti, nefiind in stare sa priveasca spre razele luminii dumnezeiesti, sau sa se bucure de bunatatile acelea pe care ''ochiul nu ne-a vazut si urechea nu le-a auzit si la inima omului nu s-au suit'' (1 Cor. 2,9). Dezvaluindu-i-se ochii prin pocainta, sufletul vede acestea in chip curat, le aude intru cunostinta si le pricepe cu intelegerea. (Pocainta da sufletului de a se cunoaste si de a cunoaste tot mai bine si pe Dumnezeu insusi. Pocainta e descoperirea adancurilor sale in legatura cu adancurile lui Dumnezeu, de care depinde adancimea sa si din care se hraneste.) Dar nu numai atat, ci pune si trepte ale acestor intelesuri in inima sa si, gustand din dulceata lor, isi limpezeste cunostinta. Iar prin cuvant de intelepciune de la Dumnezeu, descrie tuturor bunatatile minunate ale lui Dumnezeu, pe care le-a gatit celor ce-L iubesc pe El si indeamna pe toti sa vina la impartasirea de ele, prin multe nevointe si lacrimi.

ˇ        Darurile Duhului Sfant fiind sapte, Scriptura incepand de la cel dintai, le numara de la intelepciune si coboara spre sfarsit pana la frica dumnezeiasca a Duhului. Deci zice: ''Duhul intelepciunii, duhul intelegerii, duhul sfatului, duhul puterii, duhul cunostintei, duhul evlaviei si duhul temerii de la Dumnezeu'' (Isaia 11,2). Noi insa trebuie sa incepem de la temerea care curateste, adica de la frica de chinuri, ca prin acestea, departandu-ne mai intai de rau si curatindu-se prin pocainta de petele pacatului, sa ajungem la frica duhului cea curata, mergand pe calea ce duce la ea si odihnindu-ne in ea in toata lucrarea virtutii.

ˇ        Astfel citesc Scripturile cei incepatori in viata de evlavie, astfel cei ce au inaintat pana la mijloc si astfel cei ce au alergat pana la desavarsire. Celor dintai citirea le este painea de la masa lui Dumnezeu, care sustine inimile lor in sfintele nevointe ale virtutii si le da vigoarea tariei pentru lupta cu duhurile care pricinuiesc patimile, si-i face luptari viteji impotriva dracilor, ca sa poata zice: ''Gatit-ai inaintea mea masa impotriva celor ce ma necajesc pe mine'' (Ps. 22,5). Celor de-al doilea, le este vin din potirul dumnezeiesc invelind inimile lor si scotandu-i din ei insisi prin puterea intelesurilor si ridicandu-le mintea de la litera care-i ca sa cerceteze adancurile duhului ei si sa le fie intreaga nascatoare si descoperite de intelesuri, incat sa poata spune si acestia, cu drept cuvant: ''Paharul Tau ma imbata cu taria lui'' (Ps. 22,5). Iar celor din urma, le este untdelemn al Duhului dumnezeiesc, infragezindu-le sufletul, imblanzindu-l si smerindu-l prin covarsirea iluminarilor dumnezeiesti si ridicandu-l mai presus de slabiciunea trupului, ca sa poata striga si ei, bucurandu-se: ''Varsat-ai untdelemnul peste capul meu si mila Ta ma va urma in toate zilele vietii mele'' (Ps. 22,5,6).

ˇ        Cuvantul lui Dumnezeu, facandu-se trup si dand subzistenta firii noastre in Sine si aflandu-se om desavarsit, afara de pacat, a indumnezeit-o, zidind-o pe aceasta din nou, ca Dumnezeu desavarsit. Si fiind Ratiune a primei Minti si Dumnezeu, s-a unit cu partea rationala a firii omenesti, dandu-i aripi ca sa zboare la inaltime si sa cugete si sa gandeasca la cele dumnezeiesti. (Ratiunii omenesti i se deschid prin faptul ca e personalizata in Ratiunea ipostatica dumnezeiasca, inaltimile nesfarsite ale vietii lui Dumnezeu si intelesurile adancite in Dumnezeu ale tuturor lucrurilor create si sustinute de El si in El.) Dar fiind si foc, a intarit puternic cu focul fiintial si dumnezeiesc iutimea firii omenesti, impotriva patimilor si a dracilor. In sfarsit, fiind tinta dorintei intregii firi rationale si odihna poftei ei, a largit partea poftitoare a firii noastre, ca sa se poata impartasi de bunatatile vietii vesnice cu dragoste plina de simtire. Si asa, innoind omul intreg in Sine, l-a facut din vechi nou, ca sa nu mai poarte in starea reinnoita nici un motiv de invinovatire a Cuvantului ziditor. (In Fiul lui Dumnezeu intrupat nu e numai ceea ce corespunde ratiunii noastre, ca sa o readuca pe aceasta, prin intrupare, la dreapta ei folosire, ci si ceea ce corespunde maniei si poftei firii omenesti. De aceea El a readus si mania firii noastre la dreapta ei folosire impotriva pacatului si a readus si pofta noastra la poftirea a ceea ce merita sa fie poftit si a largit si a adancit aceasta pofta ca sa poata dori si sa se poata desfata de infinitatea vietii si iubirii dumnezeiesti.)

ˇ        Liturghisind Cuvantul in Sine rezidirea noastra, s-a jertfit El insusi pe Sine pentru noi prin cruce si moarte si da pururi trupul Sau neprihanit sa fie jertfit si ni-L imbie in fiecare zi spre hrana sustinatoare de suflet. Astfel, mancand trupul si band sangele preacinstit al Sau, putem sa ajungem, intru simtirea sufletului, prin impartasire, mai buni decat suntem. Amestecati cu acestea, suntem prefacuti din ceea ce e mai mic in ceea ce e mai mare si uniti in chip indoit cu Cuvantul indoit, adica prin trup si suflet rational, cu Dumnezeu cel intrupat si de-o fiinta cu noi dupa trup, ca sa nu mai fim ai nostri, ci ai Celui ce ne-a unit pe noi cu Sine, prin masa nemuritoare, si ne-a facut sa fim prin lucrare ceea ce este El prin fire.

ˇ        Drept aceea, daca ne vom apropia sa mancam din painea aceasta si sa bem din potirul acesta prin cele doua puteri ale firii, dupa ce ne-am facut cercati intru ostenelile virtutilor si ne-am curatit prin lacrimi, Cuvantul indoit se amesteca cu noi intreg, intru blandete, prefacandu-ne in ai Sai, ca unul ce e intrupat si de-o fiinta cu noi, dupa omenitate; si indumnezeindu-ne intregi prin ratiunea cunostintei, si facandu-ne ai Sai, ca pe unii ajunsi de un chip cu Sine si frati cu El, Care e Dumnezeu si de-o fiinta cu Tatal. Dar daca se apropie de noi, aflandu-ne amestecati cu continutul patimilor si patati de intinaciunea pacatului, ne arde si ne topeste intregi care mistuie in chip firesc pacatul si taie viata noastra nu cu voia bunatatii Sale, ci silit de dispretul nesimtirii noastre.

ˇ        Domnul, apropiindu-se in chip nevazut, calatorind impreuna cu toti cei ce-au inceput sa umble pe calea poruncilor Sale prin iubirea de intelepciune cea lucratoare, ajutandu-le ca unora ce au cugetul nedesavarsit, iar sufletul le sovaie in cele ale virtutii. Iar cat priveste pe cei ai caror ochi sufletesti sunt tinuti inca de nu vad sporirea lor, pentru ca nu vad ca Domnul calatoreste cu ei si lucreaza impreuna cu ei sa se izbaveasca de patimi, si le intinde o mana de ajutor spre dobandirea a toata virtutea, dar inainteaza in nevointele evlaviei si ajung prin smerenie la nepatimire, Cuvantul nu voieste ca ei sa se opreasca aici, slabiti de ostenelile virtutilor, ci sa mearga mai departe si sa urce la contemplatie. De aceea, hranindu-i cu masura, cu painea lacrimilor, ii binecuvanteaza cu lumina umilintei si le deschide mintea ca sa inteleaga adancul Scripturilor dumnezeiesti si prin aceasta sa cunoasca firile si ratiunile lucrurilor. Apoi se retrage indata de la ei, ca ei sa se ridice si sa caute cu si mai multa sarguinta sa afle care este cunostinta lucrurilor si inaltarea ce le vine din ea. Si cautand-o ei aceasta cu sarguinta, se ridica la o slujire mai inalta a Cuvantului, si vestesc tuturor invierea Cuvantului, pe care au cunoscut-o prin lucrare si contemplatie.

ˇ        Cu dreptate osandeste Cuvantul zabava celor ce intarzie multa vreme in ostenelile deprinderii si nu vor sa se stramute de la ea si sa urce la treapta mai inalta a vederii, zicandu-le: ''O, voi nepriceputilor si zabavnici cu inima a crede'' (Luca 24,25) in Cuvantul, Care poate sa descopere contemplatia naturala celor ce umbla cu duhul in adancurile Duhului. Caci a nu voii sa treci de la nevointele incepatoare la cele mai desavarsite si de la trupul literei dumnezeiestii Scripturi, la intelesul Cuvantului, e semnul unui suflet lenes si care n-a gustat Cuvantul dumnezeiesc, ci cugeta lucru mare despre sporirea sa. Acestui suflet nu i va spune numai, ca unuia ce-si poarta stinsa candela sa: ''Du-te si cumpara untdelemn de la cei ce vand'' (Matei 25,9), ci i se va inchide usa de la camara de nunta, zicandu-i-se: ''Du-te, nu stiu de unde esti'' (Matei 25,12).

ˇ        Cand Cuvantul lui Dumnezeu vine la sufletul cazut, ca in cetatea Betaniei, ca sa invie mintea lui omorata de pacat si ingropata sub stricaciunea patimilor, atunci intelepciunea si dreptatea, scufundate in intristare de moartea mintii, vin plangand inaintea Lui si zic: ''Daca erai aici la noi, pazind si supraveghind, fratele nostru nu ar fi murit'' (Ioan 11,21), adica n-ar fi murit fratele nostru mintea, din pricina pacatelor. Apoi dreptatea se grabeste sa hraneasca Cuvantul cu multa grija si cu lucrarea poruncilor, si intinde masa felurita si bogata a grelei patimiri. Iar intelepciunea, nesocotind toate celelalte griji si greaua patimire ostenitoare, si-a ales lucrarea mintii si voieste sa sada sa asculte miscarile cuvantului cunoscute cu mintea si intelesurile lui descoperite prin contemplatie. De acea, pe cea dintai Cuvantul o primeste sa se nevoiasca pentru a-l hrani la masa iubirii de intelepciune lucratoare si felurita, dar o mustra totdeauna ca se ingrijeste de multe chipuri ale grelei patimiri si se indeletniceste cu ceea de la putine foloseste; si ii spune ca un lucru e de trebuinta sa fie cautat pentru slujirea Cuvantului: sa supuna ceea ce e rau, gandului bun si sa prefaca cugetul pamantesc al trupului in cuget duhovnicesc, prin sudorile virtutii. Pe cealalta o lauda si si-o apropie in chip firesc, ca pe una ce si-a ales partea cea buna a cunostintei Duhului, prin care, zburand deasupra lucrurilor omenesti, patrunde la adancurile lui Dumnezeu (1 Cor. 2,10) si scoate de acolo margaritarul Cuvantului si priveste visteriile ascunse ale Duhului, fapt din care i se naste o bucurie negraita, care nu se va lua de la dansa.

ˇ        Sufletul rational se imparte, cum s-a spus, in trei, dar se vede in doua. Caci o latura a lui e rationala, iar alta patimitoare. Latura rationala a lui, fiind dupa chipul Ziditorului, nu poate fi tinuta, vazuta si hotarnicita de simturi, fiind in afara si in launtrul lor. Prin ea sufletul este in comunicare cu puterile intelegatoare si dumnezeiesti si tinde prin fire spre Dumnezeu, ca spre modelul sau prin sfintita cunostinta a lucrurilor si se ridica la impartasirea de frica dumnezeiasca. Iar latura patimitoare a sufletului se amesteca cu simturile, fiind supusa patimilor si placerilor. Prin ea este in comuniune cu firea supusa simturilor, care se hraneste si creste, se impartaseste de aer, de raceala, de caldura si de mancare spre dainuire, viata, crestere si sanatate. De aceea, schimbandu-se impreuna cu acestea, e cucerita uneori de pofte nerationale, abatandu-se de la miscarea cea dupa fire, alteori se infurie si e dusa de mania nerationala, care-l face pe om sa nu manance, sa nu bea, sa se supere si iarasi sa se bucure, indulcindu-se de desfatari si intristandu-se de necazuri. Pe drept cuvant, latura aceasta a sufletului se numeste patimitoare, fiind pusa la incercare de patimi. Deci ''cand muritorul acesta va fi inghitit de viata'' (1 Cor. 15,54) Cuvantului, biruind cel mai bun, atunci si viata lui Iisus se va arata in trupul nostru muritor, asezand in noi moartea de viata facatoare a nepatimirii si daruindu-ne nestricaciunea nemuririi intru dorirea Duhului.

ˇ        Precum Ziditorul tuturor a avut in Sine, inainte de a face toate din cele ce nu sunt, cunostinta, firile si ratiunile tuturor lucrurilor, ca un Imparat al veacurilor si ca un mai inainte stiutor, asa a facut si pe omul plasmuit dupa chipul Sau ca imparat al zidirii, sa aiba ratiunile, firile si cunostinta tuturor lucrurilor in sine. Calitatea uscata si rece a carnii o are din pamant prin plasmuirea ei, caldura sangelui si starea lui lichida o are din aer si din foc. Iar starea lichida si racoroasa a sucurilor o are din apa. De la plante are puterea de crestere, iar de la toate cele vii are puterea hranitoare. De la dobitoacele necuvantatoare, are latura patimitoare. De la ingeri, mintea si ratiunea. De la Dumnezeu are suflarea nemateriala, sufletul netrupesc si nemuritor, vazut in minte, in ratiune si in puterea Duhului Sfant spre a fi si a vietui.

ˇ        Mintea noastra, fiind chip al lui Dumnezeu, are ce-i al sau intru sine, cand ramane intru ale sale si nu se misca departe de vrednicia si de firea sa. De aceea iubeste sa petreaca in cele din jurul lui Dumnezeu si cauta sa se uneasca cu El, de la Care-si are inceputul si prin Care se misca si spre Care alearga, prin insusirile firesti si doreste sa-I urmeze in simplitate si iubirea de oameni. Din aceeasi pricina, nascand si ea cuvantul, rezideste ca alte ceruri sufletele oamenilor de acelasi neam cu sine si le face tari prin rabdare si prin virtutile cu fapta. De asemenea le face vii prin duhul gurii sale, dandu-le putere impotriva patimilor stricacioase. Si asa se vadeste si ea ziditoare a lumii intelegatoare, imitand pe Dumnezeu Ziditorul lumii mari. (Omul este un creator in ordinea cunoscuta prin gandire, dar nu mai putin reala decat cea cunoscuta cu simturile. El este creator prin cuvant ca expresie a iubirii sale. El recreaza sufletele semenilor sai, le insufla viata, le da putere sa se retina de la rau, adica de la inaintarea spre nimic, sa se dezvolte in bine sau in existenta. Dar aceasta o poate face numai in conlucrare cu Duhul dumnezeiesc si conducand sufletele spre Dumnezeu, izvorul vietii.) De aceea aude limpede de sus: ''Cel ce face vrednic din nevrednic este ca gura Mea'' (Iov 14,4). (Duhul legat de cuvantul omului, adresat semenilor sai, ii face de fapt vii pe acestia. Iar viata aceasta e tarie impotriva patimilor egoiste, impotriva robiei si slabiciunii lor si e relatie cu Persoana lui Hristos si a semenilor, relatie intru care este viata. E o caldura care ne este comunicata prin cuvantul de atentie si de imbarbatare al semenilor nostri. Chiar in acest cuvant se activeaza comuniunea lor cu noi si iradierea vietii lor in noi, care, cand este puternica, este din puterea Duhului.)

ˇ        Cumplit lucru este nestiinta si dincolo de toate cele cumplite, fiind un intuneric de sa-l pipai cu mana. Ea face sufletele in care intra, intunecate; ea dezbina puterea lui cugetatoare in multe si desparte sufletul din unirea cu Dumnezeu. Tot ce aduna ea este lipsit de ratiune. Caci ne face in intregime nerationali si nesimtitori, precum nestiinta ingrosata se face sufletului covarsit de ea, adanc prapastios de iad, in care e adunata toata osanda, durerea, intristarea si suspinul. Dimpotriva, cunostinta dumnezeiasca ii este bucurie si revarsare nesfarsita de lumina, facand sufletele in care se salasluieste prin curatie, luminoase intr-un chip dumnezeiesc. Ea le umple de pace, de liniste, de bucurie, de intelepciune negraita si de dragoste desavarsita.

ˇ        Stau si se misca in jurul lui Dumnezeu sufletele care si-au despovarat cugetarea de cele materiale, iar doimea care se razboieste in toate cu sine insasi si-au facut-o caruta usor de manat care alearga spre ceruri. (''Doimea'' e alcatuirea omului din suflet si trup. Cand cineva a reusit sa inlature razboiul dintre ele, a facut-o caruta care alearga ca o unitate in sus, purtata de doi cai spre ceruri. Ideea aceasta e de la sfantul Maxim (Ambiqua). Se accentueaza prin aceasta apartenenta miscarii spre Dumnezeu la natura umana.) Ele se misca in jurul lui Dumnezeu fara sfarsit, ca in jurul unui centru si a pricinii miscarii in cerc. In acelasi timp stau neclintite si fara aplecare intr-o parte sau alta, neputind sa se  imprastie din concentrarea lor, spre cele ale simturilor si spre amagirea de jos a lucrurilor omenesti. Acesta este sfarsitul desavarsit al linistirii. Spre acesta il duce ea pe cei ce se linistesc cu adevarat. Astfel miscandu-se, stau, si stand neclintit, se misca in jurul celor dumnezeiesti. Pana ce nu se intampla aceasta, ne este cu neputinta noua celor ce ni se pare ca ne linistim, sa avem mintea in afara de cele materiale si de ratacire.

ˇ        Cand ajungem la stravechea frumusete a ratiunii, prin toata silinta si staruinta, si ne impartasim de cunostinta si de intelepciunea data noua de sus prin venirea Duhului, atunci ni se face cunoscuta noua, celor ce putem sa vedem in chip firesc, primul izvor si prima pricina inteleapta si buna a aducerii tuturor la existenta. Caci nu mai e in noi nimic care s-o invinovateasca din pricina pacatului care chinuieste faptura prin abaterea ei spre cele rele, cand faptura, desfacandu-se de Dumnezeu, s-a surpat si, cazand de la frumusetea cea straveche, a cazut de la indumnezeire, iar pacatul, furisat in ea, i-a dat forma lui nerationala.

ˇ        Prima treapta a celor ce se intind spre propasiri este cunostinta lucrurilor, venita din iubirea de intelepciune lucratoare, a doua e cunostinta tainelor ascunse de la Dumnezeu, in care sunt introdusi tainic prin contemplarea naturala (a firii). A treia e legatura si unirea cu Prima lumina, in care se afla odihna a toata inaintarea prin intelepciunea lucratoare si prin contemplare.

ˇ        Pastrarea neschimbata a asemanarii cu Dumnezeu, care vine din curatirea cea mai deplina si din multa dragoste a lui Dumnezeu, nu o poate face decat tinderea neincetata a mintii atotvazatoare spre Dumnezeu. Iar aceasta se naste din suflet din linistea staruitoare dobandita prin virtuti, din rugaciunea fara ganduri materiale, neimprastiata si neincetata, din infranarea cuprinzatoare si din citirea incordata a Scripturilor.

ˇ        Dumnezeu este intelepciune si pe cei ce umbla in cuvant si intelepciune, ii uneste cu Sine prin lumina si-i face dumnezei prin lucrare. Si precum El a facut toate prin intelepciune din lucrare de nimic si conduce si ocarmuieste cu intelepciune toate ale lumii si tot cu intelepciune lucreaza pururi mantuirea tuturor celor ce se apropie de El prin intoarcere, asa si cel ce s-a invrednicit sa se impartaseasca de intelepciunea cea de sus prin curatie, face si lucreaza pururi, ca chip al lui Dumnezeu, cu intelepciune, cele ale voii dumnezeiesti. Ele se aduna pe sine de la cele din afara si impartite in multe si-si inalta in fiecare zi cugetarea sa, prin cunostinta celor negraite, spre vietile cu adevarat ingeresti. Si unificandu-si dupa putinta viata sa, se uneste pe sine cu puterile de sus, care se misca in chip unitar in jurul lui Dumnezeu; si prin ele se inalta, ca prin niste bune covarsitoare, spre prima obarsie si cauza.

ˇ        Domnul nostru Iisus Hristos creste impreuna cu varstele duhovnicesti ale celor ce se nevoiesc. Cand sunt prunci si au nevoie de lapte, se zice ca se alapteaza El insusi cu laptele virtutilor incepatoare ale deprinderii trupesti, al carui folos e prea putin celor ce au crescut cu virtutea si leapada pe incetul pruncia. Cand au ajuns la tinerete si mananca mancarea tare a contemplatiei fapturilor, ca unii ce si-au exercitat simturile sufletului, se zice ca sporeste si Hristos cu varsta si cu harul si sade in mijlocul batranilor si le descopera adancuri acoperite de intuneric. Iar cand au ajuns la barbatul desavarsit (Efeseni 4,13), la masura varstei plinatatii lui Hristos, se zice ca vesteste El insusi tuturor cuvantul pocaintei si invata popoarele cele ale Imparatiei cerurilor si se grabeste spre patimi. Caci acesta este sfarsitul oricaruia din cei ce s-au desavarsit in virtuti, ca dupa ce a strabatut toate varstele lui Hristos, sa ajunga la patimirea incercarilor (ispitelor), asemenea crucii Aceluia.

ˇ        Cata vreme ne aflam sub stihiile nevointei trupesti, pazindu-ne sa nu ne atingem de mancari, sa nu pipaim ceva, sa nu privim la frumuseti, sa nu ascultam cantari, sa nu mirosim miresme,  ne aflam sub pedagogi ca niste prunci, macar ca suntem mostenitori si stapani peste toate cele ale Tatalui. Dar cand vine plinirea vremii nevointei si ea se implineste prin nepatimire, atunci se naste in noi Cuvantul din intelegere curata. (Cuvantul dumnezeiesc ca Persoana apere in noi si se face vadit intelegerii noastre cand ne-am curatit de patimi, caci patimile ne tin legati cu deosebire de lucruri ca obiecte si ne impiedica sa intram in relatie adevarata cu persoanele semenilor, dar mai ales cu persoana suprema a lui Hristos. Dar Hristos isi impune stapanirea in noi ca ratiune si cuvant al Sau, intarind ratiunea noastra si limpezind cuvantul nostru, cand am scapat de patimi. Iar aceasta inseamna instapanirea Duhului in noi, cu puterea si cu libertatea Lui. In baza acestei libertati simtim porunca sa-I spunem lui Dumnezeu: ''Avva, Parinte'', ca unii ce ne simtim frati cu Hristos.) Si aceasta se face sub legea Duhului, ca pe noi cei ce suntem sub lege sa ne rascumpere din cugetul trupesc si sa ne faca iarasi fii. Iar infaptuindu-se aceasta, Duhul striga in inimile noastre: ''Avva, Parinte'', aratandu-se si facandu-ne cunoscuta infierea si indraznirea cea catre Dumnezeu si Tatal. De aici inainte Duhul ramane si vorbeste cu noi ca si cu niste fii si mostenitori ai lui Dumnezeu prin Hristos, deoarece nu mai suntem  tinuti in robia simturilor (Gal. 4,37).

ˇ        Celor ce au sporit in credinta ca Petru, au ajuns la nadejde ca Iacob si s-au desavarsit in iubire ca Ioan, Domnul li se schimba la fata urcandu-se pe muntele inalt al cunostintei lui Dumnezeu (al teologiei). Si ii lumineaza, aratandu-li-se si infatisandu-li-se ca Cel ce e Cuvantul curat, asemenea soarelui, iar prin intelesurile intelepciunii tainice li se face stralucitor ca lumina. Si Cuvantul se arata in acestia stand in mijlocul legii si al prorociei, unele legiuindu-le si invatandu-le, iar altele descoperindu-le din visteriile adanci si ascunse ale intelepciunii, ba uneori mai inainte vazand si mai inainte vestind. Pe acestia ii si umbreste Duhul ca un nor luminos si un glas de tainica cunostinta a lui Dumnezeu vine din acel nor la ei, invatandu-i taina dumnezeirii in trei ipostasuri si spunandu-le: ''Acesta este varful Meu cel iubit al Cuvantului desavarsirii, intru care bine am voit; fiti Mie fii desavarsiti in Duh desavarsit'' (Matei 17,5).

ˇ        Sufletul care dispretuieste toate cele de jos si e ranit in intregime de dragostea lui Dumnezeu, incearca o iesire straina si dumnezeiasca (extaz). Caci dupa ce a vazut limpede firile fapturilor si ratiunile lor si a inteles sfarsiturile lucrurilor omenesti, nu mai rabda sa fie inauntrul zidirii si sa fie mai hotarnicit de ceea ce-l margineste. Ci iesind din hotarele sale si biruind legaturile simturilor si trecand peste firile tuturor, patrunde, intr-o tacere de negrait, in intunericul cunostintei lui Dumnezeu si priveste frumusetea Celui ce este, in lumina Intelepciunii negraite, atat cat i se daruieste de ea prin har. Adancindu-se apoi in chip vrednic de Dumnezeu prin aceste intelesuri in vederea Lui, se bucura cu frica si cu dragoste de roadele pomilor nemuritori, adica de cugetarile intelesurilor dumnezeiesti, a caror maretie si slava nu o poate talmaci niciodata in chip desavarsit cand se intoarce la sine insusi. Caci stand in chip minunat sub lucrarea Duhului, isi da seama, in bucurie si tacere de negrait, de aceasta patimire vrednica de lauda, dar nu poate talmaci cum se savarseste aceasta lucrare, sau ce este ceea ce i s-a impartasit, i s-a aratat si i s-a spus; nu poate talmaci cele negraite, pe care le-a cunoscut in chip tainic.

ˇ        Cel ce-si seamana siesi spre dreptate lacrimi de umilinta culege ca rod al vietii o bucurie negraita. Iar cel ce cauta si asteapta pe Domnul pana ce vin roadele dreptatii Lui va secera inmultit spicul cunostintei de Dumnezeu. Si-l va lumina si pe el lumina intelepciunii si se va face sfesnic al luminii vesnice ca sa lumineze pe toti oamenii. Acela nu se va lipsi pe sine si pe altii de lumina intelepciunii daruite lui, ascunzand-o sub obrocul pizmei, ci va semana cuvinte bune in Biserica credinciosilor, spre folosul celor multi si va impartasi toate invataturile cate le-a auzit de sus, incredintate de Duhul dumnezeiesc, si cate le-a cunoscut indeletnicindu-se cu contemplarea fapturilor, ca si cate i-au spus lui parintii.

ˇ        Fiecaruia dintre cei ce se nevoiesc ii vor fi si i se vor topi, in ziua desavarsirii sale intru virtute, muntii lucrarii poruncilor lui Dumnezeu intr-o dulceata a veseliei. Caci va imparati in Sionul intelegerii curate. Iar dealurile, adica ratiunile virtutile, vor izvori ape, adica dogme, pilde si simboluri ale lucrurilor dumnezeiesti. Din inima lui va iesi izvor de intelepciune negraita si va adapa uscaciunea paraiaselor, adica pe oamenii uscati de seceta si de arsita patimilor. Atunci va cunoaste rodul adevarat al cuvintelor Domnului in sine. Caci zice: ''Cel ce crede in Mine, rauri de apa vie vor izvori din pantecele lui'' (Ioan 7,38).

ˇ        Cine este Cel ce potoleste marea patimilor si opreste valurile ei? Domnul Savaot, Cel ce scapa din primejdia pacatului pe Cei ce-L iubesc pe El, si linisteste furtuna gandurilor; Cel ce pune cuvintele Sale in gura lor si-i acopere cu umbra mainilor Sale, cu care a intarit cerul si a intemeiat pamantul. El daruieste celor ce se tem de El limba de invatatura si ureche de intelegere, ca sa auda glasul Lui de sus si sa vesteasca in casa lui Iacob, in Biserica credinciosilor, poruncile Lui. Iar cei ce n-au ochi sa vada razele Soarelui dreptatii si ureche sa auda cele slavite ale lui Dumnezeu acu ca parte intunericul nestiintei si nadejdea lor este desarta. Nici unul dintre acestia nu graieste cele drepte, nici nu este intru ei judecata adevarata. Caci au ascultat de cei deserti si de cei ce graiesc sunete goale. Ei zamislesc pizma si nasc barfire, caci urechile lor sunt netaiate imprejur si nu pot sa auda. De aceea cuvantul cunostintei lui Dumnezeu li s-a facut lor spre osanda si nu vor sa auda pe El.

ˇ        Zeciuiala adevarata adusa lui Dumnezeu este Pastele sufletesc, sau trecerea peste toata deprinderea patimasa si peste toata simtirea nerationala. (Pastele inseamna trecerea prin Marea Rosie si deci iesirea din robia Egiptului, spre libertate si spre tara fagaduintei. Simbolic ea inseamna trecerea peste ceea ce ne inchide in robia patimilor, la largul infinitatii lui Dumnezeu si a libertatii in ea, din stramtoarea robiei celor vazute, in care nu se simte bine sufletul.) In vremea acestui Paste se jertfeste Cuvantul in contemplarea lucrurilor si se mananca in painea cunostintei si se bea preacinstitul Lui sange in paharul intelepciunii tainice. Deci cel ce serbeaza acest Pasti, si-a jertfit siesi Mielul care ridica pacatele lumii si nu va mai muri, ci, dupa glasul Domnului, va trai in veac (Ioan 6,52). (Mielul se da ca jertfa omului credincios in contemplarea lucrarilor; mai bine zis omul insusi ii jertfeste siesi in aceasta contemplare, sau il coboara la sine in stare de mancare si bautura spre sfintirea lui, prin eliberarea de patimi, prin cunostinta si intelepciune, care nu-i o cunostinta si o intelepciune in izolare individuala si stramtorata, ci in comunicare cu Cuvantul sau cu Izvoratorul personal al cunostintei, al intelepciunii si al libertatii.)

ˇ        Dumnezeiasca Scriptura, intelegandu-se duhovniceste, si comorile din ea descoperindu-se prin Sfantul Duh numai celor duhovnicesti, nu poate face vreun om sufletesc sa primeasca descoperirea lor. Caci acesta nu primeste sa cugete sau sa asculte, afara de inlantuirea gandurilor lui, nimic din ceea ce zic altii. Fiindca el nu are in sine Duhul lui Dumnezeu, care cerceteaza adancurile lui Dumnezeu (1 Cor. 2,10) si cunoaste cele ale lui Dumnezeu, ci duhul lumii cel pamantesc si plin de dusmanie si de pizma, de cearta si de vrajba. Din aceasta pricina pentru el este nebunie sa cerceteze si sa urmareasca intelesul dinauntru al literei. Caci el nu poate sa-l cunoasca, fiindca toate ale dumnezeiestii Scripturi se inteleg duhovniceste. El isi bate joc de lucrurile omenesti si dumnezeiesti si de cei ce le inteleg pe acestea duhovniceste. Si nu-i socoteste pe acestia duhovnicesti, nici calauziti de Duhul dumnezeiesc, ci nascocitori de intelesuri inchipuite. El strica si rastoarna cuvintele Scripturilor si intelesurile dumnezeiesti ca Dima acela (2 Tim. 4,10). Nu asa face inca cel duhovnicesc, ci judeca toate sub lucrarea Duhului dumnezeiesc, dar el insusi nu poate fi judecat de nimeni. Caci in el este mintea lui Hristos, pe care nimeni nu poate sa o inteleaga (1 Cor. 2,14-15).

ˇ        Cunostinta lui Dumnezeu inseamna ca cel intarit in aceasta, prin smerita cugetare si rugaciune, a fost cunoscut de Dumnezeu si s-a imbogatit de la Dumnezeu ca cunostinta tainelor Lui mai presus de fire. Iar daca se vede mandrie in jurul Lui, nu a fost zidit prin acestea in ea, ci e purtat de duhul cel pamantesc al lumii acesteia. De aceea unul ca acesta, chiar daca pare ca stie ceva, nu cunoaste nimic din lucrurile dumnezeiesti precum trebuie sa cunoasca. Dar cel ce iubeste pe Dumnezeu si nu socoteste nimic mai de pret decat iubirea de Dumnezeu si a aproapelui, a cunoscut si adancurile dumnezeiesti si tainele Imparatiei Lui, cum trebuie sa le cunoasca cel miscat de Duhul dumnezeiesc; si a fost cunoscut de Dumnezeu ca lucrator adevarat al raiului, adica al Bisericii Lui, care implineste prin iubire voia lui Dumnezeu, intorcand suflete si scotand vrednici din nevrednici, cu cuvantul dat lui prin Sfantul Duh, si pazind lucrul lui nerapit, prin smerita cugetare si umilinta.

ˇ        Cuvantul nu-i duce cu Sine pe toti slujitorii si ucenicii Sai la descoperirea tainelor ascunse si mai mari ale Sale, ci numai pe aceia carora le-a dat ureche si le-a deschis ochi de vedere si le-a limpezit limba noua. Pe acestia luandu-i cu Sine si despartindu-i pe ceilalti, care si ei erau ucenici, urca pe Muntele Tabor al contemplatiei si se schimba la fata inaintea lor. Nu-i mai invata acum tainic cele ale Imparatiei cerurilor, ci le arata slava si stralucirea dumnezeirii, si lasa sa lumineze din El, ca din Soarele dreptatii, temelia vietii si a cuvantului lor in mijlocul Bisericii credinciosilor; iar intelesurile lor le face albe si curate ca o lumina prea stralucitoare; si asaza mintea Sa in ei si-i trimite sa scoata din gura lucruri noi si vechi spre zidirea Bisericii Sale.

ˇ        Tot cel ce scoate cuvinte de folos din gura sa, spre zidirea aproapelui, le scoate din visteriile bune ale inimii sale, fiind el insusi bun, dupa cuvantul Domnului. Dar nimeni nu poate fi miscat sa cuvanteze despre Dumnezeu, decat in Duhul Sfant. Si nimeni, graind in Duhul lui Dumnezeu, nu vorbeste cele potrivnice credintei in Hristos, ci cele care zidesc si duc la Dumnezeu si in Imparatia Lui si refac stravechea noblete si unesc cu Dumnezeu pe unii care se mantuiesc. Daca fiecare i se da aratarea Duhului spre folos, cel ce s-a imbogatit cu cuvantul intelepciunii lui Dumnezeu si al cunostintei sta sub lucrarea Duhului Dumnezeiesc si este casa a visteriilor necesare ale lui Dumnezeu.

ˇ        Nici unul dintre cei ce s-au si cred in Hristos nu ramane nepartas de harul Duhului, daca nu s-a predat pe sine la toata lucrarea duhului potrivnic si nu si-a intinat credinta prin fapte necuvenite, sau nu convietuieste cu trandavia si cu nepasarea. Dar cel ce a pazit parga Sfantului Duh, pe care a primit-o din Sfantul Botez, nestinsa, sau daca s-a stins a inviorat-o prin faptele dreptatii, nu se poate sa nu primeasca si plinirea ei de sus. Iar prin buna sa nevointa se invredniceste, primind plinatatea Duhului, sau de cuvantul intelepciunii lui Dumnezeu spre invatatura Bisericii; sau de cuvantul cunostintei tainele Imparatiei cerurilor; sau de credinta din inima, prin acelasi Duh, spre a crede in fagaduintele lui Dumnezeu ca Avraam; sau de darul vindecarilor, in acelasi Duh, spre tamaduirea bolilor; sau de lucrarea puterilor, spre a alunga draci si a face semne; sau de proorocie, spre a vedea inainte si a spune cele viitoare; sau de deosebirea duhurilor, spre a cunoaste cine graieste in Duhul lui Dumnezeu si cine nu; sau de talmacirea diferitelor limbi; sau de darul mangaierii celor intristati; sau de darul carmuirii turmei si a poporului lui Dumnezeu; sau de dragostea fata de toti si de darurile ei, de indelunga-rabdare, de bunatate si de toate celelalte. Iar daca nu va fi cineva partas de nici unul din acestea, nu pot sa spun ca unul ca acesta e credincios, sau sa faca parte din randul celor ce-au imbracat pe Hristos de la dumnezeiescul Botez.

ˇ        Cel ce din ravnirea darurilor duhovnicesti urmareste dragostea si o primeste nu sufere sa vorbeasca numai cu sine insusi prin rugaciune si citire, spre zidirea sa. Caci cel ce vorbeste numai cu gura cu Dumnezeu, prin rugaciune si psalmi, se zideste pe sine, cum zice Pavel. Ci se sileste sa si prooroceasca spre zidirea Bisericii lui Dumnezeu si felul cum trebuie sa se sileasca ei spre a bine-placea lui Dumnezeu. Caci cu ce ar si putea sa foloseasca pe altii Intiistatatorul care graieste totdeauna numai cu sine si cu Dumnezeu prin rugaciune si cantare, daca n-ar grai si celor de sub el, fie intru descoperirea Duhului Sfant, fie intru darul inainte-vazator al proorociei, fie intru invatatura cuvantului de intelepciune? Care dintre cei de sub ascultare se va pregati spre lupta cu patimile si cu dracii, de nu-i va da acela cuvant lamurit de invatatura prin scris, sau prin grai viu? Cu adevarat, de nu va cauta pastorul, spre zidirea turmei sale, sa prisoseasca in cuvantul invataturii si in cunostinta Duhului, nu va fi ravnitor al darurilor lui Dumnezeu. Caci prin multa rugaciune si cantare cu gura in Duh sau cu sufletul, se zideste pe sine, dar mintea sa este neroditoare, neproorocind prin cuvantul invataturii si nezidind Biserica lui Dumnezeu. Iar daca Pavel, care s-a unit cu Dumnezeu prin rugaciune mai mult decat toti oamenii, voia mai bine sa spuna cinci cuvinte prin mintea roditoare in Biserica, ca sa-i invete si pe altii, decat zeci de mii de cuvinte ale cantarii cu gura, de buna seama ca s-au ratacit de la dragoste cei ce stau in fruntea altora si-si implinesc slujba de pastor numai cu cantarea si cu citirea.

ˇ        In noi sunt trei puteri de capetenie. Una stapaneste, dar nu e stapanita. Una stapaneste si e stapanita. Iar una nu stapaneste, dar e stapanita. Deci cand cea care stapaneste ajunge sub stapanirea uneia din cele ce sunt stapanite, cea roaba prin fire se arata libera celor roabe prin fire si iese de sub stapanire si din firea sa, si de aici se naste o mare razvratire. Aflandu-se intre acestea o asemenea razvratire, nu le mai vedem pe toate supuse ratiunii. Dar cand cea stapanitoare domneste peste toate si le aduce sub ascultarea si stapanirea sa, atunci cele ce sunt dezbinate, adunandu-se la un loc si conglasuind intre ele, au pace cu Dumnezeu. Si tuturor celor ce s-au supus ratiunii, li se impartaseste prin ea Imparatia lui Dumnezeu si Tatal. (Cand toate sunt supuse subiectului nostru facut sa fie liber si acesta nu e supus nici unei patimi, el traieste liber legatura cu Dumnezeu, izvorul libertatii in calitatea Lui de subiect suprem. Si toate in noi sunt unite.)

ˇ        Cele cinci simturi, supunandu-se celor patru stapaniri ale virtutilor cuprinzatoare si pazind buna ascultare, pregatesc firea trupului plasmuita din patru stihii, sa se miste fara tulburare pe roata vietii. Miscandu-se cele cinci simturi astfel, puterile nu se razvratesc intreolalta, ci partea patimitoare a poftei si a iutimii se uneste cu ratiunea, iar mintea isi impune stapanirea sa fireasca. Prin aceasta ea isi face din cele patru stapaniri o caruta de razboi cu patru cai, iar din cele cinci roabe, scaun, si ostindu-se impotriva trupului tiran, e ridicata, prin rapire, la ceruri, unde, infatisandu-se Imparatului veacurilor, primeste cununa biruintei si se odihneste in El de tot drumul sau.

ˇ        Si ia seama la intelesul tainic. Omul a fost asezat in acest rai sensibil al creatiei, ''ca sa-l lucreze si sa-l pazeasca''. Iar lucrarea si pazirea incredintata omului se arata in porunca data lui: ''Din tot pomul din rai sa mananci, dar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mancati''. Fiindca deci ''tot pomul'' si asadar si cel ''al vietii'' este Dumnezeu—caci El este ''tot'', El Care a si adus la existenta totul din nimic si Care este in afara si inauntrul totului—iar pomul cunostintei e alcatuirea omului, in care este cunostinta binelui si raului, tot cele ce implineste lucrarea aceasta in sine, cum cere porunca, ramane intr-o desfatare care nu se ispraveste si staruie neclintit in pazirea sa.

ˇ        Dar fiindca suntem dintr-o fire schimbacioasa si ostenim in acest fel de vietuire, patim ceea ce a patit si Adam. Caci gandirea omului se apleaca din tinerete spre cele rele si primeste ca si Eva ispita sarpelui din ea, pe care o socoteste folositoare. Lasand aceasta ispita sa urce in mintea omului, ea convinge pe om sa guste din rodul pe care-l socoteste bun, si indata rodul acesta se face pricina caderii lui (Facere 3,6).

ˇ        Dar sa vedem si felul lucrarii si cum se hraneste omul din toate cele din raiul acesta. Cel ce cerceteaza ratiunile si miscarile intregii zidiri cu o minte netulburata si cu o cutare libera de impatimirea de cele vazute si se hraneste cu intelegerea mai dumnezeiasca din toate ratiunile ce rasar din cele supuse simturilor, indata ce si-a imputinat grija si preocuparea de viata si s-a ridicat mai presus de toata pofta dulcetilor lumii, urca prin ele la Facatorul si Cauza tuturor, cum spune dumnezeiescul Pavel (Rom. 1,20; Intel. 13,5). Caci Acesta este pomul deplin si neimpartit, care nu odrasleste decat rodul binelui, daruindu-le impartasirea de el celor vrednici. Asa ne-a voit Dumnezeu sa fim: nepatimitori, fara griji si avand numai lucrarea ingerilor, ne-a voit adica sa laudam fara sfarsit si vesnic pe Facatorul si sa ne desfatam numai de privirea Lui din singura cercetare a fapturilor Lui, precum ni se spune prin proorocul David: ''Preda grija ta Domnului si El te va hrani'' (Ps. LIV, 23); si prin Evangheliile Lui: ''Nu va ingrijiti pentru sufletul vostru, ce veti manca si pentru trupul vostru, cu ce va veti imbraca'' (Matei 6,25); si iarasi: ''Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si acestea toate se vor adauga voua'' (Matei 6,23); si catre Marta: ''Marto, Marto, de multe te ingrijesti si spre multe te silesti, dar un lucru trebuie. Iar Maria partea cea buna si-a ales, care nu se va lua de la ea'' (Luca 10, 41-42).

ˇ        Deci pomul vietii este Dumnezeu, a Carui lucrare este sa procure viata si Care da rod bun de mancat numai celor vrednici de viata, ca unii ce nu sunt supusi mortii. El produce o dulceata negraita celor ce se impartasesc de El si le daruieste o viata nemuritoare. De aceea, pe drept cuvant s-a numit ''pomul vietii'' si ''tot pomul''. Caci El este totul, in Care si prin Care e totul.

ˇ        Iar pomul cunostintei binelui si raului este deosebirea privirii, precum au spus si au gandit si altii inainte de noi. El e descoperirea alcatuirii firii noastre, care e buna celor ce au urcat la barbatul desavarsit si la masura varstei lui Hristos (Efeseni 4,13) prin toata nepatimirea si intelepciunea Duhului, inaltandu-se prin contemplarea si frumusetea ei la maretia lucrarii Facatorului (Intel. 13,5); caci celor ce au ajuns cu timpul la deprinderea statornica a virtutii, ea nu le este si nu li se face abatere de la bine, ca unora ce au pasit cu tarie in contemplatia dumnezeiasca. Dar celor tineri inca si mai sovaitori in dorinta, nu le este buna; caci celor nu s-au statornicit cu neclintire in pasirea staruitoare si neabatuta a virtutii, pe drumul faptelor bune, nu le este de folos contemplarea si privirea trupului propriu, din pricina lipsei lor de tarie in staruirea in bine; aceasta contemplare poate atrage si rapi spre ea pe cel lipsit de tarie si-l poate impinge la ganduri, miscari si preocupari necuviincioase.

ˇ        Acesta e momentul oprelistii lui Dumnezeu, Care a zis: ''Dar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mancati, caci in ziua in care veti manca, cu moarte veti muri''. Fiindca privirea trupului nostru si contemplarea alcatuirii lui duce in mod natural pe cele nedesavarsit la cunostinta dulcetii placerii, chiar fara sa vrea. Ba nu numai la aceasta, ci, cum s-a spus, si la miscari si ganduri necuviincioase, motiv pentru care ni se spune totdeauna cuvantului dumnezeiesc: ''Usile, usile, sa luam aminte!'' Prin repetare, cuvantul porunceste pentru cei nevrednici, pazirea portilor simtitoare si intelegatoare, adica a simturilor, prin care obisnuieste sa intre moartea in sufletul omului.

ˇ        Si pe drept cuvant. Caci cel ce staruie, fara deprinderea in bine si fara luare-aminte, in privirea alcatuirii firii noastre, e induplecat de cugetarea lui, ca de o Eva amagita de sarpele cel vechi, sa se gandeasca la dulceata placerii ca Adam si sa se impartaseasca de ea ca buna, si astfel se va vedea pe sine, intocmai ca acela, gol de harul lui Dumnezeu si departat de la bucuria nemuritoare de Dumnezeu; se va afla sezand afara de raiul acesta si plangand, ca unul ce nu mai are mintea acoperita decat de frunze de smochin. Acesta este, in cateva cuvinte, dupa judecata noastra, intelesul raiului sensibil al creatiei, care este acelasi cu intelesul aratat de alti parinti dinaintea noastra.

ˇ        Pomul vietii este Sfantul Duh, Care salasluieste in omul credincios, cum spune Pavel: ''Nu stiti ca trupurile voastre sunt templul Sfantului Duh, Care locuieste in voi? (1 Cor. 6,19; Rom.8,11). Iar pomul cunostintei binelui si raului este simtirea, care produce doua roade contrare intre ele, indoite la randul lor ele insesi prin fire.

ˇ        Care sunt rodurile celor doua feluri de pomi ai raiului cunoscut cu mintea (inteligibil)?

ˇ        Care sunt acestea? Placerea si durerea. Dintre acestea, fiecare se imparte iarasi in doua. Prima e fie din trebuinta naturala si necesara, fie din voluptate si trecerea masurii. A doua e fie din temere si intristare, fie din nevointe si osteneli duhovnicesti. Dintre acestea, placerea e buna cand ne impartasim de ea la creme potrivita dintr-o trebuinta naturala si necesara. Caci nu s-a sadit in noi simtirea in chip rau, nici nu ne-a zis Dumnezeu din pizma: ''Din tot pomul din rai sa mananci, iar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mancati''. Ci simtirea e un pom bun si dumnezeiesc, cand ne impartasim de ea, cum v-a spus, la vremea cuvenita, pentru o trebuinta naturala si necesara. Caci produce in noi si cunostinta binelui. Pentru ca s-a sadit in noi pentru o cunoastere, o cercare si o deprindere a putintei omului de a asculta si de a nu asculta. De aceea s-a si numit postul cunostintei binelui si raului. Caci da prilej de cunoastere celor ce se impartasesc de firea proprie, care e buna pentru cei desavarsiti si rea celor inca nedesavarsiti si lacomi la simtire, precum e rea hrana tare celor ce au inca nevoie de lapte. Fiindca in acest caz impartasirea de ea le e prilej de voluptate si de trecerea masurii si printr-o astfel de impartasire se naste in ei cunostinta raului. Iar aceasta este durerea, care pricinuieste sufletului frica si intristare. De fapt, placerea produce in suflet cunostinta binelui, cand ne impartasim de ea printr-o trebuinta naturala si necesara; iar durerea, dimpotriva, cunostinta raului, cand impartasirea de placere nu are loc dintr-o trebuinta naturala. Caci oricarei placeri ii urmeaza durerea.

ˇ         De aceea pomul simtirii s-a numit pomul cunostintei binelui si raului si pe drept cuvant Dumnezeu a oprit reaua intrebuintare a lui. Caci zice: ''Din tot pomul din rai sa mananci, dar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mancati; in ziua in care veti manca din el, cu moarte veti muri''. ''Din tot pomul din rai sa mananci'', adica din toata firea fapturilor vazute, din toata miscarea lor, sau a ratiunilor lor, adica a cunostintei Mele adevarate, a maretiei creatoare a Imparatiei si cauzei creatoare sa te impartasesti si sa-ti intinzi prin contemplatie aceste ratiuni ca pe o masa a unui ospat nemuritor; si prin ele sa intri la cunostinta celor nevazute ale Mele, ca intr-o Imparatie si sa-Mi dai cu multumire inchinarea cuvenita. ''Iar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mananci''. Ce e deci acest altceva in noi, asemenea unui pom, care ne procura prin impartasire cunostinta binelui si raului, daca nu simtirea? Caci prin ea vine in mine cunostinta tuturor celor ce sunt bune si nu sunt bune. Fiindca precum ne procura cunostinta caldurii si a frigului, a ceea ce e moale si aspru, a bunei miresme si a raului miros, a acrelii si a dulcetii, a albului si a negrului, a greutatii si a usorului, asa si a placerii si a durerii. Caci cu dreptate ne fereste Scriptura de intrebuintarea ei, nu pentru ca ar fi contrara firii, caci Dumnezeu nu a facut nimic rau, ci pentru ca ne da prilejul cunostintei raului prin ceea ce pare ca e bun.

ˇ        Si ca sa facem mai clara explicarea acesteia, pentru a cunoaste intocmai rodul amagitor al si purtator de moarte al ei, sau cum se ascunde el in folosirea binelui, vom porni de la cele ce se intampla in noi. Urmand parintilor dinainte de noi, vom face infatisarea acestora astfel: Unele dintre placeri sunt sufletesti, altele trupesti. Cele sufletesti sunt cele ce se nasc din contemplatie si din invataturi; iar cele trupesti sunt cele ce se nasc din unirea sufletului cu trupul, cele legate de mancari si de uniri trupesti si de cele asemanatoare. Dintre placeri iarasi unele sunt adevarate, iar altele mincinoase. Cele dintai sunt proprii cugetatorii ce se ocupa cu contemplarea si cu stiinta; cele de al doilea, ale trupului, fiind prilejuite de simtire. Iar dintre placerile trupului, unele sunt naturale si necesare, caci fara ele omul nu poate trai, cum sunt mancarile si vesmintele; altele sunt naturale, dar nu necesare, ca impreunarile potrivit legi si firii, fara de care cel ce voieste poate trai in feciorie. Altele nu sunt nici naturale, nici necesare, ca voluptatile, betiile si excesele care intrec trebuintele.

ˇ        Omul care a ales sa vietuiasca dupa Dumnezeu, cautand sa foloseasca placerile necesare si naturale, care sunt potrivite si folositoare si foarte bune pentru mentinerea si pastrarea naturii omenesti si neamestecate cu durerea si cu supararea, cade de multe ori, fara sa stie si fara sa vrea, in cunostinta raului, afland durerea ascunsa in insasi impartasirea de bine. Asa se intampla cu prilejul intrebuintarii mancarilor si vesmintelor. Caci pentru cumpararea acestora e nevoie de bani. Iar folosirea lor e necesara; caci e naturala. Dar ajungand la o abundenta de bani pentru trebuinta aceasta necesara si naturala, cadem in lacomie si nesaturate, iar uneori intr-o folosire peste trebuinta. Caci putand sa ne multumim cu lucruri putine si modeste, nu ne oprim trebuinta la acestea, ci cautand luxul si ceea ce este peste masura, cadem prin intrebuintarea binelui in cunostinta raului. Dar legea cunostintei noastre, respingand aceasta rea intrebuintare si aratandu-ne-o, face chiar prin aceasta celui atent cunoscut binele si raul simtirii si indata se iveste in el tristetea raului, prin parere de rau.

ˇ        Trecerea de la aceasta explicare la o alta.

ˇ        Dar mai e si  o alta explicatie: toata miscarea sufletului e pusa in lucrare spre poftirea unui lucru trebuincios si necesar printr-o placere buna si necesara firii, cautand poate hrana pentru trup si vesminte, sau impreunare naturala si legiuita. Aceasta e cunostinta binelui . Dar in mancari se ascunde saturarea si nesaturarea, in vesminte lacomia si reaua intrebuintare, in impreunarile legiuite si naturale, cele contrare firii si destrabalarile. Aceasta e cunostinta raului. Iar cunostinta amandoura vine in noi prin simtire. Cum? Ia aminte! Amagit de placere si tarat in saturare si nesaturare, sau in reaua intrebuintare si lacomie, sau in destrabalari si in placerile de sub pantece din unirea cu Dumnezeu si din impartasirea cu Duhul Sfant. De aceea zice: ''Iar in ziua in care veti manca, cu moarte veti muri''. Caci cunostinta raului, nascandu-se in om din impartasirea prin simturi si plina de voluptate, il duce spre caderea in robia patimilor celor mai generale, sau a pricinilor lor. Astfel de pricini sunt: salva, dorinta, nepasarea, care, strabatand prin toata simtirea omului, se fac pricinuitoare ale mortii vesnice a lui. In acestea se afla deci cunostinta imbinata a binelui si a raului prin simtire, cunostinta prin care moare omul cand se impartaseste de ele. Caci prin ele ajunge fie la trufia vietii pentru iubirea de slava, fie la pofta ochilor pentru naravul iubirii de argint, fie la pofta trupului (1 Ioan 2,16), pentru iubirea de voluptate si pentru bucuria de placerile sufletului. Pe drept cuvant a oprit deci Scriptura impartasirea de pomul simtirii, zicand: ''Din tot pomul din rai sa mananci, dar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mancati''.

ˇ        Alt inteles mai inalt al poruncii lui Dumnezeu catre Adam.

ˇ        Dar Scriptura infatiseaza gandirii mele si un alt inteles al acestor cuvinte. Si trebuie sa adaug la cuvantul meu si acest inteles. Caci el se potriveste cu acest cuvant si cu scopul lui. Am vazut ca Dumnezeu se adreseaza mai intai lui Adam ca unuia, zicand: ''Din tot pomul din rai sa mancati''. Prin aceasta mi se pare ca cuvantul arata caracterul indoit al alcatuirii si firii omului; si la fel, al puterii sufletului lui.

ˇ        De aceea adresandu-se partii rationale a sufletului lui, ca singurei parti mai bune, Dumnezeu ii incredinteaza tinutul contemplarii lucrurilor dumnezeiesti si ii pune inainte masa incarcata de mancarile dumnezeiesti ale intelesurilor, zicand: ''Din tot pomul cel din rai sa mananci''; adica sa te impartasesti din toata firea celor ce sunt, sau din cunostinta Mea si din desfatarea de Mine, prin contemplare curata, cercetand ratiunile lucrarilor si miscarile lor. Iar partii mai nerationale, sau doimii mai trupesti a maniei si a poftei, care atrage usor cugetarea spre cele rele, ii porunceste, cum spune limpede, sa fuga de cercarea si de cunostinta prin simtire a acestor roade ale pomului simtirii. De care adica? De placere si de durere, precum am spus mai inainte. Caci zice: ''Dar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mancati''. Si pe drept cuvant. Caci placerea sadeste cunostinta ei in partea poftitoare, cand omul se impartaseste de ea fara trebuinta; iar durerea sadeste cunostinta ei in manie. Si astfel impartasirea din ele trimite aceste doua puteri, catre care se adreseaza cuvantul, la moartea vesnica. Caci zice: ''In ziua in care veti manca din el, cu moarte veti muri''.

ˇ        De aceea, omul fiind indoit si avand sufletul compus din fire rationala si nerationala, Dumnezeu ii da si El o porunca indoita. Pe de o parte ii porunceste sa se impartaseasca de o hrana mai buna si nemuritoare sa nu se ingrijeasca in primul rand de cele trebuitoare trupului, asa cum ne indeamna si Cuvantul intrupat: ''Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate celelalte se vor adauga voua'' (Matei 6,33), intarind oarecum prima sa porunca. Pe de alta parte, il fereste de amintitul pom al simtirii, ca nu cumva gustand prin el din cele dulci ale vietii acesteia, sa se umple de durere, cazand printr-o astfel de gustare de la ospatul si bucuria dumnezeiasca.

ˇ        Dar, folosindu-se de cuvant mai desavarsit, sa gandim si sa vorbim si altfel despre rai si despre tema cercetata de multi. De aceea ridica-te de la cuvantul auzit, care ii invaluie cu sunetul lui pe cei ce sunt amagiti de intelesul lui de la suprafata, daca doresti sa te inalti prin intelegerea celor spuse la intelesurile cuvantului cunoscute cu mintea. Asculta de cel ce zice: ''Sculati-va, sa plecam de aici'' (Ioan 14,31; Matei 26,46). Treci la intelesul si la duhul cuvantului, deschizandu-ti auzul fata de el si cautand sa intelegi din el cele dumnezeiesti si omenesti. Iata care sunt acestea.

ˇ        Alt inteles preaintelept si inalt al raiului cunoscut cu mintea. Care e poarta prin care se intra in el si care cea prin care se iese? Si care sunt pomii dumnezeiesti din el?

ˇ        Raiul este, din alt punct de vedere, marele camp al iubirii de intelepciune (al filozofiei) cu fapta, impodobit de pante nemuritoare de tot felul si de felurite virtuti, in care s-a sadit de Dumnezeu pomul vietii si pomul cunostintei binelui si al raului. Caci iubirea de intelepciune (filozofia) lucratoare e ca un rai luminos si bine mirositor plantat de Dumnezeu la rasaritul Bisericii Lui, acoperit de plantele frumoase de tot felul ale virtutilor, care hranesc cu imbelsugare pe cei ce lucreaza in el poruncile lui Dumnezeu si le pazesc ca o hrana nepieritoare si nemuritoare.

ˇ        In acest rai dumnezeiesc au fost asezate spre paza doua porti al  marginile opuse, ca niste heruvimi. Una introduce fara greutate pe cei ce doresc si bat cu dorul sufletului, la desfatarea si bucuria de plantele ei nemuritoare; cealalta ii trece pe cei ce s-au saturat de bunatatile din el, la alte pasuni nemuritoare despre care se va vorbi puti mai incolo. Una e smerenia duhovniceasca, care introduce pe cei ce intra prin ea la desfatarea si odihna de imparatia cerurilor; cealalta e iubirea desavarsita, care ii trece, pe cei ce ies de-acolo, la pasunile Imparatiei lui Dumnezeu. Fara aceste porti nu se va putea nici intra in rai, nici iesi spre Imparatia lui Dumnezeu, macar ca sunt multe cai care duc spre Imparatia cerurilor. Caci toate caile evlaviei duc pe cel ce paseste pe ea spre poarta de apus a smereniei si asa il introduc prin aceasta in rai.

ˇ        Dar de ce au fost facute numai doua si nu mai multe porti, asa cum sunt mai multe locasuri la Dumnezeu si Tatal (Ioan 14,2), ca fiecare dintre cei ce intra sa-si faca intrarea in el prin poarta care voieste? Pentru ca omul e din doua firi: din suflet si trup. O parte a lui e smerita, cealalta inalta si dumnezeiasca. Sau altfel: pentru doimea mai trupeasca a partii nerationale a sufletului lui, din care una, adica mania, intra in cutea blandetii, iar cealalta, pofta,  iese prin iubire din impatimirea de cele lumesti si de cele vazute si afla pasune in Dumnezeu prin impartasirea de Duhul. Caci potrivit cu alcatuirea omului, a fost zidit de Dumnezeu si raiul cunoscut cu simturile cat si cel cunoscut cu mintea, si nu este alta poarta decat cele spuse, care sa introduca sau sa scoata din aceasta.

ˇ        Din pricina amintita au si fost plantate de Dumnezeu in mijlocul raiului acesta dumnezeiesc doi pomi minunati: pomul vietii si pomul cunostintei, care se numeste si cunostinta binelui si raului. Care sunt acestia? Contemplatia naturala, cum socoteste si dumnezeiescul Grigorie, si teologia tainica. Cea dintai, contemplatia, avand ca roade judecata si cunostinta lucrurilor dumnezeiesti si omenesti, este pomul cunostintei binelui si raului. Caci prin cunoasterea lucrurilor, cunoastem ratiunile proniei, iar prin judecata facem deosebirea clara a lucrurilor, deosebind fara greseala ce e bun si ce e rau, care e cauza facatoare si care e lucrul facut. Iar teologia tainica este pomul vietii. Caci are ca rod datator de viata si de nemurire, credinta in Sfanta Treime, care se naste in suflet in afara de orice ratiune si simtire; caci Sfanta Treime nu se cunoaste nici prin simtire, nici prin ratiune, ci numai prin credinta neindoielnica si din inima. Un alt rod al ei este intelegerea drept credincioasa a intruparii Celui Unuia-Nascut.

ˇ        Care este lucrarea si pazirea raiului cunoscut cu mintea si ce bunatati aduce impartasirea de roadele lui, celor ce lucreaza in el in diferite feluri?

ˇ        Din pricina acestor plante nemuritoare si dumnezeiesti, a fost data de Dumnezeu, tot celui ce savarseste in campul raiului cu mintea si cu simtirea lucrarea intelepciunii lucratoare, porunca sa manance din tot pomul raiului, dar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu manance. Caci cel dintai pricinuieste viata si nemurirea, iar cel de-al doilea, binele, celor mai desavarsiti in deprinderi, si primejdia, celor inca tineri si mai nestatornici in dorinta. De fapt, contemplatia fiind plantata in mijlocul raiului intelepciunii lucratoare ca un pom nemuritor si pururi inverzit (''pentru ca pomul era contemplatia, dupa intelegerea mea, si avea ca rod puterea data celor ce se impartaseau de el, de a-si cunoaste firea proprie''), celor ce se impartasesc de ea la timp potrivit, de pilda dupa o perioada de ani multi de deprindere in virtuti si in nevointe si dupa curatirea deplina a ochilor sufletului de toate urdorile, li se face foarte buna si mantuitoare. Aceasta pentru ca ei nu se mai tem de o cadere care sa vina dupa aceea, ca unii ce au ajuns cu timpul la o deprindere a acestei contemplatii, care face vadita maretia Facatorului.

ˇ        Dar celor inca tineri si neajunsi, printr-o deprindere indelungata, la o statornicie in lucrarea virtutilor, sau celor ce nu si-au curatit ochiul sufletului de toate urdorile, din cauza nestatorniciei ce o mai au in vietuirea virtuoasa, pomul contemplatiei li se face pricina de mandria cea mai mare si de hula, de moarte vesnica si de pieire, cum s-a facut odinioara lui Origen, Didim, Evagrie si celorlalte capetenii de eresuri. De aceea, ferind pe unii ca acestia, Scriptura opreste impartasirea de pomul acesta, zicand: ''Din tot pomul din rai sa mancati, dar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mancati, caci in ziua in care veti manca cu moarte veti muri''.

ˇ        Impartasirea de acest pom al contemplatiei se numeste cunostinta binelui si a raului in intelesul urmator. Intai, pentru ca celor desavarsiti le daruieste puterea cunoasterii tuturor lucrurilor vazute si nevazute, omenesti si dumnezeiesti. Caci e o putere ''ce robeste toata mintea ascultarii lui Hristos'' (II Corinteni 10, 5); si acestia pot culege cu evlavie rod bun nu numai din contemplarea celor bune, ci si a celor contrarii. Dar in gustarea acestui rod se ascunde pentru cei ce se impartasesc din el o putere indoita, adica un folos si o paguba, dupa deprinderea launtrica ce stapaneste in fiecare. Celui ce se impartaseste i se face pricina de viata cand se supune legii care-l robeste (lui Hristos). Asa de pilda, daca vede cineva chipul frumos al unei femei desfranate si de moravuri usoare, iar vazand-o preamareste indata pe Dumnezeu si da slava Lui, el a cunoscut in fiinta ei corupta frumusetea intocmita de El, in asa fel ca contemplarea ei il duce pana la strapungerea inimi si-l face sa inainteze pana la iubirea lui Dumnezeu care a zidit-o pe ea, ba chiar intra in convorbire cu ea. Iar prin aceasta preschimba reaua ei deprindere in deprinderea virtutii si prin pocainta o aduce la Hristos, facand-o din necurata curata prin pocainta cuvantului si unind-o ca pe o mireasa fecioara cu Hristos pe cea care era inainte o desfranata (II Corinteni 11, 1). Asa a facut acel dumnezeiesc parinte Nonu, care a infatisat lui Hristos pe fericita Pelaghia, mai inainte desfranata, ca pe o fecioara curata.

ˇ        Deci celor desavarsiti impartasirea de acest pom dumnezeiesc al contemplatiei le daruieste, cum s-a spus, o astfel de putere, cand se impartasesc de ea la vremea potrivita pornind de la lucrurile dumnezeiesti si omenesti, ba chiar de la cele contrare acestora. Dar celor mai nedesavarsiti si nedeprinsi in cele dumnezeiesti si lipsiti de cercarea trebuincioasa pentru impartasirea de ea, li se face pricina a cunostintei contrare a raului, chiar cand pornesc de la cauzele dumnezeiesti si bune. O astfel de pricina li s-a facut acelor preoti si judecatori de odinioara contemplarea Suzanei (Daniel 13), deoarece nu erau inca deprinsi cu aceasta contemplare. Ceea ce, asadar, dumnezeiescului parinte Nonu i s-a facut pricina de viata in har, aceea li s-a facut acelor preoti de odinioara pricina de moarte.

ˇ        Si nu numai atunci s-au intamplat acestea dintr-o contemplare a pomului acesta potrivit cu starea fiecaruia, ci si acum se intampla in fiecare zi fiecaruia din cei ce purced la contemplarea acestui pom, fie dupa ce s-au deprins la aceasta, fie inainte de a se fi deprins. Iar aceasta se intampla nu pentru ca asa este pomul din fire. Nu se poate spune aceasta. Caci n-a fost sadit in chip rau, ca un pom pricinuitor de necaz. Dumnezeu n-a facut nimic rau, nici n-a interzis ceva din pizma, ci pentru ca e nevoie de madularele curate ale simturilor pentru privirea si vederea lui, cum zice apostolul chiar despre trupul si sangele Domnului nostru Iisus Hristos: ''Sa se cerceteze cineva mai intai pe sine si asa sa manance din painea aceasta si sa bea din potirul acesta. Caci cel ce mananca si bea cu nevrednicie, judecata siesi mananca si bea. De aceea sunt multi neputinciosi si bolnavi si multi mor intre noi'' (I Corinteni 10, 28.30). in felul acesta parintilor cuvantatori de Dumnezeu, pentru ca erau curati si se aflau sub lucrarea Duhului Sfant, contemplarea lucrurilor omenesti si a insusirilor firii dumnezeiesti le-a fost buna, fara de greseala, neprimejdioasa si mantuitoare. Caci aveau madularele simturilor deprinse pentru contemplarea dumnezeiasca.

ˇ        Astfel dumnezeiestii parinti, purcezand la contemplarea pomului vietii cu un ochi curat si netulburat, au cules din el fara greseala rodul teologiei si impartasindu-se din el s-au impartasit si de viata indumnezeita si ca niste credinciosi iconomi ni le-au trecut si noua ca sa ne hranim si noi din El spre viata vesnica. Tot asa purcezand la contemplarea pomului cunostintei cu un ochi dumnezeiesc si luminat, au dobandit cunostinta lui nepatata si curata si nu s-au vatamat de rodul lui, cum s-a spus mai inainte. Dar nu tot asa s-a intamplat cu ei ce au purces cu necuratie si in stare nedesavarsita la contemplarea acestora, ci unii au cazut in robia placerilor si a neinfranarilor, iar ceilalti in hule si trufii.

ˇ        Caci spune-mi, cum a cazut Arie, cel care are numele de la furie, si dusmanul evlaviei, Manes, si Nestorie cel stricat la minte si celelalte capetenii ale ereticilor, in hula lor impotriva lui Dumnezeu si a dreptelor dogme ale Bisericii lui Hristos? Nu pentru ca au fost necurati in simturile sufletului si cumplit invartosati la inima din cauza cumplitei boli a mandriei, au purces la explicarea Sfintei Scripturi, avand intelegerea intunecata de patimi si de inchipuirea de sine? Caci unul a auzit dumnezeiasca Scriptura zicand: ''Domnul M-a zidit pe mine inceput al cailor Sale spre lucrurile Sale si Ma naste inaintea tuturor muntilor'' (Proverbe 8, 22-25); celalalt: ''Vine stapanitorul acestei lumi si nu va afla in Mine nimic'' (Ioan 14, 30); iar al treilea, despre Domnul nostru Iisus Hristos ca Dumnezeu desavarsit si om desavarsit. Dar neputand afla intelesul sau sensul celor spuse, nici patrunde in chip curat in adancurile Duhului, fiind cu totul lipsiti de Duhul Sfant, unul a taiat pe Fiul si Dumnezeu Cuvantul de la deofiintimea cu Dumnezeu Tatal, declarandu-L faptura; celalalt a nascocit doua inceputuri, unul bun, sus, si altul cu totul rau, jos, capetenia intunericului, si, invatand astfel, a trimis la pierzanie pe cei ce au primit invatatura lui; al treilea, intunecat si cu nume urat, a despartit pe Hristos in doi fii, socotind ca altul este Fiul si Cuvantul din Dumnezeu si Tatal si altul cel din Fecioara Maria; si astfel a numit pe preacurata Maica a Fiului si a Cuvantului lui Dumnezeu, Nascatoare de Hristos si nu Nascatoare de Dumnezeu.

ˇ        Astfel, deci, pe cei desavarsiti in cunostinta, ratiune si virtute, pe cei ce a u ajuns adica la masura varstei plinatatii lui Hristos si au dobandit mintea Lui prin cea mai deplina curatie, nu-i poata vatama nici gustarea oprita a acestui pom, macar ca se numeste cunostinta a binelui si a raului. Ci mai degraba se aseamana acestia celor ce culeg struguri din rug si inca struguri copti, fapt cu totul minunat, si rodii din maracini. Dar celor inca tineri, necercati si neluminati, chiar si impartasirea de bine li se face adeseori pricina de moarte, asa cum li se face copiilor neintarcati de lapte mancarea painii, si celor cu ochii plini de urdori, razele soarelui.

ˇ        Smerenia si iubirea fiind deci inceputul si sfarsitul urcusului spre Dumnezeu si spre Imparatia Lui, cu dreptate cuvantul le-a inteles ca porti asezate la marginile opuse ale raiului intelepciunii faptuitoare. Aceasta, pentru ca una introduce pe cel ce bate si cere sa intre in Eden, adica la insasi desfatarea de plantele nemuritoare ale lucrarii si pazei mintii; iar a doua scoate de acolo la Imparatia Cerurilor si la unirea cu Dumnezeu si la pasunile vesnice si preacurate ale ingerilor. Caci asa ne fagaduieste in mod limpede si Domnul Iisus noua tuturor, zicand: ''Eu sunt usa, de va intra cineva prin Mine, se va mantui si va intra si va iesi si pasune va afla''. (Ioan 10, 9). Pentru ca el este cu adevarat usa raiului Imparatiei Cerurilor, iar portar este Duhul Sfant.

ˇ        Celui ce s-a apropiat de poarta dreptei credinte, dupa ce a parasit de curand lumea, ti bate la poarta poruncilor lui Hristos prin smerenie, portarul, adica Insusi Sfantul Duh, ii deschide intrarea, deschizandu-i mintea ca sa inteleaga ''care este voia lui Dumnezeu cea buna si desavarsita si bineplacuta'' (Romani 12, 2). Iar dupa ce a intrat si s-a desfatat prin faptuire si prin multe nevointe ale virtutii de acele bunatati vesnice, il scoate iarasi de acolo la pasunile contemplatiei naturale ale fapturilor lui Dumnezeu. Astfel portarul il face sa se odihneasca de toate lucrurile lui (Facere 2, 3) si sa se uneasca cu Dumnezeu pe inaltimile teologiei (cunoasterii) Treimii neimpartite si de o fiinta, in odihna iubirii dumnezeiesti, potrivit lui Hristos si Dumnezeul nostru care zice: ''Invatati de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima si veti afla odihna sufletelor voastre'' (Matei 11, 29).

ˇ        Altfel nu poate intra cineva in palatele imparatesti ale lui Hristos si in tinuturile dumnezeiesti si pururi inverzite ale raiului cunoscut cu mintea, unde sunt locuri luminoase, racoritoare, corturile dreptilor, apa odihnei, bucurie, veselie si fericire; si nu poate afla odihna sufletului sau, decat prin poarta cea dintai de la apus, care e ascunsa in Hristos insusi, care este sfanta smerenie. Si pe drept cuvant. Caci cel ce s-a rupt pe sine de lume si de toata prietenia si de impatimirea de prieteni, de cei ai sai, de rudenii, si a rastignit lumea in sine prin taierea voii sale, dispretuind toata tihna trupeasca, si bate prin durerile pocaintei si nevointelor pentru virtute, cu rabdare multa, la poarta poruncilor lui Hristos, intra prin smerenie in tinda intelepciunii lucratoare a raiului, care este supunerea, slujirea prin orice lucru de mai putina cinstire, rabdarea necazurilor si a incercarilor, greaua patimire, culcarea pe jos, statul in picioare toata noaptea, privegherea, psalmodierea neincetata, rugaciunea si postul, citirea dumnezeiestilor Scripturi, ascultarea si supunerea fata de toti.