|
versiune cu diacritice - aici
Nichita Stithatul
·
Lucrarile simturilor nu
se desfiinteaza, ci capata un caracter spiritual, sau se
umplu de o spiritualitate pe treptele mai înalte ale urcusului
duhovnicesc. Se afirma în aceasta unitatea de viata între spirit
si trup. Nichita deosebeste între minte, suflet (sau inima, sau
simtire) si ratiune sau judecata. Prin fiecare din acestea
lucrând Sfântul Duh, preface gândurile si pornirile rele în bune. Dar
psihologia lui Nichita e mult mai complexa, mai subtila.
·
Precum trupul are cinci simturi:
vederea, auzul, mirosul si pipaitul, asa si sufletul are
acelasi numar de cinci simturi: mintea, ratiunea,
simtirea întelegatoare, cunostinta si
simtirea întelegatoare, cunostinta si stiinta.
Ele se aduna în trei lucrari ale sufletului: mintea, ratiunea
si simtirea. Prin minte primim întelesurile; prin judecata
tâlcuirile; iar prin simtire, chipurile cunostintei si
gândurile dumnezeiesti.
·
Cel a carui minte
deosebeste bine întelesurile gândurilor si-si
însuseste curat cugetarile dumnezeiesti, a carui
ratiune tâlcuieste miscarile naturale ale întregii zidiri
vazute, deslusind ratiunile fapturilor, a carui
simtire spirituala primeste stiinta întelepciunii
si cunostintei ceresti, a ajuns mai presus de simtiri,
trecând prin iluminarile Soarelui dreptatii dincolo de
simtire. El se bucura de desfatare cu cele nevazute.
·
Puterile cuprinzatoare ale
mintii sunt patru: cumintenia, agerimea, întelegerea si
destoinicia. Cel ce uneste pe acestea cu cele patru virtuti
cuprinzatoare ale sufletului, însotind cu cumintenia mintii,
cumpatarea sufletului; cu agerimea, chibzuinta; cu întelegerea,
dreptatea, cu destoinicia, barbatia, si-a întocmit
siesi, în chip îndoit, caruta de foc ce-l duce în cer (Prin
virtuti nu ne deschidem numai spre ceilalti, ci ne si
înaltam spre cer. Cele patru virtuti cardinale sunt cei
patru cai ai carutei cu care ne înaltam spre cer.)
si din care lupta împotriva celor trei capetenii si puteri
generale ale ostirii patimilor: iubirea de argint, iubirea de placeri
si iubirea de slava.
·
Cel ce cauta slava oamenilor,
care nu e nimic, ca si când ar fi, si
îmbratiseaza iubirea nesaturata de placeri a
sufletului si se tine de iubirea de argint prin lacomie, se face
sau dracesc prin închipuirea de sine si prin mândrie, sau dobitocesc
prin placerile pântecelui si a celor de sub pântece, sau fiara
celor apropiati prin iubirea lacoma si neomenoasa de
argint. El cade din credinta în Dumnezeu, pentru ca primeste
slava de la oameni, dupa cuvântul Scripturii; se abate de la
neprihanire si curatie, pentru ca-si aprinde cu
lacomia pântecelui cele de sub pântece si se supune pornirilor
dobitocesti; si e scos afara din dragoste, pentru ca se
îngrijeste numai de el si nu da din avutiile sale
aproapelui lipsit. Astfel unul ca acesta se vadeste ca o fiara
cu multe fete, alcatuita din multe laturi potrivnice între ele,
neîmpacat nici cu Dumnezeu, nici cu oamenii, nici cu dobitoacele.
·
Iutimea este la hotarul dintre
pofta si puterea rationala a sufletului, fiind
fiecareia din acestea ca un fel de arma în miscarea lor
contrara firii, sau conforma firii. Pofta si ratiunea,
miscându-se potrivit cu firea spre cele dumnezeiesti, iutimea
este fiecareia din ele o arma a dreptatii, împotriva
sarpelui care le sopteste si le
înfatiseaza numai împartasirea de
placerile trupului si bucuria de slava de la oameni. Dar
abatându-se acestea de la miscarea potrivita firii si
prefacându-si puterea în ceea ce e potrivnic firii si mutându-se
de la îndeletnicirea cu lucrurile dumnezeiesti spre cele omenesta,
iutimea li se face arma nedreptatii, spre pacat. Acestea se
vor lupta în acest caz si se vor napusti prin iutime împotriva
celor ce le înfrâneaza pornirile si poftele lor. Din aceasta
pricina iutimea e mijlocul prin care omul se poate arata sau
faptuitor al celor bune, vazator si cunoscator de
Dumnezeu, daca se misca dupa fire, sau dobitocesc,
salbatic si dracesc, daca se poate spre cele potrivnice
firii.
·
Cel ce n-a primit astfel înapoi
frumusetea stravechii nobleti si nu-si reface
neîncetat trasaturile chipului Celui care l-a plasmuit pe el
dupa asemanarea Sa, cum va putea sa se uneasca
vreodata cu Acela, daca s-a despartit pe sine, prin
neasemanarea trasaturilor, si a iesit din lumina Celui
ce este lumina, atragându-si si la sine ceea ce e
potrivnic? Iar neunindu-se cu Cel de la Care începutul fiintarii
si de Care a fost adus la existenta din nimic, unde va fi
aruncat, odata taiat de la Acela, ca un neasemenea cu Cel ce l-a
facut? O stiu cei ce înteleg, chiar daca eu voi tacea.
·
Câta vreme avem în noi materiile
patimilor si îngrijim de bunavoie pricinile lor, nehotarându-ne
sa le clintim pe acestea din loc, are tarie împotriva noastra
si puterea lor, luându-si aceasta tarie din noi. Dar
daca le lepadam din noi si ne curatim inima prin
lacrimile pocaintei, urând si înselaciunea celor
vazute, ne facem partasi de venirea Mângâietorului, vazând
pe Dumnezeu în lumina vesnica si fiind vazuti de
Dumnezeu.
·
Cei ce au rupt lanturile
simtirii fata de toata lumea, petrec slobozi de toata
robia simturilor, vietuind numai Duhului si graind cu El,
ca unii ce sunt miscati de El. Prin El se unesc si cu Tatal
si cu Cuvântul, cei de o fiinta, si ajung un singur Duh,
dupa Pavel. Acestia nu numai ca nu pot fi prinsi de draci,
ci le pricinuiesc acelora si spaima, ca unii ce s-au împartasit
de focul dumnezeiesc si sunt ei însisi foc.
·
Pipaitul nu-si are lucrarea
numai într-o parte a trupului, ca celelalte simturi, ci în tot trupul.
Deci când atingem ceva fara trebuinta, chiar din clipa
simtirii moliciunii acelui lucru, mintea e cdatinata de gânduri
patimase. Iar când ne pazim de atingerea celor moi,
fara o trebuinta necesara a firii, stapânind
simtirea, nu ni se tulbura simturile sufletului. (Potrivit
unei vechi traditii patristice, se afirma existenta unor
„simturi ale sufletului”. Mintea se poate molesi ea însasi
prin atingerea cu simtul pipaitului a unor lucruri noi. Exista
chiar o legatura între simturile trupului si cele ale
sufletului. Ultimele se pot converti în primele, sau le pot influenta pe
acelea.)
·
Când mintea patrunde în cele mai
presus de fire, simturile aflându-se în starea cea dupa fire,
intra în chip nepatimas în legatura cu pricinile
lucrurilor, cercetând numai ratiunile si firile lor si deosebind
fara greseala lucrarile si însusirile lor,
neîmpatimindu-se si nemiscându-se cu placere spre ele în
mod contrar firii. (Atasarea afectiva si
patimasa de lucruri e contrara firii omului, care e
facut sa stea si sa înainteze, prin spiritul lui, în
relatia cu Dumnezeu, persoana si spiritul suprem. Omul nu e
facut pentru a se robi obiectelor, ci pentru a realiza prin ele o
relatie tot mai intensa cu persoanelor. Însasi
simturile intra odata cu mintea într-o relatie cu
ratiunile lucrurilor, nemairamânând atasata la
suprafetele lor. Iar prin ratiuni cunoaste pe Dumnezeu ca
persoana care le cugeta în folosul omului si a relatiei
omului cu Sine. Are un loc un fel de intuitie spirituala a
simturilor, prin care omul se pune în relatie cu Dumnezeu.)
·
Luptele si ostenelile
duhovnicesti nasc în suflet bucuria pacii, care pune stapânire
peste patimi. (Se produce deci în suflet o simtire contrara
simtirii trupului. Simtirea durerii cu trupul poate produce o
simtire de bucurie în suflet se produce o sfâsiere. Are si el pe
de o parte o placere de pe urma placerii trupesti, dar în el se
iveste totodata o revolta împotriva acestei placeri care
cauta sa-l cucereasca cu totul. Aici intra rolul
vointei, care se opune caderii sufletului într-o stare de robie sub
pornirile trupesti si într-o stare de slujire a obiectelor, în loc de
a fi liber pentru relatia cu Dumnezeu si cu persoanele celorlalti.
În baza unitatii de persoana, lucrarile sufletesti
si trupesti nu pot fi despartite, dar unele pot fi dominate
de celelalte, sau poate aparea o sfâsiere traita de
unitatea persoanei.) Deci ceea ce e anevoios si neplacut celor ce
se afla sub stapânirea simturilor, aceea este usor si
preadulce sufletului care osteneste si care a dobândit dorul de
Dumnezeu prin sfintite sudori si este ranit de dragostea
cunostintei dumnezeiesti. Caci acelora, ostenelile si
luptele virtutii le sunt neplacute si le par foarte aspre, ca
unora ce sunt legati de tihna trupului si de veseliile
placerilor si nu s-au straduit sa spele saratura
placerilor cu undele lacrimilor. Iar cei ce doresc si
îmbratiseaza virtutea, se scârbesc de placerile se pricinuiesc
durerea si se scutura de desfatarea si de iubirea de sine a
trupului. Un lucru întristeaza sufletul acestora: slabirea
ostenelilor si domolirea luptelor. Deci ceea ce pricinuieste acelora
veselie trupeasca, aceea e pricina de întristare sufletului care
si-a stramutat dorinta spre cele dumnezeiesti. Iar ceea ce
pricinuieste acestuia bucurie duhovniceasca, acelora le
prilejuieste suspine si durere.
·
Ostenelile par la început
pricinuitoare de durere. Dar daca începatorii staruiesc în
virtute si se întind spre treapta de mijloc, ostenelile li se descopere ca
pricinuitoare de o anumita placere si de o liniste
neînteleasa. Iar când cugetul muritor al trupului e înghitit de
viata nemuritoare, care izvoraste din salasluirea
Duhului în cei ce s-au întins cu adevarat spre sfârsiturile
(tintele) virtutilor prin osteneli, ei se umplu de o bucurie si
de o veselie negraita, deschizându-li-se un izvor curat de lacrimi,
întrucât se iveste de sus o unda dulce de cainta.
·
Daca vrei sa intri în
hotarele virtutii si se afli pe cea care duce spre ratacire
la Dumnezeu, sa nu dai somn ochilor tai, nici atipire pleoapelor
tale, pâna nu afli, prin multe nevointe si lacrimi, loc de
nepatimire sufletului tau ostenit; si vei intra în locasul
sfânt al cunostintei de Dumnezeu. (Cunostinta de
Dumnezeu, a adâncului linistit al dragostei curate, nu poate fi
aflata de sufletul pasionat si agitat de lucrurile partiale.
Nepatimirea e astfel conditia sau „locasul” adevaratei
cunostintei de Dumnezeu.) Iar prin întelepciunea
ipostatica a lui Dumnezeu vei strabate cu întelegere pâna
la ultimele sfârsituri ale lucrurilor omenesti (Numai alipit de
întelepciunea suprema, vei putea strabate la sfârsiturile
lucrurilor, care se afla chiar în aceasta
întelepciune-persoana. Întelepciunea ca ipostas ultim al tuturor
ne întareste persoana noastra în întelepciune, caci e
fundamentul ultim al persoanei noastre) si dispretuind pe cele de
jos, vei alerga si tu, însetat ca cerbii, catre muntii
înalti ai vederii sufletesti.
·
Cale grabnica spre
înaltarea în virtute a începatorilor este tacerea buzelor,
închiderea ochilor si surzenia urechilor. Mintea primind astfel nelucrarea
acestora si închizând intrarile de afara spre sine, începe
sa se cunoasca pe sine si miscarile sale; (Nelucrarea
simturilor da odihna mintii din partea lucrurilor din
afara, Ea se pot întoarce astfel spre ea însasi si se poate
cunoaste ca ceea ce e în mod deosebit de continuturile definite pe
care le are în mod succesiv, fara odihna) ea cerceteaza
atunci îndata care sunt continuturile gândurilor ce plutesc pe marea
cunoscuta cu mintea si care sunt întelesurile intrate prin
portita cugetarii sale. Sunt ele curate si neamestecate cu
seminte amare si vin de la îngerul luminii, sau sunt neghine
amestecate si înecate în pleava si aruncate de potrivnicul
luminii? Stând astfel ca un împarat în mijlocul gândurilor si judecând
si deosebind pe cele bune de cele rele, pe unele dintre cele intrate le
primeste pentru depanarea si lucrarea sa si le
aseaza în jitnitele întelegerii pentru a fi rumenite de
focul Duhului si îmbibat de apa dumnezeiasca, cu care apoi
hranindu-se, se împuterniceste si se umple de lumina; iar
pe celelalte le leapada în adâncul uitarii, scuturându-se de
amaraciunea lor. Dar acest lucru îl poate face numai mintea aceea,
care a apucat calea ce o duce fara ratacire la ceruri
si la Dumnezeu si s-a dezbracat de haina de plâns a patimilor
întunecate.
·
Sufletul care a lepadat
rautatea si cugetul iscoditor al îngâmfarii pacatoase
si si-a îmbogatit inima cu simplitatea si
nerautate din salasluirea Mângâitorului, (Inima
simpla e în acelasi timp bogata, indefinit de bogata,
pentru ca în locul multelor dar marginitelor chipuri ale lucrurilor
de care era alipita si plina astfel încât nu se mai vedea, s-a
descoperit în ea însasi, având revarsata în ea
nemarginirea vietii si întelegerii Duhului, prin care le
întelege pe toate, dar nu se alipeste de nici una din cele
marginite si nu se strânge în jurul nici uneia, luând chipul ei
marginit.) ajunge îndata al lui Dumnezeu si al sau
însusi. Cele ce le vede si le aude, el le socoteste vrednice de
crezut si adevarate, fara sa se îndoiasca, ca
unul ce s-a ridicat peste prapastiile înfricosatoare ale
necredintei si e purtat deasupra iadului pizmei. (Neîncrederea în
toti si în toate deschide un adânc prapastios în fata
sufletului, neavând unde pune piciorul ca sa se odihneasca într-o
realitate statornica si iubitoare si potrivita cu el,
scapat de nesiguranta si pustietatea sa, care îl
margineste în gradul suprem, despartindu-l de relatia
cu orice realitate indefinita, adica cu persoanele. Pizma ce o are
fata de altii face ca prapastia aceasta, care este
prapastia nimicului, sa ia si un caracter de iad, care îsi
trimite chinul în launtrul sufletului însusi. Necredinta
tine pe ins deasupra unei prapastii, pentru ca pentru el nu
e nimic, decât haul nefiintei care-l înconjoara si-l ameninta.
Tocmai în marginirea traita în legaturile cu lucrurile, sau
în sinea marginita, se casca haul nimicului.)
·
Tuturor virtutilor le premerge
credinta din inima, pe care o are cineva atunci când sufletul nu
poarta în el o socotinta îndoielnica, ci a lepadat cu
desavârsire iubirea de sine. Caci pe cel ce s-a gatit de
curând spre lupte, nimic nu-l împiedica asa de mult de la lucrarea
poruncilor, ca atotreaua iubire de sine. Aceasta este piedica înaintarii
celor ce vrea sa se sârguiasca. Aceasta le pune în minte boli si
patimiri ale trupului, greu de vindecat, prin care raceste
caldura sufletului si-l îndupleca sa se fereasca de
greutati, ca fiind vatamatoare unei vieti care
vrea sa se simta bine. Iubirea de sine este iubirea
nerationala a trupului, care, facând pe monah iubitor de sine
sau iubitor de suflet sau de trup, îl departeaza de Dumnezeu si
de Împaratia Lui, dupa cuvântul: „Cel ce-si
iubeste sufletul sau, si-l va pierde” (Ioan 12,25). (Iubirea
de sine îl face pe monah sa fie sovaitor în credinta care-l
îndeamna sa porneasca si sa se tina pe calea
nevointelor pentru virtute. El socoteste ca ramâne astfel
adapostit de furtuni si de greutati în portul
comoditatii. În realitate, aceasta neîncredere îi va face
continuu griji si-l va lipsi de putinta de a se odihni de ele la
sânul ferm si atotiubitor al Parintelui Ceresc. Prin
credinta omul a aflat un teren solid sub picioarele lui: un teren
dincolo de cele vazute, un tern dincolo de lucrurile schimbatoare, în
Persoana de statornica si nesfârsita iubire a lui Dumnezeu.
Acest teren devine tot mai solid prin virtuti, pentru ca prin
virtuti îsi întareste omul legatura cu Dumnezeu. Omul
însusi devine tot mai tare prin ele.)
·
Cel ce a început lucrarea poruncilor
cu osteneala si a luat cu dragoste fierbinte pe umerii sai jugul
aspru al nevointei nu cruta sanatatea trupului, nu se
sperie de asprimea ostenelilor pentru virtute, nu se leneveste în
nevointe, nu priveste la vreunul care se poarta fata
de nevointe, cu nepasare si trândavie, ci taie cu dor
fierbinte brazda virtutilor, prin orice patimiri, cautând numai
la sine si la poruncile lui Dumnezeu. În fiecare zi el arunca cu
lacrimi în tarina sa vie semintele sale, pâna îi va
rasari semanatura verde a nepatimirii si va
creste pâna la spicul cunostintei dumnezeiesti si
va rodi în grauntele cuvântului, facându-l sa poarte roadele
dreptatii sale.
·
Starea din afara a fetei
obisnuieste sa se schimbe împreuna cu starea din
launtru a sufletului. Caci chipul fetei arata lucrarea pe
care o are miscarea mintii lui, facând-o cunoscuta celor ce
privesc starea lui launtrica. Acest chip al fetei potrivindu-se
si schimbându-se împreuna cu cele ce se lucreaza în gând, uneori
se arata luminos, când inima se veseleste de urcusurile ei spre Dumnezeu
prin cugetarile bune; alteori se arata posomorât si întunecat,
când inima e înasprita de gânduri necuvenite. Caci cel
stapânit de diferite gânduri nu se poate ascunde de cei ce au
simturile sufletului deprinse sa vada. În unele cazuri se
petrece o schimbare a dreptei Celui Preaînalt; ea se face aratata
acestora, ca una ce le este cunoscuta si iubita. Caci
datorita ei, acestia, fiind nascuti a doua oara de
catre Duhul, s-au facut lumina si sare oamenilor. În alte
cazuri se întâmpla o schimbare în starea puterilor sufletesti si
în tulburarea gândurilor; ea le este vadita în chip limpede ce au
lepadat-o si poarta trasaturile chipului Fiului lui
Dumnezeu, luminat de darurile dumnezeiesti.
·
Cel ce cultiva gândurile
pacatoase îsi face privirile din afara întunecate si
posomorâte. Limba lui e muta pentru laudele dumnezeiesti si nu
vine în întâmpinarea nimanui spre fericirea lui. Dar cel ce cultiva
rasadurile bune si nemuritoare ale inimii are fata
bucuroasa si luminoasa. Limba lui e cântatoare la rugaciune
si se face pe sine întreaga preadulce la cuvânt. În felul acesta
este, si se face vadit celor ce vad bine, atât cel ce se
afla înca în robia patimilor necurate si petrece sub puterea
silnica a legii cugetului pamântesc, cât si cel eliberat de o
asemenea robie de catre legea Duhului. Caci dupa înteleptul
Solomon, „când se veseleste inima, se lumineaza fata, iar când
se afla în întristari aceea, se posomoraste aceasta” (Prov.
15,13)
·
Patimile savârsite cu
fapta, cu fapta sa se si tamaduiesc. Caci precum
neînfrînarea, placerea, lacomia pântecelui si viata
nepasatoare si fara rânduiala
înradacineaza în suflet deprinderea patimasa
si îl duc la fapte necuvenite, asa strâmtoarea în înfrânare,
ostenelile si nevointele duhovnicesti aduc în el despatimirea
si-l stramuta de la patima la nepatimire. (În
aceasta sta rostul epitimiilor date de duhovnic în taina
pocaintei. N-ajunge ca pacatosul sa regrete teoretic
faptele rele, ci întrucât acelea au izvorât dintr-o slabire a firii sau
din niscai obisnuinte egale cu patimele, aceste obisnuinte
trebuie vindecate tot prin fapte staruitoare, prin fapte de putere a
spiritului manifestat prin trup. De aceea faptele de pocainta
sunt fapte tamaduitoare, întaritoare ale firii.)
·
În fata lui Dumnezeu ŗi a
oamenilor care vietuiesc dupa Hristos, e un rau tot asa de
mare a petrece cineva patimas în fapte de desfrânare si a se
mândri în duhul parerii de sine. Caci precum cele facute în
ascuns ale celui dintâi e rusinos a le si grai, asa si
înaltarile inimii celui de-al doilea sunt urâte înaintea lui
Dumnezeu. Si precum pe cel dintâi îl leapada Dumnezeu de la
odihna, pentru ca e numai trup, cum zice Scriptura (Facerea 6,3),
asa si cel din urma e necurat înaintea Domnului, pentru ca
se mândreste.
·
Nu orice patima e si
pacat cu fapta, ci altceva e pacatosul cu fapta si altceva
patima. Patima e ceea ce se misca în suflet, iar fapta
pacatoasa ceea ce se vede în trup. De pilda, iubirea de
placeri, iubirea de argint, iubirea de slava sunt patimi cumplite ale
sufletului. Iar curvia, lacomia de avere si nedreptatea sunt fapte
pacatoase ale trupului. Pofta, mânia si mândria sunt patimi ale
sufletului, sau puterile lui în miscarea împotriva firii. Iar preacurvia,
uciderea, furtul, betia si orice altceva care se face prin trup, sunt
fapte pacatoase si cumplite ale trupului.
·
Trei sunt capeteniile cele mai
generale ale tuturor patimilor; si trei razboaiele împotriva lor;
si trei cei ce se razboiesc cu ele si biruiesc pe balaurul cu
trei capete: al iubirii de placere, al iubirii de argint si al
iubirii de slava. Acestia sunt: începatorul, cel din mijloc
si cel desavârsit. (Începatorul biruieste iubirea
de placere, cel din mijloc, iubirea de argint si cel
desavârsit, iubirea de slava)
·
Lupta acestor trei împotriva celor
trei capetenii si puteri ale duhului stapânitor nu e una si
aceeasi, ci alta si alta. Altfel se poarta lupta cu fiecare
dintre aceste capetenii, de catre fiecare din cei ce se lupta
împotriva lor si e înarmat în chip firesc cu dreapta mânie.
·
Cel ce s-a pregatit de curând
pentru nevointele evlaviei si e începator în razboiul cu
patimile, toata batalia si-o poarta împotriva duhului
iubirii de placere si se opreste cu putere împotriva lui prin
toata greaua patimire. El îsi usuca trupul prin foame,
culcare pe jos, privegheri si rugaciuni de toata noaptea. Iar
sufletul si-l frânge prin amintirea pedepselor din iad si prin
cugetarea la moarte; în sfârsit, inima si-o curateste
de întinaciunea însotirilor si învoirilor, prin lacrimi de
pocainta.
·
Cel ce a înaintat cu nevointa de
la început spre mijloc si si-a sters sudorile luptei împotriva
duhului iubitor de placere, cu buretele primei nepatimiri, si a
început de curând sa priveasca cu ochii descoperiti
esentele lucrurilor, ridica armele credintei împotriva duhului
necredincioasei iubiri de argint. El îsi înalta mintea prin
gândirea la lucruri dumnezeiesti, îsi ascute ratiunea cu
ratiunile zidirii si si-o lamureste descoperind
esentele lor; iar sufletul si-l ridica prin credinta
de la cele vazute la înaltimea lor nevazute si-l convinge
ca purtatorul de grija al lucrurilor sale este Însusi
Dumnezeu, Care a adus toate din nefiinta la fiinta si
toata nadejdea sa si-o pune în viata cea în Dumnezeu. (E
demna de remarcat legatura pe care o face Nichita Stithatul între
combaterea iubirii de argint si straduinta celui de pe treapta
de mijloc de a contempla esentele sau ratiunile lucrurilor, dupa
depasirea iubirii de placeri prin post, prin priveghere si
prin rugaciuni. Cel ce contempla ratiunile lucrurilor nu se mai
lacomeste spre posedarea lor, caci vede originea acestor
ratiuni în Dumnezeu si vede pe Dumnezeu ca purtator de
grija al lor. Dar aceasta înseamna a vedea lucrurile prin
credinta în Dumnezeu, nu ca realitati de sine
statatoare. Cel ce s-a curatit de pofta de placeri a
dobândit prima nepatimire; cel ce priveste fara
lacomie la esentele lucrurilor în Dumnezeu a ajuns la a doua
nepatimire. Amândoua întaresc nadejdea în Dumnezeu.)
·
Cel ce a trecut mijlocul prin vedere
sufleteasca si prin nepatimire si s-a ridicat peste
întelepciunea simtirii legate de lume, si a patruns de
curând cu ratiunea cunostintei si a întelepciunii
ipostatice a lui Dumnezeu în întunericul cunostintei de Dumnezeu,
ridica, cu puterea smeritei cugetari, armele împotriva duhului
iubirii de slava, strapungându-si (umilindu-si) sufletul
prin sfintite descoperiri si facându-l sa verse lacrimi
fara durere. Iar cugetul lui îl biruie prin amintirea neputintei
omenesti si-l înalta prin întelesurile
cunostintei dumnezeiesti. (Aici Nichita leaga combaterea
slavei desarte, sau a patimii celei mai subtiri si mai greu de
biruit, prin smerita cugetare, care se dobândeste pe treapta a treia, a
celui desavârsit, odata cu patrunderea în întunericul mai
presus de cunostinta al cunoasterii lui Dumnezeu prin
experierea prezentei Lui, cea mai înalta cunoastere de Dumnezeu
fiind însotita de constiinta neputintei de a-l defini
si exprima. Aceasta întretine în acelasi timp smerita cugetare
în suflet. Iar aceasta e leacul cel mai propriu împotriva slavei desarte.
Dar la aceasta cunostinta mai presus de cunoastere se
ajunge prin experienta legaturii cu Cuvântul ipostatic sau personal
al lui Dumnezeu, a Carui prezenta si revendicate e
traita într-un mod intens, desi indefinit.)
·
Prin posturi, privegheri,
rugaciuni, culcare pe jos, prin ostenelile trupului si prin
taierea voilor noastre întru smerenia sufletului, facem nelucrator duhul
iubirii de placere. Iar prin lacrimile pocaintei îl legam
si, închizându-l în temnita înfrânarii, îl punem în
nemiscare si în nelucrare, staruind în lupta celor ce se
sârguiesc si se nevoiesc.
·
Prin armele credintei si
prin sabia Duhului, care este ratiunea lui Dumnezeu, prabusind
la pamânt duhul iubirii de argint, îl junghiem, înaltându-ne
spre contemplarea lucrurilor cu ratiunea întelepciunii si,
ridicându-ne deasupra micimii celor vazute, prin ratiunea
cunostintei, ne odihnim în Împaratia dragostei, cu
nadejdea visteriilor preafericite ale lui Dumnezeu.
·
Plutind pe aripile nepatimirii
si ale smeritei cugetari în vazduhul cunoasterii tainice de
Dumnezeu si patrunzând cu Duhul dumnezeiesc în adâncul de sus ale
cunostintei tainelor lui Dumnezeu, ardem duhul iubirii de slava
cu fulgerele dogmelor si întelesurilor dumnezeiesti. Privind
apoi spre sfârsiturile lucrurilor omenesti, îi înecam în ploi de
lacrimi si în râuri ale plânsului de pocainta pe cei trei
draci de frunte care se ostesc împotriva noastra, prin închipuirea de
sine, prin slava desarta si prin mândrie. (În ultimele trei
capete Nichita repeta mijloacele prin care sufletul se
curateste de cele trei patimi: iubirea de placeri, iubirea
de argint si iubirea de slava desarta, urcând pe cele trei trepte:
a înfrânarii, a contemplarii ratiunilor dumnezeiesti ale
lucrurilor si a cunostintei tainice de Dumnezeu. Pe a treia
treapta, pe lânga rolul atribuit plânsului si smereniei în
alungarea iubirii de slava, se mai atribuie un mare rol întelegerii
dogmelor. Dar smerenia si întelegerea dogmelor o are numai cel ce
pluteste pe aripile nepatimirii, nelegate de nici o împatimire
fata de cele de jos si marginite, în vazduhul infinit
si indefinit al lui Dumnezeu, cunoscut prin experienta. Cele
trei duhuri ale iubirii de slava întretin cele trei chipuri ale ei:
parerea de sine, slava desarta de la altii si mândria
fata de altii. Ele sunt biruite în special prin lacrimile
pocaintei.)
·
Toata parasirea ce se
întâmpla celor ce se nevoiesc le vine pentru slava desarta, pentru
osândirea aproapelui si pentru falirea cu virtutile. Deci
oricare dintre acestea, care se iveste în sufletele celor ce se nevoiesc,
le pricinuieste parasirea de la Dumnezeu. (Chiar oamenii
parasesc pe cei ce se mândresc cu virtutile si osândesc pe
altii. De aici faptul, la aparenta curios, ca oamenii
pretinsi morali, nu sunt iubiti aproape de nimeni.) Si nu
vor scapa de aceasta osânda dreapta pentru caderi,
pâna ce nu vor lepada pricina de mai înainte a parasirii
si nu vor alerga spre înaltimea smeritei cugetari.
·
Necuratia inimii si
întinarea trupului nu sta numai în a nu te curata de
cugetarile patimase, ci si în a te mândri cu multimea
ispravilor, a te fali cu virtutile, a te socoti lucru mare în ce
priveste întelepciunea si cunostinta de Dumnezeu
si în a dispretui pe fratii trândavi si
nepasatori. Aceasta se vadeste din pilda vamesului
si fariseului (Luca 18, 10).
·
Nu socoti ca te-ai ridicat
deasupra patimilor si ai scapat de întinarea cugetarilor
patimase, care se nasc din ele, câta vreme porti înca
un cuget mândru, umflându-te cu virtutile. Caci nu vei vedea
curtile pacii întru blândetea gândurilor, nici nu vei intra în
locasul bisericesc al dragostei cu bucurie, întru toata
bunatatea si seninatatea inimii, câta vreme te încrezi în
tine, în faptele tale.
·
Daca sufletul tau e
împatimit de înfatisarile frumoase ale trupurilor
si esti chinuit de gândurile patimase ce se nasc în tine,
zice-se, din ele, nu socoti ca acestea sunt pricinile tulburarii
si miscarile patimase din fire. Ci sa stii
ca în launtrul sufletului tau este pricina ascunsa care
atrage ca un magnet la sine, în temeiul unei deprinderi patimase
si a unei obisnuinte rele, întinarea de la fete, ca
pilitura de fier. Fiindca toate sunt fapturile lui Dumnezeu si
bune foarte în ratiunea lor, neavând nici o ratiune care sa
învinovateasca creatia lui Dumnezeu.
·
Precum cei ce sufera de rau
de mare nu patimesc aceasta de la firea marii, ci din pricina
mustimii stricate aflatoare înainte în launtrul lor, asa si
sufletul, nu din pricina fetelor, ci din pricina deprinderii rele
aflatoare de mai înainte în el, sufera clatinarea si
tulburarea patimasa. (Omul vede lumea potrivit cu starea lui.
Starea omului influenteaza vederea ochilor, auzul urechilor, care
proiecteaza peste lucruri înfatisari ce raspund
starii lui sufletesti. Daca el se face marginit prin
preocuparea de placeri, vede lucrurile în marginirea lor si nu
vede prin ele ratiunile lor indefinite în Dumnezeu cel infinit).
·
Însasi firea lucrurilor
obisnuieste sa se schimbe dupa starea din launtru a
sufletului. Când deci simturile mintii lui se afla în starea cea
dupa fire si mintea se misca fara
rataciri în jurul ratiunilor lucrurilor, ratiunea
lamurindu-i firea si miscarile lor, sufletul vede si
lucrurile si persoanele si toata firea corpurilor materiale,
potrivit cu firea, neavând în ele ascunsa vreo pricina de întinare
sau de vatamare. Dar când puterile sufletului se misca
împotriva firii, razvratindu-se împotriva lor însesi, le vede
si pe acelea contrar firii lor. (Starea de suflet
patimasa si fata lucrurilor afectata si ea
se de aceasta stare sunt o strâmtare a firii omenesti si a
fetii adevarate a lucrurilor, a fetii lor curate si
transparente pentru ratiunile dumnezeiesti si deci cu adevarat
frumoase si adânci în taina lor. Deci schimbarea subiectiva a
lucrurilor e totdeauna o deformare a lor în sens rau, nu e ceva ce
tine în mod fatal de raportul nostru cu lumea. Restabilirea firii noastre
si a fetii lumii coincide cu o traire în legatura cu
Dumnezeu. E propriu firii noastre sa traiasca în ambianta luminii
dumnezeiesti si a lucrarii lui Dumnezeu, care
întareste puterile noastre spirituale, sau le tine si le
dezvolta pe linia dorintei lor intrinsece. Când puterile sufletului
se misca împotriva firii, se misca si împotriva lor
însesi. O ratiune care nu vede lucrurile ca avându-si cauza în
Dumnezeu nu înainteaza în directia naturala spre care ea se
cere. O alipire de lucruri prin placere nu actualizeaza bucuria
adevarata pe care simtirea e chemata sa o aiba
din privirea curata a lor, care le vede nu ca obiecte de sine
statatoare, ci ca medii de comunicare cu subiectul infinit si de
infinita iubire al lui Dumnezeu, si cu subiectele indefinite umane.)
Ele nu ridica atunci sufletul prin frumusetea lor fireasca la
cunoasterea Facatorului, ci-l coboara prin deprinderea lui
patimasa în adâncul pierzaniei.
·
Daca, parasit fiind,
ai cazut în pacatul trupului sau al limbii, sau al gândului,
dupa ce ai dus o viata ostenitoare si aspra, sa
nu-ti para acest lucru strain si ciudat. Caci
caderea este a ta si din pricina ta. De nu ti-ai fi închipuit
despre tine, fara folos, ca ai facut ceva nou si de
mare pret, sau de nu te-ai fi înaltat cu cuget trufas
asupra altuia, sau de n-ai fi judecat pe cineva pentru neputinta firii
omenesti, ti-ai fi cunoscut neputinta ta si nu ai fi fost
parasit de judecata cea dreapta a lui Dumnezeu. Dar a trebuit
sa o cunosti pe aceasta astfel, ca sa înveti sa nu
judeci, sa nu cugeti cele ce nu trebuie sa le cugeti
si sa nu te înalti fata de nimeni. (Cine
judeca pe altul, datorita unor lucruri bune savârsite,
uita de neputinta sa. El nu stie ca prin aceasta usor
poate deveni iarasi inapt sa faca binele. El nu stie
ca binele adevarat consta esential în iubire, care îl vede
pe oricine în libertatea lui indefinita fata de care trebuie
sa fie deschis. Prin judecata el se închide celuilalt, sau îl reduce
la un obiect pe care-l defineste si-l manipuleaza într-un anumit
fel marginit).
·
Daca ai cazut în adâncurile
relelor, sa nu deznadajduiesti nicidecum în ridicarea ta
din nou, chiar daca te-ai rostogolit pâna la ultima treapta
a iadului rautatii. Caci daca ai pus mai înainte, cu
caldura, temelie evlaviei prin virtutile cu fapta, chiar
daca casa acesteia, zidita de tine din diferite pietre ale
virtutii, s-a surpat pâna la pamântul patimas al
relelor, Dumnezeu nu va uita de vechile tale osteneli si sudori, daca
ai inima zdrobita pentru caderile tale, si-Si
aminteste de zilele cele de odinioara si se caieste de
caderea ei cu suspine înaintea Lui. Caci cautând va cauta
la tine degraba, facând sa vibreze cuvintele Sale (Isaia LXIV,
2) si-ti va atinge nevazut ochii inimii tale îndurerate si
va întari temelia virtutii, pusa de tine mai înainte cu
osteneala; si-ti va da o putere mai mare si mai
desavârsita decât cea dinainte, ca, în caldura unui duh
fierbinte, sa dobândesti iarasi, cu rabdare, faptele
virtutii celei surpate din pizma celui rau si, în duh de
smerenie, sa ridici din nou casa evlaviei, mai stralucita decât
cea dintâi, spre odihna vesnica a Lui, dupa cum s-a scris.
·
Toate câte ni se întâmpla spre
necinstirea noastra, fie de la oameni, fie de la draci, ni se
întâmpla prin judecata cea dreapta a lui Dumnezeu, cu bun rost (prin
iconomie), spre smerirea mândriei desarte a sufletelor noastre. Caci
scopul cârmuirii lui Dumnezeu, în ce priveste viata noastra, e
sa fim pururi smeriti si sa nu cugetam despre noi ceea
ce nu trebuie sa cugetam, ci sa cugetam spre a ne
întelepti prin cumpatare; nici sa nu ne închipuim lucruri
mari despre noi, ci sa cautam spre el si sa-I
urmam, dupa putinta, fericita smerenie. Caci a fost
blând si smerit cu inima. Asa doreste sa ne facem si
noi. Cel ce a rabdat pentru noi moartea nedreapta si de
ocara. Caci nimic nu iubeste El asa de mult si nu este
atât de folositor pentru orice virtute si e în stare sa se
înalte din gunoiul patimilor, ca blândetea, smerenia si
dragostea catre aproapele. Daca nu le avem pe acestea când
savârsim virtutea, desarta e toata lucrarea
noastra si toata osteneala nevointei e nefolositoare
si neprimita.
·
Începatorilor în viata
virtuoasa le ajuta în lucrarea poruncilor si în fuga de rele,
frica de chinuri. Dar celor ce au înaintat prin virtute, ajungând la vederea
slavei lui Dumnezeu, li se naste o alta frica, potrivita cu
starea lor. E temerea curata care îi înfricoseaza foarte mult,
din dragoste (Ps. 19,10). Aceasta îi ajuta sa staruiasca
neclatinati în dragostea lui Dumnezeu, temându-se de
înfricosatoare alunecare din ea. Celor dintâi, de li se întâmpla
sa cada din starea lor, dar se caiesc si iarasi
se ridica, le vine din nou frica cea dintâi, cu bune nadejdii. Celor
de al doilea însa, de au cazut de la înaltimea vederii lui
Dumnezeu, prin pizma vrajmasului, nu le vine îndata frica a
doua, ci îi ia în primire o negura si un întuneric gros de sa-l
prinzi cu mâna, fiind plini de mâhnire, de dureri, de amaraciune
si de frica cea dintâi a muncilor vesnice. (Acestia sunt
stapâniti timp mai îndelungat de întristare, pentru ca au
cazut de la gustarea unor realitati mai înalte, mai dulci, mai
spirituale. Deosebirea între ceea ce au grait si starea de acum e
mult mai mare. Apoi acea cadere a trebuit sa aiba pricini mai
grele).
·
„Am vazut sub soare, zice
înteleptul, om socotindu-se întru sine ca e întelept” (Prov.
26,12). L-am vazut si eu pe acesta între muritori, încrezându-se în
faptele lui si cugetând lucruri mari despre întelepciunea
omeneasca, pamânteasca si naturala; si nu numai
falindu-se din pricina ei fata de cei neînvatati,
ci râzând si batându-si joc si de
învatatorii întru Hristos, ajunsi la fericirea
dumnezeiasca, pentru cuvântul lor fara mestesug
si pentru ca n-au cautat sa se foloseasca de
culegerile cuvintelor lustruite ale stiintei din afara, nici nu
s-au apucat sa împodobeasca, cu întocmirile lor armonioase,
învataturile lor scrise. Acestuia, care nu stie ca la
Dumnezeu nu lustrul cuvintelor, nici sunetul frumos al glasurilor e de
pret, ci întelesul curat si frumos al gândurilor, îi voi aduce
zicatoarea aceasta: „E mai bun un câine viu, decât un leu mort” (Eccl.
9,4); si „o sluga saraca si înteleapta e mai
buna decât un împarat batrân care nu mai stie de el” (Eccl.
4,13).
·
Cumplita si greu de biruit
e patima hulirii. Izvoarele ei sunt în cugetul trufas al satanei; si
ea supara pe toti cei ce vietuiesc dupa Dumnezeu în
virtute, dar mai mult pe cei ce-au sporit în rugaciune si în vederea
lucrurilor dumnezeiesti. De aceea trebuie sa-si
pazeasca cu toata strajuirea simturile si sa
fie cu sfiala fata de toate înfricosatoarele taine ale
lui Dumnezeu si de rânduielile si de cuvintele sfinte, si
sa ia aminte la apropierea acestui duh. Caci ne întinde curse când ne
rugam si cântam si vomiteaza uneori prin buzele
noastre, când nu suntem atenti, blesteme împotriva noastra si
huliri nebunesti împotriva lui Dumnezeu celui Preaînalt, furisându-le
între stihurile psalmilor si între cuvintele rugaciunii. Sa
întoarcem împotriva lui atunci cuvântul lui Hristos, când ne aduce asa
ceva pe buze, sau ne furiseaza în cuget, spunându-i: „Mergi înapoia
mea, satano” (Matei 16,23), tu cel plin de toata duhoarea si osândit
la focul cel vesnic; asupra capului tau sa se întoarca
hulirea ta. Si îndata sa ne îndeletnicim mintea, pâna la
robirea ei, cu un alt lucru dumnezeiesc sau omenesc, sau sa o
înaltam cu lacrimi spre cer si spre Dumnezeu; si
asa cu ajutorul lui Dumnezeu ne vom izbavi de povara hulirii.
·
Întristarea e o patima
aducatoare de stricaciune în suflet si în trup, si atinge
pâna si maduva; dar e vorba de cea a lumii, care vine asupra
oamenilor din pricina celor vremelnice si care li se face adeseori chiar
si pricina de moarte. Întristarea dupa Dumnezeu, care e
mântuitoare si folositoare, lucreaza rabdare în osteneli si
în ispite. Ea desfunda izvorul caintei în cel ce se
nevoieste si înseteaza dupa dreptatea lui Dumnezeu si
hraneste inima lui cu lacrimi, încât se împlineste cuvântul lui
David: „Ne vei hrani pe noi cu pâinea lacrimilor, si ne vei
adapa cu lacrimi, peste masura” (Ps. LXXIX,6).
·
Nu primi gândurile banuitoare ce
ti se seamana pe furis împotriva aproapelui; caci sunt
mincinoase, pierzatoare si cu totul înselatoare. Si
sa stii ca prin aceasta dracii încearca sa
împinga în prapastia pierzarii sufletele celor ce-au sporit în
virtuti. Caci nu pot sa trimita pe careva dintre cei ce se
nevoiesc, în adâncul osândei si al pacatului cu fapta, de nu-l vor
putea prinde sa-l înduplece la banuieli rele fata de
aproapele, din pricina purtatorilor din afara ale lui. Aducându-l pe
acesta astfel sub judecata si în caderea pacatului, îl face
sa fie osândit împreuna cu lumea, dupa cuvântul Scripturii:
„Daca ne-am judeca pe noi însine, nu am fi judecati;
judecati însa, suntem povatuiti de Domnul, ca sa nu
fim osânditi împreuna cu lumea” (1 Cor. 11,31).
·
Când din negrija dam
dracilor putinta sa graiasca la urechea noastra
banuieli împotriva fratilor, lasând fara paza
miscarile ochilor, suntem împinsi de ei sa osândim uneori
chiar si pe cei desavârsiti în virtute. Caci daca
cel ce priveste bucuros, cu fata zâmbitoare si e gata sa
vorbeasca cu oricine, îti pare ca s-ar învoi usor cu
placerile si cu patimile, îl vei socoti si pe cel ce priveste
grav si serios, plin de mândrie si plin de mânie. Dar nu trebuie sa
luam aminte la înfatisarile oamenilor. Caci
judecata tuturor greseste în privinta acestora. Fiindca
sunt multe deosebiri între firile, deprinderile si întocmirile
trupesti ale oamenilor. Numai aceia le pot patrunde si judeca
dupa cuviinta, care au dobândit prin multa
cainta ochiul curat al sufletului si au
salasluit în ei lumina nemarginita a vietii în
Dumnezeu. Numai lor li s-a dat sa dat sa vada si tainele
Împaratiei lui Dumnezeu.
·
Când ne-am facut lucratori
ai faptelor pacatoase ale trupului, slujind poftei contrare firii
si mâniei sufletului, ne-am întinat trupul cu urmarile ce decurg din
pacate, ne-am întunecat sufletul cu firea mâniei si ne-am
înstrainat de Fiul lui Dumnezeu. Drept aceea trebuie sa
curatim întinaciunea care a decurs din pacatul trupului,
prin curgerea lacrimilor fiintei noastre, ca trupul pe care l-a spurcat
placerea prin curgerea fireasca, sa fie curatat
iarasi de durerea întristarii prin curgerea fireasca a
lacrimilor; iar întunericul sufletului, cel din amaraciunea mâniei,
sa-l alungam prin lumina caintei, si prin
dulceata dragostei de Dumnezeu sa ne unim iarasi cu Cel de
care ne-am înstrainat prin acelea. (Pacatul face sa se
murdareasca chiar sângele trupului nostru prin sucurile naturale
exagerate ce le exala. El e curatit prin lacrimile de
cainta care ies tot din firea trupului nostru, dar dintr-o stare
curata a lui, sau orientata spre curatire. Sunt altele
sucurile puse în miscare de simtirea placerii si altele
cele puse în miscare de simtirea durerii. Durerea este purificatoare,
spre deosebire de voluptate, pentru ca durerea e opusa
placerii).
·
Precum întinaciunea din
placere are ca premergatoare, dragostea satanica, spre ducerea
pâna la capat a stricaciunii, asa curatirea prin
întristarea dureroasa are ca premergatoare caldura inimii spre
deplinatatea plânsului si a lacrimilor. Iar aceasta se întâmpla
prin iconomia lui Dumnezeu, ca lepadând si curatind prin
ostenelile durerii osteneala placerii, si prin curgeri de lacrimi
curgerea preaînalta a trupului, sa stergem întiparirile
urâte din minte si chipurile necuvenite din suflet si sa-l facem
mai stralucitor prin frumusetea cea fireasca. (Eliminarea
necuratiei din trup, prin osteneli dureroase si prin lacrimi,
are ca efect stergerea chipurilor întinate din minte. Caci
necuratia din sânge întretine acele chipuri întinate din minte.
Ele redau stralucirea frumusetii naturale a mintii. Caci
mintea e prin natura luminata de lumina dumnezeiasca, în a
carei infinitate se misca. Nichita se dovedeste prin
importanta ce o da întristarii si lacrimilor, ca mijloc de
curatire, ucenic fidel al dascalului sau, sfântul Simeon
Noul Teolog).
·
Doua sunt în noi curgerile
naturale care pornesc din ea însasi fiinta noastra: a
semintei si a lacrimilor. Prin cea dintâi ne întinam haina
sufletului, prin lacrimi o curatim iarasi. De aceea e
neaparat de trebuinta sa spalam întinaciunea
care vine din fiinta noastra, prin lacrimile care vin din
aceeasi fiinta. Caci altfel este cu neputinta
sa curatim întinaciunea care vine din fire.
·
Toata aplecarea sufletului care
pacatuieste, miscata în chip necuvenit, nimiceste
rodul ostenelii lui printr-o placere scurta. Dar tot sufletul care se
curateste de obisnuinta si de aplecarea rea
îsi prelungeste ostenelile într-o placere si bucurie
îndelungata. Si e de mirare cum o placere, înabusind
alta placere, îndulceste durerea nascuta din
placere.
·
Uneori, din curgerea lacrimilor, vine
în simtirea întelegatoare a inimii, amaraciune si
durere; alteori, veselie si bucurie. Când ne curatim prin
pocainta de veninul si de întinaciunea pacatului
prin caldura focului din care ies dupa cuviinta lacrimi
învapaiate de focul dumnezeiesc si suntem loviti în cuget
ca de niste ciocane grele de suspinele pornite din adâncul inimii,
simtim cu mintea si cu simtirea amaraciune si
durere. Dar când, curatiti îndeajuns prin astfel de lacrimi,
ajungem la eliberarea de patimi, atunci, mângâiati de Duhul dumnezeiesc ca
unii ce am dobândit inima senina si curata, lacrimile pricinuitoare
de bucurie ale umilintei ne umplu de o bucurie si de o
dulceata de negrait.
·
Altele sunt lacrimile din
pocainta si altele cele din umilinta inimii. Cele
dintâi sunt ca un râu care darâma si duce toate
întariturile pacatului. Cele de-al doilea vin ca o ploaie pe
pajistea sufletului si ca o roua pe plante, hranind spicul
cunostintei, înmultindu-l si facându-l plin de rod.
·
Cel ce, în mijlocul taberei
împaratesti, sprijinit de generali si de capetenii de
oaste, si îmbarbatat de ei, nu poate sa dovedeasca
vreo vigoare si vreo vitejie în lupta împotriva vrajmasilor,
sau sa rapuna macar pe vreunul dintre ei, cum va lupta
singur si în mijlocul multor zeci de mii de vrajmasi si cum
va putea arata vreo isprava ostaseasca, lipsit fiind
de experienta razboiului? Iar daca aceasta este cu
neputinta în cele omenesti, cu atât mai mult în cele dumnezeiesti.
Caci cum va cunoaste, fugind în pustiu, navalirile dracilor
si tabarârile nevazute si nearatate ale
patimilor? Sau cum va porni razboi împotriva lor, de nu se va fi deprins
mai înainte cu taierea voii, în mijlocul obstii de frati, sub un
povatuitor încercat într-un astfel de razboi nevazut
si mintal? Iar daca aceasta este cu neputinta, cu
neputinta este fara îndoiala unuia ca acesta si
sa lupte pentru altii si sa învete pe altii
mestesugurile luptei împotriva vrajmasilor
nevazuti.
·
A te face monah nu înseamna a
iesi dintre oameni si din lume, ci a te parasi pe tine,
iesind din voile trupului si plecând în pustiul patimilor. Caci
daca s-a spus catre acel mare barbat: „Fugi de oameni si te
vei mântui” (lui Avva Arsenie), i s-a spus în acest înteles. Caci
si dupa ce a fugit, el locuia între oameni si petrecea în
cetati si vietuia împreuna cu ucenici. Caci
fugind cu mintea cu toata sârguinta, nu se vatama
câtusi de putin de petrecerea cu oamenii. Un altul dintre cei mari
striga iesind din adunare: „Fugiti fratilor!”. Dar întrebat de
cine sa fuga, arata gura.
·
Când acest drac necurat si
foarte viclean te va momi pe tine, care ai sporit în virtute, cu
înaltime de scaune, aducându-ti în amintire si
înaltându-ti lucrarea, ca pe una mai presus de a altora, ba
soptindu-ti ca esti destoinic sa
calauzesti si suflete, prinde-l pe el cu mintea si
nu-l lasa sa scape, daca ai luat putere de sus sa faci
aceasta. Si prinzându-l, du-te cu gândul la vreun lucru netrebnic pe care
l-ai facut si dezvaluindu-l pe acesta înaintea lui, zi
catre el: „Oare cei ce fac unele ca acestea sunt vrednici sa urce la
un asemenea scaun de conducere si ti se pare destoinic sa
povatuiasca suflete si sa le aduca mântuite lui
Hristos? Daca tu zic acestea, am tacut”. Deci neavând acela ce
sa-ti raspunda, se va mistui ca fumul de rusine
si nu te va mai supara cu atâta putere. Iar daca nu este în
viata ta mai presus de lume vreo fapta sau vreo lenevie
netrebnica, pune-te fata în fata cu poruncile si
cu patimile Domnului si vei afla ca-ti lipseste atât de
mult din desavârsire, cât îi lipseste unui lac ca sa fie
mare. Caci dreptatea oamenilor e atât de mult mai prejos decât dreptatea
lui Dumnezeu, pe cât e de mult pamântul în privinta maririi mai
prejos de cer si tântarul mai prejos de leu.
·
Cel ranit în adânc de dragostea
lui Dumnezeu are puterea trupului cu mult mai prejos de vointa lui.
Caci vointa lui nu se poate satura de ostenelile si de
sudorile nevointei, fiind asemenea celor foarte însetati, care
nu-si pot astâmpara setea arzatoare, ci toata ziua si
toata noaptea înseteaza sa osteneasca, dar e biruit de
lipsa de putere a trupului. Socotesc ca si mucenicii lui Hristos,
stapâniti de aceasta putere (patos) mai presus de fire, n-au
simtit chinurile si nu se puteau satura alipindu-se de ele, ci
biruindu-se pe ei însisi prin dragostea fierbinte de Dumnezeu, se
vedeau totdeauna ramasi în urma fata de dorinta
arzatoare de a patimi.
·
Cel ce a slujit pâna la
saturare placerilor trupului si faptelor lui, are
trebuinta si de saturarea cu ostenelile nevointei, în
sudorile grelei patimiri. În felul acesta vei alunga saturarea prin
saturare, placerea prin durere, tihna prin ostenelile trupului
si vei afla saturarea veseliei si a bucuriei spre odihna.
Prin aceasta te vei desfata si de curatia bunei miresme
si a nevinovatiei si te vei bucura de placerea de
negrait a roadelor nemuritoare ale duhului. Caci si în cazul
petelor de pe haine obisnuim sa folosim mijloace potrivite cu ele
pentru curatirea lor, când sunt stricate rau de pete.
·
Bolile sunt folositoare celor începatori
în viata virtuoasa. Ele fac trupul neputincios, ca sa-l ajute în
vestejirea si în slabirea aprinderii aflatoare în el; iar
cugetul pamântesc al sufletului îl subtiaza, în vreme ce-i
întaresc si îi împuternicesc curajul, de poate spune dupa
dumnezeiescul apostol: „Când sunt slab, atunci sunt tare” (2 Cor. 12, 10).
Dar pe cât sunt de folositoare bolile acestora, pe atât de
vatamatoare sunt ele celor ce au sporit în ostenelile
virtutilor si s-au ridicat deasupra simturilor si au ajuns
la vederi ceresti. Caci îi întrerup de la îndeletnicirea cu cele
dumnezeiesti, le îngroapa prin dureri si greutati
întelegatoare a sufletului, o tulbura cu norul descurajarii
si usuca lacrimile umilintei cu seceta durerilor. Aceasta o
stia si Pavel, care cultivând cu întelepciune darul dreptei
socoteli, zice: „Îmi asupresc trupul cu deprinderile durerilor si-l
cârmuiesc ca pe un rob, având grija de el, ca nu cumva, dupa ce am
vestit altora, sa ajung eu însumi de lepadat” (1 Cor. 9-27).
·
Bolile se nasc în multi adeseori
din pricina hranirii fara rânduiala si mereu
schimbate. Caci acestia aici întind înfrânarea pâna la
flamânzirea cea mai de pe urma si se predau unor osteneli
virtuoase fara masura si fara dreapta
socoteala, aici trec la mâncare fara masura si la
saturarea care e dusmanul firii. Deci e de trebuinta
înfrânarea celor începatori în virtute si celor ce si-au adus
nevointele pâna dincolo de mijloc, ajungând la treapta cea mai
înalta a vederii. Caci ea e maica sanatatii, e
prietena curatiei si însotitoarea cea buna a smeritei
cugetari.
·
Cunoaste ca
nepatimirea este îndoita si se naste în chip îndoit în cei
ce se sârguiesc. Nepatimirea prima se iveste în cei
sârguinciosi la sfârsitul întelepciunii prin fapte. Ea sporind
în chip felurit prin ostenelile nevointei celei dupa lege,
omoara patimile si opreste pornirile pacatoase ale
trupului si misca puterile sufletului spre ceea ce e potrivit cu
firea, iar mintea o readuce la cugetarea cu întelepciunile la cele
dumnezeiesti. A doua nepatimire, care e mai
desavârsita, se iveste în chip întelept în aceia la
începutul contemplatiei naturale. Aceasta, înaltându-se de la
linistea duhovniceasca a gândurilor din minte la starea de pace a
mintii, o face pe aceasta atot-stravazatoare si
atot-înainte-vazatoare: atot-stravazatoare în lucrurile
dumnezeiesti, în vederile celor mai bune si în descoperirea tainelor
lui Dumnezeu; atot-înainte-vazatoare în lucrurile omenesti, care
vin de departe si au sa se întâmple în viitor. Dar în aceste
doua nepatimiri este unul si acelasi Duh care
lucreaza, înfrânând si stapânind în cea dintâi, si
eliberând spre viata vesnica în cea de-a doua, cum zice Pavel (1
Cor. 12, 11).
·
Cel ce s-a apropiat de hotarele
nepatimirii, dobândind vederi drepte despre Dumnezeu si despre firile
lucrurilor, si înaltându-se de la frumusetea
fapturilor, pe masura curatiei lui, spre Facator,
primeste revarsarile de lumina ale Duhului. Si având
pareri bune despre toti, cugeta pururi cele bune despre
toti. El îi vede pe toti sfinti si curati si
rosteste judecata cea dreapta despre lucrurile dumnezeiesti
si omenesti. Nu iubeste nimic din cele pamântesti ale
lumii, atât de cautare de oameni. Dezbracat cu mintea de
simtirea a toata lumea, se înalta spre ceruri si spre
Dumnezeu, curatit de tot noroiul si liber de toata robia.
El e daruit întreg bunatatilor lui Dumnezeu cunoscute cu
mintea, aflându-se numai în Duh, si vede frumusetea dumnezeiasca
si patrunde în chip dumnezeiesc, într-o negraita
tacere si bucurie, în locurile dumnezeiesti ale fericitei slave
a lui Dumnezeu. Schimbat în toate simtirile, petrece printre oameni în
chip nematerial ca un înger, desi se afla în trup material.
·
Scriptura cunoaste si
pentru nevointa cinci simturi: privegherea, cugetarea,
rugaciunea, înfrânarea si linistirea. Cel ce si-a unit cu
acestea simturile trupului, împreunându-si vederea cu privegherea,
auzul cu cugetarea, mirosul cu rugaciunea, gustul cu înfrânarea si
pipaitul cu linistea, îsi curateste repede mintea
sufletului sau si, subtiind-o prin acestea, o face
nepatimitoare si stravazatoare. (Simturile sufletului
se unesc cum se cuvine ca cele ale trupului mai mult pentru a le înfrâna pe
cele din urma, decât pentru a le potenta. Dar cu vremea energia
simturilor trupului înduhovnicita întareste simturile
sufletului: privegherea vede, meditatia aude, înfrânarea gusta cele
spirituale. Prin toate acestea mintea, subtiindu-se, întrucât s-a eliberat
de gândurile pamântesti care o îngrosau si o tulburau,
devine linistita si transparenta. E linistita
pentru ca vede pe Cel Unul, infinit si linistit, nemaiavând
lipsa sa treaca de la un lucru la altul, nemaifiind
îngrijorata de marginirea lucrurilor pe care trebuie sa le
depaseasca pentru a-si înmulti cunostinta
si satisface poftele. Dar nu numai energia simturilor trupului se
adauga la energia simtirii mintii, ci si invers; energia
simtirii mintii sau a simturilor sufletului se adauga la
energia simturilor trupului, întarind-o si curatind-o,
încât prin aceste simturi mintea poate strabate la Dumnezeu cel
straveziu prin lucruri sau prezent în ratiunile lucrurilor).
·
Mintea patimitoare este acea
care stapâneste patimile sale si s-a ridicat mai presus de
întristare si de bucurie, încât nu se mai întristeaza nici de
supararile din necazuri, si nu se mai revarsa nici în bucuria
multumirii; ci în necazuri îsi tine sufletul în bucurie, iar în
clipele de fericire si-l tine înfrânat si nu-l lasa sa
iasa din dreapta masura. (Deci starea aceea nu e una de
nesimtire, ci de echilibru, care de aceea poate dura continuu).
·
Furia dracilor e mare împotriva celor
ce-au facut mari sporuri în contemplatie. Ei stau la pânda ziua
si noaptea împotriva acelora. Ei le stârnesc prin ei însisi le
prilejuiesc lovituri spre înfricosare. Sau se napustesc împotriva lor
c`iar prin cei ce-i lauda. Caci îi pizmuiesc pentru linistirea
lor si îi supara în felurite chipuri, macar ca nu pot
sa-i întoarca la nedreptate pe cei ce sa-u predat pe ei lui Dumnezeu.
Daca n-ar fi îngerul Domnului Atottiitorul, care sa-i
pazeasca pe ei, nu ar putea de uneltirile lor si de cursele
mortii.
·
Daca te nevoiesti pentru
întelepciunea lucratoare a virtutii, ia seama cu grija la
uneltirile dracilor pierzatori. Caci cu cât înaintezi pe treptele
virtutilor înalte si cu cât îti creste lumina
dumnezeiasca în rugaciune si ajungi la descoperiri si
vederi de negrait prin Duhul, cu atât aceia, vazându-te ca te
ridici spre cer, scrâsnesc din dinti si-si întind cu mai
multa siguranta mrejele mult-împletite ale
rautatii lor în vazduhul mintii. Caci atunci nu
mai sufla împotriva ta numai dracii poftei si ai mâniei, iubitori de
trup si asemenea fiarelor salbatice , ci se vor ridica împotriva ta
si cei ai hulirii prin pizma amarnica. Pe lânga acestia se
vor ridica, în chip aratat si nearatat, si cei din
vazduh (Duhurile rele lucreaza din „vazduh”, adica
dintr-un „loc” care nu tine nici de lume, nici de Dumnezeu, ci se
intercaleaza între lume si Dumnezeu, voind sa ne desparta
descurajati si de lume si de Dumnezeu. E un „loc” al
nestatorniciei, al inconsistentei, al nalucirilor, al
nemultumirii cu orice. În acel „loc” cauta duhurile rele sa ne
atraga si pe noi.) într-aripând începatoriile si
stapâniile, si luând, prin imaginatia lor nemateriala,
chipul unor vedenii straine si înfricosatoare, spre
chinuirea ta, cât le este îngaduit. Dar prin lucrarea rugaciunii
facuta cu mintea, folosindu-te de privirea treaza a mintii
si cugetând la Dumnezeu, cu ajutorul întelesurilor contemplatiei
naturale a fapturilor, nu te vei teme de sageata lor care zboara
ziua, nici nu vor izbuti sa se apropie de cortul tau, fiind
izgoniti de lumina din tine, asemenea întunericului, si fiind
arsi de focul dumnezeiesc.
·
Duhurile rautatii se
înspaimânta cumplit de harul Duhului dumnezeiesc, mai ales când vine
cu îmbelsugare, sau când ne curatim prin cugetare si
rugaciune curata. Necutezând sa se apropie de cortul celor ce
sunt luminati prin har, încearca sa-i înspaimânte si
sa-i tulbure numai prin naluciri si zgomote
înfricosatoare si prin glasuri fara înteles,
cautând sa-i departeze de la fapta privegherii si a
rugaciunii. Iar când dorm acestia, ei stau la pânda, aducându-le
visuri mincinoase, necrutându-le nici cea mai scurta odihna din
ostenelile lor si le ia somnul de la gene prin smucituri, facându-le,
prin aceste mestesugiri, viata mai ostenitoare si mai
plina de durere.
·
Duhurile întunericului ne apar în
trupuri subtiri, cum învatam din experienta, fie
ca ne produc nalucirea acestora, furându-ne simtirea, fie
ca sunt osândite la aceasta prin caderea lor de odinioara. Dar
se sârguiesc sa se împleteasca cu sufletul care se nevoieste,
când trupul slujitor al sufletului se întoarce spre somn. De aceea mi se pare
ca este o proba pentru sufletul ridicat deasupra puritatii
trupului, ca sa se arate cum se ridica împotriva lor, cu mânie
si pornire multa, iutimea si barbatia lui,
când aceia îl ameninta cu lucruri înfricosatoare. Sufletul
patruns de dragostea lui Dumnezeu si întarit în virtutile
generale nu numai ca sta împotriva lor cu mânie dreapta, ci le
si loveste, întrucât aceasta par sa aiba o oarecare
simtire, odata ce s-au facut pamântesti prin
caderea de la prima si dumnezeiasca lumina.
·
Scriptura cunoaste trei
stari ale vietii: trupeasca, sufleteasca si
duhovniceasca. Fiecare din acestea are dispozitia ei deosebita
si e cu totul neasemenea celorlalte.
·
Starea trupeasca a vietii e
aplecata întreaga cu totul spre placerile si bucuriile vietii
de aici, neavând în sine nimic nici din starea sufleteasca, nici din
starea duhovniceasca, chiar daca ar vrea sa aiba ceva din
acelea. Cea sufleteasca, fiind oarecum la mijloc între pacat si
virtute, cauta la grija si întarirea trupului si la lauda
de la oameni; ea leapada, de asemenea, ostenelile virtutii
si alearga la faptele trupului, nealipindu-se nici pacatului,
nici virtutii, pentru pricini opuse. Nu se alipeste virtutii,
pentru asprimea si osteneala ei si nu se opune pacatului, pentru
a nu pierde laudele oamenilor. Iar starea duhovniceasca a vietii nu
vrea sa aiba nimic din cele doua amintite si nu vrea
sa se coboare spre nici una din ele, amândoua rele. Ea e
întreaga cu totul libera si de una si de alta. Fiind
argintata de aripile dragostei si ale nepatimirii, zboara
deasupra amândurora, nefacând nimic din cele oprite si fugind de
lucrarea celor laudate doar ca bune.
·
Cei ce vietuiesc sufleteste
si de aceea sunt numiti sufletesti, sunt ca unii pe
jumatate lipsiti de minte si cu madularele
slabanogite. Ei nu vor sa osteneasca pentru virtute si
pentru porunca lui Dumnezeu, dar fug si de faptele de ocara, pentru
slava oamenilor. Fiind stapâniti însa de iubirea de sine, care
hraneste patimile stricacioase, toata grija lor si-o
îndreapta spre sanatatea si placerea trupului. Ei
ocolesc tot necazul, toata osteneala si toata neplacuta
patimire pentru virtute, îngrijindu-si peste trebuinta
trupul care-i razboieste. Aceasta fiindu-le viata si
purtarea, îsi fac mintea pamânteasca, îngrosata de
patimi si sunt neprimitori de continuturi ale mintii si
duhovnicesti, care rapesc sufletul de la cele vazute si-l
fac sa tinda întreg spre ceruri. Iar aceasta o patimesc, fiind
stapâniti înca de duhul alipirii la cele vazute, ca unii
ce-si iubesc sufletele lor si aleg sa faca voile lor.
Caci fiind deserti de Duhul Sfânt, nu se
împartasesc nici de darurile Lui. De aceea nu se poate vedea în
ei nici roada dumnezeiasca, iubire de Dumnezeu sau de aproapele, sau
bucuria în saracie si necazuri sau pacea sufletului sau
credinta din inima sau înfrânarea cuprinzatoare sau
umilinta inimii, sau lacrimile sau smerenia si mila. Si toate
sunt pline la ei de umflare si de mândrie. Din pricina aceasta nu au
putere sa coboare în adâncimile Duhului, deoarece nu este în ei nici o
lumina care sa-i calauzeasca si care sa le
deschida mintea spre a întelege Scripturile. (Ei n-au adâncime în
întelegere, nu descopera dimensiunile nesfârsite ale vietii
si iubirii dumnezeiesti îndreptata spre oameni. Nu vad nici
în Scriptura aceste dimensiuni.) Ba nu sufar sa asculte nici
pe altii povestind despre ele. Cu dreptate a spus si despre unii ca
acestia apostolul: „Omul sufletesc nu primeste cele ale Duhului,
caci nebunie îi sunt lui si nu stie ca legea este
duhovniceasca si duhovniceste se judeca.” (1 Cor. 2,14).
·
Veninul pacatului adunat în noi
fiind mult, e nevoie si de foc mult care sa-l curete prin
lacrimile pocaintei si prin durerile fara de voie ale
caintei si prin cele de bunavoie ale nevointei.
Fiindca de petele pacatului ne curatim prin osteneli de bunavoie
sau prin necazuri fara de voie. Dar daca nu lucreaza cele
de bunavoie curatirea partii din launtru a
paharului si a blidului, împlinesc, în chip mai aspru, cele fara
de voie readucere noastra la starea straveche. Asa a rânduit
Facatorul.
·
Îsi râd de evlavie, dar îsi
râd lucrurile de cei ce nu s-au lepadat în chip rational de ei
însisi si nu vor sa se foloseasca de
învatator si de povatuitor de la început, ci
urmeaza socotintei lor si se arata stiutori în
fata lui.
·
Precum nu poate cunoaste cineva
întocmai pricinile aducatoare de boli trupesti si leacurile lor,
fara multa experienta a stiintei
doftoricesti, asa nici pricinile bolilor sufletesti nu le poate
cunoaste fara multa nevointa în privinta
lor. Caci precum poate gresi judecata cu privire la bolile
trupesti si putinora le este cunoscuta în chip
desavârsit natura lor, cu care se ocupa stiinta
doctorilor, cu atât mai mult poate gresi cea cu privire la bolile
sufletesti. Caci cu cât e mai mare sufletul decât trupul, cu atât
sunt mai mari si mai greu de patruns patimile lui, decât ale trupului
vazut de toti prin simtiri.
·
Scurta e viata, lung e
veacul viitor si mic e rastimpul vietii de aici. Iar omul,
vietuitoarea aceasta mare si de scurta vreme, careia i s-a
dat vremea îngusta de acum, e neputincios. Vremea e îngusta, iar omul
e slab. Dar cununa care-l asteapta, ca rasplata a luptelor,
e mare, deoarece are nenumarate tepuse care-i primejduiesc
viata cea atotscurta.
·
Dumnezeu nu vrea ca lucrarea celor
sârguinciosi sa fie nechinuita, ci foarte încercata. De
aceea îngaduie focul ispitelor si retrage putin harul dat lor de
sus si lasa ca pacea gândurilor sa fie tulburata de
duhurile rautatii pentru o vreme, ca sa vada aplecarea
sufletului, cui se daruieste el mai mult; Lui, Facatorului
si Binefacatorului lui, sau simtirii lumii si
lunecusului în placeri? Pe urma, sau le da har îndoit,
celor ce sporesc în dragostea Lui, sau îi biciuieste cu aceste ispite
si necazuri de cei lipiti de lucruri, pâna ce vor câstiga
neplacerea fata de lucrurile vazute si nestatornice
si vor spala din lacrimi amaraciunea de pe urma
placerilor venite de la ele. (Duhurile rautatii sunt
duhuri nelinistite si aduc neliniste, pentru ca n-au
taria unei existente nesfârsite si plenare în ele însele.
Omule e expus si el aceste nelinisti, echivalenta cu frica,
daca nu se întâlneste în duhul sau cu Dumnezeu, viata
nesfârsita, care i se comunica.)
·
Când pacea gândurilor e
tulburata de duhurile rautatii îndata sunt trimise
fara încetare si sagetile aprinse ale poftei împotriva
mintii, care alearga sprinten spre înaltimi, de catre
dracii vânatori si iubitori de trup. Iar mintea fiind oprita
astfel din miscarea de cele de sus, cade în miscari necuvenite
si amestecate. Si asa trupul începe sa se
razvrateasca fara rânduiala împotriva duhului,
tragând mintea cu gâdilaturi si cu aprinderi si dorind s-o
înmormânteze în groapa placerilor. Si daca n-ar scurta Domnul
Savaot zilele acelea si daca n-ar darui slugilor Sale puterea
rabdarii, nu s-ar mântui nici un trup. (Matei. 24,22)
·
Dracul mult iscusit si preaviclean
al curviei(se face unora cadere si groapa de noroi, altora bici
si ciomag drept, si iarasi altora, cercare si chin
sufletului. Cel dintâi lucru poate fi vazut la începatorii
care-si poata înca jugul nevointei cu trândaviei
si fara grija. Cel de-al doilea, la cei ce se afla în
mijlocul sporirii în virtute si se întind spre ea înca cu oarecare
lenevire. Iar al treilea, la cei ce si-au întins aripa mintii
pâna la contemplare si s-au saltat bine spre nepatimirea
mai desavârsita. Deci fiecaruia i s-a rânduit de sus
dupa folosul lui.
·
Cadere si groapa de
noroi se face dracul curviei celor ce strabat viata
calugareasca cu nepasare totala. Madularele
acestora sunt aprinse de el în vapaia si-n pofta curviei si le
aduce prilejuri pentru împlinirea voii trupului, chiar fara unirea cu
alt trup. Despre acestea este rusine a si gândi si a si
grai. Acestia sunt nebuni cu trupul, dupa cum s-a spus, si
manânca roadele placerii sarate si ochii lor sunt
plini de întuneric, iar la cele mai înalte, pe drept cuvânt, nu ajung.
Tamaduirea lor, daca o voiesc, sta în focul
pocaintei si în zdrobirea inimii curate. Aceasta aduce
scaparea de cel rau si curata sufletul de pete
si-l face mostenitor al milei lui Dumnezeu. Înteleptul Solomon,
dându-ne sa întelegem aceasta, a zis: „Leacul opreste
pacate multe” (Eccl. 10,4).
·
Bici si ciomag se face, cu
dreptate, acest duh, celor desavârsiti în cea dintâi
nepatimire prin întelepciunea lucratoare si celor ce-au
sporit spre cele mai de sus si mai desavârsite. Când slabeste
încordarea nevointei lor prin lenevire si se abat spre privirea
fara paza a celor supuse simturilor si deschid
intrarea poftei pentru lucrurile omenesti, atunci e trimis biciuitorul
acesta împotriva lor, din bunatatea cea mai mare a lui Dumnezeu
fata de ei. Acesta începe sa loveasca pe cei ce cugeta
astfel, cu gânduri de-ale poftei trupesti. Nerabdând ei aceasta, se
întorc cu sârguinta iarasi spre cetatuia lor,
spre lucrarea si atentia încordata, si se apuca cu
si mai multa râvna de lucrurile care mântuiesc, printr-o
silinta si mai ostenitoare. Caci nu vrea Dumnezeu cel
Preabun ca sufletul care a ajuns pâna aici sa se întoarca cu
totul la simtirea lumeasca, ci voieste sa
paseasca neîncetat spre cele dinainte si sa
purceada cu sârguinta spre lucrurile mai desavârsite,
ca sa nu se apropie biciul rautatii de cortul lui.
·
Cercare, ghimpe si chin li se
face, dupa orânduirea de sus, acest duh, acelora a caror prima
nepatimire s-a saltat spre cea de a doua. Aceasta, pentru ca
suparati de el, sa-si aduca aminte de neputinta
fireasca si sa nu se mândreasca, cum zice Scriptura, pentru
marimea descoperirilor prin vedere (2 Cor. 12, 7); ci vazând legea
trupului care se osteste împotriva legii mintii lor (Rom. 7,
23), sa se scuture chiar si de amintirea simpla a
pacatului, de teama sa nu primeasca simtirea
spurcaciunii de la amintirea ei si sa nu slabeasca
puterea vazatoare a mintii lor si sa cada de la
înaltimea contemplatiei.
·
De sufletele care s-au
curatit de curând, obisnuieste sa se apropie mai mult
duhul poftei si al mâniei. Din ce pricina? Ca sa scuture roadele
Duhului care au odraslit în ele. Deoarece bucuria eliberarii aduce o
oarecare slabire si împrastiere în aceste suflete.
Întelepciunea care le cârmuieste cu folos, voieste sa
atraga pururi spre sine, prin darurile sale, cugetarea lor si sa
ramâna neclintite în smerita cugetare, ca nu cumva din multa
libertate si din bogatia darurilor sa se înalte
fata de altii, sau sa li se para ca au
câstigat acest palat al pacii din puterea si întelegerea
lor. De aceea da voie acestor duhuri sa sara asupra sufletelor
amintite, în vreme ce ea se retrage. Cuprins în felul acesta de teama
caderii, sufletele se pironesc în pazirea fericitei smeritei
cugetari. Aflând ca sunt înjugate cu trupul si sângele,
cauta în chip firesc cetatuia lor, în care sunt pazite
nevatamate prin puterea Duhului.
·
Dupa boala patimii care
stapâneste în noi si dupa putreziciunea pacatului
aflatoare în noi, sunt si încercarile care vin asupra
noastra. Iar paharul amaraciunii judecatilor lui
Dumnezeu ni se da mai aspru sau mai milos. Daca materia
pacatudui aflatoare în noi poate fi usor
tamaduita si înlaturata, fiind
alcatuita din gânduri iubitoare de placere sau de
viata, paharul încercarilor care ni se da de catre
Doctorul sufletelor noastre este amestecat cu mila, ca unora ce suntem
ispititi de gânduri omenesti si suferim înca cele
omenesti. Dar daca este o materie greu de vindecat si zace în
adânc si lucreaza putreziciunea spre moarte, fiind
alcatuita din gânduri de trufie si de mândria cea mai mare, ni
se da paharul în toata asprimea mâniei, ca boala mistuita
si subtiata în focul ispitelor ce vin una dupa alta sa
se departeze din sufletele noastre, prin smerenia ce o aduc. Spalând
astfel saraturile gândurilor prin lacrimi, ne vor arata
curati, în lumina smerefiei, Doctorului sufletelor noastre. (Mândria e
încapatânare în propria izolare, e învârtitoare; de aceea
trebuie înmuiata prin încercari mai grele, pe când pofta de
placeri e slabiciune si, nefiind sustinuta de
încapatânare, e mai usor de tamaduit. Mândria e
tamaduita numai de smerenie. Iar smerenia se câstiga
cel mai greu. Dar ea e împreunata cu adevarata cunoastere a lui
Dumnezeu, sau cu vederea luminii Lui, care nu poate fi dobândita pâna
ce cineva e preocupat prea mult de sine.)
·
Cei ce se nevoiesc nu pot scapa
de valurile necontenite ale ispitelor, daca nu-si recunosc
neputinta lor si nu se socotesc pe ei însisi straini
de toata dreptatea si nevrednici de toata mângâierea, de
toata cinstea si de toata odihna. (Un alt paradox al
fiintei umane: în eforturile nevointei celei mai încordate,
credanciosul îsi traieste în modul cel mai accentuat
neputinta sa. De aceea cauta sa ajunga prin rugaciune
la puterea lui Dumnezeu.) Caci tinta lui Dumnezeu, Doctorul
sufletelor noastre, este sa fim pururi smeriti si
întristati pentru nevrednicia noastra, straini de tot omul
si urmatori ai patimilor Domnului. Caci El era blând si
smerit cu inima si vrea sa umblam si noi în blândetea
si smerenia inimii, pe calea poruncilor Lui.
·
Smerenia nu se dobândeste prin
încovoierea grumazului, prin râncezeala coamei, sau prin haina
neîngrijita, aspra si soioasa, în care multi scot
ca sta toata virtutea; ci ea vine din inima zdrobita
si sta în duh de smerenie, dupa David: „Duhul umilit, inima
înfrânta si smerita, Dumnezeu nu le va urgisi” (Ps. L,19).
·
Altceva este vorbirea smerita,
altceva smerenia si altceva smerita cugetare. Vorbirea smerita
si altceva smerita cugetare. Vorbirea smerita si smerenia le
dobândesc nevoitorii prin toata neplacuta patimire si prin
ostenelile din afara ale virtutii; caci ele sunt îndreptate
numai spre lucrarea si spre nevointa trupeasca. De aceea,
aflându-se sufletul în starea smereniei, când vine ispita, se tulbura. Dar
smerita cugetare, fiind un lucru dumnezeiesc si înalt, vine numai în cei
ce au trecut de mijloc, prin salasluirea Mângâietorului,
adica în cei ce au sporit prin toata smerenia pe calea atotaspra
a virtutii.
·
Smerita cugetare, patrunzând în
adâncurile sufletului si cazând ca un bolovan greu într-însul, îl
apasa si îl frânge cu atâta putere, încât îl apasa si îl
frânge cu atâta putere, încât îi stoarce toata taria într-un pârâu
neretinut de lacrimi; (Lacrimile sânt semnul ca sufletul si-a
înmuiat învârtosarea închisorii în sine, ca s-a eliberat pe sine,
ca s-a deschis Duhului dumnezeiesc. Relatia intima cu alta
persoana, dar mai ales cu Dumnezeu, se manifesta într-o stare de
simtire, opusa rigiditatii. Acum e simtit Dumnezeu.
Smerenia e simtita într-adevar ca un bolovan greu, care
apasându-i nevoitorului propria fiinta îi înmoaie taria
învârtosata, prefacând-o în siroaie de lacrimi. Numai
asa sufletul se deschide lui Dumnezeu.) iar mintea i-o
curata de toata întinaciunea gândurilor, facând-o
sa ajunga la vederea lui Dumnezeu, ca Isaia, si sub lucrarea
Lui. Caci zice Isaia: „Vai mie ca sunt pierdut. Caci era fiind si
având buze spurcate, locuiesc în mijlocul unui popor cu buze necurate. Si
am vazut pe Domnul Savaot cu ochii mei” (Isaia 6,5).
·
Când vorbirea smerita
coboara în adâncul tau, atunci vorbirea înalta se
înradacineaza în adâncul inimii tale, atunci vorbirea smerita
de la suprafata sau din launtru e lepadata de la tine.
(Când smerenia se salasluieste în suflet, nu te mai
intereseaza vorbirea smerita din afara, prin care vrei înca
sa pari ca esti smerit; dar nici vorbirea smerita din
adânc. Vrei mai bine sa taci, pentru ca simti ca orice
cuvânt te-ar putea pune în relief.) Când însa te
îmbogatesti de sus cu smerita cugetare, atunci înceteaza
atât smerenia din afara, cât si vorbirea smerita a limbii,
dupa cuvântul lui Pavel: „Când va veni ceea ce e desavârsit, va
înceta ceea ce e din parte” (1 Cor 13,10).
·
Sa nu socotesti cu
usurinta ca este smerit cu inima nici cel ce spune lucruri
smerite într-o înfatisare de smerenie si modestie; nici cel
ce spune lucruri înalte si marete sa nu-l socotesti
ca e plin de toata trufia si îngâmfarea si nechinuit
launtric de ele. Din roadele lor sa-i cunosti pe ei.
·
Roada Duhului Sfânt este
dragostea, bucuria, pacea, bunatatea, îndelunga-rabdarea,
credinta, blândetea, înfrânarea. Iar roada duhului potrivnic
este ura, întristarea lumeasca, nestatornicia sufletului, tulburarea
inimii, rautatea, cugetul iscoditor, descurajarea, mânia, necredinta,
pizma, multa mâncare, betia, bârfirea, osândirea, pofta ochilor,
îngâmfarea si trufia sufletului. Deci din aceste roade sa-ti fie
cunoscut pomul. Si în felul acesta vei cunoaste neîndoielnic al
carui duh este cel ce te întâmpina. Semnele acestora sunt vadite
si de glasul Domnului: „Omul bun, zice, din visteria buna a inimii
sale scoate cele bune” (Matei 12,35), fiindca dupa cum e pomul
asa e si roada.
·
În cei în care sunt si se
vad roadele Sfântului Duh, în aceia este si
salasluirea lui Dumnezeu. În acestia este si un izvor
netulburat al cuvântului împreunat cu întelepciune si cu
cunostinta, fie ca sunt auziti vorbind smerit, fie
ca graiesc cele înalte. Dar în cei în care nu se vad roadele
si darurile acestui Duh, ci ale celui dimpotriva, în acestia
este întunerecul cunostintei de Dumnezeu, roi de patimi si
salasluirea duhurilor vrajmase, fie ca sunt
vazuti graind si purtându-se cu smerenie, fie graind
cele înalte si purtând haine de pret si
înfatisare aleasa.
·
Adevarul nu sta în
fete, înfatisari si cuvinte, nici nu se
odihneste Dumnezeu în acestea, ci în inimi înfrânte, în duh de smerenie
si în suflete luminate de cunostinta lui Dumnezeu. Caci se
întâmpla sa vedem uneori pe cineva acoperindu-se în afara sub
cuvinte si folosindu-se de vorbe smerite fata de altii,
pentru a vâna lauda de la oameni, iar în launtru e plin de viclenie
si de rautate si de tinerea de minte a raului
aproapelui; precum se întâmpla uneori sa vedem pe cineva luptându-se
în afara pentru dreptate prin cuvinte înalte de întelepciune, si
ridicându-se împotriva minciunii sau a calcarii legilor
dumnezeiesti, iar în launtru e plin de cuviinta, de
smerenie si de dragoste fata de aproapele; ba uneori se si
lauda în Domnul, dupa cuvântul lui Pavel: „Laudându-ma, în
Domnul ma voi lauda, întru neputintele mele” (2 Cor. 12,9). (Smerenia
nu trebuie sa opreasca pe cineva de a lupta pentru dreptatea altora
cu cuvinte întelepte si cu multa iscusinta si putere,
dar sa nu pretinda pentru sine nimic si sa nu se
socoteasca lucru mare pentru ceea ce face, ci ca împlinind o slujire
obligatorie în fata lui Dumnezeu. Cu atât mai putin trebuie sa
împiedice smerenia, propovaduirea cuvântului lui Dumnezeu cu putere.)
·
Dumnezeu a judecat ca trebuie
sa-si pregateasca prin Duhul Sau din neam în neam
prooroci si prieteni pentru cladirea Bisericii Sale. Daca
sarpele cel vechi si-a varsat veninul pacatului în urechile
oamenilor, iar prin el se pricinuieste pierirea sufletelor, cum nu va
ridica Cel ce a zidit inimile noastre una câte una, câte un sarac din
putinatatea pamântului? El ridica din gunoiul patimilor
câte un sarac, care poarta sabia Duhului, adica cuvântul lui
Dumnezeu (Efeseni 7,17), spre ajutorarea mostenirii Lui. Deci pe drept
cuvânt cei ce au început sa se smereasca, lepadându-se de ei
însisi, se ridica spre înaltimea cunostintei
si primesc de sus cuvânt de întelepciune, ca sa
binevesteasca, cu putere de la Dumnezeu, mântuire Bisericii Sale.
·
Cunoaste-te pe tine însuti!
Iar aceasta este adevarata smerenie, care ne învata sa
cugetam smerit, ne frânge inima si ne învata sa
lucram si sa pazim aceasta stare. (Crestinismul
a legat dictonul acesta al filozofiei eline, cu smerenia în fata lui
Dumnezeu. Numai cel smerit în fata infinitatii lui Dumnezeu se
cunoaste pe sine cu adevarat, sau vice-versa.) Iar daca nu
te-ai cunoscut înca pe tine, nu stii înca nici ce este smerenia,
nici nu te-ai atins de adevarata lucrare si paza. Caci a te
cunoaste pe tine este sfârsitul lucrarii virtutilor. (Virtutile
sunt drumul spre cunoasterea de sine, pentru ca sunt drumul spre
cunoasterea si trairea infinitatii iubitoare a lui
Dumnezeu. Vârful virtutilor este smerita cugetare, iar în ea se arata
adevarata cunoastere de sine. Se identifica astfel
faptuirea morala cu progresul în cunoasterea de sine. În
afara de aceasta faptuire, nu se poate cunoaste cineva pe
sine. Cunoasterea de sine nu e o chestiune intelectuala. Numai în
fapte poti cunoaste ce poti si ce nu poti si
numai în faptele împlinite cu credinta în Dumnezeu, prin Dumnezeu si
cu ajutorul Lui, poti cunoaste înaintarea în Dumnezeu si te
poti cunoaste nu ca o realitate marginita, ci
indefinita. Cel ce vorbeste cu lauda de sine si de faptele
sale e strain de sine, nu se cunoaste în toata adâncimea sa
indefinita, legata de infinitatea lui Dumnezeu.)
·
Cel ce s-a saltat de la
curatie la cunostinta lucrurilor, s-a cunoscut pe sine,
dupa cuvântul: cunoaste-te pe tine însuti! Iar cel ce a ajuns la
cunostinta ratiunilor zidirii si a lucrurilor dumnezeiesti
si omenesti a cunoscut cele din jurul lui si cele din afara
pe el, dar pe sine însusi înca nu. (Cunoasterea de sine,
fiind însotita de smerita cugetare, este îmbinata si cu
cunoasterea ratiunilor lucrurilor. Caci credinciosul nu se
cunoaste pe sine si nu cugeta smerit despre sine, daca nu
vede în fata sa ratiunile duhovnicesti ale creaturilor.
Cunoasterea de sine e legata astfel cu cunoasterea
ratiunilor lucrurilor, care devin launtrice credinciosului
îmbogatindu-l si deschizându-i sinea sa infinitatii
dumnezeiesti.)
·
Altceva sunt eu si altceva cele
ce tin de mine. De asemenea altceva sunt cele ce tin de mine si
altceva cele privitoare la mine. Apoi altceva sunt cele privitoare la mine
si altceva cele din afara de mine. Eu sunt cel ce zic: sunt al lui
Dumnezeu si sunt vazut ca suflet întelegator, nemuritor
si cuvântator, ca unul ce am minte care naste cuvântul si
care e nedespartita si de-o fiinta cu sufletul.
Cele ce tin de mine sunt vrednicia împarateasca,
stapânitoare, cuvântatoare si libertatea vointei. Iar cele
privitoare la mine sunt toate câte le aleg prin hotarârea libera:
îndeletnicirea agricola, comerciala sau filozofica. În
sfârsit cele din afara de mine sunt toate câte dau cinste si
noblete pamânteasca vietii: bogatia, slava,
cinstea, bunastarea, marimea slujbelor, sau cele dimpotriva:
saracia, lipsa de slava, lipsa de cinste si insuccesele.
·
Tot cele ce s-a cunoscut pe sine s-a
odihnit de la toate lucrurile sale cea dupa Dumnezeu si a intrat în
locul sfânt al lui Dumnezeu si al smereniei. (Cunoasterea de sine
si smerita cugetare coincid nu numai cu contemplarea ratiunilor
lucrurilor, ci si cu lucrarea constienta la locul cel sfânt unde
este Dumnezeu sau infinitatea Lui, în inima. În constiinta neîntrerupta
de a se afla în fata lui Dumnezeu, sufletul savârseste
liturghia întelegatoare sau constienta, caci nu poate
sta în fata lui Dumnezeu fara a-i jertfi Lui toate si chiar
pe sine însusi, din puterea jertfei lui Hristos, pentru a-L cunoaste
cu adevarat pe Dumnezeu si pe sine însusi si a se uni cu
El.) Iar cel ce s-a cunoscut înca pe sine, prin smerita cugetare
si cunostinta, calatoreste înca cu
osteneala si sudoare în viata. Aceasta dorind si David
sa o întelegem, a zis: „Aceasta este osteneala înaintea mea,
pâna ce voi intra în locul cel sfânt al lui Dumnezeu” (Ps. L22, 16,17).
·
Când ajunge cineva de se
cunoaste pe sine însusi (iar pentru aceasta are trebuinta
de multa paza din afara si de oprire de la lucrurile
lumesti si de cercetarea constiintei), îndata vine în
suflet oarecare smerenie dumnezeiasca mai presus de cuvânt, aducând în
inima zdrobire si lacrimi de umilinta fierbinte, încât cel
ce sta în lucrarea ei se socoteste pe sine: pamânt,
cenusa, vierme si nu om; ba înca nevrednic chiar de
viata duhovniceasca. Aceasta din pricina covârsirii acestui dar
al lui Dumnezeu. Iar învrednicindu-se cineva sa petreaca multa
vreme în acest dar, se umple de alta betie negraita: de
umilinta inimii si patrunde în adâncul smeritei cugetari.
Acesta, iesind din sine, nesocoteste toate mâncarile din
afara, ca si bautura si vesmintele trupului,
necautând cele peste trebuinta, ca unul ce s-a schimbat cu
schimbarea dreptei celui Preaînalt.
·
Cel mai mare bun dintre virtuti
este smerenia. Pe cei în care se sadeste aceasta prin
pocainta curata, având însotitoare si rugaciunea
cu înfrânare, îi face îndata slobozi de robie si daruieste
puterilor lor pace. Aflându-se acestia într-o asemenea stare, cuvântul lor
se umple de limpezimea cunostintei lui Dumnezeu si ajung la vederea
tainelor Împaratiei lui Dumnezeu si a ratiunilor
zidirii. Dar pe masura ce patrund în adâncurile Duhului,
strabat si în adâncul smeritei cugetari. (Înaintarea în
smerita cugetare, fiind o înaintare în cunoastere de sine, în
cunoasterea neputintei proprii, e si o înaintare în adâncurile
puterii Duhului. Sinea cunoscuta întru smerenia sau în
putinatatea ei e o sine din ce în ce mai transparenta, o
inima curatita de orice pata sau de orice
învârtosare, care o face nestravezie si nesimtitoare la
prezenta lui Dumnezeu cel infinit, pentru ca se mentine ea
însasi îngrosata la marginirea ei exclusiva.)
Iar din aceasta le creste cunostinta masurilor proprii.
Cunosc neputinta firii omenesti si li se înmulteste
dragostea de Dumnezeu si de aproapele, încât socotesc ca este un
lucru sfânt sa se izbaveasca chiar si de simpla
îmbratisare si de apropierea petrecerii împreuna. (Dragostea
de aproapele poate sa fie intensa si vibranta si
totusi sa evite atingerile trupesti,
îmbratisarile, apropierile. O dovedeste aceasta
suferinta patrunzatoare pentru necazurile altora, pentru
neputintele lui. Aceasta dragoste a devenit cu totul
duhovniceasca, fara sa fie mai putin intensa, mai
putin duioasa. În aceasta dragoste poate avea loc o comunicare,
o interpenetrare launtrica cu mult mai adânca decât cea
prilejuita de îmbratisarile trupesti, care pot
ramânea simplu exterioare.)
·
Nimic nu întraripeaza asa
de mult sufletul oamenilor catre dragostea lui Dumnezeu si catre
iubirea de oameni, ca smerita cugetare, umilinta si rugaciunea
curata. Cea dintâi le frânge duhul, îi face sa le izvorasca
pâraie de lacrimi si, aducând putinatatea omeneasca sub
ochi, îi învata sa-si cunoasca masurile lor. A
doua curateste mintea de cele materiale si lumineaza
ochii inimii si face sufletul întreg luminos. Iar cea din urma
uneste pe omul întreg cu Dumnezeu si-l face sa petreaca
împreuna cu îngerii, sa guste dulceata
bunatatilor vesnice ale lui Dumnezeu, sa guste
dulceata bunatatilor vesnice ale lui Dumnezeu, îi
da visterii de taine mari si, aprinzându-l de iubire, îl
îndupleca sa îndrazneasca sa-si puna
sufletul pentru prietenii sai, ca unul ce s-a ridicat mai presus de
hotarele putinatatii trupesti.
·
Umilinta se deosebeste
de smerenie, prin simtirea micimii tale pâna aproape de topirea ta,
pâna la o extrema înmuiere a fiintei în fata
maretiei nesfârsite a lui Dumnezeu. Ea e „o strapungere” a
inimii care produce lacrimi, pentru ca aceasta strapungere merge
pâna la maduva fiintei, facând straveziu pe Dumnezeu
prin subtirimea fiintei noastre.
·
Cel ce a cucerit aceasta
cetatuie de pe vârf nu poate fi tinut de lanturile
simtirii lucrurilor, nu vede nici una din desfatarile
vietii; nu deosebeste pe cel evlavios de cel neevlavios; ci precum
Dumnezeu face sa ploua si face sa rasara soarele
peste drepti si nedrepti, peste rai si buni (Matei
5,45), asa si el îsi trimite si-si întinde razele
dragostei catre toti si nu-si îngusteaza inima, ci
si-o largeste în iubirea tuturor. El se simte strâmtorat si
chinuit ca nu poate atâta bine cât vrea. Din aceasta porneste ca din
Eden un fel de alt izvor al umilintei spre smerita cugetare, spre
nepatimire si spre înaltarea la rugaciunea
neîmprastiata; un izvor care adapa fata întregii
zidiri gândite a lui Dumnezeu.
·
Lumina Duhului dumnezeiesc,
salasluita în suflet, obisnuieste sa se
departeze din pricina trândaviei, a nepurtarii de grija
si a nepasarii aratata în cuvinte si
mâncari. (Salasluirea Duhului Sfânt împreuna cu
umilinta este una cu o delicatete extrema a sufletului,
contrara grosolaniei manifestata în nepasare, lacomie
si trufie. În cazul din urma sufletul se umple de fiare si
devine asemenea lor.) Negrija la mâncari si mustul hranei, ca
si neînfrânarea limbii si nepaza ochilor, obisnuiesc sa
alunge din suflet lumina si sa ne faca întunecati. Iar
umplându-ne noi de întuneric, îndata încep sa umble prin sufletul
nostru toate fiarele câmpului inimii noastre si toti leii sau
gândurile patimilor, cautând cu racnet hrana pentru patimi si
sa rapeasca comoara asezata în noi de Duhul. Iar
înfrânarea care ne este prietena cu adevarat si rugaciunea
care ne face îngeri, nu numai ca nu lasa nimic din acestea sa
intre în suflet, ci pastreaza si lumina Duhului nestinsa în
jurul mintii, iar inima o face linistita si curata
si izvor de dumnezeiasca umilinta, pe când sufletul îl
largeste spre dragostea lui Dumnezeu si-l uneste întreg cu
Hristos întreg, prin bucurie si feciorie.
·
Sa nu zici în inima ta: îmi este
cu neputinta sa dobândesc de aici înainte curatia
fecioriei, dupa ce am cazut în stricaciunea si nebunia
trupului în multe chinuri. Caci unde se staruie cu ostenelile
pocaintei si cu caldura inimii în greau patimire
si curg râuri de lacrimi din umilinta inimii, acolo se
darâma toate întariturile, se stinge tot focul patimilor si
se savârseste renasterea de sus, prin venirea Mângâietorului;
si sufletul se face iarasi palat al curatiei si
al fecioriei. Coborându-se apoi Dumnezeu în acesta, printr-o lumina
si bucurie negraita, si sezând pe înaltimea
mintii lui ca pe un tron de slava, da pacea Sa puterilor lui,
zicând: „Pace voua”, din partea patimilor care va razboiesc;
„pacea Mea dau voua”, ca sa va miscati potrivit cu
firea; „pacea Mea o las voua”, (Ioan 14,27), ca sa va
desavârsiti mai presus de fire. Deci tamaduind cele
trei parti ale sufletului prin întreitul dar al pacii si
ridicându-l pe acesta la desavârsirea întreita si unindu-l
cu Sine, îl face întreg feciorelnic si frumos, învaluindu-l în buna
mireasma a mirului curatiei. Si zice catre el:
„Scoala-te si apropie-te de Mine, frumoasa Mea porumbita”,
prin întelepciunea cu fapta, ca iata iarna patimilor a trecut;
furtuna gândurilor de placere s-a dus odata cu ea; florile
virtutilor s-au aratat cu buna mireasma a cugetarilor în
pamântul inimii tale. Ridica-te si vino aproape de Mine, în
cunostinta contemplarii naturale. Vino porumbita Mea, sub
acoperamântul si în întunericul teologiei tainice si al
credintei tale tare ca piatra, în Mine, Dumnezeul tau (Cânt. cânt.
2,10-14).
·
Bine este a muri lumii si a
vietui lui Hristos. Caci altfel nu poate cineva sa se nasca
de sus, dupa cuvântul Domnului. Iar daca nu se naste de sus, nu
poate nici intra în Împaratia cerurilor (Ioan 3,5). Aceasta
nastere însa vine din ascultarea de parintii
duhovnicesti. Caci de nu vom da întâi chip în noi semintiei
cuvântului prin învatatura parintilor si nu ne
vom face fii ai lui Dumnezeu prin ei, nu vom putea sa ne nastem de
sus. Asa s-au nascut cei doisprezece din Hristos cel Unul, iar cei
saptezeci s-au nascut din cei doisprezece si s-au facut fii
ai lui Dumnezeu si Tatalui, dupa cuvântul Domnului: „Voi
sunteti fiii Tatalui Meu Celui din ceruri” (Matei 5,45). De aceea
si Pavel zice catre noi: „Macar ca aveti multi
învatatori, dar nu multi parinti. Eu v-am
nascut pe voi, fiti urmatorii mei” (1 Cor. 4,15).
·
A nu asculta de parintele
duhovnicesc dupa pilda Fiului, Care s-a facut ascultator
Tatalui pâna la moarte si cruce (Filip. 2,8), înseamna a nu
te naste de sus. Iar cel ce nu s-a facut fiu iubit al unui
parinte bun, cum va fi parinte, daca nu s-a nascut prin
cuvânt si Duh de sus? Cum va fi si el parinte bun al unor fii buni
si cum va naste copii buni, dupa chipul bunatatii
parintelui lor? Iar daca nu e asa, fara îndoiala
cum e pomul, asa va fi si roada.
·
Lipsa evlaviei este puiul
atotrau al iubirii celei rele de argint al pizmei. Iar daca nu e rea,
cu atât mai mult cea care-l naste. Caci ea face pe fiii oamenilor
sa pretuiasca mai mult dragostea aurului decât dragostea lui
Hristos si înfatiseaza pe Facatorul materiei
mai mic decât materia. Caci îi îndupleca sa slujeasca mai
mult materiei decât lui Dumnezeu, pe cei ce aduc închinare fapturii în
locul Facatorului si schimba adevarul lui Dumnezeu în
minciuna. Iar daca aceasta boala e un rau asa de
mare, încât primeste ca un al doilea nume pe cel de slujire la idoli, nu
întrece orice rautate sufletul care boleste de buna voie de
aceasta?
·
Daca iubesti aurul, nu
iubesti pe Hristos. Iar daca nu iubesti pe Hristos si
iubesti aurul, ia seama cui te face asemenea acest tiran? Aceluia care era
ucenic, dar fara credinta, care era prieten, dar s-a
aratat vânzator si si-a batut joc de Stapânul
tuturor si a cazut ca un nevrednic din credinta si din
dragostea fata de El si s-a rostogolit în adâncul
deznadejdii. Teme-te de pilda aceluia si asculta de mine si
fugi de aur si de dragostea lui, ca sa poti câstiga pe
Hristos, daca te iubesti pe tine. Caci stii locul unde a
ajuns cel ce a cazut.
·
Nu te grabi niciodata
sa ajungi în scaun de întâistatator prin aur sau prin ajutorul
oamenilor si prin rugaminti, fara chemare de sus,
chiar daca te stii în stare sa folosesti sufletelor. Caci
acestea trei te vor urmari si una din ele te va ajunge: sau îti
va veni asupra nemultumirea si mânia lui Dumnezeu prin felurite
greutati si necazuri, caci nu vor lupta împotriva ta numai
oameni, ci si aproape toata zidirea si-ti va fi viata
plina de suspin; sau vei fi scos de multa necinste de cei mai tari ca
tine; sau vei muri fara vreme, fiind taiat de la viata
aceasta.
·
Nu poate sa
dispretuiasca cineva slava si necinstea si sa
ajunga deasupra placerii si durerii, de nu se va hotarî
sa priveasca spre sfârsiturile lucrurilor. Caci când va
vedea toata slava, placerea, desfatarea, bogatia
si bunastarea ca sfârsesc în nimic si tuturor le
urmeaza si pe toate le strica moartea, atunci, dispretuind
desertaciunea vadita a tuturor lucrurilor omenesti, îsi
va întoarce simturile (sufletului) spre sfârsiturile lucrurilor
dumnezeiesti si se va prinde de ele. Caci ele sunt cu
adevarat si nu se pot strica nicidecum. Iar prinzându-se de acestea,
se ridica deasupra durerii si placerii: a durerii, ca unul ce a
biruit iubirea de placere, de slava si de bani a sufletului; a
placerii, ca unul ce a lepadat simtirea lumii si, drept
urmare, fie ca e slavit, fie ca e dispretuit, ramâne
acelasi. Caci fie ca se afla în dureri, fie în odihna
trupului, pentru toate multumeste lui Dumnezeu si nu se
coboara cu gândul la cele de jos.
·
Cel ce se nevoieste trebuie
sa-si cunoasca miscarile si preocuparile
sufletului chiar si din visurile lui si sa aiba grija
de starea lui. Caci dupa preocuparea omului din launtru si
dupa grijile lui sunt si miscarile trupului si
nalucirile mintii. Daca cineva are sufletul iubitor de cele
materiale si de placeri, îsi naluceste câstiguri
de lucruri si de bani, sau chipuri de femei si împreunari
patimase, din care vine îmbracamintea patata
si întinaciunea trupului. Iar daca are sufletul lacom si
iubitor de argint, vede totdeauna aur si pe acesta îl doreste, se
lacomeste dupa dobânzi si le asaza în visterii
si e osândit ca un om fara mila. Daca are un suflet
înclinat spre mânie si dusmanie, este urmarit de fiare
si de serpi veninosi si e napadit de temeri
si de spaime. Iar daca îsi are sufletul îngâmfat de slava
desarta, îsi naluceste laude si primiri din
partea multimii, scaune de stapânire si de conducere si le
socoteste, chiar când e treaz, pe ce înca nu le are, ca si când
le are sau le va avea cu siguranta. Daca e cu sufletul plin de
mândrie si de trufie, se vede pe sine purtat în trasuri
stralucitoare si uneori zburând în vazduh si pe toti
îi vede tremurând de covârsirea puterii lui. La fel si omul iubitor
de Dumnezeu, fiind sârguincios întru lucrarea virtutii si drept în
nevointele pentru evlavie si cu sufletul curat de pofta celor
materiale, vede în visuri sfârsiturile înfricosatoare.
Rugându-se pururi, el se tine în stare de umilinta si de
pace cu sufletul si cu trupul si când se trezeste, vede pe
obrajii sai lacrimi, iar pe buzele lui are cuvinte catre Dumnezeu.
·
Dintre cele ce ni se nalucesc în
somn, unele sunt simple visuri, altele vederi, iar altele descoperiri. Visurile
sunt toate cele care nu ramân neschimbate în închipuirea mintii, ci
se amesteca, se alunga si se schimba des dintr-unul
într-altul. Din ele nu vine nici un folos pentru cei ce si le
nalucesc, si dupa trezire se destrama. Pe acestea trebuie
sa si le dispretuiasca cei ce se nevoiesc. Vederile sunt
cele care ramân neschimbate si nu se prefac dintr-una într-alta, ci
ramân întiparite în minte si neuitate timp îndelungat; de
asemenea, cele care arata sfârsituri ale lucrurilor viitoare si
aduc sufletului folos prin umilinta si din vedenii
înfricosatoare, facând pe cel ce are sa-si adune
mintea si sa tremure de vederea înfricosatoare si
neschimbata a celor ce i se arata. La acestea trebuie sa fie cu
luare-aminte cei ce se nevoiesc. Iar descoperirile sunt vederile sufletului
curat si luminat, în afara de toata simtirea, care au ca
cuprins lucruri si întelesuri dumnezeiesti minunate,
deslusirea unor taine ascunse ale lui Dumnezeu si dezlegarea unor
mari întrebari ce ni se pun, precum si schimbarea obsteasca
a unor lucruri lumesti si omenesti.
·
Dintre cele pomenite, cele dintâi
sunt ale oamenilor iubitori de cele materiale si de trup, al caror
dumnezeu e pântecele si saturarea fara masura, a
caror întunecime de minte vine dintr-o viata fara de
grija si tocita de patimi si carora le stârnesc dracii
naluciri, batându-si joc de ei. Cele de al doilea sunt ale
caror sârguinciosi si curatiti în simtirile
sufletului, care prin cele ce li se arata sunt daruiti cu
întelegerea lucrurilor dumnezeiesti si cu sporirea în oricare.
Iar cele din urma sunt ale celor desavârsiti, care stau sub
lucrarea Duhului dumnezeiesc si sunt uniti cu Dumnezeu datorita
sufletului lor ajuns la cunoasterea lui Dumnezeu (datorita sufletului
teolog). (Cele trei trepte ale vietii duhovnicesti se cunosc
si dupa cele trei feluri de aratari din somn: visuri,
vederi si descoperiri. În cele din urma are loc o
initiativa accentuata a Duhului Sfânt).
·
Nu toti au vederi adevarate
în somn, nici nu se întiparesc acestea în mintea tuturor, ci numai aceia
care sunt curati cu mintea si limpeziti în simturile
sufletului si care alearga spre contemplarea naturala; numai
aceia care nu au nici o preocupare de lucrurile vietii si nici o
grija pentru viata de aici; aceia ale caror îndelungate
flamânziri i-au dus la înfrânarea cuprinzatoare si ale
caror sudori si osteneli dupa Dumnezeu au aflat, în locul cel
sfânt al lui Dumnezeu, cunostinta lucrurilor si odihna
întelepciunii celei mai înalte; aceia a caror viata
îngereasca e ascunsa la Dumnezeu si a caror înaintare s-a
suit de la sfânta liniste la treapta proorocilor Bisericii lui Dumnezeu.
Despre acestea a vorbit Dumnezeu si lui Moisi: „De va fi proroc între voi,
Ma voi arata lui în somn, si în vedere voi grai catre
el” (Numeri 12,6). Iar catre Ioil: „Si va fi dupa acestea
ca voi varsa din Duhul Meu peste tot trupul si fiii vostri
si fiicele voastre vor prooroci si batrânii vostri vor avea
visuri si tinerii vostri vor avea vedenii” (Ioil 2,28).
·
Câta vreme sufletul e dezbinat
în el însusi si puterile lui se misca fara
rânduiala, câta vreme n-a primit în sine razele dumnezeiesti, nu
s-a învrednicit nici de eliberarea din robia cugetului trupesc si nu s-a
bucurat nici de pace. Daca a încetat de curând razboiul patimilor
neastâmparate, sufletul are nevoie de multa tacere a buzelor,
încât sa zica asemenea lui David: „Eu ca un surd n-am auzit si
ca un mut nu mi-am deschis gura mea” (Ps.37,14). Trebuie sa fie pururi
trist si sa umble mâhnit pe calea poruncilor lui Hristos, cât e
suparat de vrajmasi, si sa astepte venirea
Mângâietorului, prin care primind umilinta si lacrimile care-l spala,
va dobândi cununa libertatii.
·
Mintea curatita de tot
noroiul se face sufletului cer înstelat de întelesuri stralucitoare
si atotluminoase si Soarele dreptatii lumineaza în ea,
trimitând în lume razele luminoase ale cunostintei de Dumnezeu
(ale teologiei). Iar ratiunea acestei minti, facându-se
curata, scoate din adâncul Întelepciunii ratiunile simple
si neamestecate ale lucrurilor si descoperirile lamurite ale
celor ascunse, înfatisând-le mintii, pentru a cunoaste
care este adâncul, înaltimea si largimea
cunostintei lui Dumnezeu. Si mintea, primindu-le pe acestea la
sânul ei în chip firesc, face cunoscute adâncurile Duhului, prin cuvânt,
tuturor celor ce au Duh dumnezeiesc în cele din launtru si da pe
fata vicleniile dracilor si povesteste tainele
Împaratia cerurilor (Ps. 29, 12-13).
·
Dorintele si imboldurile
trupesti le opreste înfrânarea si aprinderile inimii le
raceste citirea dumnezeiestilor Scripturi, le smereste
rugaciunea neîncetata si le potoleste, ca un untdelemn,
umilinta.
·
Nimic nu face pe om asa de mult
împreuna-vorbitor cu Dumnezeu ca rugaciunea curata si
nemateriala. (E rugaciunea fara gânduri si chipuri
împrumutate de la lucruri. Aceasta rugaciune nu mai are nimic care
sa se intercaleze între minte si Dumnezeu, care sa
întrerupa dialogul Ei cu El, care sa faca mintea sa se
margineasca dupa chipul lucrurilor si sa nu mai
vada prin infidelul ei infinitatea dumnezeiasca.) Pe cel ce se
roaga cu gândul, ea îl stie unit fara
împartasire cu Cuvântul, atunci când sufletul si l-a
spalat cu lacrimi si l-a îndulcit cu dulceata umilintei
si l-a luminat cu lumina Duhului.
·
E buna si cantitatea în
cântarea rugaciunilor, atunci când e stapânita de
staruinta si luare-aminte. Dar ceea ce da
viata sufletului este calitatea; aceasta pricinuieste si
roada. Iar calitatea cântarii si rugaciunii sta în a se
ruga cineva cu duhul si cu mintea. Si se roaga cineva cu mintea
când, rugându-se si cântând, priveste la întelesul ce se
afla în dumnezeiasca Scriptura si primeste prin aceste
urcusuri de întelesuri în inima sa, prin cugetari vrednice de
Dumnezeu. Sufletul, fiind rapit de acestea în chip întelegator
în vazduhul luminii, e luminat si curatit tot mai mult
si se ridica întreg spre ceruri, unde vede frumusetile
bunatatilor rânduite sfintite. Aprinzându-se de dorinta
acestora, îndata sloboade din ochi rodul rugaciunii si lacrimile
încep sa-i curga sub lucrarea de lumina facatoare a
Duhului. (Cunoasterea cea mai înalta de Dumnezeu si lacrimile
fac casa buna. Caci e o cunoastere prin „vedere” a
bunatatii iubirii lui Dumnezeu ce ne asteapta, sau ni
se daruiesc în parte înca de acum. Mai bine zis e o cunoastere
si o simtire a iubirii nesfârsite a lui Dumnezeu, care nu se
poate sa nu stoarca lacrimi. Iar aceasta cunoastere prin
vedere si prin traire are loc în starea rugaciunii mintale sau
întelegatoare, a rugaciunii care reprezinta starea de
dialog direct a mintii cu Dumnezeu, de adunare a mintii în
indefinitul ei în fata infinitatii iubirii lui Dumnezeu. Ca
si sfântul Simeon, dascalul sau, Nichita uneste strâns
lumina Duhului, sau vederea nesfârsitului dumnezeiesc, cu lacrimile,
si pe amândoua cu rugaciunea, ca nemijlocita convorbire a
sufletului cu Dumnezeu cel preadulce în manifestarea iubirii Lui
nesfârsite.) Gustul acestora e atât de dulce, încât cel ce s-a
facut partas de ele uita uneori si de hrana
trupeasca. Acesta este rodul rugaciunii, care rasare în
sufletele celor ce se roaga, din calitatea gândita a cântarii.
·
Unde se vede roada Duhului, acolo
este si calitatea gândita a rugaciunii. Si unde e calitatea
aceasta, acolo e foarte buna si cantitatea cântarii. Iar unde nu
se arata rodul, e seaca si calitatea. Si daca aceasta
este uscata, de prisos este si cantitatea, care desi
înseamna deprinderea trupului, totusi nu aduce celor mai multi
nici un câstig.
·
Rugându-te si cântând psalmi
Domnului, ia aminte la viclenie. Caci dracii sau ne însala,
furisându-ne în simtirea sufletului sa spunem unele în locul
altora, abatând stihurile psalmilor spre hulire, ca sa zicem cu gura
cele ce nu se cuvin; sau, facând noi începutul psalmilor, pun sfârsit
cuvântului nostru, risipindu-le pe celelalte din minte; sau ne întorc mereu la
acelasi stih, nelasându-ne, din pricina uitarii, sa
gasim stihul urmator al psalmului; sau, aflându-ne la mijlocul
psalmului, iau deodata din mintea noastra toata amintirea
stihurilor rostite, încât nici nu ne mai aducem aminte de stihuri am avut în
gura si nu mai putem sa le aflam si sa le aducem
iarasi pe limba. Iar aceasta o fac ca sa ne arunce în
negrija si în trândavie si ca sa zadarniceasca
roadele rugaciunii noastre, punându-ne în minte ca s-a facut
târziu. Tu însa staruieste cu putere si urmareste
psalmul cu si mai multa liniste, ca sa culegi folosul
rugaciunii din stihuri, prin vedere (contemplare), si sa te
îmbogatesti cu luminarea Duhului, care se iveste în
sufletele celor ce se roaga. (Se staruie asupra rugaciunii
prin cuvinte si psalmodiere si asupra legaturii ei cu
contemplatia, care se iveste din aprofundarea în întelesul
cuvintelor. E necesara rostirea staruitoare a cuvintelor
rugaciunii, caci prin aceasta se face un efort si se tine
cugetarea la întelesurile din ele, al caror cuprins niciodata nu
se epuizeaza. Altfel, sub pretextul unei contemplari nemijlocita
de cuvintele rugaciunii rostite, se produce o împrastiere
neglijenta a cugetarii si nu se dobândeste o adâncire în
aceleasi întelesuri inepuizabile exprimate prin rugaciune. Nu
trebuie sa rostim nici cuvintele rugaciunii fara
concentrarea mintii, dar nu trebuie sa neglijam, sub pretextul
contemplarii, nici rostirea cuvintelor rugaciunilor.)
·
Când ti s-ar întâmpla una ca
aceasta în vreme ce te rogi cu luare-aminte, sa nu te lenevesti
si sa cazi în nepasare, nici sa nu pretuiesti mai
mult odihna trupului decât folosul sufletului, luând seama ca e ceasul
târziu. Ci unde ti se va întâmpla robirea mintii, acolo sa stai
pe loc. Daca ti s-ar întâmpla spre sfârsitul psalmului, revino
din nou cu toata râvna la început si, pornind de la început,
urmareste iarasi psalmul pe calea lui, chiar daca
ti s-ar întâmpla de mai multe ori într-un ceas robirea mintii.
Facând tu aceasta, dracii nu vor putea suferi rabdarea
staruintei si încordarea râvnei tale, ŗi umplându-se de
rusine, se vor departa de la tine.
·
Sa cunosti fara
greseala ca rugaciunea neîncetata este aceea care nu
se ispraveste din suflet toata ziua si toata noaptea.
Ea nu se arata privitorilor în întinderea mâinilor, sau în
înfatisarea trupului si în sunetul limbii, ci se face
cunoscuta celor ce stiu sa înteleaga, în
meditatia cugetarii, în lucrarea mintii si în pomenirea lui
Dumnezeu cu umilinta staruitoare.
·
Cineva poate sa staruie
pururi în rugaciune, când îsi are gândurile adunate în minte întru
pace si evlavie multa, sapând în ele adâncurile lui Dumnezeu
si cautând sa guste de acolo preadulcea bautura a
vederii (contemplarii). Daca lipseste aceasta pace, nu poate.
Caci rugaciunea neîncetata a dobândit-o numai acela ale
carui puteri sufletesti înainteaza prin
cunostinta.
·
De cânti rugaciune lui
Dumnezeu si un frate sta la usa chiliei tale si bate,
sa nu pui mai presus fapta rugaciunii decât fapta dragostei si
sa treci cu vederea pe fratele tau. Caci acest lucru nu e
placut lui Dumnezeu. El vrea untdelemnul iubirii si nu jertfa
rugaciunii. Lasând deci darul rugaciunii, da cuvânt de
iubire fratelui, slujindu-l pe el. Apoi, întorcându-te, adu darul tau
Tatalui duhurilor, cu lacrimi si cu inima zdrobita si
duh drept se va înnoi în cele din launtru ale tale.
·
Taina rugaciunii nu se
savârseste în vreme si în loc hotarât. Caci de
hotarasti cele ale rugaciunii în ceasuri si timpuri
si locuri, timpul ramas în afara îsi varsa veninul în
alte lucruri ale desertaciunii. (Timpul este prilejul unui dialog
necontenit cu Dumnezeu. Altfel nu înaintam prin el spre Dumnezeu, nu e
legat de vesnicie, ci devine fara rost. Desigur ca dialogul
acesta, fiind un dialog al iubirii, toata fapta de iubire da timpului
un rost, îl scapa de desertaciune. Altfel timpul ramâne
desert si-si varsa veninul desertaciunii în toate
preocuparile noastre.) Rugaciunea înseamna miscarea
necontenita a mintii în jurul lui Dumnezeu; fapta ei sta în
învârtirea sufletului în jurul lucrarilor dumnezeiesti; iar
sfârsitul ei e lipirea cugetarii de Dumnezeu si
înaltarea la un singur duh cu El, dupa regula si cuvântul
apostolului.
·
Chiar daca ti-ai omorât
madularele si ti-ai înviat sufletul prin duh si te-ai
învrednicit de daruri mai presus de fire de la Dumnezeu, sa nu-ti
lasi puterea cugetatoare a sufletului sa leneveasca, ci
obisnuieste-o sa-si miste pururi amintirea în jurul
pacatelor ce le-ai savârsit si a chinurilor iadului si
socoteste-te cu mintea vrednic de osânda. Învârtindu-ti astfel
mintea în acestea si socotindu-se asa, îti vei pastra duhul
înfrânt si vei avea în tine izvorul umilintei, izvorând râurile
harului dumnezeiesc, iar pe Dumnezeu cautând la tine si dându-ti
din Duhul Sau pentru sporirea inimii tale.
·
Postul cu dreapta
socoteala, având ca însotitoare privegherea împreunata cu
cugetarea si cu rugaciunea, face pe cel ce se nevoieste cu el
sa ajunga repede la hotarul nepatimirii, când acesta îsi
are sufletul inundat de lacrimi pentru prisosinta smereniei si când
arde de dragostea lui Dumnezeu. Pe cel ajuns aici, postul îl duce la pacea
duhului care este mai presus de orice minte sloboda si-l uneste
prin dragoste cu Dumnezeu.
·
Cel ce s-a predat pe sine de
bunavoie ostenelilor pentru virtute si strabate cu
caldura calea nevointei se învredniceste de mari daruri de
la Dumnezeu. De aceea, înaintând spre mijloc, ajunge la descoperiri si
vederi dumnezeiesti. Si se face întreg cu atât mai luminat si
mai întelept, cu cât îsi întinde mai mult osteneala nevointelor.
Dar cu cât urca spre înaltimea vederii, cu atât stârneste
mai mult si pizma cea mare a dracilor pierzatori împotriva sa.
Caci nu rabda acestia sa vada om stramutat în
fire de înger. Din pricina aceasta întind împotriva lui, când acesta nu
baga de seama, sageata ascutita a parerii de
sine. Daca va descoperi viclenia si va fugi în cetatea smereniei,
dispretuindu-se pe sine, va scapa de pierzania mândriei si va
intra la limanurile mântuirii. De nu se va întâmpla asa, ci va fi
parasit de sus, va fi dat duhurilor care-l cer spre pedepsirea fara
de voie, fiindca nu s-a lasat cercat de cea de bunavoie. Iar
aceste duhuri sunt iubitoare de placere, iubitoare de trup, viclene
si pline de mânie. Ele îl umilesc cumplit prin necazurile pe care le aduc,
pâna ce-si va cunoaste neputinta sa, si plângând va
scapa de încercari si va zice si el cu David: „Bine este
ca m-ai smerit pe mine, ca sa vad dreptatile Tale”
(Ps. CXVIII,71).
·
Dumnezeu nu vrea ca noi sa fim
pururi înjositi de patimi, ci, urmariti de ele ca de niste
iepuri, sa-l socotim numai pe El stânca de scapare. Caci
altfel n-ar fi zis: „Eu am zis: dumnezei sunteti si toti fii ai
Celui preaînalt” (Ps. LXXXI, 6). El mai vrea sa fim si ca niste
cerbi care alearga pe muntii înalti ai poruncilor Sale si
înseteaza dupa apele de viata facatoare ale
Duhului. În felul acesta, precum aceia mâncând prin fire serpii, prefac în
chip ciudat prin caldura din multa alergare firea veninoasa a lor în
colt de iarba, fara sa se vatame, asa
si noi, primind în pântecele cugetarii orice gând patimas,
sa-l prefacem prin alergarea însetata pe calea poruncilor lui
Dumnezeu si cu puterea Duhului si prin predarea noastra lui
Dumnezeu, în fapta bine mirositoare si mântuitoare a virtutii,
ca sa ne aratam ca unii ce ne robim tot cugetul, prin
fapta, ascultarii lui Hristos. Caci lumea de sus are
trebuinta, pentru a se umple, nu de oameni pamântesti
si nedesavârsiti, ci de cei duhovnicesti si
desavârsiti, care alearga spre barbatul
desavârsit al plinatatii lui Hristos.
·
Cel ce se învârteste pururi în
loc si nu vrea sa se miste mai departe, se aseamana
catârului ce se misca pe acelasi loc în jurul masinii de
treierat. Caci cel ce se nevoieste pururi cu trupul si se
îndeletniceste numai cu deprinderea trupului, prin toata greaua
patimire, se pagubeste cât se poate de mult fara
sa bage de seama, neîntelegînd scopul voii dumnezeiesti.
Deprinderea trupeasca, dupa Pavel (1Tim. 4,8), spre putine
foloseste, pâna ce nu e înghitit cugetul trupesc de pâraiele
pocaintei si nu vine în trup omorârea de viata
facatoare a Duhului si nu împarateste legea
Duhului în trupul nostru cel muritor. Dar evlavia sufletului, care se vede prin
cunostinta lucrurilor si a ramurilor nemuritoare, adica a
cugetarilor dumnezeiesti, ca un pom al vietii în lucrarea
întelegatoare a mintii, curatia trupului,
neprihanirea, înfrânarea cuprinzatoare, smerita cugetare,
umilinta, dragostea, sfintenia, cunostinta cereasca,
întelepciunea cuvântului si vederea lui Dumnezeu. Deci cel ce a
înaintat de la multa deprindere la o astfel de desavârsire a
evlaviei, a trecut Marea Rosie a patimilor si a intrat în
pamântul fagaduintei, în care curge laptele si mierea
cunostintei lui Dumnezeu, desfatarea nesecata a
sfintilor.
·
Cel ce nu s-a hotarât sa se
ridice din cele din parte si spre putin folositoare si sa
se suie spre cele întru totul folositoare, manânca înca pâinea
de orz întru sudoarea fetei sale, dupa orânduirea de sus a lui
Dumnezeu. De aceea sufletul lui nu simte dorul manei cunoscute cu mintea
si a apei care curge din piatra lovita pe seama lui Israel. Dar cel
ce a auzit cuvintele: „Sculati sa mergem de aici” (1 Ioan 14,31)
si trezit, de glasul Învatatorului, s-a sculat de la
lucrarea ostenitoare si a încetat sa mai manânce din pâine
durerii, acela, lepadându-se de simtire, si, gustând din paharul
întelepciunii lui Dumnezeu, a cunoscut ca bun e Domnul, ca unul care,
dupa ce a împlinit legea poruncilor în slujirea Cuvântului, s-a urcat în
foisor, asteptând pogorârea Mângâietorului.
·
Trebuie sa pasim spre
cele ce ne stau înainte dupa rândurile si treptele vietii
întelepte. Trebuie sa urcam cu sârguinta spre ceea ce
e asezat mai sus, ca unii sa ne miscam neîncetat în jurul
lui Dumnezeu si nu cunoastem niciodata vreo oprire în mersul
spre mai bine. De la nevointa cu fapta sa înaintam la
contemplatia naturala a zidirii. De la aceasta trebuie sa
urcam la cunoasterea tainica a lui Dumnezeu si sa ne
odihnim în ea de toate faptele deprinderii trupesti, ca unii ce ne-am
ridicat înca cunostinta acestei drepte socoteli
(discernamânt) si înca nu stim sa pasim spre
cele ce ne stau înainte si sa ne întindem spre ceea ce e mai
desavârsit, suntem înca mai rai decât cei din lume, care nu
cunosc regula înaintarii de la vrednicia pe care o au, nici statornici
urcusului pâna ce se vor urca ce e deasupra celorlalte vrednicii
(trepte) si-si vor odihni acolo dorul lor.
·
„Descopera ochii mei si voi
întelege minunile legii Tale” (Ps. CXVIII, 18), striga catre
Dumnezeu cel acoperit de ceata cugetului pamântesc. Caci
nestiinta mintii pamântesti, fiind o ceata
si un întuneric adânc ce acopera vederea sufletului, îl face pe
acesta întunecat si înnegurat de nu poate întelege cele
dumnezeiesti si omenesti, nefiind în stare sa
priveasca spre razele luminii dumnezeiesti, sau sa se bucure de
bunatatile acelea pe care „ochiul nu ne-a vazut si urechea
nu le-a auzit si la inima omului nu s-au suit” (1 Cor. 2,9). Dezvaluindu-i-se
ochii prin pocainta, sufletul vede acestea în chip curat, le
aude întru cunostinta si le pricepe cu întelegerea. (Pocainta
da sufletului de a se cunoaste si de a cunoaste tot mai
bine si pe Dumnezeu însusi. Pocainta e descoperirea
adâncurilor sale în legatura cu adâncurile lui Dumnezeu, de care
depinde adâncimea sa si din care se hraneste.) Dar nu numai
atât, ci pune si trepte ale acestor întelesuri în inima sa si,
gustând din dulceata lor, îsi limpezeste cunostinta.
Iar prin cuvânt de întelepciune de la Dumnezeu, descrie tuturor
bunatatile minunate ale lui Dumnezeu, pe care le-a gatit
celor ce-L iubesc pe El si îndeamna pe toti sa vina la
împartasirea de ele, prin multe nevointe si lacrimi.
·
Darurile Duhului Sfânt fiind
sapte, Scriptura începând de la cel dintâi, le numara de la
întelepciune si coboara spre sfârsit pâna la frica
dumnezeiasca a Duhului. Deci zice: „Duhul întelepciunii, duhul
întelegerii, duhul sfatului, duhul puterii, duhul cunostintei,
duhul evlaviei si duhul temerii de la Dumnezeu” (Isaia 11,2). Noi
însa trebuie sa începem de la temerea care curateste,
adica de la frica de chinuri, ca prin acestea, departându-ne mai
întâi de rau si curatindu-se prin pocainta
de petele pacatului, sa ajungem la frica duhului cea curata,
mergând pe calea ce duce la ea si odihnindu-ne în ea în toata
lucrarea virtutii.
·
Astfel citesc Scripturile cei
începatori în viata de evlavie, astfel cei ce au înaintat pâna
la mijloc si astfel cei ce au alergat pâna la desavârsire.
Celor dintâi citirea le este pâinea de la masa lui Dumnezeu, care sustine
inimile lor în sfintele nevointe ale virtutii si le da
vigoarea tariei pentru lupta cu duhurile care pricinuiesc patimile,
si-i face luptari viteji împotriva dracilor, ca sa poata
zice: „Gatit-ai înaintea mea masa împotriva celor ce ma
necajesc pe mine” (Ps. 22,5). Celor de-al doilea, le este vin din potirul
dumnezeiesc învelind inimile lor si scotându-i din ei
însisi prin puterea întelesurilor si ridicându-le mintea de
la litera care-i ca sa cerceteze adâncurile duhului ei si sa le
fie întreaga nascatoare si descoperite de întelesuri,
încât sa poata spune si acestia, cu drept cuvânt: „Paharul
Tau ma îmbata cu taria lui” (Ps. 22,5). Iar celor din
urma, le este untdelemn al Duhului dumnezeiesc, înfragezindu-le
sufletul, îmblânzindu-l si smerindu-l prin covârsirea
iluminarilor dumnezeiesti si ridicându-l mai presus de
slabiciunea trupului, ca sa poata striga si ei,
bucurându-se: „Varsat-ai untdelemnul peste capul meu si mila Ta
ma va urma în toate zilele vietii mele” (Ps. 22,5,6).
·
Cuvântul lui Dumnezeu,
facându-se trup si dând subzistenta firii noastre în Sine
si aflându-se om desavârsit, afara de pacat, a
îndumnezeit-o, zidind-o pe aceasta din nou, ca Dumnezeu desavârsit. Si
fiind Ratiune a primei Minti si Dumnezeu, s-a unit cu partea
rationala a firii omenesti, dându-i aripi ca sa zboare la
înaltime si sa cugete si sa gândeasca la
cele dumnezeiesti. (Ratiunii omenesti i se deschid prin
faptul ca e personalizata în Ratiunea ipostatica
dumnezeiasca, înaltimile nesfârsite ale vietii lui
Dumnezeu si întelesurile adâncite în Dumnezeu ale tuturor lucrurilor
create si sustinute de El si în El.) Dar fiind si foc,
a întarit puternic cu focul fiintial si dumnezeiesc iutimea
firii omenesti, împotriva patimilor si a dracilor. În sfârsit,
fiind tinta dorintei întregii firi rationale si odihna
poftei ei, a largit partea poftitoare a firii noastre, ca sa se
poata împartasi de bunatatile vietii
vesnice cu dragoste plina de simtire. Si asa, înnoind
omul întreg în Sine, l-a facut din vechi nou, ca sa nu mai poarte în
starea reînnoita nici un motiv de învinovatire a Cuvântului
ziditor. (În Fiul lui Dumnezeu întrupat nu e numai ceea ce corespunde
ratiunii noastre, ca sa o readuca pe aceasta, prin întrupare, la
dreapta ei folosire, ci si ceea ce corespunde mâniei si poftei firii
omenesti. De aceea El a readus si mânia firii noastre la dreapta ei
folosire împotriva pacatului si a readus si pofta noastra
la poftirea a ceea ce merita sa fie poftit si a largit
si a adâncit aceasta pofta ca sa poata dori si
sa se poata desfata de infinitatea vietii si iubirii
dumnezeiesti.)
·
Liturghisind Cuvântul în Sine
rezidirea noastra, s-a jertfit El însusi pe Sine pentru noi prin
cruce si moarte si da pururi trupul Sau neprihanit
sa fie jertfit si ni-L îmbie în fiecare zi spre hrana
sustinatoare de suflet. Astfel, mâncând trupul si bând sângele
preacinstit al Sau, putem sa ajungem, întru simtirea sufletului,
prin împartasire, mai buni decât suntem. Amestecati cu
acestea, suntem prefacuti din ceea ce e mai mic în ceea ce e mai mare
si uniti în chip îndoit cu Cuvântul îndoit, adica prin trup
si suflet rational, cu Dumnezeu cel întrupat si de-o
fiinta cu noi dupa trup, ca sa nu mai fim ai nostri,
ci ai Celui ce ne-a unit pe noi cu Sine, prin masa nemuritoare, si ne-a
facut sa fim prin lucrare ceea ce este El prin fire.
·
Drept aceea, daca ne vom apropia
sa mâncam din pâinea aceasta si sa bem din potirul acesta
prin cele doua puteri ale firii, dupa ce ne-am facut
cercati întru ostenelile virtutilor si ne-am curatit
prin lacrimi, Cuvântul îndoit se amesteca cu noi întreg, întru
blândete, prefacându-ne în ai Sai, ca unul ce e întrupat si
de-o fiinta cu noi, dupa omenitate; si îndumnezeindu-ne
întregi prin ratiunea cunostintei, si facându-ne ai
Sai, ca pe unii ajunsi de un chip cu Sine si frati cu El,
Care e Dumnezeu si de-o fiinta cu Tatal. Dar daca se
apropie de noi, aflându-ne amestecati cu continutul patimilor si
patati de întinaciunea pacatului, ne arde si ne
topeste întregi care mistuie în chip firesc pacatul si taie viata
noastra nu cu voia bunatatii Sale, ci silit de
dispretul nesimtirii noastre.
·
Domnul, apropiindu-se în chip
nevazut, calatorind împreuna cu toti cei ce-au început
sa umble pe calea poruncilor Sale prin iubirea de întelepciune cea
lucratoare, ajutându-le ca unora ce au cugetul nedesavârsit, iar
sufletul le sovaie în cele ale virtutii. Iar cât priveste
pe cei ai caror ochi sufletesti sunt tinuti înca de nu
vad sporirea lor, pentru ca nu vad ca Domnul
calatoreste cu ei si lucreaza împreuna cu ei
sa se izbaveasca de patimi, si le întinde o mâna de
ajutor spre dobândirea a toata virtutea, dar înainteaza în
nevointele evlaviei si ajung prin smerenie la nepatimire,
Cuvântul nu voieste ca ei sa se opreasca aici, slabiti
de ostenelile virtutilor, ci sa mearga mai departe si
sa urce la contemplatie. De aceea, hranindu-i cu
masura, cu pâinea lacrimilor, îi binecuvânteaza cu lumina
umilintei si le deschide mintea ca sa înteleaga
adâncul Scripturilor dumnezeiesti si prin aceasta sa
cunoasca firile si ratiunile lucrurilor. Apoi se retrage
îndata de la ei, ca ei sa se ridice si sa caute cu si
mai multa sârguinta sa afle care este cunostinta
lucrurilor si înaltarea ce le vine din ea. Si cautând-o
ei aceasta cu sârguinta, se ridica la o slujire mai înalta
a Cuvântului, si vestesc tuturor învierea Cuvântului, pe care au
cunoscut-o prin lucrare si contemplatie.
·
Cu dreptate osândeste Cuvântul
zabava celor ce întârzie multa vreme în ostenelile deprinderii
si nu vor sa se stramute de la ea si sa urce la
treapta mai înalta a vederii, zicându-le: „O, voi nepriceputilor
si zabavnici cu inima a crede” (Luca 24,25) în Cuvântul, Care poate
sa descopere contemplatia naturala celor ce umbla cu duhul
în adâncurile Duhului. Caci a nu voii sa treci de la nevointele
începatoare la cele mai desavârsite si de la trupul literei
dumnezeiestii Scripturi, la întelesul Cuvântului, e semnul unui
suflet lenes si care n-a gustat Cuvântul dumnezeiesc, ci cugeta
lucru mare despre sporirea sa. Acestui suflet nu i va spune numai, ca unuia
ce-si poarta stinsa candela sa: „Du-te si cumpara
untdelemn de la cei ce vând” (Matei 25,9), ci i se va închide usa de la
camara de nunta, zicându-i-se: „Du-te, nu stiu de unde
esti” (Matei 25,12).
·
Când Cuvântul lui Dumnezeu vine la
sufletul cazut, ca în cetatea Betaniei, ca sa învie mintea lui
omorâta de pacat si îngropata sub stricaciunea
patimilor, atunci întelepciunea si dreptatea, scufundate în
întristare de moartea mintii, vin plângând înaintea Lui si zic:
„Daca erai aici la noi, pazind si supraveghind, fratele nostru nu
ar fi murit” (Ioan 11,21), adica n-ar fi murit fratele nostru mintea, din
pricina pacatelor. Apoi dreptatea se grabeste sa
hraneasca Cuvântul cu multa grija si cu lucrarea
poruncilor, si întinde masa felurita si bogata a grelei
patimiri. Iar întelepciunea, nesocotind toate celelalte griji si
greaua patimire ostenitoare, si-a ales lucrarea mintii si
voieste sa sada sa asculte miscarile
cuvântului cunoscute cu mintea si întelesurile lui descoperite prin
contemplatie. De acea, pe cea dintâi Cuvântul o primeste sa se
nevoiasca pentru a-l hrani la masa iubirii de întelepciune
lucratoare si felurita, dar o mustra totdeauna ca se
îngrijeste de multe chipuri ale grelei patimiri si se
îndeletniceste cu ceea de la putine foloseste; si îi spune
ca un lucru e de trebuinta sa fie cautat pentru
slujirea Cuvântului: sa supuna ceea ce e rau, gândului bun
si sa prefaca cugetul pamântesc al trupului în cuget
duhovnicesc, prin sudorile virtutii. Pe cealalta o lauda si
si-o apropie în chip firesc, ca pe una ce si-a ales partea cea
buna a cunostintei Duhului, prin care, zburând deasupra
lucrurilor omenesti, patrunde la adâncurile lui Dumnezeu (1 Cor.
2,10) si scoate de acolo margaritarul Cuvântului si
priveste visteriile ascunse ale Duhului, fapt din care i se naste o
bucurie negraita, care nu se va lua de la dânsa.
·
Sufletul rational se împarte,
cum s-a spus, în trei, dar se vede în doua. Caci o latura a lui
e rationala, iar alta patimitoare. Latura rationala a
lui, fiind dupa chipul Ziditorului, nu poate fi tinuta,
vazuta si hotarnicita de simturi, fiind în afara
si în launtrul lor. Prin ea sufletul este în comunicare cu puterile
întelegatoare si dumnezeiesti si tinde prin fire spre
Dumnezeu, ca spre modelul sau prin sfintita cunostinta
a lucrurilor si se ridica la împartasirea de frica
dumnezeiasca. Iar latura patimitoare a sufletului se amesteca cu
simturile, fiind supusa patimilor si placerilor. Prin ea
este în comuniune cu firea supusa simturilor, care se
hraneste si creste, se împartaseste de
aer, de raceala, de caldura si de mâncare spre
dainuire, viata, crestere si sanatate. De
aceea, schimbându-se împreuna cu acestea, e cucerita uneori de pofte
nerationale, abatându-se de la miscarea cea dupa fire,
alteori se înfurie si e dusa de mânia nerationala, care-l
face pe om sa nu manânce, sa nu bea, sa se supere si
iarasi sa se bucure, îndulcindu-se de desfatari
si întristându-se de necazuri. Pe drept cuvânt, latura aceasta a
sufletului se numeste patimitoare, fiind pusa la încercare de
patimi. Deci „când muritorul acesta va fi înghitit de viata” (1
Cor. 15,54) Cuvântului, biruind cel mai bun, atunci si viata lui
Iisus se va arata în trupul nostru muritor, asezând în noi moartea de
viata facatoare a nepatimirii si daruindu-ne
nestricaciunea nemuririi întru dorirea Duhului.
·
Precum Ziditorul tuturor a avut în
Sine, înainte de a face toate din cele ce nu sunt, cunostinta, firile
si ratiunile tuturor lucrurilor, ca un Împarat al veacurilor
si ca un mai înainte stiutor, asa a facut si pe omul
plasmuit dupa chipul Sau ca împarat al zidirii, sa
aiba ratiunile, firile si cunostinta tuturor
lucrurilor în sine. Calitatea uscata si rece a carnii o are din
pamânt prin plasmuirea ei, caldura sângelui si starea lui
lichida o are din aer si din foc. Iar starea lichida si
racoroasa a sucurilor o are din apa. De la plante are puterea de
crestere, iar de la toate cele vii are puterea hranitoare. De la
dobitoacele necuvântatoare, are latura patimitoare. De la îngeri,
mintea si ratiunea. De la Dumnezeu are suflarea nemateriala,
sufletul netrupesc si nemuritor, vazut în minte, în ratiune
si în puterea Duhului Sfânt spre a fi si a vietui.
·
Mintea noastra, fiind chip al
lui Dumnezeu, are ce-i al sau întru sine, când ramâne întru ale sale
si nu se misca departe de vrednicia si de firea sa. De
aceea iubeste sa petreaca în cele din jurul lui Dumnezeu si
cauta sa se uneasca cu El, de la Care-si are începutul
si prin Care se misca si spre Care alearga, prin
însusirile firesti si doreste sa-I urmeze în
simplitate si iubirea de oameni. Din aceeasi pricina,
nascând si ea cuvântul, rezideste ca alte ceruri sufletele
oamenilor de acelasi neam cu sine si le face tari prin rabdare
si prin virtutile cu fapta. De asemenea le face vii prin duhul gurii
sale, dându-le putere împotriva patimilor stricacioase. Si asa
se vadeste si ea ziditoare a lumii întelegatoare,
imitând pe Dumnezeu Ziditorul lumii mari. (Omul este un creator în ordinea
cunoscuta prin gândire, dar nu mai putin reala decât cea
cunoscuta cu simturile. El este creator prin cuvânt ca expresie a
iubirii sale. El recreaza sufletele semenilor sai, le insufla
viata, le da putere sa se retina de la rau,
adica de la înaintarea spre nimic, sa se dezvolte în bine sau în
existenta. Dar aceasta o poate face numai în conlucrare cu Duhul
dumnezeiesc si conducând sufletele spre Dumnezeu, izvorul vietii.)
De aceea aude limpede de sus: „Cel ce face vrednic din nevrednic este ca gura
Mea” (Iov 14,4). (Duhul legat de cuvântul omului, adresat semenilor
sai, îi face de fapt vii pe acestia. Iar viata aceasta e
tarie împotriva patimilor egoiste, împotriva robiei si
slabiciunii lor si e relatie cu Persoana lui Hristos si a
semenilor, relatie întru care este viata. E o caldura
care ne este comunicata prin cuvântul de atentie si de
îmbarbatare al semenilor nostri. Chiar în acest cuvânt se activeaza
comuniunea lor cu noi si iradierea vietii lor în noi, care, când este
puternica, este din puterea Duhului.)
·
Cumplit lucru este
nestiinta si dincolo de toate cele cumplite, fiind un întuneric
de sa-l pipai cu mâna. Ea face sufletele în care intra, întunecate;
ea dezbina puterea lui cugetatoare în multe si desparte sufletul
din unirea cu Dumnezeu. Tot ce aduna ea este lipsit de ratiune.
Caci ne face în întregime nerationali si nesimtitori,
precum nestiinta îngrosata se face sufletului covârsit
de ea, adânc prapastios de iad, în care e adunata toata
osânda, durerea, întristarea si suspinul. Dimpotriva,
cunostinta dumnezeiasca îi este bucurie si revarsare
nesfârsita de lumina, facând sufletele în care se
salasluieste prin curatie, luminoase într-un chip
dumnezeiesc. Ea le umple de pace, de liniste, de bucurie, de
întelepciune negraita si de dragoste
desavârsita.
·
Stau si se misca în
jurul lui Dumnezeu sufletele care si-au despovarat cugetarea de cele
materiale, iar doimea care se razboieste în toate cu sine
însasi si-au facut-o caruta usor de
mânat care alearga spre ceruri. („Doimea” e alcatuirea omului din
suflet si trup. Când cineva a reusit sa înlature
razboiul dintre ele, a facut-o caruta care
alearga ca o unitate în sus, purtata de doi cai spre ceruri. Ideea
aceasta e de la sfântul Maxim (Ambiqua). Se accentueaza prin aceasta
apartenenta miscarii spre Dumnezeu la natura umana.)
Ele se misca în jurul lui Dumnezeu fara sfârsit, ca în
jurul unui centru si a pricinii miscarii în cerc. În
acelasi timp stau neclintite si fara aplecare într-o parte
sau alta, neputînd sa se împrastie din concentrarea lor, spre
cele ale simturilor si spre amagirea de jos a lucrurilor
omenesti. Acesta este sfârsitul desavârsit al
linistirii. Spre acesta îl duce ea pe cei ce se linistesc cu
adevarat. Astfel miscându-se, stau, si stând neclintit, se
misca în jurul celor dumnezeiesti. Pâna ce nu se
întâmpla aceasta, ne este cu neputinta noua celor ce ni se
pare ca ne linistim, sa avem mintea în afara de cele
materiale si de ratacire.
·
Când ajungem la stravechea
frumusete a ratiunii, prin toata silinta si
staruinta, si ne împartasim de
cunostinta si de întelepciunea data noua de sus
prin venirea Duhului, atunci ni se face cunoscuta noua, celor ce
putem sa vedem în chip firesc, primul izvor si prima pricina
înteleapta si buna a aducerii tuturor la
existenta. Caci nu mai e în noi nimic care s-o
învinovateasca din pricina pacatului care chinuieste
faptura prin abaterea ei spre cele rele, când faptura,
desfacându-se de Dumnezeu, s-a surpat si, cazând de la
frumusetea cea straveche, a cazut de la îndumnezeire, iar
pacatul, furisat în ea, i-a dat forma lui nerationala.
·
Prima treapta a celor ce se
întind spre propasiri este cunostinta lucrurilor,
venita din iubirea de întelepciune lucratoare, a doua e
cunostinta tainelor ascunse de la Dumnezeu, în care sunt
introdusi tainic prin contemplarea naturala (a firii). A treia e
legatura si unirea cu Prima lumina, în care se afla odihna
a toata înaintarea prin întelepciunea lucratoare si prin
contemplare.
·
Pastrarea neschimbata a
asemanarii cu Dumnezeu, care vine din curatirea cea mai
deplina si din multa dragoste a lui Dumnezeu, nu o poate face decât
tinderea neîncetata a mintii atotvazatoare spre Dumnezeu.
Iar aceasta se naste din suflet din linistea staruitoare
dobândita prin virtuti, din rugaciunea fara gânduri
materiale, neîmprastiata si neîncetata, din înfrânarea
cuprinzatoare si din citirea încordata a Scripturilor.
·
Dumnezeu este întelepciune
si pe cei ce umbla în cuvânt si întelepciune, îi
uneste cu Sine prin lumina si-i face dumnezei prin lucrare.
Si precum El a facut toate prin întelepciune din lucrare de
nimic si conduce si ocârmuieste cu întelepciune toate ale
lumii si tot cu întelepciune lucreaza pururi mântuirea tuturor
celor ce se apropie de El prin întoarcere, asa si cel ce s-a
învrednicit sa se împartaseasca de întelepciunea
cea de sus prin curatie, face si lucreaza pururi, ca chip
al lui Dumnezeu, cu întelepciune, cele ale voii dumnezeiesti. Ele se
aduna pe sine de la cele din afara si împartite în
multe si-si înalta în fiecare zi cugetarea sa, prin
cunostinta celor negraite, spre vietile cu adevarat
îngeresti. Si unificându-si dupa putinta
viata sa, se uneste pe sine cu puterile de sus, care se
misca în chip unitar în jurul lui Dumnezeu; si prin ele se
înalta, ca prin niste bune covârsitoare, spre prima
obârsie si cauza.
·
Domnul nostru Iisus Hristos
creste împreuna cu vârstele duhovnicesti ale celor ce se
nevoiesc. Când sunt prunci si au nevoie de lapte, se zice ca se
alapteaza El însusi cu laptele virtutilor începatoare
ale deprinderii trupesti, al carui folos e prea putin celor ce
au crescut cu virtutea si leapada pe încetul pruncia. Când au
ajuns la tinerete si manânca mâncarea tare a
contemplatiei fapturilor, ca unii ce si-au exercitat simturile
sufletului, se zice ca sporeste si Hristos cu vârsta si cu
harul si sade în mijlocul batrânilor si le descopera
adâncuri acoperite de întuneric. Iar când au ajuns la barbatul
desavârsit (Efeseni 4,13), la masura vârstei
plinatatii lui Hristos, se zice ca vesteste El
însusi tuturor cuvântul pocaintei si învata
popoarele cele ale Împaratiei cerurilor si se
grabeste spre patimi. Caci acesta este sfârsitul
oricaruia din cei ce s-au desavârsit în virtuti, ca
dupa ce a strabatut toate vârstele lui Hristos, sa
ajunga la patimirea încercarilor (ispitelor), asemenea crucii
Aceluia.
·
Câta vreme ne aflam sub
stihiile nevointei trupesti, pazindu-ne sa nu ne atingem de
mâncari, sa nu pipaim ceva, sa nu privim la frumuseti,
sa nu ascultam cântari, sa nu mirosim miresme, ne
aflam sub pedagogi ca niste prunci, macar ca suntem
mostenitori si stapâni peste toate cele ale Tatalui. Dar
când vine plinirea vremii nevointei si ea se împlineste prin
nepatimire, atunci se naste în noi Cuvântul din întelegere
curata. (Cuvântul dumnezeiesc ca Persoana apere în noi si se
face vadit întelegerii noastre când ne-am curatit de
patimi, caci patimile ne tin legati cu deosebire de lucruri ca
obiecte si ne împiedica sa intram în relatie
adevarata cu persoanele semenilor, dar mai ales cu persoana
suprema a lui Hristos. Dar Hristos îsi impune stapânirea în noi
ca ratiune si cuvânt al Sau, întarind ratiunea
noastra si limpezind cuvântul nostru, când am scapat de patimi.
Iar aceasta înseamna înstapânirea Duhului în noi, cu puterea si
cu libertatea Lui. În baza acestei libertati simtim porunca
sa-I spunem lui Dumnezeu: „Avva, Parinte”, ca unii ce ne simtim
frati cu Hristos.) Si aceasta se face sub legea Duhului, ca pe
noi cei ce suntem sub lege sa ne rascumpere din cugetul trupesc
si sa ne faca iarasi fii. Iar înfaptuindu-se
aceasta, Duhul striga în inimile noastre: „Avva, Parinte”,
aratându-se si facându-ne cunoscuta înfierea si
îndraznirea cea catre Dumnezeu si Tatal. De aici înainte
Duhul ramâne si vorbeste cu noi ca si cu niste fii
si mostenitori ai lui Dumnezeu prin Hristos, deoarece nu mai suntem
tinuti în robia simturilor (Gal. 4,37).
·
Celor ce au sporit în
credinta ca Petru, au ajuns la nadejde ca Iacob si
s-au desavârsit în iubire ca Ioan, Domnul li se schimba la
fata urcându-se pe muntele înalt al cunostintei lui
Dumnezeu (al teologiei). Si îi lumineaza, aratându-li-se si
înfatisându-li-se ca Cel ce e Cuvântul curat, asemenea soarelui,
iar prin întelesurile întelepciunii tainice li se face
stralucitor ca lumina. Si Cuvântul se arata în acestia
stând în mijlocul legii si al prorociei, unele legiuindu-le si
învatându-le, iar altele descoperindu-le din visteriile adânci
si ascunse ale întelepciunii, ba uneori mai înainte vazând
si mai înainte vestind. Pe acestia îi si umbreste Duhul ca
un nor luminos si un glas de tainica cunostinta a lui
Dumnezeu vine din acel nor la ei, învatându-i taina dumnezeirii în
trei ipostasuri si spunându-le: „Acesta este vârful Meu cel iubit al
Cuvântului desavârsirii, întru care bine am voit; fiti Mie fii
desavârsiti în Duh desavârsit” (Matei 17,5).
·
Sufletul care dispretuieste
toate cele de jos si e ranit în întregime de dragostea lui Dumnezeu,
încearca o iesire straina si dumnezeiasca
(extaz). Caci dupa ce a vazut limpede firile fapturilor
si ratiunile lor si a înteles sfârsiturile lucrurilor
omenesti, nu mai rabda sa fie înauntrul zidirii si
sa fie mai hotarnicit de ceea ce-l margineste. Ci
iesind din hotarele sale si biruind legaturile simturilor
si trecând peste firile tuturor, patrunde, într-o tacere de
negrait, în întunericul cunostintei lui Dumnezeu si
priveste frumusetea Celui ce este, în lumina Întelepciunii
negraite, atât cât i se daruieste de ea prin har. Adâncindu-se
apoi în chip vrednic de Dumnezeu prin aceste întelesuri în vederea Lui, se
bucura cu frica si cu dragoste de roadele pomilor nemuritori,
adica de cugetarile întelesurilor dumnezeiesti, a
caror maretie si slava nu o poate talmaci
niciodata în chip desavârsit când se întoarce la sine
însusi. Caci stând în chip minunat sub lucrarea Duhului, îsi
da seama, în bucurie si tacere de negrait, de aceasta
patimire vrednica de lauda, dar nu poate talmaci cum
se savârseste aceasta lucrare, sau ce este ceea ce i s-a
împartasit, i s-a aratat si i s-a spus; nu poate
talmaci cele negraite, pe care le-a cunoscut în chip tainic.
·
Cel ce-si seamana
siesi spre dreptate lacrimi de umilinta culege ca rod al
vietii o bucurie negraita. Iar cel ce cauta si
asteapta pe Domnul pâna ce vin roadele dreptatii Lui
va secera înmultit spicul cunostintei de Dumnezeu. Si-l va
lumina si pe el lumina întelepciunii si se va face sfesnic
al luminii vesnice ca sa lumineze pe toti oamenii. Acela nu se
va lipsi pe sine si pe altii de lumina întelepciunii
daruite lui, ascunzând-o sub obrocul pizmei, ci va semana cuvinte
bune în Biserica credinciosilor, spre folosul celor multi si va
împartasi toate învataturile câte le-a auzit de
sus, încredintate de Duhul dumnezeiesc, si câte le-a cunoscut
îndeletnicindu-se cu contemplarea fapturilor, ca si câte i-au spus
lui parintii.
·
Fiecaruia dintre cei ce se
nevoiesc îi vor fi si i se vor topi, în ziua desavârsirii sale
întru virtute, muntii lucrarii poruncilor lui Dumnezeu într-o
dulceata a veseliei. Caci va împarati în Sionul
întelegerii curate. Iar dealurile, adica ratiunile
virtutile, vor izvorî ape, adica dogme, pilde si simboluri ale
lucrurilor dumnezeiesti. Din inima lui va iesi izvor de
întelepciune negraita si va adapa uscaciunea
pârâiaselor, adica pe oamenii uscati de seceta si de
arsita patimilor. Atunci va cunoaste rodul adevarat al
cuvintelor Domnului în sine. Caci zice: „Cel ce crede în Mine, râuri de
apa vie vor izvorî din pântecele lui” (Ioan 7,38).
·
Cine este Cel ce potoleste marea
patimilor si opreste valurile ei? Domnul Savaot, Cel ce scapa
din primejdia pacatului pe Cei ce-L iubesc pe El, si
linisteste furtuna gândurilor; Cel ce pune cuvintele Sale în gura lor
si-i acopere cu umbra mâinilor Sale, cu care a întarit cerul si
a întemeiat pamântul. El daruieste celor ce se tem de El
limba de învatatura si ureche de întelegere,
ca sa auda glasul Lui de sus si sa vesteasca în casa
lui Iacob, în Biserica credinciosilor, poruncile Lui. Iar cei ce n-au ochi
sa vada razele Soarelui dreptatii si ureche sa
auda cele slavite ale lui Dumnezeu acu ca parte întunericul
nestiintei si nadejdea lor este desarta. Nici
unul dintre acestia nu graieste cele drepte, nici nu este întru
ei judecata adevarata. Caci au ascultat de cei
deserti si de cei ce graiesc sunete goale. Ei
zamislesc pizma si nasc bârfire, caci urechile lor sunt
netaiate împrejur si nu pot sa auda. De aceea cuvântul
cunostintei lui Dumnezeu li s-a facut lor spre osânda
si nu vor sa auda pe El.
·
Zeciuiala adevarata
adusa lui Dumnezeu este Pastele sufletesc, sau trecerea peste
toata deprinderea patimasa si peste toata
simtirea nerationala. (Pastele înseamna trecerea
prin Marea Rosie si deci iesirea din robia Egiptului, spre
libertate si spre tara fagaduintei. Simbolic ea
înseamna trecerea peste ceea ce ne închide în robia patimilor, la largul
infinitatii lui Dumnezeu si a libertatii în ea, din
strâmtoarea robiei celor vazute, în care nu se simte bine sufletul.) În
vremea acestui Paste se jertfeste Cuvântul în contemplarea lucrurilor
si se manânca în pâinea cunostintei si se bea
preacinstitul Lui sânge în paharul întelepciunii tainice. Deci cel ce
serbeaza acest Pasti, si-a jertfit siesi Mielul care
ridica pacatele lumii si nu va mai muri, ci, dupa glasul
Domnului, va trai în veac (Ioan 6,52). (Mielul se da ca
jertfa omului credincios în contemplarea lucrarilor; mai bine zis
omul însusi îi jertfeste siesi în aceasta contemplare, sau
îl coboara la sine în stare de mâncare si bautura spre
sfintirea lui, prin eliberarea de patimi, prin cunostinta
si întelepciune, care nu-i o cunostinta si o
întelepciune în izolare individuala si strâmtorata, ci în
comunicare cu Cuvântul sau cu Izvorâtorul personal al cunostintei, al
întelepciunii si al libertatii.)
·
Dumnezeiasca Scriptura,
întelegându-se duhovniceste, si comorile din ea descoperindu-se
prin Sfântul Duh numai celor duhovnicesti, nu poate face vreun om
sufletesc sa primeasca descoperirea lor. Caci acesta nu
primeste sa cugete sau sa asculte, afara de
înlantuirea gândurilor lui, nimic din ceea ce zic altii.
Fiindca el nu are în sine Duhul lui Dumnezeu, care cerceteaza
adâncurile lui Dumnezeu (1 Cor. 2,10) si cunoaste cele ale lui
Dumnezeu, ci duhul lumii cel pamântesc si plin de dusmanie
si de pizma, de cearta si de vrajba. Din aceasta
pricina pentru el este nebunie sa cerceteze si sa
urmareasca întelesul dinauntru al literei. Caci el nu
poate sa-l cunoasca, fiindca toate ale dumnezeiestii
Scripturi se înteleg duhovniceste. El îsi bate joc de lucrurile
omenesti si dumnezeiesti si de cei ce le înteleg pe
acestea duhovniceste. Si nu-i socoteste pe acestia
duhovnicesti, nici calauziti de Duhul dumnezeiesc, ci
nascocitori de întelesuri închipuite. El strica si
rastoarna cuvintele Scripturilor si întelesurile
dumnezeiesti ca Dima acela (2 Tim. 4,10). Nu asa face înca cel
duhovnicesc, ci judeca toate sub lucrarea Duhului dumnezeiesc, dar el
însusi nu poate fi judecat de nimeni. Caci în el este mintea lui
Hristos, pe care nimeni nu poate sa o înteleaga (1 Cor.
2,14-15).
·
Cunostinta lui Dumnezeu
înseamna ca cel întarit în aceasta, prin smerita cugetare
si rugaciune, a fost cunoscut de Dumnezeu si s-a
îmbogatit de la Dumnezeu ca cunostinta tainelor Lui mai
presus de fire. Iar daca se vede mândrie în jurul Lui, nu a fost zidit
prin acestea în ea, ci e purtat de duhul cel pamântesc al lumii acesteia.
De aceea unul ca acesta, chiar daca pare ca stie ceva, nu
cunoaste nimic din lucrurile dumnezeiesti precum trebuie sa
cunoasca. Dar cel ce iubeste pe Dumnezeu si nu socoteste
nimic mai de pret decât iubirea de Dumnezeu si a aproapelui, a
cunoscut si adâncurile dumnezeiesti si tainele
Împaratiei Lui, cum trebuie sa le cunoasca cel
miscat de Duhul dumnezeiesc; si a fost cunoscut de Dumnezeu ca
lucrator adevarat al raiului, adica al Bisericii Lui, care
împlineste prin iubire voia lui Dumnezeu, întorcând suflete si
scotând vrednici din nevrednici, cu cuvântul dat lui prin Sfântul Duh,
si pazind lucrul lui nerapit, prin smerita cugetare si
umilinta.
·
Cuvântul nu-i duce cu Sine pe
toti slujitorii si ucenicii Sai la descoperirea tainelor ascunse
si mai mari ale Sale, ci numai pe aceia carora le-a dat ureche
si le-a deschis ochi de vedere si le-a limpezit limba noua.
Pe acestia luându-i cu Sine si despartindu-i pe
ceilalti, care si ei erau ucenici, urca pe Muntele Tabor al
contemplatiei si se schimba la fata înaintea lor. Nu-i
mai învata acum tainic cele ale Împaratiei cerurilor,
ci le arata slava si stralucirea dumnezeirii, si lasa
sa lumineze din El, ca din Soarele dreptatii, temelia
vietii si a cuvântului lor în mijlocul Bisericii credinciosilor;
iar întelesurile lor le face albe si curate ca o lumina prea
stralucitoare; si asaza mintea Sa în ei si-i trimite
sa scoata din gura lucruri noi si vechi spre zidirea
Bisericii Sale.
·
Tot cel ce scoate cuvinte de folos
din gura sa, spre zidirea aproapelui, le scoate din visteriile bune ale inimii
sale, fiind el însusi bun, dupa cuvântul Domnului. Dar nimeni nu
poate fi miscat sa cuvânteze despre Dumnezeu, decât în Duhul Sfânt.
Si nimeni, graind în Duhul lui Dumnezeu, nu vorbeste cele
potrivnice credintei în Hristos, ci cele care zidesc si duc la
Dumnezeu si în Împaratia Lui si refac stravechea
noblete si unesc cu Dumnezeu pe unii care se mântuiesc. Daca
fiecare i se da aratarea Duhului spre folos, cel ce s-a
îmbogatit cu cuvântul întelepciunii lui Dumnezeu si al
cunostintei sta sub lucrarea Duhului Dumnezeiesc si este
casa a visteriilor necesare ale lui Dumnezeu.
·
Nici unul dintre cei ce s-au si
cred în Hristos nu ramâne nepartas de harul Duhului, daca
nu s-a predat pe sine la toata lucrarea duhului potrivnic si nu
si-a întinat credinta prin fapte necuvenite, sau nu convietuieste
cu trândavia si cu nepasarea. Dar cel ce a pazit pârga
Sfântului Duh, pe care a primit-o din Sfântul Botez, nestinsa, sau
daca s-a stins a înviorat-o prin faptele dreptatii, nu se poate
sa nu primeasca si plinirea ei de sus. Iar prin buna sa nevointa
se învredniceste, primind plinatatea Duhului, sau de cuvântul
întelepciunii lui Dumnezeu spre învatatura Bisericii; sau
de cuvântul cunostintei tainele Împaratiei cerurilor;
sau de credinta din inima, prin acelasi Duh, spre a crede în
fagaduintele lui Dumnezeu ca Avraam; sau de darul vindecarilor,
în acelasi Duh, spre tamaduirea bolilor; sau de lucrarea
puterilor, spre a alunga draci si a face semne; sau de proorocie, spre a
vedea înainte si a spune cele viitoare; sau de deosebirea duhurilor, spre
a cunoaste cine graieste în Duhul lui Dumnezeu si cine nu;
sau de talmacirea diferitelor limbi; sau de darul mângâierii celor
întristati; sau de darul cârmuirii turmei si a poporului lui
Dumnezeu; sau de dragostea fata de toti si de darurile ei,
de îndelunga-rabdare, de bunatate si de toate celelalte.
Iar daca nu va fi cineva partas de nici unul din acestea, nu pot
sa spun ca unul ca acesta e credincios, sau sa faca parte
din rândul celor ce-au îmbracat pe Hristos de la dumnezeiescul Botez.
·
Cel ce din râvnirea darurilor
duhovnicesti urmareste dragostea si o primeste nu
sufere sa vorbeasca numai cu sine însusi prin rugaciune
si citire, spre zidirea sa. Caci cel ce vorbeste numai cu gura
cu Dumnezeu, prin rugaciune si psalmi, se zideste pe sine, cum
zice Pavel. Ci se sileste sa si prooroceasca spre zidirea
Bisericii lui Dumnezeu si felul cum trebuie sa se sileasca ei
spre a bine-placea lui Dumnezeu. Caci cu ce ar si putea sa
foloseasca pe altii Întîistatatorul care graieste
totdeauna numai cu sine si cu Dumnezeu prin rugaciune si
cântare, daca n-ar grai si celor de sub el, fie întru
descoperirea Duhului Sfânt, fie întru darul înainte-vazator al
proorociei, fie întru învatatura cuvântului de
întelepciune? Care dintre cei de sub ascultare se va pregati spre
lupta cu patimile si cu dracii, de nu-i va da acela cuvânt lamurit de
învatatura prin scris, sau prin grai viu? Cu adevarat,
de nu va cauta pastorul, spre zidirea turmei sale, sa
prisoseasca în cuvântul învataturii si în
cunostinta Duhului, nu va fi râvnitor al darurilor lui Dumnezeu.
Caci prin multa rugaciune si cântare cu gura în Duh sau cu
sufletul, se zideste pe sine, dar mintea sa este neroditoare, neproorocind
prin cuvântul învataturii si nezidind Biserica lui
Dumnezeu. Iar daca Pavel, care s-a unit cu Dumnezeu prin rugaciune
mai mult decât toti oamenii, voia mai bine sa spuna cinci
cuvinte prin mintea roditoare în Biserica, ca sa-i învete
si pe altii, decât zeci de mii de cuvinte ale cântarii cu gura,
de buna seama ca s-au ratacit de la dragoste cei ce
stau în fruntea altora si-si împlinesc slujba de pastor numai cu
cântarea si cu citirea.
·
În noi sunt trei puteri de
capetenie. Una stapâneste, dar nu e stapânita. Una
stapâneste si e stapânita. Iar una nu
stapâneste, dar e stapânita. Deci când cea care
stapâneste ajunge sub stapânirea uneia din cele ce sunt
stapânite, cea roaba prin fire se arata libera celor roabe
prin fire si iese de sub stapânire si din firea sa, si de
aici se naste o mare razvratire. Aflându-se între acestea o
asemenea razvratire, nu le mai vedem pe toate supuse ratiunii.
Dar când cea stapânitoare domneste peste toate si le aduce sub
ascultarea si stapânirea sa, atunci cele ce sunt dezbinate,
adunându-se la un loc si conglasuind între ele, au pace cu Dumnezeu.
Si tuturor celor ce s-au supus ratiunii, li se
împartaseste prin ea Împaratia lui Dumnezeu
si Tatal. (Când toate sunt supuse subiectului nostru facut
sa fie liber si acesta nu e supus nici unei patimi, el
traieste liber legatura cu Dumnezeu, izvorul
libertatii în calitatea Lui de subiect suprem. Si toate în noi
sunt unite.)
·
Cele cinci simturi, supunându-se
celor patru stapâniri ale virtutilor cuprinzatoare si
pazind buna ascultare, pregatesc firea trupului plasmuita
din patru stihii, sa se miste fara tulburare pe roata
vietii. Miscându-se cele cinci simturi astfel, puterile nu se razvratesc
întreolalta, ci partea patimitoare a poftei si a iutimii se
uneste cu ratiunea, iar mintea îsi impune stapânirea sa
fireasca. Prin aceasta ea îsi face din cele patru stapâniri o caruta
de razboi cu patru cai, iar din cele cinci roabe, scaun, si ostindu-se
împotriva trupului tiran, e ridicata, prin rapire, la ceruri, unde,
înfatisându-se Împaratului veacurilor, primeste cununa
biruintei si se odihneste în El de tot drumul sau.
·
Si ia seama la întelesul
tainic. Omul a fost asezat în acest rai sensibil al creatiei, „ca
sa-l lucreze si sa-l pazeasca”. Iar lucrarea si
pazirea încredintata omului se arata în porunca data
lui: „Din tot pomul din rai sa manânci, dar din pomul cunostintei
binelui si raului sa nu mâncati”. Fiindca deci „tot
pomul” si asadar si cel „al vietii” este Dumnezeu—caci
El este „tot”, El Care a si adus la existenta totul din nimic
si Care este în afara si înauntrul totului—iar pomul
cunostintei e alcatuirea omului, în care este cunostinta
binelui si raului, tot cele ce împlineste lucrarea aceasta în
sine, cum cere porunca, ramâne într-o desfatare care nu se
ispraveste si staruie neclintit în pazirea sa.
·
Dar fiindca suntem dintr-o fire
schimbacioasa si ostenim în acest fel de vietuire,
patim ceea ce a patit si Adam. Caci gândirea
omului se apleaca din tinerete spre cele rele si primeste
ca si Eva ispita sarpelui din ea, pe care o socoteste
folositoare. Lasând aceasta ispita sa urce în mintea
omului, ea convinge pe om sa guste din rodul pe care-l socoteste bun,
si îndata rodul acesta se face pricina caderii lui (Facere
3,6).
·
Dar sa vedem si felul
lucrarii si cum se hraneste omul din toate cele din raiul
acesta. Cel ce cerceteaza ratiunile si miscarile
întregii zidiri cu o minte netulburata si cu o cutare libera de
împatimirea de cele vazute si se hraneste cu
întelegerea mai dumnezeiasca din toate ratiunile ce rasar
din cele supuse simturilor, îndata ce si-a împutinat grija
si preocuparea de viata si s-a ridicat mai presus de
toata pofta dulcetilor lumii, urca prin ele la
Facatorul si Cauza tuturor, cum spune dumnezeiescul Pavel (Rom.
1,20; Întel. 13,5). Caci Acesta este pomul deplin si
neîmpartit, care nu odrasleste decât rodul binelui,
daruindu-le împartasirea de el celor vrednici. Asa
ne-a voit Dumnezeu sa fim: nepatimitori, fara griji si
având numai lucrarea îngerilor, ne-a voit adica sa laudam
fara sfârsit si vesnic pe Facatorul si
sa ne desfatam numai de privirea Lui din singura cercetare a
fapturilor Lui, precum ni se spune prin proorocul David: „Preda grija
ta Domnului si El te va hrani” (Ps. LIV, 23); si prin
Evangheliile Lui: „Nu va îngrijiti pentru sufletul vostru, ce
veti mânca si pentru trupul vostru, cu ce va veti
îmbraca” (Matei 6,25); si iarasi: „Cautati mai
întâi Împaratia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si
acestea toate se vor adauga voua” (Matei 6,23); si catre
Marta: „Marto, Marto, de multe te îngrijesti si spre multe te
silesti, dar un lucru trebuie. Iar Maria partea cea buna si-a
ales, care nu se va lua de la ea” (Luca 10, 41-42).
·
Deci pomul vietii este Dumnezeu,
a Carui lucrare este sa procure viata si Care da
rod bun de mâncat numai celor vrednici de viata, ca unii ce nu sunt
supusi mortii. El produce o dulceata negraita
celor ce se împartasesc de El si le daruieste o
viata nemuritoare. De aceea, pe drept cuvânt s-a numit „pomul
vietii” si „tot pomul”. Caci El este totul, în Care si prin
Care e totul.
·
Iar pomul cunostintei
binelui si raului este deosebirea privirii, precum au spus si au
gândit si altii înainte de noi. El e descoperirea alcatuirii
firii noastre, care e buna celor ce au urcat la barbatul
desavârsit si la masura vârstei lui Hristos (Efeseni 4,13)
prin toata nepatimirea si întelepciunea Duhului,
înaltându-se prin contemplarea si frumusetea ei la maretia
lucrarii Facatorului (Întel. 13,5); caci celor ce au
ajuns cu timpul la deprinderea statornica a virtutii, ea nu le este
si nu li se face abatere de la bine, ca unora ce au pasit cu
tarie în contemplatia dumnezeiasca. Dar celor tineri înca
si mai sovaitori în dorinta, nu le este buna;
caci celor nu s-au statornicit cu neclintire în pasirea
staruitoare si neabatuta a virtutii, pe drumul
faptelor bune, nu le este de folos contemplarea si privirea trupului
propriu, din pricina lipsei lor de tarie în staruirea în bine; aceasta
contemplare poate atrage si rapi spre ea pe cel lipsit de tarie
si-l poate împinge la gânduri, miscari si preocupari
necuviincioase.
·
Acesta e momentul oprelistii lui
Dumnezeu, Care a zis: „Dar din pomul cunostintei binelui si
raului sa nu mâncati, caci în ziua în care veti mânca,
cu moarte veti muri”. Fiindca privirea trupului nostru si
contemplarea alcatuirii lui duce în mod natural pe cele
nedesavârsit la cunostinta dulcetii placerii,
chiar fara sa vrea. Ba nu numai la aceasta, ci, cum s-a spus,
si la miscari si gânduri necuviincioase, motiv pentru care
ni se spune totdeauna cuvântului dumnezeiesc: „Usile, usile, sa
luam aminte!” Prin repetare, cuvântul porunceste pentru cei
nevrednici, pazirea portilor simtitoare si
întelegatoare, adica a simturilor, prin care
obisnuieste sa intre moartea în sufletul omului.
·
Si pe drept cuvânt. Caci
cel ce staruie, fara deprinderea în bine si fara
luare-aminte, în privirea alcatuirii firii noastre, e înduplecat de
cugetarea lui, ca de o Eva amagita de sarpele cel vechi,
sa se gândeasca la dulceata placerii ca Adam si
sa se împartaseasca de ea ca buna, si astfel
se va vedea pe sine, întocmai ca acela, gol de harul lui Dumnezeu si
departat de la bucuria nemuritoare de Dumnezeu; se va afla sezând
afara de raiul acesta si plângând, ca unul ce nu mai are mintea
acoperita decât de frunze de smochin. Acesta este, în câteva cuvinte,
dupa judecata noastra, întelesul raiului sensibil al
creatiei, care este acelasi cu întelesul aratat de
alti parinti dinaintea noastra.
·
Pomul vietii este Sfântul Duh,
Care salasluieste în omul credincios, cum spune Pavel: „Nu
stiti ca trupurile voastre sunt templul Sfântului Duh, Care
locuieste în voi? (1 Cor. 6,19; Rom.8,11). Iar pomul cunostintei
binelui si raului este simtirea, care produce doua roade
contrare între ele, îndoite la rândul lor ele însesi prin fire.
·
Care sunt rodurile celor doua
feluri de pomi ai raiului cunoscut cu mintea (inteligibil)?
·
Care sunt acestea? Placerea
si durerea. Dintre acestea, fiecare se împarte iarasi în
doua. Prima e fie din trebuinta naturala si
necesara, fie din voluptate si trecerea masurii. A doua e fie
din temere si întristare, fie din nevointe si osteneli
duhovnicesti. Dintre acestea, placerea e buna când ne
împartasim de ea la creme potrivita dintr-o
trebuinta naturala si necesara. Caci nu s-a
sadit în noi simtirea în chip rau, nici nu ne-a zis Dumnezeu din
pizma: „Din tot pomul din rai sa manânci, iar din pomul
cunostintei binelui si raului sa nu mâncati”. Ci
simtirea e un pom bun si dumnezeiesc, când ne
împartasim de ea, cum v-a spus, la vremea cuvenita, pentru
o trebuinta naturala si necesara. Caci produce în
noi si cunostinta binelui. Pentru ca s-a sadit în noi
pentru o cunoastere, o cercare si o deprindere a putintei omului
de a asculta si de a nu asculta. De aceea s-a si numit postul
cunostintei binelui si raului. Caci da prilej de
cunoastere celor ce se împartasesc de firea proprie, care e
buna pentru cei desavârsiti si rea celor înca
nedesavârsiti si lacomi la simtire, precum e rea hrana
tare celor ce au înca nevoie de lapte. Fiindca în acest caz
împartasirea de ea le e prilej de voluptate si de trecerea
masurii si printr-o astfel de împartasire se
naste în ei cunostinta raului. Iar aceasta este durerea,
care pricinuieste sufletului frica si întristare. De fapt,
placerea produce în suflet cunostinta binelui, când ne
împartasim de ea printr-o trebuinta naturala
si necesara; iar durerea, dimpotriva, cunostinta
raului, când împartasirea de placere nu are loc
dintr-o trebuinta naturala. Caci oricarei placeri
îi urmeaza durerea.
·
De aceea pomul simtirii s-a numit
pomul cunostintei binelui si raului si pe drept cuvânt
Dumnezeu a oprit reaua întrebuintare a lui. Caci zice: „Din tot pomul
din rai sa manânci, dar din pomul cunostintei binelui
si raului sa nu mâncati; în ziua în care veti mânca
din el, cu moarte veti muri”. „Din tot pomul din rai sa
manânci”, adica din toata firea fapturilor vazute, din
toata miscarea lor, sau a ratiunilor lor, adica a
cunostintei Mele adevarate, a maretiei creatoare a
Împaratiei si cauzei creatoare sa te
împartasesti si sa-ti întinzi prin
contemplatie aceste ratiuni ca pe o masa a unui ospat
nemuritor; si prin ele sa intri la cunostinta celor
nevazute ale Mele, ca într-o Împaratie si sa-Mi
dai cu multumire închinarea cuvenita. „Iar din pomul
cunostintei binelui si raului sa nu manânci”. Ce
e deci acest altceva în noi, asemenea unui pom, care ne procura prin
împartasire cunostinta binelui si raului,
daca nu simtirea? Caci prin ea vine în mine cunostinta
tuturor celor ce sunt bune si nu sunt bune. Fiindca precum ne
procura cunostinta caldurii si a frigului, a ceea ce e
moale si aspru, a bunei miresme si a raului miros, a acrelii
si a dulcetii, a albului si a negrului, a greutatii
si a usorului, asa si a placerii si a durerii.
Caci cu dreptate ne fereste Scriptura de întrebuintarea ei, nu pentru
ca ar fi contrara firii, caci Dumnezeu nu a facut nimic
rau, ci pentru ca ne da prilejul cunostintei
raului prin ceea ce pare ca e bun.
·
Si ca sa facem mai
clara explicarea acesteia, pentru a cunoaste întocmai rodul
amagitor al si purtator de moarte al ei, sau cum se ascunde el
în folosirea binelui, vom porni de la cele ce se întâmpla în noi. Urmând
parintilor dinainte de noi, vom face înfatisarea
acestora astfel: Unele dintre placeri sunt sufletesti, altele trupesti.
Cele sufletesti sunt cele ce se nasc din contemplatie si din
învataturi; iar cele trupesti sunt cele ce se nasc din
unirea sufletului cu trupul, cele legate de mâncari si de uniri
trupesti si de cele asemanatoare. Dintre placeri
iarasi unele sunt adevarate, iar altele mincinoase. Cele dintâi
sunt proprii cugetatorii ce se ocupa cu contemplarea si cu
stiinta; cele de al doilea, ale trupului, fiind prilejuite de
simtire. Iar dintre placerile trupului, unele sunt naturale si
necesare, caci fara ele omul nu poate trai, cum sunt
mâncarile si vesmintele; altele sunt naturale, dar nu necesare,
ca împreunarile potrivit legi si firii, fara de care cel ce
voieste poate trai în feciorie. Altele nu sunt nici naturale, nici
necesare, ca voluptatile, betiile si excesele care întrec
trebuintele.
·
Omul care a ales sa
vietuiasca dupa Dumnezeu, cautând sa foloseasca
placerile necesare si naturale, care sunt potrivite si
folositoare si foarte bune pentru mentinerea si pastrarea
naturii omenesti si neamestecate cu durerea si cu
supararea, cade de multe ori, fara sa stie si
fara sa vrea, în cunostinta raului, aflând
durerea ascunsa în însasi împartasirea de bine.
Asa se întâmpla cu prilejul întrebuintarii mâncarilor
si vesmintelor. Caci pentru cumpararea acestora e nevoie de
bani. Iar folosirea lor e necesara; caci e naturala. Dar
ajungând la o abundenta de bani pentru trebuinta aceasta
necesara si naturala, cadem în lacomie si
nesaturate, iar uneori într-o folosire peste trebuinta.
Caci putând sa ne multumim cu lucruri putine si
modeste, nu ne oprim trebuinta la acestea, ci cautând luxul si
ceea ce este peste masura, cadem prin întrebuintarea
binelui în cunostinta raului. Dar legea cunostintei
noastre, respingând aceasta rea întrebuintare si aratându-ne-o,
face chiar prin aceasta celui atent cunoscut binele si raul
simtirii si îndata se iveste în el tristetea
raului, prin parere de rau.
·
Trecerea de la aceasta
explicare la o alta.
·
Dar mai e si o alta
explicatie: toata miscarea sufletului e pusa în lucrare
spre poftirea unui lucru trebuincios si necesar printr-o placere
buna si necesara firii, cautând poate hrana pentru
trup si vesminte, sau împreunare naturala si legiuita.
Aceasta e cunostinta binelui . Dar în mâncari se ascunde
saturarea si nesaturarea, în vesminte lacomia si
reaua întrebuintare, în împreunarile legiuite si naturale, cele
contrare firii si destrabalarile. Aceasta e
cunostinta raului. Iar cunostinta amândoura vine în
noi prin simtire. Cum? Ia aminte! Amagit de placere si
târât în saturare si nesaturare, sau în reaua întrebuintare
si lacomie, sau în destrabalari si în
placerile de sub pântece din unirea cu Dumnezeu si din
împartasirea cu Duhul Sfânt. De aceea zice: „Iar în ziua în care
veti mânca, cu moarte veti muri”. Caci cunostinta
raului, nascându-se în om din împartasirea prin
simturi si plina de voluptate, îl duce spre caderea în
robia patimilor celor mai generale, sau a pricinilor lor. Astfel de pricini
sunt: salva, dorinta, nepasarea, care, strabatând prin
toata simtirea omului, se fac pricinuitoare ale mortii
vesnice a lui. În acestea se afla deci cunostinta
îmbinata a binelui si a raului prin simtire,
cunostinta prin care moare omul când se
împartaseste de ele. Caci prin ele ajunge fie la
trufia vietii pentru iubirea de slava, fie la pofta ochilor pentru
naravul iubirii de argint, fie la pofta trupului (1 Ioan 2,16), pentru
iubirea de voluptate si pentru bucuria de placerile sufletului. Pe
drept cuvânt a oprit deci Scriptura împartasirea de pomul
simtirii, zicând: „Din tot pomul din rai sa manânci, dar din
pomul cunostintei binelui si raului sa nu
mâncati”.
·
Alt înteles mai înalt al
poruncii lui Dumnezeu catre Adam.
·
Dar Scriptura
înfatiseaza gândirii mele si un alt înteles al
acestor cuvinte. Si trebuie sa adaug la cuvântul meu si acest
înteles. Caci el se potriveste cu acest cuvânt si cu scopul
lui. Am vazut ca Dumnezeu se adreseaza mai întâi lui Adam ca
unuia, zicând: „Din tot pomul din rai sa mâncati”. Prin aceasta mi se
pare ca cuvântul arata caracterul îndoit al alcatuirii si
firii omului; si la fel, al puterii sufletului lui.
·
De aceea adresându-se
partii rationale a sufletului lui, ca singurei parti
mai bune, Dumnezeu îi încredinteaza tinutul contemplarii
lucrurilor dumnezeiesti si îi pune înainte masa încarcata
de mâncarile dumnezeiesti ale întelesurilor, zicând: „Din tot
pomul cel din rai sa manânci”; adica sa te
împartasesti din toata firea celor ce sunt, sau din
cunostinta Mea si din desfatarea de Mine, prin contemplare
curata, cercetând ratiunile lucrarilor si
miscarile lor. Iar partii mai nerationale, sau doimii
mai trupesti a mâniei si a poftei, care atrage usor cugetarea
spre cele rele, îi porunceste, cum spune limpede, sa fuga de
cercarea si de cunostinta prin simtire a acestor roade ale
pomului simtirii. De care adica? De placere si de durere,
precum am spus mai înainte. Caci zice: „Dar din pomul
cunostintei binelui si raului sa nu mâncati”.
Si pe drept cuvânt. Caci placerea sadeste
cunostinta ei în partea poftitoare, când omul se
împartaseste de ea fara trebuinta; iar
durerea sadeste cunostinta ei în mânie. Si astfel
împartasirea din ele trimite aceste doua puteri, catre
care se adreseaza cuvântul, la moartea vesnica. Caci zice:
„În ziua în care veti mânca din el, cu moarte veti muri”.
·
De aceea, omul fiind îndoit si
având sufletul compus din fire rationala si
nerationala, Dumnezeu îi da si El o porunca
îndoita. Pe de o parte îi porunceste sa se
împartaseasca de o hrana mai buna si
nemuritoare sa nu se îngrijeasca în primul rând de cele trebuitoare
trupului, asa cum ne îndeamna si Cuvântul întrupat:
„Cautati mai întâi Împaratia lui Dumnezeu si
dreptatea Lui si toate celelalte se vor adauga voua” (Matei
6,33), întarind oarecum prima sa porunca. Pe de alta parte, îl
fereste de amintitul pom al simtirii, ca nu cumva gustând prin el din
cele dulci ale vietii acesteia, sa se umple de durere, cazând
printr-o astfel de gustare de la ospatul si bucuria
dumnezeiasca.
·
Dar, folosindu-se de cuvânt mai
desavârsit, sa gândim si sa vorbim si altfel
despre rai si despre tema cercetata de multi. De aceea
ridica-te de la cuvântul auzit, care îi învaluie cu sunetul lui pe
cei ce sunt amagiti de întelesul lui de la suprafata,
daca doresti sa te înalti prin întelegerea celor spuse
la întelesurile cuvântului cunoscute cu mintea. Asculta de cel ce
zice: „Sculati-va, sa plecam de aici” (Ioan 14,31; Matei
26,46). Treci la întelesul si la duhul cuvântului,
deschizându-ti auzul fata de el si cautând sa
întelegi din el cele dumnezeiesti si omenesti. Iata
care sunt acestea.
·
Alt înteles preaîntelept
si înalt al raiului cunoscut cu mintea. Care e poarta prin care se
intra în el si care cea prin care se iese? Si care sunt pomii
dumnezeiesti din el?
·
Raiul este, din alt punct de vedere,
marele câmp al iubirii de întelepciune (al filozofiei) cu fapta, împodobit
de pante nemuritoare de tot felul si de felurite virtuti, în care s-a
sadit de Dumnezeu pomul vietii si pomul cunostintei
binelui si al raului. Caci iubirea de întelepciune
(filozofia) lucratoare e ca un rai luminos si bine mirositor plantat
de Dumnezeu la rasaritul Bisericii Lui, acoperit de plantele frumoase
de tot felul ale virtutilor, care hranesc cu îmbelsugare pe cei
ce lucreaza în el poruncile lui Dumnezeu si le pazesc ca o
hrana nepieritoare si nemuritoare.
·
În acest rai dumnezeiesc au fost
asezate spre paza doua porti al marginile opuse, ca
niste heruvimi. Una introduce fara greutate pe cei ce doresc
si bat cu dorul sufletului, la desfatarea si bucuria de plantele
ei nemuritoare; cealalta îi trece pe cei ce s-au saturat de
bunatatile din el, la alte pasuni nemuritoare despre
care se va vorbi puti mai încolo. Una e smerenia duhovniceasca, care
introduce pe cei ce intra prin ea la desfatarea si odihna de
împaratia cerurilor; cealalta e iubirea
desavârsita, care îi trece, pe cei ce ies de-acolo, la
pasunile Împaratiei lui Dumnezeu. Fara
aceste porti nu se va putea nici intra în rai, nici iesi spre
Împaratia lui Dumnezeu, macar ca sunt multe cai
care duc spre Împaratia cerurilor. Caci toate caile
evlaviei duc pe cel ce paseste pe ea spre poarta de apus a
smereniei si asa îl introduc prin aceasta în rai.
·
Dar de ce au fost facute numai
doua si nu mai multe porti, asa cum sunt mai multe
locasuri la Dumnezeu si Tatal (Ioan 14,2), ca fiecare dintre cei
ce intra sa-si faca intrarea în el prin poarta care
voieste? Pentru ca omul e din doua firi: din suflet si
trup. O parte a lui e smerita, cealalta înalta si
dumnezeiasca. Sau altfel: pentru doimea mai trupeasca a
partii nerationale a sufletului lui, din care una, adica
mânia, intra în cutea blândetii, iar cealalta, pofta, iese prin
iubire din împatimirea de cele lumesti si de cele vazute
si afla pasune în Dumnezeu prin împartasirea
de Duhul. Caci potrivit cu alcatuirea omului, a fost zidit de
Dumnezeu si raiul cunoscut cu simturile cât si cel cunoscut cu
mintea, si nu este alta poarta decât cele spuse, care sa
introduca sau sa scoata din aceasta.
·
Din pricina amintita au si
fost plantate de Dumnezeu în mijlocul raiului acesta dumnezeiesc doi pomi
minunati: pomul vietii si pomul cunostintei, care se
numeste si cunostinta binelui si raului. Care
sunt acestia? Contemplatia naturala, cum socoteste si
dumnezeiescul Grigorie, si teologia tainica. Cea dintâi,
contemplatia, având ca roade judecata si cunostinta
lucrurilor dumnezeiesti si omenesti, este pomul
cunostintei binelui si raului. Caci prin
cunoasterea lucrurilor, cunoastem ratiunile proniei, iar prin
judecata facem deosebirea clara a lucrurilor, deosebind
fara greseala ce e bun si ce e rau, care e cauza
facatoare si care e lucrul facut. Iar teologia tainica
este pomul vietii. Caci are ca rod datator de
viata si de nemurire, credinta în Sfânta Treime, care se
naste în suflet în afara de orice ratiune si simtire;
caci Sfânta Treime nu se cunoaste nici prin simtire, nici prin
ratiune, ci numai prin credinta neîndoielnica si din
inima. Un alt rod al ei este întelegerea drept credincioasa a
întruparii Celui Unuia-Nascut.
·
Care este lucrarea si
pazirea raiului cunoscut cu mintea si ce bunatati
aduce împartasirea de roadele lui, celor ce lucreaza în el
în diferite feluri?
·
Din pricina acestor plante
nemuritoare si dumnezeiesti, a fost data de Dumnezeu, tot celui
ce savârseste în câmpul raiului cu mintea si cu
simtirea lucrarea întelepciunii lucratoare, porunca sa
manânce din tot pomul raiului, dar din pomul cunostintei binelui
si raului sa nu manânce. Caci cel dintâi
pricinuieste viata si nemurirea, iar cel de-al doilea, binele,
celor mai desavârsiti în deprinderi, si primejdia, celor
înca tineri si mai nestatornici în dorinta. De fapt,
contemplatia fiind plantata în mijlocul raiului întelepciunii
lucratoare ca un pom nemuritor si pururi înverzit („pentru ca
pomul era contemplatia, dupa întelegerea mea, si avea ca
rod puterea data celor ce se împartaseau de el, de
a-si cunoaste firea proprie”), celor ce se împartasesc
de ea la timp potrivit, de pilda dupa o perioada de ani
multi de deprindere în virtuti si în nevointe si
dupa curatirea deplina a ochilor sufletului de toate
urdorile, li se face foarte buna si mântuitoare. Aceasta pentru
ca ei nu se mai tem de o cadere care sa vina dupa
aceea, ca unii ce au ajuns cu timpul la o deprindere a acestei contemplatii,
care face vadita maretia Facatorului.
·
Dar celor înca tineri si
neajunsi, printr-o deprindere îndelungata, la o statornicie în
lucrarea virtutilor, sau celor ce nu si-au curatit ochiul
sufletului de toate urdorile, din cauza nestatorniciei ce o mai au în
vietuirea virtuoasa, pomul contemplatiei li se face pricina
de mândria cea mai mare si de hula, de moarte vesnica
si de pieire, cum s-a facut odinioara lui Origen, Didim, Evagrie
si celorlalte capetenii de eresuri. De aceea, ferind pe unii ca acestia,
Scriptura opreste împartasirea de pomul acesta, zicând:
„Din tot pomul din rai sa mâncati, dar din pomul
cunostintei binelui si raului sa nu mâncati,
caci în ziua în care veti mânca cu moarte veti muri”.
·
Împartasirea de acest
pom al contemplatiei se numeste cunostinta binelui si
a raului în întelesul urmator. Întâi, pentru ca celor
desavârsiti le daruieste puterea cunoasterii
tuturor lucrurilor vazute si nevazute, omenesti si
dumnezeiesti. Caci e o putere «ce robeste toata mintea
ascultarii lui Hristos» (II Corinteni 10, 5); si acestia pot
culege cu evlavie rod bun nu numai din contemplarea celor bune, ci si a
celor contrarii. Dar în gustarea acestui rod se ascunde pentru cei ce se
împartasesc din el o putere îndoita, adica un folos
si o paguba, dupa deprinderea launtrica ce
stapâneste în fiecare. Celui ce se împartaseste i
se face pricina de viata când se supune legii care-l
robeste (lui Hristos). Asa de pilda, daca vede cineva
chipul frumos al unei femei desfrânate si de moravuri usoare, iar
vazând-o preamareste îndata pe Dumnezeu si da
slava Lui, el a cunoscut în fiinta ei corupta frumusetea
întocmita de El, în asa fel ca contemplarea ei îl duce pâna
la strapungerea inimi si-l face sa înainteze pâna la
iubirea lui Dumnezeu care a zidit-o pe ea, ba chiar intra în convorbire cu
ea. Iar prin aceasta preschimba reaua ei deprindere în deprinderea
virtutii si prin pocainta o aduce la Hristos,
facând-o din necurata curata prin pocainta cuvântului
si unind-o ca pe o mireasa fecioara cu Hristos pe cea care era
înainte o desfrânata (II Corinteni 11, 1). Asa a facut acel
dumnezeiesc parinte Nonu, care a înfatisat lui Hristos pe
fericita Pelaghia, mai înainte desfrânata, ca pe o fecioara
curata.
·
Deci celor desavârsiti
împartasirea de acest pom dumnezeiesc al contemplatiei le
daruieste, cum s-a spus, o astfel de putere, când se
împartasesc de ea la vremea potrivita pornind de la
lucrurile dumnezeiesti si omenesti, ba chiar de la cele contrare
acestora. Dar celor mai nedesavârsiti si nedeprinsi în
cele dumnezeiesti si lipsiti de cercarea trebuincioasa
pentru împartasirea de ea, li se face pricina a
cunostintei contrare a raului, chiar când pornesc de la cauzele
dumnezeiesti si bune. O astfel de pricina li s-a facut
acelor preoti si judecatori de odinioara contemplarea
Suzanei (Daniel 13), deoarece nu erau înca deprinsi cu aceasta
contemplare. Ceea ce, asadar, dumnezeiescului parinte Nonu i s-a
facut pricina de viata în har, aceea li s-a facut
acelor preoti de odinioara pricina de moarte.
·
Si nu numai atunci s-au întâmplat
acestea dintr-o contemplare a pomului acesta potrivit cu starea fiecaruia,
ci si acum se întâmpla în fiecare zi fiecaruia din cei ce purced
la contemplarea acestui pom, fie dupa ce s-au deprins la aceasta, fie
înainte de a se fi deprins. Iar aceasta se întâmpla nu pentru ca
asa este pomul din fire. Nu se poate spune aceasta. Caci n-a fost
sadit în chip rau, ca un pom pricinuitor de necaz. Dumnezeu n-a
facut nimic rau, nici n-a interzis ceva din pizma, ci pentru
ca e nevoie de madularele curate ale simturilor pentru privirea
si vederea lui, cum zice apostolul chiar despre trupul si sângele
Domnului nostru Iisus Hristos: „Sa se cerceteze cineva mai întâi pe sine
si asa sa manânce din pâinea aceasta si sa bea din
potirul acesta. Caci cel ce manânca si bea cu nevrednicie,
judecata siesi manânca si bea. De aceea sunt
multi neputinciosi si bolnavi si multi mor între noi”
(I Corinteni 10, 28.30). în felul acesta parintilor cuvântatori
de Dumnezeu, pentru ca erau curati si se aflau sub lucrarea
Duhului Sfânt, contemplarea lucrurilor omenesti si a însusirilor
firii dumnezeiesti le-a fost buna, fara de
greseala, neprimejdioasa si mântuitoare. Caci aveau
madularele simturilor deprinse pentru contemplarea dumnezeiasca.
·
Astfel dumnezeiestii
parinti, purcezând la contemplarea pomului vietii cu un ochi
curat si netulburat, au cules din el fara greseala
rodul teologiei si împartasindu-se din el s-au
împartasit si de viata îndumnezeita si ca
niste credinciosi iconomi ni le-au trecut si noua ca
sa ne hranim si noi din El spre viata vesnica.
Tot asa purcezând la contemplarea pomului cunostintei cu un ochi
dumnezeiesc si luminat, au dobândit cunostinta lui
nepatata si curata si nu s-au vatamat de rodul
lui, cum s-a spus mai înainte. Dar nu tot asa s-a întâmplat cu ei ce au
purces cu necuratie si în stare nedesavârsita la
contemplarea acestora, ci unii au cazut în robia placerilor si a
neînfrânarilor, iar ceilalti în hule si trufii.
·
Caci spune-mi, cum a cazut
Arie, cel care are numele de la furie, si dusmanul evlaviei, Manes,
si Nestorie cel stricat la minte si celelalte capetenii ale
ereticilor, în hula lor împotriva lui Dumnezeu si a dreptelor dogme ale
Bisericii lui Hristos? Nu pentru ca au fost necurati în
simturile sufletului si cumplit învârtosati la inima
din cauza cumplitei boli a mândriei, au purces la explicarea Sfintei Scripturi,
având întelegerea întunecata de patimi si de închipuirea de
sine? Caci unul a auzit dumnezeiasca Scriptura zicând: „Domnul M-a
zidit pe mine început al cailor Sale spre lucrurile Sale si Ma
naste înaintea tuturor muntilor” (Proverbe 8, 22-25); celalalt:
„Vine stapânitorul acestei lumi si nu va afla în Mine nimic” (Ioan
14, 30); iar al treilea, despre Domnul nostru Iisus Hristos ca Dumnezeu
desavârsit si om desavârsit. Dar neputând afla
întelesul sau sensul celor spuse, nici patrunde în chip curat în
adâncurile Duhului, fiind cu totul lipsiti de Duhul Sfânt, unul a
taiat pe Fiul si Dumnezeu Cuvântul de la deofiintimea cu
Dumnezeu Tatal, declarându-L faptura; celalalt a
nascocit doua începuturi, unul bun, sus, si altul cu totul
rau, jos, capetenia întunericului, si, învatând
astfel, a trimis la pierzanie pe cei ce au primit învatatura
lui; al treilea, întunecat si cu nume urât, a despartit pe
Hristos în doi fii, socotind ca altul este Fiul si Cuvântul din
Dumnezeu si Tatal si altul cel din Fecioara Maria; si
astfel a numit pe preacurata Maica a Fiului si a Cuvântului lui
Dumnezeu, Nascatoare de Hristos si nu Nascatoare de
Dumnezeu.
·
Astfel, deci, pe cei
desavârsiti în cunostinta, ratiune si
virtute, pe cei ce a u ajuns adica la masura vârstei
plinatatii lui Hristos si au dobândit mintea Lui prin cea
mai deplina curatie, nu-i poata vatama nici
gustarea oprita a acestui pom, macar ca se numeste
cunostinta a binelui si a raului. Ci mai degraba
se aseamana acestia celor ce culeg struguri din rug si
înca struguri copti, fapt cu totul minunat, si rodii din
maracini. Dar celor înca tineri, necercati si
neluminati, chiar si împartasirea de bine li se face
adeseori pricina de moarte, asa cum li se face copiilor neîntarcati
de lapte mâncarea pâinii, si celor cu ochii plini de urdori, razele
soarelui.
·
Smerenia si iubirea fiind deci
începutul si sfârsitul urcusului spre Dumnezeu si spre
Împaratia Lui, cu dreptate cuvântul le-a înteles ca
porti asezate la marginile opuse ale raiului întelepciunii
faptuitoare. Aceasta, pentru ca una introduce pe cel ce bate si
cere sa intre în Eden, adica la însasi desfatarea de
plantele nemuritoare ale lucrarii si pazei mintii; iar a doua
scoate de acolo la Împaratia Cerurilor si la unirea cu
Dumnezeu si la pasunile vesnice si preacurate ale
îngerilor. Caci asa ne fagaduieste în mod limpede
si Domnul Iisus noua tuturor, zicând: „Eu sunt usa, de va intra
cineva prin Mine, se va mântui si va intra si va iesi si
pasune va afla”. (Ioan 10, 9). Pentru ca el este cu
adevarat usa raiului Împaratiei Cerurilor, iar portar
este Duhul Sfânt.
·
Celui ce s-a apropiat de poarta
dreptei credinte, dupa ce a parasit de curând lumea,
ti bate la poarta poruncilor lui Hristos prin smerenie, portarul,
adica Însusi Sfântul Duh, îi deschide intrarea, deschizându-i mintea
ca sa înteleaga „care este voia lui Dumnezeu cea buna
si desavârsita si bineplacuta” (Romani 12,
2). Iar dupa ce a intrat si s-a desfatat prin faptuire
si prin multe nevointe ale virtutii de acele
bunatati vesnice, îl scoate iarasi de acolo la
pasunile contemplatiei naturale ale fapturilor lui
Dumnezeu. Astfel portarul îl face sa se odihneasca de toate lucrurile
lui (Facere 2, 3) si sa se uneasca cu Dumnezeu pe
înaltimile teologiei (cunoasterii) Treimii neîmpartite
si de o fiinta, în odihna iubirii dumnezeiesti, potrivit
lui Hristos si Dumnezeul nostru care zice: „Învatati de la
Mine, ca sunt blând si smerit cu inima si veti afla
odihna sufletelor voastre” (Matei 11, 29).
·
Altfel nu poate intra cineva în
palatele împaratesti ale lui Hristos si în tinuturile
dumnezeiesti si pururi înverzite ale raiului cunoscut cu mintea, unde
sunt locuri luminoase, racoritoare, corturile dreptilor, apa odihnei,
bucurie, veselie si fericire; si nu poate afla odihna sufletului
sau, decât prin poarta cea dintâi de la apus, care e ascunsa în
Hristos însusi, care este sfânta smerenie. Si pe drept cuvânt.
Caci cel ce s-a rupt pe sine de lume si de toata prietenia
si de împatimirea de prieteni, de cei ai sai, de rudenii,
si a rastignit lumea în sine prin taierea voii sale,
dispretuind toata tihna trupeasca, si bate prin durerile
pocaintei si nevointelor pentru virtute, cu rabdare
multa, la poarta poruncilor lui Hristos, intra prin smerenie în tinda
întelepciunii lucratoare a raiului, care este supunerea, slujirea
prin orice lucru de mai putina cinstire, rabdarea necazurilor
si a încercarilor, greaua patimire, culcarea pe jos, statul în
picioare toata noaptea, privegherea, psalmodierea neîncetata,
rugaciunea si postul, citirea dumnezeiestilor Scripturi,
ascultarea si supunerea fata de toti.
|