Index > Scriitori filocalici

 
   Antonie cel Mare 
   autor anonim 
   Avva Filimon 
   Calist şi Ignatie Xantopol 
   Calist Angelicude 
   Calist Catafygiotul 
   Calist Patriarhul 
   Casian Romanul 
   Diadoh al Foticeei 
   Evagrie Ponticul 
   Filotei Sinaitul 
   Grigorie Sinaitul 
   Ilie Edicul 
   Ioan Carpatiul 
   Ioan Damaschin 
   Isaia Pustnicul 
   Isihie Sinaitul 
   Marcu Ascetul 
   Maxim Cavsocalivitul 
   Maxim Marturisitorul 
   Nichifor din singuratate 
   Nichita Stithatul 
   Nil Ascetul 
   Petru Damaschin 
   Simeon Evlaviosul 
   Simeon Metafrastul 
   Simeon Noul Teolog 
   Talasie Libianul si Africanul 
   Teodor al Edesei 
   Teognost 
   Teolipt mitropolitul Filadelfiei 
   Varsanufie si Ioan 
   Vasile de la Poiana Marului 

 

versiune cu diacritice - aici


Nichita Stithatul

·        Lucrarile simturilor nu se desfiinteaza, ci capata un caracter spiritual, sau se umplu de o spiritualitate pe treptele mai înalte ale urcusului duhovnicesc. Se afirma în aceasta unitatea de viata între spirit si trup. Nichita deosebeste între minte, suflet (sau inima, sau simtire) si ratiune sau judecata. Prin fiecare din acestea lucrând Sfântul Duh, preface gândurile si pornirile rele în bune. Dar psihologia lui Nichita e mult mai complexa, mai subtila.

·        Precum trupul are cinci simturi: vederea, auzul, mirosul si pipaitul, asa si sufletul are acelasi numar de cinci simturi: mintea, ratiunea, simtirea întelegatoare, cunostinta si simtirea întelegatoare, cunostinta si stiinta. Ele se aduna în trei lucrari ale sufletului: mintea, ratiunea si simtirea. Prin minte primim întelesurile; prin judecata tâlcuirile; iar prin simtire, chipurile cunostintei si gândurile dumnezeiesti.

·        Cel a carui minte deosebeste bine întelesurile gândurilor si-si însuseste curat cugetarile dumnezeiesti, a carui ratiune tâlcuieste miscarile naturale ale întregii zidiri vazute, deslusind ratiunile fapturilor, a carui simtire spirituala primeste stiinta întelepciunii si cunostintei ceresti, a ajuns mai presus de simtiri, trecând prin iluminarile Soarelui dreptatii dincolo de simtire. El se bucura de desfatare cu cele nevazute.

·        Puterile cuprinzatoare ale mintii sunt patru: cumintenia, agerimea, întelegerea si destoinicia. Cel ce uneste pe acestea cu cele patru virtuti cuprinzatoare ale sufletului, însotind cu cumintenia mintii, cumpatarea sufletului; cu agerimea, chibzuinta; cu întelegerea, dreptatea, cu destoinicia, barbatia, si-a întocmit siesi, în chip îndoit, caruta de foc ce-l duce în cer (Prin virtuti nu ne deschidem numai spre ceilalti, ci ne si înaltam spre cer. Cele patru virtuti cardinale sunt cei patru cai ai carutei cu care ne înaltam spre cer.) si din care lupta împotriva celor trei capetenii si puteri generale ale ostirii patimilor: iubirea de argint, iubirea de placeri si iubirea de slava.

·        Cel ce cauta slava oamenilor, care nu e nimic, ca si când ar fi, si îmbratiseaza iubirea nesaturata de placeri a sufletului si se tine de iubirea de argint prin lacomie, se face sau dracesc prin închipuirea de sine si prin mândrie, sau dobitocesc prin placerile pântecelui si a celor de sub pântece, sau fiara celor apropiati prin iubirea lacoma si neomenoasa de argint. El cade din credinta în Dumnezeu, pentru ca primeste slava de la oameni, dupa cuvântul Scripturii; se abate de la neprihanire si curatie, pentru ca-si aprinde cu lacomia pântecelui cele de sub pântece si se supune pornirilor dobitocesti; si e scos afara din dragoste, pentru ca se îngrijeste numai de el si nu da din avutiile sale aproapelui lipsit. Astfel unul ca acesta se vadeste ca o fiara cu multe fete, alcatuita din multe laturi potrivnice între ele, neîmpacat nici cu Dumnezeu, nici cu oamenii, nici cu dobitoacele.

·        Iutimea este la hotarul dintre pofta si puterea rationala a sufletului, fiind fiecareia din acestea ca un fel de arma în miscarea lor contrara firii, sau conforma firii. Pofta si ratiunea, miscându-se potrivit cu firea spre cele dumnezeiesti, iutimea este fiecareia din ele o arma a dreptatii, împotriva sarpelui care le sopteste si le înfatiseaza numai împartasirea de placerile trupului si bucuria de slava de la oameni. Dar abatându-se acestea de la miscarea potrivita firii si prefacându-si puterea în ceea ce e potrivnic firii si mutându-se de la îndeletnicirea cu lucrurile dumnezeiesti spre cele omenesta, iutimea li se face arma nedreptatii, spre pacat. Acestea se vor lupta în acest caz si se vor napusti prin iutime împotriva celor ce le înfrâneaza pornirile si poftele lor. Din aceasta pricina iutimea e mijlocul prin care omul se poate arata sau faptuitor al celor bune, vazator si cunoscator de Dumnezeu, daca se misca dupa fire, sau dobitocesc, salbatic si dracesc, daca se poate spre cele potrivnice firii.

·        Cel ce n-a primit astfel înapoi frumusetea stravechii nobleti si nu-si reface neîncetat trasaturile chipului Celui care l-a plasmuit pe el dupa asemanarea Sa, cum va putea sa se uneasca vreodata cu Acela, daca s-a despartit pe sine, prin neasemanarea trasaturilor, si a iesit din lumina Celui ce este lumina, atragându-si si la sine ceea ce e potrivnic? Iar neunindu-se cu Cel de la Care începutul fiintarii si de Care a fost adus la existenta din nimic, unde va fi aruncat, odata taiat de la Acela, ca un neasemenea cu Cel ce l-a facut? O stiu cei ce înteleg, chiar daca eu voi tacea.

·        Câta vreme avem în noi materiile patimilor si îngrijim de bunavoie pricinile lor, nehotarându-ne sa le clintim pe acestea din loc, are tarie împotriva noastra si puterea lor, luându-si aceasta tarie din noi. Dar daca le lepadam din noi si ne curatim inima prin lacrimile pocaintei, urând si înselaciunea celor vazute, ne facem partasi de venirea Mângâietorului, vazând pe Dumnezeu în lumina vesnica si fiind vazuti de Dumnezeu. 

·        Cei ce au rupt lanturile simtirii fata de toata lumea, petrec slobozi de toata robia simturilor, vietuind numai Duhului si graind cu El, ca unii ce sunt miscati de El. Prin El se unesc si cu Tatal si cu Cuvântul, cei de o fiinta, si ajung un singur Duh, dupa Pavel. Acestia nu numai ca nu pot fi prinsi de draci, ci le pricinuiesc acelora si spaima, ca unii ce s-au împartasit de focul dumnezeiesc si sunt ei însisi foc.

·        Pipaitul nu-si are lucrarea numai într-o parte a trupului, ca celelalte simturi, ci în tot trupul. Deci când atingem ceva fara trebuinta, chiar din clipa simtirii moliciunii acelui lucru, mintea e cdatinata de gânduri patimase. Iar când ne pazim de atingerea celor moi, fara o trebuinta necesara a firii, stapânind simtirea, nu ni se tulbura simturile sufletului. (Potrivit unei vechi traditii patristice, se afirma existenta unor „simturi ale sufletului”. Mintea se poate molesi ea însasi prin atingerea cu simtul pipaitului a unor lucruri noi. Exista chiar o legatura între simturile trupului si cele ale sufletului. Ultimele se pot converti în primele, sau le pot influenta pe acelea.)

·        Când mintea patrunde în cele mai presus de fire, simturile aflându-se în starea cea dupa fire, intra în chip nepatimas în legatura cu pricinile lucrurilor, cercetând numai ratiunile si firile lor si deosebind fara greseala lucrarile si însusirile lor, neîmpatimindu-se si nemiscându-se cu placere spre ele în mod contrar firii. (Atasarea afectiva si patimasa de lucruri e contrara firii omului, care e facut sa stea si sa înainteze, prin spiritul lui, în relatia cu Dumnezeu, persoana si spiritul suprem. Omul nu e facut pentru a se robi obiectelor, ci pentru a realiza prin ele o relatie tot mai intensa cu persoanelor. Însasi simturile intra odata cu mintea într-o relatie cu ratiunile lucrurilor, nemairamânând atasata la suprafetele lor. Iar prin ratiuni cunoaste pe Dumnezeu ca persoana care le cugeta în folosul omului si a relatiei omului cu Sine. Are un loc un fel de intuitie spirituala a simturilor, prin care omul se pune în relatie cu Dumnezeu.)

·        Luptele si ostenelile duhovnicesti nasc în suflet bucuria pacii, care pune stapânire peste patimi. (Se produce deci în suflet o simtire contrara simtirii trupului. Simtirea durerii cu trupul poate produce o simtire de bucurie în suflet se produce o sfâsiere. Are si el pe de o parte o placere de pe urma placerii trupesti, dar în el se iveste totodata o revolta împotriva acestei placeri care cauta sa-l cucereasca cu totul. Aici intra rolul vointei, care se opune caderii sufletului într-o stare de robie sub pornirile trupesti si într-o stare de slujire a obiectelor, în loc de a fi liber pentru relatia cu Dumnezeu si cu persoanele celorlalti. În baza unitatii de persoana, lucrarile sufletesti si trupesti nu pot fi despartite, dar unele pot fi dominate de celelalte, sau poate aparea o sfâsiere traita de unitatea persoanei.) Deci ceea ce e anevoios si neplacut celor ce se afla sub stapânirea simturilor, aceea este usor si preadulce sufletului care osteneste si care a dobândit dorul de Dumnezeu prin sfintite sudori si este ranit de dragostea cunostintei dumnezeiesti. Caci acelora, ostenelile si luptele virtutii le sunt neplacute si le par foarte aspre, ca unora ce sunt legati de tihna trupului si de veseliile placerilor si nu s-au straduit sa spele saratura placerilor cu undele lacrimilor. Iar cei ce doresc si îmbratiseaza virtutea, se scârbesc de placerile se pricinuiesc durerea si se scutura de desfatarea si de iubirea de sine a trupului. Un lucru întristeaza sufletul acestora: slabirea ostenelilor si domolirea luptelor. Deci ceea ce pricinuieste acelora veselie trupeasca, aceea e pricina de întristare sufletului care si-a stramutat dorinta spre cele dumnezeiesti. Iar ceea ce pricinuieste acestuia bucurie duhovniceasca, acelora le prilejuieste suspine si durere.

·        Ostenelile par la început pricinuitoare de durere. Dar daca începatorii staruiesc în virtute si se întind spre treapta de mijloc, ostenelile li se descopere ca pricinuitoare de o anumita placere si de o liniste neînteleasa. Iar când cugetul muritor al trupului e înghitit de viata nemuritoare, care izvoraste din salasluirea Duhului în cei ce s-au întins cu adevarat spre sfârsiturile (tintele) virtutilor prin osteneli, ei se umplu de o bucurie si de o veselie negraita, deschizându-li-se un izvor curat de lacrimi, întrucât se iveste de sus o unda dulce de cainta.

·        Daca vrei sa intri în hotarele virtutii si se afli pe cea care duce spre ratacire la Dumnezeu, sa nu dai somn ochilor tai, nici atipire pleoapelor tale, pâna nu afli, prin multe nevointe si lacrimi, loc de nepatimire sufletului tau ostenit; si vei intra în locasul sfânt al cunostintei de Dumnezeu. (Cunostinta de Dumnezeu, a adâncului linistit al dragostei curate, nu poate fi aflata de sufletul pasionat si agitat de lucrurile partiale. Nepatimirea e astfel conditia sau „locasul” adevaratei cunostintei de Dumnezeu.) Iar prin întelepciunea ipostatica a lui Dumnezeu vei strabate cu întelegere pâna la ultimele sfârsituri ale lucrurilor omenesti (Numai alipit de întelepciunea suprema, vei putea strabate la sfârsiturile lucrurilor, care se afla chiar în aceasta întelepciune-persoana. Întelepciunea ca ipostas ultim al tuturor ne întareste persoana noastra în întelepciune, caci e fundamentul ultim al persoanei noastre) si dispretuind pe cele de jos, vei alerga si tu, însetat ca cerbii, catre muntii înalti ai vederii sufletesti.

·        Cale grabnica spre înaltarea în virtute a începatorilor este tacerea buzelor, închiderea ochilor si surzenia urechilor. Mintea primind astfel nelucrarea acestora si închizând intrarile de afara spre sine, începe sa se cunoasca pe sine si miscarile sale; (Nelucrarea simturilor da odihna mintii din partea lucrurilor din afara, Ea se pot întoarce astfel spre ea însasi si se poate cunoaste ca ceea ce e în mod deosebit de continuturile definite pe care le are în mod succesiv, fara odihna) ea cerceteaza atunci îndata care sunt continuturile gândurilor ce plutesc pe marea cunoscuta cu mintea si care sunt întelesurile intrate prin portita cugetarii sale. Sunt ele curate si neamestecate cu seminte amare si vin de la îngerul luminii, sau sunt neghine amestecate si înecate în pleava si aruncate de potrivnicul luminii? Stând astfel ca un împarat în mijlocul gândurilor si judecând si deosebind pe cele bune de cele rele, pe unele dintre cele intrate le primeste pentru depanarea si lucrarea sa si le aseaza în jitnitele întelegerii pentru a fi rumenite de focul Duhului si îmbibat de apa dumnezeiasca, cu care apoi hranindu-se, se împuterniceste si se umple de lumina; iar pe celelalte le leapada în adâncul uitarii, scuturându-se de amaraciunea lor. Dar acest lucru îl poate face numai mintea aceea, care a apucat calea ce o duce fara ratacire la ceruri si la Dumnezeu si s-a dezbracat de haina de plâns a patimilor întunecate.

·        Sufletul care a lepadat rautatea si cugetul iscoditor al îngâmfarii pacatoase si si-a îmbogatit inima cu simplitatea si nerautate din salasluirea Mângâitorului, (Inima simpla e în acelasi timp bogata, indefinit de bogata, pentru ca în locul multelor dar marginitelor chipuri ale lucrurilor de care era alipita si plina astfel încât nu se mai vedea, s-a descoperit în ea însasi, având revarsata în ea nemarginirea vietii si întelegerii Duhului, prin care le întelege pe toate, dar nu se alipeste de nici una din cele marginite si nu se strânge în jurul nici uneia, luând chipul ei marginit.) ajunge îndata al lui Dumnezeu si al sau însusi. Cele ce le vede si le aude, el le socoteste vrednice de crezut si adevarate, fara sa se îndoiasca, ca unul ce s-a ridicat peste prapastiile înfricosatoare ale necredintei si e purtat deasupra iadului pizmei. (Neîncrederea în toti si în toate deschide un adânc prapastios în fata sufletului, neavând unde pune piciorul ca sa se odihneasca într-o realitate statornica si iubitoare si potrivita cu el, scapat de nesiguranta si pustietatea sa, care îl margineste în gradul suprem, despartindu-l de relatia cu orice realitate indefinita, adica cu persoanele. Pizma ce o are fata de altii face ca prapastia aceasta, care este prapastia nimicului, sa ia si un caracter de iad, care îsi trimite chinul în launtrul sufletului însusi. Necredinta tine pe ins deasupra unei prapastii, pentru ca pentru el nu e nimic, decât haul nefiintei care-l înconjoara si-l ameninta. Tocmai în marginirea traita în legaturile cu lucrurile, sau în sinea marginita, se casca haul nimicului.)

·        Tuturor virtutilor le premerge credinta din inima, pe care o are cineva atunci când sufletul nu poarta în el o socotinta îndoielnica, ci a lepadat cu desavârsire iubirea de sine. Caci pe cel ce s-a gatit de curând spre lupte, nimic nu-l împiedica asa de mult de la lucrarea poruncilor, ca atotreaua iubire de sine. Aceasta este piedica înaintarii celor ce vrea sa se sârguiasca. Aceasta le pune în minte boli si patimiri ale trupului, greu de vindecat, prin care raceste caldura sufletului si-l îndupleca sa se fereasca de greutati, ca fiind vatamatoare unei vieti care vrea sa se simta bine. Iubirea de sine este iubirea nerationala a trupului, care, facând pe monah iubitor de sine sau iubitor de suflet sau de trup, îl departeaza de Dumnezeu si de Împaratia Lui, dupa cuvântul: „Cel ce-si iubeste sufletul sau, si-l va pierde” (Ioan 12,25). (Iubirea de sine îl face pe monah sa fie sovaitor în credinta care-l îndeamna sa porneasca si sa se tina pe calea nevointelor pentru virtute. El socoteste ca ramâne astfel adapostit de furtuni si de greutati în portul comoditatii. În realitate, aceasta neîncredere îi va face continuu griji si-l va lipsi de putinta de a se odihni de ele la sânul ferm si atotiubitor al Parintelui Ceresc. Prin credinta omul a aflat un teren solid sub picioarele lui: un teren dincolo de cele vazute, un tern dincolo de lucrurile schimbatoare, în Persoana de statornica si nesfârsita iubire a lui Dumnezeu. Acest teren devine tot mai solid prin virtuti, pentru ca prin virtuti îsi întareste omul legatura cu Dumnezeu. Omul însusi devine tot mai tare prin ele.)

·        Cel ce a început lucrarea poruncilor cu osteneala si a luat cu dragoste fierbinte pe umerii sai jugul aspru al nevointei nu cruta sanatatea trupului, nu se sperie de asprimea ostenelilor pentru virtute, nu se leneveste în nevointe, nu priveste la vreunul care se poarta fata de nevointe, cu nepasare si trândavie, ci taie cu dor fierbinte brazda virtutilor, prin orice patimiri, cautând numai la sine si la poruncile lui Dumnezeu. În fiecare zi el arunca cu lacrimi în tarina sa vie semintele sale, pâna îi va rasari semanatura verde a nepatimirii si va creste pâna la spicul cunostintei dumnezeiesti si va rodi în grauntele cuvântului, facându-l sa poarte roadele dreptatii sale.

·        Starea din afara a fetei obisnuieste sa se schimbe împreuna cu starea din launtru a sufletului. Caci chipul fetei arata lucrarea pe care o are miscarea mintii lui, facând-o cunoscuta celor ce privesc starea lui launtrica. Acest chip al fetei potrivindu-se si schimbându-se împreuna cu cele ce se lucreaza în gând, uneori se arata luminos, când inima se veseleste de urcusurile ei spre Dumnezeu prin cugetarile bune; alteori se arata posomorât si întunecat, când inima e înasprita de gânduri necuvenite. Caci cel stapânit de diferite gânduri nu se poate ascunde de cei ce au simturile sufletului deprinse sa vada. În unele cazuri se petrece o schimbare a dreptei Celui Preaînalt; ea se face aratata acestora, ca una ce le este cunoscuta si iubita. Caci datorita ei, acestia, fiind nascuti a doua oara de catre Duhul, s-au facut lumina si sare oamenilor. În alte cazuri se întâmpla o schimbare în starea puterilor sufletesti si în tulburarea gândurilor; ea le este vadita în chip limpede ce au lepadat-o si poarta trasaturile chipului Fiului lui Dumnezeu, luminat de darurile dumnezeiesti.

·        Cel ce cultiva gândurile pacatoase îsi face privirile din afara întunecate si posomorâte. Limba lui e muta pentru laudele dumnezeiesti si nu vine în întâmpinarea nimanui spre fericirea lui. Dar cel ce cultiva rasadurile bune si nemuritoare ale inimii are fata bucuroasa si luminoasa. Limba lui e cântatoare la rugaciune si se face pe sine întreaga preadulce la cuvânt. În felul acesta este, si se face vadit celor ce vad bine, atât cel ce se afla înca în robia patimilor necurate si petrece sub puterea silnica a legii cugetului pamântesc, cât si cel eliberat de o asemenea robie de catre legea Duhului. Caci dupa înteleptul Solomon, „când se veseleste inima, se lumineaza fata, iar când se afla în întristari aceea, se posomoraste aceasta” (Prov. 15,13)

·        Patimile savârsite cu fapta, cu fapta sa se si tamaduiesc. Caci precum neînfrînarea, placerea, lacomia pântecelui si viata nepasatoare si fara rânduiala înradacineaza în suflet deprinderea patimasa si îl duc la fapte necuvenite, asa strâmtoarea în înfrânare, ostenelile si nevointele duhovnicesti aduc în el despatimirea si-l stramuta de la patima la nepatimire. (În aceasta sta rostul epitimiilor date de duhovnic în taina pocaintei. N-ajunge ca pacatosul sa regrete teoretic faptele rele, ci întrucât acelea au izvorât dintr-o slabire a firii sau din niscai obisnuinte egale cu patimele, aceste obisnuinte trebuie vindecate tot prin fapte staruitoare, prin fapte de putere a spiritului manifestat prin trup. De aceea faptele de pocainta sunt fapte tamaduitoare, întaritoare ale firii.)

·        În fata lui Dumnezeu ŗi a oamenilor care vietuiesc dupa Hristos, e un rau tot asa de mare a petrece cineva patimas în fapte de desfrânare si a se mândri în duhul parerii de sine. Caci precum cele facute în ascuns ale celui dintâi e rusinos a le si grai, asa si înaltarile inimii celui de-al doilea sunt urâte înaintea lui Dumnezeu. Si precum pe cel dintâi îl leapada Dumnezeu de la odihna, pentru ca e numai trup, cum zice Scriptura (Facerea 6,3), asa si cel din urma e necurat înaintea Domnului, pentru ca se mândreste.

·        Nu orice patima e si pacat cu fapta, ci altceva e pacatosul cu fapta si altceva patima. Patima e ceea ce se misca în suflet, iar fapta pacatoasa ceea ce se vede în trup. De pilda, iubirea de placeri, iubirea de argint, iubirea de slava sunt patimi cumplite ale sufletului. Iar curvia, lacomia de avere si nedreptatea sunt fapte pacatoase ale trupului. Pofta, mânia si mândria sunt patimi ale sufletului, sau puterile lui în miscarea împotriva firii. Iar preacurvia, uciderea, furtul, betia si orice altceva care se face prin trup, sunt fapte pacatoase si cumplite ale trupului.

·        Trei sunt capeteniile cele mai generale ale tuturor patimilor; si trei razboaiele împotriva lor; si trei cei ce se razboiesc cu ele si biruiesc pe balaurul cu trei capete: al iubirii de placere, al iubirii de argint si al iubirii de slava. Acestia sunt: începatorul, cel din mijloc si cel desavârsit. (Începatorul biruieste iubirea de placere, cel din mijloc, iubirea de argint si cel desavârsit, iubirea de slava)

·        Lupta acestor trei împotriva celor trei capetenii si puteri ale duhului stapânitor nu e una si aceeasi, ci alta si alta. Altfel se poarta lupta cu fiecare dintre aceste capetenii, de catre fiecare din cei ce se lupta împotriva lor si e înarmat în chip firesc cu dreapta mânie.

·        Cel ce s-a pregatit de curând pentru nevointele evlaviei si e începator în razboiul cu patimile, toata batalia si-o poarta împotriva duhului iubirii de placere si se opreste cu putere împotriva lui prin toata greaua patimire. El îsi usuca trupul prin foame, culcare pe jos, privegheri si rugaciuni de toata noaptea. Iar sufletul si-l frânge prin amintirea pedepselor din iad si prin cugetarea la moarte; în sfârsit, inima si-o curateste de întinaciunea însotirilor si învoirilor, prin lacrimi de pocainta.

·        Cel ce a înaintat cu nevointa de la început spre mijloc si si-a sters sudorile luptei împotriva duhului iubitor de placere, cu buretele primei nepatimiri, si a început de curând sa priveasca cu ochii descoperiti esentele lucrurilor, ridica armele credintei împotriva duhului necredincioasei iubiri de argint. El îsi înalta mintea prin gândirea la lucruri dumnezeiesti, îsi ascute ratiunea cu ratiunile zidirii si si-o lamureste descoperind esentele lor; iar sufletul si-l ridica prin credinta de la cele vazute la înaltimea lor nevazute si-l convinge ca purtatorul de grija al lucrurilor sale este Însusi Dumnezeu, Care a adus toate din nefiinta la fiinta si toata nadejdea sa si-o pune în viata cea în Dumnezeu. (E demna de remarcat legatura pe care o face Nichita Stithatul între combaterea iubirii de argint si straduinta celui de pe treapta de mijloc de a contempla esentele sau ratiunile lucrurilor, dupa depasirea iubirii de placeri prin post, prin priveghere si prin rugaciuni. Cel ce contempla ratiunile lucrurilor nu se mai lacomeste spre posedarea lor, caci vede originea acestor ratiuni în Dumnezeu si vede pe Dumnezeu ca purtator de grija al lor. Dar aceasta înseamna a vedea lucrurile prin credinta în Dumnezeu, nu ca realitati de sine statatoare. Cel ce s-a curatit de pofta de placeri a dobândit prima nepatimire; cel ce priveste fara lacomie la esentele lucrurilor în Dumnezeu a ajuns la a doua nepatimire. Amândoua întaresc nadejdea în Dumnezeu.)

·        Cel ce a trecut mijlocul prin vedere sufleteasca si prin nepatimire si s-a ridicat peste întelepciunea simtirii legate de lume, si a patruns de curând cu ratiunea cunostintei si a întelepciunii ipostatice a lui Dumnezeu în întunericul cunostintei de Dumnezeu, ridica, cu puterea smeritei cugetari, armele împotriva duhului iubirii de slava, strapungându-si (umilindu-si) sufletul prin sfintite descoperiri si facându-l sa verse lacrimi fara durere. Iar cugetul lui îl biruie prin amintirea neputintei omenesti si-l înalta prin întelesurile cunostintei dumnezeiesti. (Aici Nichita leaga combaterea slavei desarte, sau a patimii celei mai subtiri si mai greu de biruit, prin smerita cugetare, care se dobândeste pe treapta a treia, a celui desavârsit, odata cu patrunderea în întunericul mai presus de cunostinta al cunoasterii lui Dumnezeu prin experierea prezentei Lui, cea mai înalta cunoastere de Dumnezeu fiind însotita de constiinta neputintei de a-l defini si exprima. Aceasta întretine în acelasi timp smerita cugetare în suflet. Iar aceasta e leacul cel mai propriu împotriva slavei desarte. Dar la aceasta cunostinta mai presus de cunoastere se ajunge prin experienta legaturii cu Cuvântul ipostatic sau personal al lui Dumnezeu, a Carui prezenta si revendicate e traita într-un mod intens, desi indefinit.)

·        Prin posturi, privegheri, rugaciuni, culcare pe jos, prin ostenelile trupului si prin taierea voilor noastre întru smerenia sufletului, facem nelucrator duhul iubirii de placere. Iar prin lacrimile pocaintei îl legam si, închizându-l în temnita înfrânarii, îl punem în nemiscare si în nelucrare, staruind în lupta celor ce se sârguiesc si se nevoiesc.

·        Prin armele credintei si prin sabia Duhului, care este ratiunea lui Dumnezeu, prabusind la pamânt duhul iubirii de argint, îl junghiem, înaltându-ne spre contemplarea lucrurilor cu ratiunea întelepciunii si, ridicându-ne deasupra micimii celor vazute, prin ratiunea cunostintei, ne odihnim în Împaratia dragostei, cu nadejdea visteriilor preafericite ale lui Dumnezeu.

·        Plutind pe aripile nepatimirii si ale smeritei cugetari în vazduhul cunoasterii tainice de Dumnezeu si patrunzând cu Duhul dumnezeiesc în adâncul de sus ale cunostintei tainelor lui Dumnezeu, ardem duhul iubirii de slava cu fulgerele dogmelor si întelesurilor dumnezeiesti. Privind apoi spre sfârsiturile lucrurilor omenesti, îi înecam în ploi de lacrimi si în râuri ale plânsului de pocainta pe cei trei draci de frunte care se ostesc împotriva noastra, prin închipuirea de sine, prin slava desarta si prin mândrie. (În ultimele trei capete Nichita repeta mijloacele prin care sufletul se curateste de cele trei patimi: iubirea de placeri, iubirea de argint si iubirea de slava desarta, urcând pe cele trei trepte: a înfrânarii, a contemplarii ratiunilor dumnezeiesti ale lucrurilor si a cunostintei tainice de Dumnezeu. Pe a treia treapta, pe lânga rolul atribuit plânsului si smereniei în alungarea iubirii de slava, se mai atribuie un mare rol întelegerii dogmelor. Dar smerenia si întelegerea dogmelor o are numai cel ce pluteste pe aripile nepatimirii, nelegate de nici o împatimire fata de cele de jos si marginite, în vazduhul infinit si indefinit al lui Dumnezeu, cunoscut prin experienta. Cele trei duhuri ale iubirii de slava întretin cele trei chipuri ale ei: parerea de sine, slava desarta de la altii si mândria fata de altii. Ele sunt biruite în special prin lacrimile pocaintei.)

·        Toata parasirea ce se întâmpla celor ce se nevoiesc le vine pentru slava desarta, pentru osândirea aproapelui si pentru falirea cu virtutile. Deci oricare dintre acestea, care se iveste în sufletele celor ce se nevoiesc, le pricinuieste parasirea de la Dumnezeu. (Chiar oamenii parasesc pe cei ce se mândresc cu virtutile si osândesc pe altii. De aici faptul, la aparenta curios, ca oamenii pretinsi morali, nu sunt iubiti aproape de nimeni.) Si nu vor scapa de aceasta osânda dreapta pentru caderi, pâna ce nu vor lepada pricina de mai înainte a parasirii si nu vor alerga spre înaltimea smeritei cugetari.

·        Necuratia inimii si întinarea trupului nu sta numai în a nu te curata de cugetarile patimase, ci si în a te mândri cu multimea ispravilor, a te fali cu virtutile, a te socoti lucru mare în ce priveste întelepciunea si cunostinta de Dumnezeu si în a dispretui pe fratii trândavi si nepasatori. Aceasta se vadeste din pilda vamesului si fariseului (Luca 18, 10).

·        Nu socoti ca te-ai ridicat deasupra patimilor si ai scapat de întinarea cugetarilor patimase, care se nasc din ele, câta vreme porti înca un cuget mândru, umflându-te cu virtutile. Caci nu vei vedea curtile pacii întru blândetea gândurilor, nici nu vei intra în locasul bisericesc al dragostei cu bucurie, întru toata bunatatea si seninatatea inimii, câta vreme te încrezi în tine, în faptele tale.

·        Daca sufletul tau e împatimit de înfatisarile frumoase ale trupurilor si esti chinuit de gândurile patimase ce se nasc în tine, zice-se, din ele, nu socoti ca acestea sunt pricinile tulburarii si miscarile patimase din fire. Ci sa stii ca în launtrul sufletului tau este pricina ascunsa care atrage ca un magnet la sine, în temeiul unei deprinderi patimase si a unei obisnuinte rele, întinarea de la fete, ca pilitura de fier. Fiindca toate sunt fapturile lui Dumnezeu si bune foarte în ratiunea lor, neavând nici o ratiune care sa învinovateasca creatia lui Dumnezeu.

·        Precum cei ce sufera de rau de mare nu patimesc aceasta de la firea marii, ci din pricina mustimii stricate aflatoare înainte în launtrul lor, asa si sufletul, nu din pricina fetelor, ci din pricina deprinderii rele aflatoare de mai înainte în el, sufera clatinarea si tulburarea patimasa. (Omul vede lumea potrivit cu starea lui. Starea omului influenteaza vederea ochilor, auzul urechilor, care proiecteaza peste lucruri înfatisari ce raspund starii lui sufletesti. Daca el se face marginit prin preocuparea de placeri, vede lucrurile în marginirea lor si nu vede prin ele ratiunile lor indefinite în Dumnezeu cel infinit).

·        Însasi firea lucrurilor obisnuieste sa se schimbe dupa starea din launtru a sufletului. Când deci simturile mintii lui se afla în starea cea dupa fire si mintea se misca fara rataciri în jurul ratiunilor lucrurilor, ratiunea lamurindu-i firea si miscarile lor, sufletul vede si lucrurile si persoanele si toata firea corpurilor materiale, potrivit cu firea, neavând în ele ascunsa vreo pricina de întinare sau de vatamare. Dar când puterile sufletului se misca împotriva firii, razvratindu-se împotriva lor însesi, le vede si pe acelea contrar firii lor. (Starea de suflet patimasa si fata lucrurilor afectata si ea se de aceasta stare sunt o strâmtare a firii omenesti si a fetii adevarate a lucrurilor, a fetii lor curate si transparente pentru ratiunile dumnezeiesti si deci cu adevarat frumoase si adânci în taina lor. Deci schimbarea subiectiva a lucrurilor e totdeauna o deformare a lor în sens rau, nu e ceva ce tine în mod fatal de raportul nostru cu lumea. Restabilirea firii noastre si a fetii lumii coincide cu o traire în legatura cu Dumnezeu. E propriu firii noastre sa traiasca în ambianta luminii dumnezeiesti si a lucrarii lui Dumnezeu, care întareste puterile noastre spirituale, sau le tine si le dezvolta pe linia dorintei lor intrinsece. Când puterile sufletului se misca împotriva firii, se misca si împotriva lor însesi. O ratiune care nu vede lucrurile ca avându-si cauza în Dumnezeu nu înainteaza în directia naturala spre care ea se cere. O alipire de lucruri prin placere nu actualizeaza bucuria adevarata pe care simtirea e chemata sa o aiba din privirea curata a lor, care le vede nu ca obiecte de sine statatoare, ci ca medii de comunicare cu subiectul infinit si de infinita iubire al lui Dumnezeu, si cu subiectele indefinite umane.) Ele nu ridica atunci sufletul prin frumusetea lor fireasca la cunoasterea Facatorului, ci-l coboara prin deprinderea lui patimasa în adâncul pierzaniei.

·        Daca, parasit fiind, ai cazut în pacatul trupului sau al limbii, sau al gândului, dupa ce ai dus o viata ostenitoare si aspra, sa nu-ti para acest lucru strain si ciudat. Caci caderea este a ta si din pricina ta. De nu ti-ai fi închipuit despre tine, fara folos, ca ai facut ceva nou si de mare pret, sau de nu te-ai fi înaltat cu cuget trufas asupra altuia, sau de n-ai fi judecat pe cineva pentru neputinta firii omenesti, ti-ai fi cunoscut neputinta ta si nu ai fi fost parasit de judecata cea dreapta a lui Dumnezeu. Dar a trebuit sa o cunosti pe aceasta astfel, ca sa înveti sa nu judeci, sa nu cugeti cele ce nu trebuie sa le cugeti si sa nu te înalti fata de nimeni. (Cine judeca pe altul, datorita unor lucruri bune savârsite, uita de neputinta sa. El nu stie ca prin aceasta usor poate deveni iarasi inapt sa faca binele. El nu stie ca binele adevarat consta esential în iubire, care îl vede pe oricine în libertatea lui indefinita fata de care trebuie sa fie deschis. Prin judecata el se închide celuilalt, sau îl reduce la un obiect pe care-l defineste si-l manipuleaza într-un anumit fel marginit).

·        Daca ai cazut în adâncurile relelor, sa nu deznadajduiesti nicidecum în ridicarea ta din nou, chiar daca te-ai rostogolit pâna la ultima treapta a iadului rautatii. Caci daca ai pus mai înainte, cu caldura, temelie evlaviei prin virtutile cu fapta, chiar daca casa acesteia, zidita de tine din diferite pietre ale virtutii, s-a surpat pâna la pamântul patimas al relelor, Dumnezeu nu va uita de vechile tale osteneli si sudori, daca ai inima zdrobita pentru caderile tale, si-Si aminteste de zilele cele de odinioara si se caieste de caderea ei cu suspine înaintea Lui. Caci cautând va cauta la tine degraba, facând sa vibreze cuvintele Sale (Isaia LXIV, 2) si-ti va atinge nevazut ochii inimii tale îndurerate si va întari temelia virtutii, pusa de tine mai înainte cu osteneala; si-ti va da o putere mai mare si mai desavârsita decât cea dinainte, ca, în caldura unui duh fierbinte, sa dobândesti iarasi, cu rabdare, faptele virtutii celei surpate din pizma celui rau si, în duh de smerenie, sa ridici din nou casa evlaviei, mai stralucita decât cea dintâi, spre odihna vesnica a Lui, dupa cum s-a scris.

·        Toate câte ni se întâmpla spre necinstirea noastra, fie de la oameni, fie de la draci, ni se întâmpla prin judecata cea dreapta a lui Dumnezeu, cu bun rost (prin iconomie), spre smerirea mândriei desarte a sufletelor noastre. Caci scopul cârmuirii lui Dumnezeu, în ce priveste viata noastra, e sa fim pururi smeriti si sa nu cugetam despre noi ceea ce nu trebuie sa cugetam, ci sa cugetam spre a ne întelepti prin cumpatare; nici sa nu ne închipuim lucruri mari despre noi, ci sa cautam spre el si sa-I urmam, dupa putinta, fericita smerenie. Caci a fost blând si smerit cu inima. Asa doreste sa ne facem si noi. Cel ce a rabdat pentru noi moartea nedreapta si de ocara. Caci nimic nu iubeste El asa de mult si nu este atât de folositor pentru orice virtute si e în stare sa se înalte din gunoiul patimilor, ca blândetea, smerenia si dragostea catre aproapele. Daca nu le avem pe acestea când savârsim virtutea, desarta e toata lucrarea noastra si toata osteneala nevointei e nefolositoare si neprimita.

·        Începatorilor în viata virtuoasa le ajuta în lucrarea poruncilor si în fuga de rele, frica de chinuri. Dar celor ce au înaintat prin virtute, ajungând la vederea slavei lui Dumnezeu, li se naste o alta frica, potrivita cu starea lor. E temerea curata care îi înfricoseaza foarte mult, din dragoste (Ps. 19,10). Aceasta îi ajuta sa staruiasca neclatinati în dragostea lui Dumnezeu, temându-se de înfricosatoare alunecare din ea. Celor dintâi, de li se întâmpla sa cada din starea lor, dar se caiesc si iarasi se ridica, le vine din nou frica cea dintâi, cu bune nadejdii. Celor de al doilea însa, de au cazut de la înaltimea vederii lui Dumnezeu, prin pizma vrajmasului, nu le vine îndata frica a doua, ci îi ia în primire o negura si un întuneric gros de sa-l prinzi cu mâna, fiind plini de mâhnire, de dureri, de amaraciune si de frica cea dintâi a muncilor vesnice. (Acestia sunt stapâniti timp mai îndelungat de întristare, pentru ca au cazut de la gustarea unor realitati mai înalte, mai dulci, mai spirituale. Deosebirea între ceea ce au grait si starea de acum e mult mai mare. Apoi acea cadere a trebuit sa aiba pricini mai grele).

·        „Am vazut sub soare, zice înteleptul, om socotindu-se întru sine ca e întelept” (Prov. 26,12). L-am vazut si eu pe acesta între muritori, încrezându-se în faptele lui si cugetând lucruri mari despre întelepciunea omeneasca, pamânteasca si naturala; si nu numai falindu-se din pricina ei fata de cei neînvatati, ci râzând si batându-si joc si de învatatorii întru Hristos, ajunsi la fericirea dumnezeiasca, pentru cuvântul lor fara mestesug si pentru ca n-au cautat sa se foloseasca de culegerile cuvintelor lustruite ale stiintei din afara, nici nu s-au apucat sa împodobeasca, cu întocmirile lor armonioase, învataturile lor scrise. Acestuia, care nu stie ca la Dumnezeu nu lustrul cuvintelor, nici sunetul frumos al glasurilor e de pret, ci întelesul curat si frumos al gândurilor, îi voi aduce zicatoarea aceasta: „E mai bun un câine viu, decât un leu mort” (Eccl. 9,4); si „o sluga saraca si înteleapta e mai buna decât un împarat batrân care nu mai stie de el” (Eccl. 4,13).

·        Cumplita si greu de biruit e patima hulirii. Izvoarele ei sunt în cugetul trufas al satanei; si ea supara pe toti cei ce vietuiesc dupa Dumnezeu în virtute, dar mai mult pe cei ce-au sporit în rugaciune si în vederea lucrurilor dumnezeiesti. De aceea trebuie sa-si pazeasca cu toata strajuirea simturile si sa fie cu sfiala fata de toate înfricosatoarele taine ale lui Dumnezeu si de rânduielile si de cuvintele sfinte, si sa ia aminte la apropierea acestui duh. Caci ne întinde curse când ne rugam si cântam si vomiteaza uneori prin buzele noastre, când nu suntem atenti, blesteme împotriva noastra si huliri nebunesti împotriva lui Dumnezeu celui Preaînalt, furisându-le între stihurile psalmilor si între cuvintele rugaciunii. Sa întoarcem împotriva lui atunci cuvântul lui Hristos, când ne aduce asa ceva pe buze, sau ne furiseaza în cuget, spunându-i: „Mergi înapoia mea, satano” (Matei 16,23), tu cel plin de toata duhoarea si osândit la focul cel vesnic; asupra capului tau sa se întoarca hulirea ta. Si îndata sa ne îndeletnicim mintea, pâna la robirea ei, cu un alt lucru dumnezeiesc sau omenesc, sau sa o înaltam cu lacrimi spre cer si spre Dumnezeu; si asa cu ajutorul lui Dumnezeu ne vom izbavi de povara hulirii.

·        Întristarea e o patima aducatoare de stricaciune în suflet si în trup, si atinge pâna si maduva; dar e vorba de cea a lumii, care vine asupra oamenilor din pricina celor vremelnice si care li se face adeseori chiar si pricina de moarte. Întristarea dupa Dumnezeu, care e mântuitoare si folositoare, lucreaza rabdare în osteneli si în ispite. Ea desfunda izvorul caintei în cel ce se nevoieste si înseteaza dupa dreptatea lui Dumnezeu si hraneste inima lui cu lacrimi, încât se împlineste cuvântul lui David: „Ne vei hrani pe noi cu pâinea lacrimilor, si ne vei adapa cu lacrimi, peste masura” (Ps. LXXIX,6).

·        Nu primi gândurile banuitoare ce ti se seamana pe furis împotriva aproapelui; caci sunt mincinoase, pierzatoare si cu totul înselatoare. Si sa stii ca prin aceasta dracii încearca sa împinga în prapastia pierzarii sufletele celor ce-au sporit în virtuti. Caci nu pot sa trimita pe careva dintre cei ce se nevoiesc, în adâncul osândei si al pacatului cu fapta, de nu-l vor putea prinde sa-l înduplece la banuieli rele fata de aproapele, din pricina purtatorilor din afara ale lui. Aducându-l pe acesta astfel sub judecata si în caderea pacatului, îl face sa fie osândit împreuna cu lumea, dupa cuvântul Scripturii: „Daca ne-am judeca pe noi însine, nu am fi judecati; judecati însa, suntem povatuiti de Domnul, ca sa nu fim osânditi împreuna cu lumea” (1 Cor. 11,31).

·        Când din negrija dam dracilor putinta sa graiasca la urechea noastra banuieli împotriva fratilor, lasând fara paza miscarile ochilor, suntem împinsi de ei sa osândim uneori chiar si pe cei desavârsiti în virtute. Caci daca cel ce priveste bucuros, cu fata zâmbitoare si e gata sa vorbeasca cu oricine, îti pare ca s-ar învoi usor cu placerile si cu patimile, îl vei socoti si pe cel ce priveste grav si serios, plin de mândrie si plin de mânie. Dar nu trebuie sa luam aminte la înfatisarile oamenilor. Caci judecata tuturor greseste în privinta acestora. Fiindca sunt multe deosebiri între firile, deprinderile si întocmirile trupesti ale oamenilor. Numai aceia le pot patrunde si judeca dupa cuviinta, care au dobândit prin multa cainta ochiul curat al sufletului si au salasluit în ei lumina nemarginita a vietii în Dumnezeu. Numai lor li s-a dat sa dat sa vada si tainele Împaratiei lui Dumnezeu.

·        Când ne-am facut lucratori ai faptelor pacatoase ale trupului, slujind poftei contrare firii si mâniei sufletului, ne-am întinat trupul cu urmarile ce decurg din pacate, ne-am întunecat sufletul cu firea mâniei si ne-am înstrainat de Fiul lui Dumnezeu. Drept aceea trebuie sa curatim întinaciunea care a decurs din pacatul trupului, prin curgerea lacrimilor fiintei noastre, ca trupul pe care l-a spurcat placerea prin curgerea fireasca, sa fie curatat iarasi de durerea întristarii prin curgerea fireasca a lacrimilor; iar întunericul sufletului, cel din amaraciunea mâniei, sa-l alungam prin lumina caintei, si prin dulceata dragostei de Dumnezeu sa ne unim iarasi cu Cel de care ne-am înstrainat prin acelea. (Pacatul face sa se murdareasca chiar sângele trupului nostru prin sucurile naturale exagerate ce le exala. El e curatit prin lacrimile de cainta care ies tot din firea trupului nostru, dar dintr-o stare curata a lui, sau orientata spre curatire. Sunt altele sucurile puse în miscare de simtirea placerii si altele cele puse în miscare de simtirea durerii. Durerea este purificatoare, spre deosebire de voluptate, pentru ca durerea e opusa placerii).

·        Precum întinaciunea din placere are ca premergatoare, dragostea satanica, spre ducerea pâna la capat a stricaciunii, asa curatirea prin întristarea dureroasa are ca premergatoare caldura inimii spre deplinatatea plânsului si a lacrimilor. Iar aceasta se întâmpla prin iconomia lui Dumnezeu, ca lepadând si curatind prin ostenelile durerii osteneala placerii, si prin curgeri de lacrimi curgerea preaînalta a trupului, sa stergem întiparirile urâte din minte si chipurile necuvenite din suflet si sa-l facem mai stralucitor prin frumusetea cea fireasca. (Eliminarea necuratiei din trup, prin osteneli dureroase si prin lacrimi, are ca efect stergerea chipurilor întinate din minte. Caci necuratia din sânge întretine acele chipuri întinate din minte. Ele redau stralucirea frumusetii naturale a mintii. Caci mintea e prin natura luminata de lumina dumnezeiasca, în a carei infinitate se misca. Nichita se dovedeste prin importanta ce o da întristarii si lacrimilor, ca mijloc de curatire, ucenic fidel al dascalului sau, sfântul Simeon Noul Teolog).

·        Doua sunt în noi curgerile naturale care pornesc din ea însasi fiinta noastra: a semintei si a lacrimilor. Prin cea dintâi ne întinam haina sufletului, prin lacrimi o curatim iarasi. De aceea e neaparat de trebuinta sa spalam întinaciunea care vine din fiinta noastra, prin lacrimile care vin din aceeasi fiinta. Caci altfel este cu neputinta sa curatim întinaciunea care vine din fire.

·        Toata aplecarea sufletului care pacatuieste, miscata în chip necuvenit, nimiceste rodul ostenelii lui printr-o placere scurta. Dar tot sufletul care se curateste de obisnuinta si de aplecarea rea îsi prelungeste ostenelile într-o placere si bucurie îndelungata. Si e de mirare cum o placere, înabusind alta placere, îndulceste durerea nascuta din placere.

·        Uneori, din curgerea lacrimilor, vine în simtirea întelegatoare a inimii, amaraciune si durere; alteori, veselie si bucurie. Când ne curatim prin pocainta de veninul si de întinaciunea pacatului prin caldura focului din care ies dupa cuviinta lacrimi învapaiate de focul dumnezeiesc si suntem loviti în cuget ca de niste ciocane grele de suspinele pornite din adâncul inimii, simtim cu mintea si cu simtirea amaraciune si durere. Dar când, curatiti îndeajuns prin astfel de lacrimi, ajungem la eliberarea de patimi, atunci, mângâiati de Duhul dumnezeiesc ca unii ce am dobândit inima senina si curata, lacrimile pricinuitoare de bucurie ale umilintei ne umplu de o bucurie si de o dulceata de negrait.

·        Altele sunt lacrimile din pocainta si altele cele din umilinta inimii. Cele dintâi sunt ca un râu care darâma si duce toate întariturile pacatului. Cele de-al doilea vin ca o ploaie pe pajistea sufletului si ca o roua pe plante, hranind spicul cunostintei, înmultindu-l si facându-l plin de rod.

·        Cel ce, în mijlocul taberei împaratesti, sprijinit de generali si de capetenii de oaste, si îmbarbatat de ei, nu poate sa dovedeasca vreo vigoare si vreo vitejie în lupta împotriva vrajmasilor, sau sa rapuna macar pe vreunul dintre ei, cum va lupta singur si în mijlocul multor zeci de mii de vrajmasi si cum va putea arata vreo isprava ostaseasca, lipsit fiind de experienta razboiului? Iar daca aceasta este cu neputinta în cele omenesti, cu atât mai mult în cele dumnezeiesti. Caci cum va cunoaste, fugind în pustiu, navalirile dracilor si tabarârile nevazute si nearatate ale patimilor? Sau cum va porni razboi împotriva lor, de nu se va fi deprins mai înainte cu taierea voii, în mijlocul obstii de frati, sub un povatuitor încercat într-un astfel de razboi nevazut si mintal? Iar daca aceasta este cu neputinta, cu neputinta este fara îndoiala unuia ca acesta si sa lupte pentru altii si sa învete pe altii mestesugurile luptei împotriva vrajmasilor nevazuti.

·        A te face monah nu înseamna a iesi dintre oameni si din lume, ci a te parasi pe tine, iesind din voile trupului si plecând în pustiul patimilor. Caci daca s-a spus catre acel mare barbat: „Fugi de oameni si te vei mântui” (lui Avva Arsenie), i s-a spus în acest înteles. Caci si dupa ce a fugit, el locuia între oameni si petrecea în cetati si vietuia împreuna cu ucenici. Caci fugind cu mintea cu toata sârguinta, nu se vatama câtusi de putin de petrecerea cu oamenii. Un altul dintre cei mari striga iesind din adunare: „Fugiti fratilor!”. Dar întrebat de cine sa fuga, arata gura.

·        Când acest drac necurat si foarte viclean te va momi pe tine, care ai sporit în virtute, cu înaltime de scaune, aducându-ti în amintire si înaltându-ti lucrarea, ca pe una mai presus de a altora, ba soptindu-ti ca esti destoinic sa calauzesti si suflete, prinde-l pe el cu mintea si nu-l lasa sa scape, daca ai luat putere de sus sa faci aceasta. Si prinzându-l, du-te cu gândul la vreun lucru netrebnic pe care l-ai facut si dezvaluindu-l pe acesta înaintea lui, zi catre el: „Oare cei ce fac unele ca acestea sunt vrednici sa urce la un asemenea scaun de conducere si ti se pare destoinic sa povatuiasca suflete si sa le aduca mântuite lui Hristos? Daca tu zic acestea, am tacut”. Deci neavând acela ce sa-ti raspunda, se va mistui ca fumul de rusine si nu te va mai supara cu atâta putere. Iar daca nu este în viata ta mai presus de lume vreo fapta sau vreo lenevie netrebnica, pune-te fata în fata cu poruncile si cu patimile Domnului si vei afla ca-ti lipseste atât de mult din desavârsire, cât îi lipseste unui lac ca sa fie mare. Caci dreptatea oamenilor e atât de mult mai prejos decât dreptatea lui Dumnezeu, pe cât e de mult pamântul în privinta maririi mai prejos de cer si tântarul mai prejos de leu.

·        Cel ranit în adânc de dragostea lui Dumnezeu are puterea trupului cu mult mai prejos de vointa lui. Caci vointa lui nu se poate satura de ostenelile si de sudorile nevointei, fiind asemenea celor foarte însetati, care nu-si pot astâmpara setea arzatoare, ci toata ziua si toata noaptea înseteaza sa osteneasca, dar e biruit de lipsa de putere a trupului. Socotesc ca si mucenicii lui Hristos, stapâniti de aceasta putere (patos) mai presus de fire, n-au simtit chinurile si nu se puteau satura alipindu-se de ele, ci biruindu-se pe ei însisi prin dragostea fierbinte de Dumnezeu, se vedeau totdeauna ramasi în urma fata de dorinta arzatoare de a patimi.

·        Cel ce a slujit pâna la saturare placerilor trupului si faptelor lui, are trebuinta si de saturarea cu ostenelile nevointei, în sudorile grelei patimiri. În felul acesta vei alunga saturarea prin saturare, placerea prin durere, tihna prin ostenelile trupului si vei afla saturarea veseliei si a bucuriei spre odihna. Prin aceasta te vei desfata si de curatia bunei miresme si a nevinovatiei si te vei bucura de placerea de negrait a roadelor nemuritoare ale duhului. Caci si în cazul petelor de pe haine obisnuim sa folosim mijloace potrivite cu ele pentru curatirea lor, când sunt stricate rau de pete.

·        Bolile sunt folositoare celor începatori în viata virtuoasa. Ele fac trupul neputincios, ca sa-l ajute în vestejirea si în slabirea aprinderii aflatoare în el; iar cugetul pamântesc al sufletului îl subtiaza, în vreme ce-i întaresc si îi împuternicesc curajul, de poate spune dupa dumnezeiescul apostol: „Când sunt slab, atunci sunt tare” (2 Cor. 12, 10). Dar pe cât sunt de folositoare bolile acestora, pe atât de vatamatoare sunt ele celor ce au sporit în ostenelile virtutilor si s-au ridicat deasupra simturilor si au ajuns la vederi ceresti. Caci îi întrerup de la îndeletnicirea cu cele dumnezeiesti, le îngroapa prin dureri si greutati întelegatoare a sufletului, o tulbura cu norul descurajarii si usuca lacrimile umilintei cu seceta durerilor. Aceasta o stia si Pavel, care cultivând cu întelepciune darul dreptei socoteli, zice: „Îmi asupresc trupul cu deprinderile durerilor si-l cârmuiesc ca pe un rob, având grija de el, ca nu cumva, dupa ce am vestit altora, sa ajung eu însumi de lepadat” (1 Cor. 9-27).

·        Bolile se nasc în multi adeseori din pricina hranirii fara rânduiala si mereu schimbate. Caci acestia aici întind înfrânarea pâna la flamânzirea cea mai de pe urma si se predau unor osteneli virtuoase fara masura si fara dreapta socoteala, aici trec la mâncare fara masura si la saturarea care e dusmanul firii. Deci e de trebuinta înfrânarea celor începatori în virtute si celor ce si-au adus nevointele pâna dincolo de mijloc, ajungând la treapta cea mai înalta a vederii. Caci ea e maica sanatatii, e prietena curatiei si însotitoarea cea buna a smeritei cugetari.

·        Cunoaste ca nepatimirea este îndoita si se naste în chip îndoit în cei ce se sârguiesc. Nepatimirea prima se iveste în cei sârguinciosi la sfârsitul întelepciunii prin fapte. Ea sporind în chip felurit prin ostenelile nevointei celei dupa lege, omoara patimile si opreste pornirile pacatoase ale trupului si misca puterile sufletului spre ceea ce e potrivit cu firea, iar mintea o readuce la cugetarea cu întelepciunile la cele dumnezeiesti. A doua nepatimire, care e mai desavârsita, se iveste în chip întelept în aceia la începutul contemplatiei naturale. Aceasta, înaltându-se de la linistea duhovniceasca a gândurilor din minte la starea de pace a mintii, o face pe aceasta atot-stravazatoare si atot-înainte-vazatoare: atot-stravazatoare în lucrurile dumnezeiesti, în vederile celor mai bune si în descoperirea tainelor lui Dumnezeu; atot-înainte-vazatoare în lucrurile omenesti, care vin de departe si au sa se întâmple în viitor. Dar în aceste doua nepatimiri este unul si acelasi Duh care lucreaza, înfrânând si stapânind în cea dintâi, si eliberând spre viata vesnica în cea de-a doua, cum zice Pavel (1 Cor. 12, 11).

·        Cel ce s-a apropiat de hotarele nepatimirii, dobândind vederi drepte despre Dumnezeu si despre firile lucrurilor, si înaltându-se de la frumusetea fapturilor, pe masura curatiei lui, spre Facator, primeste revarsarile de lumina ale Duhului. Si având pareri bune despre toti, cugeta pururi cele bune despre toti. El îi vede pe toti sfinti si curati si rosteste judecata cea dreapta despre lucrurile dumnezeiesti si omenesti. Nu iubeste nimic din cele pamântesti ale lumii, atât de cautare de oameni. Dezbracat cu mintea de simtirea a toata lumea, se înalta spre ceruri si spre Dumnezeu, curatit de tot noroiul si liber de toata robia. El e daruit întreg bunatatilor lui Dumnezeu cunoscute cu mintea, aflându-se numai în Duh, si vede frumusetea dumnezeiasca si patrunde în chip dumnezeiesc, într-o negraita tacere si  bucurie, în locurile dumnezeiesti ale fericitei slave a lui Dumnezeu. Schimbat în toate simtirile, petrece printre oameni în chip nematerial ca un înger, desi se afla în trup material.

·        Scriptura cunoaste si pentru nevointa cinci simturi: privegherea, cugetarea, rugaciunea, înfrânarea si linistirea. Cel ce si-a unit cu acestea simturile trupului, împreunându-si vederea cu privegherea, auzul cu cugetarea, mirosul cu rugaciunea, gustul cu înfrânarea si pipaitul cu linistea, îsi curateste repede mintea sufletului sau si, subtiind-o prin acestea, o face nepatimitoare si stravazatoare. (Simturile sufletului se unesc cum se cuvine ca cele ale trupului mai mult pentru a le înfrâna pe cele din urma, decât pentru a le potenta. Dar cu vremea energia simturilor trupului înduhovnicita întareste simturile sufletului: privegherea vede, meditatia aude, înfrânarea gusta cele spirituale. Prin toate acestea mintea, subtiindu-se, întrucât s-a eliberat de gândurile pamântesti care o îngrosau si o tulburau, devine linistita si transparenta. E linistita pentru ca vede pe Cel Unul, infinit si linistit, nemaiavând lipsa sa treaca de la un lucru la altul, nemaifiind îngrijorata de marginirea lucrurilor pe care trebuie sa le depaseasca pentru a-si înmulti cunostinta si satisface poftele. Dar nu numai energia simturilor trupului se adauga la energia simtirii mintii, ci si invers; energia simtirii mintii sau a simturilor sufletului se adauga la energia simturilor trupului, întarind-o si curatind-o, încât prin aceste simturi mintea poate strabate la Dumnezeu cel straveziu prin lucruri sau prezent în ratiunile lucrurilor).

·        Mintea patimitoare este acea care stapâneste patimile sale si s-a ridicat mai presus de întristare si de bucurie, încât nu se mai întristeaza nici de supararile din necazuri, si nu se mai revarsa nici în bucuria multumirii; ci în necazuri îsi tine sufletul în bucurie, iar în clipele de fericire si-l tine înfrânat si nu-l lasa sa iasa din dreapta masura. (Deci starea aceea nu e una de nesimtire, ci de echilibru, care de aceea poate dura continuu).

·        Furia dracilor e mare împotriva celor ce-au facut mari sporuri în contemplatie. Ei stau la pânda ziua si noaptea împotriva acelora. Ei le stârnesc prin ei însisi le prilejuiesc lovituri spre înfricosare. Sau se napustesc împotriva lor c`iar prin cei ce-i lauda. Caci îi pizmuiesc pentru linistirea lor si îi supara în felurite chipuri, macar ca nu pot sa-i întoarca la nedreptate pe cei ce sa-u predat pe ei lui Dumnezeu. Daca n-ar fi îngerul Domnului Atottiitorul, care sa-i pazeasca pe ei, nu ar putea de uneltirile lor si de cursele mortii.

·        Daca te nevoiesti pentru întelepciunea lucratoare a virtutii, ia seama cu grija la uneltirile dracilor pierzatori. Caci cu cât înaintezi pe treptele virtutilor înalte si cu cât îti creste lumina dumnezeiasca în rugaciune si ajungi la descoperiri si vederi de negrait prin Duhul, cu atât aceia, vazându-te ca te ridici spre cer, scrâsnesc din dinti si-si întind cu mai multa siguranta mrejele mult-împletite ale rautatii lor în vazduhul mintii. Caci atunci nu mai sufla împotriva ta numai dracii poftei si ai mâniei, iubitori de trup si asemenea fiarelor salbatice , ci se vor ridica împotriva ta si cei ai hulirii prin pizma amarnica. Pe lânga acestia se vor ridica, în chip aratat si nearatat, si cei din vazduh (Duhurile rele lucreaza din „vazduh”, adica dintr-un „loc” care nu tine nici de lume, nici de Dumnezeu, ci se intercaleaza între lume si Dumnezeu, voind sa ne desparta descurajati si de lume si de Dumnezeu. E un „loc” al nestatorniciei, al inconsistentei, al nalucirilor, al nemultumirii cu orice. În acel „loc” cauta duhurile rele sa ne atraga si pe noi.) într-aripând începatoriile si stapâniile, si luând, prin imaginatia lor nemateriala, chipul unor vedenii straine si înfricosatoare, spre chinuirea ta, cât le este îngaduit. Dar prin lucrarea rugaciunii facuta cu mintea, folosindu-te de privirea treaza a mintii si cugetând la Dumnezeu, cu ajutorul întelesurilor contemplatiei naturale a fapturilor, nu te vei teme de sageata lor care zboara ziua, nici nu vor izbuti sa se apropie de cortul tau, fiind izgoniti de lumina din tine, asemenea întunericului, si fiind arsi de focul dumnezeiesc.

·        Duhurile rautatii se înspaimânta cumplit de harul Duhului dumnezeiesc, mai ales când vine cu îmbelsugare, sau când ne curatim prin cugetare si rugaciune curata. Necutezând sa se apropie de cortul celor ce sunt luminati prin har, încearca sa-i înspaimânte si sa-i tulbure numai prin naluciri si zgomote înfricosatoare si prin glasuri fara înteles, cautând sa-i departeze de la fapta privegherii si a rugaciunii. Iar când dorm acestia, ei stau la pânda, aducându-le visuri mincinoase, necrutându-le nici cea mai scurta odihna din ostenelile lor si le ia somnul de la gene prin smucituri, facându-le, prin aceste mestesugiri, viata mai ostenitoare si mai plina de durere.

·        Duhurile întunericului ne apar în trupuri subtiri, cum învatam din experienta, fie ca ne produc nalucirea acestora, furându-ne simtirea, fie ca sunt osândite la aceasta prin caderea lor de odinioara. Dar se sârguiesc sa se împleteasca cu sufletul care se nevoieste, când trupul slujitor al sufletului se întoarce spre somn. De aceea mi se pare ca este o proba pentru sufletul ridicat deasupra puritatii trupului, ca sa se arate cum se ridica împotriva lor, cu mânie si pornire multa, iutimea si barbatia lui, când aceia îl ameninta cu lucruri înfricosatoare. Sufletul patruns de dragostea lui Dumnezeu si întarit în virtutile generale nu numai ca sta împotriva lor cu mânie dreapta, ci le si loveste, întrucât aceasta par sa aiba o oarecare simtire, odata ce s-au facut pamântesti prin caderea de la prima si dumnezeiasca lumina.

·        Scriptura cunoaste trei stari ale vietii: trupeasca, sufleteasca si duhovniceasca. Fiecare din acestea are dispozitia ei deosebita si e cu totul neasemenea celorlalte.

·        Starea trupeasca a vietii e aplecata întreaga cu totul spre placerile si bucuriile vietii de aici, neavând în sine nimic nici din starea sufleteasca, nici din starea duhovniceasca, chiar daca ar vrea sa aiba ceva din acelea. Cea sufleteasca, fiind oarecum la mijloc între pacat si virtute, cauta la grija si întarirea trupului si la lauda de la oameni; ea leapada, de asemenea, ostenelile virtutii si alearga la faptele trupului, nealipindu-se nici pacatului, nici virtutii, pentru pricini opuse. Nu se alipeste virtutii, pentru asprimea si osteneala ei si nu se opune pacatului, pentru a nu pierde laudele oamenilor. Iar starea duhovniceasca a vietii nu vrea sa aiba nimic din cele doua amintite si nu vrea sa se coboare spre nici una din ele, amândoua rele. Ea e întreaga cu totul libera si de una si de alta. Fiind argintata de aripile dragostei si ale nepatimirii, zboara deasupra amândurora, nefacând nimic din cele oprite si fugind de lucrarea celor laudate doar ca bune.

·        Cei ce vietuiesc sufleteste si de aceea sunt numiti sufletesti, sunt ca unii pe jumatate lipsiti de minte si cu madularele slabanogite. Ei nu vor sa osteneasca pentru virtute si pentru porunca lui Dumnezeu, dar fug si de faptele de ocara, pentru slava oamenilor. Fiind stapâniti însa de iubirea de sine, care hraneste patimile stricacioase, toata grija lor si-o îndreapta spre sanatatea si placerea trupului. Ei ocolesc tot necazul, toata osteneala si toata neplacuta patimire pentru virtute, îngrijindu-si peste trebuinta trupul care-i razboieste. Aceasta fiindu-le viata si purtarea, îsi fac mintea pamânteasca, îngrosata de patimi si sunt neprimitori de continuturi ale mintii si duhovnicesti, care rapesc sufletul de la cele vazute si-l fac sa tinda întreg spre ceruri. Iar aceasta o patimesc, fiind stapâniti înca de duhul alipirii la cele vazute, ca unii ce-si iubesc sufletele lor si aleg sa faca voile lor. Caci fiind deserti de Duhul Sfânt, nu se împartasesc nici de darurile Lui. De aceea nu se poate vedea în ei nici roada dumnezeiasca, iubire de Dumnezeu sau de aproapele, sau bucuria în saracie si necazuri sau pacea sufletului sau credinta din inima sau înfrânarea cuprinzatoare sau umilinta inimii, sau lacrimile sau smerenia si mila. Si toate sunt pline la ei de umflare si de mândrie. Din pricina aceasta nu au putere sa coboare în adâncimile Duhului, deoarece nu este în ei nici o lumina care sa-i calauzeasca si care sa le deschida mintea spre a întelege Scripturile. (Ei n-au adâncime în întelegere, nu descopera dimensiunile nesfârsite ale vietii si iubirii dumnezeiesti îndreptata spre oameni. Nu vad nici în Scriptura aceste dimensiuni.) Ba nu sufar sa asculte nici pe altii povestind despre ele. Cu dreptate a spus si despre unii ca acestia apostolul: „Omul sufletesc nu primeste cele ale Duhului, caci nebunie îi sunt lui si nu stie ca legea este duhovniceasca si duhovniceste se judeca.” (1 Cor. 2,14).

·        Veninul pacatului adunat în noi fiind mult, e nevoie si de foc mult care sa-l curete prin lacrimile pocaintei si prin durerile fara de voie ale caintei si prin cele de bunavoie ale nevointei. Fiindca de petele pacatului ne curatim prin osteneli de bunavoie sau prin necazuri fara de voie. Dar daca nu lucreaza cele de bunavoie curatirea partii din launtru a paharului si a blidului, împlinesc, în chip mai aspru, cele fara de voie readucere noastra la starea straveche. Asa a rânduit Facatorul.

·        Îsi râd de evlavie, dar îsi râd lucrurile de cei ce nu s-au lepadat în chip rational de ei însisi si nu vor sa se foloseasca de învatator si de povatuitor de la început, ci urmeaza socotintei lor si se arata stiutori în fata lui.

·        Precum nu poate cunoaste cineva întocmai pricinile aducatoare de boli trupesti si leacurile lor, fara multa experienta a stiintei doftoricesti, asa nici pricinile bolilor sufletesti nu le poate cunoaste fara multa nevointa în privinta lor. Caci precum poate gresi judecata cu privire la bolile trupesti si putinora le este cunoscuta în chip desavârsit natura lor, cu care se ocupa stiinta doctorilor, cu atât mai mult poate gresi cea cu privire la bolile sufletesti. Caci cu cât e mai mare sufletul decât trupul, cu atât sunt mai mari si mai greu de patruns patimile lui, decât ale trupului vazut de toti prin simtiri.

·        Scurta e viata, lung e veacul viitor si mic e rastimpul vietii de aici. Iar omul, vietuitoarea aceasta mare si de scurta vreme, careia i s-a dat vremea îngusta de acum, e neputincios. Vremea e îngusta, iar omul e slab. Dar cununa care-l asteapta, ca rasplata a luptelor, e mare, deoarece are nenumarate tepuse care-i primejduiesc viata cea atotscurta.

·        Dumnezeu nu vrea ca lucrarea celor sârguinciosi sa fie nechinuita, ci foarte încercata. De aceea îngaduie focul ispitelor si retrage putin harul dat lor de sus si lasa ca pacea gândurilor sa fie tulburata de duhurile rautatii pentru o vreme, ca sa vada aplecarea sufletului, cui se daruieste el mai mult; Lui, Facatorului si Binefacatorului lui, sau simtirii lumii si lunecusului în placeri? Pe urma, sau le da har îndoit, celor ce sporesc în dragostea Lui, sau îi biciuieste cu aceste ispite si necazuri de cei lipiti de lucruri, pâna ce vor câstiga neplacerea fata de lucrurile vazute si nestatornice si vor spala din lacrimi amaraciunea de pe urma placerilor venite de la ele. (Duhurile rautatii sunt duhuri nelinistite si aduc neliniste, pentru ca n-au taria unei existente nesfârsite si plenare în ele însele. Omule e expus si el aceste nelinisti, echivalenta cu frica, daca nu se întâlneste în duhul sau cu Dumnezeu, viata nesfârsita, care i se comunica.)

·        Când pacea gândurilor e tulburata de duhurile rautatii îndata sunt trimise fara încetare si sagetile aprinse ale poftei împotriva mintii, care alearga sprinten spre înaltimi, de catre dracii vânatori si iubitori de trup. Iar mintea fiind oprita astfel din miscarea de cele de sus, cade în miscari necuvenite si amestecate. Si asa trupul începe sa se razvrateasca fara rânduiala împotriva duhului, tragând mintea cu gâdilaturi si cu aprinderi si dorind s-o înmormânteze în groapa placerilor. Si daca n-ar scurta Domnul Savaot zilele acelea si daca n-ar darui slugilor Sale puterea rabdarii, nu s-ar mântui nici un trup. (Matei. 24,22)

·        Dracul mult iscusit si preaviclean al curviei(se face unora cadere si groapa de noroi, altora bici si ciomag drept, si iarasi altora, cercare si chin sufletului. Cel dintâi lucru poate fi vazut la începatorii care-si poata înca jugul nevointei cu trândaviei si fara grija. Cel de-al doilea, la cei ce se afla în mijlocul sporirii în virtute si se întind spre ea înca cu oarecare lenevire. Iar al treilea, la cei ce si-au întins aripa mintii pâna la contemplare si s-au saltat bine spre nepatimirea mai desavârsita. Deci fiecaruia i s-a rânduit de sus dupa folosul lui.

·        Cadere si groapa de noroi se face dracul curviei celor ce strabat viata calugareasca cu nepasare totala. Madularele acestora sunt aprinse de el în vapaia si-n pofta curviei si le aduce prilejuri pentru împlinirea voii trupului, chiar fara unirea cu alt trup. Despre acestea este rusine a si gândi si a si grai. Acestia sunt nebuni cu trupul, dupa cum s-a spus, si manânca roadele placerii sarate si ochii lor sunt plini de întuneric, iar la cele mai înalte, pe drept cuvânt, nu ajung. Tamaduirea lor, daca o voiesc, sta în focul pocaintei si în zdrobirea inimii curate. Aceasta aduce scaparea de cel rau si curata sufletul de pete si-l face mostenitor al milei lui Dumnezeu. Înteleptul Solomon, dându-ne sa întelegem aceasta, a zis: „Leacul opreste pacate multe” (Eccl. 10,4).

·        Bici si ciomag se face, cu dreptate, acest duh, celor desavârsiti în cea dintâi nepatimire prin întelepciunea lucratoare si celor ce-au sporit spre cele mai de sus si mai desavârsite. Când slabeste încordarea nevointei lor prin lenevire si se abat spre privirea fara paza a celor supuse simturilor si deschid intrarea poftei pentru lucrurile omenesti, atunci e trimis biciuitorul acesta împotriva lor, din bunatatea cea mai mare a lui Dumnezeu fata de ei. Acesta începe sa loveasca pe cei ce cugeta astfel, cu gânduri de-ale poftei trupesti. Nerabdând ei aceasta, se întorc cu sârguinta iarasi spre cetatuia lor, spre lucrarea si atentia încordata, si se apuca cu si mai multa râvna de lucrurile care mântuiesc, printr-o silinta si mai ostenitoare. Caci nu vrea Dumnezeu cel Preabun ca sufletul care a ajuns pâna aici sa se întoarca cu totul la simtirea lumeasca, ci voieste sa paseasca neîncetat spre cele dinainte si sa purceada cu sârguinta spre lucrurile mai desavârsite, ca sa nu se apropie biciul rautatii de cortul lui.

·        Cercare, ghimpe si chin li se face, dupa orânduirea de sus, acest duh, acelora a caror prima nepatimire s-a saltat spre cea de a doua. Aceasta, pentru ca suparati de el, sa-si aduca aminte de neputinta fireasca si sa nu se mândreasca, cum zice Scriptura, pentru marimea descoperirilor prin vedere (2 Cor. 12, 7); ci vazând legea trupului care se osteste împotriva legii mintii lor (Rom. 7, 23), sa se scuture chiar si de amintirea simpla a pacatului, de teama sa nu primeasca simtirea spurcaciunii de la amintirea ei si sa nu slabeasca puterea vazatoare a mintii lor  si sa cada de la înaltimea contemplatiei.

·        De sufletele care s-au curatit de curând, obisnuieste sa se apropie mai mult duhul poftei si al mâniei. Din ce pricina? Ca sa scuture roadele Duhului care au odraslit în ele. Deoarece bucuria eliberarii aduce o oarecare slabire si împrastiere în aceste suflete. Întelepciunea care le cârmuieste cu folos, voieste sa atraga pururi spre sine, prin darurile sale, cugetarea lor si sa ramâna neclintite în smerita cugetare, ca nu cumva din multa libertate si din bogatia darurilor sa se înalte fata de altii, sau sa li se para ca au câstigat acest palat al pacii din puterea si întelegerea lor. De aceea da voie acestor duhuri sa sara asupra sufletelor amintite, în vreme ce ea se retrage. Cuprins în felul acesta de teama caderii, sufletele se pironesc în pazirea fericitei smeritei cugetari. Aflând ca sunt înjugate cu trupul si sângele, cauta în chip firesc cetatuia lor, în care sunt pazite nevatamate prin puterea Duhului.

·        Dupa boala patimii care stapâneste în noi si dupa putreziciunea pacatului aflatoare în noi, sunt si încercarile care vin asupra noastra. Iar paharul amaraciunii judecatilor lui Dumnezeu ni se da mai aspru sau mai milos. Daca materia pacatudui aflatoare în noi poate fi usor tamaduita si înlaturata, fiind alcatuita din gânduri iubitoare de placere sau de viata, paharul încercarilor care ni se da de catre Doctorul sufletelor noastre este amestecat cu mila, ca unora ce suntem ispititi de gânduri omenesti si suferim înca cele omenesti. Dar daca este o materie greu de vindecat si zace în adânc si lucreaza putreziciunea spre moarte, fiind alcatuita din gânduri de trufie si de mândria cea mai mare, ni se da paharul în toata asprimea mâniei, ca boala mistuita si subtiata în focul ispitelor ce vin una dupa alta sa se departeze din sufletele noastre, prin smerenia ce o aduc. Spalând astfel saraturile gândurilor prin lacrimi, ne vor arata curati, în lumina smerefiei, Doctorului sufletelor noastre. (Mândria e încapatânare în propria izolare, e învârtitoare; de aceea trebuie înmuiata prin încercari mai grele, pe când pofta de placeri e slabiciune si, nefiind sustinuta de încapatânare, e mai usor de tamaduit. Mândria e tamaduita numai de smerenie. Iar smerenia se câstiga cel mai greu. Dar ea e împreunata cu adevarata cunoastere a lui Dumnezeu, sau cu vederea luminii Lui, care nu poate fi dobândita pâna ce cineva e preocupat prea mult de sine.)

·        Cei ce se nevoiesc nu pot scapa de valurile necontenite ale ispitelor, daca nu-si recunosc neputinta lor si nu se socotesc pe ei însisi straini de toata dreptatea si nevrednici de toata mângâierea, de toata cinstea si de toata odihna. (Un alt paradox al fiintei umane: în eforturile nevointei celei mai încordate, credanciosul îsi traieste în modul cel mai accentuat neputinta sa. De aceea cauta sa ajunga prin rugaciune la puterea lui Dumnezeu.) Caci tinta lui Dumnezeu, Doctorul sufletelor noastre, este sa fim pururi smeriti si întristati pentru nevrednicia noastra, straini de tot omul si urmatori ai patimilor Domnului. Caci El era blând si smerit cu inima si vrea sa umblam si noi în blândetea si smerenia inimii, pe calea poruncilor Lui.

·        Smerenia nu se dobândeste prin încovoierea grumazului, prin râncezeala coamei, sau prin haina neîngrijita, aspra si soioasa, în care multi scot ca sta toata virtutea; ci ea vine din inima zdrobita si sta în duh de smerenie, dupa David: „Duhul umilit, inima înfrânta si smerita, Dumnezeu nu le va urgisi” (Ps. L,19).

·        Altceva este vorbirea smerita, altceva smerenia si altceva smerita cugetare. Vorbirea smerita si altceva smerita cugetare. Vorbirea smerita si smerenia le dobândesc nevoitorii prin toata neplacuta patimire si prin ostenelile din afara ale virtutii; caci ele sunt îndreptate numai spre lucrarea si spre nevointa trupeasca. De aceea, aflându-se sufletul în starea smereniei, când vine ispita, se tulbura. Dar smerita cugetare, fiind un lucru dumnezeiesc si înalt, vine numai în cei ce au trecut de mijloc, prin salasluirea Mângâietorului, adica în cei ce au sporit prin toata smerenia pe calea atotaspra a virtutii.

·        Smerita cugetare, patrunzând în adâncurile sufletului si cazând ca un bolovan greu într-însul, îl apasa si îl frânge cu atâta putere, încât îl apasa si îl frânge cu atâta putere, încât îi stoarce toata taria într-un pârâu neretinut de lacrimi; (Lacrimile sânt semnul ca sufletul si-a înmuiat învârtosarea închisorii în sine, ca s-a eliberat pe sine, ca s-a deschis Duhului dumnezeiesc. Relatia intima cu alta persoana, dar mai ales cu Dumnezeu, se manifesta într-o stare de simtire, opusa rigiditatii. Acum e simtit Dumnezeu. Smerenia e simtita într-adevar ca un bolovan greu, care apasându-i nevoitorului propria fiinta îi înmoaie taria învârtosata, prefacând-o în siroaie de lacrimi. Numai asa sufletul se deschide lui Dumnezeu.) iar mintea i-o curata de toata întinaciunea gândurilor, facând-o sa ajunga la vederea lui Dumnezeu, ca Isaia, si sub lucrarea Lui. Caci zice Isaia: „Vai mie ca sunt pierdut. Caci era fiind si având buze spurcate, locuiesc în mijlocul unui popor cu buze necurate. Si am vazut pe Domnul Savaot cu ochii mei” (Isaia 6,5).

·        Când vorbirea smerita coboara în adâncul tau, atunci vorbirea înalta se înradacineaza în adâncul inimii tale, atunci vorbirea smerita de la suprafata sau din launtru e lepadata de la tine. (Când smerenia se salasluieste în suflet, nu te mai intereseaza vorbirea smerita din afara, prin care vrei înca sa pari ca esti smerit; dar nici vorbirea smerita din adânc. Vrei mai bine sa taci, pentru ca simti ca orice cuvânt te-ar putea pune în relief.) Când însa te îmbogatesti de sus cu smerita cugetare, atunci înceteaza atât smerenia din afara, cât si vorbirea smerita a limbii, dupa cuvântul lui Pavel: „Când va veni ceea ce e desavârsit, va înceta ceea ce e din parte” (1 Cor 13,10).

·        Sa nu socotesti cu usurinta ca este smerit cu inima nici cel ce spune lucruri smerite într-o înfatisare de smerenie si modestie; nici cel ce spune lucruri înalte si marete sa nu-l socotesti ca e plin de toata trufia si îngâmfarea si nechinuit launtric de ele. Din roadele lor sa-i cunosti pe ei.

·        Roada Duhului Sfânt este dragostea, bucuria, pacea, bunatatea, îndelunga-rabdarea, credinta, blândetea, înfrânarea. Iar roada duhului potrivnic este ura, întristarea lumeasca, nestatornicia sufletului, tulburarea inimii, rautatea, cugetul iscoditor, descurajarea, mânia, necredinta, pizma, multa mâncare, betia, bârfirea, osândirea, pofta ochilor, îngâmfarea si trufia sufletului. Deci din aceste roade sa-ti fie cunoscut pomul. Si în felul acesta vei cunoaste neîndoielnic al carui duh este cel ce te întâmpina. Semnele acestora sunt vadite si de glasul Domnului: „Omul bun, zice, din visteria buna a inimii sale scoate cele bune” (Matei 12,35), fiindca dupa cum e pomul asa e si roada.

·        În cei în care sunt si se vad roadele Sfântului Duh, în aceia este si salasluirea lui Dumnezeu. În acestia este si un izvor netulburat al cuvântului împreunat cu întelepciune si cu cunostinta, fie ca sunt auziti vorbind smerit, fie ca graiesc cele înalte. Dar în cei în care nu se vad roadele si darurile acestui Duh, ci ale celui dimpotriva, în acestia este întunerecul cunostintei de Dumnezeu, roi de patimi si salasluirea duhurilor vrajmase, fie ca sunt vazuti graind si purtându-se cu smerenie, fie graind cele înalte si purtând haine de pret si înfatisare aleasa.

·        Adevarul nu sta în fete, înfatisari si cuvinte, nici nu se odihneste Dumnezeu în acestea, ci în inimi înfrânte, în duh de smerenie si în suflete luminate de cunostinta lui Dumnezeu. Caci se întâmpla sa vedem uneori pe cineva acoperindu-se în afara sub cuvinte si folosindu-se de vorbe smerite fata de altii, pentru a vâna lauda de la oameni, iar în launtru e plin de viclenie si de rautate si de tinerea de minte a raului aproapelui; precum se întâmpla uneori sa vedem pe cineva luptându-se în afara pentru dreptate prin cuvinte înalte de întelepciune, si ridicându-se împotriva minciunii sau a calcarii legilor dumnezeiesti, iar în launtru e plin de cuviinta, de smerenie si de dragoste fata de aproapele; ba uneori se si lauda în Domnul, dupa cuvântul lui Pavel: „Laudându-ma, în Domnul ma voi lauda, întru neputintele mele” (2 Cor. 12,9). (Smerenia nu trebuie sa opreasca pe cineva de a lupta pentru dreptatea altora cu cuvinte întelepte si cu multa iscusinta si putere, dar sa nu pretinda pentru sine nimic si sa nu se socoteasca lucru mare pentru ceea ce face, ci ca împlinind o slujire obligatorie în fata lui Dumnezeu. Cu atât mai putin trebuie sa împiedice smerenia, propovaduirea cuvântului lui Dumnezeu cu putere.)

·        Dumnezeu a judecat ca trebuie sa-si pregateasca prin Duhul Sau din neam în neam prooroci si prieteni pentru cladirea Bisericii Sale. Daca sarpele cel vechi si-a varsat veninul pacatului în urechile oamenilor, iar prin el se pricinuieste pierirea sufletelor, cum nu va ridica Cel ce a zidit inimile noastre una câte una, câte un sarac din putinatatea pamântului? El ridica din gunoiul patimilor câte un sarac, care poarta sabia Duhului, adica cuvântul lui Dumnezeu (Efeseni 7,17), spre ajutorarea mostenirii Lui. Deci pe drept cuvânt cei ce au început sa se smereasca, lepadându-se de ei însisi, se ridica spre înaltimea cunostintei si primesc de sus cuvânt de întelepciune, ca sa binevesteasca, cu putere de la Dumnezeu, mântuire Bisericii Sale.

·        Cunoaste-te pe tine însuti! Iar aceasta este adevarata smerenie, care ne învata sa cugetam smerit, ne frânge inima si ne învata sa lucram si sa pazim aceasta stare. (Crestinismul a legat dictonul acesta al filozofiei eline, cu smerenia în fata lui Dumnezeu. Numai cel smerit în fata infinitatii lui Dumnezeu se cunoaste pe sine cu adevarat, sau vice-versa.) Iar daca nu te-ai cunoscut înca pe tine, nu stii înca nici ce este smerenia, nici nu te-ai atins de adevarata lucrare si paza. Caci a te cunoaste pe tine este sfârsitul lucrarii virtutilor. (Virtutile sunt drumul spre cunoasterea de sine, pentru ca sunt drumul spre cunoasterea si trairea infinitatii iubitoare a lui Dumnezeu. Vârful virtutilor este smerita cugetare, iar în ea se arata adevarata cunoastere de sine. Se identifica astfel faptuirea morala cu progresul în cunoasterea de sine. În afara de aceasta faptuire, nu se poate cunoaste cineva pe sine. Cunoasterea de sine nu e o chestiune intelectuala. Numai în fapte poti cunoaste ce poti si ce nu poti si numai în faptele împlinite cu credinta în Dumnezeu, prin Dumnezeu si cu ajutorul Lui, poti cunoaste înaintarea în Dumnezeu si te poti cunoaste nu ca o realitate marginita, ci indefinita. Cel ce vorbeste cu lauda de sine si de faptele sale e strain de sine, nu se cunoaste în toata adâncimea sa indefinita, legata de infinitatea lui Dumnezeu.)

·        Cel ce s-a saltat de la curatie la cunostinta lucrurilor, s-a cunoscut pe sine, dupa cuvântul: cunoaste-te pe tine însuti! Iar cel ce a ajuns la cunostinta ratiunilor zidirii si a lucrurilor dumnezeiesti si omenesti a cunoscut cele din jurul lui si cele din afara pe el, dar pe sine însusi înca nu. (Cunoasterea de sine, fiind însotita de smerita cugetare, este îmbinata si cu cunoasterea ratiunilor lucrurilor. Caci credinciosul nu se cunoaste pe sine si nu cugeta smerit despre sine, daca nu vede în fata sa ratiunile duhovnicesti ale creaturilor. Cunoasterea de sine e legata astfel cu cunoasterea ratiunilor lucrurilor, care devin launtrice credinciosului îmbogatindu-l si deschizându-i sinea sa infinitatii dumnezeiesti.)

·        Altceva sunt eu si altceva cele ce tin de mine. De asemenea altceva sunt cele ce tin de mine si altceva cele privitoare la mine. Apoi altceva sunt cele privitoare la mine si altceva cele din afara de mine. Eu sunt cel ce zic: sunt al lui Dumnezeu si sunt vazut ca suflet întelegator, nemuritor si cuvântator, ca unul ce am minte care naste cuvântul si care e nedespartita si de-o fiinta cu sufletul. Cele ce tin de mine sunt vrednicia împarateasca, stapânitoare, cuvântatoare si libertatea vointei. Iar cele privitoare la mine sunt toate câte le aleg prin hotarârea libera: îndeletnicirea agricola, comerciala sau filozofica. În sfârsit cele din afara de mine sunt toate câte dau cinste si noblete pamânteasca vietii: bogatia, slava, cinstea, bunastarea, marimea slujbelor, sau cele dimpotriva: saracia, lipsa de slava, lipsa de cinste si insuccesele.

·        Tot cele ce s-a cunoscut pe sine s-a odihnit de la toate lucrurile sale cea dupa Dumnezeu si a intrat în locul sfânt al lui Dumnezeu si al smereniei. (Cunoasterea de sine si smerita cugetare coincid nu numai cu contemplarea ratiunilor lucrurilor, ci si cu lucrarea constienta la locul cel sfânt unde este Dumnezeu sau infinitatea Lui, în inima. În constiinta neîntrerupta de a se afla în fata lui Dumnezeu, sufletul savârseste liturghia întelegatoare sau constienta, caci nu poate sta în fata lui Dumnezeu fara a-i jertfi Lui toate si chiar pe sine însusi, din puterea jertfei lui Hristos, pentru a-L cunoaste cu adevarat pe Dumnezeu si pe sine însusi si a se uni cu El.) Iar cel ce s-a cunoscut înca pe sine, prin smerita cugetare si cunostinta, calatoreste înca cu osteneala si sudoare în viata. Aceasta dorind si David sa o întelegem, a zis: „Aceasta este osteneala înaintea mea, pâna ce voi intra în locul cel sfânt al lui Dumnezeu” (Ps. L22, 16,17).

·        Când ajunge cineva de se cunoaste pe sine însusi (iar pentru aceasta are trebuinta de multa paza din afara si de oprire de la lucrurile lumesti si de cercetarea constiintei), îndata vine în suflet oarecare smerenie dumnezeiasca mai presus de cuvânt, aducând în inima zdrobire si lacrimi de umilinta fierbinte, încât cel ce sta în lucrarea ei se socoteste pe sine: pamânt, cenusa, vierme si nu om; ba înca nevrednic chiar de viata duhovniceasca. Aceasta din pricina covârsirii acestui dar al lui Dumnezeu. Iar învrednicindu-se cineva sa petreaca multa vreme în acest dar, se umple de alta betie negraita: de umilinta inimii si patrunde în adâncul smeritei cugetari. Acesta, iesind din sine, nesocoteste toate mâncarile din afara, ca si bautura si vesmintele trupului, necautând cele peste trebuinta, ca unul ce s-a schimbat cu schimbarea dreptei celui Preaînalt.

·        Cel mai mare bun dintre virtuti este smerenia. Pe cei în care se sadeste aceasta prin pocainta curata, având însotitoare si rugaciunea cu înfrânare, îi face îndata slobozi de robie si daruieste puterilor lor pace. Aflându-se acestia într-o asemenea stare, cuvântul lor se umple de limpezimea cunostintei lui Dumnezeu si ajung la vederea tainelor Împaratiei lui Dumnezeu si a ratiunilor zidirii. Dar pe masura ce patrund în adâncurile Duhului, strabat si în adâncul smeritei cugetari. (Înaintarea în smerita cugetare, fiind o înaintare în cunoastere de sine, în cunoasterea neputintei proprii, e si o înaintare în adâncurile puterii Duhului. Sinea cunoscuta întru smerenia sau în putinatatea ei e o sine din ce în ce mai transparenta, o inima curatita de orice pata sau de orice învârtosare, care o face nestravezie si nesimtitoare la prezenta lui Dumnezeu cel infinit, pentru ca se mentine ea însasi îngrosata la marginirea ei exclusiva.) Iar din aceasta le creste cunostinta masurilor proprii. Cunosc neputinta firii omenesti si li se înmulteste dragostea de Dumnezeu si de aproapele, încât socotesc ca este un lucru sfânt sa se izbaveasca chiar si de simpla îmbratisare si de apropierea petrecerii împreuna. (Dragostea de aproapele poate sa fie intensa si vibranta si totusi sa evite atingerile trupesti, îmbratisarile, apropierile. O dovedeste aceasta suferinta patrunzatoare pentru necazurile altora, pentru neputintele lui. Aceasta dragoste a devenit cu totul duhovniceasca, fara sa fie mai putin intensa, mai putin duioasa. În aceasta dragoste poate avea loc o comunicare, o interpenetrare launtrica cu mult mai adânca decât cea prilejuita de îmbratisarile trupesti, care pot ramânea simplu exterioare.)

·        Nimic nu întraripeaza asa de mult sufletul oamenilor catre dragostea lui Dumnezeu si catre iubirea de oameni, ca smerita cugetare, umilinta si rugaciunea curata. Cea dintâi le frânge duhul, îi face sa le izvorasca pâraie de lacrimi si, aducând putinatatea omeneasca sub ochi, îi învata sa-si cunoasca masurile lor. A doua curateste mintea de cele materiale si lumineaza ochii inimii si face sufletul întreg luminos. Iar cea din urma uneste pe omul întreg cu Dumnezeu si-l face sa petreaca împreuna cu îngerii, sa guste dulceata bunatatilor vesnice ale lui Dumnezeu, sa guste dulceata bunatatilor vesnice ale lui Dumnezeu, îi da visterii de taine mari si, aprinzându-l de iubire, îl îndupleca sa îndrazneasca sa-si puna sufletul pentru prietenii sai, ca unul ce s-a ridicat mai presus de hotarele putinatatii trupesti.

·        Umilinta se deosebeste de smerenie, prin simtirea micimii tale pâna aproape de topirea ta, pâna la o extrema înmuiere a fiintei în fata maretiei nesfârsite a lui Dumnezeu. Ea e „o strapungere” a inimii care produce lacrimi, pentru ca aceasta strapungere merge pâna la maduva fiintei, facând straveziu pe Dumnezeu prin subtirimea fiintei noastre.

·        Cel ce a cucerit aceasta cetatuie de pe vârf nu poate fi tinut de lanturile simtirii lucrurilor, nu vede nici una din desfatarile vietii; nu deosebeste pe cel evlavios de cel neevlavios; ci precum Dumnezeu face sa ploua si face sa rasara soarele peste drepti si nedrepti, peste rai si buni (Matei 5,45), asa si el îsi trimite si-si întinde razele dragostei catre toti si nu-si îngusteaza inima, ci si-o largeste în iubirea tuturor. El se simte strâmtorat si chinuit ca nu poate atâta bine cât vrea. Din aceasta porneste ca din Eden un fel de alt izvor al umilintei spre smerita cugetare, spre nepatimire si spre înaltarea la rugaciunea neîmprastiata; un izvor care adapa fata întregii zidiri gândite a lui Dumnezeu.

·        Lumina Duhului dumnezeiesc, salasluita în suflet, obisnuieste sa se departeze din pricina trândaviei, a nepurtarii de grija si a nepasarii aratata în cuvinte si mâncari. (Salasluirea Duhului Sfânt împreuna cu umilinta este una cu o delicatete extrema a sufletului, contrara grosolaniei manifestata în nepasare, lacomie si trufie. În cazul din urma sufletul se umple de fiare si devine asemenea lor.) Negrija la mâncari si mustul hranei, ca si neînfrânarea limbii si nepaza ochilor, obisnuiesc sa alunge din suflet lumina si sa ne faca întunecati. Iar umplându-ne noi de întuneric, îndata încep sa umble prin sufletul nostru toate fiarele câmpului inimii noastre si toti leii sau gândurile patimilor, cautând cu racnet hrana pentru patimi si sa rapeasca comoara asezata în noi de Duhul. Iar înfrânarea care ne este prietena cu adevarat si rugaciunea care ne face îngeri, nu numai ca nu lasa nimic din acestea sa intre în suflet, ci pastreaza si lumina Duhului nestinsa în jurul mintii, iar inima o face linistita si curata si izvor de dumnezeiasca umilinta, pe când sufletul îl largeste spre dragostea lui Dumnezeu si-l uneste întreg cu Hristos întreg, prin bucurie si feciorie.

·        Sa nu zici în inima ta: îmi este cu neputinta sa dobândesc de aici înainte curatia fecioriei, dupa ce am cazut în stricaciunea si nebunia trupului în multe chinuri. Caci unde se staruie cu ostenelile pocaintei si cu caldura inimii în greau patimire si curg râuri de lacrimi din umilinta inimii, acolo se darâma toate întariturile, se stinge tot focul patimilor si se savârseste renasterea de sus, prin venirea Mângâietorului; si sufletul se face iarasi palat al curatiei si al fecioriei. Coborându-se apoi Dumnezeu în acesta, printr-o lumina si bucurie negraita, si sezând pe înaltimea mintii lui ca pe un tron de slava, da pacea Sa puterilor lui, zicând: „Pace voua”, din partea patimilor care va razboiesc; „pacea Mea dau voua”, ca sa va miscati potrivit cu firea; „pacea Mea o las voua”, (Ioan 14,27), ca sa va desavârsiti mai presus de fire. Deci tamaduind cele trei parti ale sufletului prin întreitul dar al pacii si ridicându-l pe acesta la desavârsirea întreita si unindu-l cu Sine, îl face întreg feciorelnic si frumos, învaluindu-l în buna mireasma a mirului curatiei. Si zice catre el: „Scoala-te si apropie-te de Mine, frumoasa Mea porumbita”, prin întelepciunea cu fapta, ca iata iarna patimilor a trecut; furtuna gândurilor de placere s-a dus odata cu ea; florile virtutilor s-au aratat cu buna mireasma a cugetarilor în pamântul inimii tale. Ridica-te si vino aproape de Mine, în cunostinta contemplarii naturale. Vino porumbita Mea, sub acoperamântul si în întunericul teologiei tainice si al credintei tale tare ca piatra, în Mine, Dumnezeul tau (Cânt. cânt. 2,10-14).

·        Bine este a muri lumii si a vietui lui Hristos. Caci altfel nu poate cineva sa se nasca de sus, dupa cuvântul Domnului. Iar daca nu se naste de sus, nu poate nici intra în Împaratia cerurilor (Ioan 3,5). Aceasta nastere însa vine din ascultarea de parintii duhovnicesti. Caci de nu vom da întâi chip în noi semintiei cuvântului prin învatatura parintilor si nu ne vom face fii ai lui Dumnezeu prin ei, nu vom putea sa ne nastem de sus. Asa s-au nascut cei doisprezece din Hristos cel Unul, iar cei saptezeci s-au nascut din cei doisprezece si s-au facut fii ai lui Dumnezeu si Tatalui, dupa cuvântul Domnului: „Voi sunteti fiii Tatalui Meu Celui din ceruri” (Matei 5,45). De aceea si Pavel zice catre noi: „Macar ca aveti multi învatatori, dar nu multi parinti. Eu v-am nascut pe voi, fiti urmatorii mei” (1 Cor. 4,15).

·        A nu asculta de parintele duhovnicesc dupa pilda Fiului, Care s-a facut ascultator Tatalui pâna la moarte si cruce (Filip. 2,8), înseamna a nu te naste de sus. Iar cel ce nu s-a facut fiu iubit al unui parinte bun, cum va fi parinte, daca nu s-a nascut prin cuvânt si Duh de sus? Cum va fi si el parinte bun al unor fii buni si cum va naste copii buni, dupa chipul bunatatii parintelui lor? Iar daca nu e asa, fara îndoiala cum e pomul, asa va fi si roada.

·        Lipsa evlaviei este puiul atotrau al iubirii celei rele de argint al pizmei. Iar daca nu e rea, cu atât mai mult cea care-l naste. Caci ea face pe fiii oamenilor sa pretuiasca mai mult dragostea aurului decât dragostea lui Hristos si înfatiseaza pe Facatorul materiei mai mic decât materia. Caci îi îndupleca sa slujeasca mai mult materiei decât lui Dumnezeu, pe cei ce aduc închinare fapturii în locul Facatorului si schimba adevarul lui Dumnezeu în minciuna. Iar daca aceasta boala e un rau asa de mare, încât primeste ca un al doilea nume pe cel de slujire la idoli, nu întrece orice rautate sufletul care boleste de buna voie de aceasta?

·        Daca iubesti aurul, nu iubesti pe Hristos. Iar daca nu iubesti pe Hristos si iubesti aurul, ia seama cui te face asemenea acest tiran? Aceluia care era ucenic, dar fara credinta, care era prieten, dar s-a aratat vânzator si si-a batut joc de Stapânul tuturor si a cazut ca un nevrednic din credinta si din dragostea fata de El si s-a rostogolit în adâncul deznadejdii. Teme-te de pilda aceluia si asculta de mine si fugi de aur si de dragostea lui, ca sa poti câstiga pe Hristos, daca te iubesti pe tine. Caci stii locul unde a ajuns cel ce a cazut.

·        Nu te grabi niciodata sa ajungi în scaun de întâistatator prin aur sau prin ajutorul oamenilor si prin rugaminti, fara chemare de sus, chiar daca te stii în stare sa folosesti sufletelor. Caci acestea trei te vor urmari si una din ele te va ajunge: sau îti va veni asupra nemultumirea si mânia lui Dumnezeu prin felurite greutati si necazuri, caci nu vor lupta împotriva ta numai oameni, ci si aproape toata zidirea si-ti va fi viata plina de suspin; sau vei fi scos de multa necinste de cei mai tari ca tine; sau vei muri fara vreme, fiind taiat de la viata aceasta.

·        Nu poate sa dispretuiasca cineva slava si necinstea si sa ajunga deasupra placerii si durerii, de nu se va hotarî sa priveasca spre sfârsiturile lucrurilor. Caci când va vedea toata slava, placerea, desfatarea, bogatia si bunastarea ca sfârsesc în nimic si tuturor le urmeaza si pe toate le strica moartea, atunci, dispretuind desertaciunea vadita a tuturor lucrurilor omenesti, îsi va întoarce simturile (sufletului) spre sfârsiturile lucrurilor dumnezeiesti si se va prinde de ele. Caci ele sunt cu adevarat si nu se pot strica nicidecum. Iar prinzându-se de acestea, se ridica deasupra durerii si placerii: a durerii, ca unul ce a biruit iubirea de placere, de slava si de bani a sufletului; a placerii, ca unul ce a lepadat simtirea lumii si, drept urmare, fie ca e slavit, fie ca e dispretuit, ramâne acelasi. Caci fie ca se afla în dureri, fie în odihna trupului, pentru toate multumeste lui Dumnezeu si nu se coboara cu gândul la cele de jos.

·        Cel ce se nevoieste trebuie sa-si cunoasca miscarile si preocuparile sufletului chiar si din visurile lui si sa aiba grija de starea lui. Caci dupa preocuparea omului din launtru si dupa grijile lui sunt si miscarile trupului si nalucirile mintii. Daca cineva are sufletul iubitor de cele materiale si de placeri, îsi naluceste câstiguri de lucruri si de bani, sau chipuri de femei si împreunari patimase, din care vine îmbracamintea patata si întinaciunea trupului. Iar daca are sufletul lacom si iubitor de argint, vede totdeauna aur si pe acesta îl doreste, se lacomeste dupa dobânzi si le asaza în visterii si e osândit ca un om fara mila. Daca are un suflet înclinat spre mânie si dusmanie, este urmarit de fiare si de serpi veninosi si e napadit de temeri si de spaime. Iar daca îsi are sufletul îngâmfat de slava desarta, îsi naluceste laude si primiri din partea multimii, scaune de stapânire si de conducere si le socoteste, chiar când e treaz, pe ce înca nu le are, ca si când le are sau le va avea cu siguranta. Daca e cu sufletul plin de mândrie si de trufie, se vede pe sine purtat în trasuri stralucitoare si uneori zburând în vazduh si pe toti îi vede tremurând de covârsirea puterii lui. La fel si omul iubitor de Dumnezeu, fiind sârguincios întru lucrarea virtutii si drept în nevointele pentru evlavie si cu sufletul curat de pofta celor materiale, vede în visuri sfârsiturile înfricosatoare. Rugându-se pururi, el se tine în stare de umilinta si de pace cu sufletul si cu trupul si când se trezeste, vede pe obrajii sai lacrimi, iar pe buzele lui are cuvinte catre Dumnezeu.

·        Dintre cele ce ni se nalucesc în somn, unele sunt simple visuri, altele vederi, iar altele descoperiri. Visurile sunt toate cele care nu ramân neschimbate în închipuirea mintii, ci se amesteca, se alunga si se schimba des dintr-unul într-altul. Din ele nu vine nici un folos pentru cei ce si le nalucesc, si dupa trezire se destrama. Pe acestea trebuie sa si le dispretuiasca cei ce se nevoiesc. Vederile sunt cele care ramân neschimbate si nu se prefac dintr-una într-alta, ci ramân întiparite în minte si neuitate timp îndelungat; de asemenea, cele care arata sfârsituri ale lucrurilor viitoare si aduc sufletului folos prin umilinta si din vedenii înfricosatoare, facând pe cel ce are sa-si adune mintea si sa tremure de vederea înfricosatoare si neschimbata a celor ce i se arata. La acestea trebuie sa fie cu luare-aminte cei ce se nevoiesc. Iar descoperirile sunt vederile sufletului curat si luminat, în afara de toata simtirea, care au ca cuprins lucruri si întelesuri dumnezeiesti minunate, deslusirea unor taine ascunse ale lui Dumnezeu si dezlegarea unor mari întrebari ce ni se pun, precum si schimbarea obsteasca a unor lucruri lumesti si omenesti.

·        Dintre cele pomenite, cele dintâi sunt ale oamenilor iubitori de cele materiale si de trup, al caror dumnezeu e pântecele si saturarea fara masura, a caror întunecime de minte vine dintr-o viata fara de grija si tocita de patimi si carora le stârnesc dracii naluciri, batându-si joc de ei. Cele de al doilea sunt ale caror sârguinciosi si curatiti în simtirile sufletului, care prin cele ce li se arata sunt daruiti cu întelegerea lucrurilor dumnezeiesti si cu sporirea în oricare. Iar cele din urma sunt ale celor desavârsiti, care stau sub lucrarea Duhului dumnezeiesc si sunt uniti cu Dumnezeu datorita sufletului lor ajuns la cunoasterea lui Dumnezeu (datorita sufletului teolog). (Cele trei trepte ale vietii duhovnicesti se cunosc si dupa cele trei feluri de aratari din somn: visuri, vederi si descoperiri. În cele din urma are loc o initiativa accentuata a Duhului Sfânt).

·        Nu toti au vederi adevarate în somn, nici nu se întiparesc acestea în mintea tuturor, ci numai aceia care sunt curati cu mintea si limpeziti în simturile sufletului si care alearga spre contemplarea naturala; numai aceia care nu au nici o preocupare de lucrurile vietii si nici o grija pentru viata de aici; aceia ale caror îndelungate flamânziri i-au dus la înfrânarea cuprinzatoare si ale caror sudori si osteneli dupa Dumnezeu au aflat, în locul cel sfânt al lui Dumnezeu, cunostinta lucrurilor si odihna întelepciunii celei mai înalte; aceia a caror viata îngereasca e ascunsa la Dumnezeu si a caror înaintare s-a suit de la sfânta liniste la treapta proorocilor Bisericii lui Dumnezeu. Despre acestea a vorbit Dumnezeu si lui Moisi: „De va fi proroc între voi, Ma voi arata lui în somn, si în vedere voi grai catre el” (Numeri 12,6). Iar catre Ioil: „Si va fi dupa acestea ca voi varsa din Duhul Meu peste tot trupul si fiii vostri si fiicele voastre vor prooroci si batrânii vostri vor avea visuri si tinerii vostri vor avea vedenii” (Ioil 2,28).

·        Câta vreme sufletul e dezbinat în el însusi si puterile lui se misca fara rânduiala, câta vreme n-a primit în sine razele dumnezeiesti, nu s-a învrednicit nici de eliberarea din robia cugetului trupesc si nu s-a bucurat nici de pace. Daca a încetat de curând razboiul patimilor neastâmparate, sufletul are nevoie de multa tacere a buzelor, încât sa zica asemenea lui David: „Eu ca un surd n-am auzit si ca un mut nu mi-am deschis gura mea” (Ps.37,14). Trebuie sa fie pururi trist si sa umble mâhnit pe calea poruncilor lui Hristos, cât e suparat de vrajmasi, si sa astepte venirea Mângâietorului, prin care primind umilinta si lacrimile care-l spala, va dobândi cununa libertatii.

·        Mintea curatita de tot noroiul se face sufletului cer înstelat de întelesuri stralucitoare si atotluminoase si Soarele dreptatii lumineaza în ea, trimitând în lume razele luminoase ale cunostintei de Dumnezeu (ale teologiei). Iar ratiunea acestei minti, facându-se curata, scoate din adâncul Întelepciunii ratiunile simple si neamestecate ale lucrurilor si descoperirile lamurite ale celor ascunse, înfatisând-le mintii, pentru a cunoaste care este adâncul, înaltimea si largimea cunostintei lui Dumnezeu. Si mintea, primindu-le pe acestea la sânul ei în chip firesc, face cunoscute adâncurile Duhului, prin cuvânt, tuturor celor ce au Duh dumnezeiesc în cele din launtru si da pe fata vicleniile dracilor si povesteste tainele Împaratia cerurilor (Ps. 29, 12-13).

·        Dorintele si imboldurile trupesti le opreste înfrânarea si aprinderile inimii le raceste citirea dumnezeiestilor Scripturi, le smereste rugaciunea neîncetata si le potoleste, ca un untdelemn, umilinta.

·        Nimic nu face pe om asa de mult împreuna-vorbitor cu Dumnezeu ca rugaciunea curata si nemateriala. (E rugaciunea fara gânduri si chipuri împrumutate de la lucruri. Aceasta rugaciune nu mai are nimic care sa se intercaleze între minte si Dumnezeu, care sa întrerupa dialogul Ei cu El, care sa faca mintea sa se margineasca dupa chipul lucrurilor si sa nu mai vada prin infidelul ei infinitatea dumnezeiasca.) Pe cel ce se roaga cu gândul, ea îl stie unit fara împartasire cu Cuvântul, atunci când sufletul si l-a spalat cu lacrimi si l-a îndulcit cu dulceata umilintei si l-a luminat cu lumina Duhului.

·        E buna si cantitatea în cântarea rugaciunilor, atunci când e stapânita de staruinta si luare-aminte. Dar ceea ce da viata sufletului este calitatea; aceasta pricinuieste si roada. Iar calitatea cântarii si rugaciunii sta în a se ruga cineva cu duhul si cu mintea. Si se roaga cineva cu mintea când, rugându-se si cântând, priveste la întelesul ce se afla în dumnezeiasca Scriptura si primeste prin aceste urcusuri de întelesuri în inima sa, prin cugetari vrednice de Dumnezeu. Sufletul, fiind rapit de acestea în chip întelegator în vazduhul luminii, e luminat si curatit tot mai mult si se ridica întreg spre ceruri, unde vede frumusetile bunatatilor rânduite sfintite. Aprinzându-se de dorinta acestora, îndata sloboade din ochi rodul rugaciunii si lacrimile încep sa-i curga sub lucrarea de lumina facatoare a Duhului. (Cunoasterea cea mai înalta de Dumnezeu si lacrimile fac casa buna. Caci e o cunoastere prin „vedere” a bunatatii iubirii lui Dumnezeu ce ne asteapta, sau ni se daruiesc în parte înca de acum. Mai bine zis e o cunoastere si o simtire a iubirii nesfârsite a lui Dumnezeu, care nu se poate sa nu stoarca lacrimi. Iar aceasta cunoastere prin vedere si prin traire are loc în starea rugaciunii mintale sau întelegatoare, a rugaciunii care reprezinta starea de dialog direct a mintii cu Dumnezeu, de adunare a mintii în indefinitul ei în fata infinitatii iubirii lui Dumnezeu. Ca si sfântul Simeon, dascalul sau, Nichita uneste strâns lumina Duhului, sau vederea nesfârsitului dumnezeiesc, cu lacrimile, si pe amândoua cu rugaciunea, ca nemijlocita convorbire a sufletului cu Dumnezeu cel preadulce în manifestarea iubirii Lui nesfârsite.) Gustul acestora e atât de dulce, încât cel ce s-a facut partas de ele uita uneori si de hrana trupeasca. Acesta este rodul rugaciunii, care rasare în sufletele celor ce se roaga, din calitatea gândita a cântarii.

·        Unde se vede roada Duhului, acolo este si calitatea gândita a rugaciunii. Si unde e calitatea aceasta, acolo e foarte buna si cantitatea cântarii. Iar unde nu se arata rodul, e seaca si calitatea. Si daca aceasta este uscata, de prisos este si cantitatea, care desi înseamna deprinderea trupului, totusi nu aduce celor mai multi nici un câstig.

·        Rugându-te si cântând psalmi Domnului, ia aminte la viclenie. Caci dracii sau ne însala, furisându-ne în simtirea sufletului sa spunem unele în locul altora, abatând stihurile psalmilor spre hulire, ca sa zicem cu gura cele ce nu se cuvin; sau, facând noi începutul psalmilor, pun sfârsit cuvântului nostru, risipindu-le pe celelalte din minte; sau ne întorc mereu la acelasi stih, nelasându-ne, din pricina uitarii, sa gasim stihul urmator al psalmului; sau, aflându-ne la mijlocul psalmului, iau deodata din mintea noastra toata amintirea stihurilor rostite, încât nici nu ne mai aducem aminte de stihuri am avut în gura si nu mai putem sa le aflam si sa le aducem iarasi pe limba. Iar aceasta o fac ca sa ne arunce în negrija si în trândavie si ca sa zadarniceasca roadele rugaciunii noastre, punându-ne în minte ca s-a facut târziu. Tu însa staruieste cu putere si urmareste psalmul cu si mai multa liniste, ca sa culegi folosul rugaciunii din stihuri, prin vedere (contemplare), si sa te îmbogatesti cu luminarea Duhului, care se iveste în sufletele celor ce se roaga. (Se staruie asupra rugaciunii prin cuvinte si psalmodiere si asupra legaturii ei cu contemplatia, care se iveste din aprofundarea în întelesul cuvintelor. E necesara rostirea staruitoare a cuvintelor rugaciunii, caci prin aceasta se face un efort si se tine cugetarea la întelesurile din ele, al caror cuprins niciodata nu se epuizeaza. Altfel, sub pretextul unei contemplari nemijlocita de cuvintele rugaciunii rostite, se produce o împrastiere neglijenta a cugetarii si nu se dobândeste o adâncire în aceleasi întelesuri inepuizabile exprimate prin rugaciune. Nu trebuie sa rostim nici cuvintele rugaciunii fara concentrarea mintii, dar nu trebuie sa neglijam, sub pretextul contemplarii, nici rostirea cuvintelor rugaciunilor.)

·        Când ti s-ar întâmpla una ca aceasta în vreme ce te rogi cu luare-aminte, sa nu te lenevesti si sa cazi în nepasare, nici sa nu pretuiesti mai mult odihna trupului decât folosul sufletului, luând seama ca e ceasul târziu. Ci unde ti se va întâmpla robirea mintii, acolo sa stai pe loc. Daca ti s-ar întâmpla spre sfârsitul psalmului, revino din nou cu toata râvna la început si, pornind de la început, urmareste iarasi psalmul pe calea lui, chiar daca ti s-ar întâmpla de mai multe ori într-un ceas robirea mintii. Facând tu aceasta, dracii nu vor putea suferi rabdarea staruintei si încordarea râvnei tale, ŗi umplându-se de rusine, se vor departa de la tine.

·        Sa cunosti fara greseala ca rugaciunea neîncetata este aceea care nu se ispraveste din suflet toata ziua si toata noaptea. Ea nu se arata privitorilor în întinderea mâinilor, sau în înfatisarea trupului si în sunetul limbii, ci se face cunoscuta celor ce stiu sa înteleaga, în meditatia cugetarii, în lucrarea mintii si în pomenirea lui Dumnezeu cu umilinta staruitoare.

·        Cineva poate sa staruie pururi în rugaciune, când îsi are gândurile adunate în minte întru pace si evlavie multa, sapând în ele adâncurile lui Dumnezeu si cautând sa guste de acolo preadulcea bautura a vederii (contemplarii). Daca lipseste aceasta pace, nu poate. Caci rugaciunea neîncetata a dobândit-o numai acela ale carui puteri sufletesti înainteaza prin cunostinta.

·        De cânti rugaciune lui Dumnezeu si un frate sta la usa chiliei tale si bate, sa nu pui mai presus fapta rugaciunii decât fapta dragostei si sa treci cu vederea pe fratele tau. Caci acest lucru nu e placut lui Dumnezeu. El vrea untdelemnul iubirii si nu jertfa rugaciunii. Lasând deci darul rugaciunii, da cuvânt de iubire fratelui, slujindu-l pe el. Apoi, întorcându-te, adu darul tau Tatalui duhurilor, cu lacrimi si cu inima zdrobita si duh drept se va înnoi în cele din launtru ale tale.

·        Taina rugaciunii nu se savârseste în vreme si în loc hotarât. Caci de hotarasti cele ale rugaciunii în ceasuri si timpuri si locuri, timpul ramas în afara îsi varsa veninul în alte lucruri ale desertaciunii. (Timpul este prilejul unui dialog necontenit cu Dumnezeu. Altfel nu înaintam prin el spre Dumnezeu, nu e legat de vesnicie, ci devine fara rost. Desigur ca dialogul acesta, fiind un dialog al iubirii, toata fapta de iubire da timpului un rost, îl scapa de desertaciune. Altfel timpul ramâne desert si-si varsa veninul desertaciunii în toate preocuparile noastre.) Rugaciunea înseamna miscarea necontenita a mintii în jurul lui Dumnezeu; fapta ei sta în învârtirea sufletului în jurul lucrarilor dumnezeiesti; iar sfârsitul ei e lipirea cugetarii de Dumnezeu si înaltarea la un singur duh cu El, dupa regula si cuvântul apostolului.

·        Chiar daca ti-ai omorât madularele si ti-ai înviat sufletul prin duh si te-ai învrednicit de daruri mai presus de fire de la Dumnezeu, sa nu-ti lasi puterea cugetatoare a sufletului sa leneveasca, ci obisnuieste-o sa-si miste pururi amintirea în jurul pacatelor ce le-ai savârsit si a chinurilor iadului si socoteste-te cu mintea vrednic de osânda. Învârtindu-ti astfel mintea în acestea si socotindu-se asa, îti vei pastra duhul înfrânt si vei avea în tine izvorul umilintei, izvorând râurile harului dumnezeiesc, iar pe Dumnezeu cautând la tine si dându-ti din Duhul Sau pentru sporirea inimii tale.

·        Postul cu dreapta socoteala, având ca însotitoare privegherea împreunata cu cugetarea si cu rugaciunea, face pe cel ce se nevoieste cu el sa ajunga repede la hotarul nepatimirii, când acesta îsi are sufletul inundat de lacrimi pentru prisosinta smereniei si când arde de dragostea lui Dumnezeu. Pe cel ajuns aici, postul îl duce la pacea duhului care este mai presus de orice minte sloboda si-l uneste prin dragoste cu Dumnezeu.

·        Cel ce s-a predat pe sine de bunavoie ostenelilor pentru virtute si strabate cu caldura calea nevointei se învredniceste de mari daruri de la Dumnezeu. De aceea, înaintând spre mijloc, ajunge la descoperiri si vederi dumnezeiesti. Si se face întreg cu atât mai luminat si mai întelept, cu cât îsi întinde mai mult osteneala nevointelor. Dar cu cât urca spre înaltimea vederii, cu atât stârneste mai mult si pizma cea mare a dracilor pierzatori împotriva sa. Caci nu rabda acestia sa vada om stramutat în fire de înger. Din pricina aceasta întind împotriva lui, când acesta nu baga de seama, sageata ascutita a parerii de sine. Daca va descoperi viclenia si va fugi în cetatea smereniei, dispretuindu-se pe sine, va scapa de pierzania mândriei si va intra la limanurile mântuirii. De nu se va întâmpla asa, ci va fi parasit de sus, va fi dat duhurilor care-l cer spre pedepsirea fara de voie, fiindca nu s-a lasat cercat de cea de bunavoie. Iar aceste duhuri sunt iubitoare de placere, iubitoare de trup, viclene si pline de mânie. Ele îl umilesc cumplit prin necazurile pe care le aduc, pâna ce-si va cunoaste neputinta sa, si plângând va scapa de încercari si va zice si el cu David: „Bine este ca m-ai smerit pe mine, ca sa vad dreptatile Tale” (Ps. CXVIII,71).

·        Dumnezeu nu vrea ca noi sa fim pururi înjositi de patimi, ci, urmariti de ele ca de niste iepuri, sa-l socotim numai pe El stânca de scapare. Caci altfel n-ar fi zis: „Eu am zis: dumnezei sunteti si toti fii ai Celui preaînalt” (Ps. LXXXI, 6). El mai vrea sa fim si ca niste cerbi care alearga pe muntii înalti ai poruncilor Sale si înseteaza dupa apele de viata facatoare ale Duhului. În felul acesta, precum aceia mâncând prin fire serpii, prefac în chip ciudat prin caldura din multa alergare firea veninoasa a lor în colt de iarba, fara sa se vatame, asa si noi, primind în pântecele cugetarii orice gând patimas, sa-l prefacem prin alergarea însetata pe calea poruncilor lui Dumnezeu si cu puterea Duhului si prin predarea noastra lui Dumnezeu, în fapta bine mirositoare si mântuitoare a virtutii, ca sa ne aratam ca unii ce ne robim tot cugetul, prin fapta, ascultarii lui Hristos. Caci lumea de sus are trebuinta, pentru a se umple, nu de oameni pamântesti si nedesavârsiti, ci de cei duhovnicesti si desavârsiti, care alearga spre barbatul desavârsit al plinatatii lui Hristos.

·        Cel ce se învârteste pururi în loc si nu vrea sa se miste mai departe, se aseamana catârului ce se misca pe acelasi loc în jurul masinii de treierat. Caci cel ce se nevoieste pururi cu trupul si se îndeletniceste numai cu deprinderea trupului, prin toata greaua patimire, se pagubeste cât se poate de mult fara sa bage de seama, neîntelegînd scopul voii dumnezeiesti. Deprinderea trupeasca, dupa Pavel (1Tim. 4,8), spre putine foloseste, pâna ce nu e înghitit cugetul trupesc de pâraiele pocaintei si nu vine în trup omorârea de viata facatoare a Duhului si nu împarateste legea Duhului în trupul nostru cel muritor. Dar evlavia sufletului, care se vede prin cunostinta lucrurilor si a ramurilor nemuritoare, adica a cugetarilor dumnezeiesti, ca un pom al vietii în lucrarea întelegatoare a mintii, curatia trupului, neprihanirea, înfrânarea cuprinzatoare, smerita cugetare, umilinta, dragostea, sfintenia, cunostinta cereasca, întelepciunea cuvântului si vederea lui Dumnezeu. Deci cel ce a înaintat de la multa deprindere la o astfel de desavârsire a evlaviei, a trecut Marea Rosie a patimilor si a intrat în pamântul fagaduintei, în care curge laptele si mierea cunostintei lui Dumnezeu, desfatarea nesecata a sfintilor.

·        Cel ce nu s-a hotarât sa se ridice din cele din parte si spre putin folositoare si sa se suie spre cele întru totul folositoare, manânca înca pâinea de orz întru sudoarea fetei sale, dupa orânduirea de sus a lui Dumnezeu. De aceea sufletul lui nu simte dorul manei cunoscute cu mintea si a apei care curge din piatra lovita pe seama lui Israel. Dar cel ce a auzit cuvintele: „Sculati sa mergem de aici” (1 Ioan 14,31) si trezit, de glasul Învatatorului, s-a sculat de la lucrarea ostenitoare si a încetat sa mai manânce din pâine durerii, acela, lepadându-se de simtire, si, gustând din paharul întelepciunii lui Dumnezeu, a cunoscut ca bun e Domnul, ca unul care, dupa ce a împlinit legea poruncilor în slujirea Cuvântului, s-a urcat în foisor, asteptând pogorârea Mângâietorului.

·        Trebuie sa pasim spre cele ce ne stau înainte dupa rândurile si treptele vietii întelepte. Trebuie sa urcam cu sârguinta spre ceea ce e asezat mai sus, ca unii sa ne miscam neîncetat în jurul lui Dumnezeu si nu cunoastem niciodata vreo oprire în mersul spre mai bine. De la nevointa cu fapta sa înaintam la contemplatia naturala a zidirii. De la aceasta trebuie sa urcam la cunoasterea tainica a lui Dumnezeu si sa ne odihnim în ea de toate faptele deprinderii trupesti, ca unii ce ne-am ridicat înca cunostinta acestei drepte socoteli (discernamânt) si înca nu stim sa pasim spre cele ce ne stau înainte si sa ne întindem spre ceea ce e mai desavârsit, suntem înca mai rai decât cei din lume, care nu cunosc regula înaintarii de la vrednicia pe care o au, nici statornici urcusului pâna ce se vor urca ce e deasupra celorlalte vrednicii (trepte) si-si vor odihni acolo dorul lor.

·        „Descopera ochii mei si voi întelege minunile legii Tale” (Ps. CXVIII, 18), striga catre Dumnezeu cel acoperit de ceata cugetului pamântesc. Caci nestiinta mintii pamântesti, fiind o ceata si un întuneric adânc ce acopera vederea sufletului, îl face pe acesta întunecat si înnegurat de nu poate întelege cele dumnezeiesti si omenesti, nefiind în stare sa priveasca spre razele luminii dumnezeiesti, sau sa se bucure de bunatatile acelea pe care „ochiul nu ne-a vazut si urechea nu le-a auzit si la inima omului nu s-au suit” (1 Cor. 2,9). Dezvaluindu-i-se ochii prin pocainta, sufletul vede acestea în chip curat, le aude întru cunostinta si le pricepe cu întelegerea. (Pocainta da sufletului de a se cunoaste si de a cunoaste tot mai bine si pe Dumnezeu însusi. Pocainta e descoperirea adâncurilor sale în legatura cu adâncurile lui Dumnezeu, de care depinde adâncimea sa si din care se hraneste.) Dar nu numai atât, ci pune si trepte ale acestor întelesuri în inima sa si, gustând din dulceata lor, îsi limpezeste cunostinta. Iar prin cuvânt de întelepciune de la Dumnezeu, descrie tuturor bunatatile minunate ale lui Dumnezeu, pe care le-a gatit celor ce-L iubesc pe El si îndeamna pe toti sa vina la împartasirea de ele, prin multe nevointe si lacrimi.

·        Darurile Duhului Sfânt fiind sapte, Scriptura începând de la cel dintâi, le numara de la întelepciune si coboara spre sfârsit pâna la frica dumnezeiasca a Duhului. Deci zice: „Duhul întelepciunii, duhul întelegerii, duhul sfatului, duhul puterii, duhul cunostintei, duhul evlaviei si duhul temerii de la Dumnezeu” (Isaia 11,2). Noi însa trebuie sa începem de la temerea care curateste, adica de la frica de chinuri, ca prin acestea, departându-ne mai întâi de rau si curatindu-se prin pocainta de petele pacatului, sa ajungem la frica duhului cea curata, mergând pe calea ce duce la ea si odihnindu-ne în ea în toata lucrarea virtutii.

·        Astfel citesc Scripturile cei începatori în viata de evlavie, astfel cei ce au înaintat pâna la mijloc si astfel cei ce au alergat pâna la desavârsire. Celor dintâi citirea le este pâinea de la masa lui Dumnezeu, care sustine inimile lor în sfintele nevointe ale virtutii si le da vigoarea tariei pentru lupta cu duhurile care pricinuiesc patimile, si-i face luptari viteji împotriva dracilor, ca sa poata zice: „Gatit-ai înaintea mea masa împotriva celor ce ma necajesc pe mine” (Ps. 22,5). Celor de-al doilea, le este vin din potirul dumnezeiesc învelind inimile lor si scotându-i din ei însisi prin puterea întelesurilor si ridicându-le mintea de la litera care-i ca sa cerceteze adâncurile duhului ei si sa le fie întreaga nascatoare si descoperite de întelesuri, încât sa poata spune si acestia, cu drept cuvânt: „Paharul Tau ma îmbata cu taria lui” (Ps. 22,5). Iar celor din urma, le este untdelemn al Duhului dumnezeiesc, înfragezindu-le sufletul, îmblânzindu-l si smerindu-l prin covârsirea iluminarilor dumnezeiesti si ridicându-l mai presus de slabiciunea trupului, ca sa poata striga si ei, bucurându-se: „Varsat-ai untdelemnul peste capul meu si mila Ta ma va urma în toate zilele vietii mele” (Ps. 22,5,6).

·        Cuvântul lui Dumnezeu, facându-se trup si dând subzistenta firii noastre în Sine si aflându-se om desavârsit, afara de pacat, a îndumnezeit-o, zidind-o pe aceasta din nou, ca Dumnezeu desavârsit. Si fiind Ratiune a primei Minti si Dumnezeu, s-a unit cu partea rationala a firii omenesti, dându-i aripi ca sa zboare la înaltime si sa cugete si sa gândeasca la cele dumnezeiesti. (Ratiunii omenesti i se deschid prin faptul ca e personalizata în Ratiunea ipostatica dumnezeiasca, înaltimile nesfârsite ale vietii lui Dumnezeu si întelesurile adâncite în Dumnezeu ale tuturor lucrurilor create si sustinute de El si în El.) Dar fiind si foc, a întarit puternic cu focul fiintial si dumnezeiesc iutimea firii omenesti, împotriva patimilor si a dracilor. În sfârsit, fiind tinta dorintei întregii firi rationale si odihna poftei ei, a largit partea poftitoare a firii noastre, ca sa se poata împartasi de bunatatile vietii vesnice cu dragoste plina de simtire. Si asa, înnoind omul întreg în Sine, l-a facut din vechi nou, ca sa nu mai poarte în starea reînnoita nici un motiv de învinovatire a Cuvântului ziditor. (În Fiul lui Dumnezeu întrupat nu e numai ceea ce corespunde ratiunii noastre, ca sa o readuca pe aceasta, prin întrupare, la dreapta ei folosire, ci si ceea ce corespunde mâniei si poftei firii omenesti. De aceea El a readus si mânia firii noastre la dreapta ei folosire împotriva pacatului si a readus si pofta noastra la poftirea a ceea ce merita sa fie poftit si a largit si a adâncit aceasta pofta ca sa poata dori si sa se poata desfata de infinitatea vietii si iubirii dumnezeiesti.)

·        Liturghisind Cuvântul în Sine rezidirea noastra, s-a jertfit El însusi pe Sine pentru noi prin cruce si moarte si da pururi trupul Sau neprihanit sa fie jertfit si ni-L îmbie în fiecare zi spre hrana sustinatoare de suflet. Astfel, mâncând trupul si bând sângele preacinstit al Sau, putem sa ajungem, întru simtirea sufletului, prin împartasire, mai buni decât suntem. Amestecati cu acestea, suntem prefacuti din ceea ce e mai mic în ceea ce e mai mare si uniti în chip îndoit cu Cuvântul îndoit, adica prin trup si suflet rational, cu Dumnezeu cel întrupat si de-o fiinta cu noi dupa trup, ca sa nu mai fim ai nostri, ci ai Celui ce ne-a unit pe noi cu Sine, prin masa nemuritoare, si ne-a facut sa fim prin lucrare ceea ce este El prin fire.

·        Drept aceea, daca ne vom apropia sa mâncam din pâinea aceasta si sa bem din potirul acesta prin cele doua puteri ale firii, dupa ce ne-am facut cercati întru ostenelile virtutilor si ne-am curatit prin lacrimi, Cuvântul îndoit se amesteca cu noi întreg, întru blândete, prefacându-ne în ai Sai, ca unul ce e întrupat si de-o fiinta cu noi, dupa omenitate; si îndumnezeindu-ne întregi prin ratiunea cunostintei, si facându-ne ai Sai, ca pe unii ajunsi de un chip cu Sine si frati cu El, Care e Dumnezeu si de-o fiinta cu Tatal. Dar daca se apropie de noi, aflându-ne amestecati cu continutul patimilor si patati de întinaciunea pacatului, ne arde si ne topeste întregi care mistuie în chip firesc pacatul si taie viata noastra nu cu voia bunatatii Sale, ci silit de dispretul nesimtirii noastre.

·        Domnul, apropiindu-se în chip nevazut, calatorind împreuna cu toti cei ce-au început sa umble pe calea poruncilor Sale prin iubirea de întelepciune cea lucratoare, ajutându-le ca unora ce au cugetul nedesavârsit, iar sufletul le sovaie în cele ale virtutii. Iar cât priveste pe cei ai caror ochi sufletesti sunt tinuti înca de nu vad sporirea lor, pentru ca nu vad ca Domnul calatoreste cu ei si lucreaza împreuna cu ei sa se izbaveasca de patimi, si le întinde o mâna de ajutor spre dobândirea a toata virtutea, dar înainteaza în nevointele evlaviei si ajung prin smerenie la nepatimire, Cuvântul nu voieste ca ei sa se opreasca aici, slabiti de ostenelile virtutilor, ci sa mearga mai departe si sa urce la contemplatie. De aceea, hranindu-i cu masura, cu pâinea lacrimilor, îi binecuvânteaza cu lumina umilintei si le deschide mintea ca sa înteleaga adâncul Scripturilor dumnezeiesti si prin aceasta sa cunoasca firile si ratiunile lucrurilor. Apoi se retrage îndata de la ei, ca ei sa se ridice si sa caute cu si mai multa sârguinta sa afle care este cunostinta lucrurilor si înaltarea ce le vine din ea. Si cautând-o ei aceasta cu sârguinta, se ridica la o slujire mai înalta a Cuvântului, si vestesc tuturor învierea Cuvântului, pe care au cunoscut-o prin lucrare si contemplatie.

·        Cu dreptate osândeste Cuvântul zabava celor ce întârzie multa vreme în ostenelile deprinderii si nu vor sa se stramute de la ea si sa urce la treapta mai înalta a vederii, zicându-le: „O, voi nepriceputilor si zabavnici cu inima a crede” (Luca 24,25) în Cuvântul, Care poate sa descopere contemplatia naturala celor ce umbla cu duhul în adâncurile Duhului. Caci a nu voii sa treci de la nevointele începatoare la cele mai desavârsite si de la trupul literei dumnezeiestii Scripturi, la întelesul Cuvântului, e semnul unui suflet lenes si care n-a gustat Cuvântul dumnezeiesc, ci cugeta lucru mare despre sporirea sa. Acestui suflet nu i va spune numai, ca unuia ce-si poarta stinsa candela sa: „Du-te si cumpara untdelemn de la cei ce vând” (Matei 25,9), ci i se va închide usa de la camara de nunta, zicându-i-se: „Du-te, nu stiu de unde esti” (Matei 25,12).

·        Când Cuvântul lui Dumnezeu vine la sufletul cazut, ca în cetatea Betaniei, ca sa învie mintea lui omorâta de pacat si îngropata sub stricaciunea patimilor, atunci întelepciunea si dreptatea, scufundate în întristare de moartea mintii, vin plângând înaintea Lui si zic: „Daca erai aici la noi, pazind si supraveghind, fratele nostru nu ar fi murit” (Ioan 11,21), adica n-ar fi murit fratele nostru mintea, din pricina pacatelor. Apoi dreptatea se grabeste sa hraneasca Cuvântul cu multa grija si cu lucrarea poruncilor, si întinde masa felurita si bogata a grelei patimiri. Iar întelepciunea, nesocotind toate celelalte griji si greaua patimire ostenitoare, si-a ales lucrarea mintii si voieste sa sada sa asculte miscarile cuvântului cunoscute cu mintea si întelesurile lui descoperite prin contemplatie. De acea, pe cea dintâi Cuvântul o primeste sa se nevoiasca pentru a-l hrani la masa iubirii de întelepciune lucratoare si felurita, dar o mustra totdeauna ca se îngrijeste de multe chipuri ale grelei patimiri si se îndeletniceste cu ceea de la putine foloseste; si îi spune ca un lucru e de trebuinta sa fie cautat pentru slujirea Cuvântului: sa supuna ceea ce e rau, gândului bun si sa prefaca cugetul pamântesc al trupului în cuget duhovnicesc, prin sudorile virtutii. Pe cealalta o lauda si si-o apropie în chip firesc, ca pe una ce si-a ales partea cea buna a cunostintei Duhului, prin care, zburând deasupra lucrurilor omenesti, patrunde la adâncurile lui Dumnezeu (1 Cor. 2,10) si scoate de acolo margaritarul Cuvântului si priveste visteriile ascunse ale Duhului, fapt din care i se naste o bucurie negraita, care nu se va lua de la dânsa.

·        Sufletul rational se împarte, cum s-a spus, în trei, dar se vede în doua. Caci o latura a lui e rationala, iar alta patimitoare. Latura rationala a lui, fiind dupa chipul Ziditorului, nu poate fi tinuta, vazuta si hotarnicita de simturi, fiind în afara si în launtrul lor. Prin ea sufletul este în comunicare cu puterile întelegatoare si dumnezeiesti si tinde prin fire spre Dumnezeu, ca spre modelul sau prin sfintita cunostinta a lucrurilor si se ridica la împartasirea de frica dumnezeiasca. Iar latura patimitoare a sufletului se amesteca cu simturile, fiind supusa patimilor si placerilor. Prin ea este în comuniune cu firea supusa simturilor, care se hraneste si creste, se împartaseste de aer, de raceala, de caldura si de mâncare spre dainuire, viata, crestere si sanatate. De aceea, schimbându-se împreuna cu acestea, e cucerita uneori de pofte nerationale, abatându-se de la miscarea cea dupa fire, alteori se înfurie si e dusa de mânia nerationala, care-l face pe om sa nu manânce, sa nu bea, sa se supere si iarasi sa se bucure, îndulcindu-se de desfatari si întristându-se de necazuri. Pe drept cuvânt, latura aceasta a sufletului se numeste patimitoare, fiind pusa la încercare de patimi. Deci „când muritorul acesta va fi înghitit de viata” (1 Cor. 15,54) Cuvântului, biruind cel mai bun, atunci si viata lui Iisus se va arata în trupul nostru muritor, asezând în noi moartea de viata facatoare a nepatimirii si daruindu-ne nestricaciunea nemuririi întru dorirea Duhului.

·        Precum Ziditorul tuturor a avut în Sine, înainte de a face toate din cele ce nu sunt, cunostinta, firile si ratiunile tuturor lucrurilor, ca un Împarat al veacurilor si ca un mai înainte stiutor, asa a facut si pe omul plasmuit dupa chipul Sau ca împarat al zidirii, sa aiba ratiunile, firile si cunostinta tuturor lucrurilor în sine. Calitatea uscata si rece a carnii o are din pamânt prin plasmuirea ei, caldura sângelui si starea lui lichida o are din aer si din foc. Iar starea lichida si racoroasa a sucurilor o are din apa. De la plante are puterea de crestere, iar de la toate cele vii are puterea hranitoare. De la dobitoacele necuvântatoare, are latura patimitoare. De la îngeri, mintea si ratiunea. De la Dumnezeu are suflarea nemateriala, sufletul netrupesc si nemuritor, vazut în minte, în ratiune si în puterea Duhului Sfânt spre a fi si a vietui.

·        Mintea noastra, fiind chip al lui Dumnezeu, are ce-i al sau întru sine, când ramâne întru ale sale si nu se misca departe de vrednicia si de firea sa. De aceea iubeste sa petreaca în cele din jurul lui Dumnezeu si cauta sa se uneasca cu El, de la Care-si are începutul si prin Care se misca si spre Care alearga, prin însusirile firesti si doreste sa-I urmeze în simplitate si iubirea de oameni. Din aceeasi pricina, nascând si ea cuvântul, rezideste ca alte ceruri sufletele oamenilor de acelasi neam cu sine si le face tari prin rabdare si prin virtutile cu fapta. De asemenea le face vii prin duhul gurii sale, dându-le putere împotriva patimilor stricacioase. Si asa se vadeste si ea ziditoare a lumii întelegatoare, imitând pe Dumnezeu Ziditorul lumii mari. (Omul este un creator în ordinea cunoscuta prin gândire, dar nu mai putin reala decât cea cunoscuta cu simturile. El este creator prin cuvânt ca expresie a iubirii sale. El recreaza sufletele semenilor sai, le insufla viata, le da putere sa se retina de la rau, adica de la înaintarea spre nimic, sa se dezvolte în bine sau în existenta. Dar aceasta o poate face numai în conlucrare cu Duhul dumnezeiesc si conducând sufletele spre Dumnezeu, izvorul vietii.) De aceea aude limpede de sus: „Cel ce face vrednic din nevrednic este ca gura Mea” (Iov 14,4). (Duhul legat de cuvântul omului, adresat semenilor sai, îi face de fapt vii pe acestia. Iar viata aceasta e tarie împotriva patimilor egoiste, împotriva robiei si slabiciunii lor si e relatie cu Persoana lui Hristos si a semenilor, relatie întru care este viata. E o caldura care ne este comunicata prin cuvântul de atentie si de îmbarbatare al semenilor nostri. Chiar în acest cuvânt se activeaza comuniunea lor cu noi si iradierea vietii lor în noi, care, când este puternica, este din puterea Duhului.)

·        Cumplit lucru este nestiinta si dincolo de toate cele cumplite, fiind un întuneric de sa-l pipai cu mâna. Ea face sufletele în care intra, întunecate; ea dezbina puterea lui cugetatoare în multe si desparte sufletul din unirea cu Dumnezeu. Tot ce aduna ea este lipsit de ratiune. Caci ne face în întregime nerationali si nesimtitori, precum nestiinta îngrosata se face sufletului covârsit de ea, adânc prapastios de iad, în care e adunata toata osânda, durerea, întristarea si suspinul. Dimpotriva, cunostinta dumnezeiasca îi este bucurie si revarsare nesfârsita de lumina, facând sufletele în care se salasluieste prin curatie, luminoase într-un chip dumnezeiesc. Ea le umple de pace, de liniste, de bucurie, de întelepciune negraita si de dragoste desavârsita.

·        Stau si se misca în jurul lui Dumnezeu sufletele care si-au despovarat cugetarea de cele materiale, iar doimea care se razboieste în toate cu sine însasi si-au facut-o caruta usor de mânat care alearga spre ceruri. („Doimea” e alcatuirea omului din suflet si trup. Când cineva a reusit sa înlature razboiul dintre ele, a facut-o caruta care alearga ca o unitate în sus, purtata de doi cai spre ceruri. Ideea aceasta e de la sfântul Maxim (Ambiqua). Se accentueaza prin aceasta apartenenta miscarii spre Dumnezeu la natura umana.) Ele se misca în jurul lui Dumnezeu fara sfârsit, ca în jurul unui centru si a pricinii miscarii în cerc. În acelasi timp stau neclintite si fara aplecare într-o parte sau alta, neputînd sa se  împrastie din concentrarea lor, spre cele ale simturilor si spre amagirea de jos a lucrurilor omenesti. Acesta este sfârsitul desavârsit al linistirii. Spre acesta îl duce ea pe cei ce se linistesc cu adevarat. Astfel miscându-se, stau, si stând neclintit, se misca în jurul celor dumnezeiesti. Pâna ce nu se întâmpla aceasta, ne este cu neputinta noua celor ce ni se pare ca ne linistim, sa avem mintea în afara de cele materiale si de ratacire.

·        Când ajungem la stravechea frumusete a ratiunii, prin toata silinta si staruinta, si ne împartasim de cunostinta si de întelepciunea data noua de sus prin venirea Duhului, atunci ni se face cunoscuta noua, celor ce putem sa vedem în chip firesc, primul izvor si prima pricina înteleapta si buna a aducerii tuturor la existenta. Caci nu mai e în noi nimic care s-o învinovateasca din pricina pacatului care chinuieste faptura prin abaterea ei spre cele rele, când faptura, desfacându-se de Dumnezeu, s-a surpat si, cazând de la frumusetea cea straveche, a cazut de la îndumnezeire, iar pacatul, furisat în ea, i-a dat forma lui nerationala.

·        Prima treapta a celor ce se întind spre propasiri este cunostinta lucrurilor, venita din iubirea de întelepciune lucratoare, a doua e cunostinta tainelor ascunse de la Dumnezeu, în care sunt introdusi tainic prin contemplarea naturala (a firii). A treia e legatura si unirea cu Prima lumina, în care se afla odihna a toata înaintarea prin întelepciunea lucratoare si prin contemplare.

·        Pastrarea neschimbata a asemanarii cu Dumnezeu, care vine din curatirea cea mai deplina si din multa dragoste a lui Dumnezeu, nu o poate face decât tinderea neîncetata a mintii atotvazatoare spre Dumnezeu. Iar aceasta se naste din suflet din linistea staruitoare dobândita prin virtuti, din rugaciunea fara gânduri materiale, neîmprastiata si neîncetata, din înfrânarea cuprinzatoare si din citirea încordata a Scripturilor.

·        Dumnezeu este întelepciune si pe cei ce umbla în cuvânt si întelepciune, îi uneste cu Sine prin lumina si-i face dumnezei prin lucrare. Si precum El a facut toate prin întelepciune din lucrare de nimic si conduce si ocârmuieste cu întelepciune toate ale lumii si tot cu întelepciune lucreaza pururi mântuirea tuturor celor ce se apropie de El prin întoarcere, asa si cel ce s-a învrednicit sa se împartaseasca de întelepciunea cea de sus prin curatie, face si lucreaza pururi, ca chip al lui Dumnezeu, cu întelepciune, cele ale voii dumnezeiesti. Ele se aduna pe sine de la cele din afara si împartite în multe si-si înalta în fiecare zi cugetarea sa, prin cunostinta celor negraite, spre vietile cu adevarat îngeresti. Si unificându-si dupa putinta viata sa, se uneste pe sine cu puterile de sus, care se misca în chip unitar în jurul lui Dumnezeu; si prin ele se înalta, ca prin niste bune covârsitoare, spre prima obârsie si cauza.

·        Domnul nostru Iisus Hristos creste împreuna cu vârstele duhovnicesti ale celor ce se nevoiesc. Când sunt prunci si au nevoie de lapte, se zice ca se alapteaza El însusi cu laptele virtutilor începatoare ale deprinderii trupesti, al carui folos e prea putin celor ce au crescut cu virtutea si leapada pe încetul pruncia. Când au ajuns la tinerete si manânca mâncarea tare a contemplatiei fapturilor, ca unii ce si-au exercitat simturile sufletului, se zice ca sporeste si Hristos cu vârsta si cu harul si sade în mijlocul batrânilor si le descopera adâncuri acoperite de întuneric. Iar când au ajuns la barbatul desavârsit (Efeseni 4,13), la masura vârstei plinatatii lui Hristos, se zice ca vesteste El însusi tuturor cuvântul pocaintei si învata popoarele cele ale Împaratiei cerurilor si se grabeste spre patimi. Caci acesta este sfârsitul oricaruia din cei ce s-au desavârsit în virtuti, ca dupa ce a strabatut toate vârstele lui Hristos, sa ajunga la patimirea încercarilor (ispitelor), asemenea crucii Aceluia.

·        Câta vreme ne aflam sub stihiile nevointei trupesti, pazindu-ne sa nu ne atingem de mâncari, sa nu pipaim ceva, sa nu privim la frumuseti, sa nu ascultam cântari, sa nu mirosim miresme,  ne aflam sub pedagogi ca niste prunci, macar ca suntem mostenitori si stapâni peste toate cele ale Tatalui. Dar când vine plinirea vremii nevointei si ea se împlineste prin nepatimire, atunci se naste în noi Cuvântul din întelegere curata. (Cuvântul dumnezeiesc ca Persoana apere în noi si se face vadit întelegerii noastre când ne-am curatit de patimi, caci patimile ne tin legati cu deosebire de lucruri ca obiecte si ne împiedica sa intram în relatie adevarata cu persoanele semenilor, dar mai ales cu persoana suprema a lui Hristos. Dar Hristos îsi impune stapânirea în noi ca ratiune si cuvânt al Sau, întarind ratiunea noastra si limpezind cuvântul nostru, când am scapat de patimi. Iar aceasta înseamna înstapânirea Duhului în noi, cu puterea si cu libertatea Lui. În baza acestei libertati simtim porunca sa-I spunem lui Dumnezeu: „Avva, Parinte”, ca unii ce ne simtim frati cu Hristos.) Si aceasta se face sub legea Duhului, ca pe noi cei ce suntem sub lege sa ne rascumpere din cugetul trupesc si sa ne faca iarasi fii. Iar înfaptuindu-se aceasta, Duhul striga în inimile noastre: „Avva, Parinte”, aratându-se si facându-ne cunoscuta înfierea si îndraznirea cea catre Dumnezeu si Tatal. De aici înainte Duhul ramâne si vorbeste cu noi ca si cu niste fii si mostenitori ai lui Dumnezeu prin Hristos, deoarece nu mai suntem  tinuti în robia simturilor (Gal. 4,37).

·        Celor ce au sporit în credinta ca Petru, au ajuns la nadejde ca Iacob si s-au desavârsit în iubire ca Ioan, Domnul li se schimba la fata urcându-se pe muntele înalt al cunostintei lui Dumnezeu (al teologiei). Si îi lumineaza, aratându-li-se si înfatisându-li-se ca Cel ce e Cuvântul curat, asemenea soarelui, iar prin întelesurile întelepciunii tainice li se face stralucitor ca lumina. Si Cuvântul se arata în acestia stând în mijlocul legii si al prorociei, unele legiuindu-le si învatându-le, iar altele descoperindu-le din visteriile adânci si ascunse ale întelepciunii, ba uneori mai înainte vazând si mai înainte vestind. Pe acestia îi si umbreste Duhul ca un nor luminos si un glas de tainica cunostinta a lui Dumnezeu vine din acel nor la ei, învatându-i taina dumnezeirii în trei ipostasuri si spunându-le: „Acesta este vârful Meu cel iubit al Cuvântului desavârsirii, întru care bine am voit; fiti Mie fii desavârsiti în Duh desavârsit” (Matei 17,5).

·        Sufletul care dispretuieste toate cele de jos si e ranit în întregime de dragostea lui Dumnezeu, încearca o iesire straina si dumnezeiasca (extaz). Caci dupa ce a vazut limpede firile fapturilor si ratiunile lor si a înteles sfârsiturile lucrurilor omenesti, nu mai rabda sa fie înauntrul zidirii si sa fie mai hotarnicit de ceea ce-l margineste. Ci iesind din hotarele sale si biruind legaturile simturilor si trecând peste firile tuturor, patrunde, într-o tacere de negrait, în întunericul cunostintei lui Dumnezeu si priveste frumusetea Celui ce este, în lumina Întelepciunii negraite, atât cât i se daruieste de ea prin har. Adâncindu-se apoi în chip vrednic de Dumnezeu prin aceste întelesuri în vederea Lui, se bucura cu frica si cu dragoste de roadele pomilor nemuritori, adica de cugetarile întelesurilor dumnezeiesti, a caror maretie si slava nu o poate talmaci niciodata în chip desavârsit când se întoarce la sine însusi. Caci stând în chip minunat sub lucrarea Duhului, îsi da seama, în bucurie si tacere de negrait, de aceasta patimire vrednica de lauda, dar nu poate talmaci cum se savârseste aceasta lucrare, sau ce este ceea ce i s-a împartasit, i s-a aratat si i s-a spus; nu poate talmaci cele negraite, pe care le-a cunoscut în chip tainic.

·        Cel ce-si seamana siesi spre dreptate lacrimi de umilinta culege ca rod al vietii o bucurie negraita. Iar cel ce cauta si asteapta pe Domnul pâna ce vin roadele dreptatii Lui va secera înmultit spicul cunostintei de Dumnezeu. Si-l va lumina si pe el lumina întelepciunii si se va face sfesnic al luminii vesnice ca sa lumineze pe toti oamenii. Acela nu se va lipsi pe sine si pe altii de lumina întelepciunii daruite lui, ascunzând-o sub obrocul pizmei, ci va semana cuvinte bune în Biserica credinciosilor, spre folosul celor multi si va împartasi toate învataturile câte le-a auzit de sus, încredintate de Duhul dumnezeiesc, si câte le-a cunoscut îndeletnicindu-se cu contemplarea fapturilor, ca si câte i-au spus lui parintii.

·        Fiecaruia dintre cei ce se nevoiesc îi vor fi si i se vor topi, în ziua desavârsirii sale întru virtute, muntii lucrarii poruncilor lui Dumnezeu într-o dulceata a veseliei. Caci va împarati în Sionul întelegerii curate. Iar dealurile, adica ratiunile virtutile, vor izvorî ape, adica dogme, pilde si simboluri ale lucrurilor dumnezeiesti. Din inima lui va iesi izvor de întelepciune negraita si va adapa uscaciunea pârâiaselor, adica pe oamenii uscati de seceta si de arsita patimilor. Atunci va cunoaste rodul adevarat al cuvintelor Domnului în sine. Caci zice: „Cel ce crede în Mine, râuri de apa vie vor izvorî din pântecele lui” (Ioan 7,38).

·        Cine este Cel ce potoleste marea patimilor si opreste valurile ei? Domnul Savaot, Cel ce scapa din primejdia pacatului pe Cei ce-L iubesc pe El, si linisteste furtuna gândurilor; Cel ce pune cuvintele Sale în gura lor si-i acopere cu umbra mâinilor Sale, cu care a întarit cerul si a întemeiat pamântul. El daruieste celor ce se tem de El limba de învatatura si ureche de întelegere, ca sa auda glasul Lui de sus si sa vesteasca în casa lui Iacob, în Biserica credinciosilor, poruncile Lui. Iar cei ce n-au ochi sa vada razele Soarelui dreptatii si ureche sa auda cele slavite ale lui Dumnezeu acu ca parte întunericul nestiintei si nadejdea lor este desarta. Nici unul dintre acestia nu graieste cele drepte, nici nu este întru ei judecata adevarata. Caci au ascultat de cei deserti si de cei ce graiesc sunete goale. Ei zamislesc pizma si nasc bârfire, caci urechile lor sunt netaiate împrejur si nu pot sa auda. De aceea cuvântul cunostintei lui Dumnezeu li s-a facut lor spre osânda si nu vor sa auda pe El.

·        Zeciuiala adevarata adusa lui Dumnezeu este Pastele sufletesc, sau trecerea peste toata deprinderea patimasa si peste toata simtirea nerationala. (Pastele înseamna trecerea prin Marea Rosie si deci iesirea din robia Egiptului, spre libertate si spre tara fagaduintei. Simbolic ea înseamna trecerea peste ceea ce ne închide în robia patimilor, la largul infinitatii lui Dumnezeu si a libertatii în ea, din strâmtoarea robiei celor vazute, în care nu se simte bine sufletul.) În vremea acestui Paste se jertfeste Cuvântul în contemplarea lucrurilor si se manânca în pâinea cunostintei si se bea preacinstitul Lui sânge în paharul întelepciunii tainice. Deci cel ce serbeaza acest Pasti, si-a jertfit siesi Mielul care ridica pacatele lumii si nu va mai muri, ci, dupa glasul Domnului, va trai în veac (Ioan 6,52). (Mielul se da ca jertfa omului credincios în contemplarea lucrarilor; mai bine zis omul însusi îi jertfeste siesi în aceasta contemplare, sau îl coboara la sine în stare de mâncare si bautura spre sfintirea lui, prin eliberarea de patimi, prin cunostinta si întelepciune, care nu-i o cunostinta si o întelepciune în izolare individuala si strâmtorata, ci în comunicare cu Cuvântul sau cu Izvorâtorul personal al cunostintei, al întelepciunii si al libertatii.)

·        Dumnezeiasca Scriptura, întelegându-se duhovniceste, si comorile din ea descoperindu-se prin Sfântul Duh numai celor duhovnicesti, nu poate face vreun om sufletesc sa primeasca descoperirea lor. Caci acesta nu primeste sa cugete sau sa asculte, afara de înlantuirea gândurilor lui, nimic din ceea ce zic altii. Fiindca el nu are în sine Duhul lui Dumnezeu, care cerceteaza adâncurile lui Dumnezeu (1 Cor. 2,10) si cunoaste cele ale lui Dumnezeu, ci duhul lumii cel pamântesc si plin de dusmanie si de pizma, de cearta si de vrajba. Din aceasta pricina pentru el este nebunie sa cerceteze si sa urmareasca întelesul dinauntru al literei. Caci el nu poate sa-l cunoasca, fiindca toate ale dumnezeiestii Scripturi se înteleg duhovniceste. El îsi bate joc de lucrurile omenesti si dumnezeiesti si de cei ce le înteleg pe acestea duhovniceste. Si nu-i socoteste pe acestia duhovnicesti, nici calauziti de Duhul dumnezeiesc, ci nascocitori de întelesuri închipuite. El strica si rastoarna cuvintele Scripturilor si întelesurile dumnezeiesti ca Dima acela (2 Tim. 4,10). Nu asa face înca cel duhovnicesc, ci judeca toate sub lucrarea Duhului dumnezeiesc, dar el însusi nu poate fi judecat de nimeni. Caci în el este mintea lui Hristos, pe care nimeni nu poate sa o înteleaga (1 Cor. 2,14-15).

·        Cunostinta lui Dumnezeu înseamna ca cel întarit în aceasta, prin smerita cugetare si rugaciune, a fost cunoscut de Dumnezeu si s-a îmbogatit de la Dumnezeu ca cunostinta tainelor Lui mai presus de fire. Iar daca se vede mândrie în jurul Lui, nu a fost zidit prin acestea în ea, ci e purtat de duhul cel pamântesc al lumii acesteia. De aceea unul ca acesta, chiar daca pare ca stie ceva, nu cunoaste nimic din lucrurile dumnezeiesti precum trebuie sa cunoasca. Dar cel ce iubeste pe Dumnezeu si nu socoteste nimic mai de pret decât iubirea de Dumnezeu si a aproapelui, a cunoscut si adâncurile dumnezeiesti si tainele Împaratiei Lui, cum trebuie sa le cunoasca cel miscat de Duhul dumnezeiesc; si a fost cunoscut de Dumnezeu ca lucrator adevarat al raiului, adica al Bisericii Lui, care împlineste prin iubire voia lui Dumnezeu, întorcând suflete si scotând vrednici din nevrednici, cu cuvântul dat lui prin Sfântul Duh, si pazind lucrul lui nerapit, prin smerita cugetare si umilinta.

·        Cuvântul nu-i duce cu Sine pe toti slujitorii si ucenicii Sai la descoperirea tainelor ascunse si mai mari ale Sale, ci numai pe aceia carora le-a dat ureche si le-a deschis ochi de vedere si le-a limpezit limba noua. Pe acestia luându-i cu Sine si despartindu-i pe ceilalti, care si ei erau ucenici, urca pe Muntele Tabor al contemplatiei si se schimba la fata înaintea lor. Nu-i mai învata acum tainic cele ale Împaratiei cerurilor, ci le arata slava si stralucirea dumnezeirii, si lasa sa lumineze din El, ca din Soarele dreptatii, temelia vietii si a cuvântului lor în mijlocul Bisericii credinciosilor; iar întelesurile lor le face albe si curate ca o lumina prea stralucitoare; si asaza mintea Sa în ei si-i trimite sa scoata din gura lucruri noi si vechi spre zidirea Bisericii Sale.

·        Tot cel ce scoate cuvinte de folos din gura sa, spre zidirea aproapelui, le scoate din visteriile bune ale inimii sale, fiind el însusi bun, dupa cuvântul Domnului. Dar nimeni nu poate fi miscat sa cuvânteze despre Dumnezeu, decât în Duhul Sfânt. Si nimeni, graind în Duhul lui Dumnezeu, nu vorbeste cele potrivnice credintei în Hristos, ci cele care zidesc si duc la Dumnezeu si în Împaratia Lui si refac stravechea noblete si unesc cu Dumnezeu pe unii care se mântuiesc. Daca fiecare i se da aratarea Duhului spre folos, cel ce s-a îmbogatit cu cuvântul întelepciunii lui Dumnezeu si al cunostintei sta sub lucrarea Duhului Dumnezeiesc si este casa a visteriilor necesare ale lui Dumnezeu.

·        Nici unul dintre cei ce s-au si cred în Hristos nu ramâne nepartas de harul Duhului, daca nu s-a predat pe sine la toata lucrarea duhului potrivnic si nu si-a întinat credinta prin fapte necuvenite, sau nu convietuieste cu trândavia si cu nepasarea. Dar cel ce a pazit pârga Sfântului Duh, pe care a primit-o din Sfântul Botez, nestinsa, sau daca s-a stins a înviorat-o prin faptele dreptatii, nu se poate sa nu primeasca si plinirea ei de sus. Iar prin buna sa nevointa se învredniceste, primind plinatatea Duhului, sau de cuvântul întelepciunii lui Dumnezeu spre învatatura Bisericii; sau de cuvântul cunostintei tainele Împaratiei cerurilor; sau de credinta din inima, prin acelasi Duh, spre a crede în fagaduintele lui Dumnezeu ca Avraam; sau de darul vindecarilor, în acelasi Duh, spre tamaduirea bolilor; sau de lucrarea puterilor, spre a alunga draci si a face semne; sau de proorocie, spre a vedea înainte si a spune cele viitoare; sau de deosebirea duhurilor, spre a cunoaste cine graieste în Duhul lui Dumnezeu si cine nu; sau de talmacirea diferitelor limbi; sau de darul mângâierii celor întristati; sau de darul cârmuirii turmei si a poporului lui Dumnezeu; sau de dragostea fata de toti si de darurile ei, de îndelunga-rabdare, de bunatate si de toate celelalte. Iar daca nu va fi cineva partas de nici unul din acestea, nu pot sa spun ca unul ca acesta e credincios, sau sa faca parte din rândul celor ce-au îmbracat pe Hristos de la dumnezeiescul Botez.

·        Cel ce din râvnirea darurilor duhovnicesti urmareste dragostea si o primeste nu sufere sa vorbeasca numai cu sine însusi prin rugaciune si citire, spre zidirea sa. Caci cel ce vorbeste numai cu gura cu Dumnezeu, prin rugaciune si psalmi, se zideste pe sine, cum zice Pavel. Ci se sileste sa si prooroceasca spre zidirea Bisericii lui Dumnezeu si felul cum trebuie sa se sileasca ei spre a bine-placea lui Dumnezeu. Caci cu ce ar si putea sa foloseasca pe altii Întîistatatorul care graieste totdeauna numai cu sine si cu Dumnezeu prin rugaciune si cântare, daca n-ar grai si celor de sub el, fie întru descoperirea Duhului Sfânt, fie întru darul înainte-vazator al proorociei, fie întru învatatura cuvântului de întelepciune? Care dintre cei de sub ascultare se va pregati spre lupta cu patimile si cu dracii, de nu-i va da acela cuvânt lamurit de învatatura prin scris, sau prin grai viu? Cu adevarat, de nu va cauta pastorul, spre zidirea turmei sale, sa prisoseasca în cuvântul învataturii si în cunostinta Duhului, nu va fi râvnitor al darurilor lui Dumnezeu. Caci prin multa rugaciune si cântare cu gura în Duh sau cu sufletul, se zideste pe sine, dar mintea sa este neroditoare, neproorocind prin cuvântul învataturii si nezidind Biserica lui Dumnezeu. Iar daca Pavel, care s-a unit cu Dumnezeu prin rugaciune mai mult decât toti oamenii, voia mai bine sa spuna cinci cuvinte prin mintea roditoare în Biserica, ca sa-i învete si pe altii, decât zeci de mii de cuvinte ale cântarii cu gura, de buna seama ca s-au ratacit de la dragoste cei ce stau în fruntea altora si-si împlinesc slujba de pastor numai cu cântarea si cu citirea.

·        În noi sunt trei puteri de capetenie. Una stapâneste, dar nu e stapânita. Una stapâneste si e stapânita. Iar una nu stapâneste, dar e stapânita. Deci când cea care stapâneste ajunge sub stapânirea uneia din cele ce sunt stapânite, cea roaba prin fire se arata libera celor roabe prin fire si iese de sub stapânire si din firea sa, si de aici se naste o mare razvratire. Aflându-se între acestea o asemenea razvratire, nu le mai vedem pe toate supuse ratiunii. Dar când cea stapânitoare domneste peste toate si le aduce sub ascultarea si stapânirea sa, atunci cele ce sunt dezbinate, adunându-se la un loc si conglasuind între ele, au pace cu Dumnezeu. Si tuturor celor ce s-au supus ratiunii, li se împartaseste prin ea Împaratia lui Dumnezeu si Tatal. (Când toate sunt supuse subiectului nostru facut sa fie liber si acesta nu e supus nici unei patimi, el traieste liber legatura cu Dumnezeu, izvorul libertatii în calitatea Lui de subiect suprem. Si toate în noi sunt unite.)

·        Cele cinci simturi, supunându-se celor patru stapâniri ale virtutilor cuprinzatoare si pazind buna ascultare, pregatesc firea trupului plasmuita din patru stihii, sa se miste fara tulburare pe roata vietii. Miscându-se cele cinci simturi astfel, puterile nu se razvratesc întreolalta, ci partea patimitoare a poftei si a iutimii se uneste cu ratiunea, iar mintea îsi impune stapânirea sa fireasca. Prin aceasta ea îsi face din cele patru stapâniri o caruta de razboi cu patru cai, iar din cele cinci roabe, scaun, si ostindu-se împotriva trupului tiran, e ridicata, prin rapire, la ceruri, unde, înfatisându-se Împaratului veacurilor, primeste cununa biruintei si se odihneste în El de tot drumul sau.

·        Si ia seama la întelesul tainic. Omul a fost asezat în acest rai sensibil al creatiei, „ca sa-l lucreze si sa-l pazeasca”. Iar lucrarea si pazirea încredintata omului se arata în porunca data lui: „Din tot pomul din rai sa manânci, dar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mâncati”. Fiindca deci „tot pomul” si asadar si cel „al vietii” este Dumnezeu—caci El este „tot”, El Care a si adus la existenta totul din nimic si Care este în afara si înauntrul totului—iar pomul cunostintei e alcatuirea omului, în care este cunostinta binelui si raului, tot cele ce împlineste lucrarea aceasta în sine, cum cere porunca, ramâne într-o desfatare care nu se ispraveste si staruie neclintit în pazirea sa.

·        Dar fiindca suntem dintr-o fire schimbacioasa si ostenim în acest fel de vietuire, patim ceea ce a patit si Adam. Caci gândirea omului se apleaca din tinerete spre cele rele si primeste ca si Eva ispita sarpelui din ea, pe care o socoteste folositoare. Lasând aceasta ispita sa urce în mintea omului, ea convinge pe om sa guste din rodul pe care-l socoteste bun, si îndata rodul acesta se face pricina caderii lui (Facere 3,6).

·        Dar sa vedem si felul lucrarii si cum se hraneste omul din toate cele din raiul acesta. Cel ce cerceteaza ratiunile si miscarile întregii zidiri cu o minte netulburata si cu o cutare libera de împatimirea de cele vazute si se hraneste cu întelegerea mai dumnezeiasca din toate ratiunile ce rasar din cele supuse simturilor, îndata ce si-a împutinat grija si preocuparea de viata si s-a ridicat mai presus de toata pofta dulcetilor lumii, urca prin ele la Facatorul si Cauza tuturor, cum spune dumnezeiescul Pavel (Rom. 1,20; Întel. 13,5). Caci Acesta este pomul deplin si neîmpartit, care nu odrasleste decât rodul binelui, daruindu-le împartasirea de el celor vrednici. Asa ne-a voit Dumnezeu sa fim: nepatimitori, fara griji si având numai lucrarea îngerilor, ne-a voit adica sa laudam fara sfârsit si vesnic pe Facatorul si sa ne desfatam numai de privirea Lui din singura cercetare a fapturilor Lui, precum ni se spune prin proorocul David: „Preda grija ta Domnului si El te va hrani” (Ps. LIV, 23); si prin Evangheliile Lui: „Nu va îngrijiti pentru sufletul vostru, ce veti mânca si pentru trupul vostru, cu ce va veti îmbraca” (Matei 6,25); si iarasi: „Cautati mai întâi Împaratia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si acestea toate se vor adauga voua” (Matei 6,23); si catre Marta: „Marto, Marto, de multe te îngrijesti si spre multe te silesti, dar un lucru trebuie. Iar Maria partea cea buna si-a ales, care nu se va lua de la ea” (Luca 10, 41-42).

·        Deci pomul vietii este Dumnezeu, a Carui lucrare este sa procure viata si Care da rod bun de mâncat numai celor vrednici de viata, ca unii ce nu sunt supusi mortii. El produce o dulceata negraita celor ce se împartasesc de El si le daruieste o viata nemuritoare. De aceea, pe drept cuvânt s-a numit „pomul vietii” si „tot pomul”. Caci El este totul, în Care si prin Care e totul.

·        Iar pomul cunostintei binelui si raului este deosebirea privirii, precum au spus si au gândit si altii înainte de noi. El e descoperirea alcatuirii firii noastre, care e buna celor ce au urcat la barbatul desavârsit si la masura vârstei lui Hristos (Efeseni 4,13) prin toata nepatimirea si întelepciunea Duhului, înaltându-se prin contemplarea si frumusetea ei la maretia lucrarii Facatorului (Întel. 13,5); caci celor ce au ajuns cu timpul la deprinderea statornica a virtutii, ea nu le este si nu li se face abatere de la bine, ca unora ce au pasit cu tarie în contemplatia dumnezeiasca. Dar celor tineri înca si mai sovaitori în dorinta, nu le este buna; caci celor nu s-au statornicit cu neclintire în pasirea staruitoare si neabatuta a virtutii, pe drumul faptelor bune, nu le este de folos contemplarea si privirea trupului propriu, din pricina lipsei lor de tarie în staruirea în bine; aceasta contemplare poate atrage si rapi spre ea pe cel lipsit de tarie si-l poate împinge la gânduri, miscari si preocupari necuviincioase.

·        Acesta e momentul oprelistii lui Dumnezeu, Care a zis: „Dar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mâncati, caci în ziua în care veti mânca, cu moarte veti muri”. Fiindca privirea trupului nostru si contemplarea alcatuirii lui duce în mod natural pe cele nedesavârsit la cunostinta dulcetii placerii, chiar fara sa vrea. Ba nu numai la aceasta, ci, cum s-a spus, si la miscari si gânduri necuviincioase, motiv pentru care ni se spune totdeauna cuvântului dumnezeiesc: „Usile, usile, sa luam aminte!” Prin repetare, cuvântul porunceste pentru cei nevrednici, pazirea portilor simtitoare si întelegatoare, adica a simturilor, prin care obisnuieste sa intre moartea în sufletul omului.

·        Si pe drept cuvânt. Caci cel ce staruie, fara deprinderea în bine si fara luare-aminte, în privirea alcatuirii firii noastre, e înduplecat de cugetarea lui, ca de o Eva amagita de sarpele cel vechi, sa se gândeasca la dulceata placerii ca Adam si sa se împartaseasca de ea ca buna, si astfel se va vedea pe sine, întocmai ca acela, gol de harul lui Dumnezeu si departat de la bucuria nemuritoare de Dumnezeu; se va afla sezând afara de raiul acesta si plângând, ca unul ce nu mai are mintea acoperita decât de frunze de smochin. Acesta este, în câteva cuvinte, dupa judecata noastra, întelesul raiului sensibil al creatiei, care este acelasi cu întelesul aratat de alti parinti dinaintea noastra.

·        Pomul vietii este Sfântul Duh, Care salasluieste în omul credincios, cum spune Pavel: „Nu stiti ca trupurile voastre sunt templul Sfântului Duh, Care locuieste în voi? (1 Cor. 6,19; Rom.8,11). Iar pomul cunostintei binelui si raului este simtirea, care produce doua roade contrare între ele, îndoite la rândul lor ele însesi prin fire.

·        Care sunt rodurile celor doua feluri de pomi ai raiului cunoscut cu mintea (inteligibil)?

·        Care sunt acestea? Placerea si durerea. Dintre acestea, fiecare se împarte iarasi în doua. Prima e fie din trebuinta naturala si necesara, fie din voluptate si trecerea masurii. A doua e fie din temere si întristare, fie din nevointe si osteneli duhovnicesti. Dintre acestea, placerea e buna când ne împartasim de ea la creme potrivita dintr-o trebuinta naturala si necesara. Caci nu s-a sadit în noi simtirea în chip rau, nici nu ne-a zis Dumnezeu din pizma: „Din tot pomul din rai sa manânci, iar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mâncati”. Ci simtirea e un pom bun si dumnezeiesc, când ne împartasim de ea, cum v-a spus, la vremea cuvenita, pentru o trebuinta naturala si necesara. Caci produce în noi si cunostinta binelui. Pentru ca s-a sadit în noi pentru o cunoastere, o cercare si o deprindere a putintei omului de a asculta si de a nu asculta. De aceea s-a si numit postul cunostintei binelui si raului. Caci da prilej de cunoastere celor ce se împartasesc de firea proprie, care e buna pentru cei desavârsiti si rea celor înca nedesavârsiti si lacomi la simtire, precum e rea hrana tare celor ce au înca nevoie de lapte. Fiindca în acest caz împartasirea de ea le e prilej de voluptate si de trecerea masurii si printr-o astfel de împartasire se naste în ei cunostinta raului. Iar aceasta este durerea, care pricinuieste sufletului frica si întristare. De fapt, placerea produce în suflet cunostinta binelui, când ne împartasim de ea printr-o trebuinta naturala si necesara; iar durerea, dimpotriva, cunostinta raului, când împartasirea de placere nu are loc dintr-o trebuinta naturala. Caci oricarei placeri îi urmeaza durerea.

·         De aceea pomul simtirii s-a numit pomul cunostintei binelui si raului si pe drept cuvânt Dumnezeu a oprit reaua întrebuintare a lui. Caci zice: „Din tot pomul din rai sa manânci, dar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mâncati; în ziua în care veti mânca din el, cu moarte veti muri”. „Din tot pomul din rai sa manânci”, adica din toata firea fapturilor vazute, din toata miscarea lor, sau a ratiunilor lor, adica a cunostintei Mele adevarate, a maretiei creatoare a Împaratiei si cauzei creatoare sa te împartasesti si sa-ti întinzi prin contemplatie aceste ratiuni ca pe o masa a unui ospat nemuritor; si prin ele sa intri la cunostinta celor nevazute ale Mele, ca într-o Împaratie si sa-Mi dai cu multumire închinarea cuvenita. „Iar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu manânci”. Ce e deci acest altceva în noi, asemenea unui pom, care ne procura prin împartasire cunostinta binelui si raului, daca nu simtirea? Caci prin ea vine în mine cunostinta tuturor celor ce sunt bune si nu sunt bune. Fiindca precum ne procura cunostinta caldurii si a frigului, a ceea ce e moale si aspru, a bunei miresme si a raului miros, a acrelii si a dulcetii, a albului si a negrului, a greutatii si a usorului, asa si a placerii si a durerii. Caci cu dreptate ne fereste Scriptura de întrebuintarea ei, nu pentru ca ar fi contrara firii, caci Dumnezeu nu a facut nimic rau, ci pentru ca ne da prilejul cunostintei raului prin ceea ce pare ca e bun.

·        Si ca sa facem mai clara explicarea acesteia, pentru a cunoaste întocmai rodul amagitor al si purtator de moarte al ei, sau cum se ascunde el în folosirea binelui, vom porni de la cele ce se întâmpla în noi. Urmând parintilor dinainte de noi, vom face înfatisarea acestora astfel: Unele dintre placeri sunt sufletesti, altele trupesti. Cele sufletesti sunt cele ce se nasc din contemplatie si din învataturi; iar cele trupesti sunt cele ce se nasc din unirea sufletului cu trupul, cele legate de mâncari si de uniri trupesti si de cele asemanatoare. Dintre placeri iarasi unele sunt adevarate, iar altele mincinoase. Cele dintâi sunt proprii cugetatorii ce se ocupa cu contemplarea si cu stiinta; cele de al doilea, ale trupului, fiind prilejuite de simtire. Iar dintre placerile trupului, unele sunt naturale si necesare, caci fara ele omul nu poate trai, cum sunt mâncarile si vesmintele; altele sunt naturale, dar nu necesare, ca împreunarile potrivit legi si firii, fara de care cel ce voieste poate trai în feciorie. Altele nu sunt nici naturale, nici necesare, ca voluptatile, betiile si excesele care întrec trebuintele.

·        Omul care a ales sa vietuiasca dupa Dumnezeu, cautând sa foloseasca placerile necesare si naturale, care sunt potrivite si folositoare si foarte bune pentru mentinerea si pastrarea naturii omenesti si neamestecate cu durerea si cu supararea, cade de multe ori, fara sa stie si fara sa vrea, în cunostinta raului, aflând durerea ascunsa în însasi împartasirea de bine. Asa se întâmpla cu prilejul întrebuintarii mâncarilor si vesmintelor. Caci pentru cumpararea acestora e nevoie de bani. Iar folosirea lor e necesara; caci e naturala. Dar ajungând la o abundenta de bani pentru trebuinta aceasta necesara si naturala, cadem în lacomie si nesaturate, iar uneori într-o folosire peste trebuinta. Caci putând sa ne multumim cu lucruri putine si modeste, nu ne oprim trebuinta la acestea, ci cautând luxul si ceea ce este peste masura, cadem prin întrebuintarea binelui în cunostinta raului. Dar legea cunostintei noastre, respingând aceasta rea întrebuintare si aratându-ne-o, face chiar prin aceasta celui atent cunoscut binele si raul simtirii si îndata se iveste în el tristetea raului, prin parere de rau.

·        Trecerea de la aceasta explicare la o alta.

·        Dar mai e si  o alta explicatie: toata miscarea sufletului e pusa în lucrare spre poftirea unui lucru trebuincios si necesar printr-o placere buna si necesara firii, cautând poate hrana pentru trup si vesminte, sau împreunare naturala si legiuita. Aceasta e cunostinta binelui . Dar în mâncari se ascunde saturarea si nesaturarea, în vesminte lacomia si reaua întrebuintare, în împreunarile legiuite si naturale, cele contrare firii si destrabalarile. Aceasta e cunostinta raului. Iar cunostinta amândoura vine în noi prin simtire. Cum? Ia aminte! Amagit de placere si târât în saturare si nesaturare, sau în reaua întrebuintare si lacomie, sau în destrabalari si în placerile de sub pântece din unirea cu Dumnezeu si din împartasirea cu Duhul Sfânt. De aceea zice: „Iar în ziua în care veti mânca, cu moarte veti muri”. Caci cunostinta raului, nascându-se în om din împartasirea prin simturi si plina de voluptate, îl duce spre caderea în robia patimilor celor mai generale, sau a pricinilor lor. Astfel de pricini sunt: salva, dorinta, nepasarea, care, strabatând prin toata simtirea omului, se fac pricinuitoare ale mortii vesnice a lui. În acestea se afla deci cunostinta îmbinata a binelui si a raului prin simtire, cunostinta prin care moare omul când se împartaseste de ele. Caci prin ele ajunge fie la trufia vietii pentru iubirea de slava, fie la pofta ochilor pentru naravul iubirii de argint, fie la pofta trupului (1 Ioan 2,16), pentru iubirea de voluptate si pentru bucuria de placerile sufletului. Pe drept cuvânt a oprit deci Scriptura împartasirea de pomul simtirii, zicând: „Din tot pomul din rai sa manânci, dar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mâncati”.

·        Alt înteles mai înalt al poruncii lui Dumnezeu catre Adam.

·        Dar Scriptura înfatiseaza gândirii mele si un alt înteles al acestor cuvinte. Si trebuie sa adaug la cuvântul meu si acest înteles. Caci el se potriveste cu acest cuvânt si cu scopul lui. Am vazut ca Dumnezeu se adreseaza mai întâi lui Adam ca unuia, zicând: „Din tot pomul din rai sa mâncati”. Prin aceasta mi se pare ca cuvântul arata caracterul îndoit al alcatuirii si firii omului; si la fel, al puterii sufletului lui.

·        De aceea adresându-se partii rationale a sufletului lui, ca singurei parti mai bune, Dumnezeu îi încredinteaza tinutul contemplarii lucrurilor dumnezeiesti si îi pune înainte masa încarcata de mâncarile dumnezeiesti ale întelesurilor, zicând: „Din tot pomul cel din rai sa manânci”; adica sa te împartasesti din toata firea celor ce sunt, sau din cunostinta Mea si din desfatarea de Mine, prin contemplare curata, cercetând ratiunile lucrarilor si miscarile lor. Iar partii mai nerationale, sau doimii mai trupesti a mâniei si a poftei, care atrage usor cugetarea spre cele rele, îi porunceste, cum spune limpede, sa fuga de cercarea si de cunostinta prin simtire a acestor roade ale pomului simtirii. De care adica? De placere si de durere, precum am spus mai înainte. Caci zice: „Dar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mâncati”. Si pe drept cuvânt. Caci placerea sadeste cunostinta ei în partea poftitoare, când omul se împartaseste de ea fara trebuinta; iar durerea sadeste cunostinta ei în mânie. Si astfel împartasirea din ele trimite aceste doua puteri, catre care se adreseaza cuvântul, la moartea vesnica. Caci zice: „În ziua în care veti mânca din el, cu moarte veti muri”.

·        De aceea, omul fiind îndoit si având sufletul compus din fire rationala si nerationala, Dumnezeu îi da si El o porunca îndoita. Pe de o parte îi porunceste sa se împartaseasca de o hrana mai buna si nemuritoare sa nu se îngrijeasca în primul rând de cele trebuitoare trupului, asa cum ne îndeamna si Cuvântul întrupat: „Cautati mai întâi Împaratia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate celelalte se vor adauga voua” (Matei 6,33), întarind oarecum prima sa porunca. Pe de alta parte, îl fereste de amintitul pom al simtirii, ca nu cumva gustând prin el din cele dulci ale vietii acesteia, sa se umple de durere, cazând printr-o astfel de gustare de la ospatul si bucuria dumnezeiasca.

·        Dar, folosindu-se de cuvânt mai desavârsit, sa gândim si sa vorbim si altfel despre rai si despre tema cercetata de multi. De aceea ridica-te de la cuvântul auzit, care îi învaluie cu sunetul lui pe cei ce sunt amagiti de întelesul lui de la suprafata, daca doresti sa te înalti prin întelegerea celor spuse la întelesurile cuvântului cunoscute cu mintea. Asculta de cel ce zice: „Sculati-va, sa plecam de aici” (Ioan 14,31; Matei 26,46). Treci la întelesul si la duhul cuvântului, deschizându-ti auzul fata de el si cautând sa întelegi din el cele dumnezeiesti si omenesti. Iata care sunt acestea.

·        Alt înteles preaîntelept si înalt al raiului cunoscut cu mintea. Care e poarta prin care se intra în el si care cea prin care se iese? Si care sunt pomii dumnezeiesti din el?

·        Raiul este, din alt punct de vedere, marele câmp al iubirii de întelepciune (al filozofiei) cu fapta, împodobit de pante nemuritoare de tot felul si de felurite virtuti, în care s-a sadit de Dumnezeu pomul vietii si pomul cunostintei binelui si al raului. Caci iubirea de întelepciune (filozofia) lucratoare e ca un rai luminos si bine mirositor plantat de Dumnezeu la rasaritul Bisericii Lui, acoperit de plantele frumoase de tot felul ale virtutilor, care hranesc cu îmbelsugare pe cei ce lucreaza în el poruncile lui Dumnezeu si le pazesc ca o hrana nepieritoare si nemuritoare.

·        În acest rai dumnezeiesc au fost asezate spre paza doua porti al  marginile opuse, ca niste heruvimi. Una introduce fara greutate pe cei ce doresc si bat cu dorul sufletului, la desfatarea si bucuria de plantele ei nemuritoare; cealalta îi trece pe cei ce s-au saturat de bunatatile din el, la alte pasuni nemuritoare despre care se va vorbi puti mai încolo. Una e smerenia duhovniceasca, care introduce pe cei ce intra prin ea la desfatarea si odihna de împaratia cerurilor; cealalta e iubirea desavârsita, care îi trece, pe cei ce ies de-acolo, la pasunile Împaratiei lui Dumnezeu. Fara aceste porti nu se va putea nici intra în rai, nici iesi spre Împaratia lui Dumnezeu, macar ca sunt multe cai care duc spre Împaratia cerurilor. Caci toate caile evlaviei duc pe cel ce paseste pe ea spre poarta de apus a smereniei si asa îl introduc prin aceasta în rai.

·        Dar de ce au fost facute numai doua si nu mai multe porti, asa cum sunt mai multe locasuri la Dumnezeu si Tatal (Ioan 14,2), ca fiecare dintre cei ce intra sa-si faca intrarea în el prin poarta care voieste? Pentru ca omul e din doua firi: din suflet si trup. O parte a lui e smerita, cealalta înalta si dumnezeiasca. Sau altfel: pentru doimea mai trupeasca a partii nerationale a sufletului lui, din care una, adica mânia, intra în cutea blândetii, iar cealalta, pofta,  iese prin iubire din împatimirea de cele lumesti si de cele vazute si afla pasune în Dumnezeu prin împartasirea de Duhul. Caci potrivit cu alcatuirea omului, a fost zidit de Dumnezeu si raiul cunoscut cu simturile cât si cel cunoscut cu mintea, si nu este alta poarta decât cele spuse, care sa introduca sau sa scoata din aceasta.

·        Din pricina amintita au si fost plantate de Dumnezeu în mijlocul raiului acesta dumnezeiesc doi pomi minunati: pomul vietii si pomul cunostintei, care se numeste si cunostinta binelui si raului. Care sunt acestia? Contemplatia naturala, cum socoteste si dumnezeiescul Grigorie, si teologia tainica. Cea dintâi, contemplatia, având ca roade judecata si cunostinta lucrurilor dumnezeiesti si omenesti, este pomul cunostintei binelui si raului. Caci prin cunoasterea lucrurilor, cunoastem ratiunile proniei, iar prin judecata facem deosebirea clara a lucrurilor, deosebind fara greseala ce e bun si ce e rau, care e cauza facatoare si care e lucrul facut. Iar teologia tainica este pomul vietii. Caci are ca rod datator de viata si de nemurire, credinta în Sfânta Treime, care se naste în suflet în afara de orice ratiune si simtire; caci Sfânta Treime nu se cunoaste nici prin simtire, nici prin ratiune, ci numai prin credinta neîndoielnica si din inima. Un alt rod al ei este întelegerea drept credincioasa a întruparii Celui Unuia-Nascut.

·        Care este lucrarea si pazirea raiului cunoscut cu mintea si ce bunatati aduce împartasirea de roadele lui, celor ce lucreaza în el în diferite feluri?

·        Din pricina acestor plante nemuritoare si dumnezeiesti, a fost data de Dumnezeu, tot celui ce savârseste în câmpul raiului cu mintea si cu simtirea lucrarea întelepciunii lucratoare, porunca sa manânce din tot pomul raiului, dar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu manânce. Caci cel dintâi pricinuieste viata si nemurirea, iar cel de-al doilea, binele, celor mai desavârsiti în deprinderi, si primejdia, celor înca tineri si mai nestatornici în dorinta. De fapt, contemplatia fiind plantata în mijlocul raiului întelepciunii lucratoare ca un pom nemuritor si pururi înverzit („pentru ca pomul era contemplatia, dupa întelegerea mea, si avea ca rod puterea data celor ce se împartaseau de el, de a-si cunoaste firea proprie”), celor ce se împartasesc de ea la timp potrivit, de pilda dupa o perioada de ani multi de deprindere în virtuti si în nevointe si dupa curatirea deplina a ochilor sufletului de toate urdorile, li se face foarte buna si mântuitoare. Aceasta pentru ca ei nu se mai tem de o cadere care sa vina dupa aceea, ca unii ce au ajuns cu timpul la o deprindere a acestei contemplatii, care face vadita maretia Facatorului.

·        Dar celor înca tineri si neajunsi, printr-o deprindere îndelungata, la o statornicie în lucrarea virtutilor, sau celor ce nu si-au curatit ochiul sufletului de toate urdorile, din cauza nestatorniciei ce o mai au în vietuirea virtuoasa, pomul contemplatiei li se face pricina de mândria cea mai mare si de hula, de moarte vesnica si de pieire, cum s-a facut odinioara lui Origen, Didim, Evagrie si celorlalte capetenii de eresuri. De aceea, ferind pe unii ca acestia, Scriptura opreste împartasirea de pomul acesta, zicând: „Din tot pomul din rai sa mâncati, dar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mâncati, caci în ziua în care veti mânca cu moarte veti muri”.

·        Împartasirea de acest pom al contemplatiei se numeste cunostinta binelui si a raului în întelesul urmator. Întâi, pentru ca celor desavârsiti le daruieste puterea cunoasterii tuturor lucrurilor vazute si nevazute, omenesti si dumnezeiesti. Caci e o putere «ce robeste toata mintea ascultarii lui Hristos» (II Corinteni 10, 5); si acestia pot culege cu evlavie rod bun nu numai din contemplarea celor bune, ci si a celor contrarii. Dar în gustarea acestui rod se ascunde pentru cei ce se împartasesc din el o putere îndoita, adica un folos si o paguba, dupa deprinderea launtrica ce stapâneste în fiecare. Celui ce se împartaseste i se face pricina de viata când se supune legii care-l robeste (lui Hristos). Asa de pilda, daca vede cineva chipul frumos al unei femei desfrânate si de moravuri usoare, iar vazând-o preamareste îndata pe Dumnezeu si da slava Lui, el a cunoscut în fiinta ei corupta frumusetea întocmita de El, în asa fel ca contemplarea ei îl duce pâna la strapungerea inimi si-l face sa înainteze pâna la iubirea lui Dumnezeu care a zidit-o pe ea, ba chiar intra în convorbire cu ea. Iar prin aceasta preschimba reaua ei deprindere în deprinderea virtutii si prin pocainta o aduce la Hristos, facând-o din necurata curata prin pocainta cuvântului si unind-o ca pe o mireasa fecioara cu Hristos pe cea care era înainte o desfrânata (II Corinteni 11, 1). Asa a facut acel dumnezeiesc parinte Nonu, care a înfatisat lui Hristos pe fericita Pelaghia, mai înainte desfrânata, ca pe o fecioara curata.

·        Deci celor desavârsiti împartasirea de acest pom dumnezeiesc al contemplatiei le daruieste, cum s-a spus, o astfel de putere, când se împartasesc de ea la vremea potrivita pornind de la lucrurile dumnezeiesti si omenesti, ba chiar de la cele contrare acestora. Dar celor mai nedesavârsiti si nedeprinsi în cele dumnezeiesti si lipsiti de cercarea trebuincioasa pentru împartasirea de ea, li se face pricina a cunostintei contrare a raului, chiar când pornesc de la cauzele dumnezeiesti si bune. O astfel de pricina li s-a facut acelor preoti si judecatori de odinioara contemplarea Suzanei (Daniel 13), deoarece nu erau înca deprinsi cu aceasta contemplare. Ceea ce, asadar, dumnezeiescului parinte Nonu i s-a facut pricina de viata în har, aceea li s-a facut acelor preoti de odinioara pricina de moarte.

·        Si nu numai atunci s-au întâmplat acestea dintr-o contemplare a pomului acesta potrivit cu starea fiecaruia, ci si acum se întâmpla în fiecare zi fiecaruia din cei ce purced la contemplarea acestui pom, fie dupa ce s-au deprins la aceasta, fie înainte de a se fi deprins. Iar aceasta se întâmpla nu pentru ca asa este pomul din fire. Nu se poate spune aceasta. Caci n-a fost sadit în chip rau, ca un pom pricinuitor de necaz. Dumnezeu n-a facut nimic rau, nici n-a interzis ceva din pizma, ci pentru ca e nevoie de madularele curate ale simturilor pentru privirea si vederea lui, cum zice apostolul chiar despre trupul si sângele Domnului nostru Iisus Hristos: „Sa se cerceteze cineva mai întâi pe sine si asa sa manânce din pâinea aceasta si sa bea din potirul acesta. Caci cel ce manânca si bea cu nevrednicie, judecata siesi manânca si bea. De aceea sunt multi neputinciosi si bolnavi si multi mor între noi” (I Corinteni 10, 28.30). în felul acesta parintilor cuvântatori de Dumnezeu, pentru ca erau curati si se aflau sub lucrarea Duhului Sfânt, contemplarea lucrurilor omenesti si a însusirilor firii dumnezeiesti le-a fost buna, fara de greseala, neprimejdioasa si mântuitoare. Caci aveau madularele simturilor deprinse pentru contemplarea dumnezeiasca.

·        Astfel dumnezeiestii parinti, purcezând la contemplarea pomului vietii cu un ochi curat si netulburat, au cules din el fara greseala rodul teologiei si împartasindu-se din el s-au împartasit si de viata îndumnezeita si ca niste credinciosi iconomi ni le-au trecut si noua ca sa ne hranim si noi din El spre viata vesnica. Tot asa purcezând la contemplarea pomului cunostintei cu un ochi dumnezeiesc si luminat, au dobândit cunostinta lui nepatata si curata si nu s-au vatamat de rodul lui, cum s-a spus mai înainte. Dar nu tot asa s-a întâmplat cu ei ce au purces cu necuratie si în stare nedesavârsita la contemplarea acestora, ci unii au cazut în robia placerilor si a neînfrânarilor, iar ceilalti în hule si trufii.

·        Caci spune-mi, cum a cazut Arie, cel care are numele de la furie, si dusmanul evlaviei, Manes, si Nestorie cel stricat la minte si celelalte capetenii ale ereticilor, în hula lor împotriva lui Dumnezeu si a dreptelor dogme ale Bisericii lui Hristos? Nu pentru ca au fost necurati în simturile sufletului si cumplit învârtosati la inima din cauza cumplitei boli a mândriei, au purces la explicarea Sfintei Scripturi, având întelegerea întunecata de patimi si de închipuirea de sine? Caci unul a auzit dumnezeiasca Scriptura zicând: „Domnul M-a zidit pe mine început al cailor Sale spre lucrurile Sale si Ma naste înaintea tuturor muntilor” (Proverbe 8, 22-25); celalalt: „Vine stapânitorul acestei lumi si nu va afla în Mine nimic” (Ioan 14, 30); iar al treilea, despre Domnul nostru Iisus Hristos ca Dumnezeu desavârsit si om desavârsit. Dar neputând afla întelesul sau sensul celor spuse, nici patrunde în chip curat în adâncurile Duhului, fiind cu totul lipsiti de Duhul Sfânt, unul a taiat pe Fiul si Dumnezeu Cuvântul de la deofiintimea cu Dumnezeu Tatal, declarându-L faptura; celalalt a nascocit doua începuturi, unul bun, sus, si altul cu totul rau, jos, capetenia întunericului, si, învatând astfel, a trimis la pierzanie pe cei ce au primit învatatura lui; al treilea, întunecat si cu nume urât, a despartit pe Hristos în doi fii, socotind ca altul este Fiul si Cuvântul din Dumnezeu si Tatal si altul cel din Fecioara Maria; si astfel a numit pe preacurata Maica a Fiului si a Cuvântului lui Dumnezeu, Nascatoare de Hristos si nu Nascatoare de Dumnezeu.

·        Astfel, deci, pe cei desavârsiti în cunostinta, ratiune si virtute, pe cei ce a u ajuns adica la masura vârstei plinatatii lui Hristos si au dobândit mintea Lui prin cea mai deplina curatie, nu-i poata vatama nici gustarea oprita a acestui pom, macar ca se numeste cunostinta a binelui si a raului. Ci mai degraba se aseamana acestia celor ce culeg struguri din rug si înca struguri copti, fapt cu totul minunat, si rodii din maracini. Dar celor înca tineri, necercati si neluminati, chiar si împartasirea de bine li se face adeseori pricina de moarte, asa cum li se face copiilor neîntarcati de lapte mâncarea pâinii, si celor cu ochii plini de urdori, razele soarelui.

·        Smerenia si iubirea fiind deci începutul si sfârsitul urcusului spre Dumnezeu si spre Împaratia Lui, cu dreptate cuvântul le-a înteles ca porti asezate la marginile opuse ale raiului întelepciunii faptuitoare. Aceasta, pentru ca una introduce pe cel ce bate si cere sa intre în Eden, adica la însasi desfatarea de plantele nemuritoare ale lucrarii si pazei mintii; iar a doua scoate de acolo la Împaratia Cerurilor si la unirea cu Dumnezeu si la pasunile vesnice si preacurate ale îngerilor. Caci asa ne fagaduieste în mod limpede si Domnul Iisus noua tuturor, zicând: „Eu sunt usa, de va intra cineva prin Mine, se va mântui si va intra si va iesi si pasune va afla”. (Ioan 10, 9). Pentru ca el este cu adevarat usa raiului Împaratiei Cerurilor, iar portar este Duhul Sfânt.

·        Celui ce s-a apropiat de poarta dreptei credinte, dupa ce a parasit de curând lumea, ti bate la poarta poruncilor lui Hristos prin smerenie, portarul, adica Însusi Sfântul Duh, îi deschide intrarea, deschizându-i mintea ca sa înteleaga „care este voia lui Dumnezeu cea buna si desavârsita si bineplacuta” (Romani 12, 2). Iar dupa ce a intrat si s-a desfatat prin faptuire si prin multe nevointe ale virtutii de acele bunatati vesnice, îl scoate iarasi de acolo la pasunile contemplatiei naturale ale fapturilor lui Dumnezeu. Astfel portarul îl face sa se odihneasca de toate lucrurile lui (Facere 2, 3) si sa se uneasca cu Dumnezeu pe înaltimile teologiei (cunoasterii) Treimii neîmpartite si de o fiinta, în odihna iubirii dumnezeiesti, potrivit lui Hristos si Dumnezeul nostru care zice: „Învatati de la Mine, ca sunt blând si smerit cu inima si veti afla odihna sufletelor voastre” (Matei 11, 29).

·        Altfel nu poate intra cineva în palatele împaratesti ale lui Hristos si în tinuturile dumnezeiesti si pururi înverzite ale raiului cunoscut cu mintea, unde sunt locuri luminoase, racoritoare, corturile dreptilor, apa odihnei, bucurie, veselie si fericire; si nu poate afla odihna sufletului sau, decât prin poarta cea dintâi de la apus, care e ascunsa în Hristos însusi, care este sfânta smerenie. Si pe drept cuvânt. Caci cel ce s-a rupt pe sine de lume si de toata prietenia si de împatimirea de prieteni, de cei ai sai, de rudenii, si a rastignit lumea în sine prin taierea voii sale, dispretuind toata tihna trupeasca, si bate prin durerile pocaintei si nevointelor pentru virtute, cu rabdare multa, la poarta poruncilor lui Hristos, intra prin smerenie în tinda întelepciunii lucratoare a raiului, care este supunerea, slujirea prin orice lucru de mai putina cinstire, rabdarea necazurilor si a încercarilor, greaua patimire, culcarea pe jos, statul în picioare toata noaptea, privegherea, psalmodierea neîncetata, rugaciunea si postul, citirea dumnezeiestilor Scripturi, ascultarea si supunerea fata de toti.