Index > Scriitori filocalici

 
   Antonie cel Mare 
   autor anonim 
   Avva Filimon 
   Calist şi Ignatie Xantopol 
   Calist Angelicude 
   Calist Catafygiotul 
   Calist Patriarhul 
   Casian Romanul 
   Diadoh al Foticeei 
   Evagrie Ponticul 
   Filotei Sinaitul 
   Grigorie Sinaitul 
   Ilie Edicul 
   Ioan Carpatiul 
   Ioan Damaschin 
   Isaia Pustnicul 
   Isihie Sinaitul 
   Marcu Ascetul 
   Maxim Cavsocalivitul 
   Maxim Marturisitorul 
   Nichifor din singuratate 
   Nichita Stithatul 
   Nil Ascetul 
   Petru Damaschin 
   Simeon Evlaviosul 
   Simeon Metafrastul 
   Simeon Noul Teolog 
   Talasie Libianul si Africanul 
   Teodor al Edesei 
   Teognost 
   Teolipt mitropolitul Filadelfiei 
   Varsanufie si Ioan 
   Vasile de la Poiana Marului 

 

versiune cu diacritice - aici


Simeon Metafrastul

·        Lucrarea rugaciunii si a cuvântului savârsita cum se cuvine e mai presus de orice virtute si porunca. Martor pentru aceasta este însusi Domnul. Caci intrând în casa Martei si a Mariei si Marta îndeletnicirea cu slujirea, iar Maria sezând la picioarele Lui si împartasindu-se de mierea graiului Sau dumnezeiesc, fiind mustrata de sora ei ca nu lucreaza împreuna cu ea, ci sta lânga El, Acesta punând lucrul de capetenie înaintea celui de al doilea, zice catre acesta: „Marto, Marto, te grijesti si spre multe te silesti, dar un lucru trebuie. Iar Maria partea cea buna si-a ales, care nu se va lua de la dânsa”. Iar aceasta a zis-o, precum am spus, nu pentru a lepada lucrarea slujirii, ci pentru a pune ceea ce e mai mare înaintea a ceea ce e mai mic. Caci cum s-ar fi gândit una ca aceasta, El care a savârsit însusi aceasta lucrare si a spalat picioarele ucenicilor? Atât de departe a fost de a împiedica slujirea, încât le porunceste ucenicilor sa faca si ei la fel unii altora. Dar si pe Apostolii însisi îi vei afla punând mai presus lucrul mai mare al rugaciunii si al cuvântului, dupa ce s-au ostenit mai înainte cu slujirea la mese. „Nu e drept, zic, ca lasând cuvântul cuvântul lui Dumnezeu, sa slujim meselor. Alegând barbati plini de Duh Sfânt, sa-i rânduim pentru slujirea aceasta, iar noi sa staruim în slujirea cuvântului si în rugaciune”. Vezi cum au pus mai presus cele dintâi decât cele de al doilea, cu toate ca stiau ca amândoua sunt odraslele unei singure radacini bune?

  • Cei ce vor sa asculte de cuvântul lui Dumnezeu si produc rod bun, sunt însotiti de aceste semne: suspinul, tânguirea, tristetea, linistirea, plecarea capului, rugaciunea, tacerea, staruinta, plânsul, durerea, osteneala inimii pentru evlavie. Iar faptele lor sunt: privegherea, postul, înfrânarea, blândetea, îndelunga-rabdare, rugaciunea neîncetata, meditarea dumnezeiestilor Scripturi, credinta, smerenia, iubirea de frati, supunerea, osteneala, greaua patimire, dragostea, bunatatea, cuviinta si toata lumina care este Domnul. Iar semnele celor ce nu dau rodul vietii sunt acestea: trândavia, semetia, privirea împrejur, neatentia, cârtirea, tulburarea mintii. Iar faptele: saturarea pântecelui, mânia, iutimea, bârfirea, mândria, vorbirea fara rost, necredinta, nestatornicia, uitarea, neorânduiala, câstigurile urâte, iubirea de argint, cearta, dispretul, flecareala, râsul fara rost, bunul plac si tot întunericul care este satana.
  • Amagind vrajmasul pe Adam si prin aceasta facându-se domn peste el, a rapit de la el stapânirea si s-a facut stapânitor al veacului acestuia. Capetenia a veacului acestuia si stapânitor al celor vazute, a fost la început omul, fiind rânduit la aceasta de catre Domnul. Caci nici focul nu putea ceva împotriva lui, nici apa sa-l înece, nici fiara nu-l vatama, nici otrava nu-si producea efectul asupra lui. Dar odata ce s-a supus amagirii, a predat stapânirea amagitorului. Din aceasta pricina vrajitorii si descântatorii se vadesc cu îngaduinta lui Dumnezeu, printr-o lucrare potrivnica, facatori de lucruri minunate. Ei stapânesc otravurile si cuteaza împotriva focului si apelor, cum arata cei din jurul lui Iani si Iamvri, ce s-au împotrivit lui Moise, si Simon, ce s-a împotrivit corifeului Petru.
  • Vrajmasul amagind pe Adam prin femeie, ca prin cineva asemenea lui, a facut sa i se ia slava ce-l învaluia. Si asa s-a aflat gol si si-a vazut urâtenia lui pe care mai înainte nu o vedea, întrucât cugetul lui se desfata cu frumusetile ceresti. De fapt, dupa cadere cugetarile lui s-au facut pamântesti si tindeau în jos. Iar cugetul lui simplu si bun s-a amestecat cu cugetul trupesc al pacatului. Cât priveste închiderea Raiului si porunca data Heruvimului, ca sa-i opreasca intrarea, credem ca s-au întâmplat în lumea vazuta, precum s-a zis. Dar aceasta se afla si în fiecare suflet întru ascuns. Caci în jurul inimii roteste acoperamântul întunericului, adica focul duhului lumesc, care nu lasa nici mintea sa se întâlneasca cu Dumnezeu, nici sufletul sa se roage, sau sa creada, sau sa iubeasca pe Domnul dupa voia sa. Toate acestea îi învata experienta pe cei ce s-au încredintat pe ei cu adevarat Domnului, prin staruinta rugaciunii si prin pornirea întinsa împotriva celui ce-i razboieste.
  • Stapânitorul lumii acesteia le este celor prunci cu duhul toiag de povatuire si bici care bate. Prin aceasta, precum s-a mai spus si înainte, lor le pricinuieste slava mare si cinste tot mai multa prin necazuri si ispite, caci din acestea iau prilejul de a se face desavârsiti, iar siesi îsi gateste o mai mare si mai grea osânda. Peste tot, prin el se împlineste o mare iconomie. Cum s-a zis undeva, raul ajuta binelui printr-o intentie care nu vrea binele. Caci sufletelor bune si cu o vointa buna si cele ce par de întristare li se sfârsesc în bine, precum zice Apostolul: „Celor ce iubesc pe Dumnezeu, toate li se lucreaza spre bine.
  • Toiagul acesta de povatuire li s-a lasat pentru aceea ca prin el sa se faca ceea ce se face cu vasele care sânt arse într-un cuptor de foc ca sa devina si mai tari, iar cele slabe sa fie vadite sfarâmicioase, nerabdând arderea focului. Dar acesta, fiind rob si faptura a Domnului, nu ispiteste cât socoteste el si nici nu aduce atâtea necazuri câte voieste, ci atât cât încuviinteaza Domnul prin îngaduinta. Caci El stiind ale tuturor cu de-amanuntul, câta putere are fiecare, atâta încercare îi si lasa sa sufere, cum socoteste si Apostolul care zice: „Credincios e Dumnezeu care nu va va lasa pe voi sa fiti ispititi peste ceea ce puteti, ci va face împreuna cu ispita si sfârsitul, ca sa puteti rabda”.
  • Iubitorul de virtute trebuie sa se îngrijeasca mult de discernamânt, ca sa cunoasca deosebirea între bine si rau, si ca sa probeze si sa descopere uneltirile felurite ale celui rau, care însala de obicei pe multi prin naluciri ce par bine întemeiate. Dar paza sigura este oricui de folos. Precum cel ce vrea sa aiba o proba despre neprihanirea sotiei sale, vine noaptea la ea ca un strain si daca o vede ca-l respinge, mai degraba se bucura ca nu se poate apropia si e fericit de aceasta paza a ei, asa si noi daca ne vom pazi cu grija de cercetarile duhurilor si le vom respinge chiar pe cele ceresti pentru cele ce nu sunt ceresti, le vom pricinui mai degraba bucurie si ne vor ajuta sa ne împartasim de si mai mult har si ne vom umple de bucurie duhovniceasca, dând marturie chiar din aceasta pricina despre dragostea noastra catre Dumnezeu. Deci sa nu te predai cu cuget usor îndrumarilor duhurilor ce vin la tine, chiar daca sunt însisi Îngerii ceresti, ci ramâi greoi, probând cu cea mai mare grija acestea. Si asa însuseste-ti ce e bun si leapada ceea ce e rau, caci în felul acesta vei spori în tine roadele harului, pe care pacatul, chiar daca ia fata binelui, nu le va putea da: „Caci stiu, zice Apostolul, ca satana se înghesuie si în înger al luminii, pentru a amagi”. Dar chiar daca s-ar îmbraca în aratari stralucite, nu poate darui o lucrare buna. Prin aceasta se si cunoaste sigur înselaciunea lui. Caci el nu poate pricinui nici dragostea catre Dumnezeu sau catre aproapele, nici blândete, nici smerenie, nici bucurie, nici pace, nici linistirea gândurilor, nici ura de lume, nici odihna duhovniceasca, nici dorul celor ceresti; si nu poate linisti nici patimile, nici placerile, lucruri care sunt în chip vadit roadele harului. „Caci roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea” si cele urmatoare. Mai degraba acela sadeste îngâmfare si cuget mândru despre destoinicia si puterea proprie. Caci din lucrare vei lumina spirituala ce se afla în cugetul tau, daca e de la Dumnezeu, sau nu de la satana. Dar si sufletul însusi, daca s-a înradacinat în el puterea de discernamânt, îndata îi sunt vadite semnele deosebirii, printr-o simtire întelegatoare. Caci precum otetul si vinul, la vedere sunt una, dar prin simtul gustului, gâtlejul deosebeste ce este al fiecaruia, asa si sufletul, prin simtirea si lucrarea întelegatoare, poate judeca si hotarî care sunt darurile Duhului si care nalucirile celui potrivnic.
  • Sufletul stapânit de trândavie, este tinut si de necredinta. De aceea lasa sa treaca zi dupa zi, fara sa primeasca cuvântul. În schimb îsi da aripi siesi prin visuri, nebagând de seama razboiul dinauntru, ca unul ce-i stapânit de parerea de sine. Iar parerea de sine este o tocire a sufletului, care nu-l lasa nicidecum sa-si cunoasca neputinta sa.
  • Cuvântul spus de Facatorul, lui Cain, la aratare: „Gemând si tremurând vei rataci pe pamânt”, este un chip si o icoana a tuturor pacatosilor, întru ascuns. Caci neamul lui Adam cazând din porunca si facându-se vinovat de pacate, e zbuciumat de gânduri nestatornicie si e plin de frica si de tulburare, însusi vrajmasul învaluind tot sufletul care nu s-a nascut din Dumnezeu, în pofte si placeri felurite si învârtindu-l ca pe grâu cu o lopatica. Dar si Domnul însusi îi arata pe cei ce asculta de voile celui rau, ca pastrând chipul lui Cain. Caci mustrându-i pe aceia zice: „Voi vreti sa faceti poftele tatalui vostru, omorâtorul de oameni. Caci acela de la început a fost omorâtor de oameni si întru adevar n-a statut”.
  • Fiecare cumpaneste ceea a pornit sa faca si nu uita sa vada daca nu cumva nu e nepotrivit ceea ce face. Întâi se iveste deci în inima îndoiala, care asemenea unui cântar descopera înauntru cunostintei fiecaruia cumpana dintre dragostea lui Dumnezeu si dragostea lumii si dupa cum atârna mai greu una sau alta, purcede la savârsirea celor de afara. De pilda, daca e pe cale sa spuna o vorba de cearta fratelui, se împarte întâi în el însusi si se împotriveste: sa-i spun, sau sa nu-i spun? Sa-i raspund la ocarile acestea pe care mi le-a adus, sau mai bine sa tac? Vrea sa se tina si de poruncile lui Dumnezeu, dar nu vrea sa uite nici de cinstea sa si nu se hotaraste sa se lepede cu totul de sine. Daca prin urmare talerul dragostei de lume trage spre sine cântarul din inima, îndata cuvântul cel rau iese pâna la buze, apoi întinzându-l mintea dinauntru ca pe-o sageata îl arunca în aproapele prin limba. Ba uneori raul iese si prin mâini pâna la raniri si la ucidere. Uneori însa nu se baga de seama de unde a început aceasta miscare mica a sufletului. De aceea ia aminte la fiecare pacat si lucru ce ti se întâmpla, când raul îti linguseste si clinteste voia sufletului prin pofte lumesti si prin placeri trupesti. Caci asa ia fiinta curvia, furtul, lacomia, slava desarta si orice alt rau.
  • Cei ce vor sa înfaptuiasca o viata crestina în chipul cel mai frumos, trebuie sa se îngrijeasca întâi de toate, cu toata sârguinta, de partea cugetatoare, deosebitoare si conducatoare a sufletului, ca întarindu-si puterea de deosebire a binelui si a raului si despartind patimile care au intrat împotriva firii, de firea cea curata, sa vietuiasca fara sa se poticneasca, folosindu-se de puterea deosebirii, ca de un ochi, si ramânând curati de pornirile spre pacat. Caci voia sufletului este sa pastreze madularele gândurilor ei, ci sa le strânga din toate partile si sa le adune din grijile si din placerile de jos. Si când vede Domnul pe cineva vietuind astfel si pazindu-se si supraveghindu-se pe sine cu frica, hotarât sa-I slujeasca Lui, îi întinde si ajutorul harului Sau. Dar ce va face Dumnezeu cu cel ce se da pe sine de buna voie lumii si umbla dupa placerile ei?
  • Sufletul care s-a învrednicit sa primeasca în sine salasluirea puterii de sus si care este amestecat în madularele sale focul acela dumnezeiesc si dragostea cereasca a Duhului cel bun, se desface fara greutate de toata dragostea lumeasca. Caci precum fierul sau plumbul, aurul si argintul, predându-se focului se topesc si îsi leapada duritatea firii si se fac moi si cu cât stau mai mult în atingere ca focul, cu atât se înmoaie si se desfac mai mult lepadând soliditatea naturala din pricina puterii focului, asa si sufletul, primind focul ceresc al dragostei Duhului, se desface din împatimirea duhului lumesc si din lanturile pacatului si se preschimba din învârtosarea fireasca a pacatului, socotindu-le si dispretuindu-le pe toate ca neînsemnate. Chiar daca ar avea niscai frati cât se poate de iubiti, dar care l-ar împiedica de la aceasta dragoste, s-ar întoarce si de catre ei sufletul care este mistuit de o astfel de iubire. Caci daca dragostea casatoriei trupesti desface pe cineva de tata, de mama si de frati si chiar daca iubeste pe careva dintre acestia, îl iubeste asa de deasupra si toata simtirea si tot dorul si le îndreapta spre sotia sa, daca deci dragostea trupeasca desface orice alta dragoste a lumii, cât nu s-ar amarî cei cuprinsi de dorul acesta nepatimitor, daca ar fi împiedicati în ea de dragostea fata de ceva din cele ale lumii?
  • A vorbi altcuiva despre anumite lucruri numai prin cuvânt este un lucru usor si la îndemâna. Caci e usor fiecaruia a zice: „pâinea aceasta ( o dam ca pilda) se face din grâu”. Dar a înfatisa în amanunt pregatirea ei nu stie sa o faca oricine, ci numai cei experimentati. Tot asa a vorbi simplu despre nepatimire si desavârsire e usor, dar a cunoaste lucrul prin cercare si întru adevar, înseamna a întelege cu lucrul si cu adevarul lucrarea desavârsirii.
  • Evanghelia, zice, porunceste cu hotarâre fiecarui om ca acestea sa nu le faca, sau sa le faca si asa sa ajunga prieten al iubitorului de oameni Împarat: Sa nu te mânii, zice, sa nu poftesti, daca te loveste peste obrazul drept, întoarce si pe celalalt. Dar Apostolul, mergând pe urmele celor poruncite, învata cum trebuie sa se faca lucrarea curatirii, cu rabdare si cu îndelunga-rabdare, hranindu-ne întâi cu lapte ca pe niste prunci, apoi ducându-ne la crestere si pe urma la desavârsire. Astfel, ca sa dam o pilda, Evanghelia spune ca haina sa se faca desavârsita din lâna. Iar Apostolul desluseste cum trebuie toarsa lâna, cum trebuie tesuta si cum trebuie cusuta haina.
  • Dar chiar fara acele bunuri ceresti, zice, judecând pe sfinti numai dupa cele de aici, nu te vei îndoi ca sunt mai presus decât toti. Sa judecam numai. Când Nabucodonosor, care stapânea peste Babilon, a adunat toate neamurile sa se închine la chipul pe care-l turnase – iar aceasta o orânduise Dumnezeu cu întelepciune, sa se faca cunoscuta virtutea tinerilor evreiesti si sa afle toti ca unul este Dumnezeu adevarat care locuieste în ceruri – trei tineri, robi si ei cu libertatea rapita, au cutezat sa-i stea împotriva. Si când toti s-au închinat cu multa frica si n-au îndraznit sa se împotriveasca, ci aproape fara glas, asemenea dobitoacelor, s-au lasat dusi de nas, acestia atâta s-au împotrivit sa faca acelasi lucru ca ceilalti, încât nici n-au sa nu li se cunoasca dreapta credinta, sa rabde în a ascunde, ci au strigat în auzul tuturora: „Dumnezeilor tai, împarate, nu le slujim si chipului de aur pe care l-ai asezat nu ne închinam”. Pe acestia, drept pedeapsa, primindu-i înfricosatul cuptor de foc, acesta nu le-a fost cuptor si nu si-a aratat puterea sa, ci parca respectându-i si el pe acestia, i-a pazit nevatamati de rele. Si toti, chiar si împaratul însusi, au cunoscut prin el pe Dumnezeul cel adevarat si s-au mirat de dânsii nu numai cei de pe pamânt, ci si cetele celor din ceruri. Caci nici cei din ceruri nu stau departe de ispravile barbatesti ale sfintilor, ci le sunt aproape, cum arata dumnezeiescul Apostol, care zice: „Ne-am facut priveliste îngerilor si oamenilor”. Lucruri asemanatoare poti vedea si la Ilie, care fiind un om singur, i-a biruit pe cei multi prin coborârea focului din cer. Dar si Moise a biruit tot Egiptul si pe tiranul Faraon. Aceasta o poti vedea si la Lot, la Noe si la multi altii, care fiind neînsemnati la aratare, au biruit pe multi vestiti si puternici.
  • Pe cât se deosebeste pastorul cuvântator de dobitoacele necuvântatoare, pe atât se deosebeste un om în întelegere, în cunostinta si în puterea de a deosebi, de ceilalti oameni. Caci el se împartaseste de alt Duh, de alta minte, de alta întelegere si de alta întelepciune decât întelepciunea lumii acesteia. „Graim, zice, întelepciunea întru cei desavârsiti, dar nu întelepciunea veacului acestuia, nici a stapânitorilor pieritori ai veacului acestuia, ci întelepciunea lui Dumnezeu în taina”. De aceea unul ca aceasta se deosebeste, cum s-a zis, în toate de toti oamenii care au duhul lumii, fie chibzuiti, fie întelepti. Si pe toti oamenii îi judeca, dupa cum s-a scris. Unul ca acesta cunoaste pe fiecare de unde graieste, unde sta si ce ape înoata. Dar pe el nu-l poate cunoaste si judeca nici unul dintre cei ce au duhul lumii, decât acela care are acelasi duh al dumnezeirii, asemanând, cum zice dumnezeiescul Apostol: „cele duhovnicesti cu cele duhovnicesti”. „Iar omul sufletesc nu primeste cele ale lui Dumnezeu, caci nebunie îi sunt lui. Dar cel duhovnicesc toate le judeca, el însa nu e judecat de nimeni”.
  • Cele vazute socoteste-le ca sunt chipuri si umbre ale celor ascunse: biserica cea vazuta, chip al bisericii inimii; pe preot, chip al preotului adevarat al harului lui Hristos si asa mai departe. Daca nu s-ar desfasura în biserica vazuta mai întâi citirile, apoi cântarile si toata rânduiala slujbei bisericesti, nu ar veni la rând savârsirea de catre preot a însasi tainei trupului si sângelui lui Hristos. Apoi, chiar daca s-ar împlini tot dreptarul bisericesc, daca nu s-ar savârsi Euharistia tainica a jertfei prin preot si împartasirea trupului lui Hristos, nu s-ar împlini nici rânduiala bisericeasca si ar lipsi si slujirea tainei. Asa sa cugeti si despre crestinism. Daca ar tine cineva tot postul, toata privegherea, cântarea, toata nevointa si ar dobândi toata virtutea, dar lucrarea Duhului nu s-ar savârsi si odihna duhovniceasca, toata rânduiala nevointei ar fi nedeplina si aproape fara rost, neavând veselia Duhului lucrându-se tainic în inima.
  • Bun este postul, buna privegherea, buna de asemenea nevointa, buna este si vietuirea care minuneaza. Dar acestea sunt numai un început al vietuirii iubitoare de Dumnezeu. De aceea e un lucru cu totul nesocotit sa se încreada cineva simplu în acestea. Se întâmpla uneori ca ne împartasim si vreun har, iar rautatea sezând înauntru, ne înseala, cum s-a zis înainte, retragându-se de bunavoie si nesavârsind ale sale. Astfel face pe om sa creada ca s-a curatit cu mintea si-l duce la închipuirea desavârsirii. Apoi navaleste hoteste asupra lui si-l coboara pâna la cele mai pe jos ale pamântului. Caci daca oameni, adeseori de douazeci de ani, facându-se hoti, sau fiind ostasi de meserie, cunosc fel de fel de mestesuguri împotriva vrajmasilor, se ascund si iscodesc curse, iau pe dusmani de la spate si îi omoara când nu se asteapta, cu cât mai mult rautatea care a ajuns la vârsta atâtor mii de ani si si-a propus, ca lucrul cel mai râvnit, sa piarda suflete, nu va sti sa iscodeasca în ascunsul inimii, curse, iar în anumite vremuri sa ramâna nemiscata si în nelucrare, ca sa atraga sufletul spre închipuirea desavârsirii. Deci, temelia crestinismului este ca chiar daca ar împlini cineva toate dreptatile, sa nu se bizuie pe acestea, nici sa se încreada, nici sa-si închipuie ca a facut ceva mare. Chiar daca s-a facut partas de har, sa nu-si închipuie ca a ajuns la ceva, nici sa se socoteasca satul, ci sa flamânzeasca si sa înceteze si mai mult, sa plânga si mai mult, si sa aiba inima zdrobita cu totul.
  • Când auzi ca Hristos, pogorându-se în iad, a izbavit sufletele tinute acolo, nu socoti ca sunt departe acestea nici de cele ce se savârsesc acum. Socoteste ca mormântul este inima si acolo stau îngropate gândurile si mintea, cuprinse de întuneric adânc. Deci vine Domnul la sufletele care striga catre El în iad, adica în adâncul inimii, si acolo porunceste mortii zicând: Da afara sufletele încuiate, care Ma cauta pe Mine cel ce pot sa le izbavesc, apoi rostogolind piatra cea grea care zace asupra sufletului, deschide mormântul, învie pe cel mort cu adevarat si izbaveste sufletul încuiat din închisoarea fara lumina.
  • Se întâmpla, zice, adeseori sa-ti sopteasca satana în inima si sa-ti spuna: stii toate relele câte le-ai facut; sufletul tau s-a umplut de faradelegi, s-a îngreunat de multe si cumplite pacate. Sa nu-ti ramâna ascuns ca el face aceasta ca sa te împinga la deznadejde pe motiv de paruta smerenie. Caci de când a intrat prin neascultare rautatea, a avut intrare libera ca sa graiasca în fiecare zi sufletului ca un om catre alt om si sa-i puna în minte cele necuvenite. Deci tu raspunde-i asa: Dar eu am asigurarile scrise ale lui Dumnezeu, care zice: „Nu vreau moartea pacatosului, ci sa se întoarca prin pocainta si sa fie viu”. Caci ce a vrut altceva prin pogorârea Lui, decât sa mântuiasca pe cei pacatosi, sa lumineze pe cei din întuneric si sa învie pe cei morti?
  • Trebuie sa pazim sufletul si sa-l pastram neînsotit cu gândurile întinate si rele. Caci precum trupul împreunându-se cu alt trup se spurca prin necuratie, asa si sufletul se strica unindu-se cu gândurile rele si întinate, conglasuind si învoindu-se cu ele. Dar nu numai cu cele ale rautatii si curviei, ci si cu ale fiecarui pacat, ca de pilda cu ale necredintei, vicleniei, slavei desarte, mâniei, pizmei si certei. Aceasta înseamna a ne curata pe noi însine de toata întinaciunea trupului si a duhului. Caci cugeta ca în ascunsul sufletului se gaseste si stricaciune si curvie, lucrându-se prin gânduri necuviincioase. Si precum, dupa marele Apostol, „pe cel ce strica biserica lui Dumnezeu, care este trupul, si Dumnezeu îl strica”, asa si cel ce strica sufletul si mintea, prin aceea ca consimte si se învoieste cu cele necuviincioase, e vinovat osândei. Drept aceea se cuvine ca precum pazim trupul de pacatul vazut, asa sa pazim si sufletul de gândurile necuviincioase, fiindca e mireasa lui Hristos. „Ca v-am logodit, zice, unui barbat, ca sa va înfatisez fecioara curata lui Hristos”. Si iarasi asculta Scriptura zicând: „Cu toata paza, pazeste inima ta, ca din aceasta sunt iesirile vietii”. Si iarasi afla ca dumnezeiasca Scriptura învata ca „gândurile viclene despart de Dumnezeu”.
  • Trebuie sa patrundem cu agerime din toate partile amagirile, vicleniile si uneltirile vrajmasului. Caci precum Duhul Sfânt s-a facut prin Pavel, tuturor toate, ca pe toti sa îi câstige, asa si rautatea se sârguieste sa se faca toate, ca pe toti sa-i împinga la pierzanie. Asa cu cei ce se roaga, se prefac ca se roaga, ca scopul ca sub pretextul rugaciunii, sa-i amageasca, împingându-i la parerea de sine; cu cei ce postesc împreuna posteste, vrând sa-i însele cu mândria postirii; cu cei ce stiu Scripturile lucreaza la fel, dorind sa-i clatine pe motiv de cunostinta; celor ce s-au învrednicit de lumina descoperirii le apare în chip asemanator, caci satana se preface în înger al luminii, ca amagindu-i cu parerea luminii sa-i atraga la sine; si simplu graind se acomodeaza în chip felurit cu fiecare si se face asemenea tuturor, ca folosindu-se de ceea ce e asemanator, sa le pricinuiasca pierzania, printr-o aparenta ce le pare binecuvântata. „Surpând, zice, gândurile si orice înaltare ce se ridica împotriva cunostintei de Dumnezeu”. Vezi pâna unde îsi înalta trufasul îndrazneala, când vrea sa doboare si pe cei ce au îndumnezeirea prin cunostinta adevarului. Drept aceea trebuie sa pazeasca fiecare cu toata strajuirea inima sa si sa ceara multa întelegere de la Dumnezeu, ca sa ne dea sa vedem uneltirile. Iar mintea si gândurile noastre se cuvine sa lucreze si sa se osteneasca neîncetat întru întelegere si sa ne potrivim pe noi însine voii lui Dumnezeu. Caci nu este un lucru mai mare si mai de cinste ca aceasta. „Marturisirea, zice, si marea cuviinta sunt lucrul Lui”.
  • Când o femeie se însoteste cu un barbat spre convietuire si unire, toate ale fiecaruia din ei se fac comune. Si casa e una si avutia. Si nu numai peste lucrurile lui, dar si peste trupul lui poate stapâni femeia. „Caci barbatul, zice dumnezeiescul Apostol, trupul sau nu-l stapâneste, ci femeia”. Asa si unirea adevarata si tainica a sufletului cu Hristos, îl face un duh cu el. Urmeaza deci numaidecât ca sufletul este oarecum stapân si peste visteriile Lui negraite, deoarece s-a facut mireasa Lui. Fiindca Dumnezeu s-a facut al sufletului, e limpede ca toate sunt ale sufletului, fie lumea, fie avutia, fie îngerii, fie începatoriile, fie cele de fata, fie cele viitoare.
  • Drept aceea, cel ce vrea sa se faca urmator lui Hristos, ca sa se poata numi si el fiu al lui Dumnezeu, nascut din Duh, se cuvine, înainte de celelalte, sa poarte necazurile care-i vin, sau bolile trupesti, sau ocarile si osândirile de la oameni; pe lânga acestea si uneltirile celor nevazuti, cu curaj si cu rabdare. Caci proba feluritelor necazuri e îngaduita, dupa iconomia lui Dumnezeu, sa vina asupra sufletelor, ca sa se faca aratate cele ce iubesc cu adevarat pe Domnul. Iar semnul care a deosebit în tot veacul pe Patriarhi, Prooroci, Apostoli si Mucenici nu a fost altul, decât trecerea prin calea cea strâmba a încercarilor si necazurilor, pentru a bine-placea astfel lui Dumnezeu. „Fiule, zice Scriptura, când te apropii sa slujesti Domnului, gateste-ti sufletul spre ispita, îndreapta-ti inima si rabda”. Iar în alta parte: „Toate cele ce-ti vin, primeste-le ca bune, stiind ca fara Dumnezeu nu se face nimic”. Drept aceea sufletul care vrea sa placa lui Dumnezeu, trebuie sa se prinda înainte de orice de rabdare si de nadejde. Caci mestesugul pacatului este mai ales acela de a ne sadi molesire în vremea necazului, ca sa ne departeze de la nadejdea catre Domnul. Iar Dumnezeu niciodata n-a lasat sufletul care nadajduieste într-Însul sa fie covârsit de încercari încât sa deznadajduiasca. Pentru ca zice Apostolul: „Credincios este Dumnezeu care nu va lasa pe voi sa fiti ispititi peste ceea ce puteti, ci va face împreuna cu ispita si sfârsitul, ca sa puteti rabda”.
  • Iar cel rau nu supara sufletul cât e voia lui, ci cât e lasat de Dumnezeu. Caci daca oamenilor nu le este nestiut câta povara poate duce catârul, câta asinul, câta camila, ci pune pe fiecare povara pe care o poate duce, si daca olarul stie câta vreme trebuie sa lase vasele la foc, ca nu cumva ramânând prea mult sa se sfarâme, nici scotându-le înainte de arderea îndeajuns, sa nu fie de folos, daca omul are o asemenea întelegere, nu va sti cu mult mai mult si nesfârsit mai mult întelepciunea lui Dumnezeu, câta încercare trebuie sa se aduca asupra fiecarui suflet, ca sa se faca cercat si bun pentru Împaratia cerurilor?
  • Precum cânepa, daca nu e batuta mult nu se poate folosi la scoaterea celor mai subtiri fire si cu cât se bate si se piaptana mai mult, cu atât se face mai curata si de mai bun folos, si precum vasul nou facut, daca nu e bagat în foc, nu poate fi folosit de oameni; si precum pruncul e înca neiscusit pentru lucrurile lumii, caci nu poate nici zidi, nici semana, nici sadi, nici altul din lucrurile lumii, asa e adeseori si cu sufletele. Chiar daca s-au împartasit de harul dumnezeiesc si pentru pruncia lor sunt pline, prin bunatatea Domnului, de încredintarea dulcetii si a odihnei Duhului, daca nu sunt înca cercate, nici cercetate prin felurite necazuri de catre duhurile rele, sunt stapânite înca de pruncie, ca sa zic asa nu sunt destoinice pentru Împaratia Cerurilor. Caci zice dumnezeiescul Apostol: „Daca sunteti fara certare, de care s-au facut partasi toti, sunteti din faradelegi, iar nu fii”. Drept aceea si ispitele si necazurile sunt aduse asupra omului cu folos, ca sa faca sufletul mai încercat si mai întarit. Si daca rabda pâna la sfârsit cu nadejde în Domnul, e cu neputinta sa nu dobândeasca fagaduinta Duhului si izbavirea de patimile rautatii.
  • Daca vrem sa rabdam tot necazul si toate ispitele cu usurinta, sa dorim moartea pentru Hristos si sa o avem pururi înaintea ochilor. De altfel aceasta ne este si porunca: Sa ne luam crucea si sa-I urmam Lui, ceea ce înseamna sa fim aplecati si pregatiti sa murim. Daca vom avea aceasta stare de suflet, vom rabda, cum s-a zis, tot necazul vazut si nevazut, cu multa usurinta. Caci cel ce doreste chiar sa si moara pentru Hristos, cu greu se va teme de dureri si de necazuri. Caci de aceea socotim necazurile grele, pentru ca nu dorim moartea pentru Hristos si nu atârnam cu gândul pururi de El. Iar cel ce pofteste sa-L mosteneasca pe El, sa pofteasca, de asemenea, a râvni patimile Lui. Asadar, cei ce zic ca iubesc pe Domnul, întru aceasta se fac vaditi, ca rabda nu numai cu vitejie, ci si cu inima buna tot necazul care le vine asupra, pentru nadejdea în El.
  • Cel ce vine la Hristos, trebuie la început sa se atraga de la sine cu sila la bine, chiar daca nu vrea inima. Caci zice Domnul cel nemincinos: „Împaratia lui Dumnezeu se ia cu sila si silitorii o rapesc pe ea”. De aceea tot El zice: „Nevoiti-va sa intrati prin poarta cea strâmta”. Drept aceea trebuie, cum s-a zis, sa ne împingem pe noi chiar fara voie spre virtute si spre dragoste daca nu avem dragoste, spre blândete, daca suntem lipsiti de aceasta. Sa ne silim sa avem inima miloasa si iubitoare de oameni, sa rabdam ocari si nesocotiri si sa ramânem lânga cei urgisiti daca nu avem înca aceasta deprindere: spre rugaciune, daca n-am dobândit înca rugaciunea Duhului. De ne va vedea Dumnezeu luptându-ne astfel si mânându-ne cu sila spre bine, chiar daca inima noastra lucreaza împotriva, ne va da rugaciune adevarata, mila, rabdare, îndelunga îngaduinta si, simplu, ne va umple pe noi de toate roadele Duhului. Iar daca cineva, desi lipsit de celelalte virtuti, se va sili poate numai spre rugaciune, ca sa aiba darul rugaciunii, iar spre blândete, spre smerita cugetare, spre dragoste si spre tot neamul bun al virtutilor, înca si spre credinta tare si spre încrederea în Hristos va fi cu nepasare si fara grija, unuia ca acesta i se da uneori rugaciunea harului în parte, întru veselie si odihna, de catre Duhul cel bun, potrivit cu cererea lui; dar ramâne pustiu de celelalte bunatati, deoarece, cum s-a zis, nu se sileste si spre dobândirea acelora, nici nu-l roaga pe Hristos pentru ele. De aceea trebuie sa se sileasca, chiar fara voie, spre virtutile pomenite, cerând sa le primeasca de la Dumnezeu; dar nu numai spre ele, ci si spre desprinderea de a nu judeca vrednice nici macar de rostit cuvintele nefolositoare si cu totul fara rost; în schimb sa ne îndeletniceasca pururi, cu gura si cu inima, cu cuvintele lui Dumnezeu. Pe lânga aceasta, înca si spre deprinderea de a nu se mânia si de a nu striga. „Toata amaraciunea, mânia si strigarea sa se departeze de la voi”, zice. Si spre deprinderea de a nu vorbi de rau pe cineva, de a nu judeca, de a nu se îngâmfa, ca vazându-l astfel Domnul împingându-se pe sine însusi si ducându-se cu sila, sa-i dea putere ca sa faca fara osteneala si cu usurinta cele ce mai înainte nici cu sila nu puteau fi facute din pricina rautatii care salasluia în el. Atunci toate aceste îndeletniciri virtuoase i se vor face lui ca o fire. Caci Domnul, venind de mai înainte si salasluindu-se în el, potrivit cu fagaduinta, iar el, în Domnul, va împlini întru Acela, cu multa usurinta poruncile.
  • Dupa caderea lui Adam, bunatatea dumnezeiasca hotarându-i moartea, aceasta s-a aratat mai întâi în suflet, stingându-se în el simturile întelegatoare si nemuritoare ale sufletului, prin lipsa bucuriei ceresti si duhovnicesti, si facându-se ca moarte. Pe urma a venit si moartea trupului dupa noua sute treizeci de ani. La fel si acum, împacat fiind Dumnezeu prin crucea si moartea Mântuitorului cu omenirea, readuce sufletul care crede cu adevarat, înca pâna ce se afla în trup, la bucuria de luminile si tainele ceresti si deschide iarasi simturile lui prin lumina dumnezeiasca a harului. Iar pe urma îmbraca si trupul însusi cu slava nemuritoare si nestricacioasa.
  • Precum bogatia din lume se strânge de oameni din diferite prilejuri si îndeletniciri, ca de pilda unul din slujbe de conducere, altul din comert, altul din munca sârguincioasa si din agricultura, altul astfel, asa socoteste ca este rânduiala si în cele duhovnicesti. Caci unii se îmbogatesc din diferite daruri, cum arata Apostolul: „Având daruri diferite dupa harul lui Dumnezeu dat voua”. Altii strâng bogatie cereasca din diferite nevointe, diferite dreptati si virtuti, savârsite numai pentru Dumnezeu. De aceea suntem opriti sa judecam pe aproapele, sau sa-l dispretuim, sau sa-l punem sub osânda. Nu lipsesc însa nici cei ce îngroapa aurul, adica cei ce alearga prin îndelunga-rabdare si suportare si se îmbogatesc numai în parte, sustinându-se doar prin buna nadejde. Dar nu lipsesc nici cei nepasatori si greoi, asemenea simbriasilor, care mâncând îndata ceea ce le cade si educând la o crestere ceea ce au în mâna, umbla pururi goi si saraci. Acestia sunt totdeauna gata si plini de ardoare sa primeasca harul, dar sunt trândavi si greoi la osteneala si la sporirea câstigului, fiind foarte schimbatori si saturându-se de la prima atingere. Fiind cunoscuti ca unii ce se dezgusta îndata si se îngreuneaza la orice osteneala, se lipsesc si de harul de care s-au învrednicit. Caci vointa greoaie, lenesa, slaba si necultivata, e cunoscuta si în veacul de acum si se va afla si în veacul acela, ca fiind în împotrivire cu harul, pustie de faptele bune, necercata la Dumnezeu si lipsita de slava.
  • Acestea asa sunt. Deci oare socotesti ca e drept ca slava aceasta stricacioasa si împaratia trecatoare si celelalte care sunt ca acestea dintre cele vremelnice, sa le câstige cei ce le doresc cu multe osteneli si sudori, iar a împarati cu Hristos fara sfârsit si a se bucura de bunurile acelea negraite sa fie ceva asa de ieftin si de usor, încât sa le dobândeasca cel ce voieste, fara osteneli si silinte?