Index > Scriitori filocalici

 
   Antonie cel Mare 
   autor anonim 
   Avva Filimon 
   Calist şi Ignatie Xantopol 
   Calist Angelicude 
   Calist Catafygiotul 
   Calist Patriarhul 
   Casian Romanul 
   Diadoh al Foticeei 
   Evagrie Ponticul 
   Filotei Sinaitul 
   Grigorie Sinaitul 
   Ilie Edicul 
   Ioan Carpatiul 
   Ioan Damaschin 
   Isaia Pustnicul 
   Isihie Sinaitul 
   Marcu Ascetul 
   Maxim Cavsocalivitul 
   Maxim Marturisitorul 
   Nichifor din singuratate 
   Nichita Stithatul 
   Nil Ascetul 
   Petru Damaschin 
   Simeon Evlaviosul 
   Simeon Metafrastul 
   Simeon Noul Teolog 
   Talasie Libianul si Africanul 
   Teodor al Edesei 
   Teognost 
   Teolipt mitropolitul Filadelfiei 
   Varsanufie si Ioan 
   Vasile de la Poiana Marului 

 

versiune cu diacritice - aici

Ilie Edicul

·         Faptuirea, care necinsteste jugul ratiunii, e ca o vaca ce rataceste încoace si încolo în jurul în jurul celor nefolositoare. Iar ratiunea, care leapada vesmintele cinstite ale faptuirii, nu e cu buna cuviinta, chiar daca se preface la parere ca e asa.

·         Nu ajunge sufletului, spre desavârsita izbavire din pacat, reaua patimire de bunavoie, de nu se va desface de el prin focul celei fara de voie.

·         Caci sufletul, asemenea unei sabii, de nu va trece prin foc si prin apa, adica prin osteneli de bunavoie, nu se va pastra nevatamat de loviturile celor ce vin asupra lui.

·         Precum pricinile mai generale ale ispitelor de bunavoie sunt trei: sanatatea, bogatia si renumele, asa si ale celor fara de voie sunt trei: pagubele, batjocurile si bolile. Unora le sunt acestea spre zidire, iar altora spre surpare.

·         Cel ce uraste raul se misca rar si fara staruinta în el. Dar cel ce e lipit de pricinile lui, mai des si mai cu staruinta.

·         Simtirea si constiinta sa se însoteasca cu cuvântul rostit, pentru ca Cuvântul dumnezeiesc care a zis ca se va afla în mijlocul lor, sa nu fie rusinat de obraznicia sau lipsa de masura a celor spuse sau facute.

·         Cel ce nu-si vatama sufletul prin fapt, înca nu si-l pastreaza neîntinat si prin cuvinte. Nici cel ce-l pazeste de acestea nu e sigur ca nu l-a întinat prin gânduri. Caci pacatuirea este întreita.

·         Dracii razboiesc sufletul mai ales prin gânduri, nu prin lucruri. Caci lucrurile în ele însele sunt necesare. Si pricina lucrurilor este auzul si vederea. Însa al gândurilor obisnuinta si dracii.

·         Pacatul sufletului se întinde în trei ramuri: în fapte, în cuvinte si în gânduri. Iar bunul nepacatuirii în sase. Caci trebuie sa pazim fara greseala cele cinci simturi si cuvântul rostit. Cel ce nu pacatuieste în acestea „e barbat desavârsit, în stare sa-si înfrâneze si madularele trupului”.

·         Partea nerationala a sufletului se împarte în sase, adica în cele cinci simturi si în cuvântul rostit. Acesta, când e nepatimas, se împarte împreuna cu cel patimas în chip neîmpartit. Dar când se afla patimas, primeste întiparirea pacatului aceluia.

·         Nici trupul nu se poate curata fara post si priveghere; nici sufletul, fara mila si adevar. Dar nici mintea fara vorbire cu Dumnezeu si fara vederea Lui. Acestea sunt perechile cele mai însemnate în aceste lucruri.

·         Sufletul împrejmuit de virtutile pomenite îsi are cetatuia sa, care este rabdarea, neclatinata de ispite. „Întru rabdarea voastra veti dobândi sufletele voastre”, zice Scriptura. Dar daca lucrurile stau astfel, se clatina în tremuraturi de spaima, chiar la zgomotele de departe, întocmai ca o cetate fara ziduri.

·         Nu toti câti sunt prudenti în ale cuvântului sunt si în ale gândului. Nici toti câti sunt în ale gândului se vor afla si în ale simtirii din afara. Caci desi pe toti îi are birnici simtirea, dar nu toti îi platesc la fel birul. Din simplitate cei mai multi nu stiu sa o cinsteasca asa cum cerea ea.

·         Vremea si masura sunt comesenii tacerii cu bun rost. Iar materia ospatului este adevarul. Venind la vremea lui asupra sufletului calatorit, tatal minciunii nu gaseste nimic din cele ce cauta.

·         Milostiv cu adevarat nu e cel ce da de bunavoie cele de prisos, ci cel ce lasa cele de trebuinta neaparata celor ce le rapesc.

·         Sanatatea i se pare sufletului ca este în afara, iar boala se ascunde în adâncul simtirii. Deci daca trebuie ca boala sa fie scoasa afara prin secera mustrarilor, iar sanatatea sa fie adusa înauntru prin înnoirea mintii, este nebun cel ce leapada mustrarile si nu se rusineaza sa zaca totdeauna în bolnita nesimtirii.

·         Nu te întarâta împotriva celui ce te opereaza fara voie, ci cautând la izbavirea de durere, plânge-te pe tine si fereste-l pe cel ce ti s-a facut pricina acestui folos, prin iconomia lui Dumnezeu.

·         Sa nu nesocotesti boala ta, ca sa nu ti se faca si mai cumplita, ci prin leacurile si mai aspre ale ostenelii izbaveste-te de ea, tu ce porti grija de sanatatea sufletului.

·         Nu te feri dinaintea celui ce te loveste când trebuie, ci apropie-te de el si-ti va arata cât e de mare raul ce se ascunde de simtirea ta, si vei mânca mâncarea dulce a sanatatii, dupa ce ai mistuit pe cea neplacuta a amaraciunii.

·         Pe cât simti durerile, pe atât sa te bucuri de cel ce ti le scoate la iveala prin mustrari. Caci el ti se face pricina de curatire desavârsita, fara de care mintea nu poate petrece în locul curat al rugaciunii.

·         Cel mustrat trebuie sau sa taca, sau sa apere cu blândete în fata celui ce-l învinuieste; nu ca sa-si sustina cel mustrat ale sale, ci ca sa ridice poate pe cel ce s-a poticnit, mustrând din nestiinta.

·         Cel ce se pocaieste în fata celui ce s-a suparat pe dreptate, înainte de a fi chemat pe acela, nu se pagubeste cu nimic din ceea ce i se cuvine în urma pocaintei. Iar cel ce se pocaieste dupa ce e chemat pierde jumatate din câstig. Câstiga tot ce s-a rânduit cel ce niciodata nu iese din tovarasie pentru întristarea ce i se face. Dar i se adauga si plata pe deasupra celui ce îsi ia, în toate, greseala asupra sa.

·         Nici cel trufas la cugetare nu-si cunoaste scaderile, nici cel smerit la cugetare bunatatile (virtutile) sale. Pe cel dintâi îl înseala o nestiinta rea; pe cel de al doilea una placuta lui Dumnezeu.

·         Cel mândru nu vrea sa se masoare în cele bune cu cei deopotriva în cinste. Iar în cele dimpotriva, comparându-se cu cei ce îl întrec, scaderea lui si-o socoteste suportabila.

·         Cel ce se teme sa nu se vada strain de cei ce vor sedea în camara de nunta, trebuie sau sa împlineasca toate poruncile lui Dumnezeu, sau sa se tina cu toata puterea de una, de smerita cugetare.

·         Pe lânga reaua patimire de bunavoie, trebuie primita si cea fara voie, adica cea de la draci, din pagubele suferite si din boli. Caci cel ce nu le primeste pe acestea, ci se scârbeste de ele, e asemenea celui ce vrea sa-si manânce pâinea nu si cu sare, ci numai cu miere. Acesta nu are totdeauna placerea ca tovarasa, dar e totdeauna vecin cu saturarea (cu plictiseala).

·         Cel ce spala haina rupta a aproapelui cu cuvinte dumnezeiesti, sau o coase prin daruri, arata ca unul care, stapân fiind, îmbraca înfatisare de sluga. Dar sa ia seama cel ce face aceasta, ca nu cumva, nefacând-o ca o sluga, sa-si piarda, deodata cu plata sa, si cinstea puterii de stapân care i se cuvine, pentru slava desarta.

·         Precum credinta este temelia celor nadajduite; asa este chibzuinta temelia sufletului; iar smerenia, a virtutii. Dar e de mirat cum cele desavârsite prin ele însele se fac nedesavârsite fara cele întâmplatoare (fara accidente).

·         „Domnul, zice, va pazi intrarea ta si iesirea ta”, adica a mâncarilor si a cuvintelor prin înfrânare. Caci cel ce e cu înfrânare la intrarea si iesirea mâncarilor si a cuvintelor, scapa de pofta ochilor si-si îmblânzeste mânia care vine din lipsa rasuflarii. Caci înainte de toate acestea trebuie sa aiba grija si sa se sârguiasca în tot chipul nevoitorul. Fiindca prin ele se împuterniceste viata lucratoare si prin el se întareste cea contemplativa.

·         Unii cu multa grija de intrarea mâncarilor, dar se poarta cu nepasare fata de iesirea cuvintelor. Unii ca acestia „nu stiu sa scoata mânia din inima si pofta din trup”, cum zice Eclesiastul, prin ceea ce obisnuieste Duhul înnoitor sa zideasca inima curata.

·         Curata-ti rarunchii cu focul nesaturarii de mâncari si probeaza-ti inima cu înfrânarea de la cuvinte; si vei avea în slujba celor bune atât pofta cât si iutimea.

·         Placerea celor de sub pântece scade în cei ce se nevoiesc, trupul pierzându-si vigoarea, dar mai ramâne cea a gâtlejului, în cel ce n-a ajuns sa o pedepseasca precum se cuvine. Trebuie sa te silesti, asadar, sa înlaturi necinstea urmarilor, stingând pricina, ca nu cumva aflându-te acolo strain de virtutea înfrânarii, sa fii acoperit de rusine.

·         Ascetul trebuie sa stie când si nu ce mâncari trebuie sa-si hraneasca trupul ca dusman; când sa-l mângâie ca prieten; si când sa-l îngrijeasca ca bolnav; ca nu cumva, prin nebagare de seama, cele ale dusmanului sa le socoteasca ale prietenului, iar cele ale prietenului sa le puna în seama dusmanului, iar ale acestuia iarasi sa le socoteasca ale bolnavului. Caci la vremea ispitei, îl va razboi fiecare, dupa ce a dat sminteala fiecaruia.

·         Când cel ce hraneste socoteste mai de pret decât desfatarea, harul lacrimilor venind la el începe sa-l mângâie si sa-l faca sa uite de orice alta placere, ca una ce e coplesita de placerea neasemanat mai mare a acestora.

·         Rugaciunea si tacerea sunt virtuti care atârna de noi, prin puterea noastra. Iar postul si privegherea sunt virtuti care nu atârna de noi, ci, de cele mai multe ori, de temperamentul trupului. Deci nevoitorul trebuie sa se îndeletniceasca cu ceea ce-i este mai usor.

·         Nu te lasa legat de ceea ce e mic si nu vei robi la ceea ce e mare. Caci raul mai mare nu ia fiinta înaintea celui mic.

·         Cautând la cele mari, vei fi temut de cele mai mici. Dar vei fi dispretuit de acestea, de nu te vei gândi la acelea.

·         Nu vei putea ajunge la virtutile mai mari, de nu vei atinge vârful celor ce-ti stau în putere.

·         Nu vei taia patimile care te razboiesc, de nu vei lasa mai întâi nelucrat pamântul din care se hranesc.

·         Unii se sârguiesc sa curete numai materia trupului, iar altii si pe a sufletului. Cei dintâi au dobândit putere numai împotriva pacatului cu fapta; ceilalti si împotriva patimii. Împotriva poftei, însa, foarte putini.

·         Materia rea a trupului este împatimirea (libidinozitatea); a sufletului dulcea patimire (voluptatea); iar a mintii aplecarea spre patima. Pe cea dintâi o caracterizeaza pipaitul; pe-a doua, celelalte simturi; iar pe cea din urma, dispozitia contrara.

·         Voluptosul este aproape de libidinos; iar cel aplecat spre patimire aproape de voluptos. Dar nepatimasul e departe de toti acestia.

·         Libidinos e cel în care puterea pacatului e mai tare ca ratiunea, chiar daca deocamdata nu pacatuieste; voluptos cel în care lucrarea pacatului e mai slaba ca ratiunea, chiar daca pacatuieste înauntru. Iar aplecat spre patima e cel ce e lipit mai mult prin libertate decât prin robie de mijloace. Iar nepatimas e cel ce nu cunoaste peste tot deosebirea acestora.

·         Libidinozitatea se pierde din suflet prin post si rugaciune; voluptatea prin priveghere si tacere; aplecarea spre patima prin linistire si atentie. Iar nepatimirea se naste din pomenirea lui Dumnezeu.

·         Cine se va vedea pe sine dezbracat de pacat, înainte de moartea cea de obste a trupului? Si cine s-a cunoscut pe sine si firea sa, cum este, înainte de dezbracarea viitoare?

·         Mintea patimasa nu toate intra înauntrul portii înguste a rugaciunii, înainte de a parasi grijile pricinuite de pofte, ci se va framânta mereu cu durere pe lânga pridvoarele aceleia.

·         Rugaciunea, împuternicita de lacrimi, scoate afara din suflet toate gândurile care o dusmanesc; dar le aduce iarasi împrastierea mintii, împuternicita de usuratatea fata de lege. Cel ce a izgonit-o pe aceasta a izgonit si raul atoatepricinuitor al cutezantei (la vorba).

·         Dumnezeiescul Apostol ne îndeamna sa rabdam în credinta, sa ne bucuram în nadejde si sa staruim în rugaciune, ca sa ramâna în noi bunul bucuriei. Daca e asa, cel ce nu rabda nu e credincios; cel ce nu se bucura nu e cu buna nadejde, caci a lepadat pricina bucuriei, rugaciunea, nestaruind în ea.

·         Daca mintea, petrecând de la început în gânduri lumesti, a câstigat atâta dragoste de ele, câta prietenie n-ar dobândi fata de rugaciune, petrecând necontenit în ea? Caci în cele ce zaboveste, zice, în acelea si obisnuinta a se largi.

·         Marturia mintii iubitoare de Dumnezeu este rugaciunea de-un singur gând; a gândului chibzuit este cuvântul la vreme; iar a simtirii eliberate gustul de un singur fel. Prin acestea trei se zice ca se întaresc cele ale sufletului.

·         Cel ce se roaga gândindu-se la vaduva care a miscat judecata împotriva asupritorului crud nu va slabi niciodata din pricina întârzierii bunatatilor fagaduite.

·         Nu va ramâne rugaciunea în cel ce zaboveste la cele gândite înauntru si la cele graite în afara. Dar tot ea se va întoarce la cel ce le taie pe cele mai multe.

·         De nu vor strabate cuvintele rugaciunii la adâncurile sufletului, nu vor fi lasate lacrimile sa se rostogoleasca pe obrajii fetei.

·         Spicele vor rasari plugarului, daca semintele n-au fost aruncate la suprafata pamântului (la vedere). Iar monahului îi vor izvorî lacrimile, daca patrunde cu osteneala cuvintele rugaciunii.

·         Cel ce se îndeletniceste cu cunostinta (gnosticul) trebuie sa stie ca mintea se afla uneori în tara întelesurilor, alteori în cea a gândurilor si alteori în cea a simtirii. Iar când e în aceasta, se afla fie în cele cu rost, fie mai degraba în cele fara rost.

·         Neaflându-se mintea în întelesuri, nu se afla în întelesuri. Dar aflându-se în simtire, este cu toate.

·         Prin înteles, mintea strabate spre cele inteligibile; prin gând, ratiunea, spre cele rationale; iar prin închipuire, simtirea, spre cele ce sunt de faptuit.

·         Altceva este întelesul lucrului, altceva ratiunea lui si altceva ceea ce cade sub simtire. Cel dintâi este fiinta; a doua accidentul; iar cea din urma deosebirea obiectului.

·         Nu vei putea face sufletul sa fie numai cu gândurile din jurul sau, chiar daca îti vei sili trupul sa petreaca în singuratate, cugetând pururi numai la ticalosia lui. Caci numai cu vremea, din mila lui Dumnezeu, vei putea sa te întorci la cinstea dintâi a obârsiei tale de neam bun (la demnitatea dintâi a nobletei tale).

·         Cel ce se ocupa cu faptuirea poate usor sa-si supuna mintea rugaciunii, iar contemplativul rugaciunea mintii: cel dintâi retragându-si simtirea de la chipurile vazute, iar celalalt mutându-si sufletul la ratiunile ascunse în chipuri. Cel dintâi îsi convinge mintea sa uite de ratiunile trupurilor, iar celalalt sa cugete la cele netrupesti. Iar netrupesti sunt ratiunile trupurilor, însusirile si fiintele lor.

·         Când îti vei dezrobi mintea din placerea (voluptatea) trupurilor, banilor si mâncarilor, orice vei face ti se va socoti dar curat, adus lui Dumnezeu; si ti se va da în schimb sa-ti deschizi ochii inimii tale si sa poti strivi clar ratiunile lui Dumnezeu, scrise în ea, care vor fi socotite, de gâtlejul tau inteligibil, mai presus de miere si de ceara, prin dulceata data de ele.

·         Nimic nu e mai înfricosat ca gândul mortii si nimic mai minunat ca pomenirea lui Dumnezeu. Caci cea dintâi aduce întristarea mântuitoare; iar cealalta daruieste veselie. „Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu, zice Proorocul, si m-am înveselit”. Iar Înteleptul zice: „Adu-ti aminte de cele din urma si nu vei pacatui”. Dar e cu neputinta sa o dobândeasca cineva pe cea de-a doua, pâna n-a încercat apasarea celui dintâi.

·         Pâna ce n-a vazut mintea cu fata descoperita slava lui Dumnezeu, nu poate sufletul sa spuna întru simtirea sa: „Iar eu ma voi bucura întru Domnul, ma voi desfata întru mântuirea Lui”. Caci zace acoperamântul iubirii de sine peste inima lui, spre a nu i se descoperi temeliile lumii, care sunt ratiunile fapturilor. Iar acest acoperamânt nu-l va putea ridica fara osteneli de bunavoie si fara de voie.

·         Conducatorul norodului lui Israel nu poate vedea pamântul fagaduintei, care este nepatimirea, dupa fuga din Egipt, care este pacatul cu lucrul, nici dupa trecerea marii, adica a robiei prin pofta si afectiune, ci numai dupa petrecerea în pustie, asezata între faptele si miscarile pacatului, trimitând înainte pururi sa vazatoare si cercetatoare.

·         Virtutile mai cuprinzatoare ale sufletului fiind trei: postul, rugaciunea si tacerea, cel ce vrea sa se desfaca (putin) de rugaciune trebuie sa se odihneasca într-o oarecare contemplatie naturala; cel ce vrea sa se desfaca de tacere într-o convorbire morala; iar cel ce posteste într-a doua mâncare daruita.

·         Raiul nepatimirii, ascuns în noi, este icoana raiului viitor, care va primi pe cei drepti. Dar nu se vor afla afara de acela toti câti n-au putut sa ajunga înlauntrul acestuia.

·         Albina, dorindu-se dupa livezi, îsi aduna de-acolo materia mierii; iar sufletul, scrutând veacurile, îsi aduna de acolo dulceata variata în cugetare.

·         În viata singuratica, rasar gânduri simple; în viata în doi gânduri amestecate; iar de sufletul mult subtiat, gândurile s-au departat si vin la el numai minti goale de trupuri, care îi arata, descoperindu-i, ratiunile Providentei si ale Judecatii, ca niste temelii ale pamântului.

·         În viata în doi, barbatul si femeia nu pot sa vada simplu, caci aceasta se va afla numai în viata singuratica, în care, pentru asemanarea în Hristos nu se va cunoaste deosebirea între barbat si femeie.

·         Gândurile nu sunt ale partii nerationale ale sufletului (caci nu este gând în dobitoace), nici ale celei mintale (fiindca nu e nici în Îngeri). Ci fiind roade ale partii rationale si folosindu-se de închipuire ca de o scara, se urca spre minte de la simtire, vestindu-i aceleia cele ale acesteia, si se coboara spre simtire de la minte, punându-i acesteia înainte cele ale mintii.

·         Când pacatul se primejduieste ca o corabie de puhoiul lacrimilor, gândurile rele se ivesc ca unele ce ies din adânc si încearca sa-i sara în ajutor.

·         Gândurile se aduna în preajma sufletului, potrivit cu starea de fata a lui, fie ca niste tâlhari de mare ce vor sa-l scufunde, fie ca niste vâslasi ce vor sa-i ajute vazându-l primejduit. Cei dintâi îl atrag la largul gândurilor necuvenite, întorcând cârma, împing corabia la limanuri linistite.

·         Gândul slavei desarte, fiind al saptelea, sufletul care doreste sa-l lepede ca pe cel din urma, de nu va dezbraca si pe cele dinaintea lui, nu va putea sa îmbrace pe al optulea, care este dupa ele si pe care dumnezeiescul Apostol îl numeste „locuinta cereasca”. Cu aceasta se pot îmbraca prin suspine numai cei ce s-au dezbracat pentru ea de cele materiale.

·         De rugaciunea desavârsita se pot apropia gândurile îngeresti; de cea mijlocie cele duhovnicesti; iar de cea începatoare cele rational-naturale.

·          Faptuirea sta în a face simplu cele bune, ci si în a le face cum trebuie, savârsitorul hotarând de la sine vremea si masura pentru cele ce trebuie facute.

·         Contemplativul, având firea în armonie cu hotarârea voii, savârseste plutirea fara osteneala, ca dus de curgerea apei. Iar cel ce se îndeletniceste cu faptuirea, având afectiunea firii potrivnica hotarârii voii, sufera mare vârtej de gânduri si putin lipseste sa ajunga la deznadejde, din pricina poverii.

·         Rugaciunea împreunata cu contemplatia duhovniceasca este pamântul fagaduintei, în care curge, ca un lapte si ca o miere, cunostinta ratiunilor Providentei si Judecatii lui Dumnezeu. Iar cea împreunata cu vreo contemplatie naturala este Egiptul, în care se iveste, în cei ce se roaga, amintirea poftelor mai groase. În sfârsit, rugaciunea simpla este mana din pustie, care, pentru nefelurimea ei, celor ce nu rabda, le închide din pricina poftei bunatatilor fagaduite; iar celor ce staruie pe lânga aceasta hrana îngustata le pricinuieste o gustare mai înalta, care dainuieste.

·         Precum mânzul nu sufera primavara sa stea la iesle si sa manânce cele de acolo, asa nici mintea tânara nu poate rabda mult îngustimea rugaciunii, ci se bucura mai bine, ca si acela, sa iasa la largul contemplatiei naturale, care se afla în psalmodie si în cetire.

·         Precum nu toti cei ce ajung la convorbirea cu împaratul pot sa stea la masa cu el, asa nici cei ce ajung la întâlnirea cu rugaciunea nu se vor bucura toti de contemplatia din ea.

·         Rugaciunea fara strapungerea inimii e socotita de minte asa cum e socotita de gâtlej mâncarea fara sare.

·         Se zice ca asinul salbatic râde de gloata orasului; iar rinocerul nu poate fi legat de nimeni. Tot asa mintea care împarateste peste fire si peste ratiunile firii râde de desertaciunea gândurilor când se roaga, si nu poate fi luata în stapânire de nimic din cele supuse simturilor.

·         Cel ce clatina batul împotriva câinilor îi întarâta împotriva sa. La fel îi întarâta pe draci cel ce se sileste sa se roage curat.

·         Cel ce se nevoieste trebuie sa-si strânga simtirea la un singur fel de hrana; iar mintea la rugaciunea de la un singur gând. Facându-se astfel neatârnata de patimi, va ajunge acolo, ca sa fie rapita la Domnul, în vremea rugaciunii.

·         Cei stapâniti de patima placerii, fiind pamântesti, când se roaga au gândurile ca niste broaste, care îi fura. Cei cu patimile mai domolite au contemplatiile ca niste privighetori, care îi distreaza prin zborul lor de pe-o creanga pe alta, adica de la o contemplatie la alta. Iar cei nepatimitori au parte de tacere si de liniste multa dinspre gânduri, în vremea rugaciunii.

·         Precum ostasul slobozit de la razboi se descarca de povara armelor, asa faptuitorul se descarca de gânduri, venind la contemplatie. Caci nici acela nu are trebuinta de arme decât în razboi, si nici acesta nu are trebuinta de gânduri decât daca se coboara la cele ce cad sub simturi.

·         Faptuitorii privesc trupurile pentru a cunoaste locul lor; iar contemplativii pentru a cunoaste firea lor. Dar numai cei ce se îndeletnicesc cu cunoasterea (gnosticii) privesc ratiunile amândurora.

·         În ratiunile trupurile se cunosc cele netrupesti; iar în cele netrupesti se cunoaste Cuvântul (Ratiunea) cel mai presus de fiinta, spre care se grabeste orice suflet stradalnic sa fie slobozit.

·         Cel ce asteapta ca sa fie mâine chemat la împaratul, ce alta grija va avea, decât sa cugete la cuvintele care pot sa fie pe placul aceluia? De aceasta grijindu-se sufletul, nu se va înfatisa nepregatit la judecata de acolo.

·         Nu este asa de greu sa fie oprit cursul râului ca sa nu curga în jos, cât e de greu celui ce se roaga sa înfrâneze când vrea navala mintii, ca sa nu se împrastie în cele vazute, ci sa se adune spre cele de sus si înrudite, macar ca acest lucru e potrivit cu firea, pe când celalalt e potrivnic firii.

·         Cel ce nu se roaga cu luare aminte, ci împrastiat, socoteste psalmul barbar, dar e si el barbar pentru psalm; si amândoi sunt socotiti de draci nebuni.

·         Nu toti cei ce nu iubesc pe aproapele îl pot si urî; nici cei ce nu-l urasc îl pot si iubi. Si altceva este a pizmui sporul aceluia, si altceva a-i împiedica sporirea. Dar cea mai de pe urma treapta a pacatului sta în a nu fi numai muscat de darurile aceluia, ci în a si cleveti însusirile lui bune, ca n-ar fi asa.

·         Mai întâi sufletul îsi închipuie raul, pe urma îl pofteste, apoi se patrunde de placere sau de întristare, pe urma îl vede cu simturile si apoi intra în atingere vazuta sau nevazuta cu el. Toate acestea sunt întovarasite de gânduri, afara de prima miscare, care daca nu e primita, tot raul de dupa ea va ramâne nelucrat.

·         Cei ce s-au apropiat de nepatimire sunt clintiti numai de naluciri; cei cu patimile domolite de pofte; cei stapâniti de voluptate de afectiuni. În simtirea raului se afla cei ce abuzeaza de cele trebuincioase, dar cu întristare; iar ćn atingere cu el cei ce se însotesc cu el fara întristare.

·         Placerea se salasluieste în toate madularele trupului. Dar nu tuturor se arata la fel de tulburatoare. Ci unele se tulbura mai mult de partea poftitoare a sufletului, altele de mânie si iarasi altele de cele care tin de cugetare. Cele dintâi sunt tulburate de lacomia pântecelui, cele de-al doilea de furie, iar cele de-al treilea de viclenie, pricina tuturor patimilor.

·         Cei ce resping atacurile nu lasa sa intre gândurile la via rationala ca niste fiare si sa faca paguba în roadele ei. Iar cei ce se însotesc fara sa se îndulceasca cu ele, le lasa simplu sa intre, dar sa nu se atinga nicidecum de roadele ei. Cei ce vorbesc dulce cu patimile prin gânduri, dar nu vin la încuviintare, se aseamana cu cei ce lasa fiara sa intre înlauntrul tarinii si a îngraditurii, dar nu-i îngaduie sa se sature din strugurii viei. Dar pe urma o gasesc si mai tare decât puterea lor, ajungând adeseori la încuviintarea patimilor.

·         Cel ce mai are lipsa de îngrijirea îngraditurii prin înfrânare înca n-a ajuns la simplitate. Caci cel desavârsit, zice, nu se înfrâneaza (ci cel ce se lupta înca). El se aseamana cu cel ce are vie, sau tarina, nu în mijlocul multor altor vii si locuri, ci undeva într-un colt. De aceea are lipsa de multa paza si trezvie. Dar via celui ce a ajuns la simplitate nu poate fi atinsa din nici io parte, întocmai ca a unui împarat sau a altui stapânitor înfricosat, care face sa se cutremure hotii si trecatorii chiar si numai la auzul lui.

·         Multi urca pe crucea relei patimiri, dar putini primesc piroanele ei. Caci multi se supun ostenelilor si necazurilor celor de bunavoie, dar celor ce vin fara voie nu se supun decât cei ce au murit cu desavârsire lumii acesteia si odihnei din ea.

·         Cel ce respinge si nu primeste lauda oamenilor si odihna trupului s-a dezbracat si de ultima haina a slavei desarte. Aceasta s-a învrednicit sa se îmbrace înca de aici în stralucirea locuintei din cer, cautata cu multe suspine.

·         Daca gustul e stapânit de placeri, e cu neputinta sa nu-l urmeze si celelalte simturi, chiar daca cele de sub pântece ale celor mai reci par sa fie linistite, ca si ale celor îmbatrâniti, care nu mai primesc înfocarea, din istoveala. Dar stearpa care preacurveste nu va fi socotita neprihanita, prin aceea ca nu naste. Ci zicem ca e neprihanit acela care nu patimeste înauntru si nu se rostogoleste din pricina vederii.

·         Partea poftitoare a sufletului se vadeste cum este, în mâncari, în înfatisari si în glas, în pornirile cu voia, sau altfel în gust, în vedere si în auz, dupa cum se foloseste bine sau rau de ele, sau se afla la mijloc între acestea doua.

·         Cei ce ne îndeamna sa ne învoim cu placerile gâtlejului, pâna ce suntem nedespartiti, face ceva asemanator cu cei ce ne poruncesc sa zgâriem ranile aproape de vindecare, sau sa scarpinam bubele pentru placerea ce ne-o fac, sau sa mâncam bucate care sporesc caldurile, sau sa surpam îngraditura viei si sa lasam sa intre, ca o fiara, cugetul trupului, care sa strice gândurile cele bune ca pe niste struguri. Acestora nu trebuie sa le dam ascultare, nici sa nu ne plecam la lingusirile fara rost ale oamenilor si ale patimilor. Ci mai degraba sa întarim îngraditura înfrânarii pâna nu vor înceta fiarele, adica patimile trupesti, sa urle, sau gândurile desarte sa coboare ca niste pasari si sa vatame via, adica sufletul calauzit de vederile cele în Hristos Iisus Domnul nostru, Caruia fie slava, în vecii vecilor, Amin.