Index > Scriitori filocalici

 
   Antonie cel Mare 
   autor anonim 
   Avva Filimon 
   Calist şi Ignatie Xantopol 
   Calist Angelicude 
   Calist Catafygiotul 
   Calist Patriarhul 
   Casian Romanul 
   Diadoh al Foticeei 
   Evagrie Ponticul 
   Filotei Sinaitul 
   Grigorie Sinaitul 
   Ilie Edicul 
   Ioan Carpatiul 
   Ioan Damaschin 
   Isaia Pustnicul 
   Isihie Sinaitul 
   Marcu Ascetul 
   Maxim Cavsocalivitul 
   Maxim Marturisitorul 
   Nichifor din singuratate 
   Nichita Stithatul 
   Nil Ascetul 
   Petru Damaschin 
   Simeon Evlaviosul 
   Simeon Metafrastul 
   Simeon Noul Teolog 
   Talasie Libianul si Africanul 
   Teodor al Edesei 
   Teognost 
   Teolipt mitropolitul Filadelfiei 
   Varsanufie si Ioan 
   Vasile de la Poiana Marului 

 

versiune cu diacritice - aici

Teognost

·         Cel ce a dobândit supunerea mintala (inteligibila) si si-a supus trupul duhului nu mai are trebuinta de supunere omeneasca, caci aceasta se supune Cuvântului si legii lui Dumnezeu, ca un supus recunoscator. Dar noi, cei întru care se afla lupta si razboiul împotriva sufletului, trebuie sa ne supunem si sa avem o capetenie de oaste si un cârmaci, care sa ne cârmuiasca cu stiinta si sa ne înarmeze cât mai bine, ca nu cumva sa fim biruiti de vrajmasii inteligibili si sa fim înghititi de patimi, din neiscusinta (din lipsa de experienta).

·         Când nu mai esti suparat de nici o patima si dorul dupa Dumnezeu sporeste în inima ta si când socotim moartea ca un somn, nu te mai temi de ea, ci mai degraba doresti dezlegarea, atunci ai câstigat precum trebuie arvuna mântuirii si porti înauntru Împaratia Cerurilor, bucurându-te cu o bucurie negraita.

Despre preotie – I –

·         Nimic nu este mai de trebuinta si mai de folos decât cuvântul drept si decât cunostinta. Caci de aici vine frica lui Dumnezeu si dorul dupa El. Iar din acestea, cea dintâi curateste prin evlavie si sfiala, iar celalalt desavârseste prin deprinderea luminatoare‚ si din dreapta socoteala si face mintea sa calatoreasca pe culmi, prin înalta suire si vedere. Dar fara frica este nu neputinta mintii sa ajunga la dragostea dumnezeiasca si prin ea sa zboare spre cele nadajduite si sa se odihneasca în ele.

·         Deci vino si asculta-ma pe mine, cel ce doresti aprins si fara sovaire mântuirea. Alearga pâna ce vei primi, cautând cu încordare, cerând neîncetat si batând cu rabdare, pâna ce vei dobândi, împlântând ca temelie neclintita credinta tare si smerenia. Atunci vei primi ceea ce doresti, nu când vei primi numai iertarea pacatelor, ci când nu te vei mai speria, nici nu te vei mai teme de rascoala vreunei patimi, despartindu-te fara frica si cu îndraznire de trup.

·         Când iese sufletul din trup, vrajmasul vine asupra lui cu obraznicie, luptându-se si osândindu-l si facându-se un pârâs amarnic si înfricosat pentru greseli. Dar sufletul iubitor de Dumnezeu, chiar daca a fost mai-nainte ranit adeseori de multe pacate, nu se înspaimânta de repezirile si de amenintarile aceluia, ci mai vârtos se întareste întru Domnul si zboara cu bucurie, încurajat de sfintele Puteri care îl calauzesc si îngramadit de lumina credintei, strigând cu multa îndrazneala vicleanului: Ce este tie si noua, fugarule din cer si sluga vicleana? Nu tu ai stapânirea peste noi, caci Hristos Fiul lui Dumnezeu are stapânirea peste noi si peste toti. Lui I-am pacatuit, Lui îi vom raspunde, având zalog al milostivirii Lui fata de noi si al mântuirii Lui fata de noi si al mântuirii noastre, cinstita Lui cruce. Iar tu fugi departe de noi, pierzatorule. Caci nimic nu este tie si slugilor lui Hristos. Zicând aceasta sufletul cu îndrazneala, diavolul întoarce spatele tânguindu-se cu glas mare, neputând sa tea împotriva numelui lui Hristos. Iar sufletul aflându-se deasupra, zboara asupra vrajmasului, palmuindu-l ca pasarea numita Oxypteryx (repede zburatoare) pe corb. Dupa aceasta e dus cu veselie de Sfintii Îngeri la locurile potrivite lui, potrivit cu starea lui.

·         Chiar daca ai îndeplini toata faptuirea, sa nu te încrezi în tine, socotind ca ai ajuns la nepatimire, si sa nu petreci în lume fara grija; ca nu cumva, încarcându-te cu întipariri de patimi de aici, sa-ti fie grea retragerea din ea. Ci calauzindu-te pururi de frica, ai grija de firea ta schimbacioasa si nestatornica. Departeaza-te cu întelepciune de pricinile patimilor. Caci nepatimirea statornicita la culme nu se afla decât în cei ce au ajuns la dragoste desavârsita si prin complementare neîntrerupta s-au ridicat deasupra celor supuse simturilor si au depasit trupul smereniei. De acestia nu se mai atinge vapaia patimilor, caci a fost taiata de glasul Domnului, pentru faptul ca acestia s-au preschimbat întru nestricaciune.

·         Nu pofti nepatimirea înainte de vreme, ca sa nu patesti ceea ce a patit cel dintâi zidit, împartasindu-se fara vreme de pomul cunostintei. Ci lucrând cu rabdare prin înfrânare cuprinzatoare si prin cerere staruitoare si pazind dispretuire de sine si prin smerenie desavârsita cele înfaptuite, asteapta dupa acestea, la vreme bine rânduita, darul nepatimirii, ca pe un liman de odihna, dupa multa furtuna si tulburare. Caci nu este nedrept Dumnezeu, ca sa nu le deschida, când trebuie, usa nepatimirii, celor ce au umblat drept.

·         Lupta-te sa iei arvuna mântuirii în chip ascuns înlauntrul inimii tale, cu o încredintare neîndoielnica, ca sa nu afli în vremea iesirii tulburare si spaima neasteptata. Si atunci ai luat, când nu mai ai inima osândindu-te pentru lipsuri si constiinta întepându-te pentru suparari; când s-a domesticit salbaticia patimilor fiara în tine, cu harul lui Dumnezeu; când îsi izvorasc lacrimile de mângâiere si mintea se roaga curat si neîmprastiat; si când primesti cu bucurie si cu inima pregatita moartea cea înfricosata, de care fug multi.

·         Cuvintele vietii vesnice, pe care le-a marturisit verhovnicul apostolilor ca le are Dumnezeu Cuvântul, sunt ratiunile celor facute de El, pe care cel ce le primeste tainic de la El, ca un neîntinat, a dobândit înca de aici, deodata cu ele, viata vesnica si arvuna Duhului si nadejdea nerusinata a mântuirii. Dar nu se învredniceste de aceasta cel ce pretuieste mai mult trupul decât sufletul si e împatimit si legat de cele pamântesti.

·         Cuvântator nu este cel ce are putinta cuvântului vorbit, caci aceasta o are tot omul, ci cel ce prin puterea ratiunii cauta sa afle urmele lui Dumnezeu. Dar ceea ce este fiinta Celui mai presus de fiinta nu va afla nicidecum. Caci acesta este un lucru cu neputinta întregii firi. Ci Îl va cunoaste din întelepciunea ziditoare a lucrurilor, din purtarea de grija, din îndrumarea, tinerea la un loc, cârmuirea si sustinerea lor. Prin acestea se afla si oarecum se vede minunatul mester, în chipul în care zidarul se vede din lucrul mâinilor sale.

·         Credinta si nadejdea nu sunt niste lucruri simple si întâmplatoare. Ci credinta are nevoie de un suflet tare, iar nadejdea de o socotinta si de o inima dreapta. Caci cum va crede cineva cu usurinta în cele ce nu se vad, fara har? Si cum va nadajdui în lucrurile viitoare neînvederate, de nu va avea prin curatie vreo experienta a darurilor Domnului, prin care primeste adeverirea acelora, ca a unora ce sunt de fata? Deci pentru amândoua este nevoie de virtute, dar si de înrâurirea si de ajutorul lui Dumnezeu, pe care daca nu le avem, în zadar ne ostenim.

·         Mântuindu%te în dar, multumeste Mântuitorului Dumnezeu. Iar de vrei sa aduci si daruri, adu-l din sufletul tau vaduvit, cu recunostinta, cei doi banuti, adica smerenia si dragostea. Si stiu bine ca le va primi pe acestea mai mult decât multimea virtutilor aruncate de multi în vistieria mântuirii. Facând asa, chiar de vei avea trebuinta ca Lazar de înviere, dupa ce ai fost omorât de patimi, trimite-le pe acestea, ca pe niste surori bune, ca mijlocitoare catre El si vei dobândi fara îndoiala ceea ce cauti.

·         Nu vom fi pedepsiti si osânditi în veacul ce va sa vie pentru ca am pacatuit, o data ce am primit o fire nestatornica si schimbacioasa. Ci fiindca, pacatuind, nu ne-am pocait, nici nu ne-am întors de la calea cea rea spre Domnul, dupa ce-am primit putere si vreme pentru pocainta, ca sa aratam si mai mult ca dumnezeirea e buna si nu, dimpotriva, patimasa, ca una ce pedepseste si se mânie. Dar el pedepseste pacatul si nu pe noi. Caci El este în afara de orice patima si pedeapsa, desi se zice ca se conformeaza faptelor si dispozitiilor noastre, întorcând fiecaruia dupa valoarea celor facute în viata.

Despre preotie – II –

·         Daca nu poti sa te desfaci de deprinderea patimasa a curgerii de samânta, din pricina obisnuintei îndelungate, cum cutezi, nenorocitule, sa te apropii de cele pe care nici Îngerii nu le ating? Deci sau tremura si stai departe de aici înainte de slujba dumnezeiasca si asa vei câstiga îndurarea lui Dumnezeu, sau asteapta-te sa cazi cu urgie, ca un nesimtit si ca un îndreptat, în mâinile Dumnezeului celui viu, care nu te va cruta cu iubire de oameni, ci te va pedepsi fara mila, fiindca ai cutezat cu nerusinare sa intri la nunta împarateasca cu sufletul si cu haina întinata, desi nu esti vrednic nici macar de intrare, dar înca de asezare.

·         Am cunoscut un preot care îndraznea sa savârseasca cele dumnezeiesti cu nevrednicie, ca unul ce cazuse în patima curviei. Acesta cazu mai întâi într-o boala grea si de nevindecat, si se apropia de moarte. Dupa ce facu totul pentru tamaduirea bolii, dar nu folosi nimic, ci boala se întindea si mai tare, veni la constiinta ca are sa moara din pricina ca a slujit cele sfinte cu nevrednicie. Drept aceea oprindu-se îndata cu juramânt de la sfânta Liturghie, a urmat degraba si tamaduirea, încât nici urma de boala n-a mai ramas în el.

·         Mântuirea se câstiga prin umilinta si virtute, nu prin slavita preotie, care cere o vietuire întocmai cu a Îngerilor. Deci fa-te nepatimitor ca Îngerii, petrecând afara de lume si de trup cu cugetul, si asa paseste pe aceasta scara cereasca, sau recunoscându-ti neputinta ta, teme-te de înaltime, ca de una ce pricinuieste mare cadere celor ce sunt în stare sa ramâna pe ea, si alege vietuirea iubita de multi, care apropie de Dumnezeu nu mai putin ca aceea. Caci întru aceasta, chiar daca ti s-ar întâmpla sa cazi, usoara îti va fi iarasi ridicarea prin cainta, cu mila si cu harul lui Dumnezeu.

·         Nefiind înaintea ochilor tai frica lui Dumnezeu, socotesti ca e un lucru simplu sa savârsesti cele sfinte cu nevrednicie, amagit de iubirea de sine si închipuindu-ti pe Dumnezeu bun. Aceasta au patimit-o si Datan si Aviron odinioara, pâna ce i-a înghitit pamântul. Temându-te de aceasta si înfricosându-te Cel de care trebuie sa-ti fie frica, cugeta la maretia lucrului si sau savârseste cu vrednicie si curatie, ca sa nu zic întocmai ca un Înger, lucrul dumnezeiestii preotii, sau opreste-te, ca un om chibzuit, de la slujba înfricosata, ca nu cumva, dispretuind aceasta si nesocotindu-ti constiinta care te mustra, sa zici cu durere atunci când vei fi osândit, si când toate se vor judeca si îndrepta: „Frica de care m-am temut a venit peste mine”, si „aceea ce ma va înfricosa mi s-a întâmplat mie”.

·         Îti spun un cuvânt strain, si nu te minuna: Chiar daca nu ai dobândit nepatimirea, pentru obisnuintele care poate te stapânesc, daca te afli în vremea iesiri în adâncul smereniei, daca te afli în vremea iesirii în adâncul smereniei, te vei înalta, nu mai putin ca cel fara patima, mai presus de nouri. Caci desi comoara celor nepatimitori s-a adunat în toate virtutile, piatra pretioasa a smereniei e mai de pret decât toate. Ea nu prilejuieste numai împacare de la Dumnezeu celui ce o are, ci si intrare împreuna cu cei alesi în locasurile de nunta ale Împaratiei Sale.

·         Primind ispasire de pacate de la Dumnezeu, slaveste pe Cel ce nu tine minte raul si nu se razbuna, asigurându-te dinspre greselile cu voia, din toata puterea. Caci desi este ispasire si pentru ele, pâna la moarte, prin pocainta de fiecare zi, dar te arati nemultumitor, daca pacatuiesti cu usurinta întru cunostinta. Alungând câinele deznadejdii cu piatra bunei nadajduiri si cerând totdeauna cu îndraznire si cu staruinta, ti se vor ierta multe pacate, ca îndatorat, sa iubesti si tu mult în veacul ce va sa vie, pe Cel împreuna patimitor si prea bun.

·         Fiind purtator de trup, nu încerca sa iscodesti cum sunt cele inteligibile, chiar daca partea mintala a sufletului tinde spre acelea prin curatie. Caci pâna ce partea netrupeasca, legata de suflare si de sânge, nu se va desface de grosime si nu va fi în cele inteligibile, nu va putea cugeta si întelege cum trebuie acelea. Prin urmare, pregatindu-te sa iesi din materie, ca dintr-un al doilea pântece întunecat al mamei, catre cele nemateriale si luminoase, bucura-te slavind pe Binefacatorul care ne trece prin moarte spre cele nadajduite. Si vegheaza pururi pentru dracii necinstitori care dau târcoale în jurul nostru si uneltesc împotriva cinstei noastre si pazesc cu viclenie calcâiul nostru, adica savârsirea vietii. Tremura pâna la iesire, necunoscându-ti viitorul si neavându-l sigur, ca unul ce esti zidit schimbacios si nestatornic, din pricina voii slobode.

·         Când vrajmasul simte ca sufletul nostru a ajuns la mari masuri ale virtutii, ne întâmpina cu ispite salbatice si înfricosate. Aceasta stare ne-o cunoaste el din cuvintele rugaciunii si din ridicarea mai presus de perechea materiala: trupul si simturile. Si atunci cu atâta pizma ne ispiteste urâtorul de oameni, încât ne face sa ne scârbim chiar si de viata. Dar nu stie, desertul, câtor bunatati ni se face pricinuitor, facându-ne în chipul acesta ceresti prin rabdare si împletind mai stralucite cununile noastre.

·         Nu este alta lupta mai mare decât a neprihanirii si a fecioriei. Chiar si Îngerii se minuneaza de cel ce cinsteste nenuntirea, care se încununeaza nu mai putin ca Mucenicii. Caci cel ce, legat fiind cu trupul si cu sângele, se straduieste sa imite necontenit viata nemateriala a celor netrupesti, prin curatie, de câte osteneli si sudori nu are trebuinta? Atât de mare si de înalta este cu adevarat aceasta virtute, încât putin lipseste ca sa-i para cu neputinta, ca fiind mai presus de fire, daca nu ar ajuta Dumnezeu de sus, întarind neputinta firii si proptind putreziciunea ei si usurând-o în oarecare chip, ca sa se ridice de la pamânt, prin dragoste de Dumnezeu si prin nadejdea bunatatilor celor gatite ei.

·         Trupul umplut de must prin multa bautura si prin mult somn e mare piedica spre neprihanire. Iar neprihanirea adevarata ramâne nemiscata si în fata nalucirilor din somn. Caci alergarea mintii catre ele este o dovada ca poarta înca în adânc boala patimii. Iar daca se învredniceste prin har sa vorbeasca cu Dumnezeu în somn fara de trup, înseamna ca patimile s-au linistit si ea ramâne neatinsa si pasnic treaz al sufletului si al trupului, ca un câine care vegheaza asupra lupilor ce stau la pânda, nelasându-se înselat de ei.

·         Îti spun un cuvânt strain si sa nu te minunezi. Este între Dumnezeu si suflet o taina, ce se savârseste într-ascuns. Dar este a masurilor celor mai înalte, a curatiei, a dragostei si a credintei desavârsite. Când omul, împacat la culme, se uneste cu Dumnezeu prin apropiere deplina, în rugaciune si vederea neîncetata (caci prin acestea Ilie încuie cerul cu seceta si arde cu foc ceresc jertfa, iar Moise taie marea si biruieste prin întinderea mâinilor pe Amalec, si Iona se mântuieste din chit si din adânc, fiindca sila aduce pe Dumnezeu cel prea iubitor de oameni, ori unde vrea), învrednicindu-se de El, macar ca este în trup, a covârsit masura stricaciunii care-l supune mortii, asteptând moartea ca pe un somn obisnuit, care-l transporta dulce spre cele nadajduite.