Teognost
·
Cel ce a dobândit supunerea
mintala (inteligibila) si si-a supus trupul duhului nu mai
are trebuinta de supunere omeneasca, caci aceasta se supune
Cuvântului si legii lui Dumnezeu, ca un supus recunoscator. Dar noi,
cei întru care se afla lupta si razboiul împotriva sufletului,
trebuie sa ne supunem si sa avem o capetenie de oaste
si un cârmaci, care sa ne cârmuiasca cu stiinta
si sa ne înarmeze cât mai bine, ca nu cumva sa fim biruiti
de vrajmasii inteligibili si sa fim înghititi de
patimi, din neiscusinta (din lipsa de experienta).
·
Când nu mai esti suparat de
nici o patima si dorul dupa Dumnezeu sporeste în inima ta
si când socotim moartea ca un somn, nu te mai temi de ea, ci mai
degraba doresti dezlegarea, atunci ai câstigat precum trebuie
arvuna mântuirii si porti înauntru Împaratia
Cerurilor, bucurându-te cu o bucurie negraita.
Despre preotie – I –
·
Nimic nu este mai de
trebuinta si mai de folos decât cuvântul drept si decât
cunostinta. Caci de aici vine frica lui Dumnezeu si dorul
dupa El. Iar din acestea, cea dintâi curateste prin evlavie
si sfiala, iar celalalt desavârseste prin
deprinderea luminatoare‚ si din dreapta socoteala si face
mintea sa calatoreasca pe culmi, prin înalta suire si
vedere. Dar fara frica este nu neputinta mintii
sa ajunga la dragostea dumnezeiasca si prin ea sa
zboare spre cele nadajduite si sa se odihneasca în
ele.
·
Deci vino si
asculta-ma pe mine, cel ce doresti aprins si fara
sovaire mântuirea. Alearga pâna ce vei primi, cautând
cu încordare, cerând neîncetat si batând cu rabdare, pâna
ce vei dobândi, împlântând ca temelie neclintita credinta tare
si smerenia. Atunci vei primi ceea ce doresti, nu când vei primi
numai iertarea pacatelor, ci când nu te vei mai speria, nici nu te vei mai
teme de rascoala vreunei patimi, despartindu-te fara
frica si cu îndraznire de trup.
·
Când iese sufletul din trup,
vrajmasul vine asupra lui cu obraznicie, luptându-se si
osândindu-l si facându-se un pârâs amarnic si
înfricosat pentru greseli. Dar sufletul iubitor de Dumnezeu, chiar
daca a fost mai-nainte ranit adeseori de multe pacate, nu se
înspaimânta de repezirile si de amenintarile aceluia,
ci mai vârtos se întareste întru Domnul si zboara cu
bucurie, încurajat de sfintele Puteri care îl calauzesc si
îngramadit de lumina credintei, strigând cu multa
îndrazneala vicleanului: Ce este tie si noua, fugarule
din cer si sluga vicleana? Nu tu ai stapânirea peste noi,
caci Hristos Fiul lui Dumnezeu are stapânirea peste noi si peste
toti. Lui I-am pacatuit, Lui îi vom raspunde, având
zalog al milostivirii Lui fata de noi si al mântuirii Lui
fata de noi si al mântuirii noastre, cinstita Lui cruce. Iar tu
fugi departe de noi, pierzatorule. Caci nimic nu este tie
si slugilor lui Hristos. Zicând aceasta sufletul cu îndrazneala,
diavolul întoarce spatele tânguindu-se cu glas mare, neputând sa tea
împotriva numelui lui Hristos. Iar sufletul aflându-se deasupra, zboara
asupra vrajmasului, palmuindu-l ca pasarea numita
Oxypteryx (repede zburatoare) pe corb. Dupa aceasta e dus cu veselie
de Sfintii Îngeri la locurile potrivite lui, potrivit cu starea lui.
·
Chiar daca ai îndeplini
toata faptuirea, sa nu te încrezi în tine, socotind ca ai
ajuns la nepatimire, si sa nu petreci în lume fara
grija; ca nu cumva, încarcându-te cu întipariri de patimi de
aici, sa-ti fie grea retragerea din ea. Ci calauzindu-te
pururi de frica, ai grija de firea ta schimbacioasa si
nestatornica. Departeaza-te cu întelepciune de pricinile
patimilor. Caci nepatimirea statornicita la culme nu se
afla decât în cei ce au ajuns la dragoste desavârsita
si prin complementare neîntrerupta s-au ridicat deasupra celor supuse
simturilor si au depasit trupul smereniei. De acestia
nu se mai atinge vapaia patimilor, caci a fost taiata de
glasul Domnului, pentru faptul ca acestia s-au preschimbat întru
nestricaciune.
·
Nu pofti nepatimirea înainte de
vreme, ca sa nu patesti ceea ce a patit cel
dintâi zidit, împartasindu-se fara vreme de pomul
cunostintei. Ci lucrând cu rabdare prin înfrânare cuprinzatoare
si prin cerere staruitoare si pazind dispretuire de
sine si prin smerenie desavârsita cele înfaptuite,
asteapta dupa acestea, la vreme bine rânduita, darul
nepatimirii, ca pe un liman de odihna, dupa multa furtuna
si tulburare. Caci nu este nedrept Dumnezeu, ca sa nu le
deschida, când trebuie, usa nepatimirii, celor ce au umblat
drept.
·
Lupta-te sa iei arvuna
mântuirii în chip ascuns înlauntrul inimii tale, cu o încredintare
neîndoielnica, ca sa nu afli în vremea iesirii tulburare si
spaima neasteptata. Si atunci ai luat, când nu mai ai inima
osândindu-te pentru lipsuri si constiinta întepându-te
pentru suparari; când s-a domesticit salbaticia patimilor
fiara în tine, cu harul lui Dumnezeu; când îsi izvorasc lacrimile
de mângâiere si mintea se roaga curat si neîmprastiat;
si când primesti cu bucurie si cu inima pregatita
moartea cea înfricosata, de care fug multi.
·
Cuvintele vietii vesnice,
pe care le-a marturisit verhovnicul apostolilor ca le are Dumnezeu
Cuvântul, sunt ratiunile celor facute de El, pe care cel ce le
primeste tainic de la El, ca un neîntinat, a dobândit înca de aici,
deodata cu ele, viata vesnica si arvuna Duhului
si nadejdea nerusinata a mântuirii. Dar nu se
învredniceste de aceasta cel ce pretuieste mai mult trupul decât
sufletul si e împatimit si legat de cele pamântesti.
·
Cuvântator nu este cel ce are
putinta cuvântului vorbit, caci aceasta o are tot omul, ci cel ce
prin puterea ratiunii cauta sa afle urmele lui Dumnezeu. Dar
ceea ce este fiinta Celui mai presus de fiinta nu va afla nicidecum.
Caci acesta este un lucru cu neputinta întregii firi. Ci Îl va
cunoaste din întelepciunea ziditoare a lucrurilor, din purtarea de
grija, din îndrumarea, tinerea la un loc, cârmuirea si
sustinerea lor. Prin acestea se afla si oarecum se vede minunatul
mester, în chipul în care zidarul se vede din lucrul mâinilor sale.
·
Credinta si nadejdea
nu sunt niste lucruri simple si întâmplatoare. Ci credinta
are nevoie de un suflet tare, iar nadejdea de o socotinta
si de o inima dreapta. Caci cum va crede cineva cu
usurinta în cele ce nu se vad, fara har? Si
cum va nadajdui în lucrurile viitoare neînvederate, de nu va avea
prin curatie vreo experienta a darurilor Domnului, prin
care primeste adeverirea acelora, ca a unora ce sunt de fata?
Deci pentru amândoua este nevoie de virtute, dar si de înrâurirea
si de ajutorul lui Dumnezeu, pe care daca nu le avem, în zadar ne
ostenim.
·
Mântuindu%te în dar,
multumeste Mântuitorului Dumnezeu. Iar de vrei sa aduci si
daruri, adu-l din sufletul tau vaduvit, cu
recunostinta, cei doi banuti, adica smerenia
si dragostea. Si stiu bine ca le va primi pe acestea mai
mult decât multimea virtutilor aruncate de multi în vistieria
mântuirii. Facând asa, chiar de vei avea trebuinta ca
Lazar de înviere, dupa ce ai fost omorât de patimi, trimite-le pe
acestea, ca pe niste surori bune, ca mijlocitoare catre El si
vei dobândi fara îndoiala ceea ce cauti.
·
Nu vom fi pedepsiti si
osânditi în veacul ce va sa vie pentru ca am pacatuit,
o data ce am primit o fire nestatornica si
schimbacioasa. Ci fiindca, pacatuind, nu ne-am
pocait, nici nu ne-am întors de la calea cea rea spre Domnul, dupa
ce-am primit putere si vreme pentru pocainta, ca sa
aratam si mai mult ca dumnezeirea e buna si nu,
dimpotriva, patimasa, ca una ce pedepseste si se
mânie. Dar el pedepseste pacatul si nu pe noi. Caci El este
în afara de orice patima si pedeapsa, desi se zice
ca se conformeaza faptelor si dispozitiilor noastre, întorcând
fiecaruia dupa valoarea celor facute în viata.
Despre preotie – II –
·
Daca nu poti sa te
desfaci de deprinderea patimasa a curgerii de
samânta, din pricina obisnuintei îndelungate, cum
cutezi, nenorocitule, sa te apropii de cele pe care nici Îngerii nu le
ating? Deci sau tremura si stai departe de aici înainte de
slujba dumnezeiasca si asa vei câstiga îndurarea lui
Dumnezeu, sau asteapta-te sa cazi cu urgie, ca un nesimtit
si ca un îndreptat, în mâinile Dumnezeului celui viu, care nu te va
cruta cu iubire de oameni, ci te va pedepsi fara mila,
fiindca ai cutezat cu nerusinare sa intri la nunta
împarateasca cu sufletul si cu haina întinata,
desi nu esti vrednic nici macar de intrare, dar înca de
asezare.
·
Am cunoscut un preot care
îndraznea sa savârseasca cele dumnezeiesti cu
nevrednicie, ca unul ce cazuse în patima curviei. Acesta cazu mai
întâi într-o boala grea si de nevindecat, si se apropia de
moarte. Dupa ce facu totul pentru tamaduirea bolii, dar nu
folosi nimic, ci boala se întindea si mai tare, veni la
constiinta ca are sa moara din pricina ca a
slujit cele sfinte cu nevrednicie. Drept aceea oprindu-se îndata cu
juramânt de la sfânta Liturghie, a urmat degraba si
tamaduirea, încât nici urma de boala n-a mai ramas în
el.
·
Mântuirea se câstiga prin
umilinta si virtute, nu prin slavita preotie, care
cere o vietuire întocmai cu a Îngerilor. Deci fa-te nepatimitor
ca Îngerii, petrecând afara de lume si de trup cu cugetul, si
asa paseste pe aceasta scara cereasca, sau
recunoscându-ti neputinta ta, teme-te de înaltime, ca de
una ce pricinuieste mare cadere celor ce sunt în stare sa
ramâna pe ea, si alege vietuirea iubita de multi,
care apropie de Dumnezeu nu mai putin ca aceea. Caci întru aceasta,
chiar daca ti s-ar întâmpla sa cazi, usoara îti
va fi iarasi ridicarea prin cainta, cu mila si cu
harul lui Dumnezeu.
·
Nefiind înaintea ochilor tai
frica lui Dumnezeu, socotesti ca e un lucru simplu sa
savârsesti cele sfinte cu nevrednicie, amagit de iubirea de
sine si închipuindu-ti pe Dumnezeu bun. Aceasta au patimit-o
si Datan si Aviron odinioara, pâna ce i-a înghitit pamântul.
Temându-te de aceasta si înfricosându-te Cel de care trebuie
sa-ti fie frica, cugeta la maretia lucrului
si sau savârseste cu vrednicie si curatie,
ca sa nu zic întocmai ca un Înger, lucrul dumnezeiestii preotii,
sau opreste-te, ca un om chibzuit, de la slujba înfricosata, ca
nu cumva, dispretuind aceasta si nesocotindu-ti
constiinta care te mustra, sa zici cu durere atunci când
vei fi osândit, si când toate se vor judeca si îndrepta: „Frica de
care m-am temut a venit peste mine”, si „aceea ce ma va
înfricosa mi s-a întâmplat mie”.
·
Îti spun un cuvânt strain,
si nu te minuna: Chiar daca nu ai dobândit nepatimirea, pentru
obisnuintele care poate te stapânesc, daca te afli în
vremea iesiri în adâncul smereniei, daca te afli în vremea
iesirii în adâncul smereniei, te vei înalta, nu mai putin
ca cel fara patima, mai presus de nouri. Caci desi
comoara celor nepatimitori s-a adunat în toate virtutile, piatra
pretioasa a smereniei e mai de pret decât toate. Ea nu
prilejuieste numai împacare de la Dumnezeu celui ce o are, ci si
intrare împreuna cu cei alesi în locasurile de nunta ale
Împaratiei Sale.
·
Primind ispasire de
pacate de la Dumnezeu, slaveste pe Cel ce nu tine minte
raul si nu se razbuna, asigurându-te dinspre greselile
cu voia, din toata puterea. Caci desi este ispasire
si pentru ele, pâna la moarte, prin pocainta de fiecare zi,
dar te arati nemultumitor, daca pacatuiesti
cu usurinta întru cunostinta. Alungând câinele
deznadejdii cu piatra bunei nadajduiri si cerând totdeauna
cu îndraznire si cu staruinta, ti se vor ierta
multe pacate, ca îndatorat, sa iubesti si tu mult în veacul
ce va sa vie, pe Cel împreuna patimitor si prea bun.
·
Fiind purtator de trup, nu
încerca sa iscodesti cum sunt cele inteligibile, chiar daca
partea mintala a sufletului tinde spre acelea prin curatie.
Caci pâna ce partea netrupeasca, legata de suflare si
de sânge, nu se va desface de grosime si nu va fi în cele inteligibile, nu
va putea cugeta si întelege cum trebuie acelea. Prin urmare,
pregatindu-te sa iesi din materie, ca dintr-un al doilea pântece
întunecat al mamei, catre cele nemateriale si luminoase,
bucura-te slavind pe Binefacatorul care ne trece prin
moarte spre cele nadajduite. Si vegheaza pururi pentru
dracii necinstitori care dau târcoale în jurul nostru si uneltesc
împotriva cinstei noastre si pazesc cu viclenie calcâiul nostru,
adica savârsirea vietii. Tremura pâna la
iesire, necunoscându-ti viitorul si neavându-l sigur, ca unul ce
esti zidit schimbacios si nestatornic, din pricina voii slobode.
·
Când vrajmasul simte
ca sufletul nostru a ajuns la mari masuri ale virtutii, ne
întâmpina cu ispite salbatice si înfricosate. Aceasta
stare ne-o cunoaste el din cuvintele rugaciunii si din ridicarea
mai presus de perechea materiala: trupul si simturile. Si
atunci cu atâta pizma ne ispiteste urâtorul de oameni, încât ne face
sa ne scârbim chiar si de viata. Dar nu stie,
desertul, câtor bunatati ni se face pricinuitor,
facându-ne în chipul acesta ceresti prin rabdare si
împletind mai stralucite cununile noastre.
·
Nu este alta lupta mai mare
decât a neprihanirii si a fecioriei. Chiar si Îngerii se
minuneaza de cel ce cinsteste nenuntirea, care se încununeaza nu
mai putin ca Mucenicii. Caci cel ce, legat fiind cu trupul si cu
sângele, se straduieste sa imite necontenit viata nemateriala
a celor netrupesti, prin curatie, de câte osteneli si
sudori nu are trebuinta? Atât de mare si de înalta este cu
adevarat aceasta virtute, încât putin lipseste ca sa-i
para cu neputinta, ca fiind mai presus de fire, daca nu ar
ajuta Dumnezeu de sus, întarind neputinta firii si proptind
putreziciunea ei si usurând-o în oarecare chip, ca sa se ridice
de la pamânt, prin dragoste de Dumnezeu si prin nadejdea
bunatatilor celor gatite ei.
·
Trupul umplut de must prin multa
bautura si prin mult somn e mare piedica spre neprihanire.
Iar neprihanirea adevarata ramâne nemiscata
si în fata nalucirilor din somn. Caci alergarea mintii
catre ele este o dovada ca poarta înca în adânc boala
patimii. Iar daca se învredniceste prin har sa vorbeasca cu
Dumnezeu în somn fara de trup, înseamna ca patimile s-au linistit
si ea ramâne neatinsa si pasnic treaz al sufletului
si al trupului, ca un câine care vegheaza asupra lupilor ce stau la
pânda, nelasându-se înselat de ei.
·
Îti spun un cuvânt strain
si sa nu te minunezi. Este între Dumnezeu si suflet o
taina, ce se savârseste într-ascuns. Dar este a
masurilor celor mai înalte, a curatiei, a dragostei si a credintei
desavârsite. Când omul, împacat la culme, se uneste cu
Dumnezeu prin apropiere deplina, în rugaciune si vederea neîncetata
(caci prin acestea Ilie încuie cerul cu seceta si arde cu foc
ceresc jertfa, iar Moise taie marea si biruieste prin întinderea
mâinilor pe Amalec, si Iona se mântuieste din chit si din adânc,
fiindca sila aduce pe Dumnezeu cel prea iubitor de oameni, ori unde vrea),
învrednicindu-se de El, macar ca este în trup, a covârsit
masura stricaciunii care-l supune mortii, asteptând moartea
ca pe un somn obisnuit, care-l transporta dulce spre cele
nadajduite.