Index > Scriitori filocalici

 
   Antonie cel Mare 
   autor anonim 
   Avva Filimon 
   Calist şi Ignatie Xantopol 
   Calist Angelicude 
   Calist Catafygiotul 
   Calist Patriarhul 
   Casian Romanul 
   Diadoh al Foticeei 
   Evagrie Ponticul 
   Filotei Sinaitul 
   Grigorie Sinaitul 
   Ilie Edicul 
   Ioan Carpatiul 
   Ioan Damaschin 
   Isaia Pustnicul 
   Isihie Sinaitul 
   Marcu Ascetul 
   Maxim Cavsocalivitul 
   Maxim Marturisitorul 
   Nichifor din singuratate 
   Nichita Stithatul 
   Nil Ascetul 
   Petru Damaschin 
   Simeon Evlaviosul 
   Simeon Metafrastul 
   Simeon Noul Teolog 
   Talasie Libianul si Africanul 
   Teodor al Edesei 
   Teognost 
   Teolipt mitropolitul Filadelfiei 
   Varsanufie si Ioan 
   Vasile de la Poiana Marului 

 

versiune cu diacritice - aici

Sfântul Ioan Damaschin

·         Trebuie sa se stie ca omul fiind îndoit, adica constând din suflet si din trup, îndoite are si simturile si virtutile acestora. Si cinci sunt ale sufletului si cinci ale trupului. Simturile sufletesti, pe care înteleptii le numesc si puteri, sunt acestea: mintea, cugetarea, parerea, închipuirea si simtirea; iar cele trupesti: vederea, mirosul, auzul, gustul si pipaitul. Din aceasta pricina îndoite sunt si virtutile lor; îndoite si pacatele. Încât e cu trebuinta ca tot omul sa stie limpede câte sunt virtutile sufletesti si câte cele trupesti; si care sunt, iarasi, patimile sufletesti si care cele trupesti. Virtuti sufletesti zicem ca sunt mai întâi aceste patru cele mai generale, care sunt: barbatia, prudenta, cumpatarea si dreptatea. Din acestea se nasc virtutile sufletesti: credinta, nadejdea, dragostea, rugaciunea, smerenia, blândetea, îndelunga rabdare, suferirea raului, bunatatea, nemânierea, cunostinta dumnezeiasca, neiutimea, simplitatea, netulburarea, neînfumurarea, nemândria, nepizmuirea, neviclenia, neiubirea de argint, compatimirea, milostenia, generozitatea, neîntristarea, strapungerea inimii, sfiala, evlavia, dorinta bunurilor viitoare, dorul dupa Împaratia lui Dumnezeu, poftirea înfierii. Iar virtuti trupesti, mai bine zis unelte ale virtutilor, care se nasc întru cunostinta si dupa Dumnezeu si duc pe om afara de orice fatarie si dorinta de a placea oamenilor, la înaintarea în smerenie si nepatimire, sunt acestea: înfrânarea, postea, postul, foametea, setea, privegherea, starea de toata noaptea, plecarea deasa a genunchilor, neîmbierea, multumirea cu o singura haina, mâncarea uscata, mâncarea târzie, mâncarea putina, bautura de apa, culcarea pe pamânt, saracia, neaverea, austeritatea, neîmpodobirea, neiubirea de sine, singuratatea, linistea, neisirea din casa, lipsa, multumirea cu ce ai, tacerea, procurarea celor de trebuinta prin lucrul mâinilor, toata reaua patimire si nevointa trupeasca si alte asemenea. Toate acestea sunt cât se poate de necesare si de folositoare când trupul e sanatos si tulburat de patimi trupesti. Iar daca e neputincios si cu ajutorul lui Dumnezeu a biruit acestea, nu sunt asa de necesare, întrucât sfânta smerenie si rugaciune întregesc toate. Dar acum trebuie sa vorbim si despre pacatele sufletesti si trupesti, adica despre patimi. Patimi sufletesti sunt acestea: uitarea, nepasarea si nestiinta. Când ochiul sufletului, sau mintea, e întunecat de acestea trei, e luat apoi în stapânire de toate patimile care sunt acestea: neevlavia, credinta strâmba sau toata erezia, blasfemia, iutimea, mânia, amaraciunea, înfurierea napraznica, ura de oameni, pomenirea raului, vorbirea de rau, osândirea, întristarea fara temei, frica, lasitatea, cearta, rivalitatea, pizma, slava desarta, mândria, fatarnicia, minciuna, necredinta, zgârcenia, iubirea de materie, împatimirea, afectiunea pentru cele pamântesti, trândavia, micimea, de suflet, nemultumirea, cârtirea, înfumurarea, parerea de sine, trufia, îngâmfarea, iubirea de stapânire, dorinta de a placea oamenilor, viclenia, nerusinarea, nesimtirea, lingusirea, înselaciunea, ironia, duplicitatea, învoirea cu pacatele partii patimase si gândirea deasa la ele, ratacirea gândurilor, iubirea de sine, care e maica si radacina tuturor relelor, iubirea de argint, reaua naravire si rautatea. Iar patimi trupesti sunt: lacomia pântecelui, nesaturarea, desfatarea, betia, mâncarea pe ascuns, iubirea de placeri felurite, curvia, preacurvia, desfrâul, necuratia, amestecarea sângelui (incestul), stricarea pruncilor, împreunarea cu dobitoacele, poftele rele si toate patimile urâte si potrivnice firii, furtul, jefuirea celor sfinte (sacrilegiul), hotia, uciderea, orice molesie trupeasca si bucurie de voile trupului mai ales când trupul e sanatos, ghicirile, descântecele, farmecele, prezicerile, iubirea de podoabe, usuratatea, moliciunile, înfrumusetarile, vopsirea fetei, pierderea vremii, umblarea fara rost, jocurile de noroc, reaua si patimasa întrebuintare a lucrurilor dulci ale lumii, viata iubitoare de trup, care, îngrosând mintea, o face pamânteasca si dobitoceasca si nu o lasa niciodata sa tinda spre Dumnezeu si spre lucrarea virtutilor. Iar radacinile tuturor patimilor acestora si, cum ar zice cineva, cele dintâi pricini ale lor sunt: iubirea de placere, iubirea de slava si iubirea de argint, din care se naste tot raul. Dar nu savârseste omul nici un pacat, daca nu-l biruie si nu-l iau în stapânire mai întâi acesti uriasi puternici, cum zice preaînteleptul între asceti Marcu, adica uitarea, nepasarea si nestiinta. Iar pe acestea le naste placerea, odihna, iubirea slavei de la oameni si împrastierea. Dar pricina cea dintâi a tuturor acestora si asa zicând maica cea mai rea a lor este, cum am zis, iubirea de sine, sau iubirea nerationala de trup si alipirea patimasa de el. iar împrastierea si molesirea mintii, împreuna cu alunecarea la glume si la vorbe de rusine, pricinuiesc multe rele si caderi, ca si îndrazneala si râsul. Dar înainte de toate acestea, trebuie sa stim ca iubirea patimasa de multe de multe feluri si de multe forme, si multe sunt placerile care amagesc sufletul, când nu se întareste prin trezvie întru frica de Dumnezeu si în dragoste de Hristos, îngrijindu-se de lucrarea virtutilor. Caci se ivesc nenumarate placeri care atrag la ele ochii sufletului: cele ale trupurilor, cele ale avutiei, ale dezmierdarii, ale slavei, ale nepasarii, ale mâniei, ale stapânirii, ale iubirii de argint, ale zgârceniei. Toate se înfatiseaza amagitor cu aratari stralucite si placute, în stare sa atraga pe cei vrajiti de ele, care nu iubesc cu putere virtutea si nu rabda asprimea ei. Caci aproape toata afectiunea pamânteasca si împatimirea de ceva din cele materiale naste placere si desfatare în cel împatimit si înnebuneste si vatama în chip patimas partea poftitoare a sufletului, întrucât supune pe cel biruit iutimii, mâniei, a sufletului, întrucât supune pe cel biruit iutimii, mâniei, întristarii si tinerii minte a raului, când e lipsit de ceea ce doreste. Iar daca împreuna cu împatimirea mai stapâneste pe om si o mica obisnuinta, îl face pe cel stapânit de ea sa fie dus, pe nesimtite, pâna la capatul acestei împatimiri nerationale, pentru placerea ascunsa în ea. Caci placerea poftei e de multe feluri, cum s-a mai spus mai înainte, si nu se ‚satisface numai prin curvie si prin alta desfatare trupeasca, ci si prin celelalte patimi, odata ce si neprihanirea sta nu numai în oprirea de la curvie si de la celelalte placeri de sub pântece, ci si în înstrainarea de celelalte placeri. De aceea desfrânat este si iubitorul de avutii, iubitorul de argint si zgârcitul. Caci precum acela iubeste trupurile, asa si acesta avutiile; ba este cu atât mai desfrânat acesta, cu cât nu are o asa de mare sila de la fire, care sa-l împinga. De fapt vizitiu nedestoinic ar fi socotit cu adevarat nu acela care nu poate stapâni un cal naravas si anevoie de strunit, ci acela care nu-si poate supune pe unul blând si mai supus. Dar e vadit în tot felul ca pofta de avutii e de prisos si nu dupa fire, neavându-si puterea într-o sila a firii, ci în voia libera cea rea. De aceea nu are scuza cel ce pacatuieste lasându-se biruit de aceasta cu voia. Astfel trebuie sa cunoastem limpede ca iubirea de placere nu se margineste numai la desfatare si la bucuria de trupuri, ci se arata în tot chipul si prin tot lucrul iubit de voia libera a sufletului si prin toata împatimirea. Dar ca sa fie cunoscute si mai limpede patimile dupa cele trei parti ale sufletului, am socotit sa adaugam pe scurt si acestea: sufletul se împarte în trei: în ratiune, iutime si pofta. Pacatele din ratiune sunt acestea: necredinta, erezia, nebunia, hula (blasfemia), nemultumirea, încuviintarile pacatelor care se ivesc din partea patimitoare. Iar tamaduirea si leacul acestor rele este credinta neîndoioasa în Dumnezeu si în dogmele adevarate, neînselatoare si ortodoxe, cugetarea neîncetata la cuvintele Duhului, rugaciunea curata si neîncetata si multumirea catre Dumnezeu. Pacatele iutimii sunt acestea: cruzimea, ura, necompatimirea, pomenirea raului, pizma, uciderea si cugetarea necontenita la unele ca acestea. Iar tamaduirea si leacul lor: iubirea de oameni, dragostea, blândetea, iubirea de oameni, compatimirea, suferirea raului si singuratatea. Pacatele partii poftitoare sunt acestea: lacomia pântecelui, nesaturarea, betia, curvia, preacurvia, necuratia, desfrânarea, iubirea de avutii, pofta de slava desarta, de bani, de bogatie si de placerile trupesti. Iar tamaduirea si leacul lor: postul, înfrânarea, reaua patimire, neaverea, împartirea averilor la saraci, dorinta bunurilor viitoare nemuritoare, dorul dupa Împaratia lui Dumnezeu si poftirea înfierii. Dar trebuie sa punem si diagnoza gândurilor patimase, prin care se savârseste tot pacatul. Gândurile în care se cuprind toate pacatele sunt opt: al lacomiei pântecelui, al curviei, al iubirii de argint, al mâniei, al întristarii, al trândaviei, al slavei desarte si al mândriei. Ca aceste opt gânduri sa ne tulbure sau ca sa nu staruiasca, sau ca sa stârneasca patimile, sau ca sa nu le stârneasca, atârna de noi. Altceva este adica momeala (atacul), altceva însotirea, altceva lupta, altceva patima, altceva învoirea (consimtirea), care e aproape de fapta si se aseamana ei, altceva lucrarea si altceva robirea. Momeala este gândul adus simplu în minte de vrajmasul, ca de pilda: fa aceasta sau aceea, cum i-a zis Domnului si Dumnezeului nostru: „Zi ca sa se faca pietrele acestea pâini”. Aceasta, cum s-a spus, nu atârna de la noi. Însotirea este primirea gândului strecurat de vrajmas, preocuparea cu el si convorbirea placuta a voi noastre cu el. patima este deprinderea cu gândul strecurat de vrajmas, care se naste din însotire, si învârtirea necontenita a cugetarii si a închipuirii în jurul lui. Lupta este împotrivirea cugetarii fie la stingerea patimii din gând sau a gândului patimas, fie prin învoire, cum zice Apostolul: „Caci trupul pofteste împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului; si acestia se împotrivesc unul altuia”. Luarea în robie este ducerea silnica si fara voie a inimii, stapânit de prejudecata si de o îndelungata obisnuinta. Învoirea este consimtirea cu patima din gând. Iar lucrarea însasi împlinirea cu fapta a gândului patimas încuviintat. Deci cel ce cugeta nepatimas de la început, sau respinge prin împotrivire si certare momeala, a taiat dintr-o data toate cele ce urmeaza. Lacomia pântecelui e stinsa prin înfrânare; curvia prin dorul dumnezeiesc si prin dorinta bunurilor viitoare; iubirea de argint prin compatimirea celor saraci; mânia prin dragostea fata de toti si prin bunatate; întristarea lumeasca prin bucuria duhovniceasca; trândavia prin rabdare, staruinta si multumire catre Dumnezeu; salva desarta prin lucrarea ascunsa a poruncilor si prin rugaciunea necontenita întru zdrobirea inimii; mândria prin aceea ca nu judecam si nu dispretuim pe nimeni, cum a facut fariseul, ci ne socotim pe noi ca pe cei mai de pe urma dintre toti.

·         Sufletul având deci trei parti, precum s-a aratat mai înainte (caci trei sunt partile lui: ratiunea, iutimea si pofta, daca în iutime este dragoste si iubire de oameni si în pofta, curatie si neprihanire, ratiunea este luminata; iar daca în iutime este ura de oameni si în pofta desfrânare, ratiunea este întunecata). Deci ratiunea atunci este sanatoasa si cumpatata si luminata, când are afectele supuse si contempla ratiunile fapturilor lui Dumnezeu duhovniceste (curat) si e înaltata catre fericita si Sfânta Treime. Iar iutimea atunci se misca dupa fire, când iubeste pe toti oamenii si nu are fata de nici unul dintre ei suparare sau pomenire de rau. În sfârsit pofta, când a omorât patimile prin smerita cugetare, înfrânare si neavere, adica a omorât placerea trupului, dorinta dupa avutie si dupa slava trecatoare, si s-a întors spre dragostea dumnezeiasca si nemuritoare. Caci pofta spre acestea trei îsi are miscarea: sau spre placerea trupului, sau spre slava desarta, sau spre câstigarea de avutie. Iar prin dorinta aceasta nesocotita dispretuieste pe Dumnezeu si poruncile lui dumnezeiesti, uita de nobila sa obârsie dumnezeiasca, se salbaticeste fata de aproapele, îsi întuneca ratiunea si n-o mai lasa sa priveasca spre adevar.

·         De fapt fiecare se îndeletniceste cu vreuna din aceste virtuti în parte. De pilda unul savârseste milostenie o vreme oarecare. Dar îndeletnicindu-se numai putintel cu acestea, nu putem zice de el ca este milostiv propriu zis, mai ales când nu savârseste bine si în chip placut de Dumnezeu ceea ce savârseste. Caci nici binele nu e bine, când nu se lucreaza bine, ci e bine cu adevarat când nu-si asteapta ca plata pentru aceasta sau aceea placerea de la oameni, de pilda bunul nume, sau slava de la ei, nici nu se face din lacomie sau nedreptate. Fiindca Dumnezeu nu cauta la binele ce se face si pare ca e bine, ci la scopul pentru care se face. Caci spun si de Dumnezeu purtatorii Parinti, ca atunci când mintea uita scopul evlaviei, fapta vazuta a virtutii fara rost. Caci cele ce se fac fara dreapta socoteala si fara scop, nu numai ca nu folosesc la nimic, chiar daca sunt bune, ci si vatama; precum se întâmpla deopotriva cu cele ce par ca sunt rele, dar se fac în scopul cinstirii de Dumnezeu, cum e de pilda fapta celui ce intra într-o casa de desfrâu, ca sa scape de la pieire o femeie pierduta. De aici e vadit ca nu e milostiv cel ce s-a îndeletnicit cu milostenia, nici înfrânat cel care a facut la fel cu înfrânarea, ci cel ce s-a îndeletnicit cât mai mult si toata viata lui, deplin, cu aceasta virtute, folosindu-se de dreapta socoteala, fara greseala. Caci mai mare decât toate virtutile este dreapta socoteala, care e împarateasa si virtutea virtutilor. Precum iarasi în cazul celor dimpotriva nu numim desfrânat, sau betiv, sau mincinos pe cel ce a alunecat o data în vreuna din acestea, ci pe cel ce a cazut de foarte multe ori si ramâne neîndreptat. Pe lânga cele spuse, mai trebuie sa se stie mai ales acesta, care e de mare trebuinta tuturor celor ce râvnesc sa dobândeasca virtutea si se sârguiesc sa ocoleasca pacatul: cu cât e sufletul neasemanat mai bun decât trupul, si mai distins si mai cinstit în lume si foarte însemnate privinte, cu atât sunt si virtutile sufletesti mai bune decât cele trupesti, mai ales cele care imita pe Dumnezeu si poarta haine dumnezeiesti. Cu totul dimpotriva trebuie sa socotim despre pacatele sufletesti ca se deosebesc de patimile trupesti în ce priveste efectele lor si pedeapsa lor, macar ca acest lucru îl uita multi, fara sa stiu cum. Betia, curvia, preacurvia, furtul si cele apropiate acestora, oricât sunt de urâte la aratare celor evlaviosi si celor de fug de ele, sau le pedepsesc, nu pricinuiesc atâta durere celor ce staruiesc în ele fara sa se îndrepte, în comparatie cu patimile sufletesti, care sunt cu mult mai rele si mai grele ca acelea si care duc la starea dracilor si la osânda vesnica rânduita acelora pe cei stapâniti de ele. E vorba de pizma, de pomenirea raului, de rautate, de învârtosare si de iubirea de argint, care-i radacina tuturor relelor, dupa Apostol, si de cele asemenea.

·         Numai omul, aceasta vietuitoare mintala si rationala, este dintre toate „dupa chipul si dupa asemanarea lui Dumnezeu”, pentru demnitatea mintii si a sufletului, adica pentru necuprinsul, nevazutul, nemurirea si libertatea voii, ca si pentru însusirea de stapânitor, nascator de prunci si ziditor. Iar „dupa asemanare” este pentru ratiunea virtutii si a faptelor noastre care imita pentru Dumnezeu si poarta nume duhovnicesc, adica pentru dispozitia filantropica fata de cei din neamul omenesc, pentru îndurarea, mila si dragostea aproapelui si pentru compatimirea aratata altora. „Fiti milostivi, zice Hristos Dumnezeu, precum si Tatal vostru cel ceresc milostiv este”. „Dupa chipul” îl are orice om, caci Dumnezeu nu se caieste de darurile sale. Dar „dupa asemanarea” o au foarte putini si numai cei virtuosi, sfintii si cei ce imita pe Dumnezeu în bunatate, pe cât e cu putinta oamenilor.