Index > Scriitori filocalici

 
   Antonie cel Mare 
   autor anonim 
   Avva Filimon 
   Calist şi Ignatie Xantopol 
   Calist Angelicude 
   Calist Catafygiotul 
   Calist Patriarhul 
   Casian Romanul 
   Diadoh al Foticeei 
   Evagrie Ponticul 
   Filotei Sinaitul 
   Grigorie Sinaitul 
   Ilie Edicul 
   Ioan Carpatiul 
   Ioan Damaschin 
   Isaia Pustnicul 
   Isihie Sinaitul 
   Marcu Ascetul 
   Maxim Cavsocalivitul 
   Maxim Marturisitorul 
   Nichifor din singuratate 
   Nichita Stithatul 
   Nil Ascetul 
   Petru Damaschin 
   Simeon Evlaviosul 
   Simeon Metafrastul 
   Simeon Noul Teolog 
   Talasie Libianul si Africanul 
   Teodor al Edesei 
   Teognost 
   Teolipt mitropolitul Filadelfiei 
   Varsanufie si Ioan 
   Vasile de la Poiana Marului 

 

versiune cu diacritice - aici

Avva Filimon

·         Deci daca vrei sa ajungi la toate aceste virtuti, fii fara grija dinspre orice om, fugi de lume si umbla cu râvna pe calea Sfintilor, tine-ti înfatisarea neîngrijita, haina patata si smerita, purtarea simpla, cuvântul fara mestesug, mersul fara slava desarta, glasul netocmit, vietuieste în saracie, lasa-te dispretuit de toti, iar mai presus de poate pazeste-ti mintea, grijeste trezvie, staruieste în toate strâmtorarile si pastreaza toate bunatatile pe care le ai nestirbite, si ia aminte la tine cu de-amanuntul, ca sa nu primesti nici una din placerile ce vor sa intre. Caci patimile sufletului se potolesc prin linistire; iar întarâtate si mâniate se salbaticesc si mai tare si-i silesc pe cei ce le au sa pacatuiasca si mai mult, precum ranile trupurilor, zgâriate si descojite, se fac anevoie de tamaduit. Cuvântul fara rost înca poate desparti mintea de pomenirea lui Dumnezeu, dracii silind-o la aceasta, iar simturile ascultând de ei. Numai lupta si frica mare pot pazi sufletul. Deci trebuie sa desparti de toata lumea si sa rupi sufletul de toata afectiunea fata de trup, si sa te faci fara casa, fara lucruri de ale tale, neiubitor de argint, lipsit de avere, neumblator dupa câstig si dupa schimburi, nepriceput în lucruri omenesti, smerit la cugetare, împreuna patimitor, bun, blând, linistit, gata sa primesti în inima întiparirile venite din cunostinta dumnezeiasca. Caci nici în ceara nu se poate scrie, daca nu s-au netezit mai-nainte trasaturile aflate în ea. Acestea ne învata marele Vasile.

·         Iar pravila sfântului batrân era aceasta: noaptea cânta toata psaltirea si canoanele, fara tulburare, si zicea o pericopa din Evanghelie. Pe urma se aseza zicând în sine: Doamne miluieste, cu staruinta si atât de mult, pâna nu mai putea sa-l rosteasca. Apoi se culca, si când se facea de ziua cânta iarasi ceasul întâi, si se aseza în scaunul lui privind catre rasarit si cântând cu rândul si iarasi zicând din Apostol si din Evanghelie. Asa petrecea toata ziua, cântând neîncetat si rugându-se si hranindu-se cu contemplarea celor ceresti, încât de multe ori mintea lui se înalta în contemplatie si nu stia daca se afla pe pamânt. Vazându-l deci pe el fratele îndeletnicindu-se asa pe întins si de neslabit cu pravila, si preschimbat cu totul de cugetarile dumnezeiesti, zice catre el: Te ostenesti, Parinte, astfel la o asa batrânete, chinuindu-ti trupul si robindu-l. Iar el zise raspunzând: Crede, fiule, ca atâta râvna si dor pentru pravila a asezat Dumnezeu, încât o pot împlini în toata întinderea ei. Iar dorul dupa Dumnezeu si nadejdea bunurilor viitoare biruie neputinta trupeasca. Astfel întreg dorul mintii îl avea zburând spre cer; si nu numai în alte vremi, ci si în vremea mesei însasi.

·         Apoi l-a mai întrebat si aceasta: De ce, Parinte, mai presus de toata dumnezeiasca Scriptura te îndulcesti cu Psaltire? Si de ce cânti linistit, ca si când ai spune catre cineva cuvintele? Iar el zise catre acela: Îti spun, fiule, ca asa a întiparit Dumnezeu puterea Psalmilor în sufletul meu smerit, ca si în Proorocul David, si nu ma pot desparti de dulceata feluritelor vederi din ei. Caci cuprind toata dumnezeiasca Scriptura. Iar acestea le-a spus cu multa smerenie de cuget celui ce l-a întrebat, de dragul folosului, fiind mult silit.

·         Fie ca manânci, fie ca bei, fie ca te întâlnesti cu oarecine, fie ca esti afara din chilie, fie ca esti pe drum, sa nu uiti sa rostesti aceasta rugaciune si sa cânti si sa meditezi rugaciuni si psalmi, cu o cugetare treaza si cu mintea neratacita. Dar chiar când te afli în cea mai necesara trebuinta, sa nu înceteze mintea ta sa mediteze si sa se roage în ascuns. Caci astfel poti întelege adâncurile dumnezeiestii Scripturi si puterea ascunsa în ea si sa-i dai mintii o lucrare neîncetata, ca sa împlinesti cuvântul Apostolului, care porunceste: „neîncetat va rugati”. Ia aminte deci cu dinadinsul si pazeste-ti inima ca sa nu primeasca gânduri rele, sau desarte si nefolositoare. Ci totdeauna, fie ca esti culcat, fie ca esti în picioare, fie ca manânci, fie ca bei, fie ca te întâlnesti cu altii, inima ta sa se îndeletniceasca pe ascuns în cuget, fie cu psalmii, fie cu rugaciunea: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, miluieste-ma”. Iar când cânti cu gura, ia de asemenea aminte sa nu zici alte cuvinte cu gura si la altele sa-ti rataceasca cugetarea. Si iarasi l-a întrebat fratele: Vad în somn multe naluciri desarte. Iar batrânul a zis catre el: Sa nu te lenevesti si sa nu te faci nepasator, ci înainte de a te culca fa multe rugaciuni în inima ta si împotriveste-te gândurilor, ca nu cumva sa fii dus de voile diavolului si sa te lepede Dumnezeu. Grijeste cu puterea ca sa adormi dupa psalmi si dupa aceasta meditatie în minte, si sa nu lasi cugetarea ta sa primeasca gânduri straine; ci în gândurile în care ai fost rugându-te, în acelea sa te culci meditând, ca sa fie cu tine când adormi si sa-ti graiasca tie când te scoli. Zi si sfântul Simbol al credintei ortodoxe înainte de a te scula. Caci credinta dreapta în Dumnezeu este un izvor si o straja a tuturor bunatatilor.

·         Mai zicea si aceea ca gândurile ce se ivesc în cuget despre cele desarte sunt boli ale sufletului nelucrator si lenes.

·         Iar când dobândesti o virtute, sa nu ti se înalte gândul împotriva fratelui, fiindca tu ai dobândit-o, iar acela nu i-a avut grija. Caci acesta este începutul mândriei. Pazeste cu toata puterea sa nu faci nimic pentru placerea oamenilor. Iar când lupti cu patima, sa nu slabesti, nici sa te lenevesti daca dainuieste razboiul, ci, ridicându-te, arunca-te înaintea lui Dumnezeu, din toata inima, zicând cu Proorocul: „Judeca-i, Doamne, pe cei ce ma nedreptatesc, caci eu nu pot nimic asupra lor”. Si El vazând smerenia ta, îti va trimite mai repede ajutorul Sau. Iar când mergi cu cineva pe cale, nu primi convorbire când mergi cu cineva pe cale, nu primi convorbire desarta, ci da-i mintii lucrarea duhovniceasca pe care o avea, ca sa i se faca obicei bun si uitare a placerilor vietii.

·         Când poti sa te rogi întru trezvie, sa nu faci nimic cu mâinile; iar daca esti cuprins de moleseala, misca-te putin, amenintându-i gândul si fa ceva cu mâinile. Iar acela zise iarasi catre el: Dar tu, Parinte, nu esti îngreunat de somn în pravila ta? Zise lui: Anevoie; dar daca mi se întâmpla vreodata putin, ma misc si zic începutul Evangheliei dupa Ioan, îndreptând spre Dumnezeu ochiul cugetului si îndata se risipeste. Asemenea fac si cu gândurile. Când vine vreunul, îl întâmpin ca pe un foc de lacrimi, si se risipeste. Dar tu înca nu poti sa te înarmezi astfel, ci tine mai degraba meditatia ascunsa si rugaciunile de azi, rânduite de Sfintii Parinti adica sileste-te sa savârsesti ceasul al treilea, al saselea, al noualea, cele de seara si pravila de noapte. Dar ia seama cu toata puterea, sa nu faci nimic pentru placerea oamenilor, nici sa nu ai vreodata dusmanie împotriva fratelui, ca sa nu te desparti de Dumnezeul tau.

·         „Sezând eu o data aproape de el, l-am întrebat daca a fost ispitit de uneltirile dracilor pe când sedea în pustie? Iar el zise: Îngaduie, frate. Daca va îngadui Dumnezeu sa vie la tine ispitele pe care le-am încercat eu de la diavol, nu cred ca ai putea sa rabzi amaraciunea lor. Am saptezeci de ani, sau si mai bine, si cei mai multi i-am petrecut în ispite. Si locuind în mai multe pustiuri, în linistea cea mai deplina, atâtea am încercat si am patimit de la ei, câte nu sunt de folos sa le povestesc celor ce n-au primit experienta linistirii, ca sa nu-i amarasc. Iar în ispite, aceasta o faceam pururi: Îmi puneam toata nadejdea în Dumnezeu, înaintea caruia am facut si fagaduintele lepadarii si El îndata ma izbavea. De aceea, frate, nu mai am grija de mine. Caci stiu ca se îngrijeste El de mine. Si asa port mai usor ispitele ce-mi vin. Numai aceasta o aduc de la mine, ca ma rog neîncetat. Caci stiu ca pe cât se întind cele neplacute, pe atât se gatesc cununile celui ce rabda. Caci acestea sunt rânduite ca lucruri de schimb de Dreptul Judecator. Deci stiind aceasta, frate, sa nu cazi în lenevie, cunoscând ca stai în mijlocul razboiului luptându-te, si ca sunt foarte multi cei ce lupta pentru noi, cu vrajmasul lui Dumnezeu. Caci cum am putea noi cuteza sa ne împotrivim unui asa de înfricosat vrajmas al neamului nostru, daca nu ne-ar sustine dreapta cea atotputernica a lui Dumnezeu Cuvântul, ocrotindu-ne si acoperindu-ne? Cum ar rezista firea omeneasca la uneltirile lui? Caci „cine, zice, va descoperi fata îmbracamintii lui? Iar la încheietura platosei lui cine va patrunde? Din gura lui ies faclii aprinse, care scapara ca niste gratii de foc. Din narile lui iese fum de cuptor ce arde cu foc de carbuni. Sufletul lui e carbuni. Flacara iese din gura lui. În grumazul lui salasluieste puterea. Înaintea lui alearga pierzania. Inima lui e întarita, sta ca o piatra, ca o nicovala neclatita. Fierbe adâncul ca o caldare. Socoteste marea ca un vas de unsoare; iar tartarul adâncului ca pe un rob. Tot ce e înalt vede, împaratind peste toate cele din ape”. Împotriva lui ne este lupta, frate. Pe unul ca acesta ni l-a aratat Cuvântul ca asupritor.

·         Mai povestea iarasi acelasi frate si aceea ca pe lânga alte virtuti, o câstigase si pe aceasta, ca nu rabda niciodata sa auda o vorba fara rost. Iar daca cineva din neatentie povestea vreun lucru care nu tindea la folosul sufletului, nici nu raspundea macar. Dar nici când plecam eu la vreo slujba, nu ma întreba de ce pleci, si nici întorcându-ma, nu ma întreba unde esti, sau cum esti, sau ce ai de facut. Odata, calatorind eu la Alexandria pentru o trebuinta oarecare si de acolo suindu-ma în cetatea împarateasca pentru un lucru bisericesc, împreuna cu mai multi frati preacuviosi, n-am trimis nici o veste slujitorului lui Dumnezeu. Petrecând deci acolo vreme destula, m-am întors iarasi la Schit la el. iar el vazându-ma si bucurându-se si îmbratisându-ma, a facut rugaciune si apoi a sezut neîntrebându-ma nimic, ci staruia îndeletnicindu-se cu contemplatia. Odata, vrând sa-l cerc, am lasat sa treaca mai multe zile, fara sa-i dau pâine sa manânce. Iar el n-a întrebat, nici n-a zis nimic. Eu, dupa aceasta, punându-i metanie, i-am zis: Fa iubire, Parinte, si-mi spune, nu te-ai suparat, ca nu ti-am adus sa manânci dupa obicei? Iar el zise: Iarta frate, douazeci de zile daca nu mi-ai da pâine sa manânc, si înca nu ti-as cere. Caci pâna rabd cu sufletul, rabd si cu trupul. Atâta era cufundat în contemplarea Binelui adevarat. Mai zicea: De când am venit în Schit, n-am îngaduit gândului meu sa iasa afara din chilie, dar nici alt gând n-am primit în cugetare, afara de frica lui Dumnezeu si de judecatile veacului ce va sa vie, gândindu-ma la osânda ce asteapta pe pacatosi, la focul vesnic, la întunericul cel mai dinafara, la felul cum petrec sufletele pacatosilor si ale dreptilor si la bunatatile ce asteapta pe cei drepti, la plata pe care o va lua fiecare dupa osteneala sa, unul pentru sporirea durerilor, altul pentru milostenie si dragoste nefatarnica, unul pentru neavere si pentru lepadarea de toata lumea, altul pentru smerita cugetare si linistirea cea mai deplina, unul pentru supunerea desavârsita si altul pentru înstrainare. Gândindu-ma la toate acestea, nu las alt gând sa lucreze în mine, nici nu pot sa mai fiu cu oamenii, sau sa-mi mai ocup mintea cu ei, ca sa nu ma despart de gândurile mai dumnezeiesti.

·         Caci când sufletul lasa desimea si intensitatea mintii sa slabeasca, pune stapânire pe el noaptea. Fiindca unde nu straluceste Dumnezeu, toate se contopesc ca într-un întuneric si nu mai poate privi numai spre Dumnezeu si tremura de cuvintele Lui. „Caci Dumnezeu aproape sunt eu, zice Domnul, si nu Dumnezeu departe”; sau: „Se va ascunde omul în ascunzis, si eu nu-l voi vedea? Nu umplu eu cerul si pamântul?”

·         Cum pot, ziceam, sa-mi fac mintea curata ca si tine? Iar el zicea: Mergi si osteneste. Caci e trebuinta de osteneala si de durerea inimii. Fiindca nu ne vin dormind si zacând pe spate cele ce se dau prin osteneala si sârguinta. Când vin bunatatile pamântului fara osteneala? Deci cel ce vrea ca sa ajunga la spor duhovnicesc, trebuie, înainte de toate, sa se lepede de voile sale si sa câstige pentru totdeauna plânsul si averea. Nemailuând aminte la pacatele altora, ci numai la ale sale, sa plânga pentru ele, ziua si noaptea, si sa nu aiba prietenie cu vreun om. Caci sufletul îndurerat de întâmplari triste si strapuns de amintirea pacatelor de mai înainte, se face mort pentru lume si lumea se face moarta pentru el, adica patimile trupului se fac nelucratoare, precum si omul pentru patimi.

·         Iar cel ce la începutul lepadarii nu primeste plânsul în inima, nici lacrimi duhovnicesti, nici gândul la chinurile fara sfârsit, nici linistirea adevarata, nici rugaciunea staruitoare, nici psalmodia, nici meditarea dumnezeiestilor Scripturi, cel ce nu câstiga deprinderea acestora, ca sa fie silit de o staruinta neîncetata sa faca acestea cu mintea chiar daca nu vrea, si sa înfloreasca în cugetul lui frica de Dumnezeu, unul ca acesta se odihneste înca în dragostea de lume si nu poate dobândi mintea curata în rugaciune. Caci evlavia si frica de Dumnezeu curatesc sufletul de patimi si ajuta mintii sa se elibereze si o duc spre contemplatia naturala si o fac sa se înalte la cunostinta lui Dumnezeu (la teologie), pe care o primeste în schima fericirii. Pentru ca celor ce o iau asupra lor le daruieste înca de aici arvunile si le-o pazeste neclintita.
Deci sa grijim cu toata puterea de lucrarea faptuitoare, prin care suntem înaltati cu evlavie. Ea este curatia cugetarii, al carei rod este contemplatia naturala si cunoasterea lui Dumnezeu (teologia). Caci faptuirea este usa contemplatiei, cum zice mintea cea mai înfocata si mai teologica. Deci daca nu vom griji de faptuire, vom fi pustii de orice întelepciune. Chiar daca ar ajunge cineva la culmea virtutii, are trebuinta de osteneala nevointei, ca sa-si struneasca pornirile neregulate ale trupului si sa-si pazeasca gândurile. Numai asa am putea sa ne împartasim de salasluirea lui Hristos. Caci pe cât se înmulteste în noi dreptatea, pe atâta creste barbatia duhovniceasca. Si desavârsindu-se mintea, se uneste întreaga cu Dumnezeu, se umple de lumina dumnezeiasca si primeste descoperirea tainelor negraite. Atunci descopera cu adevarat locul cuminteniei, al tariei, al destoiniciei ca sa cunoasca toate, al îndelungimii de zile si vieti, al luminii ochilor si al pacii. Caci pâna e prinsa în lupta cu patimile, înca nu e vremea sa se bucure de acestea. Fiindca virtutile si pacatele fac mintea oarba. Unele, ca sa nu vada virtutile; celelalte, ca sa nu vada pacatele. Dar când se odihneste de razboi si se învredniceste de darurile duhovnicesti, atunci se face întreaga luminoasa, stând sub lucrarea îndesata a harului. Atunci staruie neclintita în contemplarea (vederea) celor duhovnicesti. O minte ca aceasta nu mai e legata de cele de aici, ci s-a mutat din moarte la viata.

·         Pentru ca cel ce se lupta si a ajuns sa se apropie de Dumnezeu si sa se faca partas de sfânta lumina si sa fie ranit de dorul ei, se desfata de Domnul cu o bucurie duhovniceasca si necuprinsa, precum zice dumnezeiescul psalm: „Desfateaza-te de Domnul, si sa-ti dea tie cererile inimii tale; si va arata ca o lumina dreptatea ta si judecata ta ca miezul zilei”. Caci ce dor al sufletului e asa de puternic si de anevoie de suportat ca cel ce vine de la Dumnezeu în sufletul care e curatit de tot pacatul si care zice din adevarata simtire a inimii: „Sunt ranit de dragoste?” Fulgerarile frumusetii dumnezeiesti sunt cu totul de negrait si de nepovestit. Nu le înfatiseaza cuvânt, nu le primeste ureche. Chiar de ai vorbi de lumina luceafarului, de stralucirea lunii, de lumina soarelui, toate sunt nimic fata de slava aceea si sunt cu mult mai prejos de lumina adevarata, decât noaptea adânca, sau luna întunecata, de amiaza cea mai luminata. Asa ne-a învatat si Vasile, dumnezeiescul dascal, cel care a cunoscut acestea prin cercare si învatându-le ni le-a predat noua.

·         Dar cine nu s-ar minuna si de lucrul urmator, care e dovada marii lui smerenii de cuget. Învrednicit de multa vreme de treapta preoteasca si ajuns la cele prin vietuire si cunostinta, fugea asa de mult povara dumnezeiestilor slujbe, încât în cele mai multe din timpurile nevointelor sale, aproape ca nu primea sa se apropie de sfânta masa. Ba, vietuind cu atâta curatie, nici împartasirea de dumnezeiestile Taine nu o primea când avea întâlnire cu oamenii, macar ca nu spunea nimic pamântesc, ci primea întâlnirea pentru folosul celor ce o cereau. Iar când voia sa se Împartaseasca de dumnezeiestile Taine, cerea îndurarea lui Dumnezeu prin rugaciuni, psalmodii si marturisiri. Caci se cutremura de glasul preotului, când rostea si zicea: „Sfintele Sfintilor”. Fiindca zicea ca toata biserica se umple de Sfintii Îngeri si însusi Împaratul Puterilor savârseste tainic cele sfinte si se preface în inimile noastre în trup si sânge. De aceea zicea ca trebuie sa devenim curati si oarecum afara de trup si asa sa îndraznim a ne apropia, fara nici o îndoiala si ezitare, de preacuratele lui Hristos Taine, ca sa ne facem partasi de luminarea din ele. Caci multi dintre Sfintii Parinti au vazut pe Îngeri, stând de paza în jurul lor. De aceea se si pazeau în tacere, nevorbind cu nimeni. Mai zicea si aceea ca atunci când trebuie sa-si vânda el însusi lucrul mâinilor sale, ca nu cumva, vorbind si raspunzând, sa spuna vreo minciuna, vreun juramânt, sau vreo vorba de prisos, sau vreun altfel de pacat, mai bine tacea, lasând sa para ca e prost. Si tot cel ce voia sa cumpere, lua de la el si da ce voia. Si primea ceea ce i se da cu multumire, negraind nimic, acest barbat cu adevarat întelept.