Index > Scriitori filocalici

 
   Antonie cel Mare 
   autor anonim 
   Avva Filimon 
   Calist şi Ignatie Xantopol 
   Calist Angelicude 
   Calist Catafygiotul 
   Calist Patriarhul 
   Casian Romanul 
   Diadoh al Foticeei 
   Evagrie Ponticul 
   Filotei Sinaitul 
   Grigorie Sinaitul 
   Ilie Edicul 
   Ioan Carpatiul 
   Ioan Damaschin 
   Isaia Pustnicul 
   Isihie Sinaitul 
   Marcu Ascetul 
   Maxim Cavsocalivitul 
   Maxim Marturisitorul 
   Nichifor din singuratate 
   Nichita Stithatul 
   Nil Ascetul 
   Petru Damaschin 
   Simeon Evlaviosul 
   Simeon Metafrastul 
   Simeon Noul Teolog 
   Talasie Libianul si Africanul 
   Teodor al Edesei 
   Teognost 
   Teolipt mitropolitul Filadelfiei 
   Varsanufie si Ioan 
   Vasile de la Poiana Marului 

 

versiune cu diacritice - aici

Ioan Carpatiul

·         Precum focul învaluia rugul, dar nu-l ardea, asa si la cei ce au primit darul nepatimirii, chiar de ar purta un trup foarte greu si foarte aprins, caldura trupului nu tulbura si nu întineaza întru nimic trupul sau mintea. Caci glasul Domnului a desfacut flacara de fire. Fiindca voia si cuvântul lui Dumnezeu a despartit cele unite dupa fire.

·         Luna crescând si iarasi scazând arata starea omului, care aici face cele bune si aici pacatuieste, apoi se întoarce prin pocainta la viata virtuoasa. Deci nu s-a pierdut mintea celui ce a gresit, cum socotesc unii de la voi, precum nu se micsoreaza trupul lunii, ci lumina ei. Omul îsi recâstiga asadar iarasi stralucirea sa prin pocainta, precum luna, dupa ce s-a mistui, se îmbraca iarasi de la sine cu lumina. Caci „cel ce crede în Hristos, de va si muri, viu va fi”; „si va cunoaste, zice, ca Eu Domnul am grait si voi face”.

·         De se va rascula în cugetul tau roiul gândurilor urâte si slabind vei fi biruit, sa stii ca te-ai despartit pentru o vreme de harul dumnezeiesc. De aceea ai si fost dat pe mâna caderii tale, dupa o dreapta judecata. Drept aceea lupta sa nu fii lipsit niciodata de har, din nepurtarea de grija, nici pentru o clipa. Iar de vei putea sa te ridici din alunecare si sa treci peste zidul gândurilor patimase si peste atacurile întinate necontenite, aduse de marea dibacie a vrajmasilor, sa nu uiti de harul dat tie de sus. Caci zice Apostolul: „Nu eu, ci harul lui Dumnezeu, care e cu mine”, a lucrat o astfel de biruinta si m-a ridicat din gândurile întinate ce s-au sculat asupra mea, si m-a izbavit de barbatul nedrept, adica de diavolul, si de omul cel vechi. Pentru aceasta, usurat de aripa Duhului si slobozit de povara trupului, am putut zbura deasupra dracilor ce umbla sa vâneze si sa prinda mintea omeneasca cu patima placerii, pe care i-o arata, atragând-o cu sila spre ea. Cel ce m-a scos prin urmare din Egipt, adica din lumea pierzatoare de suflet, Acesta este cel ce, luptând pentru mine cu brat ascuns, a biruit pe Amalec si mi-a dat nadejdea ca Domnul va zdrobi de la fata noastra si celelalte neamuri ale patimilor necuvioase. Acesta este Dumnezeul nostru, care ne va da întelepciune si putere (caci cine sunt aceia care, luând întelepciune, nu au luat si puterea Duhului, spre a birui pe vrajmasi), „acesta va înalta capul tau peste vrajmasii tai si-ti va da tie aripi ca de porumb si, zburând, te vei odihni la Dumnezeu”. Pune-va Domnul „arc de arama în bratele tale”, aratându-te tare, ager si viguros împotriva vrajmasului si împiedicând sub tine pe toti cei ce-ti stau împotriva. Pune deci în socoteala Domnului harul curatiei, multumindu-I ca nu te-a închis în mâinile voilor trupului tau, ale sângelui si ale duhurilor stricacioase si necurate, care le întarâta pe acestea, ci te-a întarit pe tine cu dreapta Lui. Zideste-i jertfelnic ca Moise dupa ce a pus pe fuga pe Amalec. „Pentru aceasta marturisi-ma-voi tie, Doamne, si numele Tau voi cânta”, marind puterile Tale, ca ai izbavit de stricaciune viata mea si m-ai rapit din cursele si sagetaturile rautatii viclene, învechite si cu multe fete.

·         Dracii cei vicleni învioreaza, înnoiesc, înalta si înmultesc în noi patimile spurcate. Iar meditarile cuvântului dumnezeiesc, si mai ales cele ce se fac cu varsare de lacrimi, omoara patimile si le risipesc, chiar daca sunt vechi, si fac sa înceteze treptat lucrarile lor pacatoase, stricatoare de suflet si de trup. Numai noi sa nu ne lenevim de a starui pe lânga Domnul prin rugaciune si prin nadejde neslabita si neînfricata.

·         Când, sârguindu-te pentru virtutea postirii, nu o poti dobândi din pricina neputintei, si cu inima zdrobita te întorci cu multumire catre Purtatorul de grija si Judecatorul tuturor, însusi faptul de a multumi milostivirii lui Dumnezeu ti se va pune la socoteala, numai sa te arati pururi umilit înaintea Domnului si sa nu te înalti fata de nici un om.

·         Stiind vrajmasul ca rugaciunea ne este noua aparatoare, iar lui vatamatoare, si silindu-se sa ne desfaca de ea, ne împinge la pofta stiintelor elinesti, de la care ne-am departat, si ne îndeamna sa ne ocupam cu ele. Sa nu ascultam de el, ca nu cumva, departându-ne de la legile plugariei noastre, sa culegem, în loc de smochini si struguri, spini si maracini. „Caci întelepciunea lumii acesteia s-a socotit nebunie la Dumnezeu”.

·         Ai Scriptura marturie ca cineva, chiar patimas fiind, daca crede cu toata inima si cu smerenie, primeste harul nepatimirii. Caci zice: „Astazi vei fi cu mine în rai”; „Credinta ta te-a mântuit, mergi în pace”, în pacea preafericitei nepatimiri, si celelalte de felul acesta; sau: „Toamna se coc strugurii”; sau: „Fie voua dupa credinta voastra”.

·         Când, urând patimile, suntem tulburati si mai tare de gândurile nerusinate ale dracilor, sa ne sprijinim si mai mult pe credinta în Domnul si sa ne facem si mai întarita nadejdea în bunurile vesnice fagaduite, de care se silesc vrajmasii sa ne lipseasca si sa ne înstraineze, din pizma. Caci daca n-ar fi foarte mari acele bunuri, n-ar arde dracii de o atât de mare pizma împotriva noastra si nu ne-ar sageta asa de des cu gânduri întinate, crezând ca îsi vor satura furia lor si ne vor împinge la deznadejde, prin supararea multa si cu anevoie de purtat.

·         Unii spun ca faptuirea este cunostinta cea mai adevarata. Drept aceea siliti-va sa va aratati credinta si cunostinta mai mult prin fapte. Caci cel ce se mândreste numai cu cunostinta va auzi: „Pe Dumnezeu marturisesc ca îl stiu, dar prin fapte îl tagaduiesc”.

·         Dracii se silesc sa spurce pe nevoitor, prin naluciri rusinoase si prin scurgerea samântei, cele mai adeseori în vremea praznicelor si a sfintelor slujbe, si mai ales când vrea cineva sa se apropie de masa cea de taina. Dar nici prin aceasta nu vor rani sau slabi pe cel obisnuit sa poarte toate cu rabdare si cu vitejie. „Deci sa nu se laude împotriva noastra cei strâmbi ca cei drepti”.

·         Vrajmasii se razbuna pe purtarea si râvna ta, palmuindu-ti sufletul cu încercari felurite si negraite. Dar din necazurile multe si nespuse ti se împleteste cununa; si „întru neputinte se desavârseste puterea lui Hristos”; si în starile triste ale sufletului obisnuieste sa înfloreasca harul Duhului. „Ca a rasarit celor drepti lumina în întuneric”. Sa tinem numai îndraznirea si lauda nadejdii tare pâna la sfârsit.

·         Nimic nu obisnuieste sa piarda asa de mult virtutea, ca luarea ei în râs, batjocura si vorbaria desarta. Dar iarasi nimic nu înnoieste asa de mult sufletul învechit si nu îl face sa se apropie de Dumnezeu, ca frica de Dumnezeu, atentia cea buna, cugetarea neîncetata la cuvintele lui Dumnezeu, înarmarea cu rugaciunea si urmarirea câstigului din privegheri.

·         Multa destoinicie si mult folos câstiga sufletul daca rabda cu tarie orice necaz, fie ca vine de la oameni, fie de la draci, si daca stie ca suntem datori sa purtam ostenelile si sa nu învinuim pe nimeni decât pe noi însine. Caci cel ce învinuieste pe altul pentru necazurile sale a alunecat din dreapta judecata a ceea ce se cuvine.

·         Se întâmpla uneori, ca înmultindu-se ispitele, omul sa se departeze de la scaunul de-a dreapta, chiar daca e sârguitor, adica sa iasa din rânduiala lui, „toata întelepciunea si tot mestesugul lui fiind înghitit”, cum zice Scriptura. Aceasta, ca sa nu ne încredem în noi însine si sa nu se laude Israel, zicând: „Mâna mea m-a izbavit pe mine”. Dar nadajduieste ca vei fi asezat iarasi în starea frumoasa de mai înainte, fiind alungat si cazând de la tine cel viclean, prin porunca dumnezeiasca. Caci acesta ne atâta sa privim si sa auzim toate cu patima si ne împinge spre pacat. Învaluindu-ne mintea ca într-o ceata groasa, el face si trupul sa simta o greutate si o povara negraita. Iar ratiunea cea fireasca, ce e simpla si neprefacuta, asemenea copiilor de curând nascuti, o face complicata si foarte experta în tot felul de pacate, otravind-o si scotând-o din firea ei prin aplecarea în doua parti.

·         Când sufletul iese din trup vrajmasul da navala asupra lui, razboindu-l si ocarându-l cu îndrazneala si facându-se pârâs amarnic si înfricosat al lui pentru cele ce a gresit. Dar atunci se poate vedea cum sufletul iubitor de Dumnezeu si prea credincios, chiar daca a fost mai-nainte ranit adeseori de pacate, nu se sperie de navalirile si amenintarile aceluia, ci se întareste si mai mult întru Domnul si zboara plin de bucurie, încurajat de Sfintele puteri care îl conduc, si împrejmuit ca de un zid de luminile credintei, strigând si el cu multa îndrazneala diavolului viclean: Ce este tie si noua, înstrainatule de Dumnezeu? Ce este tie si noua, fugarule din ceruri si sluga vicleana? Nu ai stapânirea peste noi, caci Hristos, Fiul lui Dumnezeu, are stapânirea peste noi si peste toti. Lui i-am pacatuit, Lui îi vom raspunde, având zalog al milostivirii lui fata de noi si al mântuirii noastre cinstita Lui cruce. Iar tu fugi departe de noi, pierzatorule. Caci nimic nu este tie si slugilor lui Hristos. Zicând acestea sufletul cu îndrazneala, diavolul întoarce spatele, tânguindu-se cu glas mare, neputând sa stea împotriva numelui lui Hristos. Iar sufletul aflându-se deasupra, zboara asupra vrajmasului, palmuindu-l, ca pasarea numita oxypterix (repede zburatoare) pe corb. Dupa aceasta e dus cu veselie de dumnezeiestii Îngeri la locurile hotarâte lui, potrivit cu starea lui.

·         Chiar si o ispita mica, daca e îngaduita, împiedica pe cel ce se sârguieste în înaintare. Sa te încredinteze despre aceasta echeneida, pestisorul cel atât de mic, care opreste numai cu atingerea o încarcatura foarte mare, împiedicând-o sa înainteze. Si adu-ti aminte de cel ce zice: „Eu, Pavel (cel atât de mare), am vrut sa viu o data si înca o data la voi, dar ne-a împiedicat Satana”. Dar sa nu te tulburi pentru aceasta, ci lupta-te mai departe prin rabdare si vei avea parte de har.

·         Poate fi cineva foarte bogat în virtuti, dar daca din nepasare se abate de la ceea ce se cuvine, se ridica asupra lui fiii rasariturilor rele de la Amalec si mai ales de la Madiam, puterea cea iubitoare de curvie, împreuna cu camilele lor, adica cu amintirile patimase, carora nu este numar, si nimicesc toate roadele pamântului, adica ale faptuirii si ale deprinderii celei prea bune. Atunci saraceste Israel si se împutineaza cu sufletul si se vede silit sa strige catre Domnul. Iar din cer ce trimite gând bun, care imita pe Ghedeon prin multa credinta si smerita cugetare. „Caci mia mea, zice, este cea mai smerita în Manase”, ca sa lupt împotriva atâtor multimi cu trei sute de oameni slabi si sa dobândesc în chip minunat biruinta împotriva vrajmasilor, cu ajutorul harului.

·         Nu vei putea sa calci peste aspida si vasilisc, si celelalte, daca nu vei primi de la Dumnezeu, prin multa rugaciune, Îngeri aparatori, care sa te ridice cu mâinile lor si sa te faca sa fii mai presus de cugetul trupesc.

·         Când cineva, chiar daca se lupta cu putere, va fi biruit, sa nu se întristeze si sa nu slabeasca nicidecum, ci ridicându-se sa se încurajeze cu cuvintele lui Isaia, cântând unele ca acestea: „Întarindu-va ati fost înfrânti, o, draci vicleni. Deci daca iarasi veti izbândi, iarasi veti fi biruiti”; si „Sfatul pe care-l veti planui, îl va împrastia Domnul, caci cu noi este Dumnezeu, cel ce ridica pe cei cazuti si face sa fie taiati vrajmasii nostri, când ne pocaim”.

·         Este cu neputinta celui povatuit prin încercari sa treaca prin ele fara întristare. Dar dupa acestea, de multa bucurie se umplu unii ca acestia, si de lacrimi dulci si de gânduri dumnezeiesti toti câti au cultivat osteneala si necazurile în inimile lor.

·         Desi Isaac a voit sa binecuvânteze, iar Essau a alergat spre dorinta binecuvântarii, totusi n-au izbutit. Dumnezeu a miluit si a binecuvântat si a uns în duh nu pe acela pe care l-am voit noi, ci pe care l-a rânduit spre slujire mai înainte de a-l voit noi, ci pe care l-a rânduit spre slujire mai înainte de a-l fi facut. Deci sa nu ne tulburam, nici sa pizmuim când vedem niscai frati vrednici de plâns si prea mici, înaintând în virtute. Ai auzit doar si pe Domnul zicând: „Da acestuia locul” sa se aseze la masa mai sus. Ma minunez mai degraba de judecatorul care a judecat asa de întelept si de negrait în privinta acestora, ca acela este cel mai mic si mai de pe urma sa fie primul si sa povatuiasca, iar noi cei ce stam înaintea aceluia cu nevointa si cu vremea, sa ramânem la urma. Deci pe fiecare om sa-l privim dupa cum i-a împartit Domnul. Caci s-a scris: „Daca în Duhul traim, în Duhul sa umblam”.

·         Nu primi niciodata ca cel ce este sub ascultarea ta sa-ti zica: da-mi pentru o vreme stapânirea (libertatea) ca sa dovedesc lucrul cutare sau cutare în privinta virtutii si voi izbândi. Caci cel ce zice asa e vadit ca-si face voia sa si înlatura rânduielile celei mai bune ascultari.

·         Se întâmpla uneori ca învatatorul e dat spre necinstire, suferind încercarile pentru cei ce s-au folosit duhovniceste. Caci „noi, zice, suntem necinstiti si ocarâti si neputinciosi, iar voi v-ati facut slaviti si puternici întru Hristos”.

·         Gândul patimas este izvor si pricina a stricaciunii prin trup. Cel ce cultiva însa trezvia îl alunga din suflet, dupa greseala prin pocainta, dar si înainte de greseala. Bine este deci caci ati plâns mai mult, ca sa se scoata din mijlocul vostru gândul viclean si necuvios, care v-a îndemnat sa faceti acest lucru. Prin urmare plânsul se împotriveste duhului stricaciunii.

·         Cine va vesti celui întristat de lipsa de slava si de neputinta în virtuti ca va vedea pe Iisus, nu numai în viitor, ci înca si aici, venind la el cu putere si cu slava multa, prin nepatimire? Acesta va putea zice ca Sara, sau ca sufletul ce-a îmbatrânit în nerodire si a nascut, împotriva asteptarii, fiu al dreptatii: „râs a facut mie Dumnezeu”, adica mi-a daruit cea mai mare bucurie, mie celui întristat ani îndelungati de multimea patimilor, sau, cum zice alt tâlcuitor: „desfatare mi-a facut mie Dumnezeu”, adica „s-au înnoit tineretile mele ca ale vulturului”. Caci, dupa ce am îmbatrânit în pacate si în patimi de necinste, acum m-am nascut din nou si întineresc si ma înfragezesc, eu cel ce ma înasprisem la fire, si vad acum luminos lucrurile din lume, fiindca am primit din nou simplitatea si necomplicatia cea dupa fire, însanatosindu-mi-se mintea, prin mila cea mare a lui Dumnezeu. Trupul meu s-a facut ca al lui Neeman Sirianul, asemenea celui al pruncilor, pentru ca m-am spalat în Iordanul cunostintei. Si prin harul lui Dumnezeu vietuiesc acum într-un singur mod, izbavit fiind de voia sarpelui si de roiul gândurilor mult stiutoare si prea materiale ale pacatului, pe care le câstigasem mai înainte împotriva firii.

·         Presupune ca Domnul zice catre tine: Am luat pentru o vreme de la tine harul acesta si acela, de care socoteai ca mintea ta e plina si se poate odihni, si ti-am dat în locul lor darul acesta si acela, de acelasi pret. Tu însa, gândindu-te la cele luate si neprivind la cele date în locul acelora, esti posomorât si îndurerat si te topesti de întristare. Dar întristat de mine, tu îmi produci bucurie. Caci eu întristez spre folos, urmarind mai degraba sa mântuiesc, decât sa pierd pe cel ce l-am socotit sa-mi fie fiu.

·         Socoteste ca-ti poruncesti sa nu manânci peste si vei vedea dupa acestea ca vrajmasul te împinge neîncetat spre poftirea pestelui, iar tu de asemenea tinzi cu patima spre înfruptarea cu lucrul neîngaduit, ca sa întelegi cele ce s-au întâmplat lui Adam ca tip. Caci auzind acela: numai din acest lucru sa nu manânci, mai ales spre acest lucru oprit a alergat cu multa pofta.

·         Daca ti-ai ales sa te îmbraci cu nepatimirea, sa nu fii fara grija, ci sileste-te cu toata puterea sa o dobândesti. Caci „suspinam, dorind sa ne îmbracam cu locuinta noastra din cer”, ca sa fie înghitit muritorul de viata, nu numai trupeste, dupa sfârsitul veacului, ci înca de aici, în chip spiritual (inteligibil), ca arvuna. Caci „înghititu-s-a moartea în biruinta”, si înghititi vor fi toti Egiptenii care ne necajesc, urmarindu-ne în valurile puterii trimise noua din cer.

·         Sa nu uiti pe cel ce a zis: Ma tem „ca nu cumva, dupa ce am vestit altora, eu însumi sa ajung de lepadat”; si iarasi: „Cel ce crede ca sta sa ia aminte sa nu cada”; si „Tu, cel duhovnicesc, ia seama la tine însuti, ca sa fii si tu ispitit”. Sa nu uiti de caderea si faradelegea lui Solomon, dupa atâta har. Si sa nu dai uitarii tagaduirea neasteptata a marelui Petru. Daca ai uitat acestea, te vei încrede în cunostinta ta, te vei mândri cu vietuirea, te vei lauda cu vremea îndelungatei tale nevointe si vi da loc trufiei. Deci nu te face nepasator, o, frate, ci mai degraba teme-te pâna la ultima rasuflare, chiar daca ai ajuns la numarul anilor lui Moise, si roaga-te zicând: „Doamne, sa nu ma lepezi în vremea batrânetilor mele; când va lipsi virtutea mea sa nu ma lasi pe mine. Dumnezeule, Mântuitorul meu! În Tine e cântarea mea pururi ”.

·         Cum ar putea fi convins cel necredincios sau putin credincios ca furnica zboara si cutare vierme se face pasare si ca se întâmpla si alte multe lucruri în zidire, ca lepadând macar astfel boala necredintei si a deznadejdii, sa-i creasca aripi si sa înfloreasca în el ca într-un pom cunostinta prealaudata. Caci „Eu sunt, zice, cel ce înverzesc lemnul uscat si înverzesc oasele uscate”.
Sa nu ne topim de grijile celor trebuincioase trupului, ci sa credem din tot sufletul lui Dumnezeu, cum a zis un oarecare barbat minunat: „Încredeti-va în Domnul si va va întari”, si cum scrie fericitul Apostol Petru: „Fiti cumpatati si fiti treji în rugaciuni si toata grija voastra aruncati-o asupra Domnului, caci El are grija de voi”. Iar daca te mai îndoiesti si nu crezi ca are grija de tine ca sa te hraneasca, priveste la paianjen si gândeste-te cât de mult se deosebeste omul de paianjen. Nimic nu este mai slab ca el, nici mai fara de putere, caci nu are averi, nu face calatorii peste mari, nu se judeca, nu se mânie, nu aduna în jitnite, ci-si duce viata în desavârsita blândete, cumpatare si liniste, nu iscodeste cele ale vecinilor, ci face numai lucrurile sale, iar în ocupatia sa ramâne într-o pasnica si netulburata liniste, spunând, parca, celor ce iubesc lenea, doar atâta: „Cel ce nu voieste sa lucreze nici sa nu manânce!” Atâta tace, încât îl biruieste covârsitor si pe Pitagora, pe care Elinii îl admira mai mult decât pe toti filozofii, pentru nevointa sa în înfrânarea limbii. Pitagora, chiar daca nu vorbea cu toti, dar vorbea în ascuns uneori cu cei mai apropiati si adeseori îndruga catre boi si vulturi anumite bâiguieli si aiureli; iar înfrânându-se cu totul de la vin, el se folosea totusi de apa. Dar paianjenul a întrecut înfrânarea limbii lui Pitagora prin tacerea covârsitoare si totala si dispretuieste deodata vinul si apa. În aceasta stare linistita petrecând firavul si neînsemnatul paianjen si neîngaduindu-si nicidecum sa umble pe afara, nici sa rataceasca încoace si încolo cum i se nazare prin minte, nici sa se osteneasca si sa munceasca la nesfârsit, Domnul, care „locuieste în cele înalte si spre cele smerite priveste”, (caci nimic nu e mai smerit ca paianjenul), si-si întinde pâna le el purtarea Sa de grija, îi trimite în fiecare zi mâncarea aproape de unghetul lui, facând sa cada în pânza lui micile musculite de care are trebuinta.

·         Dar va zice cineva dintre cei robiti lacomiei de mâncare ca eu manânc foarte mult si, fiindca cheltuiesc mult, sunt silit sa ma încurc în nenumarate treburi ale vietii. Dar si acesta sa priveasca la chitii cei mari, care pasc în Oceanul Atlantic, cum sunt hraniti de Dumnezeu din belsug si niciodata nu stiu ce-i foamea. Caci fiecare din ei înghite atâta hrana cât nu poate cheltui zilnic nici o cetate cu multi locuitori. „Toate, zice, catre Tine asteapta, sa le dai lor hrana la buna vreme”. Prin urmare Dumnezeu este cel ce hraneste si pe cel ce manânca mult si pe cel ce manânca putin. Auzind acestea, lasa-te întreg în seama lui Dumnezeu si a credintei, si tu cel ce ai un pântec larg si încapator, lepadând orice fel de împrastiere lumeasca si cugetul mult îngrijat, si „nu fi necredincios, ci credincios”.

·         Cum am putea rapune pacatul, care a pus stapânire pe noi? E trebuinta de sila. Caci barbatul, zice, osteneste întru nevointe si alunga cu sila pierzania de la el, râvnind întotdeauna sa se înalte spre sfintenia gândurilor sale. Iar a departa sila prin sila nu-i oprit de legi. Daca deci punem la lucru sila vreunei straduinte, chiar foarte slabe, si sezând în Ierusalim, adica în rugaciune neîncetata si în celelalte virtuti, asteptam apoi puterea care ne vine de sus, va veni la noi o sila puternica, ce nu mai lucreaza ca sila noastra slaba, ci este o sila ce nu poate fi aratata fi aratata prin buze trupesti. Ea va birui cu marea ei putere si va înfrânge obisnuinta cea rea si rautatea dracilor. Va birui si pornirea spre mai rau a sufletelor noastre, precum va birui si miscarile necuvenite ale trupului. „Si s-a facut, zice, sunet din cer, ca de vijelie ce vine cu putere”, ca sa alunge cu sila pacatul ce ne sileste puterea spre mai rau.

·         Vrajmasul sta la pânda ca un leu în culcusul sau si ne întinde pe ascuns curse si laturi de gânduri necurate si necredincioase. Dar si noi, daca nu dormim, putem sa-i punem curse si laturi, înca mai mari si mai înfricosate. Caci rugaciunea, cântarea, privegherea, smerenia, slujirea aproapelui, mila, multumirea si ascultarea cuvintelor dumnezeiesti, i se fac vrajmasului curse, laturi, frânghii si gropi în care cade.

·         Precum pentru lucrurile din afara sunt zarafi, tesatori, vânatori, oameni de razboi si mestesugari, asa si pentru cele dinauntru cugeta ca sunt între gânduri unele care se ocupa cu jocurile de noroc, altele otravesc, altele tâlharesc, altele vâneaza, altele murdaresc, altele omoara si asa mai departe. Tuturor trebuie sa le interzicem scurt intrarea, prin împotrivire evlavioasa si rugaciune, si mai ales celor ce murdaresc, ca sa nu spurce locul cel sfânt si sa întineze pe omul lui Dumnezeu.

·         Nu numai cu limba este furat Domnul spre mântuire, precum a facut tâlharul care a strigat de pe cruce, ci si cu gândul. „Caci zicea în sine cea cu curgere de sânge, de ma voi atinge chiar si numai de marginea hainelor Lui, ma voi mântui”; iar sluga lui Avraam graia lui Dumnezeu despre Rebeca în gând”.

·         Aproape pacatul însusi împinge pe cel ce se caieste spre ‚Dumnezeu, dându-i un fel de simtire a putorii, a poverii si a nebuniei lui. Dar pe cel ce nu vrea sa se aplece spre pocainta nu-l împinge spre Dumnezeu, ci tinându-l mai degraba în puterea sa, îl leaga cu lanturi de nedezlegat, facând mai tari si mai napraznice poftele pierzaniei.

·         Zice legea: „Iar de vor fi marturisite si nu-l va pierde pe el, va ispasi platind”. Se întâmpla uneori la vreun ospat ca sare înainte gândul slavei desarte, vrând sa vorbeasca fara vreme. Dar gândurile îngeresti se vor împotrivi, cerându-ti sa înabusi gândul iubitor de vorbarie si nelalocul lui. Daca deci nu-l vei înabusi prin tacerea cea buna, ci-l vei lasa sa iasa afara, dupa ce te vei fi umplut de fumul mândriei, vei plati gloaba, fiind predat de judecata fie unui pacat mare, fie unor dureri grele trupesti, fie loviturilor îndesate ale fratilor, fie osândei din veacul viitor. Caci si pentru cuvântul fara rost si iubitor de slava desarta vom da socoteala, din pricina lipsei de disciplina a limbii. De aceea trebuie sa ne pazim limba cu trezvie.

·         Nu îngadui celor ce slujesc betiei si robesc meselor fara rânduiala sa fie cu îndrazneala fata de tine; nici ce vreau sa-ti graiasca cu nerusinare, chiar daca ar fi cu parul alb, sau chiar daca ar avea ani multi în viata monahala, ca nu cumva sa te acopere cu putreziciunea, cum zice Scriptura, si sa fii dus împreuna cu cei necurati si netaiati împrejur la inima.

·         Petru primeste întâi cheile, apoi e lasat sa cada si sa se lepede, ca sa i se întelepteasca cugetul prin cadere. Deci si tu vei cadea în tot felul de gânduri dupa ce-ai primit cheia cunostintei, nu te mira, ci slaveste pe singurul întelept, pe Domnul nostru, care înfrâneaza prin diferite strâmtorari parerea de sine ce se înalta pe sine pentru cunostinta dumnezeiasca. Caci ispitele sunt un frâu, care poate sa înfrâneze mândria omului, prin purtarea de grija a lui Dumnezeu.

·         Cel ce porneste împotriva dracilor, fie prin înfrânare, fie prin rugaciune, fie prin orice virtute, mai tare si mai cu râvna, va primi si de la ei lovituri tot mai grele, pâna ce se va descuraja vazând osânda mortii spirituale (inteligibile) în sufletul sau, încât sa ajunga sa zica: „Cine ma va izbavi de trupul mortii acesteia”, caci sunt silit sa ma supun fara voie legilor vrajmasilor?

·         Nu degeaba s-a scris ca ziceau unii dintre ei: „Sculati-va si sa mergem la poporul cel întarit întru nadejde si linistit”; sau iarasi: „Veniti sa ne suim si sa vorbim cu ei o limba de gând (inteligibila) vicleana, si-i vom întoarce pe ei de la adevar spre noi”. Caci cumplitii draci obisnuiesc în toata vremea vietii sa-si ascuta sulitele ispitelor împotriva celor ce si-au ales viata de liniste. Si mai furios lupta ei împotriva celor mai cuviosi si mai cinstitori de Dumnezeu, împingându-i spre pacatul cu fapta prin razboaie greu de rabdat, doar vor putea astfel sa-i desfaca pe cei razboiti de credinta în Hristos, de rugaciune si de buna nadejde. „Dar noi, cum zice David, nu ne vom departa de la Tine, pâna ce nu te vei milostivi spre noi si nu se vor departa de la noi cei ce vreau sa ne înghita pe noi; nu ne vom departa de la Tine, pâna ce nu vei porunci sa fuga de la noi cei ce ne ispitesc pe noi si nu vom fi facuti iarasi vii prin rabdare si prin nepatimire ferma”. Caci mijloc de ispitire este viata omului si adeseori ni se gateste de catre conducatorul luptei vreme rânduita spre a cadea sub picioarele celor de alt neam. Dar e propriu sufletului mare si viteaz sa nu deznadajduiasca în nenorociri.

·         Daca dracul e asa de tare, ca chiar daca nu vrea omul, îl schimba si-l duce spre pierzania sa, scotându-l din starea cea buna a firii, cu cât nu va fi mai tare Îngerul, care primeste la vremea hotarâta porunca de la Dumnezeu sa întoarca spre bine toata dispozitia omului? Daca vântul cel foarte rece de la Miazanoapte a fost asa de tare ca a putut sa faca firea moale a apei vârtoasa ca pe a pietrelor, ce nu va putea face vântul cel foarte cald de la Miazazi? Daca aerul cel foarte rece le face pe toate sa se retraga din calea lui (caci „cine va sta în fata gerului”), cum nu va întoarce caldura toate spre sine. Sa credem deci ca mai curând sau mai târziu carbunele rece si negru al cugetarii noastre se va face fierbinte si luminos, prin atingerea focului atotdumnezeiesc.

·         Am auzit pe unii frati care sunt neîncetat bolnavi cu trupul si nu pot sa se foloseasca de post, zicând catre mine: Cum putem sa ne izbavim de diavoli si de patimi, fara post? Acestora trebuie sa li se spuna: Nu numai prin înfrânare de la mâncari, ci si prin strigarea inimii veti putea zdrobi si izgoni gândurile rele si pe cei ce le strecoara. „Strigat-am catre Domnul, zice, întru necazul meu si m-ai auzit”; si iarasi s-a scris: „Din pântecele iadului ai auzit strigarea mea si glasul meu”; si „sa se ridice din stricaciune viata mea”. De aceea „pâna ce va trece faradelegea”, adica tulburarea pacatului, „striga-voi, zice, catre Dumnezeu cel prea înalt”, ca daruindu-mi cea mai mare binefacere, sa nimiceasca cu puterea Lui însasi momeala pacatului si sa surpe idolii cugetarii patimase si sa goleasca de idoli Atena noastra ocupata de idoli. Deci n-ai primit darul înfrânarii, cunoaste ca Domnul vrea sa te asculte prin rugaciune si nadejde când te rogi. Deci cunoscând judecata lui Dumnezeu, nu te descuraja pentru neputinta nevointei. Ci mai degraba staruieste în lucrarea izbavirii de vrajmasi prin rugaciune si rabdare, împreunata cu multumire. Deci de va vor alunga gândurile neputintei si ale suferintei din cetatea postirii, fugiti în alta, adica în rugaciune si multumire.

·         Zice Faraon, rugându-se: „Sa ia Dumnezeu de pe mine moartea aceasta”. Si a fost ascultat. Asemenea si dracii, rugând pe Domnul ca sa nu fie trimisi în adânc, au primit împlinirea cererii. Cu cât mai vârtos nu va fi ascultat crestinul, rugându-se sa primeasca slobozenie de moarte mintala (inteligibila, spirituala)?

·         Când a lasat diavolul de Domnul, au venit Îngerii si Îi slujeau Lui. Sa stim deci ca precum nu s-a scris ca în vremea ispitirii Lui erau de fata Îngerii, asa ca si când suntem noi ispititi se retrag pentru o vreme Îngerii lui Dumnezeu, nu departe de noi. Apoi, dupa retragerea ispititorilor, vin iarasi la noi, slujindu-se de gânduri dumnezeiesti, cu sprijiniri, cu luminare, cu strapungere, mângâiere, rabdare, îndulcire si cu toate câte mântuie, întaresc si refac sufletul ostenit. Caci s-a spus lui Natanail: „Vei vedea Îngerii suindu-se si pogorându-se peste Fiul Omului”, adica slujirea si ajutorul Îngerilor se va revarsa din belsug peste neamul omenesc.

·         David a pretuit râvna celor ce au iesit împreuna cu el din Sichelag împotriva celor de alt neam, desi slabind au ramas la râul Bosor. Caci întorcându-se la ei dupa biruinta asupra barbarilor si auzind pe cei ce ziceau ca nu trebuie sa se dea parte din prazi celor ce au sezut, din pricina slabirii, la pârâu, iar acestia rusinându-se si negraind nimic, i-a aparat prea bunul David, zicând ca au stat ca sa pazeasca uneltele. De aceea le-a dat o parte egala cu cea data luptatorilor viteji si curajosi. Ia seama deci daca la fratele care a aratat la început caldura, iar mai pe urma a slabit putin, se afla uneltele mântuirii: credinta, smerenia si plânsul, rabdarea, nadejdea, îndelunga rabdare si celelalte? Daca vreunul slabut în ale vietuirii (slabut dupa mod), sade si staruie lânga ele în asteptarea lui Hristos, primeste dupa cuviinta un oarecare dar vesnic.

·         Loviturile ce ni le da vrajmasul fie pe vazute, fie pe nevazute, adeseori le simtim si le vedem. Dar chinurile si durerile ce le sufera el de la noi, când devenim uneori virtuosi, sau ne caim pentru greseli, sau rabdam îndelung si rezistam în necazuri, sau ne rugam si împlinim cu râvna toate celelalte prin care el e chinuit, pedepsit, fara sa se tânguie, lovit, - toate acestea, dupa iconomia dumnezeiasca noi nu le vedem, ca sa nu ne mândrim si molesim. Caci „drept este înaintea lui Dumnezeu sa rasplateasca cu necaz celor ce ne necajesc pe noi”.

·         Dumnezeu nu deznadajduieste de mântuirea noastra. Caci sufletelor care s-au descurajat de ele însile, pentru multimea covârsitoare a ispitelor si a pacatelor, si au zis: „S-a pierdut nadejdea noastra, ne-am omorât”, le-a grait: „Veti trai si veti cunoaste ca eu sunt Domnul!” Iar catre sufletul care nu pricepea cum va putea sa nasca pe Hristos prin virtuti marete, i-a zis: ”Duhul Sfânt va veni peste tine”. Iar unde este Duhul Sfânt de fata, sa nu cauti înlantuirea si legea firii si a obiceiului. Caci Duhul cel sfânt si închinat este atotputernic si pe cele nefacute ti le face tie, ca sa te minunezi. Dar si mintea biruita mai înainte o face acum biruitoare. Caci Mângâietorul care vine de sus peste noi, pentru milostivirea Lui, e mai presus de toate si te aseaza mai presus de toate miscarile firesti si patimile dracesti.

·         Nevoieste-te sa pastrezi nepatata stralucirea luminii din puterea cârmuitoare a sufletului. Caci de ai început sa privesti cu patima, te-a întunecat Domnul si a trimis zabranic peste obrazul tau si lumina ochilor tai nu mai este cu tine. Dar chiar daca s-ar întâmpla acestea, nici atunci sa nu descurajezi si sa nu slabesti. Ci sa te rogi, împreuna cu sfântul David: „Trimite lumina Ta si adevarul Tau, mie celui mâhnit, mântuirea fetei mele si Dumnezeul meu”. Caci „trimite-vei Duhul Tau si se vor zidi si vei înnoi fata pamântului”.

·         Fericit cel ce manânca si bea în viata aceasta fara sa se sature, rugaciuni si psalmi, ziua si noaptea si se întareste pe sine cu slavita cetire a Scripturii. Caci aceasta împartasire va da sufletului o bucurie nemicsorata în veacul ce va sa vie.

·         Asigura-te din toata puterea sa nu cazi. Caci nu se cuvine luptatorului puternic sa cada. Dar daca ti s-ar întâmpla sa cazi, ridica-te îndata si stai iarasi la lupta cea buna. Chiar daca ti s-ar întâmpla aceasta de zeci de mii de ori, prin retragerea harului, de zeci de mii de ori sa faci si aceea, adica sa te ridici pâna la sfârsitul tau. Caci s-a scris: „De sapte ori de va cadea dreptul, adica toata viata, de sapte ori se va ridica”. Pâna ce tii arma sfintei schime cu lacrimi si cu rugaciune catre Dumnezeu, te socotesti între cei ce stau, chiar daca ai cazut de multe ori. Pâna ce ramâi între monahi, primesti ca un ostas viteaz ranile în fata si ele îti aduc mai degraba lauda, ca nici ranit fiind n-ai suferit sa cedezi sau sa te lepezi. Dar daca vei iesi dintre monahi, vei fi ranit pe la spate, ca un fugar si ca un fricos, ca unul ce ai dezertat din rânduri si esti lipsit de curaj.

·         Mai cumplit lucru este a deznadajdui decât a pacatui. Iuda tradatorul, fiind mic la suflet si neîncercat în lupte si de aceea deznadajduind, a venit la el vrajmasul si i-a pus cureaua în jurul gâtului. Dar Petru, piatra cea tare, suferind o cadere înfricosata, fiindca era cercat în lupte, n-a slabit, nici n-a deznadajduit, descurajându-se, ci ridicându-se îndata a adus lacrimi amare din inima mâhnita si smerita, si vrajmasul nostru, vazând acestea, a sarit ca ars la fata de o vapaie mare si a fugit departe, vaitându-se cumplit.

·         Un rege israelitean oarecare a biruit neamul celor ce locuiesc în pesteri si pe alti barbari cu psalmi, cu imne si cu cântari duhovnicesti prin cuvinte si organele lui David. Ai si tu ca barbarii ce locuiesc în pesteri pe dracii care patrund în simturile si madularele tale ti-ti muncesc trupul cu fierbinteala si te fac sa privesti, sa asculti si sa mirosi cu patima, sa graiesti cuvinte necuviincioase, sa ai „ochi plin de desfrânare”, si sa fii înauntru si în afara zapacit ca o babilonie. Deci sileste-te si tu sa nimicesti pe barbarii din pesteri, care îti lucreaza cele rele, cu credinta mare, cu psalmi, cu imne si cu cântari duhovnicesti.

·         Precum voieste Domnul ca om prin om sa se mântuiasca, asa se sârguieste Satana ca om prin om sa se piarda. De aceea nu te lipi de barbatul dispretuitor, viclean si limbut, ca sa nu mergi cu el la munci. Caci de abia dobândeste cineva mântuirea stând în preajma celui drept. Dar daca traieste cu cel viclean, va cadea în valuri, cum se umple cineva de lepra, fara sa bage de seama. Si cine va avea mila de cel ce s-a apropiat voios de balaur? Fugi deci de cei neînfrânati la limba, de cei porniti spre sfada si de cei ce tulbura cu madularele dinauntru si din afara.

·         Un singur cuvânt bun l-a facut pe tâlharul scelerat de odinioara curat si sfânt si l-a dus în rai; si un singur cuvânt necuvenit i-a închis lui Moise pamântul fagaduintei. Deci sa nu socotim mica mâncarimea de limba. Caci bârfitorii si flecarii îsi închid lor însisi Împaratia cerurilor. Barbatul limbut, chiar daca merge drept în unele privinte, dar în aceea nu merge drept, ci mai degraba strâmb si-l vor vâna relele ca sa-l piarda. Drept a zis deci un oarecare barbat întelept ca mai bine este a cadea de pe o înaltime de pamânt, decât de pe limba. Sa credem de aceea lui Iacob Apostolul, care scrie: „Sa fie tot omul grabnic la auzire si zabavnic la graire”.

·         Ca sa nu ne înaltam din desertaciune, amagiti de simturi, bine este sa luam aminte la cel ce zice: Mergi, poporul meu, intra în camara inimii tale, ascunsa oricarei închipuiri sensibile, în locasul acela fara idoli, luminat de nepatimire si de umbrirea sfântului har. Închide usa ta tuturor celor ce te vad, ascunde-te câtusi de putin, caci putina este toata viata omeneasca, si dupa aceea zi: „Pâna ce va trece mâna Domnului”, precum altul a zis: „Pâna ce va trece faradelegea”. Caci mânia Domnului si faradelegea sunt dracii, patimile si pacatele, precum zice Isaia catre Dumnezeu: „Iata Tu te-ai mâniat si noi am pacatuit”. Iar de mânia aceasta scapa omul, daca ia neîncetat aminte la inima sa în rugaciune si se straduieste sa se tina înlauntrul celor ascunse. „Trage, zice, întelepciunea peste cele mai dinauntru”. Fiindca „toata slava fiicei Împaratului e dinauntru”. Deci ma voi osteni „pâna ce voi intra în locul sfintit al lui Dumnezeu”, muntele mostenirii, la locuinta gatita, pe care ai pregatit-o, Doamne, loc sfânt pe care l-au gatit mâinile Tale.

·         Când ajungi sa întelegi ca Amoreul s-a întarit în tine ca un stejar, roaga-te Domnului cu staruinta ca sa uste rodul lui de sus, adica pacatul cu fapta, si radacinile lui de jos, adica gândurile necurate, si ca sa nimiceasca Domnul pe Amoreu de la de la fata ta.

·         Focul rugaciunilor catre Dumnezeu si sfânta meditatie a cuvintelor Duhului sa arda pururi pe altarul sufletului tau.

·         Sa nu te gândesti vreodata sa fericesti pe mirean mai mult decât pe monah, ca pe unul ce are femeie si copii si e bucuros ca face bine multora, ca da din belsug milostenie si nu este ispitit nicidecum de draci, socotindu-te astfel ca placi mai putin lui Dumnezeu decât acela. Si sa nu te plângi pe tine ca un pierdut. Nu zic ca vietuiesti fara prihana staruind între monahi. Dar chiar daca esti foarte pacatos, necazul si reaua patimire a sufletului tau sunt mai de cinste la Dumnezeu decât virtutea covârsitoare a mireanului. Multa ta întristare, descurajarea, suspinele, sentimentul de înabusire, lacrimile, chinuirea constiintei, strâmtorarea gândurilor, osânda cugetarii, oftarea, plânsul mintii, tânguirea si zdrobirea inimii, mizeria, mâhnirea si umilirile, toate acestea si cele asemenea, care se întâmpla adeseori celor aruncati în cuptorul de fier al ispitelor, sunt neasemanat mai cinstite si mai bine primite decât viata neplacuta a mireanului. Ia seama deci sa nu cazi în cuvinte de cârtire pe care le spune Scriptura în numele tau: „Ce-am folosit ca am umblat rugându-te înaintea Domnului si am petrecut în casa Lui pururi?” E vadit ca orice sluga, care e aproape de stapân, primeste uneori si batai si palme si ocari si înfruntari. Iar cei ce sunt afara sunt departe de batai, ca unii ce sunt straini si nebagati în seama. Dar atunci unde este folosul nostru, vei zice, daca trebuie sa rabdam necazuri cu sufletul si cu trupul, noi cei ce totdeauna ne rugam si cântam, iar cei ce nici nu se roaga, nici nu privegheaza, se bucura, se veselesc, propasesc si-si petrec viata cu multumire? Sau cum zice Proorocul: „Iata se zidesc case straine si noi fericim pe cei straini”, adaugând: „acestea le graiau împotriva robii lui Dumnezeu, cei ce au cunostinta”. Dar trebuie sa se stie ca nu patimesc nimic strain cei asupriti si întristati în felurite chipuri, ci rabda prin multe încercari cele ale Stapânului lor. Caci L-au auzit graind în Evanghelii: „Amin zic voua, ca veti plânge si va veti tângui, voi ce sunteti aproape de mine, iar lumea se va bucura”. Dar înca putin si va voi cerceta pe voi prin Mângâietorul si voi alunga întristarea voastra si va voi întari pe voi iarasi prin gândurile vietii si odihnei ceresti si prin lacrimi dulci, de care ati fost lipsiti putine zile fiind ispititi. Si va voi da voua sânul harului meu, precum mama pruncului care plânge suspinând, si va voi întari cu putere de sus, pe voi ce ati slabit în razboiul ce-l purtati; si va voi îndulci pe voi cei ce ati fost amarâti, cum zice Ieremia în „Plângeri”, despre Ierusalimul tau cel ascuns. „Ci va voi vedea pe voi si se va bucura inima voastra”, pentru cercetarea cea ascunsa „si necazul vostru în bucurie se va întoarce”, „si bucuria voastra nimenea nu o va putea lua de la voi”. Deci sa nu fim scurti la vedere, si nici sa închidem ochii, fericind pe mireni mai mult decât pe noi. Ci cunoscând deosebirea dintre fiii adevarati si cei nelegitimi, sa îmbratisam mai degraba paruta nefericire a monahilor si marea lor osteneala, al carei sfârsit este viata vesnica si cununa nevestejita a slavei Domnului. Sa îmbratisam viata necajita a ascetilor, ca sa nu zic a dreptilor care se socotesc pacatosi, si „lepadarea în casa lui Dumnezeu”, adica în ceata celor ce slujesc neîncetat lui Hristos, si „nu locuirea în locasurile pacatosilor”, sau petrecerea împreuna cu mirenii, chiar de ar face acestia mari dreptati. Caci zice catre tine, o, monahule, Tatal tau cel ceresc, care te iubeste pe tine mai presus de toti si te necajeste si te osteneste pe tine cu felurite ispite: bine sa stii monah amarât ca, precum am grait prin Proorocul, voi fi tie povatuitor aspru si te voi întâmpina pe calea Egiptului, întarindu-te prin necazuri; si caile tale de ocara ti le voi închide cu tarusii ascutiti ai proniei Mele, întepându-te cu nenorociri neasteptate si împiedicându-te ca nu cumva sa aduci la fapta cele ce vrei în inima ta nesocotita. Si voi împrejmui marea patimilor tale cu portile îndurarilor mele. Si voi fi tie ca o pantera, care te manânca cu gânduri de înfruntare, de descurajare si de cainta, aducându-ti în constiinta cele nestiute de tine. Dar toate aceste necazuri sunt cel mai mare har al lui Dumnezeu. Ba nu-ti voi fi numai pantera, ci si ac ce te raneste cu gânduri de cainta si cu dureri în inima; si nu va lipsi durerea din casa ta, adica din sufletul si din trupul tau, care vor fi ospatate bine si cu folos de chinurile dulci ca mierea ale lui Dumnezeu. Iar sfârsitul chinurilor, al ostenelilor, al tulburarii, al rusinii, al temerilor, al deznadejdilor ce obisnuiesc sa vina peste cei ce si-au ales nevointa, sfârsitul tuturor acestor mâhniri este o bucurie cereasca, o desfatare nespusa, o slava negraita si o veselie neîncetata. Caci de aceea te-am necajit, ca sa te hranesc cu mana cunostintei; si de aceea te-am chinuit cu foamea, ca sa-ti fac bine în vremile cele de apoi si sa te duc în împaratia cea de sus. Ca atunci veti salta, voi smeriti monahi, ca niste vitei sloboziti din legaturi, adica din patimile trupului si din ispitele vrajmasilor. Si atunci veti calca peste dracii nelegiuiti, care va calca acum. Si vor fi cenusa sub picioarele voastre. Caci daca esti cinstitor de Dumnezeu si smerit în cuget, neînaltîndu-te întru mândrie desarta si în mare cutezanta, ci simtindu-te strapuns cu inima si socotindu-te rob netrebnic si zdrobit cu duhul, mai de pret este, o, monahule, greseala ta, decât dreptatea mirenilor si mai de trebuinta sunt petele tale, decât marea curatie acelora.
Caci ce este aceea pentru care rabzi necazuri? Desigur vreo pata oarecare. Dar priveste pe un om care si-a patat mâinile sale, cum si le curata cu putin untdelemn. Cu atât mai vârtos te poti curata tu prin mila lui Dumnezeu. Caci precum nu-ti este tie greu sa-ti speli camasa, tot asa cu mult mai mult nu-i este greu lui Dumnezeu sa te spele pe tine de orice pata, chiar daca ti-a venit în fiecare zi vreo ispita cu sila. Caci zicând tu: „am pacatuit Domnului”, ti se si da raspunsul: „Iarta-ti-se tie pacatele”. „Eu sunt cel ce sterg, si nu-mi voi aduce aminte”. Pe cât sunt de departe rasariturile de apusuri, departa-s-au de la tine pacatele tale; si precum se îndura tatal de fii ma îndur eu de tine. Numai tu sa nu te departezi si sa nu fugi de la Cel ce te-a ales pe tine ca sa cânti si sa te rogi. Ci lipeste-te de El toata viata ta, fie prin îndrazneala curata, fie prin nerusinare cucernica si prin marturisire ferma. Si El te va curata cu bunavointa Lui. Caci pe cele ce Dumnezeu le curateste cu voia Sa, nici Petru, nici marele Apostol nu le vor putea spurca sau osândi. Fiindca s-a zis catre el: „Cele ce Dumnezeu le-a curatit, tu sa nu le spurci”. Caci daca Dumnezeu este cel ce ne-a îndreptat pe noi cu iubirea sa de oameni, cine este cel ce ne va osândi pe noi? Caci chemând noi numele Domnului nostru Iisus Hristos, usor se curateste constiinta noastra si nimic nu ne mai deosebeste pe noi de Prooroci si de ceilalti sfinti. Ca nu ne-a pus pe noi Dumnezeu spre mânie, ci spre a ne câstiga prin Domnul nostru Iisus Hristos, care a murit pentru noi, ca ori de vom priveghea, între virtuti, ori de vom dormi în vreo împrejurare, cum se întâmpla, din niscai scaderi, împreuna cu Hristos sa vietuim, cautând spre El, cu mari suspine, tânguindu-ne neîncetat si respirându-L pe El.

·         Dar zici: ma mânii si ma tulbur cumplit când vad ca mirenii nu sunt ispititi. Sa stii, iubitule, ca nu are nevoie Satana sa ispiteasca pe cei ce singuri se ispitesc si sunt trasi pururi spre cele de jos prin lucrurile lumesti. Mai cunoaste si aceasta, ca pentru cei ispititi se pastreaza rasplatirile si cununile, nu pentru cei ce nu au grija de Dumnezeu sau pentru mirenii care zac pe spate si horcaie.

·         Dar marele doctor este aproape ce cei ce se ostenesc. „El poarta neputintele noastre si cu rana Sa ne-a tamaduit” si ne tamaduieste. De fata este si acum, punându-si leacurile sale mântuitoare. Caci eu, zice, am lovit prin parasire, dar eu voi si tamadui. Deci sa nu te temi, caci când mânia iutimii mele va curge, iarasi voi vindeca. Ca precum nu va uita femeia sa aiba mila de pruncii pântecelui ei, asa nici eu nu voi uita de tine, zice Domnul. Daca mila pasarii se revarsa peste puisorii ei si-i cerceteaza în fiecare ceas, le graieste si le da hrana în ciocurile lor, cu mult mai mult se vor revarsa îndurarile mele peste fapturile mele. Dar si mai mult se revarsa mila mea peste tine si te cercetez în taina si-ti graiesc în minte si las în cugetarea ta hrana, ca într-un cioc de pui de rândunica. Caci te hranesc cu frica mai înalta, cu dorul ceresc, cu suspine de mângâiere, cu strapungere, cu cântare, cu cunostinta mai adânca si cu anumite taine dumnezeiesti. Iar daca mint graindu-ti acestea, eu Stapânul si Parintele tau, mustra-ma si voi rabda.