Index > Scriitori filocalici

 
   Antonie cel Mare 
   autor anonim 
   Avva Filimon 
   Calist şi Ignatie Xantopol 
   Calist Angelicude 
   Calist Catafygiotul 
   Calist Patriarhul 
   Casian Romanul 
   Diadoh al Foticeei 
   Evagrie Ponticul 
   Filotei Sinaitul 
   Grigorie Sinaitul 
   Ilie Edicul 
   Ioan Carpatiul 
   Ioan Damaschin 
   Isaia Pustnicul 
   Isihie Sinaitul 
   Marcu Ascetul 
   Maxim Cavsocalivitul 
   Maxim Marturisitorul 
   Nichifor din singuratate 
   Nichita Stithatul 
   Nil Ascetul 
   Petru Damaschin 
   Simeon Evlaviosul 
   Simeon Metafrastul 
   Simeon Noul Teolog 
   Talasie Libianul si Africanul 
   Teodor al Edesei 
   Teognost 
   Teolipt mitropolitul Filadelfiei 
   Varsanufie si Ioan 
   Vasile de la Poiana Marului 

 

versiune cu diacritice - aici

Isihie Sinaitul

·         Trezvia e propriu zis curatia inimii, care, din pricina maretiei si a frumusetii ei, sau mai bine zis din neatentia si negrija noastra, e azi atât de rara printre monahi. Pe aceasta o fericeste Hristos, zicând: „Fericiti cei curati cu inima caci aceia vor vedea pe Dumnezeu”. Asa fiind, ea se cumpara foarte scump. Trezvia dainuind mult în om, se face calauza a vietii drepte si placute ale lui Dumnezeu. Iar urcusul în aceasta ne deprinde cu contemplatia si cu felul cum trebuie sa punem în miscare, în chip cuvenit, cele trei parti ale sufletului si sa ne pazim fara greseala simturile. Ea sporeste în fiecare zi cele patru virtuti generale, în cel ce împartaseste de ea.

·         Trezvia e fixarea staruitoare a gândului si asezarea lui în poarta inimii, ca sa priveasca gândurile hotesti care vin sa asculte ce zic si ce fac ucigasele si care este chipul faurit si înaltat de diavoli, care încearca sa amageasca mintea prin naluciri. Însusindu-se aceste osteneli, ele ne învata, cu multa stiinta, iscusinta razboiului mintii.

·         Asadar, un fel (mod) al trezviei e sa-ti supraveghezi des fantezia, adica atacul ca, neavând fantezia la dispozitie, Satana sa nu poata fauri gânduri mincinoase, pentru a le înfatisa mintii spre amagire mincinoasa.

·         Altul consta în a avea pururi inima tacând adânc si linistita de orice gând; si sa ne rugam.

·         Altul sa chemam cu smerenie neîncetat pe Domnul Iisus Hristos în ajutor.

·         Alt mod sta în a avea în suflet neîncetat amintirea mortii.

·         Cel ce se lupta înlauntru trebuie sa aiba în aceeasi clipa aceste patru: smerenie, atentie deplina, împotrivire si rugaciune. Smerenie – fiindca lupta lui este fata de dracii cei mândri, protivnici smereniei; si ca sa aiba în mâna inimii ajutorul lui Hristos, pentru ca Hristos uraste pe cei mândri. Atentie – ca sa-si faca inima pururi fara de nici un gând, chiar bun daca ar parea. Împotrivire – pentru ca atunci când ar cunoaste cu agerime pe cel ce vine, îndata sa se opuna cu mânie celui viclean. „Si voi raspunde, zice, celor ce ma ocarasc: oare nu lui Dumnezeu se va supune sufletul meu?” Rugaciune – ca îndata dupa împotrivire sa strige catre Hristos într-un suspin negrait; si atunci cel ce lupta va vedea pe vrajmas risipindu-se prin numele sfânt si închinat al lui Iisus Hristos, ca praful de vânt, sau ca fumul ce se mistuie, împreuna cu nalucirile lui.

·         Precum cel ce tine în mâna o oglinda, daca sta în mijlocul multora si priveste în ea îsi vede fata asa cum este, dar vede si pe a altora, care se apleaca spre aceeasi oglinda, tot astfel cel ce se apleaca spre inima sa îsi vede starea sa în ea, dar vede si fetele negre ale Arapilor spirituali.

·         Dar mintea nu poate sa biruiasca numai prin sine. Sa nu cumva sa îndrazneasca aceasta. Caci fiind vicleni, se prefac ca sunt biruiti, dar pe de alta parte o fac sa cada prin slava desarta. Prin chemarea lui Iisus însa, ei nu rabda sa stea si sa te însele nici macar o clipa.

·         Vezi sa nu-ti faci pareri înalte despre tine, ca Israel cel de odinioara, si sa te predai si tu vrajmasilor spirituali. Caci acela, fiind izbavit de Egipteni prin Dumnezeul tuturor, si-a nascocit sie-si ca ajutor idol turnat.

·         Iar prin idol turnat sa întelegi mintea noastra slaba, care, câta vreme cheama pe Iisus Hristos împotriva duhurilor rautatii, le izgoneste usor si cu stiinta maiastra pune pe fuga puterile nevazute si razboinice ale vrajmasului. Dar când îndrazneste nesabuita sa se reazeme cu totul pe sine, se rostogoleste ca pasarea zisa Oxypteros (repede zburatoare). „Spre Dumnezeu, zice, a nadajduit inima mea si am fost ajutat; si a înflorit iarasi trupul meu”. Sau: „Cine, afara de Domnul, ma va ridica pe mine si va sta împreuna cu mine împotriva nenumaratelor gânduri uneltite cu viclenie?” Iar cel ce se nadajduieste în sine si nu în Dumnezeu va cadea cadere jalnica.

·         Chipul si rânduiala linistii inimii acesta este: Daca vrei sa lupti, sa-ti fie mica gânganie a paianjenului pururi pilda. Iar de nu, înca nu te-ai linistit cum trebuie cu mintea. Acela vâneaza muste mici. Iar tu, daca faci asa si vrei sa-ti câstigi linistea sufletului cu osteneala, nu înceta sa ucizi pururi „pruncii babilonesti”. Caci pentru aceasta ucidere vei fi fericit de Duhul Sfânt, prin David.

·         Daca petreci pururi în inima ta cu cuget smerit, cu pomenirea mortii, cu învinuirea de sine, cu împotrivire si cu chemarea lui Iisus Hristos si umbli cu luare aminte în fiecare zi cu aceste arme, pe calea strâmta, dar aducatoare de bucurie si de desfatare a mintii, vei ajunge la sfintele vedenii (contemplatii) ale Sfintilor si ti se vor lumina taine adânci de catre Hristos, „în care sunt ascunse comorile întelepciunii si ale cunostintei” si „în care locuieste toata plinatatea Dumnezeirii trupeste”. Caci vei simti lânga Iisus ca Duhul Sfânt salta în sufletul tau. Pentru ca de la El se lumineaza mintea omului sa priveasca cu fata descoperita. „Caci nimeni nu numeste pe Iisus Domn, fara numai în Duhul Sfânt”, care adevereste în chip tainic pe Cel cautat.

·         Dar iubitorii de învatatura trebuie sa mai stie si de aceea ca pizmasii draci adeseori ascund si retrag de la noi razboiul, pizmuindu-ne vrajmasii pentru folosul, cunostinta si urcusul spre Dumnezeu ce le-am avea din razboi si pentru ca, nepurtând noi de grija, sa ne rapeasca fara de veste mintea si sa ne faca iarasi neatenti cu cugetul. Caci scopul necontenit si lupta lor este sa nu ne lase sa fim cu luare aminte la inima noastra, cunoscând bogatia adunata în suflet din atentia de fiecare zi. Dar noi sa ne ridicam atunci cu pomenirea Domnului nostru Iisus Hristos spre vederi (contemplatii) duhovnicesti si razboiul iarasi vine în minte; dar toate sa le facem numai cu sfatul, ca sa zic asa, al Domnului însusi, si cu smerenie.

·         Caci petrecând în chinovie, trebuie sa taiem toata voia noastra din proprie hotarâre si cu draga inima, însusi Dumnezeu fiind cu proestosul nostru. Si asa sa ne facem si noi ca niste lucruri de vânzare, lipsite de vointa. Iar ca metoda în acestea se cuvine sa nu punem în miscare iutimea fara judecata si împotriva firii, si pe urma sa ne aflam fara îndrazneala în razboiul nevazut. Caci voia noastra, netaiata de noi de buna voie, obisnuieste sa se mânie pe cei ce încearca sa o taie fara sa vrem. Iar din aceasta, iutimea stârnindu-se cu latraturi rele, nimiceste cunostinta luptei, pe care abia cu multa osteneala a putut-o dobândi. Caci iutimea are putere stricatoare. Daca e miscata spre gânduri dracesti, le strica si le omoara pe acelea; daca iarasi se tulbura împotriva oamenilor, strica gândurile cele bune din noi. Asadar iutimea, precum vad, e stricatoare a oricarui fel de gânduri, fie rele, fie de-a dreapta, daca se nimeresc. Caci ea ni s-a dat de Dumnezeu ca arma si ca arc, daca nu e folosita în amândoua partile. Iar daca lucreaza în chip diferit, e stricatoare. Caci eu am cunoscut un câine, de altfel îndraznet împotriva lupilor, care sfâsia oile.

·         Astfel trebuie sa fugim de semetie, ca de veninul de aspida si sa ocolim multele întâlniri, ca pe niste serpi si pui de vipere. Caci acestea pot sa ne duca repede la desavârsita uitare a razboiului celui dinauntru si sa coboare sufletul de la bucuria înalta, pe care o are inima din curatie. Fiindca blestemata uitare se opune atentiei ca apa focului si în toata vremea o razboieste cu puterea. Caci de la uitare ajungem la negrija, iar de la negrija la dispret, la lâncezeala si la pofte necuviincioase. Si asa ne întoarcem iarasi îndarat, ca si câinele la varsatura sa. Si fugim asadar de semetie, ca de un venin de moarte. Iar râul uitarii si cele ce izvorasc din ea le vindeca sigur paza mintii si chemarea neîncetata a Domnului nostru Iisus Hristos. Caci fara El nu putem face nimic.

·         Nu suntem mai tari ca Samson, nici mai întelepti ca Solomon, nici mai cunoscatori ca David, nici mai iubitori de Dumnezeu ca Petru verhovnicul. Sa nu ne încredem, asadar, în noi. Caci zice Scriptura: „Cel ce se încrede în sine va cadea cadere jalnica”.

·         Sa învatam de le Hristos smerita cugetare; de la David umilinta; iar de la Petru sa plângem pentru caderile ce ni se întâmpla. Dar sa nu deznadajduim ca Samson, ca Iuda si ca Solomon cel prea întelept.

·         „Caci diavolul umbla racnind ca un leu, cautând pe cine sa înghita”, împreuna cu puterile sale. Prin urmare, sa nu înceteze niciodata atentia inimii, trezvia, împotrivirea si rugaciunea catre Hristos Iisus, Dumnezeul nostru. Caci ajutor mai mare, afara de Iisus, nu vei afla în toata viata ta. Fiindca numai Domnul singur cunoaste, ca Dumnezeu, vicleniile, mestesugirile si înselaciunile dracilor.

·         Asadar sufletul sa se încreada în Hristos si sa-l cheme pe El si sa nu se înfricoseze nicidecum. Caci nu lupta singur, ci cu înfricosatul Iisus Hristos, Facatorul tuturor celor ce sunt, trupesti si netrupesti, sau vazute si nevazute.

·         Precum copilul mic si fara rautate, vazând pe vreun facator de naluciri, se bucura si se ia dupa el din nevinovatie, asa si sufletul nostru, fiind simplu si bun (caci asa a fost creat de bunul Stapân) se desfata de momelele nalucirilor diavolului; si, amagit, alearga spre cel rau ca la cineva bun, precum alearga porumbita spre cel ce întinde curse puilor ei. Si asa îsi amesteca gândurile sale cu nalucirea momelii diavolesti. Daca întâlneste fata unei femei frumoase, sau altceva oprit cu totul de poruncile lui Iisus Hristos, voieste sa planuiasca ceva cu ele, ca sa prefaca în fapta ceea ce i s-a aratat frumos. Si atunci, cazând la consimtire, preschimba, prin mijlocirea trupului, în fapta nedegiuirea din cugetare, spre osânda proprie.

·         Acesta-i mestesugul vicleanului; si cu aceste sageti otraveste tot sufletul. De aceea nu e fara primejdie. De aceea nu e fara primejdie sa lasam sa intre în inima noastra gândurile, înainte ca mintea sa ne fi fost mult cercata în razboi, si mai ales la început. Fiindca într-o clipa sufletul nostru se încânta de momelile diavolesti, se îndulceste de ele si le urmeaza. Ci trebuie numai sa le întelegem si îndata sa le taiem de cum rasar si ne ataca (ne momesc). Dar dupa ce, prin razboire îndelungata în acest lucru minunat, mintea s-a exercitat în el si-l întelege si a dobândit deprinderea neîncetata a razboiului, încât patrunde cu adevarat gândurile, si cum zice Proorocul: „Poate stapâni usor vulpile cele mici”, atunci trebuie sa lase gândurile sa vina înauntru, apoi sa le razboiasca în Hristos, sa le vadeasca cu stiinta si sa le doboare.

·         Întâi este momeala (atacul); al doilea, însotirea sau amestecarea gândurile noastre cu ale dracilor vicleni; al treilea, consimtirea (învoirea) mintii de a afla între cele doua feluri de gânduri ce se sfatuiesc în chip pacatos; al patrulea este fapta din afara, sau pacatul. Daca, prin urmare, mintea va fi atenta prin trezvie, prin împotrivire si chemarea Domnului Iisus, va pune pe fuga nalucirea momelii de la rasarirea ei, cele ce urmeaza din ele ramânând fara împlinire. Caci cel viclean, fiind minte netrupeasca, nu poate amagi altfel sufletele decât prin nalucire si gânduri. Despre momeala David zice: „În dimineti am ucis pe toti pacatosii pamântului” si celelalte; iar despre consimtire, marele Moise zice: „Si nu te vei învoi cu ei”.

·         Mintea cu minte se încaiera la lupta în chip nevazut; mintea draceasca cu mintea noastra. De aceea e de trebuinta sa strigam catre Hristos ca sa departeze mintea draceasca, iar biruinta sa ne-o dea noua, ca un iubitor de oameni.

·         Chip al linistii din inima sa-ti fie cel ce are o oglinda si se uita în ea; si atunci vei vedea cele scrise spiritual în inima ta, rele si bune.

·         Mintea atenta la lucrarea ei ascunsa va dobândi împreuna cu celelalte bunuri, care izvorasc din lucrarea neîncetata a pazirii de sine, si izbavirea celor cinci simturi de relele din afara. Caci fiind neîncetat atenta prin virtutea si prin trezvia sa, si vrând sa se desfateze cu gândurile cele bune, nu îngaduie sa fie furata prin cele cinci simturi, când se apropie de ea gândurile materiale si desarte. Ci cunoscând înselaciunea lor, le retrage de cele mai adeseori înlauntrul sau.

·         Staruie înlauntrul mintii si nu vei obosi în ispite; dar daca pleci de acolo, rabda cele ce-ti vin asupra.

·         Mintea se orbeste prin aceste trei patimi: prin iubirea de argint, prin slava desarta si prin placere.

·         Cunostinta si credinta, tovarasele firii noastre, nu se slabesc pentru nimic altceva, decât din pricina acelora.

·         Iutimea, mânia, razboaiele, uciderile si toata lista celorlalte rele, din pricina acelora s-au întarit atât de mult între oameni.

·         Bunul smereniei e greu de câstigat. Aceasta fiindca e aducator de înaltare si iubit de Dumnezeu si pierzator aproape al tuturor rele urâte de Dumnezeu si aflatoare în noi. Vei afla usor într-un om lucrarile partiale ale altor virtuti. Dar cautând în el mireasma smereniei, anevoie o vei gasi. De aceea trebuie multa trezvie pentru a dobândi bunul acesta. Scriptura zice ca diavolul este necurat, fiindca a lepadat de la început acest bun al smeritei cugetari si a iubit mândria. De aceea e si numit duh necurat în toate Scripturile. Caci ce necuratie trupeasca poate sa-si adune cel ce este cu totul necorporal, netrupesc, neasezat într-un loc, ca sa i se zica, din aceasta latura, necurat? Este vadit ca din pricina mândriei a fost numit necurat, deoarece din Înger curat si luminos s-a aratat pe urma spurcat. Caci necurat este înaintea Domnului tot cel ce se înalta cu inima. Fiindca primul pacat este, zice, mândria. De aceea a zis si mândrul Faraon: „Pe Dumnezeu tau nu-l stiu si pe Israel nu-l voi lasa sa plece”.

·         Zice gura lui Hristos, stâlpul Bisericii, marele nostru Parinte Vasile: „Mult ne ajuta sa nu pacatuim, nici sa cadem în ziua urmatoare în aceleasi greseli, ca, dupa încheierea zilei, sa cercetam în constiinta noastra noi însine cele ale noastre: ce am gresit si ce am savârsit dupa dreptate? Aceasta o facea si Iov pentru sine si pentru copiii sai. Caci socotelile din fiecare zi lumineaza ceea ce se face sau e de facut în fiecare ceas”. Si iarasi tot el zice: „Masura e lucrul cel mai bun”.

·         Iar altul dintre înteleptii în cele dumnezeiesti a zis: „Începutul rodirii este floarea si începutul faptuirii înfrânarea”. Prin urmare, sa ne înfrânam; iar aceasta, cu masura si cu cântar, cum ne învata Parintii. Toata ziua celor douasprezece ceasuri sa o petrecem întru pazirea mintii. Caci facând asa, vom putea sa stingem, cu Dumnezeu, pacatul si sa-l micsoram printr-o anumita sila. Deoarece silita este si petrecerea virtuoasa, prin care se da Împaratia Cerurilor.

·         Cel ce se ocupa neîncetat cu cele dinauntru este cumpatat. Dar nu numai atât, ci si contempla, cunoaste pe Dumnezeu si se roaga. Aceasta este ceea ce zice Apostolul: „Umblati în duh, si pofta trupului sa nu o savârsiti”.

·         Cel ce nu stie sa umble pe calea duhovniceasca, nu poarta grija de cugetarile patimase; ci toata preocuparea lui se misca în jurul trupului. Iar urmarea e ca sau petrece în lacomia pântecelui, în desfrânare, în întristare, în mânie si pomenirea raului si prin aceasta îsi întuneca mintea, sau se deda la o nevointa fara masura si-si tulbura întelegerea.

·         Nu-ti închina toata atentia ta trupului, ci hotaraste-i lui nevointa dupa putere. Si toata mintea ta întoarce-o spre cele dinauntru. Caci „nevointa trupeasca la putin foloseste, iar evlavia spre toate e de folos”.

·         Când patimile s-au potolit, vine mândria. Iar aceasta se întâmpla fie pentru ca n-au fost taiate pricinile, fie pentru ca s-au retras dracii cu viclenie.

·         Hristos a murit pentru pacatele noastre, dupa Scripturi, si celor ce slujesc Lui bine le daruieste slobozirea. Caci zice: „Bine, sluga buna si credincioasa, peste putine ai fost credincioasa, peste multe te voi pune; intra întru bucuria Domnului tau”. Dar înca e sluga credincioasa cel ce se cinsteste pe Stapân face cele poruncite de El. Iar gresind sau neascultând, rabda cele ce vin asupra sa ca cele ce i se cuvin. Fiind deci iubitor de învatatura, fa-te si iubitor de osteneala. Caci cunostinta simpla îngâmfa pe om.

·         Încercarile ce ne vin pe neasteptate ne învata cu bun rost sa ne facem iubitori de osteneala.

·         E proprie stelei lumina din jurul ei; tot asa e proprie cinstitorului si tematorului de Dumnezeu simplitatea si smerenia. Caci nu este alt semn care sa faca cunoscuti si sa arate pe ucenicii lui Hristos, ca cugetul smerit si înfatisarea umilita. Aceasta o striga toate cele patru Evanghelii. Iar cel ce nu vietuieste asa, adica întru smerenie, cade din partasia Celui ce s-a smerit pe Sine pâna la cruce si moarte, care este si legiuitorul cu fapta al dumnezeiestilor Evanghelii.

·         „Iar sfârsitul cuvântului tot auzi-l: teme-te de Dumnezeu si pazeste poruncile Lui” si cu mintea si de simtirea. Caci daca te silesti sa le pazesti cu mintea, putina trebuinta vei avea de osteneli trupesti ca sa le pazesti. Caci zice David: „Voit-am sa fac voia Ta si legea Ta în mijlocul pântecelui meu”. De nu va face omul în mijlocul pântecelui, adica în mijlocul inimii, voia lui Dumnezeu si legea lui, nu o poate face cu usurinta nici în afara. Si va zice catre Dumnezeu cel fara trezvie si nepasator: Nu vreau sa cunosc caile Tale. Desigur o va spune aceasta pentru lipsa iluminarii dumnezeiesti, de care e plin cel partas de ea, devenind tot mai neclintit în cele dumnezeiesti.

·         Trebuie sa ne ostenim pentru pazirea celor cinstite. Iar cistite cu adevarat sunt acelea care ne pazesc de tot pacatul prin simturi si prin minte. Acestea sunt: paza mintii, împreuna cu chemarea lui Iisus Hristos; privirea neîncetata în adâncul inimii; linistea necontenita a cugetarii, ca sa zic asa chiar si din partea gândurilor ce ni se par de-a dreapta; si silinta de-a ne afla goliti de gânduri, ca sa nu ne însele hotii. Caci desi ne ostenim staruind în inima, dar si mângâierea e aproape.

·         Caci inima pazita neîncetat, chiar daca nu i se îngaduie sa primeasca formele, chipurile si nalucirile duhurilor întunecate si viclene, obisnuieste totusi sa nasca din ea gânduri luminoase. Precum carbunele naste flacara, tot asa cu mult mai mult Dumnezeu, care locuieste în inima de la Botez, daca afla vazduhul cugetarii noastre curat de vânturile rautatii si pazit de supravegherea mintii, aprinde puterea noastra de întelegere spre contemplatie, ca flacara ceara.

·         Trebuie sa învârtim pururi în cuprinsul mintii noastre numele lui Iisus Hristos, precum se învârteste fulgerul în vazduhul tariei, când e sa înceapa ploaia. Aceasta o stiu cu exactitate cei ce au experienta mintii si a razboiului dinauntru. Deci sa purtam dupa o ordine razboiul mintii astfel: întâi atentie; pe urma cunoscând ca vrajmasul a aruncat un gând, sa-l lovim în inima cu cuvinte de mânie si de blestem; în al treilea rând, sa ne rugam îndata împotriva lui, adunându-ne inima în chemarea lui Iisus Hristos, ca îndata sa se risipeasca naluca draceasca, ca sa nu se ia mintea dupa nalucire, ca un prunc amagit de oarecare facator de naluciri (scamator).

·         Precum cel ce priveste la soare e cu neputinta sa nu-si umple privirile de lumina îmbelsugata, la fel cel ce se apleaca sa priveasca vazduhul inimii nu se poate sa nu se lumineze.

·         Dracii ne duc pururi spre pacatuire prin nalucire si minciuna. De fapt, prin nalucirea iubirii de argint si a câstigului l-au facut pe ticalosul de Iuda sa vânda pe Domnul si Dumnezeu tuturor. Si prin minciuna unei odihne trupesti fara pret, a cinstei, a câstigului si a slavei, l-au dus la spânzuratoare si i-au pricinuit moartea vesnica. Ticalosii l-au rasplatit cu ceea ce era contrar nalucirii sau momelii lor.

·         Stiinta stiintelor si mestesugul mestesugurilor e mestesugul gândurilor viclene. Deci este nu mod desavârsit si un mestesug minunat împotriva lor. El sta în a privi în Domnul nalucirea momelii si a pazi cugetarea, precum pazim ochiul sensibil si privim ager cu el la ceea ce vine, poate, sa-l loveasca si departam, cât putem, orice gunoi din el.

·         Suntem datori sa miscam cele trei parti ale sufletului în chip cuvenit si potrivit cu firea, cum au fost create de Dumnezeu: Mânia, împotriva omului nostru din afara si a sarpelui Satan. Mâniati-va, zice, împotriva pacatului, adica mâniati-va pe voi însiva si pe diavolul. „Mâniati-va, ca sa nu pacatuiti împotriva lui Dumnezeu”. Pofta trebuie sa o miscam spre Dumnezeu si virtute. Iar ratiunea sa o punem în fruntea acestora amândoua cu întelepciune si cu stiinta, spre a porunci, a sfatui, a pedepsi si a stapâni cum stapâneste împaratul peste robi; si atunci ratiunea din noi le cârmuieste pe acestea dupa Dumnezeu. Iar daca patimile se rascoala împotriva ratiunii si vreau sa o conduca, sa punem ratiunea peste ele. Caci zice fratele Domnului: „Daca nu greseste cineva în cuvânt, acela e barbatul desavârsit, puternic sa înfrâneze si întreg trupul” si celelalte. Fiindca, vorbind adevarat, toata nelegiuirea si pacatul se savârsesc prin acestea trei, precum toata virtutea si dreptatea se sustin iarasi prin acestea trei.

·         Mintea se întuneca si ramâne neroditoare atunci când graieste cuvinte lumesti, sau când, primindu-le în cuget, sta de vorba cu ele, sau cânt trupul împreuna cu mintea se ocupa în desert cu niscai lucruri supuse simturilor, sau când monahul se deda la desertaciuni. Caci atunci îndata pierde caldura, strapungerea, îndraznirea în Dumnezeu si cunostinta. Caci cu cât suntem mai atenti la minte, ne luminam, si cu cât suntem mai neatenti, ne întunecam.

·         Calatorul, care începe sa faca o cale lunga, anevoie de umblat si plina de necazuri, gândindu-se sa nu se rataceasca la întoarcere, aseaza niste semne si niste tarusi în drumul sau, ca sa-i faca usoara întoarcerea la ale sale. Iar barbatul care calatoreste cu trezvie îsi înseamna cuvintele (auzite), gândindu-se si el la acelasi lucru.

·         Sfintii Parinti privesc pe legiuitorul Moise ca pe un chip al mintii. Caci el vede pe Dumnezeu în rug, i se umple fata de slava, e facut Dumnezeu al lui Faraon de catre Dumnezeul Dumnezeilor, bate Egiptul, scoate pe Israel si da legea, care luate figurat, dupa duh, sunt fapte si drepturi de-ale mintii.

·         Iar Aaron, fratele legiuitorului, este socotit chip al omului din afara. De aceea si noi, mustrându-l pe acesta cu mânie, ca Moise pe Aaron care a gresit, îi zicem: „Ce ti-a gresit Israel, ca te-ai grabit sa-i departezi pe ei de la Domnul Dumnezeul cel viu, Atottiitorul?”

·         Precum fara corabie mare nu e cu putinta a trece marea, asa fara chemarea lui Iisus Hristos nu e cu putinta a izgoni momeala gândului rau.

·         Împotrivirea obisnuieste sa aduca la tacere, iar chemarea (lui Iisus Hristos) sa izgoneasca din inima gândurile. Caci atunci când momeala ia chip în suflet prin nalucirea lucrului sensibil, de pilda când fata celui ce ne-a suparat, sau nalucirea frumusetii femeiesti, sau a aurului, sau a argintului, vin una câte una în cugetul nostru, îndata ni se dau pe fata gândurile tinerii de minte a raului, ale curviei si ale iubirii de argint care pricinuiesc nalucirile inimii. Si daca mintea noastra e încercata si disciplinata, având deprinderea de a observa si de a vedea curat si limpede nalucirile si înselaciunile amagitoare ale celor rai, stinge cu usurinta, prin împotrivire si prin rugaciunea lui Iisus Hristos, sagetile aprinse ale diavolului îndata, ce s-au aratat, neîngaduind fanteziei patimase sa se miste deodata cu momeala si sa modeleze cu patima gândurile noastre dupa forma ce ni s-a aratat, sau sa stea de vorba cu ea în chip prietenos, sau sa gândeasca mult la ea, sau sa-si dea învoire cu ea. Caci din acestea urmeaza neaparat, ca noptile zilelor, faptele rele.

·         Daca însa mintea noastra este neîncercata în iscusinta trezviei, îndata se amesteca în chip patimas cu chipul ce i s-a nalucit, oricare ar fi, si sta de vorba cu el, primind întrebari necuvenite si dând raspunsuri. Si atunci gândurile noastre se amesteca nu nalucirea draceasca, aceasta crescând si sporind si mai mult, ca sa para mintii, care a primit-o si pe care a pradat-o, vrednica de iubit, frumoasa si placuta. Mintea pateste atunci acelasi lucru care s-ar întâmpla, de pilda, daca s-ar arata un câine undeva într-o livada, unde se nimeresc si niste miei, care, fiind fara rautate, alearga la câinele ce li se arata ca la maica lor, necâstigând din apropierea câinelui altceva, decât ca se umplu de necuratia si de putoarea aceluia. În acelasi chip si gândurile noastre alearga prosteste spre toate nalucirile dracesti din minte si amestecându-se, precum am spus, cu acelea, pot fi vazute voind împreuna sa darâme Troia, ca Agamemnon cu Menelaos. Caci asa se sfatuiesc si ele ce trebuie sa faca spre a trece ćn fapta, prin trup, frumoasa si dulcea nalucire ce li s-a aratat în chip amagitor prin înrâurirea draceasca. Asa se înfaptuiesc înauntru caderile sufletului. Pe urma cele dinauntru ale inimii se prelungesc si în afara în chip necesar.

·         Mintea e un lucru usor si fara rautate, care lesne se ia dupa naluciri si anevoie se retine de la nalucirile nelegiuite, daca nu are gândul stapânitor peste patimi, care sa o împiedice necontenit si sa o tina în frâu.

·         Greu si neplacut lucru pare oamenilor a se linisti sufleteste de orice gând. Si într-adevar e anevoios si ostenitor. Nu e greu numai pentru cei neînvatati cu razboiul sa-si închida si sa-si îngradeasca partea netrupeasca, ci si pentru cei ce au dobândit iscusinta luptei nemateriale dinauntru. Dar cel ce L-a salasluit în pieptul sau pe Domnul Iisus prin rugaciune neîncetata nu va osteni urmându-l Lui, dupa cuvântul Proorocului. Si unul ca acesta nu va dori zi petrecuta omeneste, pentru frumusetea, desfatarea si dulceata lui Iisus; iar pe dusmanii sai, necredinciosii draci, care umbla împrejur, nu se va teme, graindu-le din poarta inimii si, prin Iisus, izgonindu-i din spate.

·         „Întru multimea pacii se va desfata”, dupa David, cel ce nu primeste fata de om, judecând nedreptate în inima sa, adica primind chipuri de ale duhurilor rele si prin chipuri cugetând pacatul; sau judecând rau în pamântul inimii sale si prin aceasta predând pacatului pe cele drepte. Caci marii si cunoscatorii Parinti au numit într-unele scrieri de ale lor si pe draci oameni, pentru facultatea lor rationala, cum este locul din Evanghelie, unde zice Domnul: „Un om rau a facut aceasta” si a amestecat în grâu neghina. Iar raul de la acestia ne vine pentru ca nu ne împotrivim repede; de aceea suntem biruiti de gândurile rele.

·         Lucrul trezviei necontenite, sau folosul si marele câstig pe care-l aduce ea sufletului, este sa vada îndata nalucirile gândurilor care au luat chip în minte; iar al împotrivirii este sa respinga si sa dea pe fata gândul care încearca sa intre în vazduhul mintii noastre prin nalucirea (închipuirea) vreunui lucru supus simturilor. Dar ceea ce stinge si împrastie îndata orice intentie a vrajmasilor, orice gând, orice nalucire, orice forma si orice statuie rea, este chemarea Domnului. Caci de fapt si noi însine vedem în minte înfrângerea lor prin Iisus, marele nostru Dumnezeu, si izbavirea noastra, a smeritilor, a neînsemnatilor si a netrebnicilor.

·         Cei mai multi nu stim ca toate gândurile nu sunt nimic altceva decât numai naluciri de ale lucrurilor sensibile si lumesti. Iar daca staruim mult timp în rugaciune, cu trezvie, rugaciunea goleste cugetarea de toata nalucirea materiala a gândurilor rele. Iar pe de alta parte îi face cunoscute gândurile vrajmasilor si marele câstig al rugaciunii si al trezviei. „Si cu ochii tai vei privi si rasplatirea pacatosilor spirituali vei vedea” si tu însuti cu mintea, si vei întelege, zice David, dumnezeiescul cântaret.

·         Orice monah va avea frica si va sta departe de lucrul duhovnicesc, înainte de a se îndeletnici cu trezvia mintii, fie pentru ca nu cunoaste frumusetea ei, fie pentru ca, cunoscând-o, nu o poate urmari, din pricina lenii. Dar frica se va risipi fara doar si poate, când va începe lucrarea de pazire a mintii, care este si se numeste filosofia activa a mintii. Caci atunci va fi ca unul care a aflat calea care a zis: „Eu sunt calea, învierea si viata”.

·         Si iarasi va fi înfricat vazând multime de gânduri si multime de prunci babilonesti. Dar si aceasta frica o risipeste Hristos, daca ne bazam necontenit pe El, ca pe fundamentul cugetarii; iar pruncii babilonesti îi aruncam la pamânt, izbindu-i de aceasta Piatra, împlinindu-ne, potrivit cuvântului, pofta noastra cu privire la ei: „Cel ce pazeste, zice, porunca, nu va cunoaste cuvânt rau”. „Caci fara de mine, zice, nu puteti face nimic”.

·         Gândurilor simple si fara patima le urmeaza cele patimase, precum am aflat într-o îndelungata experienta si observare. Precum sarpele urmeaza porumbelului ce intra în cuibul lui, socotesc ca cele dintâi deschid intrarea celor de al doilea, si cele nepatimase celor patimase.

·         Cu adevarat omul trebuie sa se taie, prin hotarâre libera, în doua; si trebuie sa se rupa cu cea mai înteleapta întelegere, precum am spus. Se cuvine cu adevarat sa se faca el însusi dusman neîmpacat al sau. Deci trebuie sa avem fata de noi însine dispozitia ce o are cineva fata de un om care l-a necajit si nedreptatit cumplit, ba chiar mai mult decât atâta, daca vrem sa împlinim marea si cea dintâi porunca, adica sa dobândim vietuirea lui Hristos, fericita smerenie, felul vietii din trup a lui Dumnezeu. De aceea zice Apostolul: „Cine ma va izbavi de trupul mortii acesteia?” Caci nu se supune legii lui Dumnezeu. Aratând apoi ca a supune trupul voii lui Dumnezeu face parte din cele ce stau în puterea noastra, a zis: „Caci daca ne-am judeca pe noi însine, n-am fi judecati; dar judecându-ne Domnul, ne pedepseste”.

·         Începutul rodirii este floarea, iar începutul observarii mintii înfrânarea în mâncari si bauturi, lepadarea si respingerea oricarui fel de gânduri si linistea inimii.

·         Daca omul din launtru petrece în trezvie, cum zic Parintii, este în stare sa pazeasca si pe cel din afara. Dar noi si dracii facatori ai rautatii savârsim în comun amândoua felurite de pacate. Aceia dau chip pacatului în gânduri numai, sau în zugraviri de naluciri în minte, precum voiesc. Iar noi îl savârsim si prin gânduri înauntru si prin fapte în afara. Dracii, fiind lipsiti de grosimea trupurilor, îsi pricinuiesc si lor si noua muncile numai prin gânduri, prin viclenie si prin înselaciune. Daca n-ar fi lipsiti, blestematii, de grosimea trupului, n-ar întârzia sa pacatuiasca si prin fapte, pastrându-si de-a pururi voia libera gata de a necinsti pe Dumnezeu.

·         Rugaciunea de un singur cuvânt (sau gând) omoara si preface în cenusa amagirile lor. Caci Iisus, Dumnezeu si Fiul lui Dumnezeu, chemat de noi necontenit si fara lenevie nu le îngaduie acestora sa-si arate mintii în oglinda cugetarii, nici începutul intrarii, pe care unii o numesc momeala, nici vreun chip oarecare si nici sa graiasca niscai cuvinte în inima. Iar nepatrunzând vreun chip dracesc în inima, ea va fi goala, precum am spus, si de gânduri. Caci dracii au obiceiul sa vorbeasca cu sufletul si sa-l învete pacatul prin gânduri, ascunzându-se de el.

·         Cele opt gânduri mai generale ale rautatii, în care se cuprinde tot gândul si din care se nasc toate (ca din Hera si Zeus toti dracii blestemati, cinstiti ca zei de greci, dupa miturile lor), se suie toate în poarta inimii si, aflând mintea nepazita, intra unul câte unul la vremea sa. Apoi oricare dintre cele opt gânduri, suindu-se si intrând în inima, aduce cu sine un roi de alte gânduri nerusinate. Si asa, întunecând mintea, atâta trupul, îndemnându-l la savârsirea de fapte rusinoase.

·         Deci cel ce pazeste capul sarpelui si prin mânioasa împotrivire se foloseste de cuvinte, curajoase, lovindu-l cu pumnul în fata, a alungat vrajmasul de la sine. Caci zdrobind capul, a pus pe fuga multe gânduri rele si fapte si mai rele. Si astfel cugetarea ramâne netulburata, Dumnezeu primind privegherea ei asupra gândurilor si daruindu-i, în schimb, sa stie cum trebuie sa biruiasca pe cei ce o razboiesc si cum trebuie inima sa se curete pe încetul de gândurile care spurca pe omul dinauntru. Caci zice Domnul Iisus: „Din inima ies gândurile rele, curvie, preacurvie … si acelea sunt care spurca pe om”.

·         Deci asa poate sufletul sa stea, întru Domnul, în cuviinta, în frumusetea si în dreptatea sa, cum a fost zidit de la început de Dumnezeu, bun foarte si curat, precum zice marele slujitor al lui Dumnezeu, Antonie: „Sufletul având minte dupa fire, se sustine în virtute”. Sau iarasi zice: „Dreptatea sufletului sta în a pastra mintea dupa fire, precum a fost zidita”. Iar peste putin zice iarasi: „Sa ne curatam cugetarea, caci eu cred ca daca sufletul s-a curatit din toate partile si ramâne în starea fireasca, poate, ajungând stravazator, sa vada mai mult si mai departe decât dracii, având în el pe Domnul, care-i descopera”. Acestea le spune vestitul Antonie, cum zice marele Atanasie în „Viata” lui.

·         Orice gând este o nalucire a unui lucru sensibil, aparuta în minte. Caci Asirianul fiind minte, nu poate sa ne amageasca astfel, decât folosindu-se de lucrurile cunoscute de noi prin simturi si obisnuite noua.

·         Sufletul e întunecat deopotriva de acestea doua: de vorbirile gândurilor în cugetare si de întâlnirile si vorbele desarte de ocara. Cei ce vreau sa fie feriti de pagubirea mintii trebuie sa se întristeze atât de gândurile cât si de oamenii carora le place sa vorbeasca degeaba, pentru o pricina foarte binecuvântata: ca nu cumva, întunecându-se mintea, sa i se moleseasca trezvia. Caci întunecându-ne din pricina uitarii, ne pierdem mintea.