Index > Scriitori filocalici

 
   Antonie cel Mare 
   autor anonim 
   Avva Filimon 
   Calist şi Ignatie Xantopol 
   Calist Angelicude 
   Calist Catafygiotul 
   Calist Patriarhul 
   Casian Romanul 
   Diadoh al Foticeei 
   Evagrie Ponticul 
   Filotei Sinaitul 
   Grigorie Sinaitul 
   Ilie Edicul 
   Ioan Carpatiul 
   Ioan Damaschin 
   Isaia Pustnicul 
   Isihie Sinaitul 
   Marcu Ascetul 
   Maxim Cavsocalivitul 
   Maxim Marturisitorul 
   Nichifor din singuratate 
   Nichita Stithatul 
   Nil Ascetul 
   Petru Damaschin 
   Simeon Evlaviosul 
   Simeon Metafrastul 
   Simeon Noul Teolog 
   Talasie Libianul si Africanul 
   Teodor al Edesei 
   Teognost 
   Teolipt mitropolitul Filadelfiei 
   Varsanufie si Ioan 
   Vasile de la Poiana Marului 

 

versiune cu diacritice - aici

Despre diferite locuri grele din dumnezeiasca Scriptura


Sf. Maxim Marturisitorul

Dupa ce-ai lepadat cu totul împatimirea care leaga de simtire si de trup, strabatând intens cu mintea în chip priceput oceanul nesfârsit al cuvintelor Duhului (al Scripturii), cercetezi cu duhul cele ale Duhului. Dar primind de la acesta descoperirea tainelor ascunse, smerenia Te-a facut totusi sa alcatuiesti o lista cu multe locuri obscure din Sfânta Scriptura, pe care ne-ai trimis-o cerând de la mine, cel lipsit de orice virtute si cunostinta, un raspuns scris cu privire la întelesul lor mai înalt.

Primind eu aceasta lista si citind-o, mi s-a oprit în loc si mintea si auzul si cugetarea. Drept aceea Te-am rugat sa-mi îngadui sa refuz acest lucru. Ţi-am spus ca aceste locuri de abia pot fi întelese de cei care au înaintat mult în contemplatie si au ajuns la capatul celei mai înalte si mai apropiate cunostinte, nu însa de mine care ma târasc pe pamânt si, asemenea sarpelui cel blestemat odinioara, nu am alta hrana afara de pamântul patimilor, înnoroiat ca un vierme de putreziciunea placerilor.

Deci mai întâi ne-ai poruncit sa vorbim despre patimile ce ne supara. Si anume câte si care sunt, din ce început pornesc si la ce sfârsit ajung trecând prin faza de mijloc ce le este proprie, din ce putere a sufletului sau ce madular al trupului rasarind fiecare da mintii în chip nevazut forma sa, iar trupul îl face ca pe o vopsea ce coloreaza prin cugetarile pacatului întreg nefericitul de suflet; care este întelesul numelui fiecareia si lucrarea ei, roadele si înfatisarile, precum si viclesugurile puse la cale prin ele de dracii necurati, însotirile si disimularile lor nevazute, cum scot aceia în chip ascuns pe unele la vedere prin altele si cum prin unele atrag în chip amagitor spre altele; care sunt subtirimile (nuantele), micimile, marimile si umflarile lor uriase; cum cedeaza, se retrag, înceteaza, staruie, navalesc mai repede sau mai domol; care sunt justificarile lor în fata sufletului ca în fata unui tribunal si hotarârile ce se dau de catre cugetare; înfrângerile si biruintele vazute si starea launtrica ce-o însoteste pe fiecare; care e pricina pentru care li se îngaduie dracilor sa tulbure sufletul cu multe patimi si aceasta fie prin ei însisi fie prin altii (altele); prin ce gând ne aduc în fata mintii fara de vreme materiile proprii, prin care pornesc în chip ascuns razboiul amarnic împotriva noastra, care ne preocupam de cele ce nu sunt de fata de parca ar fi prezente, întinzându-ne spre materii, sau fugind de ele si anume primul lucru patimindu-l de dragul placerii, al doilea din pricina durerii; despre modul prezentei lor în noi si despre nalucirile cgmplicate si variate ce le stârnesc în visurile din vremea somnului; apoi daca sunt închisi în vreo parte a sufletului sau a trupului, sau sunt în tot trupul; si daca, aflându-se înauntru îndupleca sufletul prin patimile sufletesti sa îmbratiseze pe cele din afara prin mijlocirea trupului si îl amagesc sa se predea cu totul simtirii, parasind cele ce-i sunt proprii dupa fire; sau, aflându-se afara, printr-o atingere din afara a trupului modeleaza sufletul cel nevazut dupa chipul celor materiale, sadind în el o forma compusa si dându-i înfatisarea materiei primita prin imaginatie; si daca este vreo ordine si vreo rânduiala în lucrarea lor, cu viclenie pacatuita, ca mai întâi sa încerce sufletul prin unele patimi si apoi sa-l razboiasca prin altele; si care (draci) premerg, care urmeaza la rând, sau care cu care se însotesc, daca nu cumva tulbura sufletul în mod amestecat fara nici o ordine, la întâmplare, prin orice patimi; apoi daca este lasat sufletul sa patimeasca unele ca acestea de la ei în afara de Providenta, sau potrivit Providentei; si care este ratiunea pentru care Providenta paraseste în orice patima sufletul; care este apoi modul nimicirii fiecareia din patimile însirate si prin care fapte, cuvinte sau gânduri se elibereaza sufletul de ele si se curata de întinaciunea constiintei; ce virtute va opune fiecarei patimi ca sa o biruiasca, fugarind pe dracul cel viclean si taind deodata cu el total însasi miscarea patimii; cum va putea apoi, dupa izbavirea de patimi, sa-si scruteze sufletul bine ale sale; si cu ajutorul caror ratiuni si moduri ajungând prin ratiunea cea dupa fire la relatii nepatimase între simtiri si lucrurile sensibile, va modela simturile ca sa stea în slujba virtutilor, precum prin patimi le modelase mai înainte, sa stea în slujba pacatului si cum va înfaptui aceasta buna întoarcere ca sa se foloseasca de cele prin care gresea înainte spre nasterea si sustinerea virtutilor; cum apoi, izbavindu-se si de aceste relatii, va culege cu pricepere, prin contemplarea naturala în duh, ratiunile kelor create, desfacute de simbolurile sensibile din ele; si cum dupa aceste ratiuni, luând contact cu cele inteligibile, prin mintea devenita curata de cugetarea aplecata spre cele supuse simtirilor, va primi întelegerile cele simple si va dobândi cunostinta simpla, care leaga toate întreolalta potrivit cu ratiunea originara a întelepciunii; în sfârsit, cum dupa aceasta sufletul, o data trecut dincolo de toate cele ce sunt si de întelesurile lor firesti si desfacut de toata puterea în chip curat, chiar si de puterea proprie de-a cugeta, va patimi unirea cea mai presus de întelegere cu Dumnezeu însusi, iar în aceasta stare, primind de la El în chip nepregatit învatatura adevarului adevarat, ca pe o samânta, nu se va mai abate spre pacat, nemaifiind loc pentru diavol ca sa-l atraga spre rautate prin amagire, datorita necunoasterii Celui ce e bun prin fire si înfrumuseteaza toate cele ce se pot împartasi de El?

Fiindca ati poruncit sa lamuresc în scris ratiunile, modurile si pricinile tuturor acestora, va rog sa mai asteptati putin cuvântul privitor la ele. De va ajuta Dumnezeu, voi cerceta cu un prilej mai potrivit si mai cu staruinta acestea în alte scrieri, daca voi simti peste tot în minte vreo astfel de patrundere încât sa pot cuteza sa strabat un ocean atât de mare si de adânc. Caci nu ma rusinez sa spun ca înca nu cunosc uneltirile si viclesugurile anevoie de descurcat ale dracilor necurati, dat fiind ca praful materiei îmi întuneca înca ochii sufletului si nu ma lasa sa privesc (sa contemplu) în chip curat firea celor create si sa deosebesc din gramada celor ce exista pe cele ce par sa existe, înselând doar simtirea cea lipsita de ratiune. Fiindca numai cei foarte contemplativi si înalti la cugetare pot cerceta cu adevarat unele ca acestea si pot grai despre ele, adica numai cei ce prin multa experienta au dobândit puterea de-a cunoaste cele bune si cele care nu sunt bune, ba ceea ce e mai înalt si mai de cinste ca toate au primit de la Dumnezeu harul si puterea de-a întelege bine si de-a spune limpede cele întelese.

Definitia raului

Raul nici nu era, nici nu va fi ceva ce subzista prin firea proprie. Caci nu are în nici un fel fiinta, sau fire, sau ipostas, sau putere, sau lucrare în cele ce sunt. Nu e nici cantitate, nici relatie, nici loc, nici timp, nici pozitie, nici actiune, nici miscare, nici aptitudine, nici patima (pasivitate, afect) contemplata în chip natural în vreo existenta si în nici una din acestea nu subzista vreo înrudire naturala. Nu e nici început (principiu), nici mijloc, nici sfârsit. Ci ca sa-l cuprind într-o definitie, voi spune ca raul este abaterea lucrarii puterilor (facultatilor) sadite în fire de la scopul lor si altceva nimic. Sau iarasi, raul este miscarea nesocotita a puterilor naturale spre altceva decât spre scopul lor, în urma unei judecati gresite. Iar scop numesc cauza celor ce sunt, dupa care se doresc în chip firesc toate, chiar daca Vicleanul, acoperindu-si de cele mai multe ori pizma sub chipul bunavointei si înduplecând cu viclenie pe om sa-si miste dorinta spre altceva din cele ce sunt si nu spre cauza, a sadit în el necunostinta cauzei.

Deci primul om, neducâjdu-si miscarea lucrarii puterilor naturale spre scop, s-a îmbolnavit de necunostinta cauzei sale, socotind, prin sfatul sarpelui, ca acela este Dumnezeu, pe care cuvântul poruncii dumnezeiesti îi poruncise sa-l aiba ca pe un dusman de moarte. Facându-se astfel calcator de porunca si necunoscând pe Dumnezeu, si-a amestecat cu încapatânare în toata simtirea toata puterea cugetatoare si asa a îmbratisat cunostinta compusa si pierzatoare, producatoare de patima, a celor sensibile. Si asa „alaturatu-s-a cu dobitoacele cele fara de minte si s-a asemanat lor”, (Psalmi 48, 12) lucrând, cautând si voind aceleasi ca si ele în tot chipul; ba le-a si întrecut în irationalitate, mutând ratiunea cea dupa fire în ceea ce e contrar firii.

 Deci cu cât se îngrijea omul mai mult de cunostinta celor vazute numai prin simtire, cu atât îsi strângea în jurul sau mai tare nestiinta de Dumnezeu. Si cu cât îsi strângea mai mult legaturile nestiintei, cu atât se lipea mai mult de experienta gustarii prin simtire a bunurilor materiale cunoscute. Dar cu cât se umplea mai mult de aceasta experienta, cu atât se aprindea mai mult patima iubirii trupesti de sine, care se nastea din sine. Si cu cât se îngrijea mai mult de patima iubirii trupesti de sine, cu atât nascocea mai multe moduri de producerii a placerii, care este si frica si tinta iubirii trupesti de sine. Si fiindca orice rautate piere împreuna cu modalitatile care o produc, omul aflând prin ea însasi experienta, ca orice placere are ca urmasa în mod sigur durerea, îsi avea toata pornirea spre placerea si toata fuga dinspre durere. Pentru cea dintâi lupta cu toata puterea, pe cea de-a doua o combatea cu toata sârguinta, închipuindu-si un lucru cu neputinta si anume ca printr-o astfel de dibacie va putea sa le desparta pe acestea una de alta si iubirea trupeasca de sine va avea unita cu ea numai placerea, ramânând neîncercata de durere. Sub puterea patimii el nu stia, precum se vede, ca placerea nu poate fi niciodata fara de durere. Caci în placere e amestecat chinul durerii, chiar daca pare ascuns celor ce o gusta, prin faptul ca domina iese totdeauna deasupra, acoperind simtirea a tot ceea ce sta alaturi.

Asa s-a strecurat marea si nenumarata multime a patimilor stricacioase în viata oamenilor. Asa a devenit viata noastra plina de suspine, cinstind pricinile care o pierd si nascocind si cultivând prilejurile coruperii sale, datorita nestiintei. Asa s-a taiat firea cea unica în nenumarate particele si noi cei ce suntem de aceeasi fire ne mâncam unii pe altii ca reptilele si fiarele. Caci cautând placerea din pricina iubirii trupesti de noi însine si straduindu-ne sa fugim de durere din aceeasi pricina, nascocim surse neînchipuite de patimi facatoare de stricaciune. Astfel când ne îngrijim prin placere de iubirea trupeasca de noi însine, nastem lacomia pântecelui, mândria, slava desarta, îngâmfarea, iubirea de argint, zgârcenia, tirania, fanfaronada, aroganta, nechibzuinta, injuria, necuratia, usuratatea, risipa, neînfrânarea, frivolitatea, umblarea cu capul prin nori, moleseala, pornirea de a maltrata, de-a lua în râs, vorbirea la nevreme, vorbirea urâta si toate câte mai sunt de felul acesta. Iar când ascutim mai mult prin durere modul iubirii trupeti de noi însine, nastem, mânia, pizma, ura, dusmania, tinerea în minte a raului, calomnia, bârfeala, intriga, întristarea, deznadejdea, defaimarea Providentei, lâncezeala, neglijenta, descurajarea, deprimarea, putinatatea la suflet, plânsul la nevreme, tânguirea, jalea, sfarâmarea totala, ciuda, gelozia si toate câte tin de o dispozitie care a fost lipsita de prilejurile placerii. În sfârsit când din alte pricini se amesteca în placere durerea, când perversitatea (caci asa numesc unii întâlnirea partilor contrare ale rautatii), nastem fatarnicia, ironia, viclenia, prefacatoria, lingusirea, dorinta de a placea oamenilor si toate câte sunt nascociri ale acestui viclean amestec. Caci a le numara acum si a le spune toate, cu înfatisarile, modurile, cauzele si vremurile lor, nu e cu putinta. Cercetarea fiecaruia din ele o vom face, daca Dumnezeu ne va harazi putere, în viitor.

Alta definitie a raului

Deci raul sta, cum am spus mai înainte, în necunoasterea cauzei celei bune a lucrurilor. Aceasta orbind mintea omeneasca, dar deschizând larg simtirea, l-a înstrainat pe om cu totul de cunostinta de Dumnezeu si l-a umplut de cunostinta patimasa a lucrurilor ce cad sub simturi. Împartasindu-se deci omul fara masura de aceasta numai prin simtire, asemenea dobitoacelor necuvântatoare si având prin experienta ca împartasirea de cele sensibile sustine firea lui trupeasca si vazuta, a parasit frumusetea dumnezeiasca menita sa alcatuiasca podoaba lui spirituala si a socotit zidirea vazuta, drept Dumnezeu, îndumnezeind-o datorita faptului ca e de trebuinta pentru sustinerea trupului; iar trupul propriu legat prin fire de zidirea luata drept Dumnezeu, l-a iubit cu toata puterea . Si asa prin grija exclusiva de trup, a slujit cu toata sârguinta zidirii în loc de Ziditor. Caci fu poate sluji cineva zidirii, daca nu cultiva trupul, precum nu poate sluji lui Dumnezeu, daca nu-si curateste sufletul prin virtuti. Deci prin grija de trup omul savârsind slujirea cea stricaciosa, si umplându-se împotriva sa de iubirea trupeasca de sine, avea în sine într-o lucrare neîncetata placerea si durerea. Caci mâncând mereu din pomul neascultarii, încerca în simtire parerea (cunostintei) binelui si raului5 ,amestecate. în el.

Si poate ca de fapt daca ar zice cineva ca pomul cunostintei binelui si a raului este zidirea cea vazut, nu s-ar abate de la adevar. Caci împartasirea de ea produce în chip natural placerea si durerea.

Sau iarasi poate ca zidirea celor vazute s-a numit pom al cunostintei binelui si raului, fiindca are si ratiuni duhovnicesti care nutresc mintea, dar si o putere naturala care pe de o parte desfata simtirea, pe de alta perverteste mintea. Dar contemplata duhovniceste ea ofera cunostinta binelui, iar luata trupeste, ofera cunostinta raului. Caci celor ce împartasesc de ea trupeste li se face dascal în ale patimilor, facându-i sa uite de cele dumnezeiesti. De aceea i-a interzis-o poate Dumnezeu omului, amânând pentru o vreme împartasirea de ea, ca mai întâi, precum era drept, cunoscându-si omul cauza sa prin omisiunea cu ea în har si prefacând, prin aceasta comuniune, nemultumirea data lui dupa har în nepatimire si neschimbalitate, ca unul ce-a devenit deja dumnezeu prin îndumnezeire, sa priveasca fara sa se vatame si cu totul slobod cu Dumnezeu fapturile lui Dumnezeu si sa primeasca cunostinta lor ca Dumnezeu, dar nu ca om, având dupa har în chip întelept aceeasi cunostinta a lucrurilor ca Dumnezeu, datorita prefacerii mintii si simtirii prin îndumnezeire.6

Asa trebuie înteles aici pomul acela, dupa o tâlcuire pe care o pot primi toti. Caci întelesul mai tainic si mai înalt e rezervat pentru cei cu o cugetare mistica, noi trebuind sa-l cinstim prin tacere. Eu am amintit aici de pomul neascultarii doar în trecere, vrând sa arat ca necunoasterea lui Dumnezeu a îndumnezeit zidirea, al carei cult vine din iubirea de trup a neamului omenesc. Caci în jurul acesteia se învârteste, ca un fel de cunostinta amestecata, toata experienta placerii si a durerii, din pricina carora s-a introdus în viata oamenilor tot namolul relelor ce dainuieste în chip felurit si pestrit si-n atâtea forme câte nu le poate spune cuvântul. Pentru ca fiecare din cei ce participa la firea omeneasca are în sine, într-o anumita cantitate si calitate, vie si lucratoare, iubirea fata de puterea lui vazuta, adica fata de trup, care îl sileste ca pe un rob, prin pofta de placere si frica de durere, sa nascoceasca multe forme ale patimilor, dupa cum se nimeresc timpurile si lucrurile si dupa cum îl îndeamna modul lui de a fi, întrucât experienta îl învata ca e cu neputinta sa ajunga sa aiba necontenit placerea ca tovarasa de viata si sa ramâna cu totul neatins de durere, ca nu va putea sa ajunga la capatul acestui scop. Caci firea întreaga a trupurilor fiind corupta si pe cale de împrastiere prin oricâte moduri ar încerca sa o sustina pe aceasta, întareste si mai mult stricaciunea din ea. De aceea omul temându-se, fara sa vrea, necontenit, de soarta a ceea ce iubeste, cultiva fara voie si pe nesimtite, prin ceea ce iubeste ceea ce nu iubeste, atârnând de cele ce nu pot dainui. În felul acesta îsi preschimba dispozitia sufletului deodata cu cele ce se împrastie, ca pe una ce se rostogoleste împreuna cu cele ce curg, si nu întelege ca se pierde din pricina totalei orbiri a sufletului fata de adevar.

Iar izbavirea de toate aceste rele si calea scurta spre mântuire este dragostea adevarata, cea din cunostinta, a lui Dumnezeu si izgonirea din suflet a dragostei fata de trup si izgonirea din suflet a dragostei fata de trup si de lumea aceasta. Prin aceasta lepadând pofta de placere si frica de durere, ne eliberam de reaua iubire trupeasca de noi însine, înaltati fiind la cunostinta Ziditorului. În felul acesta primind în locul iubirii celei rele de noi însine, pe cea buna si spirituala, despartita cu totul de grija de trup, nu vom înceta sa slujim lui Dumnezeu prin aceasta iubire buna de noi însine, cautând pururi sa ne sustinem sufletul lui prin Dumnezeu. Caci aceasta este adevarata slujire si prin ea îngrijim cum trebuie si în chip placut lui Dumnezeu, de sufletul nostru prin virtuti.

Deci cel ce nu doreste placerea trupeasca si nu se teme deloc de durere, a ajuns nepatimitor. Caci deodata cu acestea si cu iubirea trupeasca de sine, care le-a nascut, a omorât toate patimile ce cresc prin ea si prin ele, împreuna cu nestiinta, sursa cea mai de la început a tuturor relelor. Si asa s-a facut întreg slujitor al binelui ce persista permanent si e mereu la fel, ramânând împreuna cu el cu totul nemiscat.7 Asa oglindeste cu fata descoperita slava lui Dumnezeu,8 (2 Cor. 3,18) ca unul care priveste în lumina ce straluceste în sine slava dumnezeiasca si neapropiata.9

Deci odata ce ne-a fost aratata de Cuvântul calea cea dreapta si usoara a celor ce se mântuiesc, sa tagaduim cu toata puterea placerea si durerea vietii de aici si sa învatam cu mult îndemn si pe cei supusi noua sa faca aceasta. Caci facând aceasta, ne-am izbavit si am izbavit si pe altii cu desavârsire de toata nascocirea patimilor si de toata rautatea dracilor. Sa îmbratisam numai iubirea si nimeni nu va putea sa ne desparta de dragostea lui Dumnezeu, nici necaz, nici strâmtoare, nici foame, nici primejdie, nici sabie, nici toate câte le-a însirat Apostolul în acel loc.10(Rom 8, 35). Caci prin cunostinta cu lucrul ramânând în noi dragostea nemiscata, vom primi de la El o bucurie si o sustinere vesnica si negraita a sufletului. Si împartasindu-se de aceasta, vom avea fata de lume nestiinta cea mântuitoare,11 nemaiprivind, ca mai înainte, fara gând neprihanit, cu fata descoperita a simtirii, suprafata celor sensibile ca pe o sclava, ci oglindind mai degraba cu fata descoperita a cugetarii (mintii), dupa înlaturarea oricarui val sensibil, slava lui Dumnezeu cea aratata în virtuti si în cunostinta duhovniceasca,12 prin care primim unirea cea dupa har. Caci precum ignorând pe Dumnezeu, am îndumnezeit zidirea, pe care am cunoscut-o prin simtire, gustând din ea, pentru faptul ca prin ea ni se sustinea trupul, asa primind cunostinta traita a lui Dumnezeu, cea accesibila întelegerii, pentru faptul ca El ne sustine sufletul ca sa existe si ca sa fie fericit.

Cuvânt înainte la scoliile asezate în urma raspunsurilor

Podoaba naturala a celor rationali este ratiunea. Podoaba ratiunii este întelegerea, pe care o manifesta prin ratiune cei rationali. Podoaba întelegerii este deprinderea si aptitudinea, pe care o manifesta prin virtutea strabatuta de ratiune cei rationali. Podoaba acestei deprinderi este contemplatia fara greseala, prin care se dobândeste cunostinta adevarata. Iar sfârsitul acesteia este întelepciunea, care e împlinirea cea mai adevarata a întelegerii. Caci ea e ratiunea care s-a desavârsit dupa fire, sau mintea curata, prin care unirea cu cauza sa au intrat într-o relatie mai presus de întelegere, datorita careia, odihnindu-se de miscarea si de relatia naturala si de multe feluri cu cele de dupa cauza, staruie în ea numai de chip neînteles. Ajunsa aici mintea se bucura de odihna cea negraita a tacerii preafericite si mai presus de întelegerea, pe care nu poate sa o descopere nici un cuvânt si nici o întelegere, ci numai experienta prin participare a celor ce s-au învrednicit de posesiunea si gustarea ei mai presus de întelegere. Iar simtul acesteia, usor de cunoscut si vadit tuturor, este nesimtirea si distanta totala a dispozitiei sufletului fata de veacul acesta.

Deci nimic nu este mai propriu dupa fire celor rationali ca ratiunea, nici mai potrivit pentru cei iubitori de Dumnezeu ca sa-si arate credinta lor cea dreapta decât studierea si întelegerea ei. Logosul acesta de care am vorbit nu e cuvântul împodobit luxos într-o rostire mestesugita spre placerea auzului, cu care se pot desprinde si oamenii perversi, ci ratiunea pe care o are firea ascunsa în chip fiintial înlauntrul ei, fara nici o învatatura, pentru cercetarea lucrurilor si pentru expunerea adevarului în cuvinte.13 Pe aceasta si Duhul Sfânt al lui Dumnezeu obisnuieste sa si-o asocieze modelata prin virtuti si s-o faca statuie dumnezeiasca a frumusetii celei dupa asemanare, nelipsindu-i nimic dupa har din însusirile ce redevin Dumnezeirii în chip natural. Caci este un organ ce aduna cu pricepere totala descoperirea bunatatii lui Dumnezeu ce straluceste inteligibil în fapturi. Si sesizând astfel maretia lucrurilor îi înalta spre cauza facatoare a lor pe cei ce si-au facut strabatuta cu totul de El întreaga pornire a dorintei aflatoare în ei dupa fire, nemaifiind retinuti de nimic din cele de dupa cauza.

Pe aceasta cultivând-o noi cei robiti de toate cele potrivnice firii, ne vom dovedi faptuitorii tuturor virtutilor dumnezeiesti, adica vom lepada prin tot binele urâciunea pamânteasca din suflet, spre a primi frumusetea duhovniceasca. Caci unde domneste ratiunea, înceteaza domnia simtirii, în care e amestecata puterea pacatului care, amagind sufletul cu mila pentru trupul înrudit dupa ipostas; îl atrage la sine prin placere. Pentru ca lucrul ei natural fiind grija patimasa si voluptoasa de trup, abate sufletul de la viata cea dupa fire si-l îndupleca sa se faca facatorul pacatului lipsit de ipostas (suport propriu). Caci rautatea este o fapta a sufletului întelegator si anume uitarea bunatatii celor dupa fire, care se naste din afectiunea patimasa fata de trup si lume. Pe aceasta o nimiceste ratiunea prin stategia ei, scrutând cu stiinta duhovniceasca originea si firea lumii si a trupului si împingând sufletul spre tara înrudita a celor inteligibile, împotriva careia legea pacatului nu are nici o putere. Caci nu mai are simtirea pe care sa treaca ca pe o punte spre minte, întrucât sufletul nu mai are nici o legatura afectuoasa cu ea, caci a parasit-o împreuna cu vederile sensibile, a caror relatie si fire mintea, lasându-le în lume, nu le mai simte.

Scolii

Trupul, zice, reda prin moravurile vazute dispozitia virtuoasa a sufletului, fiind un organ unit cu sufletul spre manifestarea lui. (1)

Simtirea trimite, zice, mintii imaginea (reprezentarea) celor vazute, spre întelegerea ratiunilor din lucruri, ca un organ ce serveste mintii sa treaca spre cele inteligibile. (2)

Cuvântul lui Dumnezeu si împarte darurile felurindu-le în cei ce-l primesc, dupa dispozitia sufletelor. (5)

Dracii poarta razboaiele nevazute cu mintea noastra ca si când ar fi prezentate materiile. (6)

Pentru placere iubim patimile, si pentru durere fugim de virtuti. (7)

Precum ratiunea stapânind asupra patimilor face simtirile organ al virtutii, asa si patimile stapânind asupra ratiunii, modeleaza simtirile spre pacat. (8)

Sufletul unindu-se prin deprinderea cu Dumnezeu dupa izbavirea de afectiunea (relatia) naturala fata de lucruri, primeste fermitatea nemiscata în bine. (10)

Existente numeste fiintele lucrurilor. Iar existente parute curgerile si scurgerile care schimba calitatea si cantitatea unui lucru si dau nastere fictiunile simtirii ce duce la pacat. (11)

Omul fiind la mijloc între Dumnezeu si materie, prin faptul ca nu s-a miscat spre Dumnezeu ca spre cauza si scopul zidirii sale, ci spre materie, a ignorat pe Dumnezeu, facându-si mintea pamânteasca prin povârnirea spre materie. (12)

Cunostinta compusa a numit experienta celor sensibile prin simtire, care cuprinde în sine prin fire placerea pentru ceea ce ia nastere si durerea pentru ceea ce se strica. (13)

Zidirea celor vazute cuprinde, zice, atât ratiuni duhovnicesti pentru minte, cât si o putere naturala pentru simtire. Întelesurile lor sunt ca un pom în mijlocul inimii, care e Paradisul în sens tropic. (14)

Ignora cineva experienta placerii si durerii din simtire când îsi leaga mintea de Dumnezeu, dupa ce a devenit liber de afectiunea trupeasca. (15)

Note

Binele pentru simtirea trupeasca e placerea, iar raul e durerea. Acest „bine” si „rau” e produs de lumea vazuta, care deci e pomul unui fals bine si rau. (5)

Deci îndumnezeirea nu exclude cunoasterea fapturilor. Dar atunci omul le cunoaste fara patima cu Dumnezeu si în Dumnezeu, nu ca patima, adica cu uitarea lui Dumnezeu. toate îsi au vremea lor, ca sa se cunoasca si sa se savârseasca cum se cuvine, trebuind sa astepte crearea omului la înaltimea lor. Pomul cunostintei binelui si a raului (sau lumea) ca sadit tot de Dumnezeu, nu era ceva rau în sine. Dar omul nu era crescut la starea în care îl putea privi în mod just si neprimejdios. Deci interzicerea atingerii de el era o amânare, nu o oprire vesnica. Aceeasi idee o dezvolta Sfântul Grigorie Palama în „Capetele naturale, teologice”. Raul nu se identifica cu ipostasul vreunei realitati, ci e un mod gresit de comportare fata de realitati, care vine si dintr-o intrare a omului în relatie cu un lucru înainte de a fi crescut la capacitatea unei relatii juste (6)

Fara a avea cineva lumina dumnezeiasca (binele, dragostea, pe Dumnezeu) în sine, nu poate sa o vada nici în afara de sine, asa cum ochiul care nu e strabatut de lumina fizica nu o poate vedea nici în afara. (9)

În afara de nestiinta mai presus de cunoastere a lui Dumnezeu, mai este o nestiinta mântuitoare. Este cea care nu mai baga de seama putinta laturii patimase a lucrurilor. Pentru aceasta lumea a devenit iremediabil un transparent al slavei dumnezeiesti( dupa ce s-a sfârtecat „slava” ei, sau suprafata opaca, construita de privirea ei exclusiv prin simtire. (11)

Fata descoperita a simtirii este privirea neîmpiedicata de considerentele spirituale si nerusinata a simtirii exclusive care vede numai aspectul sensibil al lumii, numai valurile materiale. Descoperirea fetei simtirii e în acelasi timp completa acoperire a mintii. Si cu cât se acopera fata simtirii sau se leapada, cu atât apare fata descoperita a mintii si se înlatura valurile lumii. (12)

Termenul grecesc al întelesului de ratiune si de cuvânt. Ratiunea e cuvântul interior. De aceea e vorba în tot acest „Cuvânt înainte”. (13)

Afectele (patimile) sunt rele prin ele însele, sau din pricina unei întrebuintari gresite? Vorbesc de placere si întristare, de dorinta si de frica si de cele ce decurg din acestea.

Afectele acestea ca si celelalte, nu au fost create la început împreuna cu firea oamenilor. Caci altfel ar intra în definitia firii. Spun, învatând de la marele Grigorie al Nisei, ca ele odraslesc în fire, dupa ce au patruns în partea cea mai putin rationala a ei, din pricina caderii din starea de desavârsire. Prin ele, în loc de chipul dumnezeiesc si fericit, îndata dupa calcarea poruncii s-a facut în om stravezie si vadita asemanarea cu dobitoacele necuvântatoare. Caci trebuia, dupa ce s-a descoperit demnitatea ratiunii, ca firea oamenilor sa fie chinuita pe dreptate de trasaturile irationalitatii (dobitociei) la care a fost atrasa prin voia ei, Dumnezeu rânduind prea întelept, ca omul în felul acesta sa vina la constiinta maretiei sale de fiinta rationala.

Cu toate acestea si afectele devin bune în cei ce se straduiesc, si anume atunci când, desfacându-le cu întelepciune de lucrurile trupesti, le folosesc spre câstigarea bunurilor ceresti. De pilda: pofta o pot preface în miscarea unui dor spiritual dupa cele dumnezeiesti; placerea, în bucuria curata pentru conlucrarea de buna voie a mintii cu darurile dumnezeiesti; frica, în grija de a ocoli osânda viitoare de pe urma pacatelor; iar întristarea, pocainta care aduce îndreptarea de pe urma pacatului din timpul de aici. Si scurt vorbind, asemenea medicilor întelepti, care vindeca prin trupul veninos al viperei o muscatura înveninata sau care se va învenina, sa ne folosim si noi de aceste afecte spre înlaturarea rautatii celei de fata sau a celei ce va sa fie si spre dobândirea si pazirea virtutii si a cunostintei. Precum am spus deci, acestea devin bune prin întrebuintare în cei ce îsi robesc orice cuget spre ascultarea lui Hristos.14

Iar daca Scriptura vorbeste de vreun afect de acesta la Dumnezeu sau la sfinti, o face în ce priveste pe Dumnezeu pentru întelegerea noastra, exprimând prin afectele noastre faptele mântuitoare si binefacatoare ale Providentei; iar în ce priveste pe sfinti, întrucât nu se pot exprima raporturile lor spirituale cu Dumnezeu si dispozitiile lor prin grai omenesc, fara afectele cunoscute firii.

Note

Afectele sunt considerate de Sfântul Maxim ca trasaturi irationale patrunse în firea omului dupa caderea în pacat si apropiindu-l de animalitate, întrucât si animalele reactioneaza irational prin aceste afecte la ceea ce vad. Prin ele trupul e pus repede în miscare spre tot ce apare omului vrednic de râvnit, precum repede se contrage din fata celor primejdioase. În starea primordiala omul îsi calauzea viata cu totul rational. Trupul nu a scapat prin miscari anarhice si dezordonate, sub conducerea ratiunii si a vointei. Acum, chiar în starea de renastere, aceste efecte nu mai pot fi scoase din fire. Dar ele se pot folosi spre un scop bun. Gândurile curate si rationale n-ar putea misca usor trupul nostru, ajuns sub puterea acestor factori irationali dar foarte dinamici, spre tintele fixate de ele. De aceea cauta sa câstige pentru aceste tinte afectele, ca prin impulsul lor sa miste usor trupul prin ele. Se stie ca ideea teoretica nu prea are efect în ce priveste transformarea omului, pâna ce nu câstiga simtirea lui în favoarea ei. Calea de la idee spre hotarârea buna duce prin sentiment. Aceasta e poate ceea ce numeste Viselavtev „sublimarea afectelor”, în care atribuie un mare rol imaginatiei (Etica preobrajenego erosa). Aceea este si calea pe care devine credinta o putere transformatoare a omului. Ea converteste afectele spre alte tinte, spre Dumnezeu. O credinta care nu da astfel de roade, întinzându-se asupra întregului om, e ceva de neconceput si e de mirare cum ea poate fi sustinuta de protestanti. Dumnezeu e lipsit de afecte. De asemenea îngeria care sunt minti pure. Aceasta va fi si partea noastra în viata viitoare. Caci spune Sfântul Maxim: „Afectele care conserva firea în viata de aici nu se pot muta împreuna cu noi la viata nemuritoare si vecinica”. (14)

 Daca toate speciile, din care se alcatuieste lumea, le-a facut Dumnezeu în sase zile, ce mai lucreaza pe urma Tatal? Caci zice Domnul: „Tatal Meu pâna acum lucreaza, si Eu lucrez”.(Io, 5, 17). Nu cumva e vorba de conservarea speciilor odata facute?

Dumnezeu ispravind de creat ratiunile prime si esentele universale ale lucrurilor, lucreaza totusi pâna ani, nu numai sustinând acestea în existenta, ci si aducând în actualitate, desfasurând si constituind partile date virtual în esente; apoi asimilând prin Providenta cele particulare cu esentele universale, pâna ce, folosindu-se de ratiunea mai generala a fiintei rationale, sau de miscarea celor particulare spre fericire, va uni pornirile spontane ale tuturor. În felul acesta le va face pe toate sa se miste armonic si identic întreolalta si cu întregul, nemaiavând cele particulare o voie deosebita de-a celor generale, ci una si aceeasi ratiune vazându-se în toate împartita de modurile de a fi ale acelora carora li se atribuie la fel. Prin aceasta se va arata în plina lucrare care îndumnezeieste toate. E lucrarea despre care însusi Dumnezeu si Cuvântul care s-a facut pentru ea, zice: „Tatal Meu pâna acum lucreaza si Eu lucrez”. Cel dintâi adica binevoieste, al doilea lucreaza El însusi, iar Duhul Sfânt întregeste fiintial bunavointa Tatalui cu privire la toate si lucrarea Fiului, ca sa fie prin toate si în toate bunul Dumnezeu în Treime, potrivit cu fiecare dintre cei învredniciti dupa har; si sa fie vazut în toate, asa cum exista, în chip natural, sufletul în întreg trupul si în fiecare madular al lui, fara miscare.17

Scolii

 În materie, adica în fiinta generala a lucrurilor, exista potential exemplarele singulare, care provin unul câte unul din materie si a caror aparitie o lucreaza Dumnezeu. (1)

Asimilarea celor singulare cu cele universale este unirea tuturor oamenilor, printr-o singura miscare a voii, cu ratiunea firii. Aceasta unire o duce la înfaptuire Dumnezeu prin Providenta, ca precum în toti exista o singura fire, tot asa sa se formeze si o singura aplecare a voii, unindu-se toti cu Dumnezeu si întreolalta prin Duhul. (2)

Note

Maurice Blondel, spune în alta forma acelasi lucru: „ca tot tine de tot, ca Universul este în continua nastere, ca fixitatea relativa a fiintelor comporta o desfasurare ale carei faze multiple nu pot fi, fara urmari rele, izolate unele de altele”. Lucrarea de care vorbeste aici Sfântul Maxim este actiunea universala, unitara care, dupa Blondel, e dincolo de fapte fenomenale, având sursa în cauza prima. Ca si Maxim în acest raspuns, Blondel vede si el o „independenta universala” si „perspectivele umane” din lume, spre deosebire „de ipotezele care stabilizeaza lucrurile în cicluri închise în interiorul carora toate ar sta justapuse în compartimentele separate”. Daca creatiunea este un act exclusiv al lui Dumnezeu, desfasurarea Universului creat, prin lucrarea Providentei divine, angajeaza si cooperarea fapturilor care, conlucrând cu cauza prima, se cauzeaza si se înrâuresc reciproc. În special atragem atentia ca Sfântul Maxim admite a) „o ratiune mai generala a fiintei rationale”, de unde urmeaza ca sunt si ratiuni mai particulare si b) „o voie deosebita a celor particulare”, de unde urmeaza ca exista o voie mai generala. Ideea o gasim dezvoltata iarasi la Blondel. Dupa aceasta orice tendinta din noi îsi are o ratiune, de aici aparenta ei de justete. Aceasta ratiune particulara atragând vointa întregului din noi. Deci fapta normala nu se suprime tendintele variate din noi, ci sa le subordoneze întregului sau sa le armonizeze. Ratiunea mai generala e ca un vârf de piramida fata de ratiunile particulare. Pe masura ce ne ridicam spre ratiuni tot mai generale în cunoasterea si activitatea noastra, devenim mai virtuosi si ne apropiem de Ratiunea suprema ceva mai generala. Ratiunea cea mai generala a fiintei noastre cauta sa subordoneze unei ratiuni generale mai înalte care îmbratiseaza mai multe fiinte si lucruri, iar Ratiunea cea mai generala este Logosul divin. Dar lucrând în conformitate cu ratiunea mai generala din fiinta noastra, satisfacem totodata adevaratele interese si aspiratiuni spre fericire ale partilor din noi. Caci satisfacând tendintele anarhice, destramam întregul organic si îl aruncam într-o experienta chinuita. De notat este ca dupa Sfântul Maxim aceasta lucrare conforma cu ratiunea mai generala, sau unirea voii cu aceasta ratiune a firii, se întâlneste cu lucrarea harului în noi. Spre har si spre îndumnezeire ne ridicam prin ridicarea prin starea normala a firii, spre activitatea conforma cu ratiunea tot mai generala a ei. Exista o armonie între ratiune si har. (17)

Cine acela de care spune Evanghelia ca poarta în cetate ulciorul cu apa si pe care întâlnindu-l învataceii trimisi de Hristos primesc porunca sa-i urmeze?18 Cine este apoi stapânul casei? (Marcu 14, 13) Si de ce nu i se spune numele de catre Evanghelisti? Ce este în sfârsit foisorul cel mare si pardosit, în care se savârseste înfricosata taina a Cinei dumnezeiesti?19 (Luca 22, 10)

Scriptura trece sub tacere numele omului la care a trimis Mântuitorul pe cei doi învatacei pentru pregatirea Pastilor, ca si numele cetatii în care au fost trimisi. Dupa primul gând care-mi vine, socotesc ca prin „cetate” este aratata lumea aceasta sensibila iar „omul” este firea generala a oamenilor. La aceasta sunt trimisi, ca învatacei ai lui Dumnezeu si ai Cuvântului ca si înainte-mergatori ai ospatului tainic pe care îl avea Dumnezeu împreuna cu firea oamenilor, primul Testament si cel Nou. Cel dintâi curata firea omeneasca de toata întinaciunea, prin filosofia practica (întelepciunea lucratoare), celalalt ridica mintea prin cunoastere sau prin calauzirea tainica a contemplatiei, de la cele trupesti spre vederile înrudite cu ea ale celor spirituale. Iar proba despre aceasta este faptul ca ucenicii trimisi sunt Petru si Ioan. Caci Petru este simbolul faptei, iar Ioan al contemplatiei.

Astfel e foarte potrivit ca cel dintâi care-i întâlneste pe acestia sa fie purtatorul unui urcior cu apa, însemnând prin el pe toti cei ce poarta, prin filozofia practica, pe umerii virtutilor, închis în madularele pamântesti mortificate ale trupului, ca într-un urcior, harul Duhului, care-i curateste pe ei prin credinta de întinaciunea. Dupa acesta, al doilea care-i întâlneste este stapânul casei, care le arata foisorul pardosit. Acesta înfatiseaza prin el pe toti cei ce pardosesc prin contemplatie înaltimea cugetarii lor culturale si marete, ca pe un foisor, cu cugetari si dogme însusite prin cunoastere (în chip gnostic), spre primirea dupa cuviinta a marelui Cuvânt. Iar casa este deprinderea întru cucernicie, spre care înainteaza mintea practica cultivând virtutea. Asupra ei (asupra deprinderii întru cucernicie) stapâneste, ca una ce e stapâna prin fire, mintea luminata de lumina dumnezeiasca a cunoasterii tainice, care s-a învrednicit, împreuna cu mintea practica, de împreuna ospatarea cea mai presus de fire cu Cuvântul si Mântuitorul.

Se vorbeste în Scriptura si de un om si de doi, daca unul este purtatorul ulciorului si altul este stapânul casei. De unul se vorbeste poate, cum am spus, din pricina unei singure firi, iar de doi din pricina ca aceasta fire este împartita între cei activi si între cei contemplativi. Pe acestia iarasi amestecându-i Cuvântul prin Duhul,22 îi numeste si-i face unul.

Iar daca cineva ar vrea sa aplice cele spuse la fiecare om, nu ar iesi din adevar. Caci „setea” este sufletul fiecaruia, la care sunt trimise mereu, ca învatacei ai Cuvântului si ai lui Dumnezeu, îndemnurile virtutii si ratiunile (cuvintele) cunoasterii. Cel ce poarta ulciorul cu apa este modul de vietuire si cugetul care sustine, în chip nesovaitor, pe umerii înfrânarii, neevaporat, harul credintei dat la Botez. Iar casa este dispozitia si deprinderea virtuoasa, zidita din multe si felurite virtuti si cugetari tari si barbatesti, ca din niste pietre. Foisorul este cugetarea larga si întinsa, si capacitatea de cunoastere împodobita cu vederile dumnezeiesti ale dogmelor tainice si negraite. Iar stapânul are mintea largita de stralucirea deprinderii întru virtute, de înaltimea, de frumusetea si de marimea cunostintei. La aceasta minte venind Cuvântul cu ucenicii sai, adica cu primele întelesuri duhovnicesti ale firii si ale timpului, se împartaseste pe Sine.

În sfârsit pastele sunt trecerea Cuvântului spre mintea omeneasca, prin care daruieste tuturor celor vrednici plenitudinea bunurilor Sale, însusi Cuvântul lui Dumnezmu venind tainic la ei.

Scolii

 În care se arata ca fiind ascuns. Caci din cele se sunt, cunoastem pe Facatorul celor ce sunt, ca fiind propriu-zis ratiunile celor ce s-au facut. Iar timpul si firea sunt cele sub care se afla cele de sub timp si fire si tot ce e creat, cugetat si simtit. Cu acestea vine Dumnezeu si Cuvântul la cei vrednici. Caci din cele ce sunt împrejurul lui se cunoaste El si prin ele se da întreg, conformându-se cu puterea de primire a fiecaruia. Iar prin întelesurile duhovnicesti ale timpului si firii indica ratiunile lor, deprinse din materie si forma, sau din trup si lume, pentru a cunoaste prin ele pe Cel ce s-a facut acestea pentru noi. (1)

Note

Aici urcusul duhovnicesc este împartit în doua trepte: a) faptuirea si b) contemplatia. Celei dintâi îi corespunde Vechiul Testament, celei de-a doua Noul Testament. Simbolul primei trepte este Petru, al celei de-a doua Ioan. Celei dintâi îi mai corespunde omul cu ulciorul, celei de-a doua stapânul casei, sau mintea practica si mintea contemplativa. (20)

 Cum a poruncit Domnul ucenicilor sa nu aiba doua camasi,23 (Mt 10 10), El însusi având cinci, (Lc 9,3) dupa Evanghelistul Ioan, 24 (Io. 19, 23) precum se vede de la cei care le-au împartit; si care sunt aceste haine?

Mântuitorul n-a avut cinci camasi, ci una singura si învelitoarea de deasupra. Dintre acestea, cea de dedesubt e numita hitorion, iar învelitoare din afara imition (toga sau pallium).

Dar prin termenii istorisirii Evanghelistul Ioan a redat în chip tainic un înteles ascuns, deprins printr-o cunoastere contemplativa. Caci El a urmarit sa conduca mintea noastra prin cele istorisite prin adevarurile spirituale. Camasa Mântuitorului, tesuta de sus în jos ca un întreg, pe care n-au rupt-o cei ce L-au rastignit, desi li s-a îngaduit sa-l dezbrace de ea, este conexiunea si împletitura neîmpartita a virtutilor întreolalta; sau cugetarea noastra, potrivita si adecvata Cuvântului (ratiunii); sau harul omului nou, al celui dupa asemanarea lui Hristos, tesut de sus prin Duhul Sfânt. Iar învelitoarea din afara este lumea sensibila, împartita în patru stihii, pe care o rup, ca pe haina lui Iisus, în patru bucati, cei ce rastignesc în noi în chip spiritual pe Domnul.

Deci dracii sfâsie creatiunea vazuta a celor patru stihii, facându-ne sa o privim prin simturi în chip patimas si sa ignoram ratiunile divine din ea. Dar altceva este cu camasa virtutilor, caci pe acestea chiar daca o smulg din noi, în urma lenevirii noastre spre cele bune, nu pot totusi sa ne convinga ca virtutea este viciu. Sa nu facem deci cele cinci haine ale lui Iisus prilej de lacomie, ci sa cunoastem care este intentia Scripturii si cum e rastignit si dezbracat Domnul în noi, care ne lenevim spre cele bune, tocmai din pricina acestei trândavii în lucrarea virtutilor; de asemenea cum împart dracii, ca pe o haina creatiunea Lui, ca sa se faca sa slujim patimilor. Sa devenim paznici de încredere ai bunurilor harazite noua de Dumnezeu si creatiunea ca o privim cum se cuvine, numai spre salva Lui25. În sfârsit sa pastram nerapita camasa Cuvântului (ratiunii) cunostintei, adica virtutile, prin silinta spre faptele bune.

Iar de vreti sa întelegeti prin camasa cea tesuta de sus, pe lânga cele spuse, lumea fiintelor netrupesti si spirituale, iar prin învelitoarea de din afara, pe care a împartit-o Scriptura în patru parti, ca în patru elemente, firea cea trupeasca, nu veti gresi fata de adevar. Dintre acestea, trupul l-au risipit prin stricare, luând putere asupra noastra din calcarea poruncii. Dar sufletul nu l-au sfâsiat, având înrudire cu cele de sus.

Note

Când ne levenim în lucrarea poruncilor, e rastignit Hristos în noi, dar mai înainte îl dezbraca de camasa cea unitara a virtutilor. Pentru ochii celor în care a fost rastignit Hristos, lumea mai e contemplata ca un vesmânt unitar ce îmbraca sistemul solitar al ratiunilor divine deci, în ultima analiza Ratiunea suprema din care iradiaza acelea, ci ca o alaturare de materie menita sa satisfaca poftele. (25)

Sufletul e camasa ce nu poate fi împartita. Trupul e vesmântul desfacut în elementele componente (patru la numar, dupa credinta celor vechi) prin moartea de pe urma pacatului. (26)

Ce este pamântul blestemat de Dumnezeu în faptele lui Adam, dupa întelesul mai ascuns,27si ce însemneaza a se hrani omul din el întru necazuri? Ce înseamna apoi a-i aduce acela omului spini si maracini, iar omul a mânca iarba câmpului? Ce înseamna în sfârsit a mânca omul pâinea între sudoarea fetei lui? Caci niciodata nu s-a vazut vreun om sa manânce nici pamânt, nici iarba. Nici cei ce manânca pâinea nu o manânca cu sudoarea fetei lor, cum se spune în acea povestire28 (Gen. 3, 17).

Pamântul blestemat în faptele lui Adam este trupul lui Adam, necontenit blestemat prin faptele lui, adica prin patimile mintii lipita de pamânt, la nerodirea virtutilor, care sunt fapte ale lui Dumnezeu.29 Din trupul sau se hraneste omul cu durere si cu întristare multa, bucurându-se doar de putina dulceata ce i-o da el. Din trup îi rasar omului, pe deasupra placerii stricacioase, grijile si gândurile, ca niste spini, si marile ispite si primejdii, ca niste maracini. Iar acestea îl împung din toate partile prin ratiune, prin pofta si prin mânie, (iutim), încât de-abia poate sa-si îngrijeasca si sa-si manânce, adica sa-si întretina sanatatea si bunastarea trupului, ca pe o iarba ce se vestejeste. Dar si aceasta printr-o lunga repetare de dureri, „în sudoarea fetei”, adica întru osteneala si robotirea simturilor, care se silesc sa exploreze pline de curiozitate lucrurile sensibile. Iar stradania de a-si sustine viata de aici, fie prin vreun mestesug, fie prin alta metoda iscusita, îi este omului ca o pâine.

Sau poate si mai bine, pamântul este inima lui Adam,30 care a fost blestemata pentru încalcarea poruncii, cu pierderea bunurilor ceresti. Acest pamânt (inima) si-l manânca omul întru necazuri multe prin întelepciunea lucratoare (filozofia practica), curatându-l de blestemul constiintei pentru faptele de necinste. Totodata el curata cu ratiunea gândurile cu privire la nasterea trupurilor ce rasar din inima ca niste spini, precum si gândurile încruntate cu privire la purtarea de grija si la judecata sufletelor, care de asemenea rasar din inima ca niste maracini, în vreme ce contemplatia duhovniceasca si-o secera întocmai ca pe o iarba naturala. Si astfel ca printr-o sudoare a fetei manânca prin osteneala cercetatoare a cugetarii, când ajunge la întelegere, pâinea nestricacioasa a cunoasterii lui Dumnezeu, care e singura pâine a vietii si singura care sustine întru nestricaciune faptura celor ce o manânca.

Asadar pamântul mâncat în înteles bun este inima curatita prin fapte, iar iarba este stiinta lucrurilor provenita din contemplatia naturala.31 În sfârsit pâinea este cunostinta tainica si adevarata a lucrurilor dumnezeiesti32 .

Scolii

Faptele lui Adam sunt patimile de necinste.33 Caci virtutile le lucreaza singur Dumnezeu în cei ce voiesc. (Rom 1, 26) De la cei ce voiesc numai intentia, folosind-o ca pe o unealta spre scoaterea la iveala a virtutilor. (1)

Note

Sens anagogic, pe care îl considera unul dintre cele patru sensuri în care se poate interpreta Sfânta Scriptura: literal, anagogic, alegoric si tipic. Despre acest sens anagogic zice ca nu suprima pe cel liberal, ci-l întregeste prin adaugarea unei idei mai înalte. Aceasta îl deosebeste de cel alegoric. Interpretarea anagogica este de pilda aceea care, fara sa suprime adevarul despre cele doua vesminte ale Mântuitorului, vede în ele un înteles mai înalt. Interpretarea alegorica este aceea care, considerând de exemplu c regele Isboset n-a putut avea ca paznica la uso o femeie (2 Regi 4,1), vede în acest episod numai nenorocirea ce vine asupra mintii când e pazita de simtire. Cele mai recente interpretari ale Sfântului Maxim sunt anagogice si foarte putine alegorice. (27)

Patimile sunt „faptele omului”, în sensul ca nu se nasc din puterea lui Dumnezeu. Virtutile sunt faptele lui Dumnezeu, pentru ca se nasc din puterea lui Dumnezeu. (29)

Contemplatia naturala e o contemplatie ajutata de har. Se numeste naturala, pentru ca vede pe Dumnezeu (ratiunile divine) prin natura. (31)

Iarasi cele trei trepte ale urcusului duhovnicesc: mâncarea pamântului (curatirea trupului prin virtuti), mâncarea ierbii (contemplarea naturii) mâncarea pâinii (vederea lui Dumnezeu). (32)

Daca, dupa Sfântul Ioan: „Cel ce se naste din Dumnezeu nu face pacat, ca samânta Lui ramâne în el si nu poate pacatui”, 34 iar cel nascut din apa si din Duh s-a nascut din Dumnezeu, cum noi cei nascuti din Dumnezeu prin Botez, putem pacatui?

Chipul nasterii noastre din Dumnezeu este îndoit: unul da celor nascuti întreg harul înfierii, ca sa-l aiba prezent ca potenta; celalalt le da sa aiba întreg harul în lucrare, ca sa preschimbe si sa modeleze aplecarea voii celui nascut din Dumnezeu, încât sa tinda liber spre Cel ce l-a nascut. Chipul dintâi are prin credinta numai, harul prezent ca potenta; celalalt sadeste pe lânga credinta si asemanarea atotdumnezeiasca cu Cel cunoscut, asemanare ce lucreaza însotita de cunoastere în cel ce cunoaste. Cei din care se afla primul chip al nasterii, neavând înca aplecarea voii35 deplin satisfacuta de pornirile trupesti, si de aceea nefiind strabatuta în întregime de Duhul, ca sa se împartaseasca în mod actual de tainele cunoscute în chip dumnezeiesc, nu e exclus sa închine spre pacat daca vor. Caci nu naste Duhul o aplecare a voii fara voie, ci pe una voita o modeleaza pâna la îndumnezeire. Iar cel ce a cunoscut-o pe aceasta prin experienta nu poate sa mai cada de la ceea ce a cunoscut o data cu adevarat si propriu prin traire, spre altceva. Precum nici ochiul care a vazut o data soarele nu poate sa se mai însele cu luna sau cu alte dintre stelele dupa cer. Altfel este însa cu cei care s-au împartasit de al doilea chip al nasterii. Duhul Sfânt cucerind întreaga aplecare a vointei acestora, le-a mutat-o cu totul de pe pamânt la cer, iar prin cunoasterea adevarata si traita le-a transformat mintea, strabatând-o cu razele fericite ale lui Dumnezeu si Tatal, încât sa fie socotita cu un alt Dumnezeu, ce patimeste prin har stari ce i-au devenit o deprindere, ceea ce Dumnezeu nu patimeste, ci este dupa fiinta. Dar prin aceasta aplecarea vointei s-a facut sloboda de pacat, câstigând prin deprindere aptitudinea virtutii si a cunostintei si nemaiputând sa tagaduiasca ceea ce au cunoscut prin experienta cu lucrul. Prin urmare, desi avem Duhul înfierii, care este samânta ce-i face pe cei nascuti dupa asemanare fata de orice alt lucru; aceasta e pricina pentru care si dupa ce ne-am nascut din apa si din Duh pacatuim cu voia. Dar daca ne pregatim vointa sa primeasca prin cunostinta si lucrarea apei si a Duhului, atunci apa cea tainica savârseste prin fapte curatirea constiintei, iar Duhul cel de viata facator produce în noi desavârsirea neschimbabilitatii în bine prin cunostinta din experienta. Ramâne asadar în seama fiecaruia din noi, care putem înca sa pacatuim, sa vrem sa ne predam deplin cu înclinarea voii noastre Duhului.

Scolii

Sunt aratate doua chipuri ale nasterii. Primul e cel dupa fiinta, ca sa zicem asa, care e al omului întreg. Prin aceasta se sadeste în suflet desavârsirea înfierii în potenta. Al doilea e cel dupa buna placere si dupa hotarârea vointei. Prin aceasta Duhul Sfânt preluând optiunea si hotarârea vointei, o modeleaza pâna la îndumnezeire, unind-o întreaga cu Dumnezeu. Primul chip al nasterii lasa putinta ca cei nascuti sa încline spre pacat, daca nu voiesc sa traduca în fapta potenta înfierii sadita în ei, fiind împatimiti de cele trupesti. Caci hotarârea vointei este aceea care întrebuinteaza un lucru. Potenta înfierii e ca o unealta care ramâne nefolosita, daca vointa nu se hotaraste sa o întrebuanteze. Dupa chipul acesta al nasterii e cu putinta asadar ca cei nascuti sa pacatuiasca. Dupa al doilea însa e cu neputinta, odata ce înclinarea vointei si hotarârea sunt îndumnezeite. Acest chip al nasterii îl are asadar Apostolul în vedere când zice ca „cel nascut din Dumnezeu nu face pacat”. (3)

Note

Tema aceasta este tratata dupa Marcu Ascetul. Daca conexam Rasp. acesta cu Rasp. 15, în care se arata ca în sens mai larg în orice om se afla potential un dar natural al Duhului Sfânt pe care omul e chemat sa-l dezvolte prin silirile proprii, toata problema e pusa într-o lumina universala de consideratiile ce le face Blondel (Op. c) în legatura cu întrebarea cum poate Dumnezeu, care e izvorul întregii puteri si al întregii activitati, sa cedeze din aceasta putere si activitate si fapturile sale, fara ca acestea sa fie niste automate, dar în acelasi timp fara ca El sa înceteze de a fi izvorul si stapânul activitatii lor libere? „Cum poate Dumnezeu sa ne acorde puterea si lumina Sa si sa ne-o faca proprie noua, fara ca sa înceteze de-a fi a Sa, în asa fel ca El sa vrea si sa faca libere pe cele carora totusi le ramâne, stapân, izvor si judecator? Si aceasta fara a suprima liberul arbitru si justa responsabilitate a agentului uman? O prima conditie pare necesara pentru ca aceasta manevra sa fie posibila si sa reuseasca. Ea consta în preparatiunile subconstient si în claritatile partiale sau la început echivoce din care se nasc optiunile de facut si deciziunile de luat pentru agentii imperfecti a caror contigenta si limitari implica o putinta de greseala si o infirmitate relativa. Dumnezeu nu comunica deodata evidenta Sa constrângatoare si lucrarea Sa imediata, caci aceasta ar fi nu numai o imposibilitate metafizica, ci ar fi totodata ruinatoare pentru planul bunatatii Sale care tinde sa suscite la lucru fiinte adevarate si active si nu compar si figuranti. Astfel pentru ca sa existe cauze care sa fie secunde si totodata initiatoare, trebuie ca actiunea lor sa-si ia radacinile din stari obscure si sa se dezvolte de-a curmezisul penumbrei unei accesiuni catre o ordine intelectuala si morala, care sa lase loc lucrarii reflectiunii, apelurilor cunostintei, alegerii rationale si voluntare”. „Daca Dumnezeu se da spiritelor ascunzându-se sub învelisul maretilor fizice sau obscuritatilor inconstientului, e pentru a se face cautat, e pentru a se face gasit de acela pe care îi stimuleaza din afara, prin neliniste si dorinta, prin încercari si certitudini, prin toata aceasta pedagogie a naturii si a sufletului: avansuri si retrageri care compun starea noastra de debitori fata de Creatorul care viseaza sa ne faca sa câstigam cea ce ne-a pus la început la dispozitie, pentru ca aceasta achizitie sa ne permita sa transformam acest lucru într-un dar (de transforme ce pret n don)”. „Fara îndoiala poate parea straniu ca actiune divina sa se voaleze, sa se limiteze astfel si sa suspende stralucirea si puterea ei, ca sa se ofere sub trasaturile unor adevaruri partiale, ale caror bunuri ocazionale si particulare, în fata carora constiinta noastra si liberul nostru arbitru au sa aduca judecati si sa ia hotarâri. Dar oare nu este acesta singurul si adevaratul mijloc pentru spiritul finit si imperfect de-a puse ceva de la sine, de-a primi lumina si bunatatea în loc de-a le refuza, de-a uza de ceea ce numim „le pret divin” pentru a-l întoarce fructificat si pentru a-l primi ca dar?”. „Aspiratiunea noastra spirituala nu se naste printr-un fel de generatie spontane. Ea are radacini în jos în toata miscarea universala si a vietii, care este deja un avans divin facut cu scopul de-a pregati aparitia spiritelor; ea are radacini sus în infuziujea transcendentei divine, care lumineaza spiritul si se da pentru a se face cautata de-a lungul insuficientelor însasi ale ordini imanente si contingente”. Putem spune ca ceea ce în omul natural este aspiratiunea spre cele înalte, aceea este credinta în omul botezat. Un dar initial, care mâna ca un stimulent, ca un germen dinamic pe om în sus, spre dezvoltarea darului din el spre transformarea lui dintr-un obiect al unei cunoasteri nedezvoltate într-un obiect al unei cunoasteri tot mai explicit, spre cresterea lui în Dumnezeu sau a lui Dumnezeu în el. încercarile au si ele un rol în acest suis. (36)

Ce însemna: „Spre aceasta si mortilor s-a binevestit, ca sa fie judecati cu trupul dupa om si sa traiasca cu Duhul dupa Dumnezeu?37(Petru 4,6). Cum sunt judecati mortii cu trupul?

E obiceiul Scripturii sa schimbe trupurile si sa le înlocuiasca dintre ele, în asa fel ca viitorul sa-l înfatiseze ca trecut si trecutul ca viitor, iar în prezent sa exprime vremea dinainte sau de dupa el. lucrul acesta este limpede pentru cei deprinsi cu ea.

 Spun unii, asadar, ca Scriptura numeste „morti” aici pe oamenii care s-au savârsit înainte de venirea lui Hristos, ca de pilda pe cei din vremea potopului, pe cei din timpul ridicarii turnului, pe cei din Sodoma, pe cei din Egipt si pe ceilalti, care în diferite timpuri si chipuri au primit osânda cea de multe feluri si napastuirile judecatii lui Dumnezeu. acestia, nu din pricina ca n-au cunoscut pe Dumnezeu si-au primit osânda, ci din pricina relelor ce si le-au facut unii altora. Lor li s-a binevestit, spune, marea stire a mântuirii, dupa ce au fost judecati o data în trup dupa om, adica dupa ce au primit osânda pentru relele ce si le-au facut unii altora în viata din trup, „ca sa traiasca dupa Dumnezeu cu duhul”, adica cu sufletul. În acest scop au primit, chiar în iad fiind, predica cunostintei de Dumnezeu, dat fiind ca Mântuitorul s-a pogorât la iad ca sa mântuiasca si pe mortii care au crezut. Asadar ca sa întelegem locul, îi vom da forma urmatoare: „si mortilor s-a binevestit, care au fost o data judecati cu trupul dupa om, ca sa traiasca cu duhul dupa Dumnezeu”.

Sau iarasi poate numeste „morti” în înteles tainic pe cei ce poarta în trup moartea lui Iisus, carora li s-a daruit cu adevarat dumnezeiasca Evanghelie prin fapte, daca Evanghelia sadeste renuntarea la viata trupeasca si marturisirea celei duhovnicesti. Acestia sunt cei ce mor neîncetat dupa om, adica în ce priveste viata omeneasca cu trupul din veacul acesta, si traiesc numai cu duhul dupa Dumnezeu, asemenea dumnezeiescului Apostol si a celor ca el. sunt cei ce nu mai traiesc viata lor proprie, ci au pe Hristos traind în ei numai dupa suflet. Astfel cei ce s-au facut pe ei morti fata de veacul acesta pentru Dumnezeu, sunt judecati cu trupul, având de suportat strâmtorari, ponegriri, necazuri si prigoane multe si rabdând cu bucurie nenumarate feluri de încercari.

În ce înteles zice iarasi Sfântul Ioan: „Fratilor, acum suntem fii ai lui Dumnezeu si nu s-a aratat înca ce vom fi?”41 ( Ioan 3,2) Si ce vrea sa spuna Sfântul Pavel prin cuvintele: „Iar noua ne-a descoperit Dumnezeu prin Duhul, caci Duhul toate le cerceteaza pâna si adâncurile lui Dumnezeu?”42 ( 1 Cor. 2,10). Ce trebuie în sfârsit sa întelegem prin „aceea ce vom fi?”

Sfântul Evanghelist Ioan spune ca nu cunoaste chipul îndumnezeirii viitoare a celor ce au devenit aici fii ai lui Dumnezeu prin virtutile din credinta, deoarece nu s-a aratat înca ipostasul vazut de sine statator al bunurilor viitoare. „Caci aici umblam prin credinta, nu prin vedere”. ( 2 Cor. 5,7). Iar Sfântul Pavel spune ca a primit prin descoperire un sens dumnezeiesc spre care trebuie sa alerge daca vrea sa dobândeasca bunurile viitoare, nu ca ar cunoaste însusi chipul îndumnezeirii în temeiul acelui semn dumnezeiesc. De aceea zice limpede, tâlcuindu-se pe Sine: „Spre semn alerg, spre cununa chemarii de sus” (Filip 3,14). Aceasta o face vrând sa cunoasca prin patimire modul împlinirii în fapt a semnului dumnezeiesc, facut lui cunoscut aici prin descoperire, adica a puterii îndumnezeitoare a celor învredniciti. Deci Apostolii marturisesc la fel, vadind acelasi cuget în învataturile care par opuse, ca unii ce sunt miscati de unul si acelasi Duh. Cel dintâi îsi marturiseste neputinta cu privire la chipul îndumnezeirii viitoare dupa har; al doilea vesteste în chip maret stirea despre semnul ce i-a fost descoperit. Ca aceasta este socotinta Sfântului Apostol ne-o marturiseste el însusi prin toate dumnezeiestile sale cuvinte, spunând o data ca toata stiinta si proorocia va înceta, (1 Cor. 13,9) alta data ca vede cele viitoare ca prin oglinda si ghicitura, dar va veni vremea când se va bucura de darul mare si mai presus de întelegere al vederii celor nadajduite fata catre fata; alta data iarasi marturiseste ca din parte cunoaste si din parte prooroceste si în sfârsit altadata striga cu tarie ca va trebui sa cunoasca precum însusi este cunoscut, întrucât nu cunoaste înca cele ce va avea sa le cunoasca. Scurt vorbind, cuvântul Apostolului ca atunci „când va veni ceea ce-i desavârsit, va înceta ceea ce este frântura”, ( 1 Cor. 13, 10) socotesc ca are acelasi înteles cu ceea ce spune Teologul: „nu s-a aratat înca ce vom fi”.

Daca „cel ce se teme nu e desavârsit în iubire”, cum „nu le lipseste nimic celor ce se tem de El”? (Psalmi 34, 10). Iar daca nu le lipseste nimic, sunt desavârsiti. Dar atunci cum nu e desavârsit cel ce se teme?

Temerea, zice, este de doua feluri: una curata si una necurata, deoarece si oamenii, unii sunt pacatosi, iar altii drepti. Dreptii pazesc în ei, prin curatia si neprihanirea constiintei, temerea de Dumnezeu cea dintâi, cinstindu-l pentru maretia covârsitoare a puterii Lui nesfârsite; iar pacatosii asteapta de la El, prin temerea a doua, pedepsele pentru greseli. Temerea curata ramâne pururi si niciodata nu se sterge, dupa cuvântul: „Frica Domnului curata ramâne în veacul veacului”. Iar temerea necurata se stinge si trece, disparând prin pocainta. Drept aceea Apostolul spunând de cel ce se teme ca nu e desavârsit în iubire, are în vedere temerea care nu e curata, iar Proorocul spunând ca nu sunt lipsiti de nimic cei ce se tem de Domnul, are în vedere temerea curata.

Care a fost starea dintâi a Îngerilor, pe care n-au pazit-o si care a fost locuinta, pe care au parasit-o? Ce sunt apoi lanturile vesnice si ce este întunericul sub care sunt tinuti? În sfârsit ce vor pati la judecata zilei celei mari? ( Iuda 6)

Întelesul exact al acestora e rezervat numai celor cu întelegere apostolica 57, celor care au primit nemijlocit de la Cuvântul cunostinta nemincinoasa despre fapturi si despre cârmuirea cea buna si cea dreapta a lor prin Providenta, ca unii ce n-au lasat nici un perete de piedica întru mintea lor si Cuvântul. În ce ma priveste pe mine, care ma aflu jos de tot si am multe stavile care împiedica trecerea Cuvântului spre mine, socotesc ca starea dintâi a Îngerilor, pe care n-au pazit-o, este poate ratiunea dupa care au fost creati, sau puterea naturala data lor spre îndumnezeirea cea dupa har, sau iarasi poate, treapta starii lor dupa demnitatea harului. Iar locuinta este sau cerul, sau întelepciunea pe temeiul deprinderii cu bunurile mai presus de întelegere, în care au fost destinati sa petreaca, dat fiind ca Scriptura obicinuieste sa numeasca întelepciune si „casa”. (Pro. 9,1). Dar mai poate fi si supravegherea cu care îsi pazeau bunurile naturale si câstigate ale îndumnezeirii preacurate, pe care au parasit-o prin razvratire (tiranie). Lanturile vesnice sunt nemiscarea totala si continua a voii lor spre bine, din care pricina niciodata nu vor avea parte de iertarea lui Dumnezeu 59; sau puterea care îi împiedica, potrivit Providentei lui Dumnezeu si pentru mântuirea noastra, în turbarea lor împotriva noastra, neângaduindu-le sa-si duca la capat mestesugurile rautatii lor împotriva noastra. Iar întunericul este ignorarea totala si deplina a harului dumnezeiesc, ignoranta de care fiind strabatuti prin buna placere a voii lor, nu se pot bucura de primirea fericita si prea stralucita a luminii celei atotcurate, cheltuindu-si toata puterea cugetarii data lor dupa fire în preocuparea cu nimicul. În sfârsit, ce vor pati în ziua înfricosata a judecatii, numai Dreptul Judecator o stie, care va da fiecaruia rasplata cea dreapta dupa vrednicei si va împarti dupa masura rautatii felul osândei, hotarând cu dreptate soarta cuvenita fiecaruia pentru veacurile nesfârsite, potrivit cu judecatile Lui cele bune.

Note

Cei cu întelegere apostolica sunt cei de pe treapta cea mai înalta, a contemplativului. Mai jos de ei sunt învataceii. Iar si mai jos credinciosii simpli. (57)

În acest sens nici pacatosii în iad nu se mai pot îndrepta.(59)

Ce este camasa mânjita de trup? (Iuda 23)

Camasa mânjita este viata întinata de multe greseli ale patimilor trupului. Caci fiecare om se strevede ca dintr-o haina din purtarea lui în viata, fie ca e drept, fie nedrept. Cel dintâi are viata virtuoasa ca o camasa curata, celalalt îsi face viata mânjita prin faptele rele. Sau poate si mai bine, camasa mânjita de trup este deprinderea si dispozitia constiintei care da sufletului o anumita forma prin amintirile lasate de imboldurile si faptele rele pornite din trup. Aceasta deprindere vazând-o sufletul ca pe o camasa mereu în jurul sau, se umple de putoarea patimilor. Caci precum din virtutile tesute întreolalta ne face Duhul o camasa frumoasa si cinstita a nestricaciunii, la fel din patimile tesute întreolalta ne face trupul o camasa necurata si mânjita, care arata prin ea sufletul, dupa ce i-a dat o alta forma si un alt chip decât cel dumnezeiesc.

Ce înseamna: „Cele nevazute ale lui Dumnezeu de la întemeierea lumii din fapturi fiind întelese se vad, vesnica Lui putere si dumnezeire?” (Rom. 1,20). Care sunt cele nevazute ale lui Dumnezeu si care este vesnica Lui putere si dumnezeire?

E vorba de ratiunile lucrurilor, întocmite dinainte de veacuri de Dumnezeu, precum însusi a stiut, ratiuni pe care sfintii barbati au obiceiul sa le numeasca si „bune voiri”. Acestea, fiind nevazute, se vad prin întelegere din fapturi. Caci toate fapturile lui Dumnezeu, contemplate de noi prin fire, cu ajutorul cuvenitei stiinte si cunostinte, ne vestesc în chip ascuns ratiunile dupa care s-au facut si ne descopera prin ele scopul asezat de Dumnezeu în fiecare faptura. În acest înteles si: „Cerurile spun marirea lui Dumnezeu si facerea mâinilor Lui o vesteste taria”. Iar vesnica putere si îndumnezeire este Providenta care tine lucrurile laolalta si lucrarea de îndumnezeire a celor sustinute de Providenta.

Sau poate cele nevazute ale lui Dumnezeu nu sunt altceva decât vesnica Lua putere si îndemnezeire, care au ca vestitori plini de lumina maretiile minunate ale celor create. Caci precum privind la cele ce sunt credem în Dumnezeu cel ce este cu adevarat, la fel din deosebirea fiintiala în genuri a celor ce sunt cunoastem întelepciunea subzistenta a Lui, pe care o are dupa fiinta si care sustine lucrurile. Si iarasi din miscarea fiintiala a fapturilor, potrivit genului lor, cunoastem viata subzistenta a Lui, pe care o are dupa fiinta si care împlineste cele se sînt64 . Din contemplarea înteleapta a creatiunii, desprindem ratiunea care ne lumineaza cu traire la Sfânta Treime, adica la Tatal, la Fiul si la Duhul Sfânt. Caci vesnica putere a lui Dumnezeu este Cuvântul cel de o fiinta cu El, iar vesnica dumnezeire este Duhul Sfânt. Osânditi sunt asadar cei ce n-au cunoscut din contemplarea lucrurilor cauza lor si cele proprii cauzei dupa fire, adica puterea si dumnezeirea. Caci însasi zidirea îsi striga prin fapturile din ea si îsi vesteste celor ce pot sa arda cu mintea cauza sa, preamarind-o în chip întreit, descoperind adica pe Dumnezeu si Tatal si puterea Lui negraita si dumnezeirea, sau pe Fiul Sau cel Unul nascut si pe Duhul cel Sfânt. Acestea sunt cele nevazute ale lui Dumnezeu, vazute prin întelegerea de la întemeierea lumii.

Scolii

Din lucruri, zicem, cunoastem cauza lucrurilor si din deosebirea lucrurilor desprindem înselaciunea ipostatica a Celui ce este. Iar din miscarea naturala, a lucrurilor aflam viata ipostatica a Celui ce este, adica puterea de viata facatoare a lucrurilor, sau pe Duhul Sfânt. (1)

Note

Aici existenta fapturilor este considerata drept chip al Tatalui, minunata lor organizare ca o unitate în varietate drept chip al Întelepciunii ipostatice, adica al Fiului, iar miscarea sau viata lor drept chip al Duhul Sfânt. În cele trei aspecte ale lumii se oglindesc si lucreaza cele trei persoane ale Sfintei Treimi. (64)

 Ce înseamna: „Si s-au închinat si au slujit fapturii în loc sa se închine Facatorului?” (Rom. 1,25). Ce este închinarea si ce este slujirea?

Închinarea este cinstirea cu credinta a lui Dumnezeu, iar slujirea este servirea prin fapte. Aceasta închinare, adica credinta, mutând-o oamenii spre faptura, au cinstit-o pe ea în loc sa cinsteasca pe Facatorul, crezând dracilor, carora le-au si slujit, servindu-le prin faptele lor rele. Noi, însa, cinstind pe Dumnezeu prin credinta în El, sa se silim sa-i aducem si slujire curata, iar aceasta este viata desavârsita prin virtuti.66

Note

Viata virtuoasa este o treapta mai înalta fata de credinta. Credinta e treapta întâi, viata virtuoasa a doua, contemplarea a treia. (66)

Ce înseamna: „Duhul Tau cel fara stricaciune este întru toate. De aceea pedepsesti cu masura pe cei ce cad”? (Înt. Sol. 12, 1-2). Daca e vorba de Duhul Sfânt, cum „nu va intra întelepciunea în inima cea nesocotita, nici nu va locui în trupul cel supus pacatelor”? ( Înt . Sol. 1,4). Am notat aceasta fiindca s-a spus simplu: „în toate”.

Duhul Sfânt nu e absent din nici o faptura si mai ales de cele ce s-au învrednicit de ratiune. El o sustine în existenta pe fiecare, întrucât Dumnezeu si Duhul lui Dumnezeu se afla, prin puterea providentiatoare, în toate. Si El misca ratiunea naturala din fiecare,69 iar prin aceasta aduce la cunostinta faptelor savârsite gresit, împotriva rânduielii firii, pe cel în stare sa simta, adica pe cel ce are vointa dispusa spre primirea gândurilor drepte ale firii.70 Caci se întâmpla sa aflam si între barbari si nomazi multi care duc o viata de fapte bune si resping legile salbatice care stapâneau o data cu ei. Astfel se poate spune în chip general ca în toti este Duhul Sfânt.

Într-un chip deosebit însa si în alt înteles se afla în toti aceia care traiau sub lege. În ei sustinea legea si le vestea tainele viitoare, trezind în ei constiinta calcarii poruncilor si stiinta despre desavârsirea viitoare în Hristos. De aceea aflam si dintre acestia multi, care, parasind slujirea veche si închisa în umbre s-au mutat cu bucurie spre cea noua si tainica.

Dar pe lânga modurile amintite mai sus, se mai afla în alt chip în toti acia care au mostenit prin credinta numele cu adevarat dumnezeiesc si îndumnezeitor al lui Hristos. În acestia se afla nu numai ca acela ce-i sustine si le misca, prin Providenta, ratiunea naturala, apoi ca acela ce le descopera calcarea poruncilor si pazirea lor si le vesteste desavârsirea viitoare cea întru Hristos, ci ca si acela ce zideste în ei înfierea cea dupa har, daruita prin credinta. Dar ca datator de întelepciune e numai în aceia, care si-au curatit sufletul si trupul prin desprinderea în împlinirea întocmai a poruncilor. Întru acestia petrece ca întru ai Sai, prin cunostinta simpla si nemateriala ce le-o împartaseste, întiparind în mintea lor preacuratele si negraitele întelesuri, care îi ridica la îndumnezeire. 71

Asadar în chipul cel mai general se afla în toti, întrucât îi sustine si îi providentiaza pe toti si misca gemenii naturali din toti; într-un chip deosebit se afla în cei de sub lege, întrucât le face cunoscuta calcarea poruncilor si le limpezeste fagaduinta prevestita a lui Hristos; în sfârsit, pe lânga chipurile amintite, se mai afla în alt chip în toti cei ce urmeaza lui Hristos, ca facator al înfierii. Ca datator de întelepciune însa nu este în nici unul din cei amintiti înainte în chip general, ci numai în cei chibzuiti, care s-au facut vrednici de salasluirea lui îndumnezeitoare printr-o viata dupa voia lui Dumnezeu. Caci tot cel ce nu împlineste voia lui Dumnezeu chiar daca e credincios, are inima sa nesocotita drept laborator de gânduri rele, iar trupul e supus pacatelor, ca unul ce-i stapânit pururi de murdariile patimilor.

Note

Aici, ca si în Rasp. 13, se arata legatura strânsa si în acelasi timp deosebirea dintre Dumnezeu –Cuvântul si dintre Duhul Sfânt. E acelasi raport ca între „ratiunea naturala” din om si „puterea care o misca”. „Ratiunea naturala” se poate întuneca prin patimi, poate întuneca prin patimi, pateu luneca din judecata ei obiectiva. Duhul prin energia Sa o poate misca, o poate activa si prin aceasta trezeste constiinta, când o fapta savârsita n-a fost în conformitate cu ea. Lumea oglindeste chiar în starea ei naturala atât pe Dumnezeu – Cuvântul, cât si pe Duhul Sfânt în aspectul ei rational si dinamic, strâns unite. (69)

Dar constiinta e înabusita când viata se afla într-o dispozitie contrara firii. Despre conformitatea sau neconformitatea dispozitiei vointei cu ratiunea firii, a se vedea în „Tâlcuirea la Tatal Nostru”. (70)

Înfierea cea dupa har, daruita prin credinta o au toti credinciosii. E prima treapta a vietii în Hristos. Dar la întelepciune, la cunoasterea simpla, unitara si mai presus de întelegere, se ajunge numai dupa curatirea de patimi si dobândirea virtutilor. E treapta cea mai înalta a urcusului duhovnicesc. (71)

Ce înseamna : „Vitelul turnat” si de ce i se spune „vitel” la singular, ca îndata dupa aceea sa se spuna la plural: „acestia sunt Dumnezeii tai Israel”? Si ce înseamna ca l-au înseamna ca l-au sfarâmat si l-au risipit si l-au risipit sub apa? Ce sunt apoi cerceii si celelalte podoabe?(Exod 32,4).

Mintea iesita, asemenea lui Israel, din Egiptul pacatului, având în sine închipuirea care a iesit împreuna cu ea din ratacirea pacatului, ca pe niste întipariri lasate de rautate în cugetare,73 a îndata ce e parasita putin, din negrija ei de discernamântul ratiunii, ca odinioara Israel de Moise, da fiinta, ca un vitel, deprinderii nesocotite (irationale), care e maica tuturor patimilor. Adunând anume ca pe niste cercei ratiunile cu privire la Dumnezeu, desprinse în chip natural din întelegerea cucernica a lucrurilor, si ca pe niste salbe opiniile cuvenite despre lucruri care s-au nascut în ea din contemplarea naturala, si ca pe niste bratari de iâini lucrarile naturale ale virtutilor, le topeste în cuptor, în fierberea aprinsa a mâniei si a dispozitiei patimase a poftei. Apoi folosind închipuirea si forma pacatului ramasa de mai înainte în cugetare, care prin lucrarea ei este pururi împrastiata si împrastie împreuna cu sine si mintea ocupata de ea, care desparte cu alte cuvinte mintea de identitatea unitara cu adevarul ei si o risipeste în multe si nestatornice pareri si închipuiri cu privire la lucruri ce nu exista, da fiinta deprinderii celei nesocotite. Pe aceasta deprindere o sfarâma si o risipeste sub apa, venirea lui Dumnezeu Cuvântul, subtiind prin finetea contemplatiei grosimea cugetarii îndreptata, din pricina patimilor, spre suprafata celor sensibile. Tot aceasta venire a Cuvântului face sa se aleaga puterile (facultatile naturale), din confuzia si schimbarea întreolalta în care le-a aruncat patima, readucându-le iarasi la principiul propriu al ratiunilor lor. Caci aceasta îmi pare ca se întelege prin „a risipi sub apa”. Tâlcuirea noastra e prezentat în aceste cuvinte pe scurt tot întelesul celor istorisite în locul de mai sus. Ca sa devina însa locul mai limpede, sa privim, daca se poate, fiecare parte a lui într-un chip mai determinat.

„Vitelul turnat” este deci amestecarea si confuzia puterilor naturale întreolalta, sau mai bine zis împreunarea lor patimasa si nesocotita, care da nastere lucrarii nesocotite a patimilor contrare firii. Iar vitelul este unul, pentru ca una este deprinderea rautatii cea împrastiata în multe chipuri ale pacatului. Si este „vitel” pentru robustetea si rezistenta la lucru, pentru caracterul ei grosolan si pentru usurinta de a digera si nascoci, întrucât îsi rumega afectiunea pacatoasa fata de patimi. Iar „turnat” este, deoarece deprinderea patimilor si faptuirea lor se modeleaza dupa chipul nalucirii pacatoase ramasa de mai înainte în cugetare. Pluralul „acestia sunt dumnezeii tai” e folosit din pricina ca pacatul este prin fire împrastiat si nestatornic, atotfelurit si împartit. Caci daca binele prin fire uneste si corupe cele unite. În sfârsit cerceii sunt ratiunile cu privire la Dumnezeu, care rasar în chip firesc în minte din întelegerea cucernica a lucrurilor; iar slabele sunt opiniile drepte despre lucruri în temeiul contemplatiei, precum bratarile sunt lucrarea virtutilor cu fapta.

Sau iarasi: cerceii sunt ratiune înscaunata, caci urechea este simbolul ratiunii. Salba este facultatea mâniei, grumazul este chipul înaltarii si al tiraniei. Bratarile sunt pofta aratata prin fapta dornica de placere. Toate acestea, dupa întelesul dat fiecareia, aprinzându-le mintea în focul patimilor, dau nastere desprinderii nesocotite si nebunesti a nestiintei, care e maica tuturor pacatelor. Pe aceasta o subtiaza mintea atunci când, scrutând prin cugetare grosimea patimii îndreptata prin simtire sau suprafata lucrurilor, desface amestecarea patimasa a elementelor care o constituie, readucând pe fiecare la propriul sau principiu. În felul acesta risipeste sub apa, adica aduce sub cunostinta adevarului, elementele separate si slobozite din reaua împletire si amestecate întreolalta.

Ca sa aduc o pilda, orice patima e o împletire dintr-un lucru supus simturilor, dintr-o simtire (lucrare a simtului: perceptie) si dintr-o putere (facultate) naturala, cum este mânia, sau pofta, sau ratiunea, abatute de la ceea ce e potrivit cu firea. Daca asadar mintea vede tinta acestei amestecari a lucrului sensibil, a simtirii si puterii naturale, si vazând poate sa readuca, prin separare, pe fiecare dintre ele la ratiunea ei fireasca si sa contemple lucrul sensibil în fine, fara sa provoace afectiunea simtirii fata de el, iar simtirea sloboda de robia acelui lucru sensibil si sa zicem pofta sau alta din puterile naturale, fara dispozitia patimasa fata de acea simtire sau lucru sensibil, cum de pilda o anumita miscare a patimii face sa devina o privire, a subtiat grosimea vitelului, adica alcatuirea oricarei patimi si a împrastiat-o sub apa cunostintei, facând sa dispara cu totul chiar si simpla închipuire a patimilor, prin restabilirea lucrurilor care o alcatuiesc în rostul lor firesc.74 Fie deci ca si noi, subtiind vitelul turnat, sa-l facem sa piara din suflet, ca acesta sa pastreze nestirbit numai chipul dumnezeiesc, neîntinat de nimic din cele din afara. Iar adaosul: „si cu apa aceea a adapat pe fiii lui Israel” arata învatatura curatitoare de patimi, pe care o da ucenicilor ce îi învata pe ei.

Note

 Închipuirea aceasta e imaginatia, care e înrâurita în lucrarea ea de întiparirile ce si le-au lasat în ea vechile pacate. Imaginatia la omul cu o experienta în urma lui nu mei e o putere neutra, ci totdeauna e influentata, e determinata în închipuirile ce si le plasmuieste de faptele ce le-a savârsit si de imaginile ce si le plasmuieste de faptele ce le-a savârsit si de imaginile ce le-a avut, chiar daca acestea nu se mai misca în constiinta, ci s-au scufundat în subconstient. (73)

Ideea e luata de la Evagrie. Evagrie desface patima iubirii de bani în : a) aurul însusi b) sensul lui, c) mintea care l-a primit, si d) în placerea vrajmasa care leaga mintea de el. la Sfântul Maxim împartirea e mai psihologica: a) obiect, b) perceptie si c) o facultate naturala abatuta de la lucrarea ei fireasca, care exprima punctele c) si d) ale lui Evagrie. Prin c) Sfântul Maxim ne da si o explicare a ceea ce e patima în sine, ceea ce Evagrie nu face, multumindu-se sa o indice prin „placerea vrajmasa”. (74)

Daca Dumnezeu a trimis pe Moise în Egipt, de ce cauta Îngerul lui Dumnezeu sa ucida pe cel trimis de Dumnezeu? caci desigur l-ar fi ucis daca nu s-ar fi grabit femeia sa sa taie pruncul împrejur, oprind prin aceasta pornirea Îngerului. Si daca era necesara taierea împrejur a copilului, de ce nu i-a poruncit Dumnezeu cu blândete sa faca aceasta înainte de a-l fi trimis? În sfârsit, daca este o greseala, de ce nu l-a sfatuit îngerul cel bun cu blândete pe cel trimis de Dumnezeu la o astfel de slujba? (Exod 4,24)

Cel ce cerceteaza cu frica lui Dumnezeu întelesul lucrurilor grele ale Scripturii si nu ridica acoperamântul literei de pe dup decât pentru slava lui Dumnezeu, „va afla toate înaintea sa”, dupa Cuvântul întelepciunii, negasindu-se nimic care sa împiedice înaintarea fara gres a întelegerii spre cele dumnezeiesti. Vom lasa deci istoria, care din punct de vedere trupesc s-a împlinit înca de pe vremea lui Moise, si vom întelege cu ochii mintii sensul ei duhovnicesc, care se înfaptuieste neîncetat si din ce se înfaptuieste mai mult, e tot mai viu.

Pustiul din care e trimis Moise în Egipt spre a scoate din el pe fiii lui Israel sau firea omeneasca, sau lumea aceasta, sau deprinderea lipsita de patimi. În una din aceasta aflându-se mintea dupa ce a dobândit cunostinta lucrurilor prin contemplatie, primeste din adâncul inimii de la Dumfezeu îndemnul ascuns si tainic sa scoata din Egipt, adica din trup si din simtire, ca pe niste Israeliteni, întelesurile dumnezeiesti ale lucrurilor, ca sa nu se mai osteneasca acestea prosteste în framântarea lutului, adica a patimilor trupului. Încredintata cu aceasta slujba dumnezeiasca, mintea porneste, împreuna cu întelepciunea, care este unita cu ea, prin cunostinta, întocmai ca o sotie, si cu chipul purtarilor alese, sau cu gândul de bun neam, nascut din ea, pe calea virtutilor. Calea aceasta nu îngaduie nici o oprire celor ce merg pe ea, ci acestia trebuie sa înainteze necontenit si întins spre tinta sufletului, adica spre cununa chemarii de sus. Caci oprirea pe calea virtutii este începutul pacatului, deoarece mintea se ocupa atunci patimas cu vreunul din lucrurile materiale, care stau pe amândoua partile drumului si face chipul si gândul curat si taiat împrejur al purtarii evlavioase, netaiat împrejur si întinat. Când deci se opreste, vede îndata prin constiinta, ratiunea 78 mustratoare, ca pe un înger, amenintând-o cu moartea marturisind ca pricina amenintarii este oprirea pe calea virtutii, oprire care face gândul netaiat împrejur. Întelepciunea, sotia mintii; o împaca, taind cu o piatra (cu ratiunea credintei), ca si Sefora, nalucirea materiala ivita în gândul-copil si usuca toata amintirea vietii dupa simturi. Caci zice: „Si s-a oprit sângele taierii împrejur a copilului”, adica a încetat viata patimasi si nalucirea si miscarea ei, dupa ce gândul întinat a fost curatit de catre Întelepciunea credintei. Dupa aceasta curatire înceteaza, întocmai ca un înger, si ratiunea de-a mai lovi prin constiinta mintea care pacatuieste si de a-i mai osândi orice gând care se misca astfel de cum trebuie. Caci calea virtutilor e într-adevar plina de multi sfinti îngeri, kare fac lucratoare fiecare virtute dupa felul ei, adica de multe ratiuni si moduri de lucrare, 79 ca si de Îngeri nevazuti, care ne ajuta la cele bune si misca în noi aceste ratiuni.

Cuvântul Sfintei Scripturi înfatiseaza în chip minunat totdeauna întelesurile spirituale înaintea întâmplarilor istorisite, celor care au dobândit vederea sanatoasa a sufletului si nu bârfesc pe Dumnezeu sau pe sfintii Lui Îngeri. Caci Moise când a fost trimis de Dumnezeu, n-a avut, dupa întelesul spiritual al Scripturii, vreun fiu sau vreun gând netaiat împrejur. Caci altfel i-ar fi poruncit Dumnezeu mai întâi sa-l taie împrejur si apoi l-ar fi trimis. Nici n-a aratat Îngerul cruzime, vestindu-i lui Moise ca ar putea muri din pricina greselii de a se fi oprit din drumul virtutilor, i-ar fi putut aduce lui Moise moartea. Privind adica mai atent la aceasta istorie, veti afla limpede ca nu la începutul, nici la mijlocul, nici la sfârsitul drumului, ci „la un popas” l-a întâmpinat Îngerul si l-a amenintat cu moartea pentru greseala savârsita în cuget din nebagare de seama. Deci daca nu s-ar fi oprit din drum si n-ar fi întrerupt calatoria, n-ar fi fost mustrat, primind prin Înger amenintarea pentru netaierea împrejur a copilului. Sa rugam si noi pe Dumnezeu, daca suntem pe calea poruncilor, ca la orice calcare sa nu înceteze a ne trimite, ca pe un înger, ratiunea care sa ne ameninte în constiinta cu moartea din pricina greselii, ca, trezindu-ne la simtire, sa învatam sa taiem prin întelepciunea înnascuta ca pe o netaiere împrejur, necuratirea patimilor care s-a lipit de noi pe drumul vietii, din negrija. 81

Note

 În greceste ratiunea e de genul masculin. Ea e ratiunea din noi, care e un vestitor (un înger) al voii lui Dumnezeu. ratiunea luneca din pozitia ei obiectiva când omul se preda pacatul, faurindu-i argumente pentru faptele pacatoase. Dar la început, când apare ispita, ratiunea înca îsi împlineste rolul ei de-a arata caracterul mincinos al faptei spre care vrea sa atraga ispita pe om. Acest moment e descris aici. Oprirea din înaintarea în virtute înca nu e o cadere în pacat, dar e o clipa de pacat, dar e o clipa de ezitare, de care e foarte aproape primejdia caderii. În virtute trebuie sa se mearga tot înainte. Orice ezitare e primejdioasa. O prelungire a ei duce sigur la pacat. Dar nu numai în aceasta clipa de ezitare vesteste ratiunea adevarul ce trebuie faptuit, ci si dupa ce a cazut omul în pacat si ratiunea a lunecat la rolul de fauritoare de argumente în slujba pacatului, în mod ascuns ea mai continua cu o parte a ei sa vesteasca adevarul. E un fel de dedublare a ratiunii. La suprafata ea sustine galagios minciuna pacatului, dar în ascuns ea protesteaza mai mult sau mai putin perceptibil, împotriva minciunii. Ratiunea are în amândoua aceste cazuri forma constiintei. Caci e fapt ca si constiinta are un element rational în ea. Nici constiinta nu trebuie conceputa ca o miscare oarba, nici ratiunea ca o functiune pur teoretica. Constiinta e rationala si ratiunea e putere morala, e însasi miscarea de protest a firii noastre rationale împotriva irationalitatii si minciunii pacatului. Dar miscarea de protest a ratiunii e trezita si de Duhul Sfânt, cum am vazut în Rasp. 15, iar din Raspunsul de fata, rezulta ca si Îngerii propriu-zis misca ratiunea noastra. (78)

Fiecare porunca sau virtute îsi are ratiunea ei, ca raza a Logosului divin. Dar ratiunea aceasta e luata la cunostinta de ratiunea cea una din noi, care primeste astfel teme diferite forme. De fiecare data ratiunea din noi se armonizeaza cu ratiunea dintr-o porunca si pledeaza pentru ea. Astfel sunt multe ratiuni si totusi una. (79).

Ratiunea din noi e miscata cu adevarat de un Înger, ca sa revina la judecata ei dreapta dupa ce a cazut în pacat. Sau ratiunea fiecarui lucru e impusa ratiunii noastre, când aceasta s-a despartit de aceea prin pacat, de un Înger. Si atunci de fapt prin miscarile cele juste ale ratiunii sau ale constiintei noastre, se manifesta bunavointa unui Înger fata de noi. (80)

În general dupa Sfântul Maxim viata în virtute e conceputa dinamic. Virtutea pretinde o miscare continua a firii în sus. Dimpotriva pacatul e oprire si apoi rostogolire în jos. Virtutea cere un efort continuu, chiar daca am vrea numai sa o mentinem la acelasi grad. Dar nimenea nu se poate mentine la acelasi grad de virtute, ci sau sporeste în ea, sau cade. Simpla încetare din înaintare, înseamna, ca slabire a efortului propriu vietii virtuoase, cadere. Un al doilea lucru ce trebuie remarcat e ca viata virtuoasa pe de-o parte e singura viata conforma cu firea „cum trebuie”, pe de alta ca ea fu e posibila fara ajutorul îngerilor. Deci o separatie neta între natura si har nu e deloc posibila. (81)

Ce înseamna: „Câti au gresit fara sa aiba legea, fara lege vor si pieri; iar câti au pacatuit cu legea în fata, dupa lege se vor judeca”? (Rom. 2,12). Si cum zice iarasi tot acela: „Când va judeca Dumnezeu cele ascunse ale oamenilor dupa Evanghelia mea, prin Iisus Hristos”? (Rom. 2,16). Daca se vor judeca dupa lege, cum se vor judeca prin Iisus Hristos?

Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, ca Ziditor al tuturor, a facut si legea naturala. Iar ca Providentiator si Datator al legii, a dat desigur atât legea scrisa în litere, cât si legea duhului, adica a harului. „Caci sfârsitul legii”, adica al legii scrise, înteleasa duhovniceste, „este Hristos” (Rom. 10,4). Daca deci în Hristos, ca ziditor, ca Providentiator si Datator de lege si ca Rascumparator, se aduna si legea naturala si cea scrisa si cea a harului, se adevereste cuvântul dumnezeiescului Apostol ca Dumnezeu va judeca cele ascunse ale oamenilor dupa Evanghelia Lui, adica dupa ceea ce li se binevesteste. Dar aceasta nu înseamna altceva ca le va judeca prin Iisus Hristos, Cuvântul Sau cel unul nascut dupa fiinta, întrucât prin El se afla salasluit în toti si pe unii îi mustra, pe altii îi lauda dupa merit, iar celor ce au vietuit dupa fire, dupa lege si dupa har, le daruieste prin Cuvântul cel negrait si unul nascut, care exista dupa fiinta împreuna cu El, cele de care sunt vrednici. Caci Cuvântul dumnezeiesc este Facatorul a toata firea, la toata legea, treapta si rânduiala, si Judecatorul celor ce vietuiesc dupa fire, dupa lege, dupa treapta lor si dupa rânduiala. Pentru ca fara Cuvântul care o promulga, nu este lege. Fie deci ca e judecat cineva dupa lege, prin Hristos va fi judecat; fie fara lege, iarasi va fi judecat prin El. Caci Cuvântul ca Ziditor este începutul, mijlocul si sfârsitul tutore celor ce sunt, se cugeta si se numesc. 87

Note

Dumnezeu Cuvântul e ca început Facatorul tuturor, ca mijloc, rânduiala dupa care si puterea prin care se misca si se dezvolta toate, si ca sfârsit, tinta spre care tind si în care ajung toate prin împlinirea a toata legea si rânduiala. Din El, în El si spre El sunt toate. Cuvântul cel salasluit în toti ca Ratiunea cea mare (Logos) graieste tuturor prin ratiunea lor, chiar si celor ce se afla în starea naturala. (87)

Ce înseamna „Dezbracând Capeteniile si Stapâniile …” si celelalte? (Cd. 2,15). Si cum era îmbracat cu ele, odata ce a fost fara de pacat?

Cuvântul dumnezeiesc, cel ce în tot chipul asemenea noua afara de pacat, a îmbracat fara schimbare firea noastra si prin aceasta S-a facut om deplin, L-a aratat în Sine pe primul Adam prin trasaturile facerii si ale nasterii91. Omul primind existenta de la Dumnezeu si începând sa existe chiar prin actul facerii, era liber de stricaciune si pacat, caci acestea n-au fost create deodata cu el. Când însa a pacatuit calcând porunca, a primit osânda nasterii, care se sustine prin pacat, pacatul avându-si sursa în trasatura patimitoare92 ivita din pricina lui, ca într-o lege a naturii. În temeiul acestei legi nici un om nu este fara de pacat, fiind supus fiecare prin firea legii nasterii, care s-a introdus dupa facere, din pricina pacatului.

Fiindca, asadar, din pricina neascultarii a intrat pacatul, iar din pricina pacatului a intrat în firea oamenilor trasatura patimitoare (pasionala) prin nastere si fiindca neîncetat cu aceasta trasatura patimitoare a nasterii prin pacat se împrospata prima calcare, nu era nadejde de slobozire, firea fiind încatusata prin aprobarea vointei ei într-o legatura rea. Caci cu cât se silea firea sa se conserve prin nastere, cu atât se strângea mai mult cu lantul legii pacatului, având în sine prima greseala lucrând prin trasatura patimitoare. Pentru ca firea având chiar în trasatura patimitoare sursa de crestere a pacatului, din pricina strâmtorarii naturale, purta, datorita pacatului general cuprins în trasatura patimitoare, prin patimile contra firii, lucrarile tuturor Puterilor si Stapânilor ascunse în patimile cele dupa fire (aspecte).

Prin aceste lucrari toata puterea vicleana contribuia, folosindu-se de trasatura patimitoare a firii, la stricaciunea patimilor împotriva firii, împingând vointa spre ele prin patimile împotriva firii, împingând vointa, spre el prin patimile cele dupa fire (afecte).

Facându-se, asadar, pentru iubirea Sa de oameni, Fiul cel unul nascut si Cuvântul lui Dumnezeu om deplin, spre a scoate firea oamenilor din aceasta strâmtoare, din prima alcatuire a lui Adam, pe care a avut-o din facere, a luat nepacatosenia si stricaciunea, iar din nasterea introdusa dupa aceea în fire, din pricina pacatului, a luat numai trasatura patimitoare, însa fara de pacat. Puterile rele îsi aveau, cum am spus din pricina pacatului, lucrarile lor ascunse în trasatura patimitoare primita de la Adam, ca într-o lege necesara a firii. Vazând ele în Mântuitorul trasatura patimitoare a firii celei din Adam, datorita trupului pe care-l avea, si închipuindu-si ca si Domnul a primit legea firii din necesitate ca orice om obisnuit si nu miscat de hotarârea voii Sale, si-au aruncat si asupra Lui momeala nadajduind ca-l vor convinge si pe El prim patima cea dupa fire (prin efectul natural) sa-si naluceasca patima cea împotriva firii si sa savârseasca ceva pe placul lor. Domnul îngaduindu-le prima încercare a ispitirilor prin placere, le-a facut sa se prinda în propriile lor viclenii si prin aceasta le-a dezbracat, alungându-le din fire, întrucât a ramas inaccesibil si neatins de ele. Astfel a câstigat biruinta, desigur nu pentru El, ci pentru noi, pentru care s-a facut om, punând în folosul nostru tot câstigul. Caci nu avea pentru sine lipsa de încercare. Cel ce era Dumnezeu si Stapân si slobod prin fire de toata patima, ci a primit încercarea pentru ca, atragând la Sine puterea cea rea prin primirea ispitelor noastre, sa o biruiasca prin momeala mortii, pe aceea care se astepta sa-l biruie pe El ca pe Adam la început.

Astfel de la prima încercare a dezbracat Capeteniile si Stapâniile care au întreprins sa-l momeasca (sa-l atace), alungându-le departe de fire si tamaduind latura de placere a trasaturii patimitoare. Prin aceasta a desfiintat în El însusi zapisul lui Adam, prin care se învoise de buna voie cu patimile placerii si prin care, avându-si voia povârnita spre placere, vestea chiar tacând stapânirea vicleanului asupra lui, prin faptele ce le savârsindu-se, elibera din lantul placerii, de frica mortii 94.

 Dupa, asadar, prin biruinta asupra primei încercari, prin placere, a zadarnicit planul Puterilor, Capeteniilor si Stapânilor celor rele, Domnul le-a îngaduit sa-si puna în lucru si a doua momeala (al doilea atac), adica sa vina si cu încercarea ce le mai ramasese, cu ispita prin durere. În felul acesta, desertându-si acelea deplin în El veninul stricacios al rautatii lor, l-a ars ca printr-un foc, nimicindu-l cu totul din fire. Asa a dezbracat, în vremea mortii pe cruce, Capeteniile si Stapâniile, întrucât a ramas neînfrânt de durere. Mai bine zis s-a aratat înfricosat împotriva mortii, a scos din fire latura de durere a trasaturii patimitoare, de care fugind omul cu voia, din pricina lasitatii, ca unul ce era tiranizat pururea fara sa vrea de frica mortii, staruia în robia placerii, numai si numai pentru a trai.

Dupa ce a dezbracat asadar Domnul Capeteniile si Stapâniile la prima încercare a ispitelor în pustiu, tamaduind latura de placere a trasaturii patimitoare a întregii firii, le-a dezbracat din nou în vremea mortii, eliminând de asemenea latura de durere din trasatura patimitoare a firii. Astfel a luat asupra Sa, ca un vinovat, isprava noastra, din iubirea de oameni, mai bine zis ne-a scris în socoteala noastra, ca un bun, gloria ispravilor sale. Caci, asemenea noua, luând fara de pacat trasatura patimitoare a firii, prin care obisnuieste sa lucreze ale sale toata puterea cea rea si stricacioasa, le-a dezbracat în timpul mortii pe acelea, întrucât au venit si asupra Lui pentru iscodire. Si asa a biruit asupra lor si le-a tintuit pe cruce în vremea iesirii sufletului, ca pe unele ce n-au aflat nimic propriu firii în trasatura patimitoare a Lui, pe când ele se asteptau sa dea de ceva omenesc, datorita trasaturii patimitoare pe care o avea prin fire din pricina trupului. Deci pe drept cuvânt a slobozit prin trupul Sau cel sfânt luat din noi, ca printr-o începatura, toata firea oamenilor amestecata în ea prin trasatura patimitoare, supunând prin ea însasi trasatura patimitoare a firii Puterea vicleana care se afla tocmai în ea (adica în trasatura patimitoare), împaratind asupra firii.

Exista desigur un înteles si mai înalt al acestui cuvânt. Dar deoarece, precum stiti, nu trebuie date în scris întelesurile mai ascunse ale dumnezeiestilor dogme, sa ne multumit cu cele spuse pâna aici, care pot molcomi cugetarea iscoditoare. Iar daca Dumnezeu îmi va ajuta sa ma învrednicesc si de fata voastra, vom înfatisa si întelesul cel apostolic cu toata grija 95 .

Scolii

A binevoit sa-si însuseasca ispita noastra, cea prin placere, spre a-l atrage pe ispititorul, întrucât era, si ca om, prin fire lipsit de patima din placere. Caci ca om era prin fire supus patimilor (afectelor, suferintei) cu trupul, pentru putinta Lui de a muri, dar prin aplecarea voii nu era patimas, ca unul ce era fara de pacat. (2)

A numit: propriu firii, alunecarea cu voia spre pacat dupa greseala lui Adam, din pricina slabiciunii, pe care Domnul nu o avea în chip firesc nici dupa trup, fiind si cu trupul dupa o fiinta nepacatos. (3)

Note

Facerea arata providenta directa de la Dumnezeu printr-un act de creare. Nasterea arata providenta prin împreunarea dintre barbat si femeie. Iisus a luat unele din trasaturile nasterii, dar nu pe toate, în special nu pe cele pacatoase. De aceea nu le-a pierdut nici pe toate ale facerii. Astfel în El s-au aratat din nou într-o persoana vie atât unele din trasaturile lui Adam dinainte de pacat, cât si unele din cele de dupa pacat. Din Adam cel dinainte de pacat a luat lipsa de pacat si nestricaciunea primite prin creatiune; din Adam cel de dupa pacat a luat trasatura patimitoare venita prin nastere, însa nu si patimile cele contra firii, cum ar fi anulat nepacatosenia si nestricaciunea. Dupa parerea Sfântului Maxim, ca si a altor Parinti, oamenii nu erau destinati sa se înmulteasca prin „nastere”, ci pe alta cale. „Facerea” mai înseamna aici si trasaturile pe care le are, sau le-a avut firea oamenilor prin creatiune, iar „nastere” pe cele care le are din modul acesta de-a veni la existenta. Acestea sunt trasaturile de pe urma pacatului, care au înabusit unele din trasaturile originare. În loc de „trasatura” se poate zice si „mod”, cum e în greceste. (91)

Trasatura patimitoare sunt afectele intrate, conform Rasp. 1, în fire dupa pacat. Ele nu sunt pacatoase, dar usureaza nasterea pacatului. De pilda pofta de mâncare e un efect nepacatos. Dar extragerea sau devierea ei e pacat. Ele au devenit ca un fel de lege a firii, adica însotesc în mod necesar firea noastra în existenta ei pamânteasca. Nu tin însa de însasi ideea eterna a firii si deci nu-i vor apartine în existenta trupeasca. De aici rezulta caracterul natural al casatoriei în raport cu existenta pamânteasca a firii si caracterul natural al fecioriei în raport cu existenta eterna la care e chemata forma. Casatoria e naturala, dar se potrivit normal unei faze trecatoarea a firii. (92)

De unde înainte Satana era cel care momea pe om prin placere si prin fagaduinta unei false vieti, dorind cu lacomie moartea celor momiti, acum Iisus îl momeste cu parerea ca va putea fi rapus El de moarte. Moartea lui Iisus s-a facut momeala Satanei. (93)

Zapisul acesta era un contract mereu confirmat de viata lui Adam, prin care, mânat de pofta placerii din trasatura patimitoare, accepta robia Satane. Iisus refuza sa mai primeasca placerea oferita de Satana si deci abroga contractul cu acela. (94)

„Raspunsul” acesta este o minunata pagina de hristologie si antropologie. Natiunea principala cu care lucreaza în acest „Raspuns” Sfântul Maxim este aceea de „trasatura patimitoare”, pe care a câstigat-o firea omeneasca în urma greselii lui Adam. Trasatura aceasta patimitoare, introdusa prin pacat, se deosebeste de pasivitatea pe care o are în general firea omeneasca chiar prin creatiune, care înseamna în general însusirea care o face sa suporte pasive stari si miscari launtrice sau influente straine în opozitie cu atitudinile voite, active, ale firii. În acest sens pasiva este firea chiar prin crearea sau prin definitia ei. Chiar miscarea este o pasivitate, întrucât firea poate decide cum sa se miste, dar de miscat trebuie sa se miste. Dar trasatura patimitoare speciala aparuta dupa pacat cuprinde trei elemente: capacitatea de suferinta patimile potrivite cu firea (afectele) si patimile contrare firii. În acest „Raspuns” e vorba numai de cele trei din urma. Noi în traducere folosind cuvântul patima al Sfântului Maxim, am adaugat în paranteza, când s-a simtit lipsa de o precizare speciala, la patima în sens de suferinta, cuvântul patimire sau suferinta la patima dupa fire cuvântul afect, iar la patima contrara firii, n-am adaugat nimic. Afectul natural este de pilda foamea sau frica de moarte. Patima contra naturii e foamea definita apetit pervers, sau frica de moarte transformata în deznadejdea care duce la orice abdicare morala pentru scaparea de moarte. Sfântul Maxim nu întelege prin cuvântul numai patima rea în sensul obisnuit celorlalti sfinti din Filocalie, ca pacat devenit deprindere ce ne robeste, ci în ea, el pune pe lânga acest înteles si întelesul afectului dupa fire. În trasatura patimitoare intrata în fire dupa pacat ce cuprind de asemenea aceste trei întelesuri. Dar patimile contrare firii sunt numai ca o virtualitate la început. Întâi ea înseamna numai patimile conforme cu firea si capacitatea de suferinta. În mod necesar firea se manifesta în asemenea afecte,. Dar necesitatea manifestata în aceste aspecte duce usor la exagerarea lor în patimi contrare firii. Pacatul se cuprinde în general în aceasta trasatura patimitoare si în ea îsi are sursa de crestere. Desi pacatoase sunt propriu zis numai patimile contrare firii, dar la omul obisnuit naturale se dezvolta atât de repede, atât de automat si de sigur în afecte contrare firii, încât se poate spune ca în general toata trasatura patimitoare este atinsa de pacat, care înclina spre pacat. Sfântul Maxim spune ca „atunci când afectele naturale sunt satisfacute peste trebuinta, sunt calea pe care vine diavolul în suflet”, dar „când sunt satisfacute potrivit cu trebuinta sunt calea pe care acela e nevoit sa se întoarca în tara lui”. de aceea spune Sfântul Maxim ca „puterile raului îsi ascund lucrarile în sânul afectelor naturale, pentru ca biciuindu-le pe acestea sa le faca a se transforma din pricina necesitatilor firii în afecte contrare firii”. O alta împartire a trasaturii patimitoare, prezentata apriat de Sfântul Maxim, este aceea în afecte de placere si afecte de durere. Se întelege ca sub raportul moral amândoua aceste feluri pot fi conforme cu natura sau contra naturii.

 Iisus a luat si El trasatura patimitoare a firii omenesti de dupa caderea lui Adam, dar fiind fara de pacat, El nu avea din aceasta trasatura decât capacitatea de suferinta si afectele naturale, de placere si durere. Cu alte cuvinte aceste afecte erau înfrânate de voia Lui, încât niciodata nu se dezvoltau sau nu se transformau în aspecte contrare firii. Puterile rele au crezut însa ca, punând si în Iisus în miscare aceste afecte, le vor face sa devina aspecte contrare firii, afecte pacatoase, ducând si pe Iisus la pacat.

 Ele au încercat sa faca o data lucrul acesta cu afectele de placere. Iisus avea placere pentru o bucata de pâine în stare de flamânzire, dar Satana n-a putut împinge aceasta placere pâna la cautarea cu orice pret a bucatii de pâine. Deci a înfrânat miscarea Satanei pe acest plan, întrucât s-a dovedit mai slab decât puterea lui. Sfântul Maxim spune ca Iisus prin aceasta a scos cu totul din fire latura de placere a trasaturii patimitoare, adica afectele placerii. Afectul e ceea ce stapâneste. Dar înfrângând ispita Satanei a facut ceva mai mult decât sa nu lase afectul sa se transforme în afect contrar naturii. El a pus afectul în general sub voia sa. Dar un afect stapânit nu mai e un afect propriu-zis. Deci placerea în El fu mai e o putere silnica mai presus de voie, ci o miscare totdeauna de acord cu voia.

 A doua oara a încercat Satana sa împinga pe Iisus în pacat prin afectul durerii, cu ocazia rastignirii. Dar si de asta data Iisus a înfrânt puterea celui rau si prin aceasta nu numai ca a oprit frica naturala de durere sa se dezvolte în frica contrara firii, ci în general a eliminat frica de durere prin fire, punând-o sub stapânirea voii. Astfel a eliminat în general trasatura patimitoare din fire; sau i-a scos coltii, acul prin care Satana îsi injecta otrava în firea omeneasca. Afectele de durere erau primejdioase întrucât vointa în dorul de a scapa de ele si în general de groaza mortii se arunca în latura opusa, atrasa de placere. Iar placerea era primejdioasa prin aceasta atractie puternica ce-o exercita asupra voii, pâna la robie. Iisus a ridicat prin Sine în general firea omeneasca deasupra placerii si durerii, deasupra trasaturii patimitoare. Iar acest afect din firea lui omeneasca se prelungeste în general în firea tuturor oamenilor care intra în comunicare cu El.

 Sa nu confundam cu afectul durerii capacitatea de suferinta, sau de simtire a durerii. Aceasta ramâne în firea omeneasca si dupa ce omul biruie afectele de placere si de durere. Dar prin suferinta omul e mereu mai presus de afectul durerii, daca afectul e ceva care stapâneste, nu ceva care e stapânit. (95)

Scolii

Alt înteles. Ratiunea activitatii este puterea naturala spre împlinirea virtutilor, iar ratiunea patimirii este harul celor mai presus de fire sau navala celor contrare firii. Precum nu avem puterea naturala pentru ceea ce e mai presus de noi, la fel nu avem prin fire putere peste ceea nu este. Patimim asadar îndumnezeirea prin har ca una ce e mai presus de fire, dar nu o facem. Caci nu avem prin fire o putere capabila sa realizeze îndumnezeirea. Si patimim iarasi pacatul ca un accident contrar firii, acceptat însa cu voia noastra106 . Caci nu avem putere naturala spre aducerea în existenta a raului. Deci câta vreme ne aflam, în viata de aici, lucram la împlinirea virtutilor, având spre lucrarea aceasta putere prin fire. Iar în viitor vom patimi îndumnezeirea, primind în dar harul spre patimirea ei. (5)

Cârmuind mânia si pofta, ratiunea lucreaza virtutile. Iar mintea luând seama la ratiunile lucrurilor dobândeste cunostinta cea fara greseala a lor. Când deci ratiunea, dupa alungarea celor contrare, afla ceea ce este vrednic de iubit prin fire, iar mintea, dupa trecerea peste cele ce pot fi cunoscute, sesizeaza Cauza lucrurilor, cea mai presus de cunostinta si cunostinta, atunci se iveste patimirea îndumnezeirii prin har. Aceasta patimire desface ratiunea de la îndeletnicirea cu discernamântul natural, deoarece acolo nu mai este nimic de discriminat si opreste mintea de la cugetarea cea dupa fire, deoarece acolo nu mai este nimic de cunoscut. El face pe cel învrednicit de participarea dumnezeiasca Dumnezeu, prin identitatea pe care o dobândeste prin odihna107. (7)

Felurile virtutii si ratiunile lucrurilor sunt, zice, chipurile bunurilor dumnezeiesti. Diferitele feluri de virtuti sunt ca un fel de trup al lui Dumnezeu, iar ratiunile cunostintei în duh ca un fel de suflet. Prin acestea îndumnezeieste El pe cei vrednici, dându-le pecetea consistenta a virtutii si harazindu-le substanta statornica a cunoasterii adevarate. (8)

Note

Pacatul devenit patima ne duce fara nevoie. Nebunia, ultimul grad al pacatului, al alterarii firii, nu mai lasa nici o urma de initiativa voluntara în om, ci omul e într-o completa pasivitate. De aceea în iad omul nu mai poate face nimic pentru mântuirea Sa. Omul în aceasta stare nu se mai poate nici pocai. (106)

Participând la Dumnezeu, mintea nu mai trece de la un lucru la altul nici dorinta. Acel om ramâne pentru veci într-o neschimbare totala. Dar nu e o schimbare moarta, ci o traire (o patima intensa a lui Dumnezeu în sine. El e Dumnezeu nu numai pentru ca are în sine lucrarile dumnezeiesti, ci pentru ca e neschimbabil ca Dumnezeu. (107)

Ce înseamna cuvântul din „Fapte” despre Petru: „Trecând prima straja si a doua, a venit la poarta cea de fier?” (Fa. 12,10)

Mintea cea credincioasa si lucratoare 131 fiind, asemenea Sfântului Petru, prinsa de Irod, adica de legea de piele (caci Irod se tâlcuieste: „cel de piele”), sau de cugetul trupesc, e închisa în dosul a doua straji si a unei porti de fier, adica e razboita de lucrarea patimilor si de învoirea gândului cu ele. Pe acestea trecându-le mintea ca pe niste straji, sau carcere, ajutata de ratiunea filozofiei lucratoare (ca de un Înger), 132 ajunge la poarta cea de fier, care duce în cetate, adica la poarta cea de fier, care duce în cetate, adica la împletitura strânsa si tare greu de biruit, dintre simturi si lucrurile sensibile. Pe aceasta deschizând-o ratiunea contemplatiei naturale în duh, da drumul mintii sa plece fara teama spre lumea înrudita a celor inteligibile, slobozita de furia lui Irod. 133

Scolie

Straji numeste deprinderea si savârsirea pacatului. Caci însusirea caracteristica a deprinderii este învoirea cu pacatul. Sub robia acestora lupta cel rau ca sa tina pe sfinti. Iar poarta cea de fier este relatia naturala a simturilor cu cele sensibile, din care ratiunea constiintei active scapa, ca un Înger, pe cel cu adevarat credincios.

Note

E prima treapta a urcusului duhovnicesc, respectiv prima constatatoare din doua parti. Caci urcusul începe de la credinta simpla, ajunge la lucrarea virtutilor, apoi la contemplarea ratiunilor din natura si în sfârsit la vederea lui Dumnezeu. (131)

Ratiunea fiind în greceste de genul masculin, poate fi socotita usor ca simbolizata prin Înger. Pe alta parte ratiunea oricarui lucru si a oricarui activitati, fiind socotita de Sfântul Maxim ca o raza vestitoare a ratiunii (a Logosului) supreme, e potrivita asemanarea ei cu un Înger, care e si el e vestitor al lui Dumnezeu. (132)

Filozofia lucratoare e stradania de purificare, care e prima treapta a urcusului duhovnicesc, presupunând pornirea de la credinta. Cu ajutorul acesteia (sau a ratiunii îngerului ei) mintea scapa din primele doua închisori, din pacatul cu fapta si din deprinderea cu pacatud. Apoi ajunge în fata lumii, care desi nu-i mai este îndemn la pacat, totusi înca nu-i este stravezie, ci e un zid opac, o poarta de fier în fata lumii spirituale, omul nestiind s-o vada decât cu simtirea. Aceasta poarta o deschide sau o face transparenta contemplatia naturala în duh (respectiv ratiunea îngerul ei). E de observat ca Sfântul Maxim nu numeste prima treapta întelepciune lucratoare, ci iubire de întelepciune. Întelepciunea se dobândeste pe treapta cea mai înalta. În fata stradaniei pentru virtuti omul înca nu poseda întelepciunea ( nu e întelept), ci numai iubirea de întelepciunea ( e numai filozof). (133)

Ce înseamna: „Vreau sa stiti ca Hristos este capul a tot barbatul, iar capul femeii este barbatul si capul lui Hristos. Dumnezeu. orice barbat, care se roaga, sau prooroceste având ceva pe cap, face de rusine capul sau si orice femeie, care se roaga sau prooroceste cu capul dezvelit, face de rusine capul ei: caci e tot una ca si cum ar fi rasa?” Si ce înseamna: „Pentru aceea femeia trebuie sa aiba pe cap un semn de stapânire din pricina Îngerilor?”

Trebuie sa se stie ca spunând dumnezeiescul Apostol ca „Hristos este capul a tot barbatul”, a afirmat ca Hristos este capul barbatului credincios, care împlineste poruncile dumnezeiesti si contempla dogmele evlaviei. Cu toata forma sa generala, cuvântul nu cuprinde si pe barbatii necredinciosi. Caci cum ar putea fi Hristos cap al celor ce nu cred? Prin urmare, dupa unul din întelesurile mai înalte ale acestui loc, spunem ca barbatul are mintea activa136 care are drept cap ratiunea (cuvântul) credintei. Spre aceasta privind ca spre Hristos, mintea îsi întocmeste propria viata, zidind-o cu harurile poruncilor prin fapte. În felul acesta nu necinsteste capul sau, adica credinta, punând asupra lui vreun oarecare acoperamânt pamântesc din afara. Ceea ce înseamna ca nu pune mai presus de credinta nimic din cele vremelnice si pieritoare. Femeie a acestei minti spunem ca este însasi deprinderea fapturii, care e acoperita cu parul bogat al multelor si feluritelgr cugetari si chipuri de viata practica; sau mai bine zis deprinderea aceasta are însasi mintea, în calitatea de cap al ei, acoperita cu podoaba deasa a acestor cugetari si chipuri. Iar Hristos zicem ca e credinta ipostasiata, al carei cap este în chip vadit Dumnezeu, spre care duce ratiunea credintei, aratând celui ce-si înalta cugetarea de la cele de jos pe Dumnezeu, în care se si afla dupa fire.137

Si iarasi putem spune ca barbatul este mintea care cultiva contemplatia naturala în duh, având drept cap Ratiunea (Logosul) creatoare a tuturor, ce se arata celui ce crede din ordinea frumoasa a celor vazute. Pe aceasta nu o necinsteste mintea, întrucât nu o acopera si nu o pune dedesubtul vreunuia din lucrarile vazute si nu ridica, peste tot, ceva mai presus de ea. Femeia acestei minti este simtirea (lucrarea de perceptie), care este tovarasa ei de viata si prin care patrunde în natura lucrurilor sensibile si aduna ratiunile mai divine din ea. Mintea nu îngaduie acestei consoarte sa se descopere în lucrarea ei de valurile ratiunii si sa se faca slujitoarea nesocotintei (irationalitatii) si a pacatului, ca în felul acesta, respingând ratiunile mai divine ca pe niste acoperaminte, sa primeasca drept cap, în locul mintii, patima nesocotintei138 . Iar cap al lui Hristos, adica al Ratiunii (Logosului) creatoare, care se dezvaluie din lucruri, analog cu ele, prin contemplatia lor naturala, strabatuta de credinta este Mintea cea negraita, care o naste pe acea dupa fiinta. Spre Mintea aceea duce Ratiunea (Cuvântul) prin sine mintea ce urca prin contemplatia cucernica a lucrurilor, împartasindu-i treptat din vederile spirituale ale celor dumnezeiesti, pe masura cunoasterii celor vazute.

Si iarasi barbatul este mintea ajunsa înauntrul cunoasterii tainice a lui Dumnezeu (a teologiei mistice), având drept cap neacoperit pe Hristos, adica Ratiunea credintei înteleasa în chip necunoscut, sau mai bine zis cunoscuta în chip neînteles, prin initierile tainice, indemonstrabile. Mintea, ajunsa prin exercitiu la golul îndumnezeitor, vrednic de lauda, care o depaseste total si distinct atât pe ea cât si toate cele ce exista, nu pune peste acea Ratiune nimic din cele ce sunt, nici simtire, nici ratiune, nici minte, nici întelegere, nici cunostinta, nici ceva cunoscut, nici ceva cugetat, nici ceva simtit, nici ceva ce simte. Femeia acestei minti este cugetarea curatita de toata imaginatia sensibila, având drept cap mintea acoperita bogat cu iluminarile fara de început si mai presus de întelegere ale dogmelor negraite si necunoscute. Iar cap al lui Hristos, adica al Ratiunii negata tainic prin depasire, este Mintea ridicata în chip absolut si infinit peste toate si în tot chipul. Pe aceasta Hristos, cel înteles spiritual ca Ratiunea Mintii prin fire, o face cunoscuta celor vrednici. Pentru ca zice: „Cel ce m-a vazut pe Mine a vazut pe Tatal”. (Ioan. 14,9). Si într-adevar întelegerea Ratiunii devine cunostinta a Mintii care a nascut-o pe aceea, întrucât Ratiunea arata Mintea subzistând în Sine dupa fiinta. Spre acea Minte ridica Ratiunea mintea ce se doreste dupa identificarea cu Dumnezeu prin har, dupa ce aceasta si-a eliberat întelegerea de multimea lucrurilor deosebite calitativ si cantitativ si s-a adunat într-o unitate deiforma, prin identitatea si simplitatea miscarii neîncetate si cunoscatoare în jurul lui Dumnezeu 140 .

Deci toata mintea activa (lucratoare, practica) „rugându-se si proorocind”, cu alte cuvinte, cautând sa afle ratiunile virtutilor (caci asa trebuie înteles cuvântul „rugându-se”), sau descoperind chipurile lor prin fapte (caci asa trebuie înteles cuvântul „proorocind”), trebuie sa priveasca numai la ratiunea goala a credintei, neabatându-si cugetarea, gândul sau lucrarea la nimic altceva si deci neacoperindu-si capul, sau punând altceva peste el. si orice femeie, adica orice deprindere a mintii active, „rugându-se sau proorocind”, adica miscându-si în chip ascuns dispozitia ei interna, sau înfatisând virtutea în chipurile purtarii din afara, daca face aceasta fara discernamânt rational, necinsteste capul ei. Caci ea cultiva atunci binele urând unei pofte, odata ce este lipsita de ratiunea care o împodobeste ca un acoperamânt. De asemenea toata mintea, care se exercita în contemplatia naturala, daca se roaga sau proroceste având ceva pe cap, cu alte cuvinte cauta sa cunoasca ratiunile lucrurilor care le împartaseste altora, cu vreo pornire spre altceva, fara un scop evlavios, necinsteste capul sau, ca una ce pune mai presus de cunostinta dreapta si cucernica vreun lucru din cele trecatoare. Si orice femeie, adica orice perceptie orientata în chipul natural sau lucrurile sensibile, daca nu are ratiunile spirituale ale acelora ca acoperitoare, necinsteste capul ei, ocupându-se cu contemplarea celor vazute din patima, pentru afectiunea naturala fata de ele. Si iarasi, toata mintea îndragostita de teologia mistica, daca se roaga sau prooroceste având ceva pe cap, adica daca patrunde la vederile tainice în chip nestiut, sau învata si initiaza pe altii în teologie, având vreo forma a întelegerii în vreme ce cunoaste sau face cunoscut în chip mistic Cuvântul cel mai presus de întelegere, rusineaza capul sau, punând pe Cel simplu si mai presus de orice întelegere, sub ceva din cele ce sunt sau se cunosc. Mintea trebuie sa fie atunci golit de toata ideea si de toata cunostinta, ca sa vada fara ochi pe Dumnezeu Cuvântul cel adevarat, stiind limpede ca în privinta lui Dumnezeu sunt mai adevarate negatiunile prin depasire, care vestesc realitatea pozitiva divina prin negarea totala a celor ce sunt. Si orice femeie, adica orice cugetare a unei astfel de mintii, care e adumbrita de multe vederi tainice, necinsteste capul ei, lepadând cunostinta dumnezeiasca si tainica ce acopere mintea ca pe un cap.

Deci tot barbatul, adica toata mintea activa, sau naturala, sau teologica, 141 când se roaga sau prooroceste, adica primeste învatatura sau învata pe altii, sa aiba descoperit capul sau, adica pe Hristos: cea activa, nepretuit nimic mai mult decât credinta si virtutea; cea naturala, neputând nici o alta ratiune mai presus de Ratiunea prima; iar cea teologica, neconturând nicidecum în schemele si întelesurile câstigate din lucruri, pe Cel mai presus de întelegere si de cunostinta. Si toata femeia, adica toata deprinderea mintii active, sau perceptia celei naturale, sau cugetarea înteleapta a celei teologice, sa-si acopere capul: deprinderea activa, având asezat asupra ei discernamântul ratiunii, cu care sa deosebeasca cele ce trebuie si cele ce nu trebuie facute; perceptia, puterea ratiunii cu care sa judece cu stiinta cele vazute; iar cugetarea, cunostinta cu totul indemonstrabila a celor mai presus de întelegere. Caci toata deprinderea, perceptia si cugetarea neacoperita în modul aratat, nu se deosebeste de cea rasa, adica de cea care n-are nici o ratiune a virtutii, sau a evlaviei, sau a cunostintei tainice si a iubirii dumnezeiesti.

Deci orice astfel de femeie trebuie sa aiba, pe buna dreptate, totdeauna stapânirea ratiunii, sau supravegherea rationala asupra capului. Aceasta în primul rând pentru îngeri, care vad miscarile aratate si nearatate ale noastre si scriu tot gândul si toata fapta sau lauda spre osânda noastra în ziua înfricosata a darii la iveala. Apoi pentru cugetarile constiintei, întelese si ele în mod figurat ca îngeri, care ne mustra pentru cele ce le-am savârsit, sau ne apara acum si în ziua judecatii. În sfârsit si pentru îngerii rai, care pândesc deprinderea, perceptia si cugetarea noastra ca îndata ce le vad dezvelite de discernamântul, de evlavia si de cunostinta rationala si mintala, sa dea navala, facând sa se nasca cele potrivnice acestora: lipsa de discernamânt, de evlavie si nestiinta, prin care dracii cei rai lucreaza pacatul, ratacirea si necredinta.

Iar cap al lui Hristos a fost numit Dumnezeu, care ca Minte este prin fire principiul Ratiunii.

Scolii

Barbat este si acela care se îndeletniceste cu filozofia activa (lucratoare, practica). (1)

A numit cap pe Hristos, ca ipostas al bunurilor viitoare. Caci credinta, dupa dumnezeiescul Apostol, „este ipostasul celor viitoare si dovada lucrurilor nevazute”, prin ceea ce este aratat El însusi. Pentru ca „în El sunt ascunse toate comorile cunostintei si ale întelepciunii”. (2)

Credinta cea ipostasiata este credinta efectiva si lucratoare, prin care Cuvântul lui Dumnezeu se arata în cei activi întrupat în porunci.145 Iar prin acestea Cuvântul îi duce pe cei activi spre Tatal, în care se afla El dupa fire. (3)

Barbat este si mintea ce se exercita cu evlavie în contemplatia naturii, având drept cap Ratiunea lui Dumnezeu, pe care o contempla cugetarea prin credinta, ca pricina creatoare a celor vazute. (4)

Daca cineva vrea sa vada în chip just creatiunea (caci omul are putere naturala sa vada bine si sa deosebeasca binele de rau), va fi calauzit spre pomul vietii, care este Facatorul a tot pomul, „în care sunt ascunse comorile cunostintei si ale întelepciunii”. Iar daca, întrebuintând gresit puterea naturala (abuzând de ea), va vrea sa vada creatiunea în chip rau, se va departa de viata si va mânca din pomul care ascunde în sine deosebirea binelui de rau, supunând simtirii si socotintei nerationale mintea si ratiunea. Deci unul ca acela va socoti placerea ca bine, pentru ca ajuta la conservarea trupului, iar durerea si ostenelile trupului ca rau, pentru ca nu ajuta la acea conservare; si va socoti faptura drept Dumnezeu, procurându-si din ea prilejurile placerii trupesti. (5)

Din fiinta celor vazute si din miscarea si din varietatea lor, cunoastem Monada sfânta cea în trei ipostasuri. (7)

Barbat e si cel initiat în teologia mistica. (8)

Femeia mintii active zice ca este deprinderea, ca nascatoare a chipurilor virtutii; a celei naturale, simtirea (perceptia prin simturi) înnobilata prin ratiunile Duhului, ca nascatoare a imaginilor nepatimase ale lucrurilor; iar a celei teologice, cugetare curata, capabila sa patimeasca în chip unitar lumina cea unica în trei straluciri. (11)

Identitatea mintii desavârsite cu Dumnezeu dupa har înseamna miscarea simpla si neîmpartita a mintii în jurul Celui ce este prin fire unul si acelasi. Aceasta miscare nu primeste întelesuri care se deosebesc dupa cantitatea substantei sau dupa calitatea puterii, ci numai o bucurie negraita, plina de o simtire mai presus de întelegere. (13)

Rugaciunea celui activ (practica) consta, zice, în cererea virtutilor, iar proorocia în comunicarea adevarata a ratiunilor din ele. Rugaciunea celui ce se îndeletniceste cu contemplarea naturii consta, zice, în cererea cunostintei stiintifice a lucrurilor, iar proorocia în comunicarea acesteia altora, printr-o învatatura adevarata. În sfârsit, rugaciunea celui ce se îndeletniceste cu teologia, este, zice, tacerea tainica, în timpul careia mintea se face, prin negarea lucrurilor în sens de depasire, vrednica de unirea cea mai presus de întelegere si cunostinta; iar proorocia acestuia este initierea tainica a altora în acestea. Caci rugaciunea înfaptuieste unirea celui ce se roaga cu Dumnezeu, iar proorocia pentru Dumnezeu îndeamna pe cel ce prooroceste sa comunice oamenilor bunurile date lui.146 (14)

Note

Mintea (în greceste de genul masculin) în stradania pentru virtuti se conduce la început de credinta, nu de evidenta. (136)

Pâna aici prin barbatul ce are pe cap pe Hristos si prin femeia ce are de cap barbatul, s-a indicat prima treapta a urcusului duhovnicesc, cea activa. (137)

Aici prin barbatul descoperit si femeia acoperita se indica treapta a doua a urcusului duhovnicesc, contemplarea naturii. Aceasta contemplare, desi se numeste naturala dupa obiectul ei, se face în duh, deci în har. E o lucrare a ratiunii ajutata de har. Numai o astfel de lucrare a ratiunii, cunoaste just natura. (138)

Aici se descrie a treia treapta a urcusului. Ratiunea credintei de pe aceasta treapta nu mai e credinta ca norma neevidenta din prima treapta, ci e însusi Logosul cunoscut direct, dar mai presus de întelegere, dupa depasirea tuturor, si în acest sens socotit mai degraba obiect al credintei. Aici se arata ca apofatismul nu înseamna o necunoastere totala, ci paralel cu el au loc iluminari tainice. (140)

Mintea practica e mintea preocupata de virtuti, mintea naturala e cea care contempla natura, iar mintea teologica e cea care contempla pe Dumnezeu. ele sunt asezate pe trei trepte. Nu poate dobândi cineva mintea teologica daca n-a trecut prin cea practica si naturala. (141)

Cugetarile în greceste sunt de genul barbatesc ca si îngerii. (142)

Credinta care da forta poruncilor sau virtutilor este însusi Hristos, sau puterea ce emana din El, pe masura acestei stari a omului. (145)

Rugaciunea însotind pe om pe toate treptele urcusului duhovnicesc, pâna la unirea cu Dumnezeu, se deosebeste cu fiecare stare a omului. Rugaciunea ca tacere tainica era rugaciunea curata. (146)

Daca regele Babilonului înseamna alegoric „diavolul”, cum se întelege cuvântul trimis de Dumnezeu prin proorocul Ieremia catre regii neamurilor si catre regii lui Iuda, prin care îi ameninta cu „închisori si lanturi, foamete si moarte, sabie si robie, de nu-i vor sluji lui, iar celor ce-i vor sluji de bunavoie le va fi cu îngaduinta pe pamântul lor”? (Ier. 21,8). Si de ce îl numeste „sluga Sa” zicând: „Am dat tot pamântul lui Nabucodonosor, regele Babilonului, sluga mea, si fiarele câmpului le-am dat sa-i slujeasca lui”. (Ier. 27.6). Ce sunt deci slujirea adusa diavolului si ce sunt fiarele? Ce sunt apoi cele sase feluri de amenintari si cine sunt regii neamurilor si regii lui Iuda?

Diavolul este si dusman si razbunator al lui Dumnezeu. Este dusman, când din ura fata de El îsi da aparenta unei iubiri pierzatoare fata de noi oamenii, îndemnându-ne prin patimile de bunavoie ale placerii sa alegem în locul bunurilor vesnice lucrurile vremelnice. Prin aceasta furându-ne apoi toata dorirea sufletului, ne desface cu totul de la dragostea de Dumnezeu, facându-ne dusmani cu voia ai Facatorului.

Iar razbunator este când, dezvelindu-si toata ura sa fata de noi, care i-am ajuns datornici din pricina pacatului, cere pedepsirea noastra. Caci nimic nu desfata mai tare pe diavol ca omul pedepsit. Îngaduindu-i-se aceasta si scornind una dupa alta suferintele patimilor fara de voie se napusteste ca un vifor fara mila asupra celor peste care a dobândit, din îngaduinta lui (Dumnezeu, putere neurmarind sa împlineasca o porunca divina, ci dorind sa-si sature patima urii sale împotriva noastra El vrea ca marea povara a necazurilor dureroase, sufletul sfârsit de slabiciune sa-si taie de la sine puterea nadejdii în Dumnezeu, facând din întâmplarile dureroase care vin peste el nu pricini pentru reculegerea mintii, ci pricini de necredinta.

Dumnezeu, bun fiind si vrând sa smulga din noi, cu totul samânta pacatului, adica placerea, care desface mintea de la iubirea lui Dumnezeu, îngaduie diavolului sa aduca asupra noastra chinuri si pedepse. Prin aceasta El usuca veninul placerii de mai înainte cu chinurile sufletului si în acelasi timp vrea sa sadeasca ura si desavârsita scârbire fata de cele prezente, care dezmiarda numai simturile, ca fata de unele ce nu ne aduc nimic altceva decât pedepse prin folosirea lor. El vrea mai departe sa faca din puterea pedepsitoare si din ura de oameni a aceluia o pricina a readucerii fortate la virtute, a celor ce au alunecat de bunavoie din ea.

Deci diavolul e numit „sluga lui Dumnezeu” ca cel ce, cu îngaduirea lui Dumnezeu, pedepseste pe pacatosi, ramânând totusi apostat si tâlhar viclean, ca unul ce are aplecarea vointei foarte înrudita cu a celor ce s-au departat de Dumnezeu prin placere. Caci e drept sa fie chinuiti de diavol cei ce au îmbratisat cu voluptate planurile lui viclene prin pacatele de bunavoie. Astfel diavolul este atât semanatorul placerii, cât si aducatorul durerii prin patimirile fara voie.

Când deci locuitorii Iudeii si ai Ierusalimului, adica cei ce au dobândit deprinderea faptelor pentru slava cea de la oameni, umbrind chipurile virtutilor prin împlinirea lor numai ca atare si multumindu-se sa graiasca numai cuvintele întelepciunii si ale cunostintei, fara sa se faca faptele dreptatii, iar pe deasupra mândrindu-se fata de altii pentru virtutea si stiinta lor, pe drept cuvânt sunt predati ostenelilor si necazurilor, ca prin patimirea lor sa învete smerenia uitata de ei din pricina parerii desarte ce si-o fac despre ei însisi. Stiind acest lucru si minunatul Apostol a predat Satanei pe nelegiuitul din Corint spre pierderea trupului, ca duhul sa se mântuiasca în ziua Domnului Iisus. De aceea e predat si regele Iudeii si al Ierusalimului regelui Asirienilor, aratându-se prin aceasta ca mintea contemplativa si cunoscatoare (gnostica) e predata diavolului spre pedepsire, ca acela sa aduca asupra ei chinuri si necazuri dupa dreptate, iar ea sa învete, suferind, sa filosofeze mai degraba despre rabdarea în necazuri, decât sa se mândreasca cu desertaciune pentru lucruri care nu exista cu adevarat.

Deci tot cel ce rabda de bunavoie si cu multumire grelele necazuri ale încercarilor fara voie, constient de relele pe care le-a savârsit, nu este scos din deprinderea si harul virtutii si al cunostintei, ca locuitorii de odinioara din Iudeea si Ierusalim. Aceasta pentru ca suporta de bunavoie jugul regelui Babilonului si, ca unul ce îti achita o datorie, primeste chinurile aduse asupra lui. Ramânând în ele, plateste regelui Babilonului muncile silnice prin partea patimitoare a firii, învoindu-se la ele prin dreapta judecata, ca unul ce i le datoreaza aceluia din pricina pacatelor de mai înainte; iar lui Dumnezeu Îi aduce prin închinare adevarata, adica prin dispozitia smerita a sufletului, îndreptarea greselilor.

Dar cel ce nu primeste cu multumire necazurile si încercarile fara voie, aduce asupra lui cu îngaduirea lui Dumnezeu, în vederea îndreptarii, si nu se pocaieste lepadând înalta parere de sine care-i vine din închipuire ca e drept, ci se împotriveste hotarârilor dumnezeiesti întemeiate pe judecatile Lui cele drepte, asemenea locuitorilor de odinioara din Iudeea, si nu primeste de buna voie jugul regelui Babilonului, este predat, la porunca dumnezeiasca, regelui Babilonului ca sa fie dus în robie, sa fie aruncat în închisori si lanturi, sa sufere de foamete si sabie, fiind scos de tot din pamântul lui, adica din paruta desprindere a virtutii si a cunostintei. Prin ducerea în robie, e osândit la înstrainarea de cele dumnezeiesti; prin aruncarea în închisori, e osândit la închipuirile mincinoase despre lucruri; prin punerea în lanturi, la încetarea totala a oricarei fapte bune; prin foamete, la lipsirea de învataturile dumnezeiesti; prin moarte, la învârtosarea si nesimtirea totala fata de cele bune; prin sabie, la cugetari patimase si desfrânate, care sting amintirea lui Dumnezeu.

Toate acestea si mai multe decât acestea le sufera cel scos din deprinderea virtutii si a cunostintei, ca din pamântul sau, pentru faptul ca nu vrea, din pricina mândriei si a închipuirii desarte, sa plateasca datoriile pentru greseli, primind cu bunavointa necazurile, nevoile si strâmtorarile. În aceasta privinta sa ne fie pilda dumnezeiescul Apostol, (2 Cor 12, 10)care totusi, pentru dreptatea lui, era slobod de orice datorie fata de acestea. Caci stia marele Apostol ca umilirea cea dinafara a trupului prin munci, este pazitoarea comorilor dumnezeiesti din suflet. Si cu aceea rabda cu bucurie atât pentru el, cât si pentru cei carora avea sa le fie pilda de virtute si de credinta, si chiar daca vor suferi pe dreptate, dupa pilda Corinteanului pedepsit, sa aiba ca mângâiere si ca pilda de rabdare pe cel ce sufera fara sa fie vinovat.

Iar regii neamurilor din acest loc al Scripturii cred ca sunt oamenii care stau în frunte prin diferitele patimi de ocara. Ei înca sunt supusi dupa dreptate, pedepsei pentru pacatele lor si de aceea predati regelui Babilonului, ca putere pedepsitoare ce se bucura de chinuirea firii. Astfel regele Egiptului este mintea desfrânata si iubitoare de placeri; Moabiteanul este mintea dezmierdata si pângarita; Amaniteanul este mintea dedata zgârceniei; Sirianul este mintea superstitioasa si dialectica (certareata), caci s-a spus ca singur Sirianul a stat împotriva lui Solomon, (III Regi 12, 25) adica împotriva pacii si a întelepciunii; regele din Tir este mintea iubitoare de lume si de viata; iar dintre ceilalti regi fiecare simbolizeaza ceea ce îsi poate da seama omul întelept (gnostic), cautând singur întelesul lor prin talmacirea numelui lor, sau a locurilor unde se amintesc, sau luând aminte la chipul în care vietuiesc, sau la îndeletnicirile lor, sau la vrajmasia lor speciala fata de Israel. Caci nu totdeauna si toti trebuie tâlcuiti dupa acelasi înteles, ci dupa trebuinta ceruta de împrejurari si dupa întelesul profetiei.

Pentru ca Scriptura întelege odata prin Faraon ca diavolul, altadata legea firii. Primul înteles i-l da când vrea sa prapadeasca pe Israel; al doilea, când îl slujeste dupa orânduire de sus Iosif, care întruchipeaza profetic pe Dumnezeu Cuvântul ce slujeste de bunavoie firii si patimilor noastre, afara numai de pacat. De asemenea si regele Tirului este înteles odata cu diavolul, iar altadata ca legea naturala. Primul înteles i se da când lupta împotriva lui Israel prin Sisara, (Iuda 4,2) al doilea când se împrieteneste cu David si ajuta lui Solomon la zidirea templului dumnezeiesc (II Regi 5,11). Si multe alte întelesuri se dau fiecaruia dintre regii însirati de Sfânta Scriptura, dupa sensul ce-l are proorocia.

Iar fiarele, pe care le preda Dumnezeu regelui Babilonului, sunt dracii, dintre care fiecare lucreaza, dupa destoinicia lui înnascuta, la aducerea uneia sau alteia dintre ispite. Caci fiecare este samanatorul altei rautati si fiecare este mai viclean decât altul si mai iscusit spre un anumit fel de rautate. Dar nici dracii însisi nu pot sluji în nici o privinta diavolului, începatorului a toata rautatea, fara îngaduirea lui Dumnezeu. Trebuie ca însusi Dumnezeu sa îngaduie, precum singur stie, în grija Lui de lume si în iubirea de oameni, diavolului sa aduca, prin slujitorii lui, diverse pedepse asupra noastra pentru pacatele savârsite. Aceasta se arata limpede în istoria lui Iov, unde se spune ca diavolul n-a putut sa se apropie de Iov fara îngaduinta lui Dumnezeu.

Dar si Nabucodonosor însusi, regele Babilonului, e înteles de multe ori ca legea naturala. Aceasta o arata în scrisoarea adresata locuitorilor din Ierusalim, acei care, neputând sa împlineasca legea duhovniceasca, au fost mutati în pamântul Babilonului, adica în deprinderea confuziei pamântesti. Ei le cer acestora sa se roage pentru viata lui Nabucodonosor, regele Babilonului, si pentru viata lui Baltazar fiul lui, adica pentru legea naturala si pentru deprinderea ei cu fapta, sub care au cazut odinioara, „ca sa fie zilele lor ca zilele cerului” (Baruh 1,11). Prin acest cuvinte ei cer celor ce au ramas în starea nepatimasa a virtutii si în adevarul cunostintei, sa se roage ca sa fie gândurile legii naturale si ale deprinderii ei cu fapta, sub care au ajuns parasind legea duhului, ca gândurile dumnezeiesti ale legii duhovnicesti, numind gândurile „zile”, iar legea duhovniceasca „cer”. Ei se rugau adica lui Dumnezeu, ca sa nu se departeaza legea naturala si ostenicioasa sub care au ajuns, de legea duhovniceasca.

Cu acestea consuma si cuvântul pe care marele Daniil i l-a spus în chip tainic lui Nabucodonosor, ca amenintare dumnezeiasca, când i-a talmacit vedenia din vis: „Si te voi izgoni dintre oameni, si va fi locuinta ta cu fiarele salbatice; si te voi hrani cu iarba ca pe un bou si vei dormi sub roua cerului; si sapte ani vor trece peste tine pâna când vei cunoaste ca Cel Prea Înalt stapâneste peste Împaratia oamenilor si o da cui voieste. Si pentru ca a spus: Lasati coltul radacinilor arborelui în pamânt, împaratia ta îti va ramâne si din ea vei cunoaste Împaratia cea cereasca”. (Daniil 4, 22-23)

Prin izgonire poate ca întelege scoaterea din Rai în lumea aceasta, pentru calcarea poruncii, si caderea de la petrecerea cu sfintii Îngeri, adica de la vederile spirituale, sub puterea legii naturade întemeiata pe simtire. Iar locuirea cu fiarele salbatice înseamna petrecerea cu patimile si cu dracii care le lucreaza. Iarba cu care l-au hranit (Îngerii, zic unii codici, sau oamenii, zic altii, nu fiarele cu care avea locuinta, caci acelea nu hranesc, ci sfâsie), înseamna cunoasterea naturala prin simtire a lucrurilor si lucrarea ostenitoare a virtutii; pe acestea le procura ca pe o iarba, oamenilor Îngerii.

Iar „vei dormi sub roua cerului”, înseamna a avea, prin Providenta dumnezeiasca, puterea care se afla în acestea. „Roua cerului” indica Providenta, care harazeste omului în veacul acesta, pe lânga toate cele însirate, conservarea în existenta; sau legea firii, care ramâne cu desavârsire nestricata; sau poate cunoasterea în parte a celor inteligibile, pe care ne-o mijlocesc lucrurile vazute prin harul lui Dumnezeu si care tine pe om aici în nadejdea celor viitoare.

Cuvintele „sapte ani vor trece peste tine” indica întinderea crugului înseptit al vremii în veacul acesta. Sub acest crug a cazut firea, deoarece n-a pazit deprinderea si lucrarea proprie, dar dupa sfârsitul lui, la învierea asteptata, se va reîntoarce iarasi la sine, prin lepadarea însusirilor duhovnicesti (irationale), primind din nou marirea de la început a împaratiei, dupa ce a cunoscut, prin iconomia Providentei din acest veac, stapânirea adevaratei împaratii. Caci prin cuvintele: „lasati coltul radacinilor pomului în pamânt”, se arata ca nu se smulge deplin, din pricina greselii de la început, samânta si puterile bunatatii. Datorita acestora, reluându-si firea iarasi cresterea, revine prin înviere la marirea si frumusetea fireasca de mai înainte.

Dar lucrul cel mai bun este sa ascultam de legea poruncilor si sa învatam a ne stinge cugetul trupesc prin ostenelile de bunavoie. Si nu e numai un lucru bun acesta, ci si foarte întelept si cuviincios pentru cei ce si-au facut ratiunea înnascuta stapâna peste patimi. Iar de nu face lucrul acesta, sa-l facem pe al doilea, sa ne lasam certati fara voie si sa primim cu multumirea cuvenita Celui ce ne cearta pe noi, ca pe un fel de jug al regelui din Babilon, spune pedeapsa pacatelor pe care l-am facut. Si atunci regele spiritual al Babilonului nu ne va muta mintea din pamântul nostru, adica din credinta, din nadejdea si din deprinderea virtutii. Deci în acest înteles, aratat mai înainte, este numit diavolul si „sluga lui Dumnezeu” si în acest înteles se dau pe mâna lui regii popoarelor, regele din Iuda si fiarele câmpului.

Scolii

Osteneala si necazul curata sufletul întinat de murdaria placerii si smulge cu totul afectiunea lui fata de lucrurile materiale, descoperindu-i paguba ce o are din iubirea de ele. Pentru aceasta Dumnezeu îngaduie diavolului, dupa o judecata dreapta, sa supere pe oameni cu tot felul de necazuri. (2)

Cel ce sufera fiindca a nesocotit harul lui Dumnezeu, daca recunoaste ratiunea Providentei dumnezeiesti care vrea sa-l vindece, primeste cu multumire si cu bucurie necazul si îsi îndreapta greseala pentru care este certat. Cel ce se arata însa nesimtitor fata de aceasta doftorie ce i se da, pe drept cuvânt este scos din har si predat confuziei patimilor, dându-i-se drumul sa vina la pacatul cu fapta, spre care era purtat de dorinta launtrica. (3)

Odata ce Domnul a poruncit limpede dupa înviere sa fie învatate toate neamurile, de ce a mai avut Petru lipsa de descoperire în cazul lui Cornelie? Si de ce Apostolii din Ierusalim, auzind de cele cu privire la Cornelie, se deosebeau de Petru?

Ba daca nu par cuiva mai scrupulos decât trebuie, fiecare cuvânt al poruncii dumnezeiesti avea trebuinta de o învatatura si de o descoperire care sa-i hotarasca modul în care trebuie împlinit. Caci nu se afla nicidecum cineva care vrea sa cunoasca modul de aplicare al vreunui cuvânt, fara descoperirea celui ce a grait acest cuvânt. Stiind-o aceasta si vestitul Petru, dupa ce a primit de la Domnul porunca propovaduirii între neamuri, nu a pornit la lucru, ci a asteptat sa fie învatat modul de aplicare al poruncii de catre Cel ce a dat porunca.

Dar poate ca pe lânga acestea mai erau si alte lucruri pe care trebuia sa le învete Petru prin pânzatura coborâta din cer si prin diferitele animale cuprinse în ea. Mai bine zis poate ca erau lucruri pe care trebuia sa le învete tot neamul omenesc, sau orice om, care asemenea lui Petru, strabatând la ultima înaltime a credintei, învata limpede sa-si stinga cu totul orice simtire, întrucât pâna ce priveste prin ea cele vazute, cunoaste zidirea ca una ce se strica prin sine, neputând sa fie ferita de stricaciune si de confuzie. Deci prin pânzatura si prin dobitoacele de pe ea, Dumnezeu i-a acoperit lui Petru drept mâncare duhovniceasca lumea vazuta, înteleasa prin cea nevazuta, pe temeiul ratiunilor ei, sau pe cea nevazuta aratata prin chipurile lucrurilor sensibile. De aceea îi zice: „Ridica-te Petru, jertfeste-te si manânca”. De unde i se porunceste sa se ridice? De unde altundeva, daca nu din deprinderea si din lanturile simtirii (perceptiei prin simturi) si dintr-o prejudecata coborâta despre lucruri, sau din paruta dreptate a legii, ca eliberat de ratiunile lucrurilor sensibile, dezbracate de figuri, si asa sa cunoasca tipurile cele inteligibile si sa învete ca nimic din cele facute de Dumnezeu nu e necurat. Caci cei care contempla creatiunea vazuta în ratiunile ei, ca pe o înfatisare a celei inteligibile, sau tipurile celor inteligibile din podoaba lucrurilor vazute, ca pe o pânzatura ce coboara de sus nu va mai crede nimic necurat din lucrurile vazute, nemaiobservând în ratiunile lor nimic care sa trezeasca scârba. Pentru ca stricaciunea se afla în latura sensibila, ca si razboiul fapturilor întreolalta. Între ratiuni însa nu este învrajbire*

Pânzatura tinuta de cele patru capete este deci lumea sensibila tinuta si ea de cele patru elemente.163 Iar târâtoarele, dobitoacele si pasarile sunt diferitele ratiuni ale fapturilor, care pentru simtire sunt necurate, dar pentru minte sunt curate si bune de mâncat, sustinând viata spirituala. În sfârsit, glasul ce se repeta de trei ori este filosofia activa (practica), naturala si teologica. Caci cel ce vrea sa urmeze cu adevarat lui Dumnezeu trebuie nu o data, ci de doua si de trei ori sa se ridice si sa jertfeasca creatiunea vazuta si sa o manânce prin cunoastere (în chip gnostic). Astfel cel ce s-a ridicat din Alipirea patimasa la cele vazute, a jertfit miscarea acestora si a izbutit sa manânce virtutea activa.165 Cel ce s-a ridicat de la parerea mincinoasa despre lucruri, a jertfit normele cele vazute si, mâncând ratiunile nevazute, a dobândit contemplatia naturala cea din duh. Iar cel ce s-a ridicat din ratacirea politeista, a jertfit însasi fiinta lucrurilor si, mâncând prin credinta cauza lor, s-a umplut de puterea cunoasterii teologice (lui Dumnezeu).

Deci toata mintea contemplativa, având sabia Duhului, care este cuvântul (ratiunea) lui Dumnezeu, dupa ce a omorât în sine miscarea creatiunii vazute, a dobândit virtutea, iar dupa ce a taiat de la sine nalucirea formelor sensibile, a aflat adevarul în ratiunile lucrurilor, aceasta constituind contemplatia naturala; în sfârsit, dupa ce s-a ridicat deasupra fiintei lucrurilor, primeste iluminarea nemarginitei monade dumnezeiesti, aceasta contribuind taina teologiei adevarate.

Sau poate i-a poruncit Dumnezeu prealaudatului Petru, fruntasul Apostolilor, ca, ridicându-se din puterea nemarginita a firii la puterea dumnezeiasca cea dupa har, sa jertfeasca cu ajutorul lui Dumnezeu, prin sabia cuvântului, patimile rautatii din oameni si sa le faca dupa aceea o mâncare buna si bineplacuta Cuvântului spre mistuire duhovniceasca, prin lepadarea vietii patimase si dobitocesti de mai înainte. Caci se spune ca sângele care curge din orice animal înjunghiat este simbolul vietii. Iar deosebirea animalelor aratate în pânzatura înseamna poate felurimea patimilor din oameni. Târâtoarele înfatiseaza pe cei a caror pofta se târâie în lucrurile pamântesti; fiarele, pe care îsi aprind cu furie toata mânia spre a se nimici întreolalta; iar pasarile, pe cei ce-si împing toata puterea rationala spre sudalma mândriei si spre îngâmfarea ce se naste din ea, ca si pe cei ce graiesc nedreptate fata de cele înalte si ridica spre cer gura lor. Acestea jertfindu-le, ca un împreuna lucrator al lui Dumnezeu, marele Petru, prin cuvântul Duhului, pe ceilalti blânzi si iubitori de oameni si cu îngaduinta întreolalta, iar pe cei din urma iubitori de Dumnezeu si smeriti la cuget.

Sa vedem acum ce vrea sa arate prin întelesul numelui ei si Ioppe, în care preasfântul Petru, marea talpa a Bisericii, a avut aceasta vedenie? Numele de Ioppe se talmaceste ca post de observatie, însemnând paza ce se cuvine sa o acordam faptelor. Caci cetatea, aflându-se la tarmul marii, ar fi fost luata de multele valuri, daca nu si-ar fi avut asezarea pe înaltime. Din aceasta pricina socotesc ca prin ea este indicat acela care-si zideste virtutea, ca pe o cetate, pe înaltimea cunostintei si care nu e totusi departe de ispitele fara voie, întrucât nu s-a scuturat însa cu totul de legatura (afectiunea) fata de lucrurile sensibile, ci o are aproape ca pe o mare si de aceea are lipsa de observatie, ca nu cumva dracii necurati, folosindu-se pe furis de ispitele fara de voie, sa înlesneasca patrunderea patimilor celor de bunavoie. Dar Ioppe apartinând semintiei lui Isahar, iar aceasta tâlcuindu-se ca „plata” sau „osteneala”, ea mai poate sa însemne si deprinderea în supravegherea faptelor, pe care le pazeste de navalirile nevazute ale duhurilor rautatii. Marelui Apostol i s-a poruncit, prin urmare, sa-si ridice mintea de la aceasta166 si sa si-o mute spre cunostinta celor înalte.

Asadar cel ce se afla pe înaltimea de unde supravegheaza filosofia activa, putem spune ca se afla în Ioppe; iar cel ce locuieste în Sionul din Ierusalim, adica în locul de unde se vede pacea (caci asa se tâlcuieste „Ierusalim”), se afla departe de orice afectiune fata de cele sensibile, precum geografic e departe marea de locul pe care-i asezat Sionul. Acesta, aflându-se pe înaltimea cunostintei, priveste numai spre vederile inteligibile ale existentelor, departând cu mintea formele vazute ale lucrurilor. Ca urmare el primeste în modul cel mai clar cu putinta aratarile lucrurilor dumnezeiesti, care îi dau o forma mai dumnezeiasca mintii sale. Cel ce locuieste asadar În Ioppe este omul faptelor, care supravegheaza cursele vrajmasilor, iar cel ce locuieste în Sion este omul cunostintei, care contempla cu mintea numai frumusetea lucrurilor dumnezeiesti.167

Iar daca pânzatura este rapita iarasi la cer, prin acestea avem sa întelegem ca dupa ce a aratat marelui Petru ratiunile duhovnicesti ale lucrurilor sensibile, care exista la un loc cu cele inteligibile, iarasi le trage la Sine, aratându-ne în felul acesta ca nimic din acelea ale caror ratiuni se afla la El, nu este necurat. De aceea întelegând marele Apostol sensul celor vazute de el, a învatat ca nu trebuie sa socoteasca pe nici un om necurat si ca la Dumnezeu nu este cautare la fata, în temeiul careia ar face vreo împartire nedreapta a fapturilor. Din aceasta pricina, nemaiîntârziind, a împlinit porunca duhovniceasca, jertfind spre viata duhovniceasca pe cei ce-si taie de bunavoie inima împrejur, prin cuvântul harului, si îsi leapada toata necuratia necredintei, a rautatii si a nestiintei, ca pe un preput, fara sa-si taie de la trup nimic din cele ce le are aceasta prin fire, dat fiind ca acestea nu si-au luat fiinta din aplicarea patimasa a voii, ci îsi au originea în creatiunea dumnezeiasca. Caci nimic din cele proprii firii nu este necurat, având pe Dumnezeu drept cauza a lor.

Scolii

Altceva, zice, este ratiunea (cuvântul) poruncii si altceva modul în care trebuie sa se împlineasca porunca. Primind deci marele Petru porunca despre evanghelizarea neamurilor, a aflat modul de executare a poruncii, pe care nu-l cunostea, prin pânzatura, învatând ca trebuie sa se faca prin taierea împrejur chemarea neamurilor, precum si fara celelalte rânduieli mai trupesti ale legii. Caci Scriptura nu cunoaste decât taierea împrejur cea duhovniceasca, adica taierea afectiunii patimase a sufletului fata de trup. (2)

Orice cuvânt al poruncii dumnezeiesti are lipsa de învatatura cu privire la modul cum trebuie împlinit, lucrul pe care dumnezeiescud Apostol îl numeste „destoinicie”. (II Cor. 2,16; 3.5) (3)

Cel ce nu ramâne de dragul simtirii la figurile lucrurilor vazute, ci cauta cu mintea ratiunile lor, ca tipuri ale realitatilor inteligibile, sau contempla ratiunile fapturilor sensibile, învata ca nimic din cele vazute nu este curat. Caci toate sunt bune foarte prin fire. (Gen. 1,31) (4)

Cel ce nu se schimba deodata cu miscarea lucrurilor ce cad sub simturi, se îndeletniceste cu faptele nepatate ale virtutilor. Iar cel nu nu-si lasa mintea modelata de figurile lor, a dobândit cunostinta cea adevarata despre lucruri. În sfârsit cel ce a strabatut cu întelegerea dincolo si de însasi fiinta lucrurilor, a ajuns, ca cel mai bun teolog, în chip nestiut în preajma monadei. Prin urmare cel care a jertfit de trei ori în sine creatiunea lucrurilor vazute, s-a facut vrednic de treapta celor desavârsiti.170 (5)

Ioppe, este, zice, deprinderea întru virtute, care pazeste sa nu se apropie vreo vatamare de la lucrurile sensibile învecinate. Iar Sionul este deprinderea întru cunostinta, care vede cum se primesc darurile întelegerii. (6)

Note

Pamânt, aer, apa foc. (163)

Nu-l mai tulbura miscarile ce le provoaca în om lucrurile vazute si si-a însusit virtutea cu fapta. (165)

Apostolul Petru si tot cel ce a dobândit deprinderea în virtute, sa nu ramâna aici, ci sa se înalte la treapta superioara a cunostintei. (166)

Locuitorul din Ioppe e cel de pe treapta virtutilor, iar cel din Ierusalim cel de pe treapta contemplatiei. (167)

Sunt iarasi cele trei trepte ale urcusului. Fiecare reprezinta o noua deprindere de locurile ce cad sub simturi (o noua jertfire a lor). Cel de pe treapta virtutii nu se mai schimba cu miscarea lor, adica nu se încânta de faptul ca le dobândeste sau le pierde, de producerea si de disparitia lor. Cel de pe treapta contemplatiei naturale si-a detasat cugetarea de robia înfatisarilor lor sensibile. Iar cel ce cunoaste tainic pe Dumnezeu, a uitat chiar si de ratiunile inteligibile ale lucrurilor, adica de fiinta lor.

Catre cine a spus Dumnezeu: „Veniti sa ne coborâm si sa amestecam limbile lor?

Sfânta Scriptura închipuie pe Dumnezeu dupa dispozitia aflatoare în cei carora le poarta de grija. Astfel e numit si leu si pardos si pantera si om si bou si oaie si soare si stea si duh si alte lucruri nenumarate, Dumnezeu nefiind nici una din acestea, dar fiind cugetat potrivit cu forta si cu însusirea pe care o reprezinta fiecare din acestea. Aratându-se de pilda lui Avraam, care era desavârsit în cunostinta, Dumnezeu l-a învatat ca în ratiunile unitatii se cuprinde ratiunea imateriala a Treimii. Acestea pentru faptul ca Avraam iesise cu mintea total din materie si din formele ei. De aceea i s-a aratat ca trei si i-a vorbit ca unul. Iar lui Lot, care nu-si curatise înca mintea de compozitia corpurilor alcatuite din materie si forma si credea ca Dumnezeu este numai Facatorul lumii vazute, i s-a descoperit în chip de doime, nu de treime, indicând prin formele în care s-a îmbracat, ca mintea pe care voieste sa o învete înca n-a iesit din materie si forma. Astfel, daca ai patrunde cu pricepere ratiunile fiecarui loc în care Scriptura înfatiseaza în chip felurit pe Dumnezeu, ai afla drept cauza a schimbarii continue a înfatisarilor Lui, dispozitia celor carora le poarta de grija.

În cazul de fata cei ce zideau turnul, pornisera mai înainte din tara de la rasarit a luminii, adica de la cunostinta unica si adevarata despre Dumnezeu, si venisera în pamântul Senaar, care se talmaceste „dintii blestemati”, cazând în tot felul de pareri despre dumnezeire. Aici adunând toate parerile, ca pe niste caramizi, se apucasera sa zideasca, asemenea unui turn, necredinta politeista. Din aceasta pricina pe drept cuvânt Dumnezeu, care risipeste unitatea conglasuirii pacatoase a oamenilor rataciti, se numeste aici pe Sine plural, dupa dispozitia lor, care era împartita si împrastiata în nesfârsite pareri. Prin aceasta arata ca, fiind unul, în ei s-a împartit în multi. Acestea o arata si în cazul lui Adam, zicând: „Iata Adam s-a facut ca unul din noi”. Asadar potrivit cu starea de fiecare data a omului, Dumnezeu e înfatisat de Scriptura sau la plural sau ca unitatea.

Iar la întrebarea, cu cine sta de vorba Dumnezeu, se poate raspunde ca este obiceiul Scripturii sa înfatiseze sfaturile negraite si ascunse ale lui Dumnezeu în chip trupesc, ca noi sa putem întelege cele dumnezeiesti cu ajutorul cuvintelor si glasurilor care ne sunt familiare, caci în sine Dumnezeu este Minte necunoscuta, Cuvânt negrait si Viata necuprinsa; El nici nu graieste, nici nu se lasa grait, fiind însasi Cuvântul si însasi dupa fiinta. Daca vom întelege astfel graiurile dumnezeiestilor Scripturi nu ne vom poticni în nici un cuvânt din cele scrise, pe motiv de întunecime.

Dar cineva ar putea spune ca în nici un caz numarul plural în legatura cu Dumnezeu nu se afla în Scriptura într-un sens ireprosabil. Si spre întarirea parerii sale ar putea aduce cuvântul: „Si a zis Dumnezeu: „Sa facem pe om dupa chipul si asemanarea noastra”, declarând ca prin acest cuvânt nu putem sa întelegem ca Scriptura introduce ideea politeista. La aceasta raspundem: Când Sfânta Scriptura vorbeste de Dumnezeu la plural, adresându-se în chip evlavios celor evlaviosi, o face pentru a indica cele trei ipostasuri; ea înfatiseaza adica în chip tainic modul existentei Treimii atotsfinte, fara de început si de o fiinta, dat fiind ca atotslavita, închinata si atotlaudata Treime a ipostasurilor este cea mai deplina unitate dupa fiinta. Caci Dumnezeul nostru este unitate în Treime si Treime în unitate. Când însa vorbeste despre Dumnezeu la plural catre cei necredinciosi, osândeste falsa idee despre dumnezeire a acestora, caci acestia socotesc ca deosebirea caracteristicilor personale este fiintiala, nu ipostatica. Iar gândind astfel dumnezeirea, a vadit ca sustin ratacirea politeista.

Iar daca nu-i vom convinge spunând aceasta, vom face pe placul Duhului si a celor ce iubesc pe Duhul, ocolind vrajba si întelegând Sfânta Scriptura în acord cu dânsii. Vom zise deci si noi ca ea înfatiseaza pe Preasfânta Treime, „Sa facem pe om” (caci existenta celor create este opera Tatalui si a Fiului si a Duhului Sfânt), alteori ca rasplatitoare a celor ce vietuiesc întru evlavie ascultând de legile ei, sau ca providentiatoare a celor ce au primit existenta de la ea, precum s-a aratat lui Avraam ca trei si i-a vorbit ca unul, si alteori ca pedepsitoare, sau ca judecatoare a celor ce au calcat legile firii, ca atunci când zice: „Coborându-se sa amestecam limbile lor”. Caci Treimea cea sfânta si de o fiinta nu a creat numai fapturile, le si sustine si împarte fiecareia darurile Sade dupa vrednicie. Pentru ca fiind ea un singur Dumnezeu, creator dupa fire, este si providentiatoarea si judecatoarea celor facuti de ea. Caci precum este comun Tatalui si Fiului si Duhului Sfânt a crea, tot asa le este comun si a judeca si providentia cele create.

Scolii

 Fiecaruia, zice, se arata Dumnezeu dupa parerea ce si-o face despre El. celor ce au aruncat cu dorinta inimii dincolo de compozitia corpurilor materiale si si-au armonizat puterile sufletului într-o unica si constanta miscare neîntrerupta în jurul lui Dumnezeu, li se înfatiseaza Treimea ca unitate, ca sa le arate existenta ei sa-i învete în chip tainic modul existentei ei. Iar cel ce îsi misca dorinta numai în jurul afectiunii fata de cele trupesti si îsi au puterile sufletului dezbinate între ele, li se arata Dumnezeu nu cum este El, ci cum sunt ei, vadindu-i ca au ramas cu amândoua mâinile prinse de dualitatea noastra, în temeiul careia lumea trupeasca e alcatuita din materie si forma. (1)

Ce înseamna: „Puteti bea paharul pe care Eu îl beau si va puteti boteza cu Botezul cu care Eu ma botez”? (Marcu 10,38). Care este deosebirea între pahar si botez?

Botezul Domnului este chipul ostenelilor noastre de bunavoie pentru virtute, prin care stergând petele de pe constiinta, omorâm de bunavoie înclinarea voii noastre catre cele ce se vad. Iar paharul este chipul încercarilor fara de voie, care vin asupra noastra în timpuri de strâmtoare pentru ca stam în slujba adevarului si prin a caror suportare, punând dorul dupa Dumnezeu mai presus chiar si de viata, primim de bunavoie pâna chiar si moarte silnica a fiintei noastre. Prin urmare aceasta este deosebirea între Botez si pahar, ca Botezul face moarta aplecarea vointei noastre spre placerile vietii, de dragul virtutii, iar paharul convinge pe cei evlaviosi sa puna adevarul mai presus chiar si de viata. Paharul l-a pus înainte de Botez, deoarece virtutea este pentru adevar, nu adevarul pentru virtute. De aceea cel ce cultiva virtutea pentru adevar, nu e ranit de sagetile slavei desarte; dar cel ce se straduieste dupa adevar de dragul virtutii, deschide în sine culcus parerii de sine a slavei desarte.179

Scolii

 Botezul Domnului, zice, este omorârea desavârsita a înclinarii noastre spre lumea simturilor; iar paharul este tagaduirea chiar si a vietii de aici, pentru adevar. (1)

Adevarul, zice, este cunostinta dumnezeiasca; iar virtutea, lupta pentru adevar a celor ce-l doresc. Asadar cel ce îndura ostenelile virtutii pentru cunostinta, nu se robeste slavei desarte, întrucât stie ca adevarul prin firea lui ramâne mai presus de toate ostenelile. Caci el prin fire nu poate fi cuprins de cele din urma. Dar cel ce cauta cunostinta de dragul ostenelilor pentru ea, desigur se robeste slavei desarte, ca unul ce crede ca a luat cununa înaintea sudorilor, nestiind ca ostenelile sunt pentru cununa, iar nu cununa pentru osteneli. Orice metoda se dovedeste necugetata atunci când, în loc de a ajunge prin ea la ceea ce este absolut (pentru sine), e crezuta ea ca un lucru absolut (pentru sine). (2)

Note

Precum Euharistia urmeaza dupa Botez, asa cunoasterea adevarului urmeaza, dupa virtute, ca o treapta mai înalta. Prin Botez sau prin virtute, ne omorâm, voia egoista, dar nu ne omorâm energia virtutii. Prin cuminecatura cu adevarul, uitam de noi însine, chiar ca subiecte de virtutii, ca sa nu mai traiasca decât adevarul. (179)

Daca „Dumnezeu nu locuieste în temple facute de mâini”, (F. A. 17,24) cum locuia în templul Iudeilor?

Dumnezeu, îngrijindu-se prea întelept de cei providentiati, potrivit cu starea lor, mai întâi i-a calauzit pe oameni spre adevar prin tipuri, întrucât se cârmuiau dupa simturi. În felul acesta S-a amestecat pe Sine în chip nevazut în toate tipurile date poporului vechi, lucrând la înaltarea celor calauziti. A locuit prin urmare în templul Iudeilor în mod figurat, dar nu cu adevarat, cirscumscriindu-si prin aceasta locuire în templu sfatul Sau negrait cu privire la povatuirea tainica a celor providentiati. Caci cel mai potrivit locas al lui Dumnezeu este numai mintea curata. Pentru ea a îngaduit Dumnezeu sa se zideasca templul ca tip, voind ca prin simboluri foarte îngrosate sa desfaca din materie mintea Iudeilor, care era cu mult mai îngrosata decât tipurile fara simtire. El voia s-o faca sa-si vada neputinta ei de a fi locas al lui Dumnezeu din pricina dezbinarii de care era stapânita si prin aceasta sa vina la cunostinta însusirilor ei naturale. Acest lucru neîntelegându-l însa Iudeul, care nu stia decât sa-si nutreasca prin mândrie fudulia cucernica, a fost lipsit si de tip si s-a înstrainat în chip pacatos de adevar.

Scolie

Iudeu este, zice, cel ce cultiva numai forma cunostintei, care este cuvântul gol si numai chipul virtutii, care este obiceiul fara suflet. El se faleste cu figurile adevarului. (1)

Ce înseamna: „Daca ar dibui, ar gasi pe Dumnezeu”? (F:A. 19,27). Cum gaseste cineva pe Dumnezeu dibuind?

Cel ce nu se opreste la latura vazuta a slujirii trupesti, a legii, ci, patrunzând prin caile mintii în fiecare dintre simbolurile vazute, afla ratiunea divina perfecta, ascunsa în fiecare, în aceasta ratiune gaseste pe Dumnezeu însusi. Dibuind bine prin puterea mintii în materia prescriptiilor legii, ca într-o gramada de lucruri amestecate, va afla undeva ascuns în carnea legii margaritarul-ratiune, care scapa cu totul simtirii. La fel si cel ce nu circumscrie firea celor vazute numai la cât cuprinde simtirea, ci cerceteaza cu mintea în chip întelept ratiunea din fiecare faptura, descopera pe Dumnezeu, aflând din maretia aratata a lucrurilor însasi cauza lor.

Dat fiind asadar ca însusirea proprie a celui ce dibuieste este discernamântul, care patrunde prin cunostinta simbolurile legii si contempla cu stiinta firea vazuta a lucrurilor, acela deosebeste cele din Scriptura, din creatiune si din sine însusi. În Scriptura deosebeste litera si duhul, în creatiune ratiunea si ceea ce se vede la suprafata, iar în sine mintea si simtirea. Apoi luând în Scriptura duhul, din creatiunea ratiunea, si din sine mintea si unindu-le indisolubil întreolalta, afla pe Dumnezeu, cunoscându-L pe cât se cuvine si pe cât este cu putina în minte, în ratiune si în duh. Aceasta, pentru ca s-a eliberat de toate cele ce-l ratacesc si îl trag spre tot felul de pareri, adica de libera, de suprafata vazuta a lucrurilor si de simtire, în care sta latura cantitativa a lucrurilor, atât de felurita si de potrivnica unitatii. Dar daca amesteca cineva si împleteste litera legii, suprafata lucrurilor si simtirea proprie, este asemenea unui chior cu vederea scurta, suferind de boala necunostintei cauzei lucrurilor.

Scolie

 Cel ce vede din Scriptura numai duhul fara figuri si din creatiune ratiunile fara forme, cu mintea eliberata de lucrarea simtirii, a aflat pe Dumnezeu; în duhul Scripturii ca pe pricinuitorul bunatatii, în ratiunile lucrurilor ca pe al puterii, iar în sine ca pe al întelepciunii. Caci ratiunile create din nimic povestesc puterea Creatorului; duhul Scripturii, vesteste bunatatea Celui care a scris-o; iar mintea noastra, primind în ea în chip nedespartit ratiunile celor create, da pe fata întelepciunea Ziditorului.182

Note

Sofia e continutul unitar al tuturor ratiunilor. Sofia prima si perfecta din veci este Logosul divin. Dar apoi orice minte devine sofia, potrivit cu progresul ei în adunarea tuturor ratiunilor în sine si în adâncirea lor. (182)