Sf. Maxim Marturisitorul

Dupa ce-ai lepadat cu totul impatimirea care leaga de simtire si de trup, strabatand intens cu mintea in chip priceput oceanul nesfarsit al cuvintelor Duhului (al Scripturii), cercetezi cu duhul cele ale Duhului. Dar primind de la acesta descoperirea tainelor ascunse, smerenia Te-a facut totusi sa alcatuiesti o lista cu multe locuri obscure din Sfanta Scriptura, pe care ne-ai trimis-o cerand de la mine, cel lipsit de orice virtute si cunostinta, un raspuns scris cu privire la intelesul lor mai inalt.

Primind eu aceasta lista si citind-o, mi s-a oprit in loc si mintea si auzul si cugetarea. Drept aceea Te-am rugat sa-mi ingadui sa refuz acest lucru. Ţi-am spus ca aceste locuri de abia pot fi intelese de cei care au inaintat mult in contemplatie si au ajuns la capatul celei mai inalte si mai apropiate cunostinte, nu insa de mine care ma tarasc pe pamant si, asemenea sarpelui cel blestemat odinioara, nu am alta hrana afara de pamantul patimilor, innoroiat ca un vierme de putreziciunea placerilor.

Deci mai intai ne-ai poruncit sa vorbim despre patimile ce ne supara. Si anume cate si care sunt, din ce inceput pornesc si la ce sfarsit ajung trecand prin faza de mijloc ce le este proprie, din ce putere a sufletului sau ce madular al trupului rasarind fiecare da mintii in chip nevazut forma sa, iar trupul il face ca pe o vopsea ce coloreaza prin cugetarile pacatului intreg nefericitul de suflet; care este intelesul numelui fiecareia si lucrarea ei, roadele si infatisarile, precum si viclesugurile puse la cale prin ele de dracii necurati, insotirile si disimularile lor nevazute, cum scot aceia in chip ascuns pe unele la vedere prin altele si cum prin unele atrag in chip amagitor spre altele; care sunt subtirimile (nuantele), micimile, marimile si umflarile lor uriase; cum cedeaza, se retrag, inceteaza, staruie, navalesc mai repede sau mai domol; care sunt justificarile lor in fata sufletului ca in fata unui tribunal si hotararile ce se dau de catre cugetare; infrangerile si biruintele vazute si starea launtrica ce-o insoteste pe fiecare; care e pricina pentru care li se ingaduie dracilor sa tulbure sufletul cu multe patimi si aceasta fie prin ei insisi fie prin altii (altele); prin ce gand ne aduc in fata mintii fara de vreme materiile proprii, prin care pornesc in chip ascuns razboiul amarnic impotriva noastra, care ne preocupam de cele ce nu sunt de fata de parca ar fi prezente, intinzandu-ne spre materii, sau fugind de ele si anume primul lucru patimindu-l de dragul placerii, al doilea din pricina durerii; despre modul prezentei lor in noi si despre nalucirile cgmplicate si variate ce le starnesc in visurile din vremea somnului; apoi daca sunt inchisi in vreo parte a sufletului sau a trupului, sau sunt in tot trupul; si daca, aflandu-se inauntru indupleca sufletul prin patimile sufletesti sa imbratiseze pe cele din afara prin mijlocirea trupului si il amagesc sa se predea cu totul simtirii, parasind cele ce-i sunt proprii dupa fire; sau, aflandu-se afara, printr-o atingere din afara a trupului modeleaza sufletul cel nevazut dupa chipul celor materiale, sadind in el o forma compusa si dandu-i infatisarea materiei primita prin imaginatie; si daca este vreo ordine si vreo randuiala in lucrarea lor, cu viclenie pacatuita, ca mai intai sa incerce sufletul prin unele patimi si apoi sa-l razboiasca prin altele; si care (draci) premerg, care urmeaza la rand, sau care cu care se insotesc, daca nu cumva tulbura sufletul in mod amestecat fara nici o ordine, la intamplare, prin orice patimi; apoi daca este lasat sufletul sa patimeasca unele ca acestea de la ei in afara de Providenta, sau potrivit Providentei; si care este ratiunea pentru care Providenta paraseste in orice patima sufletul; care este apoi modul nimicirii fiecareia din patimile insirate si prin care fapte, cuvinte sau ganduri se elibereaza sufletul de ele si se curata de intinaciunea constiintei; ce virtute va opune fiecarei patimi ca sa o biruiasca, fugarind pe dracul cel viclean si taind deodata cu el total insasi miscarea patimii; cum va putea apoi, dupa izbavirea de patimi, sa-si scruteze sufletul bine ale sale; si cu ajutorul caror ratiuni si moduri ajungand prin ratiunea cea dupa fire la relatii nepatimase intre simtiri si lucrurile sensibile, va modela simturile ca sa stea in slujba virtutilor, precum prin patimi le modelase mai inainte, sa stea in slujba pacatului si cum va infaptui aceasta buna intoarcere ca sa se foloseasca de cele prin care gresea inainte spre nasterea si sustinerea virtutilor; cum apoi, izbavindu-se si de aceste relatii, va culege cu pricepere, prin contemplarea naturala in duh, ratiunile kelor create, desfacute de simbolurile sensibile din ele; si cum dupa aceste ratiuni, luand contact cu cele inteligibile, prin mintea devenita curata de cugetarea aplecata spre cele supuse simtirilor, va primi intelegerile cele simple si va dobandi cunostinta simpla, care leaga toate intreolalta potrivit cu ratiunea originara a intelepciunii; in sfarsit, cum dupa aceasta sufletul, o data trecut dincolo de toate cele ce sunt si de intelesurile lor firesti si desfacut de toata puterea in chip curat, chiar si de puterea proprie de-a cugeta, va patimi unirea cea mai presus de intelegere cu Dumnezeu insusi, iar in aceasta stare, primind de la El in chip nepregatit invatatura adevarului adevarat, ca pe o samanta, nu se va mai abate spre pacat, nemaifiind loc pentru diavol ca sa-l atraga spre rautate prin amagire, datorita necunoasterii Celui ce e bun prin fire si infrumuseteaza toate cele ce se pot impartasi de El?

Fiindca ati poruncit sa lamuresc in scris ratiunile, modurile si pricinile tuturor acestora, va rog sa mai asteptati putin cuvantul privitor la ele. De va ajuta Dumnezeu, voi cerceta cu un prilej mai potrivit si mai cu staruinta acestea in alte scrieri, daca voi simti peste tot in minte vreo astfel de patrundere incat sa pot cuteza sa strabat un ocean atat de mare si de adanc. Caci nu ma rusinez sa spun ca inca nu cunosc uneltirile si viclesugurile anevoie de descurcat ale dracilor necurati, dat fiind ca praful materiei imi intuneca inca ochii sufletului si nu ma lasa sa privesc (sa contemplu) in chip curat firea celor create si sa deosebesc din gramada celor ce exista pe cele ce par sa existe, inseland doar simtirea cea lipsita de ratiune. Fiindca numai cei foarte contemplativi si inalti la cugetare pot cerceta cu adevarat unele ca acestea si pot grai despre ele, adica numai cei ce prin multa experienta au dobandit puterea de-a cunoaste cele bune si cele care nu sunt bune, ba ceea ce e mai inalt si mai de cinste ca toate au primit de la Dumnezeu harul si puterea de-a intelege bine si de-a spune limpede cele intelese.

Definitia raului

Raul nici nu era, nici nu va fi ceva ce subzista prin firea proprie. Caci nu are in nici un fel fiinta, sau fire, sau ipostas, sau putere, sau lucrare in cele ce sunt. Nu e nici cantitate, nici relatie, nici loc, nici timp, nici pozitie, nici actiune, nici miscare, nici aptitudine, nici patima (pasivitate, afect) contemplata in chip natural in vreo existenta si in nici una din acestea nu subzista vreo inrudire naturala. Nu e nici inceput (principiu), nici mijloc, nici sfarsit. Ci ca sa-l cuprind intr-o definitie, voi spune ca raul este abaterea lucrarii puterilor (facultatilor) sadite in fire de la scopul lor si altceva nimic. Sau iarasi, raul este miscarea nesocotita a puterilor naturale spre altceva decat spre scopul lor, in urma unei judecati gresite. Iar scop numesc cauza celor ce sunt, dupa care se doresc in chip firesc toate, chiar daca Vicleanul, acoperindu-si de cele mai multe ori pizma sub chipul bunavointei si induplecand cu viclenie pe om sa-si miste dorinta spre altceva din cele ce sunt si nu spre cauza, a sadit in el necunostinta cauzei.

Deci primul om, neducajdu-si miscarea lucrarii puterilor naturale spre scop, s-a imbolnavit de necunostinta cauzei sale, socotind, prin sfatul sarpelui, ca acela este Dumnezeu, pe care cuvantul poruncii dumnezeiesti ii poruncise sa-l aiba ca pe un dusman de moarte. Facandu-se astfel calcator de porunca si necunoscand pe Dumnezeu, si-a amestecat cu incapatanare in toata simtirea toata puterea cugetatoare si asa a imbratisat cunostinta compusa si pierzatoare, producatoare de patima, a celor sensibile. Si asa ''alaturatu-s-a cu dobitoacele cele fara de minte si s-a asemanat lor'', (Psalmi 48, 12) lucrand, cautand si voind aceleasi ca si ele in tot chipul; ba le-a si intrecut in irationalitate, mutand ratiunea cea dupa fire in ceea ce e contrar firii.

 Deci cu cat se ingrijea omul mai mult de cunostinta celor vazute numai prin simtire, cu atat isi strangea in jurul sau mai tare nestiinta de Dumnezeu. Si cu cat isi strangea mai mult legaturile nestiintei, cu atat se lipea mai mult de experienta gustarii prin simtire a bunurilor materiale cunoscute. Dar cu cat se umplea mai mult de aceasta experienta, cu atat se aprindea mai mult patima iubirii trupesti de sine, care se nastea din sine. Si cu cat se ingrijea mai mult de patima iubirii trupesti de sine, cu atat nascocea mai multe moduri de producerii a placerii, care este si frica si tinta iubirii trupesti de sine. Si fiindca orice rautate piere impreuna cu modalitatile care o produc, omul afland prin ea insasi experienta, ca orice placere are ca urmasa in mod sigur durerea, isi avea toata pornirea spre placerea si toata fuga dinspre durere. Pentru cea dintai lupta cu toata puterea, pe cea de-a doua o combatea cu toata sarguinta, inchipuindu-si un lucru cu neputinta si anume ca printr-o astfel de dibacie va putea sa le desparta pe acestea una de alta si iubirea trupeasca de sine va avea unita cu ea numai placerea, ramanand neincercata de durere. Sub puterea patimii el nu stia, precum se vede, ca placerea nu poate fi niciodata fara de durere. Caci in placere e amestecat chinul durerii, chiar daca pare ascuns celor ce o gusta, prin faptul ca domina iese totdeauna deasupra, acoperind simtirea a tot ceea ce sta alaturi.

Asa s-a strecurat marea si nenumarata multime a patimilor stricacioase in viata oamenilor. Asa a devenit viata noastra plina de suspine, cinstind pricinile care o pierd si nascocind si cultivand prilejurile coruperii sale, datorita nestiintei. Asa s-a taiat firea cea unica in nenumarate particele si noi cei ce suntem de aceeasi fire ne mancam unii pe altii ca reptilele si fiarele. Caci cautand placerea din pricina iubirii trupesti de noi insine si straduindu-ne sa fugim de durere din aceeasi pricina, nascocim surse neinchipuite de patimi facatoare de stricaciune. Astfel cand ne ingrijim prin placere de iubirea trupeasca de noi insine, nastem lacomia pantecelui, mandria, slava desarta, ingamfarea, iubirea de argint, zgarcenia, tirania, fanfaronada, aroganta, nechibzuinta, injuria, necuratia, usuratatea, risipa, neinfranarea, frivolitatea, umblarea cu capul prin nori, moleseala, pornirea de a maltrata, de-a lua in ras, vorbirea la nevreme, vorbirea urata si toate cate mai sunt de felul acesta. Iar cand ascutim mai mult prin durere modul iubirii trupeti de noi insine, nastem, mania, pizma, ura, dusmania, tinerea in minte a raului, calomnia, barfeala, intriga, intristarea, deznadejdea, defaimarea Providentei, lancezeala, neglijenta, descurajarea, deprimarea, putinatatea la suflet, plansul la nevreme, tanguirea, jalea, sfaramarea totala, ciuda, gelozia si toate cate tin de o dispozitie care a fost lipsita de prilejurile placerii. In sfarsit cand din alte pricini se amesteca in placere durerea, cand perversitatea (caci asa numesc unii intalnirea partilor contrare ale rautatii), nastem fatarnicia, ironia, viclenia, prefacatoria, lingusirea, dorinta de a placea oamenilor si toate cate sunt nascociri ale acestui viclean amestec. Caci a le numara acum si a le spune toate, cu infatisarile, modurile, cauzele si vremurile lor, nu e cu putinta. Cercetarea fiecaruia din ele o vom face, daca Dumnezeu ne va harazi putere, in viitor.

Alta definitie a raului

Deci raul sta, cum am spus mai inainte, in necunoasterea cauzei celei bune a lucrurilor. Aceasta orbind mintea omeneasca, dar deschizand larg simtirea, l-a instrainat pe om cu totul de cunostinta de Dumnezeu si l-a umplut de cunostinta patimasa a lucrurilor ce cad sub simturi. Impartasindu-se deci omul fara masura de aceasta numai prin simtire, asemenea dobitoacelor necuvantatoare si avand prin experienta ca impartasirea de cele sensibile sustine firea lui trupeasca si vazuta, a parasit frumusetea dumnezeiasca menita sa alcatuiasca podoaba lui spirituala si a socotit zidirea vazuta, drept Dumnezeu, indumnezeind-o datorita faptului ca e de trebuinta pentru sustinerea trupului; iar trupul propriu legat prin fire de zidirea luata drept Dumnezeu, l-a iubit cu toata puterea . Si asa prin grija exclusiva de trup, a slujit cu toata sarguinta zidirii in loc de Ziditor. Caci fu poate sluji cineva zidirii, daca nu cultiva trupul, precum nu poate sluji lui Dumnezeu, daca nu-si curateste sufletul prin virtuti. Deci prin grija de trup omul savarsind slujirea cea stricaciosa, si umplandu-se impotriva sa de iubirea trupeasca de sine, avea in sine intr-o lucrare neincetata placerea si durerea. Caci mancand mereu din pomul neascultarii, incerca in simtire parerea (cunostintei) binelui si raului^{5 ,}amestecate^. in el.

Si poate ca de fapt daca ar zice cineva ca pomul cunostintei binelui si a raului este zidirea cea vazut, nu s-ar abate de la adevar. Caci impartasirea de ea produce in chip natural placerea si durerea.

Sau iarasi poate ca zidirea celor vazute s-a numit pom al cunostintei binelui si raului, fiindca are si ratiuni duhovnicesti care nutresc mintea, dar si o putere naturala care pe de o parte desfata simtirea, pe de alta perverteste mintea. Dar contemplata duhovniceste ea ofera cunostinta binelui, iar luata trupeste, ofera cunostinta raului. Caci celor ce impartasesc de ea trupeste li se face dascal in ale patimilor, facandu-i sa uite de cele dumnezeiesti. De aceea i-a interzis-o poate Dumnezeu omului, amanand pentru o vreme impartasirea de ea, ca mai intai, precum era drept, cunoscandu-si omul cauza sa prin omisiunea cu ea in har si prefacand, prin aceasta comuniune, nemultumirea data lui dupa har in nepatimire si neschimbalitate, ca unul ce-a devenit deja dumnezeu prin indumnezeire, sa priveasca fara sa se vatame si cu totul slobod cu Dumnezeu fapturile lui Dumnezeu si sa primeasca cunostinta lor ca Dumnezeu, dar nu ca om, avand dupa har in chip intelept aceeasi cunostinta a lucrurilor ca Dumnezeu, datorita prefacerii mintii si simtirii prin indumnezeire.⁶

Asa trebuie inteles aici pomul acela, dupa o talcuire pe care o pot primi toti. Caci intelesul mai tainic si mai inalt e rezervat pentru cei cu o cugetare mistica, noi trebuind sa-l cinstim prin tacere. Eu am amintit aici de pomul neascultarii doar in trecere, vrand sa arat ca necunoasterea lui Dumnezeu a indumnezeit zidirea, al carei cult vine din iubirea de trup a neamului omenesc. Caci in jurul acesteia se invarteste, ca un fel de cunostinta amestecata, toata experienta placerii si a durerii, din pricina carora s-a introdus in viata oamenilor tot namolul relelor ce dainuieste in chip felurit si pestrit si-n atatea forme cate nu le poate spune cuvantul. Pentru ca fiecare din cei ce participa la firea omeneasca are in sine, intr-o anumita cantitate si calitate, vie si lucratoare, iubirea fata de puterea lui vazuta, adica fata de trup, care il sileste ca pe un rob, prin pofta de placere si frica de durere, sa nascoceasca multe forme ale patimilor, dupa cum se nimeresc timpurile si lucrurile si dupa cum il indeamna modul lui de a fi, intrucat experienta il invata ca e cu neputinta sa ajunga sa aiba necontenit placerea ca tovarasa de viata si sa ramana cu totul neatins de durere, ca nu va putea sa ajunga la capatul acestui scop. Caci firea intreaga a trupurilor fiind corupta si pe cale de imprastiere prin oricate moduri ar incerca sa o sustina pe aceasta, intareste si mai mult stricaciunea din ea. De aceea omul temandu-se, fara sa vrea, necontenit, de soarta a ceea ce iubeste, cultiva fara voie si pe nesimtite, prin ceea ce iubeste ceea ce nu iubeste, atarnand de cele ce nu pot dainui. In felul acesta isi preschimba dispozitia sufletului deodata cu cele ce se imprastie, ca pe una ce se rostogoleste impreuna cu cele ce curg, si nu intelege ca se pierde din pricina totalei orbiri a sufletului fata de adevar.

Iar izbavirea de toate aceste rele si calea scurta spre mantuire este dragostea adevarata, cea din cunostinta, a lui Dumnezeu si izgonirea din suflet a dragostei fata de trup si izgonirea din suflet a dragostei fata de trup si de lumea aceasta. Prin aceasta lepadand pofta de placere si frica de durere, ne eliberam de reaua iubire trupeasca de noi insine, inaltati fiind la cunostinta Ziditorului. In felul acesta primind in locul iubirii celei rele de noi insine, pe cea buna si spirituala, despartita cu totul de grija de trup, nu vom inceta sa slujim lui Dumnezeu prin aceasta iubire buna de noi insine, cautand pururi sa ne sustinem sufletul lui prin Dumnezeu. Caci aceasta este adevarata slujire si prin ea ingrijim cum trebuie si in chip placut lui Dumnezeu, de sufletul nostru prin virtuti.

Deci cel ce nu doreste placerea trupeasca si nu se teme deloc de durere, a ajuns nepatimitor. Caci deodata cu acestea si cu iubirea trupeasca de sine, care le-a nascut, a omorat toate patimile ce cresc prin ea si prin ele, impreuna cu nestiinta, sursa cea mai de la inceput a tuturor relelor. Si asa s-a facut intreg slujitor al binelui ce persista permanent si e mereu la fel, ramanand impreuna cu el cu totul nemiscat.⁷ Asa oglindeste cu fata descoperita slava lui Dumnezeu,⁸ (2 Cor. 3,18) ca unul care priveste in lumina ce straluceste in sine slava dumnezeiasca si neapropiata.⁹

Deci odata ce ne-a fost aratata de Cuvantul calea cea dreapta si usoara a celor ce se mantuiesc, sa tagaduim cu toata puterea placerea si durerea vietii de aici si sa invatam cu mult indemn si pe cei supusi noua sa faca aceasta. Caci facand aceasta, ne-am izbavit si am izbavit si pe altii cu desavarsire de toata nascocirea patimilor si de toata rautatea dracilor. Sa imbratisam numai iubirea si nimeni nu va putea sa ne desparta de dragostea lui Dumnezeu, nici necaz, nici stramtoare, nici foame, nici primejdie, nici sabie, nici toate cate le-a insirat Apostolul in acel loc.¹⁰(Rom 8, 35). Caci prin cunostinta cu lucrul ramanand in noi dragostea nemiscata, vom primi de la El o bucurie si o sustinere vesnica si negraita a sufletului. Si impartasindu-se de aceasta, vom avea fata de lume nestiinta cea mantuitoare,¹¹ nemaiprivind, ca mai inainte, fara gand neprihanit, cu fata descoperita a simtirii, suprafata celor sensibile ca pe o sclava, ci oglindind mai degraba cu fata descoperita a cugetarii (mintii), dupa inlaturarea oricarui val sensibil, slava lui Dumnezeu cea aratata in virtuti si in cunostinta duhovniceasca,¹² prin care primim unirea cea dupa har. Caci precum ignorand pe Dumnezeu, am indumnezeit zidirea, pe care am cunoscut-o prin simtire, gustand din ea, pentru faptul ca prin ea ni se sustinea trupul, asa primind cunostinta traita a lui Dumnezeu, cea accesibila intelegerii, pentru faptul ca El ne sustine sufletul ca sa existe si ca sa fie fericit.

Cuvant inainte la scoliile asezate in urma raspunsurilor

Podoaba naturala a celor rationali este ratiunea. Podoaba ratiunii este intelegerea, pe care o manifesta prin ratiune cei rationali. Podoaba intelegerii este deprinderea si aptitudinea, pe care o manifesta prin virtutea strabatuta de ratiune cei rationali. Podoaba acestei deprinderi este contemplatia fara greseala, prin care se dobandeste cunostinta adevarata. Iar sfarsitul acesteia este intelepciunea, care e implinirea cea mai adevarata a intelegerii. Caci ea e ratiunea care s-a desavarsit dupa fire, sau mintea curata, prin care unirea cu cauza sa au intrat intr-o relatie mai presus de intelegere, datorita careia, odihnindu-se de miscarea si de relatia naturala si de multe feluri cu cele de dupa cauza, staruie in ea numai de chip neinteles. Ajunsa aici mintea se bucura de odihna cea negraita a tacerii preafericite si mai presus de intelegerea, pe care nu poate sa o descopere nici un cuvant si nici o intelegere, ci numai experienta prin participare a celor ce s-au invrednicit de posesiunea si gustarea ei mai presus de intelegere. Iar simtul acesteia, usor de cunoscut si vadit tuturor, este nesimtirea si distanta totala a dispozitiei sufletului fata de veacul acesta.

Deci nimic nu este mai propriu dupa fire celor rationali ca ratiunea, nici mai potrivit pentru cei iubitori de Dumnezeu ca sa-si arate credinta lor cea dreapta decat studierea si intelegerea ei. Logosul acesta de care am vorbit nu e cuvantul impodobit luxos intr-o rostire mestesugita spre placerea auzului, cu care se pot desprinde si oamenii perversi, ci ratiunea pe care o are firea ascunsa in chip fiintial inlauntrul ei, fara nici o invatatura, pentru cercetarea lucrurilor si pentru expunerea adevarului in cuvinte.¹³ Pe aceasta si Duhul Sfant al lui Dumnezeu obisnuieste sa si-o asocieze modelata prin virtuti si s-o faca statuie dumnezeiasca a frumusetii celei dupa asemanare, nelipsindu-i nimic dupa har din insusirile ce redevin Dumnezeirii in chip natural. Caci este un organ ce aduna cu pricepere totala descoperirea bunatatii lui Dumnezeu ce straluceste inteligibil in fapturi. Si sesizand astfel maretia lucrurilor ii inalta spre cauza facatoare a lor pe cei ce si-au facut strabatuta cu totul de El intreaga pornire a dorintei aflatoare in ei dupa fire, nemaifiind retinuti de nimic din cele de dupa cauza.

Pe aceasta cultivand-o noi cei robiti de toate cele potrivnice firii, ne vom dovedi faptuitorii tuturor virtutilor dumnezeiesti, adica vom lepada prin tot binele uraciunea pamanteasca din suflet, spre a primi frumusetea duhovniceasca. Caci unde domneste ratiunea, inceteaza domnia simtirii, in care e amestecata puterea pacatului care, amagind sufletul cu mila pentru trupul inrudit dupa ipostas; il atrage la sine prin placere. Pentru ca lucrul ei natural fiind grija patimasa si voluptoasa de trup, abate sufletul de la viata cea dupa fire si-l indupleca sa se faca facatorul pacatului lipsit de ipostas (suport propriu). Caci rautatea este o fapta a sufletului intelegator si anume uitarea bunatatii celor dupa fire, care se naste din afectiunea patimasa fata de trup si lume. Pe aceasta o nimiceste ratiunea prin stategia ei, scrutand cu stiinta duhovniceasca originea si firea lumii si a trupului si impingand sufletul spre tara inrudita a celor inteligibile, impotriva careia legea pacatului nu are nici o putere. Caci nu mai are simtirea pe care sa treaca ca pe o punte spre minte, intrucat sufletul nu mai are nici o legatura afectuoasa cu ea, caci a parasit-o impreuna cu vederile sensibile, a caror relatie si fire mintea, lasandu-le in lume, nu le mai simte.

Scolii

Trupul, zice, reda prin moravurile vazute dispozitia virtuoasa a sufletului, fiind un organ unit cu sufletul spre manifestarea lui. (1)

Simtirea trimite, zice, mintii imaginea (reprezentarea) celor vazute, spre intelegerea ratiunilor din lucruri, ca un organ ce serveste mintii sa treaca spre cele inteligibile. (2)

Cuvantul lui Dumnezeu si imparte darurile felurindu-le in cei ce-l primesc, dupa dispozitia sufletelor. (5)

Dracii poarta razboaiele nevazute cu mintea noastra ca si cand ar fi prezentate materiile. (6)

Pentru placere iubim patimile, si pentru durere fugim de virtuti. (7)

Precum ratiunea stapanind asupra patimilor face simtirile organ al virtutii, asa si patimile stapanind asupra ratiunii, modeleaza simtirile spre pacat. (8)

Sufletul unindu-se prin deprinderea cu Dumnezeu dupa izbavirea de afectiunea (relatia) naturala fata de lucruri, primeste fermitatea nemiscata in bine. (10)

Existente numeste fiintele lucrurilor. Iar existente parute curgerile si scurgerile care schimba calitatea si cantitatea unui lucru si dau nastere fictiunile simtirii ce duce la pacat. (11)

Omul fiind la mijloc intre Dumnezeu si materie, prin faptul ca nu s-a miscat spre Dumnezeu ca spre cauza si scopul zidirii sale, ci spre materie, a ignorat pe Dumnezeu, facandu-si mintea pamanteasca prin povarnirea spre materie. (12)

Cunostinta compusa a numit experienta celor sensibile prin simtire, care cuprinde in sine prin fire placerea pentru ceea ce ia nastere si durerea pentru ceea ce se strica. (13)

Zidirea celor vazute cuprinde, zice, atat ratiuni duhovnicesti pentru minte, cat si o putere naturala pentru simtire. Intelesurile lor sunt ca un pom in mijlocul inimii, care e Paradisul in sens tropic. (14)

Ignora cineva experienta placerii si durerii din simtire cand isi leaga mintea de Dumnezeu, dupa ce a devenit liber de afectiunea trupeasca. (15)

Note

Binele pentru simtirea trupeasca e placerea, iar raul e durerea. Acest ''bine'' si ''rau'' e produs de lumea vazuta, care deci e pomul unui fals bine si rau. (5)

Deci indumnezeirea nu exclude cunoasterea fapturilor. Dar atunci omul le cunoaste fara patima cu Dumnezeu si in Dumnezeu, nu ca patima, adica cu uitarea lui Dumnezeu. toate isi au vremea lor, ca sa se cunoasca si sa se savarseasca cum se cuvine, trebuind sa astepte crearea omului la inaltimea lor. Pomul cunostintei binelui si a raului (sau lumea) ca sadit tot de Dumnezeu, nu era ceva rau in sine. Dar omul nu era crescut la starea in care il putea privi in mod just si neprimejdios. Deci interzicerea atingerii de el era o amanare, nu o oprire vesnica. Aceeasi idee o dezvolta Sfantul Grigorie Palama in ''Capetele naturale, teologice''. Raul nu se identifica cu ipostasul vreunei realitati, ci e un mod gresit de comportare fata de realitati, care vine si dintr-o intrare a omului in relatie cu un lucru inainte de a fi crescut la capacitatea unei relatii juste (6)

Fara a avea cineva lumina dumnezeiasca (binele, dragostea, pe Dumnezeu) in sine, nu poate sa o vada nici in afara de sine, asa cum ochiul care nu e strabatut de lumina fizica nu o poate vedea nici in afara. (9)

In afara de nestiinta mai presus de cunoastere a lui Dumnezeu, mai este o nestiinta mantuitoare. Este cea care nu mai baga de seama putinta laturii patimase a lucrurilor. Pentru aceasta lumea a devenit iremediabil un transparent al slavei dumnezeiesti( dupa ce s-a sfartecat ''slava'' ei, sau suprafata opaca, construita de privirea ei exclusiv prin simtire. (11)

Fata descoperita a simtirii este privirea neimpiedicata de considerentele spirituale si nerusinata a simtirii exclusive care vede numai aspectul sensibil al lumii, numai valurile materiale. Descoperirea fetei simtirii e in acelasi timp completa acoperire a mintii. Si cu cat se acopera fata simtirii sau se leapada, cu atat apare fata descoperita a mintii si se inlatura valurile lumii. (12)

Termenul grecesc al intelesului de ratiune si de cuvant. Ratiunea e cuvantul interior. De aceea e vorba in tot acest ''Cuvant inainte''. (13)

Afectele acestea ca si celelalte, nu au fost create la inceput impreuna cu firea oamenilor. Caci altfel ar intra in definitia firii. Spun, invatand de la marele Grigorie al Nisei, ca ele odraslesc in fire, dupa ce au patruns in partea cea mai putin rationala a ei, din pricina caderii din starea de desavarsire. Prin ele, in loc de chipul dumnezeiesc si fericit, indata dupa calcarea poruncii s-a facut in om stravezie si vadita asemanarea cu dobitoacele necuvantatoare. Caci trebuia, dupa ce s-a descoperit demnitatea ratiunii, ca firea oamenilor sa fie chinuita pe dreptate de trasaturile irationalitatii (dobitociei) la care a fost atrasa prin voia ei, Dumnezeu randuind prea intelept, ca omul in felul acesta sa vina la constiinta maretiei sale de fiinta rationala.

Cu toate acestea si afectele devin bune in cei ce se straduiesc, si anume atunci cand, desfacandu-le cu intelepciune de lucrurile trupesti, le folosesc spre castigarea bunurilor ceresti. De pilda: pofta o pot preface in miscarea unui dor spiritual dupa cele dumnezeiesti; placerea, in bucuria curata pentru conlucrarea de buna voie a mintii cu darurile dumnezeiesti; frica, in grija de a ocoli osanda viitoare de pe urma pacatelor; iar intristarea, pocainta care aduce indreptarea de pe urma pacatului din timpul de aici. Si scurt vorbind, asemenea medicilor intelepti, care vindeca prin trupul veninos al viperei o muscatura inveninata sau care se va invenina, sa ne folosim si noi de aceste afecte spre inlaturarea rautatii celei de fata sau a celei ce va sa fie si spre dobandirea si pazirea virtutii si a cunostintei. Precum am spus deci, acestea devin bune prin intrebuintare in cei ce isi robesc orice cuget spre ascultarea lui Hristos.¹⁴

Iar daca Scriptura vorbeste de vreun afect de acesta la Dumnezeu sau la sfinti, o face in ce priveste pe Dumnezeu pentru intelegerea noastra, exprimand prin afectele noastre faptele mantuitoare si binefacatoare ale Providentei; iar in ce priveste pe sfinti, intrucat nu se pot exprima raporturile lor spirituale cu Dumnezeu si dispozitiile lor prin grai omenesc, fara afectele cunoscute firii.

Note

Afectele sunt considerate de Sfantul Maxim ca trasaturi irationale patrunse in firea omului dupa caderea in pacat si apropiindu-l de animalitate, intrucat si animalele reactioneaza irational prin aceste afecte la ceea ce vad. Prin ele trupul e pus repede in miscare spre tot ce apare omului vrednic de ravnit, precum repede se contrage din fata celor primejdioase. In starea primordiala omul isi calauzea viata cu totul rational. Trupul nu a scapat prin miscari anarhice si dezordonate, sub conducerea ratiunii si a vointei. Acum, chiar in starea de renastere, aceste efecte nu mai pot fi scoase din fire. Dar ele se pot folosi spre un scop bun. Gandurile curate si rationale n-ar putea misca usor trupul nostru, ajuns sub puterea acestor factori irationali dar foarte dinamici, spre tintele fixate de ele. De aceea cauta sa castige pentru aceste tinte afectele, ca prin impulsul lor sa miste usor trupul prin ele. Se stie ca ideea teoretica nu prea are efect in ce priveste transformarea omului, pana ce nu castiga simtirea lui in favoarea ei. Calea de la idee spre hotararea buna duce prin sentiment. Aceasta e poate ceea ce numeste Viselavtev ''sublimarea afectelor'', in care atribuie un mare rol imaginatiei (Etica preobrajenego erosa). Aceea este si calea pe care devine credinta o putere transformatoare a omului. Ea converteste afectele spre alte tinte, spre Dumnezeu. O credinta care nu da astfel de roade, intinzandu-se asupra intregului om, e ceva de neconceput si e de mirare cum ea poate fi sustinuta de protestanti. Dumnezeu e lipsit de afecte. De asemenea ingeria care sunt minti pure. Aceasta va fi si partea noastra in viata viitoare. Caci spune Sfantul Maxim: ''Afectele care conserva firea in viata de aici nu se pot muta impreuna cu noi la viata nemuritoare si vecinica''. (14)

Dumnezeu ispravind de creat ratiunile prime si esentele universale ale lucrurilor, lucreaza totusi pana ani, nu numai sustinand acestea in existenta, ci si aducand in actualitate, desfasurand si constituind partile date virtual in esente; apoi asimiland prin Providenta cele particulare cu esentele universale, pana ce, folosindu-se de ratiunea mai generala a fiintei rationale, sau de miscarea celor particulare spre fericire, va uni pornirile spontane ale tuturor. In felul acesta le va face pe toate sa se miste armonic si identic intreolalta si cu intregul, nemaiavand cele particulare o voie deosebita de-a celor generale, ci una si aceeasi ratiune vazandu-se in toate impartita de modurile de a fi ale acelora carora li se atribuie la fel. Prin aceasta se va arata in plina lucrare care indumnezeieste toate. E lucrarea despre care insusi Dumnezeu si Cuvantul care s-a facut pentru ea, zice: ''Tatal Meu pana acum lucreaza si Eu lucrez''. Cel dintai adica binevoieste, al doilea lucreaza El insusi, iar Duhul Sfant intregeste fiintial bunavointa Tatalui cu privire la toate si lucrarea Fiului, ca sa fie prin toate si in toate bunul Dumnezeu in Treime, potrivit cu fiecare dintre cei invredniciti dupa har; si sa fie vazut in toate, asa cum exista, in chip natural, sufletul in intreg trupul si in fiecare madular al lui, fara miscare.¹⁷

Scolii

 In materie, adica in fiinta generala a lucrurilor, exista potential exemplarele singulare, care provin unul cate unul din materie si a caror aparitie o lucreaza Dumnezeu. (1)

Asimilarea celor singulare cu cele universale este unirea tuturor oamenilor, printr-o singura miscare a voii, cu ratiunea firii. Aceasta unire o duce la infaptuire Dumnezeu prin Providenta, ca precum in toti exista o singura fire, tot asa sa se formeze si o singura aplecare a voii, unindu-se toti cu Dumnezeu si intreolalta prin Duhul. (2)

Note

Maurice Blondel, spune in alta forma acelasi lucru: ''ca tot tine de tot, ca Universul este in continua nastere, ca fixitatea relativa a fiintelor comporta o desfasurare ale carei faze multiple nu pot fi, fara urmari rele, izolate unele de altele''. Lucrarea de care vorbeste aici Sfantul Maxim este actiunea universala, unitara care, dupa Blondel, e dincolo de fapte fenomenale, avand sursa in cauza prima. Ca si Maxim in acest raspuns, Blondel vede si el o ''independenta universala'' si ''perspectivele umane'' din lume, spre deosebire ''de ipotezele care stabilizeaza lucrurile in cicluri inchise in interiorul carora toate ar sta justapuse in compartimentele separate''. Daca creatiunea este un act exclusiv al lui Dumnezeu, desfasurarea Universului creat, prin lucrarea Providentei divine, angajeaza si cooperarea fapturilor care, conlucrand cu cauza prima, se cauzeaza si se inrauresc reciproc. In special atragem atentia ca Sfantul Maxim admite a) ''o ratiune mai generala a fiintei rationale'', de unde urmeaza ca sunt si ratiuni mai particulare si b) ''o voie deosebita a celor particulare'', de unde urmeaza ca exista o voie mai generala. Ideea o gasim dezvoltata iarasi la Blondel. Dupa aceasta orice tendinta din noi isi are o ratiune, de aici aparenta ei de justete. Aceasta ratiune particulara atragand vointa intregului din noi. Deci fapta normala nu se suprime tendintele variate din noi, ci sa le subordoneze intregului sau sa le armonizeze. Ratiunea mai generala e ca un varf de piramida fata de ratiunile particulare. Pe masura ce ne ridicam spre ratiuni tot mai generale in cunoasterea si activitatea noastra, devenim mai virtuosi si ne apropiem de Ratiunea suprema ceva mai generala. Ratiunea cea mai generala a fiintei noastre cauta sa subordoneze unei ratiuni generale mai inalte care imbratiseaza mai multe fiinte si lucruri, iar Ratiunea cea mai generala este Logosul divin. Dar lucrand in conformitate cu ratiunea mai generala din fiinta noastra, satisfacem totodata adevaratele interese si aspiratiuni spre fericire ale partilor din noi. Caci satisfacand tendintele anarhice, destramam intregul organic si il aruncam intr-o experienta chinuita. De notat este ca dupa Sfantul Maxim aceasta lucrare conforma cu ratiunea mai generala, sau unirea voii cu aceasta ratiune a firii, se intalneste cu lucrarea harului in noi. Spre har si spre indumnezeire ne ridicam prin ridicarea prin starea normala a firii, spre activitatea conforma cu ratiunea tot mai generala a ei. Exista o armonie intre ratiune si har. (17)

Scriptura trece sub tacere numele omului la care a trimis Mantuitorul pe cei doi invatacei pentru pregatirea Pastilor, ca si numele cetatii in care au fost trimisi. Dupa primul gand care-mi vine, socotesc ca prin ''cetate'' este aratata lumea aceasta sensibila iar ''omul'' este firea generala a oamenilor. La aceasta sunt trimisi, ca invatacei ai lui Dumnezeu si ai Cuvantului ca si inainte-mergatori ai ospatului tainic pe care il avea Dumnezeu impreuna cu firea oamenilor, primul Testament si cel Nou. Cel dintai curata firea omeneasca de toata intinaciunea, prin filosofia practica (intelepciunea lucratoare), celalalt ridica mintea prin cunoastere sau prin calauzirea tainica a contemplatiei, de la cele trupesti spre vederile inrudite cu ea ale celor spirituale. Iar proba despre aceasta este faptul ca ucenicii trimisi sunt Petru si Ioan. Caci Petru este simbolul faptei, iar Ioan al contemplatiei.

Astfel e foarte potrivit ca cel dintai care-i intalneste pe acestia sa fie purtatorul unui urcior cu apa, insemnand prin el pe toti cei ce poarta, prin filozofia practica, pe umerii virtutilor, inchis in madularele pamantesti mortificate ale trupului, ca intr-un urcior, harul Duhului, care-i curateste pe ei prin credinta de intinaciunea. Dupa acesta, al doilea care-i intalneste este stapanul casei, care le arata foisorul pardosit. Acesta infatiseaza prin el pe toti cei ce pardosesc prin contemplatie inaltimea cugetarii lor culturale si marete, ca pe un foisor, cu cugetari si dogme insusite prin cunoastere (in chip gnostic), spre primirea dupa cuviinta a marelui Cuvant. Iar casa este deprinderea intru cucernicie, spre care inainteaza mintea practica cultivand virtutea. Asupra ei (asupra deprinderii intru cucernicie) stapaneste, ca una ce e stapana prin fire, mintea luminata de lumina dumnezeiasca a cunoasterii tainice, care s-a invrednicit, impreuna cu mintea practica, de impreuna ospatarea cea mai presus de fire cu Cuvantul si Mantuitorul.

Se vorbeste in Scriptura si de un om si de doi, daca unul este purtatorul ulciorului si altul este stapanul casei. De unul se vorbeste poate, cum am spus, din pricina unei singure firi, iar de doi din pricina ca aceasta fire este impartita intre cei activi si intre cei contemplativi. Pe acestia iarasi amestecandu-i Cuvantul prin Duhul,²² ii numeste si-i face unul.

Iar daca cineva ar vrea sa aplice cele spuse la fiecare om, nu ar iesi din adevar. Caci ''setea'' este sufletul fiecaruia, la care sunt trimise mereu, ca invatacei ai Cuvantului si ai lui Dumnezeu, indemnurile virtutii si ratiunile (cuvintele) cunoasterii. Cel ce poarta ulciorul cu apa este modul de vietuire si cugetul care sustine, in chip nesovaitor, pe umerii infranarii, neevaporat, harul credintei dat la Botez. Iar casa este dispozitia si deprinderea virtuoasa, zidita din multe si felurite virtuti si cugetari tari si barbatesti, ca din niste pietre. Foisorul este cugetarea larga si intinsa, si capacitatea de cunoastere impodobita cu vederile dumnezeiesti ale dogmelor tainice si negraite. Iar stapanul are mintea largita de stralucirea deprinderii intru virtute, de inaltimea, de frumusetea si de marimea cunostintei. La aceasta minte venind Cuvantul cu ucenicii sai, adica cu primele intelesuri duhovnicesti ale firii si ale timpului, se impartaseste pe Sine.

In sfarsit pastele sunt trecerea Cuvantului spre mintea omeneasca, prin care daruieste tuturor celor vrednici plenitudinea bunurilor Sale, insusi Cuvantul lui Dumnezmu venind tainic la ei.

Scolii

 In care se arata ca fiind ascuns. Caci din cele se sunt, cunoastem pe Facatorul celor ce sunt, ca fiind propriu-zis ratiunile celor ce s-au facut. Iar timpul si firea sunt cele sub care se afla cele de sub timp si fire si tot ce e creat, cugetat si simtit. Cu acestea vine Dumnezeu si Cuvantul la cei vrednici. Caci din cele ce sunt imprejurul lui se cunoaste El si prin ele se da intreg, conformandu-se cu puterea de primire a fiecaruia. Iar prin intelesurile duhovnicesti ale timpului si firii indica ratiunile lor, deprinse din materie si forma, sau din trup si lume, pentru a cunoaste prin ele pe Cel ce s-a facut acestea pentru noi. (1)

Note

Aici urcusul duhovnicesc este impartit in doua trepte: a) faptuirea si b) contemplatia. Celei dintai ii corespunde Vechiul Testament, celei de-a doua Noul Testament. Simbolul primei trepte este Petru, al celei de-a doua Ioan. Celei dintai ii mai corespunde omul cu ulciorul, celei de-a doua stapanul casei, sau mintea practica si mintea contemplativa. (20)

Mantuitorul n-a avut cinci camasi, ci una singura si invelitoarea de deasupra. Dintre acestea, cea de dedesubt e numita hitorion, iar invelitoare din afara imition (toga sau pallium).

Dar prin termenii istorisirii Evanghelistul Ioan a redat in chip tainic un inteles ascuns, deprins printr-o cunoastere contemplativa. Caci El a urmarit sa conduca mintea noastra prin cele istorisite prin adevarurile spirituale. Camasa Mantuitorului, tesuta de sus in jos ca un intreg, pe care n-au rupt-o cei ce L-au rastignit, desi li s-a ingaduit sa-l dezbrace de ea, este conexiunea si impletitura neimpartita a virtutilor intreolalta; sau cugetarea noastra, potrivita si adecvata Cuvantului (ratiunii); sau harul omului nou, al celui dupa asemanarea lui Hristos, tesut de sus prin Duhul Sfant. Iar invelitoarea din afara este lumea sensibila, impartita in patru stihii, pe care o rup, ca pe haina lui Iisus, in patru bucati, cei ce rastignesc in noi in chip spiritual pe Domnul.

Deci dracii sfasie creatiunea vazuta a celor patru stihii, facandu-ne sa o privim prin simturi in chip patimas si sa ignoram ratiunile divine din ea. Dar altceva este cu camasa virtutilor, caci pe acestea chiar daca o smulg din noi, in urma lenevirii noastre spre cele bune, nu pot totusi sa ne convinga ca virtutea este viciu. Sa nu facem deci cele cinci haine ale lui Iisus prilej de lacomie, ci sa cunoastem care este intentia Scripturii si cum e rastignit si dezbracat Domnul in noi, care ne lenevim spre cele bune, tocmai din pricina acestei trandavii in lucrarea virtutilor; de asemenea cum impart dracii, ca pe o haina creatiunea Lui, ca sa se faca sa slujim patimilor. Sa devenim paznici de incredere ai bunurilor harazite noua de Dumnezeu si creatiunea ca o privim cum se cuvine, numai spre salva Lui²⁵. In sfarsit sa pastram nerapita camasa Cuvantului (ratiunii) cunostintei, adica virtutile, prin silinta spre faptele bune.

Iar de vreti sa intelegeti prin camasa cea tesuta de sus, pe langa cele spuse, lumea fiintelor netrupesti si spirituale, iar prin invelitoarea de din afara, pe care a impartit-o Scriptura in patru parti, ca in patru elemente, firea cea trupeasca, nu veti gresi fata de adevar. Dintre acestea, trupul l-au risipit prin stricare, luand putere asupra noastra din calcarea poruncii. Dar sufletul nu l-au sfasiat, avand inrudire cu cele de sus.

Note

Cand ne levenim in lucrarea poruncilor, e rastignit Hristos in noi, dar mai inainte il dezbraca de camasa cea unitara a virtutilor. Pentru ochii celor in care a fost rastignit Hristos, lumea mai e contemplata ca un vesmant unitar ce imbraca sistemul solitar al ratiunilor divine deci, in ultima analiza Ratiunea suprema din care iradiaza acelea, ci ca o alaturare de materie menita sa satisfaca poftele. (25)

Sufletul e camasa ce nu poate fi impartita. Trupul e vesmantul desfacut in elementele componente (patru la numar, dupa credinta celor vechi) prin moartea de pe urma pacatului. (26)

Pamantul blestemat in faptele lui Adam este trupul lui Adam, necontenit blestemat prin faptele lui, adica prin patimile mintii lipita de pamant, la nerodirea virtutilor, care sunt fapte ale lui Dumnezeu.²⁹ Din trupul sau se hraneste omul cu durere si cu intristare multa, bucurandu-se doar de putina dulceata ce i-o da el. Din trup ii rasar omului, pe deasupra placerii stricacioase, grijile si gandurile, ca niste spini, si marile ispite si primejdii, ca niste maracini. Iar acestea il impung din toate partile prin ratiune, prin pofta si prin manie, (iutim), incat de-abia poate sa-si ingrijeasca si sa-si manance, adica sa-si intretina sanatatea si bunastarea trupului, ca pe o iarba ce se vestejeste. Dar si aceasta printr-o lunga repetare de dureri, ''in sudoarea fetei'', adica intru osteneala si robotirea simturilor, care se silesc sa exploreze pline de curiozitate lucrurile sensibile. Iar stradania de a-si sustine viata de aici, fie prin vreun mestesug, fie prin alta metoda iscusita, ii este omului ca o paine.

Sau poate si mai bine, pamantul este inima lui Adam,³⁰ care a fost blestemata pentru incalcarea poruncii, cu pierderea bunurilor ceresti. Acest pamant (inima) si-l mananca omul intru necazuri multe prin intelepciunea lucratoare (filozofia practica), curatandu-l de blestemul constiintei pentru faptele de necinste. Totodata el curata cu ratiunea gandurile cu privire la nasterea trupurilor ce rasar din inima ca niste spini, precum si gandurile incruntate cu privire la purtarea de grija si la judecata sufletelor, care de asemenea rasar din inima ca niste maracini, in vreme ce contemplatia duhovniceasca si-o secera intocmai ca pe o iarba naturala. Si astfel ca printr-o sudoare a fetei mananca prin osteneala cercetatoare a cugetarii, cand ajunge la intelegere, painea nestricacioasa a cunoasterii lui Dumnezeu, care e singura paine a vietii si singura care sustine intru nestricaciune faptura celor ce o mananca.

Asadar pamantul mancat in inteles bun este inima curatita prin fapte, iar iarba este stiinta lucrurilor provenita din contemplatia naturala.³¹ In sfarsit painea este cunostinta tainica si adevarata a lucrurilor dumnezeiesti³² .

Scolii

Faptele lui Adam sunt patimile de necinste.³³ Caci virtutile le lucreaza singur Dumnezeu in cei ce voiesc. (Rom 1, 26) De la cei ce voiesc numai intentia, folosind-o ca pe o unealta spre scoaterea la iveala a virtutilor. (1)

Note

Sens anagogic, pe care il considera unul dintre cele patru sensuri in care se poate interpreta Sfanta Scriptura: literal, anagogic, alegoric si tipic. Despre acest sens anagogic zice ca nu suprima pe cel liberal, ci-l intregeste prin adaugarea unei idei mai inalte. Aceasta il deosebeste de cel alegoric. Interpretarea anagogica este de pilda aceea care, fara sa suprime adevarul despre cele doua vesminte ale Mantuitorului, vede in ele un inteles mai inalt. Interpretarea alegorica este aceea care, considerand de exemplu c regele Isboset n-a putut avea ca paznica la uso o femeie (2 Regi 4,1), vede in acest episod numai nenorocirea ce vine asupra mintii cand e pazita de simtire. Cele mai recente interpretari ale Sfantului Maxim sunt anagogice si foarte putine alegorice. (27)

Patimile sunt ''faptele omului'', in sensul ca nu se nasc din puterea lui Dumnezeu. Virtutile sunt faptele lui Dumnezeu, pentru ca se nasc din puterea lui Dumnezeu. (29)

Contemplatia naturala e o contemplatie ajutata de har. Se numeste naturala, pentru ca vede pe Dumnezeu (ratiunile divine) prin natura. (31)

Iarasi cele trei trepte ale urcusului duhovnicesc: mancarea pamantului (curatirea trupului prin virtuti), mancarea ierbii (contemplarea naturii) mancarea painii (vederea lui Dumnezeu). (32)

Chipul nasterii noastre din Dumnezeu este indoit: unul da celor nascuti intreg harul infierii, ca sa-l aiba prezent ca potenta; celalalt le da sa aiba intreg harul in lucrare, ca sa preschimbe si sa modeleze aplecarea voii celui nascut din Dumnezeu, incat sa tinda liber spre Cel ce l-a nascut. Chipul dintai are prin credinta numai, harul prezent ca potenta; celalalt sadeste pe langa credinta si asemanarea atotdumnezeiasca cu Cel cunoscut, asemanare ce lucreaza insotita de cunoastere in cel ce cunoaste. Cei din care se afla primul chip al nasterii, neavand inca aplecarea voii³⁵ deplin satisfacuta de pornirile trupesti, si de aceea nefiind strabatuta in intregime de Duhul, ca sa se impartaseasca in mod actual de tainele cunoscute in chip dumnezeiesc, nu e exclus sa inchine spre pacat daca vor. Caci nu naste Duhul o aplecare a voii fara voie, ci pe una voita o modeleaza pana la indumnezeire. Iar cel ce a cunoscut-o pe aceasta prin experienta nu poate sa mai cada de la ceea ce a cunoscut o data cu adevarat si propriu prin traire, spre altceva. Precum nici ochiul care a vazut o data soarele nu poate sa se mai insele cu luna sau cu alte dintre stelele dupa cer. Altfel este insa cu cei care s-au impartasit de al doilea chip al nasterii. Duhul Sfant cucerind intreaga aplecare a vointei acestora, le-a mutat-o cu totul de pe pamant la cer, iar prin cunoasterea adevarata si traita le-a transformat mintea, strabatand-o cu razele fericite ale lui Dumnezeu si Tatal, incat sa fie socotita cu un alt Dumnezeu, ce patimeste prin har stari ce i-au devenit o deprindere, ceea ce Dumnezeu nu patimeste, ci este dupa fiinta. Dar prin aceasta aplecarea vointei s-a facut sloboda de pacat, castigand prin deprindere aptitudinea virtutii si a cunostintei si nemaiputand sa tagaduiasca ceea ce au cunoscut prin experienta cu lucrul. Prin urmare, desi avem Duhul infierii, care este samanta ce-i face pe cei nascuti dupa asemanare fata de orice alt lucru; aceasta e pricina pentru care si dupa ce ne-am nascut din apa si din Duh pacatuim cu voia. Dar daca ne pregatim vointa sa primeasca prin cunostinta si lucrarea apei si a Duhului, atunci apa cea tainica savarseste prin fapte curatirea constiintei, iar Duhul cel de viata facator produce in noi desavarsirea neschimbabilitatii in bine prin cunostinta din experienta. Ramane asadar in seama fiecaruia din noi, care putem inca sa pacatuim, sa vrem sa ne predam deplin cu inclinarea voii noastre Duhului.

Scolii

Sunt aratate doua chipuri ale nasterii. Primul e cel dupa fiinta, ca sa zicem asa, care e al omului intreg. Prin aceasta se sadeste in suflet desavarsirea infierii in potenta. Al doilea e cel dupa buna placere si dupa hotararea vointei. Prin aceasta Duhul Sfant preluand optiunea si hotararea vointei, o modeleaza pana la indumnezeire, unind-o intreaga cu Dumnezeu. Primul chip al nasterii lasa putinta ca cei nascuti sa incline spre pacat, daca nu voiesc sa traduca in fapta potenta infierii sadita in ei, fiind impatimiti de cele trupesti. Caci hotararea vointei este aceea care intrebuinteaza un lucru. Potenta infierii e ca o unealta care ramane nefolosita, daca vointa nu se hotaraste sa o intrebuanteze. Dupa chipul acesta al nasterii e cu putinta asadar ca cei nascuti sa pacatuiasca. Dupa al doilea insa e cu neputinta, odata ce inclinarea vointei si hotararea sunt indumnezeite. Acest chip al nasterii il are asadar Apostolul in vedere cand zice ca ''cel nascut din Dumnezeu nu face pacat''. (3)

Note

Tema aceasta este tratata dupa Marcu Ascetul. Daca conexam Rasp. acesta cu Rasp. 15, in care se arata ca in sens mai larg in orice om se afla potential un dar natural al Duhului Sfant pe care omul e chemat sa-l dezvolte prin silirile proprii, toata problema e pusa intr-o lumina universala de consideratiile ce le face Blondel (Op. c) in legatura cu intrebarea cum poate Dumnezeu, care e izvorul intregii puteri si al intregii activitati, sa cedeze din aceasta putere si activitate si fapturile sale, fara ca acestea sa fie niste automate, dar in acelasi timp fara ca El sa inceteze de a fi izvorul si stapanul activitatii lor libere? ''Cum poate Dumnezeu sa ne acorde puterea si lumina Sa si sa ne-o faca proprie noua, fara ca sa inceteze de-a fi a Sa, in asa fel ca El sa vrea si sa faca libere pe cele carora totusi le ramane, stapan, izvor si judecator? Si aceasta fara a suprima liberul arbitru si justa responsabilitate a agentului uman? O prima conditie pare necesara pentru ca aceasta manevra sa fie posibila si sa reuseasca. Ea consta in preparatiunile subconstient si in claritatile partiale sau la inceput echivoce din care se nasc optiunile de facut si deciziunile de luat pentru agentii imperfecti a caror contigenta si limitari implica o putinta de greseala si o infirmitate relativa. Dumnezeu nu comunica deodata evidenta Sa constrangatoare si lucrarea Sa imediata, caci aceasta ar fi nu numai o imposibilitate metafizica, ci ar fi totodata ruinatoare pentru planul bunatatii Sale care tinde sa suscite la lucru fiinte adevarate si active si nu compar si figuranti. Astfel pentru ca sa existe cauze care sa fie secunde si totodata initiatoare, trebuie ca actiunea lor sa-si ia radacinile din stari obscure si sa se dezvolte de-a curmezisul penumbrei unei accesiuni catre o ordine intelectuala si morala, care sa lase loc lucrarii reflectiunii, apelurilor cunostintei, alegerii rationale si voluntare''. ''Daca Dumnezeu se da spiritelor ascunzandu-se sub invelisul maretilor fizice sau obscuritatilor inconstientului, e pentru a se face cautat, e pentru a se face gasit de acela pe care ii stimuleaza din afara, prin neliniste si dorinta, prin incercari si certitudini, prin toata aceasta pedagogie a naturii si a sufletului: avansuri si retrageri care compun starea noastra de debitori fata de Creatorul care viseaza sa ne faca sa castigam cea ce ne-a pus la inceput la dispozitie, pentru ca aceasta achizitie sa ne permita sa transformam acest lucru intr-un dar (de transforme ce pret n don)''. ''Fara indoiala poate parea straniu ca actiune divina sa se voaleze, sa se limiteze astfel si sa suspende stralucirea si puterea ei, ca sa se ofere sub trasaturile unor adevaruri partiale, ale caror bunuri ocazionale si particulare, in fata carora constiinta noastra si liberul nostru arbitru au sa aduca judecati si sa ia hotarari. Dar oare nu este acesta singurul si adevaratul mijloc pentru spiritul finit si imperfect de-a puse ceva de la sine, de-a primi lumina si bunatatea in loc de-a le refuza, de-a uza de ceea ce numim ''le pret divin'' pentru a-l intoarce fructificat si pentru a-l primi ca dar?''. ''Aspiratiunea noastra spirituala nu se naste printr-un fel de generatie spontane. Ea are radacini in jos in toata miscarea universala si a vietii, care este deja un avans divin facut cu scopul de-a pregati aparitia spiritelor; ea are radacini sus in infuziujea transcendentei divine, care lumineaza spiritul si se da pentru a se face cautata de-a lungul insuficientelor insasi ale ordini imanente si contingente''. Putem spune ca ceea ce in omul natural este aspiratiunea spre cele inalte, aceea este credinta in omul botezat. Un dar initial, care mana ca un stimulent, ca un germen dinamic pe om in sus, spre dezvoltarea darului din el spre transformarea lui dintr-un obiect al unei cunoasteri nedezvoltate intr-un obiect al unei cunoasteri tot mai explicit, spre cresterea lui in Dumnezeu sau a lui Dumnezeu in el. incercarile au si ele un rol in acest suis. (36)

E obiceiul Scripturii sa schimbe trupurile si sa le inlocuiasca dintre ele, in asa fel ca viitorul sa-l infatiseze ca trecut si trecutul ca viitor, iar in prezent sa exprime vremea dinainte sau de dupa el. lucrul acesta este limpede pentru cei deprinsi cu ea.

 Spun unii, asadar, ca Scriptura numeste ''morti'' aici pe oamenii care s-au savarsit inainte de venirea lui Hristos, ca de pilda pe cei din vremea potopului, pe cei din timpul ridicarii turnului, pe cei din Sodoma, pe cei din Egipt si pe ceilalti, care in diferite timpuri si chipuri au primit osanda cea de multe feluri si napastuirile judecatii lui Dumnezeu. acestia, nu din pricina ca n-au cunoscut pe Dumnezeu si-au primit osanda, ci din pricina relelor ce si le-au facut unii altora. Lor li s-a binevestit, spune, marea stire a mantuirii, dupa ce au fost judecati o data in trup dupa om, adica dupa ce au primit osanda pentru relele ce si le-au facut unii altora in viata din trup, ''ca sa traiasca dupa Dumnezeu cu duhul'', adica cu sufletul. In acest scop au primit, chiar in iad fiind, predica cunostintei de Dumnezeu, dat fiind ca Mantuitorul s-a pogorat la iad ca sa mantuiasca si pe mortii care au crezut. Asadar ca sa intelegem locul, ii vom da forma urmatoare: ''si mortilor s-a binevestit, care au fost o data judecati cu trupul dupa om, ca sa traiasca cu duhul dupa Dumnezeu''.

Sau iarasi poate numeste ''morti'' in inteles tainic pe cei ce poarta in trup moartea lui Iisus, carora li s-a daruit cu adevarat dumnezeiasca Evanghelie prin fapte, daca Evanghelia sadeste renuntarea la viata trupeasca si marturisirea celei duhovnicesti. Acestia sunt cei ce mor neincetat dupa om, adica in ce priveste viata omeneasca cu trupul din veacul acesta, si traiesc numai cu duhul dupa Dumnezeu, asemenea dumnezeiescului Apostol si a celor ca el. sunt cei ce nu mai traiesc viata lor proprie, ci au pe Hristos traind in ei numai dupa suflet. Astfel cei ce s-au facut pe ei morti fata de veacul acesta pentru Dumnezeu, sunt judecati cu trupul, avand de suportat stramtorari, ponegriri, necazuri si prigoane multe si rabdand cu bucurie nenumarate feluri de incercari.

Sfantul Evanghelist Ioan spune ca nu cunoaste chipul indumnezeirii viitoare a celor ce au devenit aici fii ai lui Dumnezeu prin virtutile din credinta, deoarece nu s-a aratat inca ipostasul vazut de sine statator al bunurilor viitoare. ''Caci aici umblam prin credinta, nu prin vedere''. ( 2 Cor. 5,7). Iar Sfantul Pavel spune ca a primit prin descoperire un sens dumnezeiesc spre care trebuie sa alerge daca vrea sa dobandeasca bunurile viitoare, nu ca ar cunoaste insusi chipul indumnezeirii in temeiul acelui semn dumnezeiesc. De aceea zice limpede, talcuindu-se pe Sine: ''Spre semn alerg, spre cununa chemarii de sus'' (Filip 3,14). Aceasta o face vrand sa cunoasca prin patimire modul implinirii in fapt a semnului dumnezeiesc, facut lui cunoscut aici prin descoperire, adica a puterii indumnezeitoare a celor invredniciti. Deci Apostolii marturisesc la fel, vadind acelasi cuget in invataturile care par opuse, ca unii ce sunt miscati de unul si acelasi Duh. Cel dintai isi marturiseste neputinta cu privire la chipul indumnezeirii viitoare dupa har; al doilea vesteste in chip maret stirea despre semnul ce i-a fost descoperit. Ca aceasta este socotinta Sfantului Apostol ne-o marturiseste el insusi prin toate dumnezeiestile sale cuvinte, spunand o data ca toata stiinta si proorocia va inceta, (1 Cor. 13,9) alta data ca vede cele viitoare ca prin oglinda si ghicitura, dar va veni vremea cand se va bucura de darul mare si mai presus de intelegere al vederii celor nadajduite fata catre fata; alta data iarasi marturiseste ca din parte cunoaste si din parte prooroceste si in sfarsit altadata striga cu tarie ca va trebui sa cunoasca precum insusi este cunoscut, intrucat nu cunoaste inca cele ce va avea sa le cunoasca. Scurt vorbind, cuvantul Apostolului ca atunci ''cand va veni ceea ce-i desavarsit, va inceta ceea ce este frantura'', ( 1 Cor. 13, 10) socotesc ca are acelasi inteles cu ceea ce spune Teologul: ''nu s-a aratat inca ce vom fi''.

Temerea, zice, este de doua feluri: una curata si una necurata, deoarece si oamenii, unii sunt pacatosi, iar altii drepti. Dreptii pazesc in ei, prin curatia si neprihanirea constiintei, temerea de Dumnezeu cea dintai, cinstindu-l pentru maretia covarsitoare a puterii Lui nesfarsite; iar pacatosii asteapta de la El, prin temerea a doua, pedepsele pentru greseli. Temerea curata ramane pururi si niciodata nu se sterge, dupa cuvantul: ''Frica Domnului curata ramane in veacul veacului''. Iar temerea necurata se stinge si trece, disparand prin pocainta. Drept aceea Apostolul spunand de cel ce se teme ca nu e desavarsit in iubire, are in vedere temerea care nu e curata, iar Proorocul spunand ca nu sunt lipsiti de nimic cei ce se tem de Domnul, are in vedere temerea curata.

Intelesul exact al acestora e rezervat numai celor cu intelegere apostolica ⁵⁷, celor care au primit nemijlocit de la Cuvantul cunostinta nemincinoasa despre fapturi si despre carmuirea cea buna si cea dreapta a lor prin Providenta, ca unii ce n-au lasat nici un perete de piedica intru mintea lor si Cuvantul. In ce ma priveste pe mine, care ma aflu jos de tot si am multe stavile care impiedica trecerea Cuvantului spre mine, socotesc ca starea dintai a Ingerilor, pe care n-au pazit-o, este poate ratiunea dupa care au fost creati, sau puterea naturala data lor spre indumnezeirea cea dupa har, sau iarasi poate, treapta starii lor dupa demnitatea harului. Iar locuinta este sau cerul, sau intelepciunea pe temeiul deprinderii cu bunurile mai presus de intelegere, in care au fost destinati sa petreaca, dat fiind ca Scriptura obicinuieste sa numeasca intelepciune si ''casa''. (Pro. 9,1). Dar mai poate fi si supravegherea cu care isi pazeau bunurile naturale si castigate ale indumnezeirii preacurate, pe care au parasit-o prin razvratire (tiranie). Lanturile vesnice sunt nemiscarea totala si continua a voii lor spre bine, din care pricina niciodata nu vor avea parte de iertarea lui Dumnezeu ⁵⁹; sau puterea care ii impiedica, potrivit Providentei lui Dumnezeu si pentru mantuirea noastra, in turbarea lor impotriva noastra, neangaduindu-le sa-si duca la capat mestesugurile rautatii lor impotriva noastra. Iar intunericul este ignorarea totala si deplina a harului dumnezeiesc, ignoranta de care fiind strabatuti prin buna placere a voii lor, nu se pot bucura de primirea fericita si prea stralucita a luminii celei atotcurate, cheltuindu-si toata puterea cugetarii data lor dupa fire in preocuparea cu nimicul. In sfarsit, ce vor pati in ziua infricosata a judecatii, numai Dreptul Judecator o stie, care va da fiecaruia rasplata cea dreapta dupa vrednicei si va imparti dupa masura rautatii felul osandei, hotarand cu dreptate soarta cuvenita fiecaruia pentru veacurile nesfarsite, potrivit cu judecatile Lui cele bune.

Note

Cei cu intelegere apostolica sunt cei de pe treapta cea mai inalta, a contemplativului. Mai jos de ei sunt invataceii. Iar si mai jos credinciosii simpli. (57)

In acest sens nici pacatosii in iad nu se mai pot indrepta.(59)

Camasa manjita este viata intinata de multe greseli ale patimilor trupului. Caci fiecare om se strevede ca dintr-o haina din purtarea lui in viata, fie ca e drept, fie nedrept. Cel dintai are viata virtuoasa ca o camasa curata, celalalt isi face viata manjita prin faptele rele. Sau poate si mai bine, camasa manjita de trup este deprinderea si dispozitia constiintei care da sufletului o anumita forma prin amintirile lasate de imboldurile si faptele rele pornite din trup. Aceasta deprindere vazand-o sufletul ca pe o camasa mereu in jurul sau, se umple de putoarea patimilor. Caci precum din virtutile tesute intreolalta ne face Duhul o camasa frumoasa si cinstita a nestricaciunii, la fel din patimile tesute intreolalta ne face trupul o camasa necurata si manjita, care arata prin ea sufletul, dupa ce i-a dat o alta forma si un alt chip decat cel dumnezeiesc.

E vorba de ratiunile lucrurilor, intocmite dinainte de veacuri de Dumnezeu, precum insusi a stiut, ratiuni pe care sfintii barbati au obiceiul sa le numeasca si ''bune voiri''. Acestea, fiind nevazute, se vad prin intelegere din fapturi. Caci toate fapturile lui Dumnezeu, contemplate de noi prin fire, cu ajutorul cuvenitei stiinte si cunostinte, ne vestesc in chip ascuns ratiunile dupa care s-au facut si ne descopera prin ele scopul asezat de Dumnezeu in fiecare faptura. In acest inteles si: ''Cerurile spun marirea lui Dumnezeu si facerea mainilor Lui o vesteste taria''. Iar vesnica putere si indumnezeire este Providenta care tine lucrurile laolalta si lucrarea de indumnezeire a celor sustinute de Providenta.

Sau poate cele nevazute ale lui Dumnezeu nu sunt altceva decat vesnica Lua putere si indemnezeire, care au ca vestitori plini de lumina maretiile minunate ale celor create. Caci precum privind la cele ce sunt credem in Dumnezeu cel ce este cu adevarat, la fel din deosebirea fiintiala in genuri a celor ce sunt cunoastem intelepciunea subzistenta a Lui, pe care o are dupa fiinta si care sustine lucrurile. Si iarasi din miscarea fiintiala a fapturilor, potrivit genului lor, cunoastem viata subzistenta a Lui, pe care o are dupa fiinta si care implineste cele se sint⁶⁴ . Din contemplarea inteleapta a creatiunii, desprindem ratiunea care ne lumineaza cu traire la Sfanta Treime, adica la Tatal, la Fiul si la Duhul Sfant. Caci vesnica putere a lui Dumnezeu este Cuvantul cel de o fiinta cu El, iar vesnica dumnezeire este Duhul Sfant. Osanditi sunt asadar cei ce n-au cunoscut din contemplarea lucrurilor cauza lor si cele proprii cauzei dupa fire, adica puterea si dumnezeirea. Caci insasi zidirea isi striga prin fapturile din ea si isi vesteste celor ce pot sa arda cu mintea cauza sa, preamarind-o in chip intreit, descoperind adica pe Dumnezeu si Tatal si puterea Lui negraita si dumnezeirea, sau pe Fiul Sau cel Unul nascut si pe Duhul cel Sfant. Acestea sunt cele nevazute ale lui Dumnezeu, vazute prin intelegerea de la intemeierea lumii.

Scolii

Din lucruri, zicem, cunoastem cauza lucrurilor si din deosebirea lucrurilor desprindem inselaciunea ipostatica a Celui ce este. Iar din miscarea naturala, a lucrurilor aflam viata ipostatica a Celui ce este, adica puterea de viata facatoare a lucrurilor, sau pe Duhul Sfant. (1)

Note

Aici existenta fapturilor este considerata drept chip al Tatalui, minunata lor organizare ca o unitate in varietate drept chip al Intelepciunii ipostatice, adica al Fiului, iar miscarea sau viata lor drept chip al Duhul Sfant. In cele trei aspecte ale lumii se oglindesc si lucreaza cele trei persoane ale Sfintei Treimi. (64)

Inchinarea este cinstirea cu credinta a lui Dumnezeu, iar slujirea este servirea prin fapte. Aceasta inchinare, adica credinta, mutand-o oamenii spre faptura, au cinstit-o pe ea in loc sa cinsteasca pe Facatorul, crezand dracilor, carora le-au si slujit, servindu-le prin faptele lor rele. Noi, insa, cinstind pe Dumnezeu prin credinta in El, sa se silim sa-i aducem si slujire curata, iar aceasta este viata desavarsita prin virtuti.⁶⁶

Note

Viata virtuoasa este o treapta mai inalta fata de credinta. Credinta e treapta intai, viata virtuoasa a doua, contemplarea a treia. (66)

Duhul Sfant nu e absent din nici o faptura si mai ales de cele ce s-au invrednicit de ratiune. El o sustine in existenta pe fiecare, intrucat Dumnezeu si Duhul lui Dumnezeu se afla, prin puterea providentiatoare, in toate. Si El misca ratiunea naturala din fiecare,⁶⁹ iar prin aceasta aduce la cunostinta faptelor savarsite gresit, impotriva randuielii firii, pe cel in stare sa simta, adica pe cel ce are vointa dispusa spre primirea gandurilor drepte ale firii.⁷⁰ Caci se intampla sa aflam si intre barbari si nomazi multi care duc o viata de fapte bune si resping legile salbatice care stapaneau o data cu ei. Astfel se poate spune in chip general ca in toti este Duhul Sfant.

Intr-un chip deosebit insa si in alt inteles se afla in toti aceia care traiau sub lege. In ei sustinea legea si le vestea tainele viitoare, trezind in ei constiinta calcarii poruncilor si stiinta despre desavarsirea viitoare in Hristos. De aceea aflam si dintre acestia multi, care, parasind slujirea veche si inchisa in umbre s-au mutat cu bucurie spre cea noua si tainica.

Dar pe langa modurile amintite mai sus, se mai afla in alt chip in toti acia care au mostenit prin credinta numele cu adevarat dumnezeiesc si indumnezeitor al lui Hristos. In acestia se afla nu numai ca acela ce-i sustine si le misca, prin Providenta, ratiunea naturala, apoi ca acela ce le descopera calcarea poruncilor si pazirea lor si le vesteste desavarsirea viitoare cea intru Hristos, ci ca si acela ce zideste in ei infierea cea dupa har, daruita prin credinta. Dar ca datator de intelepciune e numai in aceia, care si-au curatit sufletul si trupul prin desprinderea in implinirea intocmai a poruncilor. Intru acestia petrece ca intru ai Sai, prin cunostinta simpla si nemateriala ce le-o impartaseste, intiparind in mintea lor preacuratele si negraitele intelesuri, care ii ridica la indumnezeire. ⁷¹

Asadar in chipul cel mai general se afla in toti, intrucat ii sustine si ii providentiaza pe toti si misca gemenii naturali din toti; intr-un chip deosebit se afla in cei de sub lege, intrucat le face cunoscuta calcarea poruncilor si le limpezeste fagaduinta prevestita a lui Hristos; in sfarsit, pe langa chipurile amintite, se mai afla in alt chip in toti cei ce urmeaza lui Hristos, ca facator al infierii. Ca datator de intelepciune insa nu este in nici unul din cei amintiti inainte in chip general, ci numai in cei chibzuiti, care s-au facut vrednici de salasluirea lui indumnezeitoare printr-o viata dupa voia lui Dumnezeu. Caci tot cel ce nu implineste voia lui Dumnezeu chiar daca e credincios, are inima sa nesocotita drept laborator de ganduri rele, iar trupul e supus pacatelor, ca unul ce-i stapanit pururi de murdariile patimilor.

Note

Aici, ca si in Rasp. 13, se arata legatura stransa si in acelasi timp deosebirea dintre Dumnezeu -Cuvantul si dintre Duhul Sfant. E acelasi raport ca intre ''ratiunea naturala'' din om si ''puterea care o misca''. ''Ratiunea naturala'' se poate intuneca prin patimi, poate intuneca prin patimi, pateu luneca din judecata ei obiectiva. Duhul prin energia Sa o poate misca, o poate activa si prin aceasta trezeste constiinta, cand o fapta savarsita n-a fost in conformitate cu ea. Lumea oglindeste chiar in starea ei naturala atat pe Dumnezeu - Cuvantul, cat si pe Duhul Sfant in aspectul ei rational si dinamic, strans unite. (69)

Dar constiinta e inabusita cand viata se afla intr-o dispozitie contrara firii. Despre conformitatea sau neconformitatea dispozitiei vointei cu ratiunea firii, a se vedea in ''Talcuirea la Tatal Nostru''. (70)

Infierea cea dupa har, daruita prin credinta o au toti credinciosii. E prima treapta a vietii in Hristos. Dar la intelepciune, la cunoasterea simpla, unitara si mai presus de intelegere, se ajunge numai dupa curatirea de patimi si dobandirea virtutilor. E treapta cea mai inalta a urcusului duhovnicesc. (71)

Mintea iesita, asemenea lui Israel, din Egiptul pacatului, avand in sine inchipuirea care a iesit impreuna cu ea din ratacirea pacatului, ca pe niste intipariri lasate de rautate in cugetare,⁷³ a indata ce e parasita putin, din negrija ei de discernamantul ratiunii, ca odinioara Israel de Moise, da fiinta, ca un vitel, deprinderii nesocotite (irationale), care e maica tuturor patimilor. Adunand anume ca pe niste cercei ratiunile cu privire la Dumnezeu, desprinse in chip natural din intelegerea cucernica a lucrurilor, si ca pe niste salbe opiniile cuvenite despre lucruri care s-au nascut in ea din contemplarea naturala, si ca pe niste bratari de iaini lucrarile naturale ale virtutilor, le topeste in cuptor, in fierberea aprinsa a maniei si a dispozitiei patimase a poftei. Apoi folosind inchipuirea si forma pacatului ramasa de mai inainte in cugetare, care prin lucrarea ei este pururi imprastiata si imprastie impreuna cu sine si mintea ocupata de ea, care desparte cu alte cuvinte mintea de identitatea unitara cu adevarul ei si o risipeste in multe si nestatornice pareri si inchipuiri cu privire la lucruri ce nu exista, da fiinta deprinderii celei nesocotite. Pe aceasta deprindere o sfarama si o risipeste sub apa, venirea lui Dumnezeu Cuvantul, subtiind prin finetea contemplatiei grosimea cugetarii indreptata, din pricina patimilor, spre suprafata celor sensibile. Tot aceasta venire a Cuvantului face sa se aleaga puterile (facultatile naturale), din confuzia si schimbarea intreolalta in care le-a aruncat patima, readucandu-le iarasi la principiul propriu al ratiunilor lor. Caci aceasta imi pare ca se intelege prin ''a risipi sub apa''. Talcuirea noastra e prezentat in aceste cuvinte pe scurt tot intelesul celor istorisite in locul de mai sus. Ca sa devina insa locul mai limpede, sa privim, daca se poate, fiecare parte a lui intr-un chip mai determinat.

''Vitelul turnat'' este deci amestecarea si confuzia puterilor naturale intreolalta, sau mai bine zis impreunarea lor patimasa si nesocotita, care da nastere lucrarii nesocotite a patimilor contrare firii. Iar vitelul este unul, pentru ca una este deprinderea rautatii cea imprastiata in multe chipuri ale pacatului. Si este ''vitel'' pentru robustetea si rezistenta la lucru, pentru caracterul ei grosolan si pentru usurinta de a digera si nascoci, intrucat isi rumega afectiunea pacatoasa fata de patimi. Iar ''turnat'' este, deoarece deprinderea patimilor si faptuirea lor se modeleaza dupa chipul nalucirii pacatoase ramasa de mai inainte in cugetare. Pluralul ''acestia sunt dumnezeii tai'' e folosit din pricina ca pacatul este prin fire imprastiat si nestatornic, atotfelurit si impartit. Caci daca binele prin fire uneste si corupe cele unite. In sfarsit cerceii sunt ratiunile cu privire la Dumnezeu, care rasar in chip firesc in minte din intelegerea cucernica a lucrurilor; iar slabele sunt opiniile drepte despre lucruri in temeiul contemplatiei, precum bratarile sunt lucrarea virtutilor cu fapta.

Sau iarasi: cerceii sunt ratiune inscaunata, caci urechea este simbolul ratiunii. Salba este facultatea maniei, grumazul este chipul inaltarii si al tiraniei. Bratarile sunt pofta aratata prin fapta dornica de placere. Toate acestea, dupa intelesul dat fiecareia, aprinzandu-le mintea in focul patimilor, dau nastere desprinderii nesocotite si nebunesti a nestiintei, care e maica tuturor pacatelor. Pe aceasta o subtiaza mintea atunci cand, scrutand prin cugetare grosimea patimii indreptata prin simtire sau suprafata lucrurilor, desface amestecarea patimasa a elementelor care o constituie, readucand pe fiecare la propriul sau principiu. In felul acesta risipeste sub apa, adica aduce sub cunostinta adevarului, elementele separate si slobozite din reaua impletire si amestecate intreolalta.

Ca sa aduc o pilda, orice patima e o impletire dintr-un lucru supus simturilor, dintr-o simtire (lucrare a simtului: perceptie) si dintr-o putere (facultate) naturala, cum este mania, sau pofta, sau ratiunea, abatute de la ceea ce e potrivit cu firea. Daca asadar mintea vede tinta acestei amestecari a lucrului sensibil, a simtirii si puterii naturale, si vazand poate sa readuca, prin separare, pe fiecare dintre ele la ratiunea ei fireasca si sa contemple lucrul sensibil in fine, fara sa provoace afectiunea simtirii fata de el, iar simtirea sloboda de robia acelui lucru sensibil si sa zicem pofta sau alta din puterile naturale, fara dispozitia patimasa fata de acea simtire sau lucru sensibil, cum de pilda o anumita miscare a patimii face sa devina o privire, a subtiat grosimea vitelului, adica alcatuirea oricarei patimi si a imprastiat-o sub apa cunostintei, facand sa dispara cu totul chiar si simpla inchipuire a patimilor, prin restabilirea lucrurilor care o alcatuiesc in rostul lor firesc.⁷⁴ Fie deci ca si noi, subtiind vitelul turnat, sa-l facem sa piara din suflet, ca acesta sa pastreze nestirbit numai chipul dumnezeiesc, neintinat de nimic din cele din afara. Iar adaosul: ''si cu apa aceea a adapat pe fiii lui Israel'' arata invatatura curatitoare de patimi, pe care o da ucenicilor ce ii invata pe ei.

Note

 Inchipuirea aceasta e imaginatia, care e inraurita in lucrarea ea de intiparirile ce si le-au lasat in ea vechile pacate. Imaginatia la omul cu o experienta in urma lui nu mei e o putere neutra, ci totdeauna e influentata, e determinata in inchipuirile ce si le plasmuieste de faptele ce le-a savarsit si de imaginile ce si le plasmuieste de faptele ce le-a savarsit si de imaginile ce le-a avut, chiar daca acestea nu se mai misca in constiinta, ci s-au scufundat in subconstient. (73)

Ideea e luata de la Evagrie. Evagrie desface patima iubirii de bani in : a) aurul insusi b) sensul lui, c) mintea care l-a primit, si d) in placerea vrajmasa care leaga mintea de el. la Sfantul Maxim impartirea e mai psihologica: a) obiect, b) perceptie si c) o facultate naturala abatuta de la lucrarea ei fireasca, care exprima punctele c) si d) ale lui Evagrie. Prin c) Sfantul Maxim ne da si o explicare a ceea ce e patima in sine, ceea ce Evagrie nu face, multumindu-se sa o indice prin ''placerea vrajmasa''. (74)

Cel ce cerceteaza cu frica lui Dumnezeu intelesul lucrurilor grele ale Scripturii si nu ridica acoperamantul literei de pe dup decat pentru slava lui Dumnezeu, ''va afla toate inaintea sa'', dupa Cuvantul intelepciunii, negasindu-se nimic care sa impiedice inaintarea fara gres a intelegerii spre cele dumnezeiesti. Vom lasa deci istoria, care din punct de vedere trupesc s-a implinit inca de pe vremea lui Moise, si vom intelege cu ochii mintii sensul ei duhovnicesc, care se infaptuieste neincetat si din ce se infaptuieste mai mult, e tot mai viu.

Pustiul din care e trimis Moise in Egipt spre a scoate din el pe fiii lui Israel sau firea omeneasca, sau lumea aceasta, sau deprinderea lipsita de patimi. In una din aceasta aflandu-se mintea dupa ce a dobandit cunostinta lucrurilor prin contemplatie, primeste din adancul inimii de la Dumfezeu indemnul ascuns si tainic sa scoata din Egipt, adica din trup si din simtire, ca pe niste Israeliteni, intelesurile dumnezeiesti ale lucrurilor, ca sa nu se mai osteneasca acestea prosteste in framantarea lutului, adica a patimilor trupului. Incredintata cu aceasta slujba dumnezeiasca, mintea porneste, impreuna cu intelepciunea, care este unita cu ea, prin cunostinta, intocmai ca o sotie, si cu chipul purtarilor alese, sau cu gandul de bun neam, nascut din ea, pe calea virtutilor. Calea aceasta nu ingaduie nici o oprire celor ce merg pe ea, ci acestia trebuie sa inainteze necontenit si intins spre tinta sufletului, adica spre cununa chemarii de sus. Caci oprirea pe calea virtutii este inceputul pacatului, deoarece mintea se ocupa atunci patimas cu vreunul din lucrurile materiale, care stau pe amandoua partile drumului si face chipul si gandul curat si taiat imprejur al purtarii evlavioase, netaiat imprejur si intinat. Cand deci se opreste, vede indata prin constiinta, ratiunea ⁷⁸ mustratoare, ca pe un inger, amenintand-o cu moartea marturisind ca pricina amenintarii este oprirea pe calea virtutii, oprire care face gandul netaiat imprejur. Intelepciunea, sotia mintii; o impaca, taind cu o piatra (cu ratiunea credintei), ca si Sefora, nalucirea materiala ivita in gandul-copil si usuca toata amintirea vietii dupa simturi. Caci zice: ''Si s-a oprit sangele taierii imprejur a copilului'', adica a incetat viata patimasi si nalucirea si miscarea ei, dupa ce gandul intinat a fost curatit de catre Intelepciunea credintei. Dupa aceasta curatire inceteaza, intocmai ca un inger, si ratiunea de-a mai lovi prin constiinta mintea care pacatuieste si de a-i mai osandi orice gand care se misca astfel de cum trebuie. Caci calea virtutilor e intr-adevar plina de multi sfinti ingeri, kare fac lucratoare fiecare virtute dupa felul ei, adica de multe ratiuni si moduri de lucrare, ⁷⁹ ca si de Ingeri nevazuti, care ne ajuta la cele bune si misca in noi aceste ratiuni.

Cuvantul Sfintei Scripturi infatiseaza in chip minunat totdeauna intelesurile spirituale inaintea intamplarilor istorisite, celor care au dobandit vederea sanatoasa a sufletului si nu barfesc pe Dumnezeu sau pe sfintii Lui Ingeri. Caci Moise cand a fost trimis de Dumnezeu, n-a avut, dupa intelesul spiritual al Scripturii, vreun fiu sau vreun gand netaiat imprejur. Caci altfel i-ar fi poruncit Dumnezeu mai intai sa-l taie imprejur si apoi l-ar fi trimis. Nici n-a aratat Ingerul cruzime, vestindu-i lui Moise ca ar putea muri din pricina greselii de a se fi oprit din drumul virtutilor, i-ar fi putut aduce lui Moise moartea. Privind adica mai atent la aceasta istorie, veti afla limpede ca nu la inceputul, nici la mijlocul, nici la sfarsitul drumului, ci ''la un popas'' l-a intampinat Ingerul si l-a amenintat cu moartea pentru greseala savarsita in cuget din nebagare de seama. Deci daca nu s-ar fi oprit din drum si n-ar fi intrerupt calatoria, n-ar fi fost mustrat, primind prin Inger amenintarea pentru netaierea imprejur a copilului. Sa rugam si noi pe Dumnezeu, daca suntem pe calea poruncilor, ca la orice calcare sa nu inceteze a ne trimite, ca pe un inger, ratiunea care sa ne ameninte in constiinta cu moartea din pricina greselii, ca, trezindu-ne la simtire, sa invatam sa taiem prin intelepciunea innascuta ca pe o netaiere imprejur, necuratirea patimilor care s-a lipit de noi pe drumul vietii, din negrija. ⁸¹

Note

 In greceste ratiunea e de genul masculin. Ea e ratiunea din noi, care e un vestitor (un inger) al voii lui Dumnezeu. ratiunea luneca din pozitia ei obiectiva cand omul se preda pacatul, faurindu-i argumente pentru faptele pacatoase. Dar la inceput, cand apare ispita, ratiunea inca isi implineste rolul ei de-a arata caracterul mincinos al faptei spre care vrea sa atraga ispita pe om. Acest moment e descris aici. Oprirea din inaintarea in virtute inca nu e o cadere in pacat, dar e o clipa de pacat, dar e o clipa de ezitare, de care e foarte aproape primejdia caderii. In virtute trebuie sa se mearga tot inainte. Orice ezitare e primejdioasa. O prelungire a ei duce sigur la pacat. Dar nu numai in aceasta clipa de ezitare vesteste ratiunea adevarul ce trebuie faptuit, ci si dupa ce a cazut omul in pacat si ratiunea a lunecat la rolul de fauritoare de argumente in slujba pacatului, in mod ascuns ea mai continua cu o parte a ei sa vesteasca adevarul. E un fel de dedublare a ratiunii. La suprafata ea sustine galagios minciuna pacatului, dar in ascuns ea protesteaza mai mult sau mai putin perceptibil, impotriva minciunii. Ratiunea are in amandoua aceste cazuri forma constiintei. Caci e fapt ca si constiinta are un element rational in ea. Nici constiinta nu trebuie conceputa ca o miscare oarba, nici ratiunea ca o functiune pur teoretica. Constiinta e rationala si ratiunea e putere morala, e insasi miscarea de protest a firii noastre rationale impotriva irationalitatii si minciunii pacatului. Dar miscarea de protest a ratiunii e trezita si de Duhul Sfant, cum am vazut in Rasp. 15, iar din Raspunsul de fata, rezulta ca si Ingerii propriu-zis misca ratiunea noastra. (78)

Fiecare porunca sau virtute isi are ratiunea ei, ca raza a Logosului divin. Dar ratiunea aceasta e luata la cunostinta de ratiunea cea una din noi, care primeste astfel teme diferite forme. De fiecare data ratiunea din noi se armonizeaza cu ratiunea dintr-o porunca si pledeaza pentru ea. Astfel sunt multe ratiuni si totusi una. (79).

Ratiunea din noi e miscata cu adevarat de un Inger, ca sa revina la judecata ei dreapta dupa ce a cazut in pacat. Sau ratiunea fiecarui lucru e impusa ratiunii noastre, cand aceasta s-a despartit de aceea prin pacat, de un Inger. Si atunci de fapt prin miscarile cele juste ale ratiunii sau ale constiintei noastre, se manifesta bunavointa unui Inger fata de noi. (80)

In general dupa Sfantul Maxim viata in virtute e conceputa dinamic. Virtutea pretinde o miscare continua a firii in sus. Dimpotriva pacatul e oprire si apoi rostogolire in jos. Virtutea cere un efort continuu, chiar daca am vrea numai sa o mentinem la acelasi grad. Dar nimenea nu se poate mentine la acelasi grad de virtute, ci sau sporeste in ea, sau cade. Simpla incetare din inaintare, inseamna, ca slabire a efortului propriu vietii virtuoase, cadere. Un al doilea lucru ce trebuie remarcat e ca viata virtuoasa pe de-o parte e singura viata conforma cu firea ''cum trebuie'', pe de alta ca ea fu e posibila fara ajutorul ingerilor. Deci o separatie neta intre natura si har nu e deloc posibila. (81)

Iisus Hristos, Cuvantul lui Dumnezeu, ca Ziditor al tuturor, a facut si legea naturala. Iar ca Providentiator si Datator al legii, a dat desigur atat legea scrisa in litere, cat si legea duhului, adica a harului. ''Caci sfarsitul legii'', adica al legii scrise, inteleasa duhovniceste, ''este Hristos'' (Rom. 10,4). Daca deci in Hristos, ca ziditor, ca Providentiator si Datator de lege si ca Rascumparator, se aduna si legea naturala si cea scrisa si cea a harului, se adevereste cuvantul dumnezeiescului Apostol ca Dumnezeu va judeca cele ascunse ale oamenilor dupa Evanghelia Lui, adica dupa ceea ce li se binevesteste. Dar aceasta nu inseamna altceva ca le va judeca prin Iisus Hristos, Cuvantul Sau cel unul nascut dupa fiinta, intrucat prin El se afla salasluit in toti si pe unii ii mustra, pe altii ii lauda dupa merit, iar celor ce au vietuit dupa fire, dupa lege si dupa har, le daruieste prin Cuvantul cel negrait si unul nascut, care exista dupa fiinta impreuna cu El, cele de care sunt vrednici. Caci Cuvantul dumnezeiesc este Facatorul a toata firea, la toata legea, treapta si randuiala, si Judecatorul celor ce vietuiesc dupa fire, dupa lege, dupa treapta lor si dupa randuiala. Pentru ca fara Cuvantul care o promulga, nu este lege. Fie deci ca e judecat cineva dupa lege, prin Hristos va fi judecat; fie fara lege, iarasi va fi judecat prin El. Caci Cuvantul ca Ziditor este inceputul, mijlocul si sfarsitul tutore celor ce sunt, se cugeta si se numesc. ⁸⁷

Note

Dumnezeu Cuvantul e ca inceput Facatorul tuturor, ca mijloc, randuiala dupa care si puterea prin care se misca si se dezvolta toate, si ca sfarsit, tinta spre care tind si in care ajung toate prin implinirea a toata legea si randuiala. Din El, in El si spre El sunt toate. Cuvantul cel salasluit in toti ca Ratiunea cea mare (Logos) graieste tuturor prin ratiunea lor, chiar si celor ce se afla in starea naturala. (87)

Cuvantul dumnezeiesc, cel ce in tot chipul asemenea noua afara de pacat, a imbracat fara schimbare firea noastra si prin aceasta S-a facut om deplin, L-a aratat in Sine pe primul Adam prin trasaturile facerii si ale nasterii⁹¹. Omul primind existenta de la Dumnezeu si incepand sa existe chiar prin actul facerii, era liber de stricaciune si pacat, caci acestea n-au fost create deodata cu el. Cand insa a pacatuit calcand porunca, a primit osanda nasterii, care se sustine prin pacat, pacatul avandu-si sursa in trasatura patimitoare⁹² ivita din pricina lui, ca intr-o lege a naturii. In temeiul acestei legi nici un om nu este fara de pacat, fiind supus fiecare prin firea legii nasterii, care s-a introdus dupa facere, din pricina pacatului.

Fiindca, asadar, din pricina neascultarii a intrat pacatul, iar din pricina pacatului a intrat in firea oamenilor trasatura patimitoare (pasionala) prin nastere si fiindca neincetat cu aceasta trasatura patimitoare a nasterii prin pacat se improspata prima calcare, nu era nadejde de slobozire, firea fiind incatusata prin aprobarea vointei ei intr-o legatura rea. Caci cu cat se silea firea sa se conserve prin nastere, cu atat se strangea mai mult cu lantul legii pacatului, avand in sine prima greseala lucrand prin trasatura patimitoare. Pentru ca firea avand chiar in trasatura patimitoare sursa de crestere a pacatului, din pricina stramtorarii naturale, purta, datorita pacatului general cuprins in trasatura patimitoare, prin patimile contra firii, lucrarile tuturor Puterilor si Stapanilor ascunse in patimile cele dupa fire (aspecte).

Prin aceste lucrari toata puterea vicleana contribuia, folosindu-se de trasatura patimitoare a firii, la stricaciunea patimilor impotriva firii, impingand vointa spre ele prin patimile impotriva firii, impingand vointa, spre el prin patimile cele dupa fire (afecte).

Facandu-se, asadar, pentru iubirea Sa de oameni, Fiul cel unul nascut si Cuvantul lui Dumnezeu om deplin, spre a scoate firea oamenilor din aceasta stramtoare, din prima alcatuire a lui Adam, pe care a avut-o din facere, a luat nepacatosenia si stricaciunea, iar din nasterea introdusa dupa aceea in fire, din pricina pacatului, a luat numai trasatura patimitoare, insa fara de pacat. Puterile rele isi aveau, cum am spus din pricina pacatului, lucrarile lor ascunse in trasatura patimitoare primita de la Adam, ca intr-o lege necesara a firii. Vazand ele in Mantuitorul trasatura patimitoare a firii celei din Adam, datorita trupului pe care-l avea, si inchipuindu-si ca si Domnul a primit legea firii din necesitate ca orice om obisnuit si nu miscat de hotararea voii Sale, si-au aruncat si asupra Lui momeala nadajduind ca-l vor convinge si pe El prim patima cea dupa fire (prin efectul natural) sa-si naluceasca patima cea impotriva firii si sa savarseasca ceva pe placul lor. Domnul ingaduindu-le prima incercare a ispitirilor prin placere, le-a facut sa se prinda in propriile lor viclenii si prin aceasta le-a dezbracat, alungandu-le din fire, intrucat a ramas inaccesibil si neatins de ele. Astfel a castigat biruinta, desigur nu pentru El, ci pentru noi, pentru care s-a facut om, punand in folosul nostru tot castigul. Caci nu avea pentru sine lipsa de incercare. Cel ce era Dumnezeu si Stapan si slobod prin fire de toata patima, ci a primit incercarea pentru ca, atragand la Sine puterea cea rea prin primirea ispitelor noastre, sa o biruiasca prin momeala mortii, pe aceea care se astepta sa-l biruie pe El ca pe Adam la inceput.

Astfel de la prima incercare a dezbracat Capeteniile si Stapaniile care au intreprins sa-l momeasca (sa-l atace), alungandu-le departe de fire si tamaduind latura de placere a trasaturii patimitoare. Prin aceasta a desfiintat in El insusi zapisul lui Adam, prin care se invoise de buna voie cu patimile placerii si prin care, avandu-si voia povarnita spre placere, vestea chiar tacand stapanirea vicleanului asupra lui, prin faptele ce le savarsindu-se, elibera din lantul placerii, de frica mortii ⁹⁴.

 Dupa, asadar, prin biruinta asupra primei incercari, prin placere, a zadarnicit planul Puterilor, Capeteniilor si Stapanilor celor rele, Domnul le-a ingaduit sa-si puna in lucru si a doua momeala (al doilea atac), adica sa vina si cu incercarea ce le mai ramasese, cu ispita prin durere. In felul acesta, desertandu-si acelea deplin in El veninul stricacios al rautatii lor, l-a ars ca printr-un foc, nimicindu-l cu totul din fire. Asa a dezbracat, in vremea mortii pe cruce, Capeteniile si Stapaniile, intrucat a ramas neinfrant de durere. Mai bine zis s-a aratat infricosat impotriva mortii, a scos din fire latura de durere a trasaturii patimitoare, de care fugind omul cu voia, din pricina lasitatii, ca unul ce era tiranizat pururea fara sa vrea de frica mortii, staruia in robia placerii, numai si numai pentru a trai.

Dupa ce a dezbracat asadar Domnul Capeteniile si Stapaniile la prima incercare a ispitelor in pustiu, tamaduind latura de placere a trasaturii patimitoare a intregii firii, le-a dezbracat din nou in vremea mortii, eliminand de asemenea latura de durere din trasatura patimitoare a firii. Astfel a luat asupra Sa, ca un vinovat, isprava noastra, din iubirea de oameni, mai bine zis ne-a scris in socoteala noastra, ca un bun, gloria ispravilor sale. Caci, asemenea noua, luand fara de pacat trasatura patimitoare a firii, prin care obisnuieste sa lucreze ale sale toata puterea cea rea si stricacioasa, le-a dezbracat in timpul mortii pe acelea, intrucat au venit si asupra Lui pentru iscodire. Si asa a biruit asupra lor si le-a tintuit pe cruce in vremea iesirii sufletului, ca pe unele ce n-au aflat nimic propriu firii in trasatura patimitoare a Lui, pe cand ele se asteptau sa dea de ceva omenesc, datorita trasaturii patimitoare pe care o avea prin fire din pricina trupului. Deci pe drept cuvant a slobozit prin trupul Sau cel sfant luat din noi, ca printr-o incepatura, toata firea oamenilor amestecata in ea prin trasatura patimitoare, supunand prin ea insasi trasatura patimitoare a firii Puterea vicleana care se afla tocmai in ea (adica in trasatura patimitoare), imparatind asupra firii.

Exista desigur un inteles si mai inalt al acestui cuvant. Dar deoarece, precum stiti, nu trebuie date in scris intelesurile mai ascunse ale dumnezeiestilor dogme, sa ne multumit cu cele spuse pana aici, care pot molcomi cugetarea iscoditoare. Iar daca Dumnezeu imi va ajuta sa ma invrednicesc si de fata voastra, vom infatisa si intelesul cel apostolic cu toata grija ⁹⁵ .

Scolii

A binevoit sa-si insuseasca ispita noastra, cea prin placere, spre a-l atrage pe ispititorul, intrucat era, si ca om, prin fire lipsit de patima din placere. Caci ca om era prin fire supus patimilor (afectelor, suferintei) cu trupul, pentru putinta Lui de a muri, dar prin aplecarea voii nu era patimas, ca unul ce era fara de pacat. (2)

A numit: propriu firii, alunecarea cu voia spre pacat dupa greseala lui Adam, din pricina slabiciunii, pe care Domnul nu o avea in chip firesc nici dupa trup, fiind si cu trupul dupa o fiinta nepacatos. (3)

Note

Facerea arata providenta directa de la Dumnezeu printr-un act de creare. Nasterea arata providenta prin impreunarea dintre barbat si femeie. Iisus a luat unele din trasaturile nasterii, dar nu pe toate, in special nu pe cele pacatoase. De aceea nu le-a pierdut nici pe toate ale facerii. Astfel in El s-au aratat din nou intr-o persoana vie atat unele din trasaturile lui Adam dinainte de pacat, cat si unele din cele de dupa pacat. Din Adam cel dinainte de pacat a luat lipsa de pacat si nestricaciunea primite prin creatiune; din Adam cel de dupa pacat a luat trasatura patimitoare venita prin nastere, insa nu si patimile cele contra firii, cum ar fi anulat nepacatosenia si nestricaciunea. Dupa parerea Sfantului Maxim, ca si a altor Parinti, oamenii nu erau destinati sa se inmulteasca prin ''nastere'', ci pe alta cale. ''Facerea'' mai inseamna aici si trasaturile pe care le are, sau le-a avut firea oamenilor prin creatiune, iar ''nastere'' pe cele care le are din modul acesta de-a veni la existenta. Acestea sunt trasaturile de pe urma pacatului, care au inabusit unele din trasaturile originare. In loc de ''trasatura'' se poate zice si ''mod'', cum e in greceste. (91)

Trasatura patimitoare sunt afectele intrate, conform Rasp. 1, in fire dupa pacat. Ele nu sunt pacatoase, dar usureaza nasterea pacatului. De pilda pofta de mancare e un efect nepacatos. Dar extragerea sau devierea ei e pacat. Ele au devenit ca un fel de lege a firii, adica insotesc in mod necesar firea noastra in existenta ei pamanteasca. Nu tin insa de insasi ideea eterna a firii si deci nu-i vor apartine in existenta trupeasca. De aici rezulta caracterul natural al casatoriei in raport cu existenta pamanteasca a firii si caracterul natural al fecioriei in raport cu existenta eterna la care e chemata forma. Casatoria e naturala, dar se potrivit normal unei faze trecatoarea a firii. (92)

De unde inainte Satana era cel care momea pe om prin placere si prin fagaduinta unei false vieti, dorind cu lacomie moartea celor momiti, acum Iisus il momeste cu parerea ca va putea fi rapus El de moarte. Moartea lui Iisus s-a facut momeala Satanei. (93)

Zapisul acesta era un contract mereu confirmat de viata lui Adam, prin care, manat de pofta placerii din trasatura patimitoare, accepta robia Satane. Iisus refuza sa mai primeasca placerea oferita de Satana si deci abroga contractul cu acela. (94)

''Raspunsul'' acesta este o minunata pagina de hristologie si antropologie. Natiunea principala cu care lucreaza in acest ''Raspuns'' Sfantul Maxim este aceea de ''trasatura patimitoare'', pe care a castigat-o firea omeneasca in urma greselii lui Adam. Trasatura aceasta patimitoare, introdusa prin pacat, se deosebeste de pasivitatea pe care o are in general firea omeneasca chiar prin creatiune, care inseamna in general insusirea care o face sa suporte pasive stari si miscari launtrice sau influente straine in opozitie cu atitudinile voite, active, ale firii. In acest sens pasiva este firea chiar prin crearea sau prin definitia ei. Chiar miscarea este o pasivitate, intrucat firea poate decide cum sa se miste, dar de miscat trebuie sa se miste. Dar trasatura patimitoare speciala aparuta dupa pacat cuprinde trei elemente: capacitatea de suferinta patimile potrivite cu firea (afectele) si patimile contrare firii. In acest ''Raspuns'' e vorba numai de cele trei din urma. Noi in traducere folosind cuvantul patima al Sfantului Maxim, am adaugat in paranteza, cand s-a simtit lipsa de o precizare speciala, la patima in sens de suferinta, cuvantul patimire sau suferinta la patima dupa fire cuvantul afect, iar la patima contrara firii, n-am adaugat nimic. Afectul natural este de pilda foamea sau frica de moarte. Patima contra naturii e foamea definita apetit pervers, sau frica de moarte transformata in deznadejdea care duce la orice abdicare morala pentru scaparea de moarte. Sfantul Maxim nu intelege prin cuvantul numai patima rea in sensul obisnuit celorlalti sfinti din Filocalie, ca pacat devenit deprindere ce ne robeste, ci in ea, el pune pe langa acest inteles si intelesul afectului dupa fire. In trasatura patimitoare intrata in fire dupa pacat ce cuprind de asemenea aceste trei intelesuri. Dar patimile contrare firii sunt numai ca o virtualitate la inceput. Intai ea inseamna numai patimile conforme cu firea si capacitatea de suferinta. In mod necesar firea se manifesta in asemenea afecte,. Dar necesitatea manifestata in aceste aspecte duce usor la exagerarea lor in patimi contrare firii. Pacatul se cuprinde in general in aceasta trasatura patimitoare si in ea isi are sursa de crestere. Desi pacatoase sunt propriu zis numai patimile contrare firii, dar la omul obisnuit naturale se dezvolta atat de repede, atat de automat si de sigur in afecte contrare firii, incat se poate spune ca in general toata trasatura patimitoare este atinsa de pacat, care inclina spre pacat. Sfantul Maxim spune ca ''atunci cand afectele naturale sunt satisfacute peste trebuinta, sunt calea pe care vine diavolul in suflet'', dar ''cand sunt satisfacute potrivit cu trebuinta sunt calea pe care acela e nevoit sa se intoarca in tara lui''. de aceea spune Sfantul Maxim ca ''puterile raului isi ascund lucrarile in sanul afectelor naturale, pentru ca biciuindu-le pe acestea sa le faca a se transforma din pricina necesitatilor firii in afecte contrare firii''. O alta impartire a trasaturii patimitoare, prezentata apriat de Sfantul Maxim, este aceea in afecte de placere si afecte de durere. Se intelege ca sub raportul moral amandoua aceste feluri pot fi conforme cu natura sau contra naturii.

 Iisus a luat si El trasatura patimitoare a firii omenesti de dupa caderea lui Adam, dar fiind fara de pacat, El nu avea din aceasta trasatura decat capacitatea de suferinta si afectele naturale, de placere si durere. Cu alte cuvinte aceste afecte erau infranate de voia Lui, incat niciodata nu se dezvoltau sau nu se transformau in aspecte contrare firii. Puterile rele au crezut insa ca, punand si in Iisus in miscare aceste afecte, le vor face sa devina aspecte contrare firii, afecte pacatoase, ducand si pe Iisus la pacat.

 Ele au incercat sa faca o data lucrul acesta cu afectele de placere. Iisus avea placere pentru o bucata de paine in stare de flamanzire, dar Satana n-a putut impinge aceasta placere pana la cautarea cu orice pret a bucatii de paine. Deci a infranat miscarea Satanei pe acest plan, intrucat s-a dovedit mai slab decat puterea lui. Sfantul Maxim spune ca Iisus prin aceasta a scos cu totul din fire latura de placere a trasaturii patimitoare, adica afectele placerii. Afectul e ceea ce stapaneste. Dar infrangand ispita Satanei a facut ceva mai mult decat sa nu lase afectul sa se transforme in afect contrar naturii. El a pus afectul in general sub voia sa. Dar un afect stapanit nu mai e un afect propriu-zis. Deci placerea in El fu mai e o putere silnica mai presus de voie, ci o miscare totdeauna de acord cu voia.

 A doua oara a incercat Satana sa impinga pe Iisus in pacat prin afectul durerii, cu ocazia rastignirii. Dar si de asta data Iisus a infrant puterea celui rau si prin aceasta nu numai ca a oprit frica naturala de durere sa se dezvolte in frica contrara firii, ci in general a eliminat frica de durere prin fire, punand-o sub stapanirea voii. Astfel a eliminat in general trasatura patimitoare din fire; sau i-a scos coltii, acul prin care Satana isi injecta otrava in firea omeneasca. Afectele de durere erau primejdioase intrucat vointa in dorul de a scapa de ele si in general de groaza mortii se arunca in latura opusa, atrasa de placere. Iar placerea era primejdioasa prin aceasta atractie puternica ce-o exercita asupra voii, pana la robie. Iisus a ridicat prin Sine in general firea omeneasca deasupra placerii si durerii, deasupra trasaturii patimitoare. Iar acest afect din firea lui omeneasca se prelungeste in general in firea tuturor oamenilor care intra in comunicare cu El.

 Sa nu confundam cu afectul durerii capacitatea de suferinta, sau de simtire a durerii. Aceasta ramane in firea omeneasca si dupa ce omul biruie afectele de placere si de durere. Dar prin suferinta omul e mereu mai presus de afectul durerii, daca afectul e ceva care stapaneste, nu ceva care e stapanit. (95)

Scolii

Alt inteles. Ratiunea activitatii este puterea naturala spre implinirea virtutilor, iar ratiunea patimirii este harul celor mai presus de fire sau navala celor contrare firii. Precum nu avem puterea naturala pentru ceea ce e mai presus de noi, la fel nu avem prin fire putere peste ceea nu este. Patimim asadar indumnezeirea prin har ca una ce e mai presus de fire, dar nu o facem. Caci nu avem prin fire o putere capabila sa realizeze indumnezeirea. Si patimim iarasi pacatul ca un accident contrar firii, acceptat insa cu voia noastra¹⁰⁶ . Caci nu avem putere naturala spre aducerea in existenta a raului. Deci cata vreme ne aflam, in viata de aici, lucram la implinirea virtutilor, avand spre lucrarea aceasta putere prin fire. Iar in viitor vom patimi indumnezeirea, primind in dar harul spre patimirea ei. (5)

Carmuind mania si pofta, ratiunea lucreaza virtutile. Iar mintea luand seama la ratiunile lucrurilor dobandeste cunostinta cea fara greseala a lor. Cand deci ratiunea, dupa alungarea celor contrare, afla ceea ce este vrednic de iubit prin fire, iar mintea, dupa trecerea peste cele ce pot fi cunoscute, sesizeaza Cauza lucrurilor, cea mai presus de cunostinta si cunostinta, atunci se iveste patimirea indumnezeirii prin har. Aceasta patimire desface ratiunea de la indeletnicirea cu discernamantul natural, deoarece acolo nu mai este nimic de discriminat si opreste mintea de la cugetarea cea dupa fire, deoarece acolo nu mai este nimic de cunoscut. El face pe cel invrednicit de participarea dumnezeiasca Dumnezeu, prin identitatea pe care o dobandeste prin odihna¹⁰⁷. (7)

Felurile virtutii si ratiunile lucrurilor sunt, zice, chipurile bunurilor dumnezeiesti. Diferitele feluri de virtuti sunt ca un fel de trup al lui Dumnezeu, iar ratiunile cunostintei in duh ca un fel de suflet. Prin acestea indumnezeieste El pe cei vrednici, dandu-le pecetea consistenta a virtutii si harazindu-le substanta statornica a cunoasterii adevarate. (8)

Note

Pacatul devenit patima ne duce fara nevoie. Nebunia, ultimul grad al pacatului, al alterarii firii, nu mai lasa nici o urma de initiativa voluntara in om, ci omul e intr-o completa pasivitate. De aceea in iad omul nu mai poate face nimic pentru mantuirea Sa. Omul in aceasta stare nu se mai poate nici pocai. (106)

Participand la Dumnezeu, mintea nu mai trece de la un lucru la altul nici dorinta. Acel om ramane pentru veci intr-o neschimbare totala. Dar nu e o schimbare moarta, ci o traire (o patima intensa a lui Dumnezeu in sine. El e Dumnezeu nu numai pentru ca are in sine lucrarile dumnezeiesti, ci pentru ca e neschimbabil ca Dumnezeu. (107)

Mintea cea credincioasa si lucratoare ¹³¹ fiind, asemenea Sfantului Petru, prinsa de Irod, adica de legea de piele (caci Irod se talcuieste: ''cel de piele''), sau de cugetul trupesc, e inchisa in dosul a doua straji si a unei porti de fier, adica e razboita de lucrarea patimilor si de invoirea gandului cu ele. Pe acestea trecandu-le mintea ca pe niste straji, sau carcere, ajutata de ratiunea filozofiei lucratoare (ca de un Inger), ¹³² ajunge la poarta cea de fier, care duce in cetate, adica la poarta cea de fier, care duce in cetate, adica la impletitura stransa si tare greu de biruit, dintre simturi si lucrurile sensibile. Pe aceasta deschizand-o ratiunea contemplatiei naturale in duh, da drumul mintii sa plece fara teama spre lumea inrudita a celor inteligibile, slobozita de furia lui Irod. ¹³³

Scolie

Straji numeste deprinderea si savarsirea pacatului. Caci insusirea caracteristica a deprinderii este invoirea cu pacatul. Sub robia acestora lupta cel rau ca sa tina pe sfinti. Iar poarta cea de fier este relatia naturala a simturilor cu cele sensibile, din care ratiunea constiintei active scapa, ca un Inger, pe cel cu adevarat credincios.

Note

E prima treapta a urcusului duhovnicesc, respectiv prima constatatoare din doua parti. Caci urcusul incepe de la credinta simpla, ajunge la lucrarea virtutilor, apoi la contemplarea ratiunilor din natura si in sfarsit la vederea lui Dumnezeu. (131)

Ratiunea fiind in greceste de genul masculin, poate fi socotita usor ca simbolizata prin Inger. Pe alta parte ratiunea oricarui lucru si a oricarui activitati, fiind socotita de Sfantul Maxim ca o raza vestitoare a ratiunii (a Logosului) supreme, e potrivita asemanarea ei cu un Inger, care e si el e vestitor al lui Dumnezeu. (132)

Filozofia lucratoare e stradania de purificare, care e prima treapta a urcusului duhovnicesc, presupunand pornirea de la credinta. Cu ajutorul acesteia (sau a ratiunii ingerului ei) mintea scapa din primele doua inchisori, din pacatul cu fapta si din deprinderea cu pacatud. Apoi ajunge in fata lumii, care desi nu-i mai este indemn la pacat, totusi inca nu-i este stravezie, ci e un zid opac, o poarta de fier in fata lumii spirituale, omul nestiind s-o vada decat cu simtirea. Aceasta poarta o deschide sau o face transparenta contemplatia naturala in duh (respectiv ratiunea ingerul ei). E de observat ca Sfantul Maxim nu numeste prima treapta intelepciune lucratoare, ci iubire de intelepciune. Intelepciunea se dobandeste pe treapta cea mai inalta. In fata stradaniei pentru virtuti omul inca nu poseda intelepciunea ( nu e intelept), ci numai iubirea de intelepciunea ( e numai filozof). (133)

Trebuie sa se stie ca spunand dumnezeiescul Apostol ca ''Hristos este capul a tot barbatul'', a afirmat ca Hristos este capul barbatului credincios, care implineste poruncile dumnezeiesti si contempla dogmele evlaviei. Cu toata forma sa generala, cuvantul nu cuprinde si pe barbatii necredinciosi. Caci cum ar putea fi Hristos cap al celor ce nu cred? Prin urmare, dupa unul din intelesurile mai inalte ale acestui loc, spunem ca barbatul are mintea activa¹³⁶ care are drept cap ratiunea (cuvantul) credintei. Spre aceasta privind ca spre Hristos, mintea isi intocmeste propria viata, zidind-o cu harurile poruncilor prin fapte. In felul acesta nu necinsteste capul sau, adica credinta, punand asupra lui vreun oarecare acoperamant pamantesc din afara. Ceea ce inseamna ca nu pune mai presus de credinta nimic din cele vremelnice si pieritoare. Femeie a acestei minti spunem ca este insasi deprinderea fapturii, care e acoperita cu parul bogat al multelor si feluritelgr cugetari si chipuri de viata practica; sau mai bine zis deprinderea aceasta are insasi mintea, in calitatea de cap al ei, acoperita cu podoaba deasa a acestor cugetari si chipuri. Iar Hristos zicem ca e credinta ipostasiata, al carei cap este in chip vadit Dumnezeu, spre care duce ratiunea credintei, aratand celui ce-si inalta cugetarea de la cele de jos pe Dumnezeu, in care se si afla dupa fire.¹³⁷

Si iarasi putem spune ca barbatul este mintea care cultiva contemplatia naturala in duh, avand drept cap Ratiunea (Logosul) creatoare a tuturor, ce se arata celui ce crede din ordinea frumoasa a celor vazute. Pe aceasta nu o necinsteste mintea, intrucat nu o acopera si nu o pune dedesubtul vreunuia din lucrarile vazute si nu ridica, peste tot, ceva mai presus de ea. Femeia acestei minti este simtirea (lucrarea de perceptie), care este tovarasa ei de viata si prin care patrunde in natura lucrurilor sensibile si aduna ratiunile mai divine din ea. Mintea nu ingaduie acestei consoarte sa se descopere in lucrarea ei de valurile ratiunii si sa se faca slujitoarea nesocotintei (irationalitatii) si a pacatului, ca in felul acesta, respingand ratiunile mai divine ca pe niste acoperaminte, sa primeasca drept cap, in locul mintii, patima nesocotintei¹³⁸ . Iar cap al lui Hristos, adica al Ratiunii (Logosului) creatoare, care se dezvaluie din lucruri, analog cu ele, prin contemplatia lor naturala, strabatuta de credinta este Mintea cea negraita, care o naste pe acea dupa fiinta. Spre Mintea aceea duce Ratiunea (Cuvantul) prin sine mintea ce urca prin contemplatia cucernica a lucrurilor, impartasindu-i treptat din vederile spirituale ale celor dumnezeiesti, pe masura cunoasterii celor vazute.

Si iarasi barbatul este mintea ajunsa inauntrul cunoasterii tainice a lui Dumnezeu (a teologiei mistice), avand drept cap neacoperit pe Hristos, adica Ratiunea credintei inteleasa in chip necunoscut, sau mai bine zis cunoscuta in chip neinteles, prin initierile tainice, indemonstrabile. Mintea, ajunsa prin exercitiu la golul indumnezeitor, vrednic de lauda, care o depaseste total si distinct atat pe ea cat si toate cele ce exista, nu pune peste acea Ratiune nimic din cele ce sunt, nici simtire, nici ratiune, nici minte, nici intelegere, nici cunostinta, nici ceva cunoscut, nici ceva cugetat, nici ceva simtit, nici ceva ce simte. Femeia acestei minti este cugetarea curatita de toata imaginatia sensibila, avand drept cap mintea acoperita bogat cu iluminarile fara de inceput si mai presus de intelegere ale dogmelor negraite si necunoscute. Iar cap al lui Hristos, adica al Ratiunii negata tainic prin depasire, este Mintea ridicata in chip absolut si infinit peste toate si in tot chipul. Pe aceasta Hristos, cel inteles spiritual ca Ratiunea Mintii prin fire, o face cunoscuta celor vrednici. Pentru ca zice: ''Cel ce m-a vazut pe Mine a vazut pe Tatal''. (Ioan. 14,9). Si intr-adevar intelegerea Ratiunii devine cunostinta a Mintii care a nascut-o pe aceea, intrucat Ratiunea arata Mintea subzistand in Sine dupa fiinta. Spre acea Minte ridica Ratiunea mintea ce se doreste dupa identificarea cu Dumnezeu prin har, dupa ce aceasta si-a eliberat intelegerea de multimea lucrurilor deosebite calitativ si cantitativ si s-a adunat intr-o unitate deiforma, prin identitatea si simplitatea miscarii neincetate si cunoscatoare in jurul lui Dumnezeu ¹⁴⁰ .

Deci toata mintea activa (lucratoare, practica) ''rugandu-se si proorocind'', cu alte cuvinte, cautand sa afle ratiunile virtutilor (caci asa trebuie inteles cuvantul ''rugandu-se''), sau descoperind chipurile lor prin fapte (caci asa trebuie inteles cuvantul ''proorocind''), trebuie sa priveasca numai la ratiunea goala a credintei, neabatandu-si cugetarea, gandul sau lucrarea la nimic altceva si deci neacoperindu-si capul, sau punand altceva peste el. si orice femeie, adica orice deprindere a mintii active, ''rugandu-se sau proorocind'', adica miscandu-si in chip ascuns dispozitia ei interna, sau infatisand virtutea in chipurile purtarii din afara, daca face aceasta fara discernamant rational, necinsteste capul ei. Caci ea cultiva atunci binele urand unei pofte, odata ce este lipsita de ratiunea care o impodobeste ca un acoperamant. De asemenea toata mintea, care se exercita in contemplatia naturala, daca se roaga sau proroceste avand ceva pe cap, cu alte cuvinte cauta sa cunoasca ratiunile lucrurilor care le impartaseste altora, cu vreo pornire spre altceva, fara un scop evlavios, necinsteste capul sau, ca una ce pune mai presus de cunostinta dreapta si cucernica vreun lucru din cele trecatoare. Si orice femeie, adica orice perceptie orientata in chipul natural sau lucrurile sensibile, daca nu are ratiunile spirituale ale acelora ca acoperitoare, necinsteste capul ei, ocupandu-se cu contemplarea celor vazute din patima, pentru afectiunea naturala fata de ele. Si iarasi, toata mintea indragostita de teologia mistica, daca se roaga sau prooroceste avand ceva pe cap, adica daca patrunde la vederile tainice in chip nestiut, sau invata si initiaza pe altii in teologie, avand vreo forma a intelegerii in vreme ce cunoaste sau face cunoscut in chip mistic Cuvantul cel mai presus de intelegere, rusineaza capul sau, punand pe Cel simplu si mai presus de orice intelegere, sub ceva din cele ce sunt sau se cunosc. Mintea trebuie sa fie atunci golit de toata ideea si de toata cunostinta, ca sa vada fara ochi pe Dumnezeu Cuvantul cel adevarat, stiind limpede ca in privinta lui Dumnezeu sunt mai adevarate negatiunile prin depasire, care vestesc realitatea pozitiva divina prin negarea totala a celor ce sunt. Si orice femeie, adica orice cugetare a unei astfel de mintii, care e adumbrita de multe vederi tainice, necinsteste capul ei, lepadand cunostinta dumnezeiasca si tainica ce acopere mintea ca pe un cap.

Deci tot barbatul, adica toata mintea activa, sau naturala, sau teologica, ¹⁴¹ cand se roaga sau prooroceste, adica primeste invatatura sau invata pe altii, sa aiba descoperit capul sau, adica pe Hristos: cea activa, nepretuit nimic mai mult decat credinta si virtutea; cea naturala, neputand nici o alta ratiune mai presus de Ratiunea prima; iar cea teologica, neconturand nicidecum in schemele si intelesurile castigate din lucruri, pe Cel mai presus de intelegere si de cunostinta. Si toata femeia, adica toata deprinderea mintii active, sau perceptia celei naturale, sau cugetarea inteleapta a celei teologice, sa-si acopere capul: deprinderea activa, avand asezat asupra ei discernamantul ratiunii, cu care sa deosebeasca cele ce trebuie si cele ce nu trebuie facute; perceptia, puterea ratiunii cu care sa judece cu stiinta cele vazute; iar cugetarea, cunostinta cu totul indemonstrabila a celor mai presus de intelegere. Caci toata deprinderea, perceptia si cugetarea neacoperita in modul aratat, nu se deosebeste de cea rasa, adica de cea care n-are nici o ratiune a virtutii, sau a evlaviei, sau a cunostintei tainice si a iubirii dumnezeiesti.

Deci orice astfel de femeie trebuie sa aiba, pe buna dreptate, totdeauna stapanirea ratiunii, sau supravegherea rationala asupra capului. Aceasta in primul rand pentru ingeri, care vad miscarile aratate si nearatate ale noastre si scriu tot gandul si toata fapta sau lauda spre osanda noastra in ziua infricosata a darii la iveala. Apoi pentru cugetarile constiintei, intelese si ele in mod figurat ca ingeri, care ne mustra pentru cele ce le-am savarsit, sau ne apara acum si in ziua judecatii. In sfarsit si pentru ingerii rai, care pandesc deprinderea, perceptia si cugetarea noastra ca indata ce le vad dezvelite de discernamantul, de evlavia si de cunostinta rationala si mintala, sa dea navala, facand sa se nasca cele potrivnice acestora: lipsa de discernamant, de evlavie si nestiinta, prin care dracii cei rai lucreaza pacatul, ratacirea si necredinta.

Iar cap al lui Hristos a fost numit Dumnezeu, care ca Minte este prin fire principiul Ratiunii.

Scolii

Barbat este si acela care se indeletniceste cu filozofia activa (lucratoare, practica). (1)

A numit cap pe Hristos, ca ipostas al bunurilor viitoare. Caci credinta, dupa dumnezeiescul Apostol, ''este ipostasul celor viitoare si dovada lucrurilor nevazute'', prin ceea ce este aratat El insusi. Pentru ca ''in El sunt ascunse toate comorile cunostintei si ale intelepciunii''. (2)

Credinta cea ipostasiata este credinta efectiva si lucratoare, prin care Cuvantul lui Dumnezeu se arata in cei activi intrupat in porunci.¹⁴⁵ Iar prin acestea Cuvantul ii duce pe cei activi spre Tatal, in care se afla El dupa fire. (3)

Barbat este si mintea ce se exercita cu evlavie in contemplatia naturii, avand drept cap Ratiunea lui Dumnezeu, pe care o contempla cugetarea prin credinta, ca pricina creatoare a celor vazute. (4)

Daca cineva vrea sa vada in chip just creatiunea (caci omul are putere naturala sa vada bine si sa deosebeasca binele de rau), va fi calauzit spre pomul vietii, care este Facatorul a tot pomul, ''in care sunt ascunse comorile cunostintei si ale intelepciunii''. Iar daca, intrebuintand gresit puterea naturala (abuzand de ea), va vrea sa vada creatiunea in chip rau, se va departa de viata si va manca din pomul care ascunde in sine deosebirea binelui de rau, supunand simtirii si socotintei nerationale mintea si ratiunea. Deci unul ca acela va socoti placerea ca bine, pentru ca ajuta la conservarea trupului, iar durerea si ostenelile trupului ca rau, pentru ca nu ajuta la acea conservare; si va socoti faptura drept Dumnezeu, procurandu-si din ea prilejurile placerii trupesti. (5)

Din fiinta celor vazute si din miscarea si din varietatea lor, cunoastem Monada sfanta cea in trei ipostasuri. (7)

Barbat e si cel initiat in teologia mistica. (8)

Femeia mintii active zice ca este deprinderea, ca nascatoare a chipurilor virtutii; a celei naturale, simtirea (perceptia prin simturi) innobilata prin ratiunile Duhului, ca nascatoare a imaginilor nepatimase ale lucrurilor; iar a celei teologice, cugetare curata, capabila sa patimeasca in chip unitar lumina cea unica in trei straluciri. (11)

Identitatea mintii desavarsite cu Dumnezeu dupa har inseamna miscarea simpla si neimpartita a mintii in jurul Celui ce este prin fire unul si acelasi. Aceasta miscare nu primeste intelesuri care se deosebesc dupa cantitatea substantei sau dupa calitatea puterii, ci numai o bucurie negraita, plina de o simtire mai presus de intelegere. (13)

Rugaciunea celui activ (practica) consta, zice, in cererea virtutilor, iar proorocia in comunicarea adevarata a ratiunilor din ele. Rugaciunea celui ce se indeletniceste cu contemplarea naturii consta, zice, in cererea cunostintei stiintifice a lucrurilor, iar proorocia in comunicarea acesteia altora, printr-o invatatura adevarata. In sfarsit, rugaciunea celui ce se indeletniceste cu teologia, este, zice, tacerea tainica, in timpul careia mintea se face, prin negarea lucrurilor in sens de depasire, vrednica de unirea cea mai presus de intelegere si cunostinta; iar proorocia acestuia este initierea tainica a altora in acestea. Caci rugaciunea infaptuieste unirea celui ce se roaga cu Dumnezeu, iar proorocia pentru Dumnezeu indeamna pe cel ce prooroceste sa comunice oamenilor bunurile date lui.¹⁴⁶ (14)

Note

Mintea (in greceste de genul masculin) in stradania pentru virtuti se conduce la inceput de credinta, nu de evidenta. (136)

Pana aici prin barbatul ce are pe cap pe Hristos si prin femeia ce are de cap barbatul, s-a indicat prima treapta a urcusului duhovnicesc, cea activa. (137)

Aici prin barbatul descoperit si femeia acoperita se indica treapta a doua a urcusului duhovnicesc, contemplarea naturii. Aceasta contemplare, desi se numeste naturala dupa obiectul ei, se face in duh, deci in har. E o lucrare a ratiunii ajutata de har. Numai o astfel de lucrare a ratiunii, cunoaste just natura. (138)

Aici se descrie a treia treapta a urcusului. Ratiunea credintei de pe aceasta treapta nu mai e credinta ca norma neevidenta din prima treapta, ci e insusi Logosul cunoscut direct, dar mai presus de intelegere, dupa depasirea tuturor, si in acest sens socotit mai degraba obiect al credintei. Aici se arata ca apofatismul nu inseamna o necunoastere totala, ci paralel cu el au loc iluminari tainice. (140)

Mintea practica e mintea preocupata de virtuti, mintea naturala e cea care contempla natura, iar mintea teologica e cea care contempla pe Dumnezeu. ele sunt asezate pe trei trepte. Nu poate dobandi cineva mintea teologica daca n-a trecut prin cea practica si naturala. (141)

Cugetarile in greceste sunt de genul barbatesc ca si ingerii. (142)

Credinta care da forta poruncilor sau virtutilor este insusi Hristos, sau puterea ce emana din El, pe masura acestei stari a omului. (145)

Rugaciunea insotind pe om pe toate treptele urcusului duhovnicesc, pana la unirea cu Dumnezeu, se deosebeste cu fiecare stare a omului. Rugaciunea ca tacere tainica era rugaciunea curata. (146)

Diavolul este si dusman si razbunator al lui Dumnezeu. Este dusman, cand din ura fata de El isi da aparenta unei iubiri pierzatoare fata de noi oamenii, indemnandu-ne prin patimile de bunavoie ale placerii sa alegem in locul bunurilor vesnice lucrurile vremelnice. Prin aceasta furandu-ne apoi toata dorirea sufletului, ne desface cu totul de la dragostea de Dumnezeu, facandu-ne dusmani cu voia ai Facatorului.

Iar razbunator este cand, dezvelindu-si toata ura sa fata de noi, care i-am ajuns datornici din pricina pacatului, cere pedepsirea noastra. Caci nimic nu desfata mai tare pe diavol ca omul pedepsit. Ingaduindu-i-se aceasta si scornind una dupa alta suferintele patimilor fara de voie se napusteste ca un vifor fara mila asupra celor peste care a dobandit, din ingaduinta lui (Dumnezeu, putere neurmarind sa implineasca o porunca divina, ci dorind sa-si sature patima urii sale impotriva noastra El vrea ca marea povara a necazurilor dureroase, sufletul sfarsit de slabiciune sa-si taie de la sine puterea nadejdii in Dumnezeu, facand din intamplarile dureroase care vin peste el nu pricini pentru reculegerea mintii, ci pricini de necredinta.

Dumnezeu, bun fiind si vrand sa smulga din noi, cu totul samanta pacatului, adica placerea, care desface mintea de la iubirea lui Dumnezeu, ingaduie diavolului sa aduca asupra noastra chinuri si pedepse. Prin aceasta El usuca veninul placerii de mai inainte cu chinurile sufletului si in acelasi timp vrea sa sadeasca ura si desavarsita scarbire fata de cele prezente, care dezmiarda numai simturile, ca fata de unele ce nu ne aduc nimic altceva decat pedepse prin folosirea lor. El vrea mai departe sa faca din puterea pedepsitoare si din ura de oameni a aceluia o pricina a readucerii fortate la virtute, a celor ce au alunecat de bunavoie din ea.

Deci diavolul e numit ''sluga lui Dumnezeu'' ca cel ce, cu ingaduirea lui Dumnezeu, pedepseste pe pacatosi, ramanand totusi apostat si talhar viclean, ca unul ce are aplecarea vointei foarte inrudita cu a celor ce s-au departat de Dumnezeu prin placere. Caci e drept sa fie chinuiti de diavol cei ce au imbratisat cu voluptate planurile lui viclene prin pacatele de bunavoie. Astfel diavolul este atat semanatorul placerii, cat si aducatorul durerii prin patimirile fara voie.

Cand deci locuitorii Iudeii si ai Ierusalimului, adica cei ce au dobandit deprinderea faptelor pentru slava cea de la oameni, umbrind chipurile virtutilor prin implinirea lor numai ca atare si multumindu-se sa graiasca numai cuvintele intelepciunii si ale cunostintei, fara sa se faca faptele dreptatii, iar pe deasupra mandrindu-se fata de altii pentru virtutea si stiinta lor, pe drept cuvant sunt predati ostenelilor si necazurilor, ca prin patimirea lor sa invete smerenia uitata de ei din pricina parerii desarte ce si-o fac despre ei insisi. Stiind acest lucru si minunatul Apostol a predat Satanei pe nelegiuitul din Corint spre pierderea trupului, ca duhul sa se mantuiasca in ziua Domnului Iisus. De aceea e predat si regele Iudeii si al Ierusalimului regelui Asirienilor, aratandu-se prin aceasta ca mintea contemplativa si cunoscatoare (gnostica) e predata diavolului spre pedepsire, ca acela sa aduca asupra ei chinuri si necazuri dupa dreptate, iar ea sa invete, suferind, sa filosofeze mai degraba despre rabdarea in necazuri, decat sa se mandreasca cu desertaciune pentru lucruri care nu exista cu adevarat.

Deci tot cel ce rabda de bunavoie si cu multumire grelele necazuri ale incercarilor fara voie, constient de relele pe care le-a savarsit, nu este scos din deprinderea si harul virtutii si al cunostintei, ca locuitorii de odinioara din Iudeea si Ierusalim. Aceasta pentru ca suporta de bunavoie jugul regelui Babilonului si, ca unul ce iti achita o datorie, primeste chinurile aduse asupra lui. Ramanand in ele, plateste regelui Babilonului muncile silnice prin partea patimitoare a firii, invoindu-se la ele prin dreapta judecata, ca unul ce i le datoreaza aceluia din pricina pacatelor de mai inainte; iar lui Dumnezeu Ii aduce prin inchinare adevarata, adica prin dispozitia smerita a sufletului, indreptarea greselilor.

Dar cel ce nu primeste cu multumire necazurile si incercarile fara voie, aduce asupra lui cu ingaduirea lui Dumnezeu, in vederea indreptarii, si nu se pocaieste lepadand inalta parere de sine care-i vine din inchipuire ca e drept, ci se impotriveste hotararilor dumnezeiesti intemeiate pe judecatile Lui cele drepte, asemenea locuitorilor de odinioara din Iudeea, si nu primeste de buna voie jugul regelui Babilonului, este predat, la porunca dumnezeiasca, regelui Babilonului ca sa fie dus in robie, sa fie aruncat in inchisori si lanturi, sa sufere de foamete si sabie, fiind scos de tot din pamantul lui, adica din paruta desprindere a virtutii si a cunostintei. Prin ducerea in robie, e osandit la instrainarea de cele dumnezeiesti; prin aruncarea in inchisori, e osandit la inchipuirile mincinoase despre lucruri; prin punerea in lanturi, la incetarea totala a oricarei fapte bune; prin foamete, la lipsirea de invataturile dumnezeiesti; prin moarte, la invartosarea si nesimtirea totala fata de cele bune; prin sabie, la cugetari patimase si desfranate, care sting amintirea lui Dumnezeu.

Toate acestea si mai multe decat acestea le sufera cel scos din deprinderea virtutii si a cunostintei, ca din pamantul sau, pentru faptul ca nu vrea, din pricina mandriei si a inchipuirii desarte, sa plateasca datoriile pentru greseli, primind cu bunavointa necazurile, nevoile si stramtorarile. In aceasta privinta sa ne fie pilda dumnezeiescul Apostol, (2 Cor 12, 10)care totusi, pentru dreptatea lui, era slobod de orice datorie fata de acestea. Caci stia marele Apostol ca umilirea cea dinafara a trupului prin munci, este pazitoarea comorilor dumnezeiesti din suflet. Si cu aceea rabda cu bucurie atat pentru el, cat si pentru cei carora avea sa le fie pilda de virtute si de credinta, si chiar daca vor suferi pe dreptate, dupa pilda Corinteanului pedepsit, sa aiba ca mangaiere si ca pilda de rabdare pe cel ce sufera fara sa fie vinovat.

Iar regii neamurilor din acest loc al Scripturii cred ca sunt oamenii care stau in frunte prin diferitele patimi de ocara. Ei inca sunt supusi dupa dreptate, pedepsei pentru pacatele lor si de aceea predati regelui Babilonului, ca putere pedepsitoare ce se bucura de chinuirea firii. Astfel regele Egiptului este mintea desfranata si iubitoare de placeri; Moabiteanul este mintea dezmierdata si pangarita; Amaniteanul este mintea dedata zgarceniei; Sirianul este mintea superstitioasa si dialectica (certareata), caci s-a spus ca singur Sirianul a stat impotriva lui Solomon, (III Regi 12, 25) adica impotriva pacii si a intelepciunii; regele din Tir este mintea iubitoare de lume si de viata; iar dintre ceilalti regi fiecare simbolizeaza ceea ce isi poate da seama omul intelept (gnostic), cautand singur intelesul lor prin talmacirea numelui lor, sau a locurilor unde se amintesc, sau luand aminte la chipul in care vietuiesc, sau la indeletnicirile lor, sau la vrajmasia lor speciala fata de Israel. Caci nu totdeauna si toti trebuie talcuiti dupa acelasi inteles, ci dupa trebuinta ceruta de imprejurari si dupa intelesul profetiei.

Pentru ca Scriptura intelege odata prin Faraon ca diavolul, altadata legea firii. Primul inteles i-l da cand vrea sa prapadeasca pe Israel; al doilea, cand il slujeste dupa oranduire de sus Iosif, care intruchipeaza profetic pe Dumnezeu Cuvantul ce slujeste de bunavoie firii si patimilor noastre, afara numai de pacat. De asemenea si regele Tirului este inteles odata cu diavolul, iar altadata ca legea naturala. Primul inteles i se da cand lupta impotriva lui Israel prin Sisara, (Iuda 4,2) al doilea cand se imprieteneste cu David si ajuta lui Solomon la zidirea templului dumnezeiesc (II Regi 5,11). Si multe alte intelesuri se dau fiecaruia dintre regii insirati de Sfanta Scriptura, dupa sensul ce-l are proorocia.

Iar fiarele, pe care le preda Dumnezeu regelui Babilonului, sunt dracii, dintre care fiecare lucreaza, dupa destoinicia lui innascuta, la aducerea uneia sau alteia dintre ispite. Caci fiecare este samanatorul altei rautati si fiecare este mai viclean decat altul si mai iscusit spre un anumit fel de rautate. Dar nici dracii insisi nu pot sluji in nici o privinta diavolului, incepatorului a toata rautatea, fara ingaduirea lui Dumnezeu. Trebuie ca insusi Dumnezeu sa ingaduie, precum singur stie, in grija Lui de lume si in iubirea de oameni, diavolului sa aduca, prin slujitorii lui, diverse pedepse asupra noastra pentru pacatele savarsite. Aceasta se arata limpede in istoria lui Iov, unde se spune ca diavolul n-a putut sa se apropie de Iov fara ingaduinta lui Dumnezeu.

Dar si Nabucodonosor insusi, regele Babilonului, e inteles de multe ori ca legea naturala. Aceasta o arata in scrisoarea adresata locuitorilor din Ierusalim, acei care, neputand sa implineasca legea duhovniceasca, au fost mutati in pamantul Babilonului, adica in deprinderea confuziei pamantesti. Ei le cer acestora sa se roage pentru viata lui Nabucodonosor, regele Babilonului, si pentru viata lui Baltazar fiul lui, adica pentru legea naturala si pentru deprinderea ei cu fapta, sub care au cazut odinioara, ''ca sa fie zilele lor ca zilele cerului'' (Baruh 1,11). Prin acest cuvinte ei cer celor ce au ramas in starea nepatimasa a virtutii si in adevarul cunostintei, sa se roage ca sa fie gandurile legii naturale si ale deprinderii ei cu fapta, sub care au ajuns parasind legea duhului, ca gandurile dumnezeiesti ale legii duhovnicesti, numind gandurile ''zile'', iar legea duhovniceasca ''cer''. Ei se rugau adica lui Dumnezeu, ca sa nu se departeaza legea naturala si ostenicioasa sub care au ajuns, de legea duhovniceasca.

Cu acestea consuma si cuvantul pe care marele Daniil i l-a spus in chip tainic lui Nabucodonosor, ca amenintare dumnezeiasca, cand i-a talmacit vedenia din vis: ''Si te voi izgoni dintre oameni, si va fi locuinta ta cu fiarele salbatice; si te voi hrani cu iarba ca pe un bou si vei dormi sub roua cerului; si sapte ani vor trece peste tine pana cand vei cunoaste ca Cel Prea Inalt stapaneste peste Imparatia oamenilor si o da cui voieste. Si pentru ca a spus: Lasati coltul radacinilor arborelui in pamant, imparatia ta iti va ramane si din ea vei cunoaste Imparatia cea cereasca''. (Daniil 4, 22-23)

Prin izgonire poate ca intelege scoaterea din Rai in lumea aceasta, pentru calcarea poruncii, si caderea de la petrecerea cu sfintii Ingeri, adica de la vederile spirituale, sub puterea legii naturade intemeiata pe simtire. Iar locuirea cu fiarele salbatice inseamna petrecerea cu patimile si cu dracii care le lucreaza. Iarba cu care l-au hranit (Ingerii, zic unii codici, sau oamenii, zic altii, nu fiarele cu care avea locuinta, caci acelea nu hranesc, ci sfasie), inseamna cunoasterea naturala prin simtire a lucrurilor si lucrarea ostenitoare a virtutii; pe acestea le procura ca pe o iarba, oamenilor Ingerii.

Iar ''vei dormi sub roua cerului'', inseamna a avea, prin Providenta dumnezeiasca, puterea care se afla in acestea. ''Roua cerului'' indica Providenta, care harazeste omului in veacul acesta, pe langa toate cele insirate, conservarea in existenta; sau legea firii, care ramane cu desavarsire nestricata; sau poate cunoasterea in parte a celor inteligibile, pe care ne-o mijlocesc lucrurile vazute prin harul lui Dumnezeu si care tine pe om aici in nadejdea celor viitoare.

Cuvintele ''sapte ani vor trece peste tine'' indica intinderea crugului inseptit al vremii in veacul acesta. Sub acest crug a cazut firea, deoarece n-a pazit deprinderea si lucrarea proprie, dar dupa sfarsitul lui, la invierea asteptata, se va reintoarce iarasi la sine, prin lepadarea insusirilor duhovnicesti (irationale), primind din nou marirea de la inceput a imparatiei, dupa ce a cunoscut, prin iconomia Providentei din acest veac, stapanirea adevaratei imparatii. Caci prin cuvintele: ''lasati coltul radacinilor pomului in pamant'', se arata ca nu se smulge deplin, din pricina greselii de la inceput, samanta si puterile bunatatii. Datorita acestora, reluandu-si firea iarasi cresterea, revine prin inviere la marirea si frumusetea fireasca de mai inainte.

Dar lucrul cel mai bun este sa ascultam de legea poruncilor si sa invatam a ne stinge cugetul trupesc prin ostenelile de bunavoie. Si nu e numai un lucru bun acesta, ci si foarte intelept si cuviincios pentru cei ce si-au facut ratiunea innascuta stapana peste patimi. Iar de nu face lucrul acesta, sa-l facem pe al doilea, sa ne lasam certati fara voie si sa primim cu multumirea cuvenita Celui ce ne cearta pe noi, ca pe un fel de jug al regelui din Babilon, spune pedeapsa pacatelor pe care l-am facut. Si atunci regele spiritual al Babilonului nu ne va muta mintea din pamantul nostru, adica din credinta, din nadejdea si din deprinderea virtutii. Deci in acest inteles, aratat mai inainte, este numit diavolul si ''sluga lui Dumnezeu'' si in acest inteles se dau pe mana lui regii popoarelor, regele din Iuda si fiarele campului.

Scolii

Osteneala si necazul curata sufletul intinat de murdaria placerii si smulge cu totul afectiunea lui fata de lucrurile materiale, descoperindu-i paguba ce o are din iubirea de ele. Pentru aceasta Dumnezeu ingaduie diavolului, dupa o judecata dreapta, sa supere pe oameni cu tot felul de necazuri. (2)

Cel ce sufera fiindca a nesocotit harul lui Dumnezeu, daca recunoaste ratiunea Providentei dumnezeiesti care vrea sa-l vindece, primeste cu multumire si cu bucurie necazul si isi indreapta greseala pentru care este certat. Cel ce se arata insa nesimtitor fata de aceasta doftorie ce i se da, pe drept cuvant este scos din har si predat confuziei patimilor, dandu-i-se drumul sa vina la pacatul cu fapta, spre care era purtat de dorinta launtrica. (3)

Ba daca nu par cuiva mai scrupulos decat trebuie, fiecare cuvant al poruncii dumnezeiesti avea trebuinta de o invatatura si de o descoperire care sa-i hotarasca modul in care trebuie implinit. Caci nu se afla nicidecum cineva care vrea sa cunoasca modul de aplicare al vreunui cuvant, fara descoperirea celui ce a grait acest cuvant. Stiind-o aceasta si vestitul Petru, dupa ce a primit de la Domnul porunca propovaduirii intre neamuri, nu a pornit la lucru, ci a asteptat sa fie invatat modul de aplicare al poruncii de catre Cel ce a dat porunca.

Dar poate ca pe langa acestea mai erau si alte lucruri pe care trebuia sa le invete Petru prin panzatura coborata din cer si prin diferitele animale cuprinse in ea. Mai bine zis poate ca erau lucruri pe care trebuia sa le invete tot neamul omenesc, sau orice om, care asemenea lui Petru, strabatand la ultima inaltime a credintei, invata limpede sa-si stinga cu totul orice simtire, intrucat pana ce priveste prin ea cele vazute, cunoaste zidirea ca una ce se strica prin sine, neputand sa fie ferita de stricaciune si de confuzie. Deci prin panzatura si prin dobitoacele de pe ea, Dumnezeu i-a acoperit lui Petru drept mancare duhovniceasca lumea vazuta, inteleasa prin cea nevazuta, pe temeiul ratiunilor ei, sau pe cea nevazuta aratata prin chipurile lucrurilor sensibile. De aceea ii zice: ''Ridica-te Petru, jertfeste-te si mananca''. De unde i se porunceste sa se ridice? De unde altundeva, daca nu din deprinderea si din lanturile simtirii (perceptiei prin simturi) si dintr-o prejudecata coborata despre lucruri, sau din paruta dreptate a legii, ca eliberat de ratiunile lucrurilor sensibile, dezbracate de figuri, si asa sa cunoasca tipurile cele inteligibile si sa invete ca nimic din cele facute de Dumnezeu nu e necurat. Caci cei care contempla creatiunea vazuta in ratiunile ei, ca pe o infatisare a celei inteligibile, sau tipurile celor inteligibile din podoaba lucrurilor vazute, ca pe o panzatura ce coboara de sus nu va mai crede nimic necurat din lucrurile vazute, nemaiobservand in ratiunile lor nimic care sa trezeasca scarba. Pentru ca stricaciunea se afla in latura sensibila, ca si razboiul fapturilor intreolalta. Intre ratiuni insa nu este invrajbire*

Panzatura tinuta de cele patru capete este deci lumea sensibila tinuta si ea de cele patru elemente.¹⁶³ Iar taratoarele, dobitoacele si pasarile sunt diferitele ratiuni ale fapturilor, care pentru simtire sunt necurate, dar pentru minte sunt curate si bune de mancat, sustinand viata spirituala. In sfarsit, glasul ce se repeta de trei ori este filosofia activa (practica), naturala si teologica. Caci cel ce vrea sa urmeze cu adevarat lui Dumnezeu trebuie nu o data, ci de doua si de trei ori sa se ridice si sa jertfeasca creatiunea vazuta si sa o manance prin cunoastere (in chip gnostic). Astfel cel ce s-a ridicat din Alipirea patimasa la cele vazute, a jertfit miscarea acestora si a izbutit sa manance virtutea activa.¹⁶⁵ Cel ce s-a ridicat de la parerea mincinoasa despre lucruri, a jertfit normele cele vazute si, mancand ratiunile nevazute, a dobandit contemplatia naturala cea din duh. Iar cel ce s-a ridicat din ratacirea politeista, a jertfit insasi fiinta lucrurilor si, mancand prin credinta cauza lor, s-a umplut de puterea cunoasterii teologice (lui Dumnezeu).

Deci toata mintea contemplativa, avand sabia Duhului, care este cuvantul (ratiunea) lui Dumnezeu, dupa ce a omorat in sine miscarea creatiunii vazute, a dobandit virtutea, iar dupa ce a taiat de la sine nalucirea formelor sensibile, a aflat adevarul in ratiunile lucrurilor, aceasta constituind contemplatia naturala; in sfarsit, dupa ce s-a ridicat deasupra fiintei lucrurilor, primeste iluminarea nemarginitei monade dumnezeiesti, aceasta contribuind taina teologiei adevarate.

Sau poate i-a poruncit Dumnezeu prealaudatului Petru, fruntasul Apostolilor, ca, ridicandu-se din puterea nemarginita a firii la puterea dumnezeiasca cea dupa har, sa jertfeasca cu ajutorul lui Dumnezeu, prin sabia cuvantului, patimile rautatii din oameni si sa le faca dupa aceea o mancare buna si bineplacuta Cuvantului spre mistuire duhovniceasca, prin lepadarea vietii patimase si dobitocesti de mai inainte. Caci se spune ca sangele care curge din orice animal injunghiat este simbolul vietii. Iar deosebirea animalelor aratate in panzatura inseamna poate felurimea patimilor din oameni. Taratoarele infatiseaza pe cei a caror pofta se taraie in lucrurile pamantesti; fiarele, pe care isi aprind cu furie toata mania spre a se nimici intreolalta; iar pasarile, pe cei ce-si imping toata puterea rationala spre sudalma mandriei si spre ingamfarea ce se naste din ea, ca si pe cei ce graiesc nedreptate fata de cele inalte si ridica spre cer gura lor. Acestea jertfindu-le, ca un impreuna lucrator al lui Dumnezeu, marele Petru, prin cuvantul Duhului, pe ceilalti blanzi si iubitori de oameni si cu ingaduinta intreolalta, iar pe cei din urma iubitori de Dumnezeu si smeriti la cuget.

Sa vedem acum ce vrea sa arate prin intelesul numelui ei si Ioppe, in care preasfantul Petru, marea talpa a Bisericii, a avut aceasta vedenie? Numele de Ioppe se talmaceste ca post de observatie, insemnand paza ce se cuvine sa o acordam faptelor. Caci cetatea, aflandu-se la tarmul marii, ar fi fost luata de multele valuri, daca nu si-ar fi avut asezarea pe inaltime. Din aceasta pricina socotesc ca prin ea este indicat acela care-si zideste virtutea, ca pe o cetate, pe inaltimea cunostintei si care nu e totusi departe de ispitele fara voie, intrucat nu s-a scuturat insa cu totul de legatura (afectiunea) fata de lucrurile sensibile, ci o are aproape ca pe o mare si de aceea are lipsa de observatie, ca nu cumva dracii necurati, folosindu-se pe furis de ispitele fara de voie, sa inlesneasca patrunderea patimilor celor de bunavoie. Dar Ioppe apartinand semintiei lui Isahar, iar aceasta talcuindu-se ca ''plata'' sau ''osteneala'', ea mai poate sa insemne si deprinderea in supravegherea faptelor, pe care le pazeste de navalirile nevazute ale duhurilor rautatii. Marelui Apostol i s-a poruncit, prin urmare, sa-si ridice mintea de la aceasta¹⁶⁶ si sa si-o mute spre cunostinta celor inalte.

Asadar cel ce se afla pe inaltimea de unde supravegheaza filosofia activa, putem spune ca se afla in Ioppe; iar cel ce locuieste in Sionul din Ierusalim, adica in locul de unde se vede pacea (caci asa se talcuieste ''Ierusalim''), se afla departe de orice afectiune fata de cele sensibile, precum geografic e departe marea de locul pe care-i asezat Sionul. Acesta, aflandu-se pe inaltimea cunostintei, priveste numai spre vederile inteligibile ale existentelor, departand cu mintea formele vazute ale lucrurilor. Ca urmare el primeste in modul cel mai clar cu putinta aratarile lucrurilor dumnezeiesti, care ii dau o forma mai dumnezeiasca mintii sale. Cel ce locuieste asadar In Ioppe este omul faptelor, care supravegheaza cursele vrajmasilor, iar cel ce locuieste in Sion este omul cunostintei, care contempla cu mintea numai frumusetea lucrurilor dumnezeiesti.¹⁶⁷

Iar daca panzatura este rapita iarasi la cer, prin acestea avem sa intelegem ca dupa ce a aratat marelui Petru ratiunile duhovnicesti ale lucrurilor sensibile, care exista la un loc cu cele inteligibile, iarasi le trage la Sine, aratandu-ne in felul acesta ca nimic din acelea ale caror ratiuni se afla la El, nu este necurat. De aceea intelegand marele Apostol sensul celor vazute de el, a invatat ca nu trebuie sa socoteasca pe nici un om necurat si ca la Dumnezeu nu este cautare la fata, in temeiul careia ar face vreo impartire nedreapta a fapturilor. Din aceasta pricina, nemaiintarziind, a implinit porunca duhovniceasca, jertfind spre viata duhovniceasca pe cei ce-si taie de bunavoie inima imprejur, prin cuvantul harului, si isi leapada toata necuratia necredintei, a rautatii si a nestiintei, ca pe un preput, fara sa-si taie de la trup nimic din cele ce le are aceasta prin fire, dat fiind ca acestea nu si-au luat fiinta din aplicarea patimasa a voii, ci isi au originea in creatiunea dumnezeiasca. Caci nimic din cele proprii firii nu este necurat, avand pe Dumnezeu drept cauza a lor.

Scolii

Altceva, zice, este ratiunea (cuvantul) poruncii si altceva modul in care trebuie sa se implineasca porunca. Primind deci marele Petru porunca despre evanghelizarea neamurilor, a aflat modul de executare a poruncii, pe care nu-l cunostea, prin panzatura, invatand ca trebuie sa se faca prin taierea imprejur chemarea neamurilor, precum si fara celelalte randuieli mai trupesti ale legii. Caci Scriptura nu cunoaste decat taierea imprejur cea duhovniceasca, adica taierea afectiunii patimase a sufletului fata de trup. (2)

Orice cuvant al poruncii dumnezeiesti are lipsa de invatatura cu privire la modul cum trebuie implinit, lucrul pe care dumnezeiescud Apostol il numeste ''destoinicie''. (II Cor. 2,16; 3.5) (3)

Cel ce nu ramane de dragul simtirii la figurile lucrurilor vazute, ci cauta cu mintea ratiunile lor, ca tipuri ale realitatilor inteligibile, sau contempla ratiunile fapturilor sensibile, invata ca nimic din cele vazute nu este curat. Caci toate sunt bune foarte prin fire. (Gen. 1,31) (4)

Cel ce nu se schimba deodata cu miscarea lucrurilor ce cad sub simturi, se indeletniceste cu faptele nepatate ale virtutilor. Iar cel nu nu-si lasa mintea modelata de figurile lor, a dobandit cunostinta cea adevarata despre lucruri. In sfarsit cel ce a strabatut cu intelegerea dincolo si de insasi fiinta lucrurilor, a ajuns, ca cel mai bun teolog, in chip nestiut in preajma monadei. Prin urmare cel care a jertfit de trei ori in sine creatiunea lucrurilor vazute, s-a facut vrednic de treapta celor desavarsiti.¹⁷⁰ (5)

Ioppe, este, zice, deprinderea intru virtute, care pazeste sa nu se apropie vreo vatamare de la lucrurile sensibile invecinate. Iar Sionul este deprinderea intru cunostinta, care vede cum se primesc darurile intelegerii. (6)

Note

Pamant, aer, apa foc. (163)

Nu-l mai tulbura miscarile ce le provoaca in om lucrurile vazute si si-a insusit virtutea cu fapta. (165)

Apostolul Petru si tot cel ce a dobandit deprinderea in virtute, sa nu ramana aici, ci sa se inalte la treapta superioara a cunostintei. (166)

Locuitorul din Ioppe e cel de pe treapta virtutilor, iar cel din Ierusalim cel de pe treapta contemplatiei. (167)

Sunt iarasi cele trei trepte ale urcusului. Fiecare reprezinta o noua deprindere de locurile ce cad sub simturi (o noua jertfire a lor). Cel de pe treapta virtutii nu se mai schimba cu miscarea lor, adica nu se incanta de faptul ca le dobandeste sau le pierde, de producerea si de disparitia lor. Cel de pe treapta contemplatiei naturale si-a detasat cugetarea de robia infatisarilor lor sensibile. Iar cel ce cunoaste tainic pe Dumnezeu, a uitat chiar si de ratiunile inteligibile ale lucrurilor, adica de fiinta lor.

Sfanta Scriptura inchipuie pe Dumnezeu dupa dispozitia aflatoare in cei carora le poarta de grija. Astfel e numit si leu si pardos si pantera si om si bou si oaie si soare si stea si duh si alte lucruri nenumarate, Dumnezeu nefiind nici una din acestea, dar fiind cugetat potrivit cu forta si cu insusirea pe care o reprezinta fiecare din acestea. Aratandu-se de pilda lui Avraam, care era desavarsit in cunostinta, Dumnezeu l-a invatat ca in ratiunile unitatii se cuprinde ratiunea imateriala a Treimii. Acestea pentru faptul ca Avraam iesise cu mintea total din materie si din formele ei. De aceea i s-a aratat ca trei si i-a vorbit ca unul. Iar lui Lot, care nu-si curatise inca mintea de compozitia corpurilor alcatuite din materie si forma si credea ca Dumnezeu este numai Facatorul lumii vazute, i s-a descoperit in chip de doime, nu de treime, indicand prin formele in care s-a imbracat, ca mintea pe care voieste sa o invete inca n-a iesit din materie si forma. Astfel, daca ai patrunde cu pricepere ratiunile fiecarui loc in care Scriptura infatiseaza in chip felurit pe Dumnezeu, ai afla drept cauza a schimbarii continue a infatisarilor Lui, dispozitia celor carora le poarta de grija.

In cazul de fata cei ce zideau turnul, pornisera mai inainte din tara de la rasarit a luminii, adica de la cunostinta unica si adevarata despre Dumnezeu, si venisera in pamantul Senaar, care se talmaceste ''dintii blestemati'', cazand in tot felul de pareri despre dumnezeire. Aici adunand toate parerile, ca pe niste caramizi, se apucasera sa zideasca, asemenea unui turn, necredinta politeista. Din aceasta pricina pe drept cuvant Dumnezeu, care risipeste unitatea conglasuirii pacatoase a oamenilor rataciti, se numeste aici pe Sine plural, dupa dispozitia lor, care era impartita si imprastiata in nesfarsite pareri. Prin aceasta arata ca, fiind unul, in ei s-a impartit in multi. Acestea o arata si in cazul lui Adam, zicand: ''Iata Adam s-a facut ca unul din noi''. Asadar potrivit cu starea de fiecare data a omului, Dumnezeu e infatisat de Scriptura sau la plural sau ca unitatea.

Iar la intrebarea, cu cine sta de vorba Dumnezeu, se poate raspunde ca este obiceiul Scripturii sa infatiseze sfaturile negraite si ascunse ale lui Dumnezeu in chip trupesc, ca noi sa putem intelege cele dumnezeiesti cu ajutorul cuvintelor si glasurilor care ne sunt familiare, caci in sine Dumnezeu este Minte necunoscuta, Cuvant negrait si Viata necuprinsa; El nici nu graieste, nici nu se lasa grait, fiind insasi Cuvantul si insasi dupa fiinta. Daca vom intelege astfel graiurile dumnezeiestilor Scripturi nu ne vom poticni in nici un cuvant din cele scrise, pe motiv de intunecime.

Dar cineva ar putea spune ca in nici un caz numarul plural in legatura cu Dumnezeu nu se afla in Scriptura intr-un sens ireprosabil. Si spre intarirea parerii sale ar putea aduce cuvantul: ''Si a zis Dumnezeu: ''Sa facem pe om dupa chipul si asemanarea noastra'', declarand ca prin acest cuvant nu putem sa intelegem ca Scriptura introduce ideea politeista. La aceasta raspundem: Cand Sfanta Scriptura vorbeste de Dumnezeu la plural, adresandu-se in chip evlavios celor evlaviosi, o face pentru a indica cele trei ipostasuri; ea infatiseaza adica in chip tainic modul existentei Treimii atotsfinte, fara de inceput si de o fiinta, dat fiind ca atotslavita, inchinata si atotlaudata Treime a ipostasurilor este cea mai deplina unitate dupa fiinta. Caci Dumnezeul nostru este unitate in Treime si Treime in unitate. Cand insa vorbeste despre Dumnezeu la plural catre cei necredinciosi, osandeste falsa idee despre dumnezeire a acestora, caci acestia socotesc ca deosebirea caracteristicilor personale este fiintiala, nu ipostatica. Iar gandind astfel dumnezeirea, a vadit ca sustin ratacirea politeista.

Iar daca nu-i vom convinge spunand aceasta, vom face pe placul Duhului si a celor ce iubesc pe Duhul, ocolind vrajba si intelegand Sfanta Scriptura in acord cu dansii. Vom zise deci si noi ca ea infatiseaza pe Preasfanta Treime, ''Sa facem pe om'' (caci existenta celor create este opera Tatalui si a Fiului si a Duhului Sfant), alteori ca rasplatitoare a celor ce vietuiesc intru evlavie ascultand de legile ei, sau ca providentiatoare a celor ce au primit existenta de la ea, precum s-a aratat lui Avraam ca trei si i-a vorbit ca unul, si alteori ca pedepsitoare, sau ca judecatoare a celor ce au calcat legile firii, ca atunci cand zice: ''Coborandu-se sa amestecam limbile lor''. Caci Treimea cea sfanta si de o fiinta nu a creat numai fapturile, le si sustine si imparte fiecareia darurile Sade dupa vrednicie. Pentru ca fiind ea un singur Dumnezeu, creator dupa fire, este si providentiatoarea si judecatoarea celor facuti de ea. Caci precum este comun Tatalui si Fiului si Duhului Sfant a crea, tot asa le este comun si a judeca si providentia cele create.

Scolii

 Fiecaruia, zice, se arata Dumnezeu dupa parerea ce si-o face despre El. celor ce au aruncat cu dorinta inimii dincolo de compozitia corpurilor materiale si si-au armonizat puterile sufletului intr-o unica si constanta miscare neintrerupta in jurul lui Dumnezeu, li se infatiseaza Treimea ca unitate, ca sa le arate existenta ei sa-i invete in chip tainic modul existentei ei. Iar cel ce isi misca dorinta numai in jurul afectiunii fata de cele trupesti si isi au puterile sufletului dezbinate intre ele, li se arata Dumnezeu nu cum este El, ci cum sunt ei, vadindu-i ca au ramas cu amandoua mainile prinse de dualitatea noastra, in temeiul careia lumea trupeasca e alcatuita din materie si forma. (1)

Botezul Domnului este chipul ostenelilor noastre de bunavoie pentru virtute, prin care stergand petele de pe constiinta, omoram de bunavoie inclinarea voii noastre catre cele ce se vad. Iar paharul este chipul incercarilor fara de voie, care vin asupra noastra in timpuri de stramtoare pentru ca stam in slujba adevarului si prin a caror suportare, punand dorul dupa Dumnezeu mai presus chiar si de viata, primim de bunavoie pana chiar si moarte silnica a fiintei noastre. Prin urmare aceasta este deosebirea intre Botez si pahar, ca Botezul face moarta aplecarea vointei noastre spre placerile vietii, de dragul virtutii, iar paharul convinge pe cei evlaviosi sa puna adevarul mai presus chiar si de viata. Paharul l-a pus inainte de Botez, deoarece virtutea este pentru adevar, nu adevarul pentru virtute. De aceea cel ce cultiva virtutea pentru adevar, nu e ranit de sagetile slavei desarte; dar cel ce se straduieste dupa adevar de dragul virtutii, deschide in sine culcus parerii de sine a slavei desarte.¹⁷⁹

Scolii

 Botezul Domnului, zice, este omorarea desavarsita a inclinarii noastre spre lumea simturilor; iar paharul este tagaduirea chiar si a vietii de aici, pentru adevar. (1)

Adevarul, zice, este cunostinta dumnezeiasca; iar virtutea, lupta pentru adevar a celor ce-l doresc. Asadar cel ce indura ostenelile virtutii pentru cunostinta, nu se robeste slavei desarte, intrucat stie ca adevarul prin firea lui ramane mai presus de toate ostenelile. Caci el prin fire nu poate fi cuprins de cele din urma. Dar cel ce cauta cunostinta de dragul ostenelilor pentru ea, desigur se robeste slavei desarte, ca unul ce crede ca a luat cununa inaintea sudorilor, nestiind ca ostenelile sunt pentru cununa, iar nu cununa pentru osteneli. Orice metoda se dovedeste necugetata atunci cand, in loc de a ajunge prin ea la ceea ce este absolut (pentru sine), e crezuta ea ca un lucru absolut (pentru sine). (2)

Note

Precum Euharistia urmeaza dupa Botez, asa cunoasterea adevarului urmeaza, dupa virtute, ca o treapta mai inalta. Prin Botez sau prin virtute, ne omoram, voia egoista, dar nu ne omoram energia virtutii. Prin cuminecatura cu adevarul, uitam de noi insine, chiar ca subiecte de virtutii, ca sa nu mai traiasca decat adevarul. (179)

Dumnezeu, ingrijindu-se prea intelept de cei providentiati, potrivit cu starea lor, mai intai i-a calauzit pe oameni spre adevar prin tipuri, intrucat se carmuiau dupa simturi. In felul acesta S-a amestecat pe Sine in chip nevazut in toate tipurile date poporului vechi, lucrand la inaltarea celor calauziti. A locuit prin urmare in templul Iudeilor in mod figurat, dar nu cu adevarat, cirscumscriindu-si prin aceasta locuire in templu sfatul Sau negrait cu privire la povatuirea tainica a celor providentiati. Caci cel mai potrivit locas al lui Dumnezeu este numai mintea curata. Pentru ea a ingaduit Dumnezeu sa se zideasca templul ca tip, voind ca prin simboluri foarte ingrosate sa desfaca din materie mintea Iudeilor, care era cu mult mai ingrosata decat tipurile fara simtire. El voia s-o faca sa-si vada neputinta ei de a fi locas al lui Dumnezeu din pricina dezbinarii de care era stapanita si prin aceasta sa vina la cunostinta insusirilor ei naturale. Acest lucru neintelegandu-l insa Iudeul, care nu stia decat sa-si nutreasca prin mandrie fudulia cucernica, a fost lipsit si de tip si s-a instrainat in chip pacatos de adevar.

Scolie

Iudeu este, zice, cel ce cultiva numai forma cunostintei, care este cuvantul gol si numai chipul virtutii, care este obiceiul fara suflet. El se faleste cu figurile adevarului. (1)

Cel ce nu se opreste la latura vazuta a slujirii trupesti, a legii, ci, patrunzand prin caile mintii in fiecare dintre simbolurile vazute, afla ratiunea divina perfecta, ascunsa in fiecare, in aceasta ratiune gaseste pe Dumnezeu insusi. Dibuind bine prin puterea mintii in materia prescriptiilor legii, ca intr-o gramada de lucruri amestecate, va afla undeva ascuns in carnea legii margaritarul-ratiune, care scapa cu totul simtirii. La fel si cel ce nu circumscrie firea celor vazute numai la cat cuprinde simtirea, ci cerceteaza cu mintea in chip intelept ratiunea din fiecare faptura, descopera pe Dumnezeu, afland din maretia aratata a lucrurilor insasi cauza lor.

Dat fiind asadar ca insusirea proprie a celui ce dibuieste este discernamantul, care patrunde prin cunostinta simbolurile legii si contempla cu stiinta firea vazuta a lucrurilor, acela deosebeste cele din Scriptura, din creatiune si din sine insusi. In Scriptura deosebeste litera si duhul, in creatiune ratiunea si ceea ce se vede la suprafata, iar in sine mintea si simtirea. Apoi luand in Scriptura duhul, din creatiunea ratiunea, si din sine mintea si unindu-le indisolubil intreolalta, afla pe Dumnezeu, cunoscandu-L pe cat se cuvine si pe cat este cu putina in minte, in ratiune si in duh. Aceasta, pentru ca s-a eliberat de toate cele ce-l ratacesc si il trag spre tot felul de pareri, adica de libera, de suprafata vazuta a lucrurilor si de simtire, in care sta latura cantitativa a lucrurilor, atat de felurita si de potrivnica unitatii. Dar daca amesteca cineva si impleteste litera legii, suprafata lucrurilor si simtirea proprie, este asemenea unui chior cu vederea scurta, suferind de boala necunostintei cauzei lucrurilor.

Scolie

 Cel ce vede din Scriptura numai duhul fara figuri si din creatiune ratiunile fara forme, cu mintea eliberata de lucrarea simtirii, a aflat pe Dumnezeu; in duhul Scripturii ca pe pricinuitorul bunatatii, in ratiunile lucrurilor ca pe al puterii, iar in sine ca pe al intelepciunii. Caci ratiunile create din nimic povestesc puterea Creatorului; duhul Scripturii, vesteste bunatatea Celui care a scris-o; iar mintea noastra, primind in ea in chip nedespartit ratiunile celor create, da pe fata intelepciunea Ziditorului.¹⁸²

Note

Sofia e continutul unitar al tuturor ratiunilor. Sofia prima si perfecta din veci este Logosul divin. Dar apoi orice minte devine sofia, potrivit cu progresul ei in adunarea tuturor ratiunilor in sine si in adancirea lor. (182)