Maxim Marturisitorul

ˇ         Omul fiind facut la inceput de Dumnezeu si asezat fiind in Rai, a calcat porunca si prin aceasta a cazut in stricaciunea mortii. Pe urma, fiind carmuit prin Providenta felurita a lui Dumnezeu generatie dupa generatie, a staruit totusi sa sporeasca in rau, fiind dus de feluritele patimi ale trupului, pana la deznadejdea de viata. Din aceasta pricina Fiul cel unul nascut al lui Dumnezeu, Cuvantul cel mai dinainte de veci, care este Dumnezeu Tatal, izvorul vietii si al nemuririi, ni s-a aratat noua celor ce sedeam in intunericul si in umbra mortii. Intrupandu-se din Duhul Sfant si din Fecioara Maria, ne-a aratat chipul unei vietuiri de forma dumnezeiasca.

ˇ         Domnul a spus dupa inviere Apostolilor: ''mergand invatati toate neamurile, botezandu-i pe ei in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, invatandu-i sa pazeasca toate cante v-am poruncit voua''. Prin urmare tot omul, care s-a botezat in numele Treimii Dumnezeiesti si de viata facatoare, trebuie sa tina toate cate a poruncit Domnul. Din aceasta pricina Domnul a impreunat pazirea tuturor poruncilor cu dreapta credinta, stiind ca nu e cu putinta sa-i aduca omului mantuirea numai una dintre ele, despartita de celelalte. De aceea si David, avand credinta cea dreapta, a zic catre Dumnezeu: ''Spre toate poruncile Tale m-am indreptat; toata calea cea nedreapta am urat-o''. Caci toate poruncile Domnului ni s-au daruit noua impotriva a toata calea cea nedreapta. De vom nesocoti asadar fie si numai una, ni se va deschide indata calea pacatului, opusa ei.

ˇ         Nimeni din cei robiti de materia lumii nu poate sa imite pe Domnul. Dar cei ce pot zice: ''Iata noi am lasat toate si am urmat Ţie'', acestia primesc puterea sa-L imite pe El si sa implineasca toate poruncile Lui. Zice fratele: Toata puterea? Raspunse batranul: Auzi-L pe El zicand: ''Iata v-am dat voua puterea sa calcati peste serpi si scorpii si peste toata puterea vrajmasului; si nimic nu va va vatama pe voi''. Aceasta putere si stapanire primind-o, Pavel zice: ''Faceti-va urmatorii mei precum si eu al lui Hristos''. Sau iarasi: ''Nu este acum osanda asupra celor ce sunt in Hristos, care nu umbla dupa trup, ci dupa duh''. Sau iarasi: ''Iar de sunt ai lui Hristos, au rastignit trupul impreuna cu patimile si cu poftele lui''. Si iarasi: ''Mie lumea mi s-a rastignit, ca si eu lumii''. Despre aceasta stapanire si ajutor proorocind David a zis: ''Cel ce locuieste intru ajutorul Celui Preainalt se va odihni sub acoperamantul Dumnezeului cerului. Si va zice Domnul: ajutorul meu esti si scaparea mea, Dumnezeul meu, si intru El voi nadajdui''. Iar putin dupa aceea: ''Peste aspida si vasilisc vei pasi si vei calca peste leu si balaur, caci va porunci ingerilor Sai pentru tine, ca sa te pazeasca pe tine in toate cararile tale''. Iar cei ce se lipesc de trup si iubesc materia lumii, asculta, ce aud de la Acela: ''Cel ce iubeste pe tatal sau, sau pe mama sa, mai mult decat pe Mine, nu este vrednic de Mine!'' Iar dupa putin: ''Cel ce nu ia crucea sa ca sa-mi urmeze Mie nu este vrednic de Mine''. Si: ''Cel ce nu se va lepada de toate avutiile sale nu poate sa imi fie ucenic''. Asadar cel ce vrea sa se faca ucenicul Lui si sa se afle vrednic de El si sa primeasca de la El putere impotriva duhurilor rautatii se desface de toata legatura trupeasca si se goleste de toata impatimirea dupa cele materiale si asa ia lupta cu vrajmasii nevazuti pentru poruncile Lui, precum insusi Domnul ni S-a facut pe Sine pilda, ispitit fiind in pustie de catre capetenia lor, iar dupa ce a venit in lume, de catre cei stapaniti de acela.

ˇ         De aceea as vrea sa aud un cuvant scurt ca, tinandu-ma de el, sa ma mantuiesc prin el. Si a raspuns batranul: Cu toate ca sunt multe, frate, ele sunt cuprinse intr-un singur cuvant: ''Sa iubesti pe Domnul Dumnezeu tau din toata puterea ta si din tot cugetul tau; si pe aproapele tau ca pe tine insuti''. Cel ce se straduieste sa tina acest cuvant implineste toate poruncile. Dar cel ce nu s-a desfacut, precum s-a zis mai-nainte, de impatimirea dupa cele materiale, nu poate sa iubeasca cu adevarat, nici pe Dumnezeu, nici pe aproapele. caci este cu neputinta ca cineva sa se lipeasca si de cele materiale si sa iubeasca si pe Dumnezeu. aceasta este ceea ce zice Domnul: ''Nimeni nu poate sa slujeasca la doi Domni!'' Sau: ''Nimeni nu poate sa slujeasca lui Dumnezeu si lui Mamona''. Caci in masura in care mintea noastra se alipeste de lucrurile lumii, e robita de ele si nesocoteste porunca lui Dumnezeu, calcand-o.

ˇ         Si zise fratele: Iata, Parinte, eu am lasat toate, familie, avutie, desfatari si slava lumii, si nu mai am nimic in viata decat trupul. Dar pe fratele care ma uraste si ma ocoleste nu-l pot iubi, desi ma silesc in fapt sa nu rasplatesc raul cu rau. Spune-mi deci ce trebuie sa fac, ca sa pot sa-l iubesc din inima, chiar daca ma necajeste si-mi intinde tot felul de curse. Raspunse batranul: Este cu neputinta sa iubeasca cineva pe cel ce-l necajeste, chiar daca se arata a se fi lepadat de materia lumii, daca nu cunoaste cu adevarat scopul Domnului. Iar daca din darul Domnului va putea sa-l cunoasca si se va sili sa umble potrivit cu el, va putea sa iubeasca din inima pe cel ce-l uraste si-l necajeste, precum si Apostolii, cunoscandu-l, l-au iubit.

ˇ         Stiind asadar Domnul ca toata legea si prorocii atarna in aceste doua porunci ale legii: ''Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta si pe aproapele tau ca pe tine insuti'', s-a grabit sa le pazeasca intocmai ca un om de la inceput pana la sfarsit. Dar diavolul, care a amagit de la inceput pe om si avea de aceea stapanirea mortii, vazandu-L marturisit la botez de Tatal si primind ca om pe Duhul inrudit din ceruri si mergand in pustie ca sa fie ispitit de el, a pornit impotriva Lui tot razboiul, doar va putea cumva sa-L faca si pe El sa puna materia lumii mai presus de iubirea lui Dumnezeu. Stiind prin urmare diavolul ca trei sunt lucrurile in jurul carora se invarteste tot ce-i omenesc, adica mancarile, avutia si slava, prin care a pravalit totdeauna pe om in prapastia pierzarii, cu aceste trei l-a ispitit si pe El in pustie. Dar Domnul nostru, aratandu-se mai presus ca ele, a poruncit diavolului sa plece indarat.

ˇ         Diavolul indemna pe nelegiuitii Farisei si Carturari la feluritele mestesugiri impotriva Lui, ca neputand rabda incercarile, cum credea el, sa inceapa a uri pe cei ce-i intindeau viclenii si asa sa-si ajunga ticalosul scopul lui, facandu-L sa calce porunca iubirii de-aproapelui.
Dar Domnul, ca un Dumnezeu, cunoscand gandurile lui, nu a urat pe Fariseii pusi la lucru de el (caci cum ar fi facut-o, fiind prin fire bun?), ci prin iubirea fata de ei, batea pe cel ce lucra prin ei, iar pe cei purtati de el nu inceta sa-i sfatuiasca, sa-i mustre, sa-i osandeasca, sa-i planga ca pe unii ce puteau sa nu se lase purtati de el, ci rabdau de bunavoie sa fie purtati din pricina nepasarii. Blestemat de ei se purta cu indelunga rabdare, patimind se arata ingaduitor si le arata toate faptele iubirii. Iar pe cel ce lucra prin ei il batea cu iubirea de oameni fata de cei purtati de el. O, minunat razboi! In loc de ura arata iubirea si rapune pe tatal rautatii prin bunatate. In acest scop, rabdand atatea rele de la ei, sau mai adevarat vorbind pentru ei, s-a straduit pana la moarte in chip omenesc pentru porunca iubirii si, dobandind biruinta deplina impotriva diavolului, a primit cununa invierii pentru noi. Astfel noul Adam a innoit pe cel vechi. Acestea este ceea ce zice dumnezeiescul Apostol: ''Aceasta sa o cugetati intru voi, ceea ce si in Hristos Iisus…'' s.a.m.d. Acesta a fost asadar scopul Domnului, ca pe de o parte sa asculte de Tatal pana la moarte, ca un om, pentru noi, pazind porunca iubirii, iar pe de alta sa biruiasca pe diavol, patimind de la el, prin Carturarii si Fariseii pusi la lucru de el. Astfel prin faptul ca s-a lasat de bunavoie invins, a invins pe cel ce nadajduia sa-L invinga, si a scapat lumea de stapanirea lui. In felul acesta ''Hristos a fost rastignit din neputinta'', neputinta prin care a omorat moartea si ''a surpat pe cel ce avea stapanirea mortii'', in telul acesta era si Pavel slab prin el insusi si ''se lauda intru neputintele, ca sa se salasluiasca in el puterea lui Hristos''. Cunoscand chipul acestei biruinte, el zicea scriind Efesenilor: ''nu este lupta noastra impotriva sangelui si a trupului, ci impotriva incepatoriilor, stapaniilor … s. a. m. d. '' Si le porunceste ''sa imbrace platosa dreptatii, coiful nadejdii, pavaza credintei si sabia Duhului'', ca cei ce poarta razboiul cu vrajmasii nevazuti sa poata atinge toate sagetile cele aprinse ale vicleanului. Aratand cu fapta chipul razboirii zice: ''Eu deci asa alerg si nu orbeste. Asa ma lupt, nu batand vazduhul, ci strunesc si supun trupul meu, ca nu cumva vestind altora, eu insumi sa ajung de lepadat''. Si iarasi: ''Pana in ceasul de fata, flamanzim si insetosam, goi umblam si primim batai''. Sau iarasi: ''In osteneala si in munca, in privegheri prin adesea, in frig si dezbracati, lasand la o parte cele din afara''. Astfel lupta impotriva dracilor, care lucreaza in trup placerile, alungandu-i prin neputinta trupului sau. El ne arata insa prin fapte si chipul biruintei impotriva dracilor care lupta ca sa aduca pe credinciosi la ura si de aceea starnesc impotriva lor pe oamenii mai nebagatori de seama, ca ispititi fiind prin acestia, sa-i urasca si sa calce porunca iubirii. Zice asadar Apostolul: ''Ocarati fiind, binecuvantam; prigoniti noi rabdam; huliti, noi mangaiem; ca niste lepadaturi ale lumii ne-am facut, ca gunoiul tuturor pana astazi''. Dracii au pus la cale ocararea, hulirea si prigonirea lui, ca sa-l miste la ura celui ce-l ocaraste, il huleste si-l prigoneste, avand ca scop sa-l faca sa calce porunca iubirii. Iar Apostolul, cunoscand gandurile lor, binecuvanta pe cei ce-l ocarau, rabda pe cei ce-l prigoneau si mangaia pe cei ce-l huleau, ca sa departeze pe dracii care lucrau acestea si sa se uneasca cu bunul Dumnezeu. iar pe dracii care lucrau acestea ii batea prin acest chip al luptei, biruind pururi raul prin bine, dupa asemanarea Mantuitorului. Astfel a slobozit toata lumea de sub puterea dracilor si a unit-o cu Dumnezeu el si ceilalti Apostoli, biruind prin infrangerea lor pe cei ce nadajduiau sa invinga. Daca deci si tu, frate, vei urmari acest scop, vei putea sa iubesti pe cei ce te urasc. Iar de nu, este cu neputinta.

ˇ         Dar te rog, Parinte, sa-mi spui cum pot sa dobandesc trezvia atentiei? Si raspunse batranul: Negrija totala de cele pamantesti si ocuparea neintrerupta cu Sfanta Scriptura aduce sufletul la frica lui Dumnezeu. Iar frica lui Dumnezeu aduce trezvia atentiei. Atunci sufletul incepe sa vada pe dracii care il razboiesc prin ganduri si incepe sa se apere. Despre aceasta a zis David: ''Si a strabatut ochiul meu in vrajmasii mei''. Spre aceasta fapta indemnand si Petru, corifeul Apostolilor, pe ucenici, le-a zis: ''Fiti treji, privegheati, ca potrivnicul vostru, diavolul, umbla racnind ca un leu, cautand pe cine sa inghita; caruia stati-i impotriva, vartosi in credinta''. De asemenea Domnul ne spune: ''Privegheati si va rugati, ca sa nu intrati in ispita''. Ecleziastul inca zice: ''Daca se va urca peste tine duhul stapanitorului, sa nu-ti parasesti locul tau''. Iar locul mintii este virtutea, cunostinta si frica lui Dumnezeu. Minunatul Apostol, luptand cu mare trezvie si vitejie, zice: ''Umbland in trup, nu ne ostim trupeste. Caci armele cu care luptam nu sunt trupesti, ci puternice inaintea lui Dumnezeu ca sa darame intariturile; noi surpam cugetarile si orice inaltare care se ridica impotriva cunostintei lui Dumnezeu, si tot gandul il robim spre ascultarea lui Hristos; si gata suntem sa pedepsim orice neascultare''. Daca asadar vei imita si tu pe sfinti si desfacandu-te de toate vei sluji cu osteneala numai lui Dumnezeu, vei dobandi trezvia atentiei.

ˇ         Parinte, spune-mi ce insemneaza a avea indelunga rabdare? Si raspunse batranul: A sta neclintit in imprejurari aspre si a rabda relele; a astepta sfarsitul incercarii si a nu da drumul iutimii la intamplare, a nu vorbi cuvant neintelept, nici a gandi ceva din cele ce nu se cuvin unui inchinator al lui Dumnezeu. Caci zice Scriptura: ''Pana la o vreme va rabda cel cu indelunga rabdare si pe urma i se va rasplati lui cu bucurie; pana la o vreme va ascunde cuvintele lui, si buzele multora vor spune intelepciunea lui.'' Acestea sunt semnele indelungii rabdari. Dar nu numai acestea, ci propriu indelungii rabdari mai este si a se socoti pe sine pricina incercarii. Si poate ca asa si este de fapt. Fiindca multe dintre cele ce ni se intampla, ni se intampla spre indrumarea noastra sau spre stingerea pacatelor trecute, sau spre indreptarea neatentiei prezente, sau spre ocolirea pacatelor viitoare. Cel ce socoteste asadar ca pentru una din acestea i-a venit incercarea, nu se razvrateste cand e lovit, mai ales daca e constient de pacatul sau, nici nu invinovateste pe acela prin care i-a venit incercarea, caci fie prin acela fie prin altul, si a avut sa bea paharul judecatilor dumnezeiesti. Ci el priveste spre Dumnezeu si-I multumeste Lui care a ingaduit incercarea, si se invinovatesc pe sine si primeste certarea cu inima buna, purtandu-se ca David cu Semei, sau ca Iov cu sotia sa. Nebunul insa roaga pe Dumnezeu sa-l miluiasca; dar mila nu o primeste, fiindca nu a venit precum a voit el, ci precum doftorul sufletelor socotit ca e de folos. Si de aceea se face nepasator si se tulbura si uneori se razboieste aprins cu dracii, alteori huleste pe Dumnezeu; astfel aratandu-se nemultumit, nu primeste decat bata.

ˇ         Caci placerea si saturarea de mancari si bauturi incalzeste stomacul si aprinde dorinta spre pofta de rusine, impingand intreg animalul spre amestecare nelegiuita. Acesta nu mai este atunci decat ochi nerusinati, mana desfranata, limba vorbitoare de lucruri care nu desfata auzul, ureche care primeste cuvinte desarte, minte dispretuitoare de Dumnezeu si suflet care desfraneaza cu intelegerea si starneste trupul spre fapta neingaduita.

ˇ         Si zise fratele: Dar cum poate mintea sa se roage neincetat? Caci cantand si cetind, intalnindu-ne mai multi si slujind, o tragem spre multe ganduri si vederi. Si raspunse batranul: Dumnezeiasca Scriptura nu porunceste nimic din cele cu neputinta, caci si Apostolul canta, cetea si slujea si totusi se ruga neincetat. Rugaciunea neintrerupta sta in a avea mintea alipita de Dumnezeu cu evlavie multa si cu dor si a atarna pururi cu nadejdea de El si a te increde in El in toate, orice ai face si ti s-ar intampla. Aflandu-se in aceasta dispozitie, Apostolul zicea: ''Cine ne va desparti pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul sau stramtorarea7''… s. a. m. d. Si dupa putin: ''Sunt incredintat ca nici moartea, nici viata, nici ingerii''. Sau iarasi: ''In toate obijduiti, dar nu striviti, in mare cumpana, dar nu deznadajduiti, prigoniti, dar nu napastuiti, trantiti jos, dar nu nimiciti. Totdeauna purtam in trup moartea Domnului Iisus, ca si viata lui Iisus sa se arate in trupul nostru muritor''. In astfel de dispozitie aflandu-se Apostolul, neincetat se ruga. Caci in toate cele ce facea si i se intampla, atarna cu nadejdea de Dumnezeu. De aceea toti Sfintii cand se aflau in necazuri se rugau neincetat, ca sa dobandeasca aptitudinea dragostei. Si de aceea zicea Apostolul: ''Deci cu dulceata ma voi lauda intru neputintele mele, ca sa locuiasca intru mine puterea lui Hristos''. Iar putin mai departe: ''Cand sunt slab, atunci sunt tare''. Dar vai noua, netrebnicilor, ca am parasit calea Sfintilor Parinti si de aceea suntem pustii de orice rod duhovnicesc.

ˇ         Cel ce iubeste pe Dumnezeu pretuieste cunostinta Lui mai mult decat toate cele facute de El si staruieste pe langa ea neincetat cu mare dor.

ˇ         Daca viata mintii este lumina cunostintei, iar aceea e nascuta de dragostea catre Dumnezeu, bine s-a zis ca nimic nu este mai mare decat dragostea dumnezeiasca.

ˇ         Cel ce isi pastreaza trupul nesupus placerii si sanatos il are impreuna slujitor spre lucrarea celor bune.

ˇ         Cel ce fuge de toate poftele lumesti se aseaza pe sine mai presus de toata intristarea lumeasca.

ˇ         Dragostea se face cunoscuta nu numai prin daruirea de bani, ci cu mult mai mult prin impartasirea cuvantului lui Dumnezeu si prin slujirea trupeasca.

ˇ         Cel ce s-a lepadat cu adevarat de lucrurile lumii si slujeste nefatarnic aproapelui prin iubire se slobozeste degraba de orice patima si se face partas de iubirea si cunostinta dumnezeiasca.

ˇ         Cand vei fi ocarat de cineva, sau dispretuit in vreo privinta oarecare, fii cu luare aminte dinspre gandurile maniei, ca nu cumva, despartindu-te de dragoste din pricina supararii, sa te asezi in tinutul urii.

ˇ         Cand vei suferi pentru vreo ocara sau necinste, sa stii ca te alegi cu un folos. Caci prin ocara e alungata de la tine slava desarta.

ˇ         Nepatimirea este o stare pasnica a sufletului, care face ca sufletul sa se miste cu anevoie spre rautate.

ˇ         Roadele iubirii sunt: a face bine aproapelui din toata inima, a rabda indelung, a fi cu ingaduinta si a folosi lucrurile cu dreapta judecata.

ˇ         Cel ce iubeste pe Dumnezeu nu intristeaza pe nimeni si nu se intristeaza pentru cele vremelnice. Intristeaza si se intristeaza insa cu singura intristare mantuitoare, cu care si fericitul Pavel s-a intristat si a intristat pe Corinteni.

ˇ         ''Iar Eu zic voua: sa nu stati impotriva celui rau, ci celui ce te va lovi peste obrazul drept, intoarce-i si pe celalalt; si celui ce vrea sa se judece cu tine ca sa-ti ia haina, lasa-i lui si camasa; si celui ce te sileste sa mergi cu el o stadie, mergi cu el doua'' de ce? Ca pe tine sa te pazeasca nemanios, netulburat si neintristat, iar pe acela sa-l indrepteze prin rabdarea ta, si pe amandoi sa va aduca, ca un Bun, sub jugul dragostei.

ˇ         Lucrurile fata de care am simtit vreodata vreo patima ne fac sa le purtam dupa aceea inchipuirile patimase. Cel ce a biruit asadar inchipuirile patimase dispretuieste desigur si lucrurile ale caror inchipuiri le purta. Caci lupta cu amintirile e cu atat mai anevoioasa, ca lupta cu lucrurile insesi, cu cat este mai usoara pacatuirea cu cugetul, ca cea cu fapta.

ˇ         Mai anevoie de biruit sunt patimile iutimii decat ale partii poftitoare. De aceea a si dat Domnul, ca o doctorie mai tare impotriva ei, porunca dragostei.

ˇ         Toate patimile tin sau numai de iutimea sufletului, sau numai de partea poftitoare a lui, sau de cea rationala, cum e uitarea sau nestiinta. Dar moleseala, facandu-se stapana peste toate puterile patimile. De aceea este si cea mai grea dintre toate celelalte patimi. Bine zice asadar Domnul, cand da doctoria impotriva ei: ''intru rabdarea voastra veti dobandi sufletele voastre''.

ˇ         Sa nu lovesti vreodata pe vreunul dintre frati, mai ales fara pricina si fara judecata, ca nu cumva, nerabdand jignirea, sa plece si sa nu mai scapi niciodata de mustrarea constiintei, aducandu-ti pururea intristare in vremea rugaciunii si rapindu-ti mintea de la dumnezeiasca indraznire.

ˇ         Smerenia si reaua patimire slobozesc pe om de tot pacatul. Cea dintai taie patimile sufletului, cea de-a doua pe ale trupului. Aceasta se arata facand-o si fericitul David, cand se roaga lui Dumnezeu zicand: ''Priveste la smerenia mea si la osteneala mea, si iarta poate pacatele mele''.

ˇ         Prin porunci Domnul face nepatimasi pe cei ce le implinesc; iar prin dumnezeiestile dogme le daruieste luminarea cunostintei.

ˇ         Mai intai amintirea aduce gandul simplu in minte; acesta zabovind, se starneste patima. Aceasta, la randul ei, nefiind scoasa afara, incovoaie mintea la invoire; intamplandu-se aceasta, se ajunge, in sfarsit, la pacatul cu fapta. Prea inteleptul Apostol, scriind catre cei din neamuri, porunceste asadar ca mai intai sa despartim rezultatul pacatului, apoi, pasind pe rand spre inceput, sa sfarsim cu pricina pacatului. Iar pricina este, cum s-a zis mai inainte, lacomia, care naste si face sa creasca patima. Si socot ca aici este aratata lacomia pantecelui, care este maica si doica curviei. Caci lacomia nu este rea numai cand se indreapta spre avutie, ci si cand se indreapta spre mancari, precum si infranarea nu e buna numai cand se retine de la mancari, ci si cand se retine de la avutie.

ˇ         Daca mintea e curata cand primeste intelesurile lucrurilor, acestea o starnesc spre contemplarea duhovniceasca a lor. Dar daca din trandavie s-a facut necurata, ramane simplu la intelesuri, cand e vorba de alte lucruri; iar cand e vorba de oameni, le preface in ganduri spurcate si viclene.

ˇ         Cand sufletul incepe sa-si simta sanatatea proprie, incepe sa vada si nalucirile din visuri ca niste lucruri desarte ce nu-l mai tulbura.

ˇ         Mare lucru este sa nu fii cuprins de patima fata de lucruri. Dar cu mult mai mare este sa ramai fara patima si fata de nalucirile lor. Caci razboiul dracilor impotriva noastra prin ganduri e mai cumplit ca razboiul cel prin lucruri.

ˇ         Cel ce a dobandit virtutile si s-a imbogatit in cunostinta, privind de aici inainte lucrurile in chip natural, pe toate le face si le spune dupa dreapta jucata, nealunecand nicidecum de la aceasta. Caci dupa cum intrebuintam lucrurile cu dreapta judecata sau fara judecata, devenim virtuosi sau rai.

ˇ         Prin implinirea poruncilor, mintea se dezbraca de patimi; prin contemplarea duhovniceasca a celor vazute, se dezbraca si de intelesurile patimeste ale lucrurilor. In sfarsit, prin cunoasterea celor nevazute, leapada si contemplarea celor vazute. Iar de acestea se dezbraca prin cunostinta Sfintei Treimi.

ˇ         Precum soarele, rasarind si luminand lumea, se arata si pe sine si arata si lucrurile luminate de El, tot asa si Soarele dreptatii, rasarind mintii curate, se arata si pe sine, dar arata si ratiunile tuturor celor ce au fost facute sau vor fi facute de El.

ˇ         Semnul celei mai depline nepatimiri sta in aceea ca totdeauna se urca la inima numai intelesurile simple ale lucrurilor, fie in vremea de veghe a trupului, fie in vreme de somn.

ˇ         Nu ajunge faptuirea morala pentru a se slobozi mintea cu desavarsire de patimi, ca sa poata sa se roage neimprastiat, daca nu vin in ea unele dupa altele contemplatiile duhovnicesti. Caci aceea slobozeste mintea numai de neinfranare si de ura, pe cand contemplatiile duhovnicesti o izbavesc si de uitare si de nestiinta. Si numai asa va putea sa se roage cum trebuie.

ˇ         Daca pe unii ii urasti, pe altii nici nu-i iubesti nici nu-i urasti, pe altii iarasi ii iubesti dar potrivit, si in sfarsit pe altii ii iubesti foarte tare, din aceasta neegalitate cunoaste ca esti departe de dragostea desavarsita, care cere sa iubesti pe tot omul dimpotriva.

ˇ         ''Fugi de rau si fa binele'', adica razboieste pe vrajmas ca sa-ti micsorezi patimile, apoi tine-te treaz ca sa nu creasca. Si iarasi: lupta ca sa dobandesti virtutile, si dupa aceea tine-te treaz, ca sa le pastrezi. Aceasta inseamna a lucra si a pastra.

ˇ         Cei ce ne ispitesc cu ingaduinta lui Dumnezeu, sau incalzesc partea poftitoare, sau tulbura iutimea, sau intuneca partea rationala, sau inveselesc trupul in dureri, sau ne jefuiesc de cele trupesti.

ˇ         Dracii sau ne ispitesc prin ei insisi, sau inarmeaza impotriva noastra pe cei ce nu se tem de Domnul. Prin ei insisi ne ispitesc cand vietuim despartiti de oameni, ca pe Domnul in pustie; prin oameni, cand ne aflam impreuna cu oamenii, ca pe Domnul prin Farisei. Dar noi, cautand la Cel ce ne este pilda, sa-i respingem din amandoua partile.

ˇ         Cand incepe mintea sa inainteze in dragostea de Dumnezeu, atunci si dracul hulirii incepe sa o ispiteasca, si-i sopteste astfel de ganduri, pe care nu le poate nascoci nici un om, ci numai diavolul, tatal lor. Iar aceasta o face pentru ca pizmuieste pe cel iubitor de Dumnezeu. El vrea ca aceasta, venind la deznadejde, pentru ca a cugetat unele ca acestea, sa nu mai indrazneasca sa se avante catre Dumnezeu prin rugaciunea obisnuita. Dar cu nici un folos nu se alege din aceasta ticalosul pentru scopul sau, ci si mai tari ne face. Caci razboiti fiind de el si razboindu-ne impotriva lui, ne aflam mai cercati si mai adevarati in dragostea lui Dumnezeu ''Iar sabia lui va intra in inima lui si sagetile lui se vor zdrobi''.

ˇ         Sau iarasi pacatosenia este o judecata gresita cu privire la intelesurile lucrurilor, careia ii urmeaza reaua intrebuintare a lucrurilor (abuzul de lucruri). De pilda cand e vorba de femeie, judecata dreapta cu privire la impreunare trebuie sa vada scopul ei in nasterea de prunci. Deci cel ce urmareste placerea greseste in judecata, socotind ceea ce nu e bine ca bine. Asadar unul ca acesta face rea intrebuintare (abuzeaza) de femeie, impreunandu-se cu ea. Tot asa este cu celelalte lucruri si intelesuri.

ˇ         Cand dracii scot mintea ta din neprihanire, invaluind-o in ganduri de curvie, striga cu lacrimi catre Domnul: ''Scotandu-ma afara, acum m-au inconjurat''. Facand asa, vei fi mantuit.

ˇ         Apasator este dracul curviei si napraznic navaleste asupra celor ce lupta impotriva patimii, mai ales cand nu sunt cu bagare de seama la felul de hrana si in intalnirile cu femeile. Furand pe nebagate de seama mintea prin vraja placerii, pe urma navaleste prin amintire asupra isihastului, aprinzandu-i trupul si infatisand mintii felurite forme, indemnandu-l astfel sa consimta la pacat. Daca nu vrei sa zaboveasca acestea in tine, apuca-te de post, de osteneala, de priveghere si de buna isihie unita cu rugaciune staruitoare.

ˇ         Slujba de diacon implineste cel ce-si gateste mintea pentru luptele sfinte si departeaza cugetarile patimase de la ea; slujba de preot cel ce o lumineaza spre cunoasterea lucrurilor si alunga cunostinta mincinoasa; iar slujba de episcop cel ce o desavarseste prin sfantul Mir al cunostintei sfintei si inchinatei Treimi.

ˇ         Vrand sa cunosti pe Dumnezeu, sa nu cauti ratiunile din El (caci nu le va afla vreo minte omeneasca), dar nici pe ale altei existente de dupa Dumnezeu, ci cerceteaza-le pe cele din jurul Lui, atat cat se poate; de pilda pe cele privitoare la vesnicie, nemarginire si nehotarnicie, la bunatate si intelepciune, ca si pe cele privitoare la puterea creatoare proniatoare si judecatoare a fapturilor. Caci acela este intre oameni mare teolog care afla ratiunile acestora intrucatva.

ˇ         Dracii iau prilejurile de-a starni in noi gandurile patimase din patimile aflatoare in suflet. Pe urma, razboindu-ne mintea prin aceste ganduri, o silesc la consimtirea cu pacatul. Astfel biruitor fiind, o duc la pacatul cu cugetul. Iar acest pacat savarsindu-se, o duc in sfarsit, ca pe o roaba, la fapta. Dupa aceasta cei ce au pustiit sufletul prin ganduri se departeaza impreuna cu ele si ramane in minte numai idolul pacatului, despre care zice Domnul: ''Cand veti vedea uraciunea pustiirii stand in locul cel sfant, cel ce ceteste sa inteleaga'' ca loc sfant si biserica a lui Dumnezeu este mintea omului in care dracii, dupa ce au pustiit sufletul prin ganduri patimase, au asezat idolul pacatului. Iar ca acestea s-au petrecut si istoriceste, cred ca nu se va indoi nici unul dintre cei ce au cetit cartile lui Iosif. Unii insa zic ca acestea se vor intampla si pe timpul lui Antihrist.

ˇ         Trei sunt iarasi cele ce ne misca spre cele rele: Patimile, dracii si hotararea cea rea. Patimile, atunci cand dorim vreun lucru impotriva ratiunii, de pilda mancare fara vreme si fara trebuinta, femeie fara scopul nasterii de prunci, sau nelegitima; sau iarasi cand ne maniem sau ne suparam fara sa se cuvina, ca de pilda atunci cand, din neatentia noastra, folosind prilejul, starnesc deodata cu multa furie patimile pomenite si cele asemenea lor. Iar hotararea cea rea cand, cunoscand binele, alegem raul.

ˇ         Dracul mandriei e plin de o indoita rautate: caci sau indupleca pe monah sa puna in socoteala sa ispravile si nu in ale lui Dumnezeu, este si datatorul celor bune si ajutatorul spre izbutirea in ele, sau, neputandu-l indupleca la aceasta, ii insufla gandul sa dispretuiasca pe cei mai putin desavarsiti dintre frati. Iar cel ce primeste acest gand nu-si da seama ca si pe el il face sa se lepede de ajutorul lui Dumnezeu. Caci daca dispretuieste pe aceia, ca pe unii ce nu sunt in stare de ispravile lui, vadit este ca se socoteste pe sine ca unul ce-a infaptuit asemenea ispravi din proprie putere. Dar aceasta n-o poate nimeni, caci insusi Domnul a zis: ''Fara de Mine, nu puteti face nimic!''. Fiindca slabiciunea noastra, miscata spre cele bune nu poate ajunge la tinta, fara Datatorul celor bune.

ˇ         Numai cine a cunoscut slabiciunea firii omenesti a facut experienta puterii dumnezeiesti. Iar unul ca aceasta - izbutind prin ea in unele lucruri, iar in altele silindu-se sa izbuteasca, nu va dispretui niciodata pe nici un om. Caci stie ca precum i-a ajutat lui si l-a slobozit din multe si grele patimi, poate sa ajute tuturor daca vrea, si mai ales celor ce se nevoiesc de dragul Lui, desi pentru anumite judecati nu izbaveste pe toti deodata de patimi, ci, ca un doctor bun si de oameni iubitor, vindeca pe fiecare dintre cei ce se straduiesc, la timpul sau.

ˇ         Cand patimile isi inceteaza lucrarea, fie pentru ca se ascund pricinile lor, fie pentru ca se departeaza dracii in chip viclean, se strecoara mandria.

ˇ         Aproape tot pacatul se face dragul placerii. Iar desfiintarea lui se face prin reaua patimire si intristare, fie de bunavoie, fie fara de voie, prin pocainta, sau prin vreo certare adusa de Providenta dumnezeiasca. ''Caci daca ne-am judeca pe noi insine, n-am fi judecati; iar judecati fiind de Domnul ne pedepsim ca sa nu fim osanditi impreuna cu ea''.

ˇ         Cand iti va veni vreo incercare pe neasteptate, nu invinovati pe cel prin care a venit; ci intreaba pentru ce a venit? Si vei afla indreptare. Deoarece fie prin acela, fie prin altul, trebuie sa bei amaraciunea judecatii lui Dumnezeu.

ˇ         Daca ai purtari rele, nu ocoli reaua patimire, ca smerindu-te prin ea, sa versi trufia din tine.

ˇ         Unele ispite aduc oamenilor placeri, altele intristari, si iarasi altele dureri trupesti. Caci dupa pricina patimilor aflatoare in suflet, aduce si doctorul sufletelor prin judecatile Lui.

ˇ         Necazurile incercarilor sunt aduse peste unii pentru stergerea pacatelor savarsite, peste altii pentru oprirea celor ce vor avea sa le faca. Dar afara de acestea mai sunt si cele ce vin pentru dovedire, ca de pilda cele venite asupra lui Iov.

ˇ         Omul cuminte, gandindu-se la puterea tamaduitoare a judecatilor dumnezeiesti, poarta cu multumire necazurile care-i vin prin ele, nefacand pe nimeni vinovat pentru ele decat pacatele sale. Iar cel nebun, necunoscand Providenta atotinteleapta a lui Dumnezeu, pacatuieste si cand e mustrat, socotind fie pe Dumnezeu, fie pe oameni ca pricinuitori ai relelor sale.

ˇ         Sunt unele lucruri care opresc patimile din miscarea lor si nu le lasa sa sporeasca in crestere; si sunt altele care le imputineaza si le duc spre micsorare. De pilda postul, osteneala si privegherea nu lasa pofta sa creasca; iar singuratatea, contemplatia, rugaciunea si dragostea de Dumnezeu o imputineaza si o sting cu totul. La fel se intampla cu mania. De pilda indelunga rabdare, nepomenirea raului si blandetea o opresc si nu o lasa sa creasca; iar iubirea, milostenia, bunatatea si iubirea de oameni o micsoreaza.

ˇ         Daca mintea cuiva cauta pururi spre Dumnezeu, pofta lui de asemenea creste covarsitor dupa dragostea dumnezeiasca, iar iutimea i se intoarce intreaga spre iubirea dumnezeiasca. Caci prin insotirea indelungata cu stralucirea dumnezeiasca, omul a ajuns intreg chip de lumina. Acela, strangand la sine partea patimitoare a sa, s-a intors spre iubirea dumnezeiasca neincetata, mutandu-se cu totul de la cele pamantesti spre cele dumnezeiesti.

ˇ         Cel ce nu pizmuieste si nu se manie pe cel ce l-a intristat si nu tine minte raul de la el, prin aceasta inca nu are si dragoste fata de acela. Caci poate sa nu rasplateasca raul cu rau chiar daca nu are inca dragoste, pentru ca asa e porunca. Dar inca nu poate rasplati raul cu bine fara sila. Caci a face bine din indemn launtric celor ce ne urasc este propriu numai dragostei duhovnicesti desavarsite.

ˇ         Cand vezi mintea ta ocupandu-se cu placere cu cele materiale si zabovind pe langa chipurile lor, cunoaste ca le iubesti pe acestea mai mult decat pe Dumnezeu. ''Caci unde este comoara ta, acolo e si inima ta'', zice Domnul.

ˇ         Dragostea catre Dumnezeu indupleca pe cel ce se impartaseste de ea sa dispretuiasca toata placerea trecatoare si toata osteneala si intristarea. Convinga-te despre acestea toti sfintii, care au patimit atatea pentru Hristos.

ˇ         Patima iubirii de sine insufla monahului gandul sa-si miluiasca trupul si sa indrazneasca la bucate peste ceea ce se cuvine. Si o face aceasta aducand ca motiv buna grija si chivernisire ca, atragandu-l putin cate putin, sa-l faca sa cada pana la urma in prapastia iubirii de placeri. Iar mireanului ii insufla ca grija de trup sa si-o prefaca in pofta.

ˇ         Precum noptile urmeaza zilelor si iernile verilor, la fel si intristarile si durerile urmeaza slavei desarte si placerii, fie in timpul de fata, fie in cel viitor.

ˇ         Precum mintii celui flamand i se naluceste numai paine, iar celui insetat numai apa, la fel celui lacom i se nalucesc tot felul de mancari, iubitorului de placeri forme de femei, iubitorului de slava desarta cinstiri de la oameni, iubitorului de argint castiguri, celui ce tine minte raul razbunare asupra celui ce l-a suparat, pizmasului necazuri venite asupra celui pizmuit, si asa mai departe in toate celelalte patimi. Caci mintea tulburata de patimi primeste cugetari patimase, fie ca vegheaza trupul, fie ca doarme.

ˇ         Partea poftitoare a sufletului, intarita mai des, aseaza in suflet deprinderea anevoie de clintit a iubirii de placere; iar iutimea tulburata continuu face mintea fricoasa si fara barbatie. Pe cea dintai dintre acestea o tamaduieste nevointa statornica cu postul, privegherea si cu rugaciunea; pe cea de-a doua bunatatea, iubirea de oameni si mila.

ˇ         Lucrurile sunt afara de minte, dar ideile lor stau inauntru. In minte este prin urmare puterea de-a se folosi bine sau rau de ele. Caci folosirea gresita a ideilor este urmata de reaua intrebuintare a lucrurilor.

ˇ         Prin acestea trei primeste mintea intelesuri patimase: prin simtire, prin schimbari in starea organica si prin amintire. Prin simtire, cand lucrurile de care suntem impatimiti, venind in atingere cu ea, o misca spre ganduri patimase. Prin schimbari in starea organica, cand mustul trupului, schimbandu-si amestecarea printr-o hrana neinfranata, sau prin lucrarea dracilor, sau prin vreo boala, misca mintea iarasi spre ganduri patimase sau impotriva Providentei. Iar prin amintire, cand aceasta, aducand in legatura cugetarile sale cu lucrurile fata de care am simtit vreo patima, de asemenea misca mintea spre ganduri patimase.

ˇ         Nu intrebuinta rau ideile, ca sa nu fii silit sa intrebuintezi rau si lucrurile. Caci de nu pacatuieste cineva mai intai cu mintea, nu va pacatui nici cu lucrul.

ˇ         De vrei sa afli calea ce duce la viata, caut-o in ''Cale'' si acolo o vei afla pe ea, adica in ''Calea'' care a zis: ''Eu sunt Calea, viata si adevarul''. Dar caut-o cu mare osteneala, caci ''putini sunt care o afla pe ea''; si nu cumva ramanand pe din afara celor putini, sa te afli cu cei multi.

ˇ         Unele dintre ganduri sunt simple, altele complicate. Simple sunt cele nepatimase. Iar compuse sunt cele patimase, ca unele ce constau din patima si idee. Asa fiind, se pot vedea multe din cele simple urmand celor compuse, cand incep sa fie miscate spre pacatul cu mintea. Sa luam de pilda aurul. In amintirea cuiva s-a iscat gand patimas despre aur, iar acest fapt l-a dus cu mintea la furt si la savarsirea pacatului in cuget. Amintirii aurului i-a urmat deci indata amintirea pungii, a laditei, a vistieriei si cele urmatoare. Amintirea aurului era compusa, caci avea in ea patima. Dar a pungii, a laditei si a celor urmatoare era simpla. Caci mintea nu nutrea nici o patima fata de ele. La fel stau lucrurile cu orice gand, cu slava desarta, cu femeia si cu celelalte. Caci nu toate gandurile care urmeaza gandului patimas sunt si ele patimase, cum am aratat mai sus. Din acestea putem cunoaste care sunt intelesurile patimase si care cele simple.

ˇ         Unii spun ca dracii, atingandu-se in somn de anumite parti ale trupului, starnesc patima curviei. Pe urma patima starnita aduce in minte forma femeii, prin amintire. Iar altii zic ca aceia se arata mintii in chip de femeie si atingand partile trupului, starnesc dorinta, si asa se ivesc nalucirile. Altii iarasi spun ca patima, care domneste in dracul ce se apropie, starneste patima si asa se aprinde sufletul spre ganduri, aducand inainte formele prin amintiri. De asemenea despre alte naluciri patimase, unii spun ca se produc intr-un fel, altii intr-alt fel. Dar in nici unul din modurile amintite nu pot dracii sa miste nici un fel de patima, daca se gasesc in suflet iubirea si infranarea, fie ca se afla trupul in stare de veghe, fie in stare de somn.

ˇ         Unele dintre poruncile legii trebuie pazite si trupeste si duhovniceste; altele numai duhovniceste. De pilda: sa nu curvesti, sa nu ucizi, sa nu furi si cele asemenea, trebuie pazite si trupeste si duhovniceste. Iar duhovniceste in chip intreit. Dar taierea imprejur, pazirea Sambetei, junghierea mielului si mancarea azimei cu laptuci amare si cele asemenea, numai duhovniceste.

ˇ         Trei sunt starile morale cele mai generale la monahi. Cea dintai sta in a pacatui cu lucrul. A doua, in a nu zabovi in suflet gandurile patimase. Iar a treia, in a privi cu mintea formele femeilor si ale celor ce i-au intristat, fara patima.

ˇ         Sarac este cel ce s-a lepadat de toate avutiile si nu mai are nimic pe pamant afara de trup; iar de acesta nu-l mai leaga nici o afectiune, ci toata grija de sine a incredintat-o lui Dumnezeu si crestinilor evlaviosi.

ˇ         In ce priveste lucrurile posedate, unii le poseda fara patima; de aceea cand le pierd nu se intristeaza. Asa sunt cei ce primesc cu bucurie rapirea bunurilor lor. Altii le poseda cu patima; de aceea la gandul ca le vor pierde se intristeaza, ca bogatul din Evanghelie, ''care a plecat intristat''; iar cand le pierd de fapt, se intristeaza pana la moarte. Prin urmare pierderea lor da pe fata atat dispozitia celui fara patima cat si a celui patimas.

ˇ         Dracii razboiesc pe cei ce se ridica pe cea mai inalta treapta a rugaciunii, ca sa nu primeasca simple intelesurile (chipurile) lucrurilor sensibile; pe cei ce se indeletnicesc cu cunoasterea, ca sa zaboveasca in ei gandurile patimase; iar pe cei ce se nevoiesc cu faptuirea, ca sa-i induplece sa pacatuiasca cu lucrul. In tot felul ii razboiesc pe toti, ca sa ii desparta, nemernicii pe oameni de Dumnezeu.

ˇ         Cei ce se nevoiesc in viata acestora spre evlavie sub indrumarea Providentei dumnezeiesti sunt probati prin aceste trei ispite: sau li se daruiesc cele placute, ca sanatate, frumusete, belsug de prunci, bogatie, slava si cele asemenea; sau vin asupra lor pricini de intristare, ca lipsa de prunci, de avutie si de slava; sau le vin pricini de dureri in trup, ca boli, chinuri si cele asemenea. Catre cei dintai zice Domnul: ''De nu se va lepada cineva de toate cate le are, nu va putea sa fie ucenicul Meu''. Iar catre cei de-al doilea si de-al treilea: ''Intru rabdarea voastra veti dobandi sufletele voastre''.

ˇ         Acestea patru zic unii ca schimba starea organica a trupului si dau mintii prin ea ganduri, fie patimase, fie fara patimi: Ingerii, dracii, aerul si hrana. Ingerii, zic, o schima prin cuvant, (ratiune); dracii prin atingere; aerul prin ardere (metabolism); iar hrana, prin felurite mancarilor si bauturi lor, prin inmultirea sau imputinarea lor. Mai sunt, apoi, schimbarile care se ivesc prin amintire, auz si vedere, cand patimeste intai sufletul din pricina unor lucruri de intristare sau de bucurie. Patimind din pricina acestora mai intai sufletul, schimba starea organica a trupului. Cele mai inainte insirate, insa, schimba intai starea organica, iar aceasta insufla apoi mintii gandurile.

ˇ         Moartea inseamna propriu zis despartirea de Dumnezeu. Iar boldul mortii este pacatul, pe care primindu-l Adam a fost izgonit si de la pomul vietii si din Rai si de la Dumnezeu. Acestei morti i-a urmat in chip necesar si moartea trupului. Caci viata este propriu zis Cel ce a zis: ''Eu sunt viata''. Acesta coborandu-se in moarte, l-a adus pe cel omorat iarasi la viata.

ˇ         ''Locul pasunii'' este virtutea lucratoare; iar ''apa odihnei'', cunostinta lucrurilor.

ˇ         ''Umbra mortii'' este viata omeneasca. Daca prin urmare cineva este cu Dumnezeu si Dumnezeu este cu el, acela poate spune limpede: ''Chiar de voi umbla in mijlocul umbrei mortii, nu ma voi teme de rele, caci Tu cu mine esti''.

ˇ         Mintea curata vede lucrurile drepte; ratiunea exercitata aduce cele vazute sub privire; iar auzul clar le primeste. Cel lipsit insa de acestea trei ocaraste pe cel ce ii vorbeste de ele.

ˇ         ''Toiagul'' spun unii ca insemneaza Judecata lui Dumnezeu; iar ''varga'' Providenta. Cel ce s-a impartasit de cunostinta lor poate sa zica: ''Toiagul si varga Ta, acestea m-au mangaiat''.

ˇ         Folosindu-ne cu dreapta judecata de intelesurile lucrurilor, dobandim cumpatare, iubire si cunostinta. Iar folosindu-ne fara judecata, cadem in necumpatare, ura si nestiinta.

ˇ         ''Gatit-ai inaintea mea masa''… si cele urmatoare. ''Masa'' aici insemneaza virtutea lucratoare. Caci aceasta ne-a fost gatita de Hristos ''impotriva celor ce ne necajesc''. Iar ''untul-de-lemnul care unge mintea'' este contemplatia fapturilor. ''Paharul'' e cunostinta lui Dumnezeu. Iar ''mila Lui'' Cuvantul Sau si Dumnezeu. Caci acesta, prin intruparea Lui, ne ''urmareste in toate zilele'', pana ce ne va prinde pe toti cei ce ne vom mantui, ca pe Pavel. Iar ''casa'' insemneaza Imparatia in care sunt reaŗezati toti sfintii. In sfarsit ''indelungarea de zile'' este viata vesnica.

ˇ         Pacatele ne vin prin reaua intrebuintare a puterilor (facultatilor) sufletului, a celei poftitoare, irascibile si rationale. Nestiinta si nechibzuinta vin din reaua intrebuintare a puterii rationale. Ura si necumpatare din reaua intrebuintare a puterii irascibile (iutimea) si poftitoare. Iar din buna intrebuintare a acestora ne vine cunostinta si chibzuinta, iubirea si cumpatarea. Daca e asa, nimic din cele create si cumpatarea. Daca e asa, nimic din cele create si facute de Dumnezeu nu este rau.

ˇ         Raul din draci sta in acestea, zice fericitul Dionisie: in mania fara judecata, in poftirea fara minte, in inchipuirea pripita. Iar lipsa de judecata, lipsa de minte si pripirea la fiintele rationale sunt scaderi ale ratiunii, ale mintii si ale chibzuirii. Scaderile insa vin dupa aptitudini. Asadar a fost odata cand era in ei ratiune, minte si chibzuiala cuviincioasa. Iar daca-i asa, nici dracii nu sunt prin fire rai, ci prin reaua intrebuintare a puterilor firesti s-au facut rai.

ˇ         Unele dintre patimi pricinuiesc necumpatare; altele ura; si iarasi altele si ura.

ˇ         Multa mancare si mancarea cu placere sunt pricini de necumpatare; iubirea de argint si slava desarta sunt pricini de ura fata de aproapele. iar maica acestora: iubirea trupeasca de sine este pricina a amandoura.

ˇ         ''Nimeni, zice Apostolul, nu si-a urat trupul sau'', dar ''il struneste si taraste robit'', nedandu-i nimic mai mult afara de hrana si imbracaminte, iar din acestea numai atata cat este de trebuinta pentru a trai. Asa isi iubeste cineva fara patima si-l hraneste ca pe un slujitor al celor dumnezeiesti si-l incalzeste numai cu cele ce-i implinesc cele de trebuinta.

ˇ         Daca pazesti deplin porunca dragostei fata de aproapele, pentru ce lasi sa ne nasca in tine amaraciunea intristarii? Vadit este ca, facand astfel, pui mai presus de dragoste lucrurile vremelnice si pe acestea le cauti, luptand impotriva fratelui.

ˇ         Nu din trebuinta e atat de ravnit aurul de catre oameni, cat pentru faptul ca multimea isi implineste prin el placerile.

ˇ         Trei sunt pricinile dragostei de bani: iubirea de placere, slava desarta si necredinta. Cea mai rea dintre acestea este necredinta.

ˇ         Iubitorul de placeri iubeste argintul, ca sa-si procure dezmierdari printr-insul; iubitorul de slava desarta, ca sa se slaveasca printr-insul; iar necredinciosul, ca sa-l ascunda si sa-l pastreze, temandu-se de foamete, de batranete, de boala, sau de ajungerea intre straini. Acesta nadajduieste mai mult in argint decat in Dumnezeu, Facatorul tuturor lucrurilor si Proniatorul tuturor, pana si al celor mai de pe urma si mai mici vietati.

ˇ         Patru sunt oamenii care se ingrijesc de bani: cei trei de mai inainte si cel econom. Dar numai acesta se ingrijeste in chip drept, ca sa nu inceteze adica niciodata de-a ajuta pe fiecare la trebuinta.

ˇ         Toate gandurile patimase sau atata partea poftitoare a sufletului, sau tulbura pe cea irascibila (ratiunea), sau intuneca pe cea rationala. De aceea orbesc mintea, impleticind-o de la contemplarea duhovniceasca si de la calatoria prin rugaciune. Din aceasta pricina monahul si mai ales cel ce se linisteste este dator sa ia aminte la ganduri si sa cunoasca si sa taie pricinile lor. Astfel poate cunoaste, de pilda, cum partea poftitoare a sufletului e atatata de amintirile patimase ale femeilor si cum pricina acestora este necumpatarea la mancari si bauturi si intalnirea deasa si nerationala cu femeile insesi. Dar le taie pe acestea foamea, setea, privegherea si retragerea in singuratate. Iutimea e tulburata de amintirile patimase ale celor ce ne-au suparat. Iar pricina acestora este iubirea de placere, slava desarta si iubirea de cele materiale. Caci pentru acestea se supara cel patimas, fie ca le-a pierdut, fie ca nu le-a dobandit. Si le fac pe acestea dispretuirea si nesocotirea lor, pentru dragostea de Dumnezeu.

ˇ         Necuratia mintii consta intai in a avea o cunostinta mincinoasa; al doilea, in a ignora ceva din cele universale (zic acestea despre mintea omeneasca, caci Ingerului ii e propriu sa nu-i fie necunoscut nimic din cele particulare); al treilea, in a avea ganduri patimase; iar al patrulea, in a consimti cu pacatul.

ˇ         Iubeste linistea si singuratatea (isihia) cel ce nu se impatimeste de lucrurile lumii. Iubeste pe toti oamenii cel ce nu iubeste nimic omenesc. Si are cunostinta lui Dumnezeu si a celor dumnezeiesti cel ce nu se sminteste de cineva, fie ca greseste, fie ca nutreste ganduri banuitoare.

ˇ         Mare virtute este sa nu te impatimesti de lucruri. Dar cu mult mai mare decat aceasta este sa ramai fara patima fata de intelesurile (chipurile) lor.

ˇ         Mintea celui iubitor de Dumnezeu nu lupta impotriva lucrurilor, nici impotriva intelesurilor acestora, ci impotriva patimilor impletite cu intelesurile. De pilda nu lupta impotriva femeii, nici impotriva celui ce l-a suparat, nici impotriva chipurilor acestora, ci impotriva patimilor impletite cu ele.

ˇ         Tot razboiul monahului impotriva dracilor urmareste sa desparta impletite cu ele.

ˇ         Altceva este lucrul, altceva intelesul lui, si altceva patima. Lucrul este de pilda: barbat, femeie, aur si asa mai departe. Intelesul (chipul) este amintirea simpla a ceva din cele de mai sus. Iar patima este iubirea nerationala sau ura fara judecata a ceva din cele de mai inainte. Deci lupta monahului este impotriva patimii.

ˇ         Virtutile despart mintea de patimi; contemplatiile duhovnicesti de intelesurile simple; in sfarsit, rugaciunea curata o infatiseaza lui Dumnezeu insusi.

ˇ         De vom iubi pe Dumnezeu cu adevarat, vom lepada patimile prin insasi aceasta iubire. Iar iubirea fata de El sta in a-l pretui pe El mai mult decat lumea si sufletul mai mult decat trupul si in a dispretui lucrurile lumesti si a ne indeletnici cu El pururi prin infranare, dragoste, rugaciune, cantare cu psalmi si cele asemenea.

ˇ         De ne vom indeletnici cu Dumnezeu vreme indelungata si vom avea grija de partea patimitoare (pasionala) a sufletului, nu vom mai fi atrasi de momelile gandurilor, ci intelegand mai exact pricinile lor si taindu-le de la noi, vom deveni mai stravazatori si asa se va implini cu moi cuvantul: ''Si a vazut ochiul meu in dusmanii mei; si intre cei vicleni ce se scoala asupra mea va auzi urechea mea''.

ˇ         Cand vezi mintea ta petrecand cu evlavie si cu dreptate in ideile lumii, cunoaste ca si trupul tau ramane curat si fara de pacat. Dar cand vezi mintea indeletnicindu-se cu pacatele si nu o opresti, cunoaste ca nu va intarzia nici trupul sa alunece in ele.

ˇ         Precum trupul are ca lume lucrurile, asa si mintea are ca lume ideile. Si precum trupul desfraneaza cu ideea femeii prin chipul trupului propriu. Caci vede in gand forma trupului propriu, amestecata cu forma femeii. De asemenea se razbuna in gand cu chipul celui ce l-a suparat, prin chipul trupului propriu. Si acelasi lucru se intampla si cu alte pacate. Caci cele ce le face trupul cu fapta in lumea lucrurilor, acelea le face si mintea in lumea gandurilor.

ˇ         Nu trebuie sa ne cutremuram, sa ne miram si sa ne uimim cu mintea de faptul ca Dumnezeu si Tatal nu judeca pe nimeni, ci toata judecata a dat-o ''Fiului''. Caci zice Fiul: ''Nu judecati ca sa nu fiti judecati, nu osanditi ca sa nu fiti osanditi''. Iar Apostolul la fel: ''Nu judecati ceva inainte de vreme, pana ce nu va veni Domnul'', si: ''Cu judecata cu care judeci pe altul, te judeci pe tine insuti''. Dar oamenii, lasand grija de a-si plange pacatele lor, au luat judecata de la Fiul si se judeca si se osandesc unii pe altii, de pare ca ar fi fara pacat. ''Cerul s-a uimit de aceasta si pamantul s-a cutremurat''. Ei inca nu se rusineaza, ca niste nesimtiti.

ˇ         Iubirea trupeasca de sine, cum s-a spus adeseori, e pricina tuturor gandurilor patimase. Caci din ea se nasc cele trei ganduri mai generale ale poftei: al lacomiei pantecelui, al iubirii de argint si al slavei desarte. La randul lor, din lacomia pantecelui se naste gandul curvie; din iubirea de argint gandul lacomiei si al zgarceniei; iar din slava desarta, gandul mandriei. Si toate celelalte ganduri izvorasc din aceste trei: al mandriei, al intristarii, al pomenirii raului, al deznadejdii, al pizmei, al barfirii, si celelalte. Aceste patimi leaga mintea de lucrurile materiale si o tin la pamant, stand cu toate deasupra ei asemenea unui bolovan foarte greu, ea fiind prin fire mai usoara si mai sprintena ca focul.

ˇ         Inceputul tuturor patimilor este iubirea trupeasca de sine, iar sfarsitul este mandria. Iubirea trupeasca de sine este iubirea nerationala fata de trup. Cine a taiat-o pe aceasta, a taiat deodata toate patimile care se nasc din ea.

ˇ         Precum parintii trupurilor sunt impatimiti de dragostea fata de cei nascuti din ei, la fel si mintea se alipeste prin fire de cuvintele sale. Si precum celor mai impatimiti dintre aceia, copiii lor, chiar de vor fi in toate privintele cei mai de ras, li se vor parea cei mai dragalasi si mai frumosi dintre toti, la fel mintii nebune ii vor parea cuvintele ei, chiar de vor fi cele mai prostesti, cele mai intelepte dintre toate. Inteleptului insa nu-i apar asa cuvintele sale, ci cand i se va parea ca e mai sigur in judecata lui. El ia pe alti intelepti ca judecatori ai cuvintelor si gandurilor sale, ca ''sa nu alerge sau sa nu fi alergat in desert''; si prin ei primeste intarirea.

ˇ         Cand birui vreuna din patimile mai necinstite, de pilda lacomia pantecelui, sau curvia, sau mania, sau lacomia, indata se repede asupra ta gandul slavei desarte. Iar de birui si pe acesta, ii urmeaza cel al mandriei.

ˇ         Toate patimile necinstite, cand stapanesc sufletul, alunga din el gandul slavei desarte. Iar cand toate cele mai inainte insirate sunt biruite, il trimit pe acela.

ˇ         Slava desarta, fie ca e alungata, fie ca e de fata, naste mandria. Cand e alungata, naste parerea de sine; cand e de fata, ingamfarea.

ˇ         Slava desarta e alungata de faptuirea intr-ascuns; iar mandria de vointa de-a pune pe seama lui Dumnezeu toate ispravile.

ˇ         Cel ce s-a invrednicit de cunostinta lui Dumnezeu si se impartaseste de dulceata ei cu adevarat dispretuieste toate placerile nascute din pofta.

ˇ         Cel ce pofteste cele pamantesti, sau poftele mancari, sau cele ce satisfac pe cele de sub pantece, sau slava omeneasca, sau bani, sau altceva din cele ce urmeaza acestora. Si daca nu afla mintea ceva mai inalt decat acestea la care sa-si mute pofta, nu poate fi induplecata sa le dispretuiasca pe acestea pana la capat. Dat mai buna decat acestea fara de asemanare este cunostinta lui Dumnezeu si a celor dumnezeiesti.

ˇ         Cei ce dispretuiesc placerile le dispretuiesc datorita sau fricii, sau nadejdii, sau cunostintei, sau dragostei de Dumnezeu.

ˇ         Cunostinta fara pasiune a celor dumnezeiesti inca nu indupleca mintea sa dispretuiasca pana la capat cele materiale, ci ea se aseamana intelesului simplu al unui lucru ce cade sub simturi. De aceea se gasesc multi dintre oameni, care au multa cunostinta, dar care se tavalesc in patimile trupului ca niste porci in mocirla. Caci curatindu-se pentru putina vreme cu sarguinta si dobandind cunostinta, nemaiavand pe urma nici o grija se aseamana lui Saul, care invrednicindu-se de Imparatie dar purtandu-se cu nevrednicie, a fost lepadat cu manie infricosata din ea.

ˇ         Precum intelesul simplu al lucrurilor omenesti nu sileste mintea sa dispretuiasca cele dumnezeiesti, asa nici cunostinta simpla a celor dumnezeiesti nu o indupleca deplin sa dispretuiasca cele omenesti, deoarece adevarul se afla acum in umbre si ghicituri. De aceea este nevoie de fericita pasiune a sfintei iubiri, care leaga mintea de vederile (contemplatii) duhovnicesti si o indupleca sa pretuiasca cele nemateriale mai mult decat pe cele materiale si cele inteligibile si dumnezeiesti mai mult decat pe cele supuse simturilor.

ˇ         Cel ce a taiat patimile de la sine si si-a facut gandurile simple prin aceasta inca nu le-a intors spre cele dumnezeiesti, si poate sa nu fie impatimit nici de cele omenesti nici de cele dumnezeiesti. Aceasta se intampla insa numai celor aflatori pe treapta faptuirii, care nu s-au invrednicit inca de cunostinta si care se retin de la patimi mai mult de frica chinurilor, decat din nadejdea Imparatiei.

ˇ         ''Prin credinta umblam, nu prin vedere''; si in oglinzi si in ghicituri avem cunostinta. De aceea avem lipsa de multa indeletnicire cu aceasta ca, prin indelungata cercetare si patrundere a lor, sa ne castigam o deprindere anevoie de abatut de la aceste vederi (contemplatii).

ˇ         Daca taiem pricinile patimilor pentru putin timp si ne indeletnicim cu vederile duhovnicesti, dar nu petrecem in de-a pururi, ocupandu-ne anume cu acest lucru, cu usurinta ne intoarcem iarasi la patimile trupului, nedobandind alt rod de-acolo decat cunostinta simpla impreunata cu parerea de sine. Iar sfarsitul acesteia este intunecarea treptata a cunostintei si totala abatere a mintii spre cele materiale.

ˇ         Patima de ocara a dragostei ocupa mintea cu lucrurile materiale; iar patima de lauda a dragostei o leaga de cele dumnezeiesti. Caci in care lucruri zaboveste mintea, in acelea ce si largeste. Si cu lucrurile in care se largeste, cu acelea isi nutreste si pofta si iubirea, fie cu cele dumnezeiesti si proprii si inteligibile, fie cu lucrurile si cu patimile trupului.

ˇ         Dumnezeu a zidit si lumea nevazuta si pe cea vazuta; deci El a facut si sufletul si trupul. Daca lumea vazuta este asa de frumoasa, cu cat mai mult nu va fi cea nevazuta? Iar daca aceea este mai frumoasa si mai buna decat aceasta, cu cat nu le va intrece pe amandoua Dumnezeu, care le-a facut pe ele? Daca prin urmare Facatorul tuturor bunurilor e mai bun decat toate cele facute, pentru care pricina paraseste mintea pe Cel ce e mai bun decat toate si se ocupa cu cele mai rele decat toate, adica cu patimile trupului? E vadit ca pentru faptul ca a petrecut si s-a obisnuit cu trupul de la nastere, iar experienta Celui mai bun si mai presus de toate inca n-a facut-o desavarsit. Daca prin urmare printr-o deprindere indelungata cu infranarea de placeri si printr-o indeletnicire cu cele dumnezeiesti rupem putin cate putin aceasta legatura si afectiune, mintea se largeste in cele dumnezeiesti, inaintand treptat in ele, si-si descopera demnitatea proprie. Iar sfarsitul este ca isi muta tot dorul spre Dumnezeu.

ˇ         De vrei sa fii cu patrundere si cu dreapta masura si sa nu slujesti patimii inchipuirii de sine, cauta totdeauna sa cunosti ce ascund lucrurile bune pentru cunostinta ta. Si afland foarte multe si felurite cunostinte ascunse de tine, te vei mira de nestiinta ta si-ti vei infrana cugetul. Iar cunoscandu-se pe tine, vei intelege multe mari si minunate lucruri. Fiindca socotinta ca stii nu te lasa sa sporesti in a sti.

ˇ         Slava desarta si iubirea de argint se nasc una pe alta. Caci cei ce iubesc slava desarta se silesc sa se imbogateasca; iar cei ce s-au imbogatit doresc sa fie slaviti. Dar aceasta se intampla la mireni. Caci monahul tocmai cand e sarac sufera mai mult de slava desarta, iar cand are argint il ascunde, rusinandu-se ca are un lucru nepotrivit cu schima.

ˇ         Propriu slavei desarte a monahului este ca se intemeiaza pe virtute si pe cele ce urmeaza acesteia. Propriu mandriei lui este ca se faleste cu biruintele sale morale, punandu-le pe seama sa, nu pe a lui Dumnezeu, iar pe altii ii dispretuieste. Iar propriu slavei desarte si mandriei mireanului este ca se faleste cu frumusetea, cu bogatia, cu puterea si chibzuinta lui.

ˇ         Izbanzile mirenilor sunt decaderile monahilor; iar izbanzile monahilor sunt decaderile mirenilor. De pilda izbanzile mirenilor sunt bogatia, slava, puterea, desfatarea, bunastarea trupeasca, belsugul de prunci si cele asemenea, la care ajungand iubitorul de lume, impotriva voii, le socoteste o mare decadere, fiind adeseori chiar in primejdie sa se spanzure, cum s-au si spanzurat unii.

ˇ         Mancarile s-au facut pentru doua pricini: pentru hrana si pentru tamaduire. Prin urmare cei ce se impartasesc de ele in afara de aceste pricini, se vor osandi ca unii ce s-au dedat desfatarilor, folosind rau cele date de Dumnezeu spre trebuinta. Si in toate lucrurile reaua folosire este pacat.

ˇ         Altceva este a lupta impotriva gandului simplu, ca sa nu se starneasca patima; si altceva este a lupta impotriva gandului patimas, ca sa nu se produca consimtirea. Dar nici unul din aceste doua feluri de lupta nu lasa gandurile sa zaboveasca in suflet.

ˇ         Daca iti amintesti de raul de la cineva, roaga-te pentru el si vei opri patima din miscare, despartind, prin rugaciune, supararea de amintirea raului ce ti l-a facut. Iar devenind iubitor de oameni, vei sterge cu totul patima din suflet. Daca insa altul tine minte raul de la tine, fii indatoritor si smerit fata de el si stai cu dragoste in preajma lui si-l vei zabovi de patima lui.

ˇ         Supararea celui ce te pizmuieste o vei alina prin osteneala. Caci el isi socoteste pricina de nenorocire ceea ce pizmuieste la tine. De aceea nu poti sa-l alini astfel, decat ascunzand-o aceasta de la el. daca aceasta le foloseste multora, iar pe acela il intristeaza, pe care parte o vei nesocoti? E de trebuinta, desigur, sa fii de folos celor multi, dar, dupa putere, nici pe acela sa nu-l nesocotesti. Sa nu te lasi inraurit de rautatea patimii lui. Caci nu te razbuni pe patima, ci pe patimas. Drept aceea socoteste-l intru smerenie pe acela mai presus de tine si in toata vremea, in tot locul si lucrul da-i lui mai multa cinste. Iar pizma ta o poti alina, daca te bucuri impreuna cu cel pizmuit de cele ce se bucura el si te intristezi impreuna cu acela de cele ce se intristeaza el, implinind cuvantul Apostolului: ''Bucurati-va cu cei ce se bucura si plangeti cu cei ce plang''.

ˇ         Sfintele Puteri ne indeamna spre cele bune, iar semintele naturale si hotararea cea buna ne ajuta. La randul lor (momelile) dracilor sunt ajutate de patimi si de hotararea cea rea.

ˇ         Nu ne maniem pentru toate cate ne intristam. Caci sunt mai multe cele ce ne pricinuiesc intristare, decat cele ce ne pricinuiesc manie. De pilda s-a spart vasul acesta, s-a pierdut lucrul acela, a murit cutare. Pentru unele ca acestea numai ne intristam. Pentru celelalte insa ne si intristam si ne si maniem, dovedindu-ne lipsiti de intelepciune.

ˇ         Primind mintea chipurile lucrurilor, isi schimba forma dupa fiecare chip; iar privindu-le duhovniceste, se modifica in chip fericit dupa fiecare vedere. Ajungand insa in Dumnezeu, devine cu totul fara chip si fara forma. Caci contempland pe Cel uniform, devine uniforma si intreaga luminoasa.

ˇ         Sufletul se misca cum se cuvine cand facultatea lui poftitoare s-a patruns de infranare, iutimea staruie in dragoste, intorcandu-se de la ura, iar ratiunea se indreapta spre Dumnezeu, prin rugaciune si contemplatie duhovniceasca.

ˇ         Cele ce desfac dragostea dintre prieteni sunt acestea: a pizmui sau a fi pizmuit; a pagubi sau a fi pagubit, a nu cinsti sau a nu fi cinstit; gandurile banuitoare. Deci ia seama, nu cumva ai facut sau ai facut sau ai patimit vremea din acestea si de aceea esti despartit de dragostea prietenului?

ˇ         Ţi-a venit vreo ispita de la fratele si supararea te-a dus la ura? Nu te lasa biruit de ura, ci invinge ura in dragoste. Si vei invinge in chipul acesta: rugandu-se pentru el cu adevarat lui Dumnezeu, primind apararea lui, sau chiar iscodindu-i tu apararea si socotindu-te pe tine cauza a ispitei si fiind cu indelunga rabdare pana va trece norul.

ˇ         ''Barbatul indelung rabdator este cu mare intelepciune'', fiindca toate cele ce-i vin asupra le aduce in legatura cu sfarsitul; si asteptandu-l pe acesta, rabda intamplarile suparatoare; iar ''sfarsitul este viata vesnica'', dupa dumnezeiescul Apostol. ''Iar viata vesnica aceasta este, ca sa te cunoasca pe Tine Unul adevaratul Dumnezeu si pe Cel ce L-ai trimis, Iisus Hristos''.

ˇ         Pe fratele ce-l socoteai ieri duhovnicesc si virtuos, nu-l socoti azi rau si viclean, pentru ura care s-a ivit in tine din ispita celui rau, ci prin dragostea indelung rabdatoare gandeste-te la lucrurile bune de ieri si alunga ura de astazi din suflet.

ˇ         Pe fratele ce-l laudai ieri ca bun si-l vesteai ca virtuos, nu-l barfi astazi ca rau si viclean, facand din defaimarea fratelui motiv de aparare a urii viclene din tine, in urma mutarii tale de la dragoste la ura. Ci staruie in aceleasi laude chiar daca esti inca stapanit de suparare si usor te vei intoarce la dragostea mantuitoare.

ˇ         Lauda obisnuita pe care o aduci fratelui sa nu o patezi, in intalnirea cu ceilalti frati, din pricina supararii ascunse pe care o ai impotriva lui, amestecand pe neobservate defaimarea in cuvintele tale, ci foloseste in intalniri lauda curata si roaga-te sincer pentru el ca pentru tine. In chipul acesta te vei izbavi repede de ura pierzatoare.

ˇ         Sa nu zici: nu urasc pe fratele meu, in vreme ce te scarbesti de pomenirea lui. Ci asculta pe Moise, care zice: ''Sa nu urasti pe fratele tau in cugetul tau; cu mustrare vei mustra pe fratele tau in cugetul tau; cu mustrare vei mustra pe fratele tau si nu vei lua pentru el pacat''.

ˇ         Daca vreun frate, ispitit fiind, staruie in a te vorbi de rau, nu te lasa scos din starea dragostei, rabdand cata vreme acelasi diavol rau cauta sa-ti tulbure cugetul. Si nu vei fi scos din ea, daca, ocarat fiind, vei binecuvanta si pandit cu ganduri rele, te vei purta cu bunavointa. Caci aceasta este calea intelepciunii dupa Hristos. Si cel ce nu merge pe ea nu va locui impreuna cu El.

ˇ         Nu-i socoti binevoitori pe cei ce-ti aduc vorbe care produc in tine suparare si ura impotriva fratelui, chiar daca s-ar parea ca spun adevarul. Ci intoarce-te de la unii ca acestia, ca de la niste serpi care omoara, ca lor sa le retezi vorbirea de rau, iar sufletul tau sa-l izbavesti de rautate.

ˇ         Nu intepa cu vorbe acoperite pe fratele tau, ca nu cumva primind si tu cele asemenea de la el, sa alungi de la amandoi starea dragostei. Ci mergi si mustra-l pe el cu indraznire iubitoare, ca imprastiind pricinile supararii sa te izbavesti si pe tine si pe el de tulburare si de suparare.

ˇ         Cerceteaza-ti constiinta cu de-amanuntul, ca sa vezi nu cumva din pricina ta nu e impacat fratele tau? Si nu o nesocoti, caci ea cunoaste cele ascunse ale tale si te va pari in vremea iesirii, iar in vremea rugaciunii ti se va face piedica.

ˇ         Nu aminti in vreme de pace cele spuse de fratele tau in vreme de suparare, fie ca au fost spuse acele lucruri suparatoare in fata ta, fie ca au fost spuse catre altul, iar tu le-ai auzit dupa aceea. Aceasta pentru ca nu cumva, staruind in tinerea de minte a raului, sa te intorci la ura pierzatoare a fratelui.

ˇ         Sufletul rational care nutreste ura fata de om, nu poate avea pace cu Dumnezeu, datatorul poruncilor. ''Caci de nu veti ierta, zice, oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru cel ceresc nu va ierta greselile voastre''. Iar daca acela nu vrea sa se impace, pazeste-te macar pe tine de ura, rugandu-te pentru el sincer si negraindu-l de rau fata de cineva.

ˇ         Nu umbla sa-ti placi tie, si nu vei uri pe fratele tau; si nu fii iubitor de trupul tau, si vei fi iubitor de Dumnezeu.

ˇ         De ti-ai ales sa vietuiesti cu cei duhovnicesti, leapada la porti voile tale. Caci nu vei putea in alt chip sa traiesti in pace nici cu Dumnezeu, nici cu cei impreuna vietuitori.

ˇ         Nu mica lupta se cere pentru a te izbavi de slava desarta, si se izbaveste cineva de aceasta prin lucrarea ascunsa a virtutilor si prin rugaciunea deasa. Iar semnul izbavirii sta in a nu mai tine minte raul de la cel ce te-a defaimat sau te defaimeaza.

ˇ         De vrei sa fii drept, da fiecarei parti din tine, adica sufletului si trupului, cele de care sunt vrednice. Partii rationale a sufletului da-i citiri, vederi duhovnicesti si rugaciune; iutimii da-i dragoste duhovniceasca ce se opune urii; partii poftitoare da-i cumpatare si infranare; iar trupului hrana si imbracaminte, atata cat sunt de trebuinta.

ˇ         In aceste trei sta filosofia crestinului: in porunca, in dogme si in credinta. Poruncile despart mintea de patimi; dogmele o aduc la cunostinta fapturilor; iar credinta la contemplarea Sfintei Treimi.

ˇ         Unii dintre cei ce se nevoiesc resping numai gandurile patimase; altii insa taie si patimile insesi. Gandurile patimase se resping fie prin psalmodiere, fie prin rugaciune, fie prin inaltarea mintii spre cer, sau prin alta oarecare desfacere de lucruri si de loc. iar patimile le fac, nesocotind acele lucruri fata de care le nutresc.

ˇ         Lucrurile spre care putem nutri vreo patima sunt de pilda acestea: femeia, banii, darurile si cele asemenea. Femeia o poate nesocoti cineva, cand, dupa retragerea din lume, isi vestejeste si trupul cum trebuie, prin infranare. Banii, cand isi convinge cugetul ca in toate sa se multumeasca cu ceea ce are. Iar slava, cand iubeste lucrarea ascunsa a virtutilor, aratata numai lui Dumnezeu. In privinta celorlalte trebuie facut la fel. Cel ce nesocoteste acestea nu va ajunge niciodata la ura impotriva cuiva.

ˇ         Multe patimi sunt ascunse in sufletele noastre; ele ies la iveala de abia atunci cand se arata lucrurile.

ˇ         Cineva poate sa nu fie tulburat de patimi, cand lipsesc lucrurile, bucurandu-se de-o partiala nepatimire; cand insa se arata lucrurile, indata rapesc patimile mintea.

ˇ         Nu socoti ca ai ajuns la nepatimirea desavarsita, cata vreme lipseste lucrul. Cand se arata insa si te lasa nemiscat atat lucrul cat si amintirea lui de dupa aceea, sa stii ca ai intrat in hotarele ei. Totusi nici atunci sa nu dispretuiesti grija, deoarece numai virtutea prelungita omoara patimile, pe cand cea neglijata le scormoneste iarasi.

ˇ         De obicei cunostinta e insotita de inchipuirea de sine si de pizma, mai ales la inceput. Inchipuirea de sine vine numai dinlauntru; iar pizma si dinlauntru si din afara. Dinlauntru, ca sa se indrepte impotriva celor ce au cunostinta; iar din afara, de la cei ce de asemenea au cunostinta. Dar dragostea le imprastie pe toate trei: inchipuirea de sine, intrucat nu se ingamfa; pizma dinlauntru, intrucat nu pizmuieste; iar cea din afara, intrucat indelung rabda si se milostiveste. E de trebuinta deci ca cel ce are cunostinta sa dobandeasca si dragostea, ca sa-si pazeasca mintea intru toate neranita.

ˇ         Cel ce petrece neincetat intru cele dinlauntru este cumpatat, rabda indelung, se milostiveste si cugeta smerit. Dar nu numai atata, ci si contempla, teologhiceste si se roaga. Aceasta este ceea ce spune Apostolul: ''In duh sa umblati'' si cele urmatoare.

ˇ         Cel ce nu stie sa umble pe calea duhovniceasca nu e cu grija la gandurile patimase, ci toata preocuparea lui se misca numai in jurul trupului. Iar urmarea e ca sau petrece in lacomia pantecelui, in neinfranare, in suparare, in manie si in pomenirea raului si prin aceasta i se intuneca mintea, sau se da la o nevointa fara masura si-si tulbura intelegerea.

ˇ         Daca ''Hristos locuieste in inimile noastre prin credinta'', dupa dumnezeiescul Apostol, pe de alta parte ''toate comorile intelepciunii si ale cunostintei sunt ascunse in El'', atunci toate comorile intelepciunii si ale cunostintei sunt ascunse in inimile noastre. Si se vor face cunoscute inimii pe masura curatirii fiecaruia prin porunci.

ˇ         Aceasta este comoara ascunsa in tarina inimii tale, pe care nu ai aflat-o inca din pricina nelucrarii. Caci de ai fi aflat-o, ai fi vandut toate si fi cumparat tarina aceasta. Dar acum, fiindca ai parasit tarina, te ingrijesti de cele din jurul tarinei, in care nu se afla nimic altceva decat spini si palamida.

ˇ         Dragostea de Dumnezeu se impotriveste poftei, caci indupleca mintea sa se infraneze de la placeri. Iar cea catre aproapele se impotriveste maniei; caci o face sa dispretuiasca slava si avutia. Acestia sunt cei doi dinari, pe care Mantuitorul i-a dat ingrijitorului casei de oaspeti, ca sa ingrijeasca de tine. Deci sa te arati nerecunoscator, insotindu-te cu talhari, ca nu cumva sa fii ranit iarasi si de asta data sa nu te afli numai pe jumatate mort, ci mort de-a-binelea.

ˇ         Cine te-a luminat pe tine in credinta Sfintei, celei de o fiinta si inchinatei Treimi? Sau cine ti-a facut cunoscuta iconomia intruparii Unuia din Sfanta Treime? Cine te-a invatat ratiunile privitoare la fiintele netrupesti, sau cele privitoare la facerea si sfarsitul lumii vazute, sau cele privitoare la invierea din morti si viata vesnica, sau la slava Imparatiei Cerurilor si la infricosata Judecata? Nu harul lui Hristos, care salasluieste in tine si care este arvuna Duhului Sfant? Ce este mai mare decat acest har, sau ce e mai bun ca aceasta intelepciune si cunostinta? Sau ce este mai mult ca fagaduintele? Drept aceea, de suntem nelucratori, zabavnici si fara grija si nu ne curatim de patimile ce ne impiedica si ne orbesc mintea noastra, ca sa putem vedea ratiunile privitoare la acestea mai luminos ca soarele, ne invinovatim pe noi insine, dar nu tagaduim locuinta harului in noi.

ˇ         Multi suntem cei ce vorbim, dar putini cei ce facem. Dar nimeni nu trebuie sa strice cuvantul lui Dumnezeu pentru negrija proprie, ci sa-si marturiseasca neputinta sa, nu sa ascunda adevarul lui Dumnezeu. aceasta pentru ca nu cumva sa ne facem vinovati, pe langa calcarea poruncilor, si de rastalmacirea cuvantului lui Dumnezeu.

ˇ         Cand ne vad dracii ca dispretuim lucrurile lumii, ca sa nu mai uram pentru ele pe oameni si sa cadem din dragoste, starnesc impotriva noastra defaimari, ca nerabdand supararea sa uram pe cei ce ne defaima.

ˇ         Nu este durere mai grea a sufletului decat defaimarea, fie ca-ti defaima cineva credinta, fie ca viata. Si nimeni nu poate sa o dispretuiasca, decat numai cel ce cauta la Dumnezeu, ca Suzana, singurul care poate sa ne izbaveasca din nevoi, ca si pe aceea, si sa le descopere oamenilor adevarul, ca si in cazul acela, si sa mangaie sufletul cu nadejdea.

ˇ         Cu cat te rogi mai mult din suflet pentru cel ce te defaima, cu atat Dumnezeu le arata adevarul celor ce se smintesc.

ˇ         Poruncile Domnului ne invata sa folosim cu buna judecata lucrurile de mijloc. Caci intrebuintarea cu buna judecata a celor de mijloc curateste starea sufletului. Iar starea curata naste puterea de discernamant ( dreapta socoteala). Puterea de discernamant, la randul ei, naste nepatimirea, din care se naste dragostea desavarsita.

ˇ         Inca nu a ajuns la nepatimire acela care, pentru vreo incercare intamplatoare, nu e in stare sa treaca cu vederea scaderea prietenului, fie ea numai paruta. Caci numai fiindca s-au tulburat patimile care zaceau in suflet, i s-a orbit intelegerea si nu o lasa sa patrunda la razele adevarului, nici sa dobandeasca binele de rau. Deci unul ca acesta nu a dobandit nici dragostea desavarsita, care arunca afara frica judecatii.

ˇ         Patru sunt felurile generale ale parasirii: Una din iconomie, cum este la Domnul, ca prin paruta parasire cei parasiti sa se mantuiasca. Alta spre dovedire, cum este la Iov si Iosif, ca sa se arate unul stalp al barbatiei, altul al neprihanirii. A treia spre povatuire duhovniceasca, cum este la Apostolul, ca, smerindu-se in cugetare, sa pastreze covarsirea harului. In sfarsit a patra este lepadarea, ca la Iudei, ca pedepsiti fiind, sa fie incovoiati spre pocainta. Dar toate felurile sunt mantuitoare si pline de bunatatea si de iubirea de oameni a lui Dumnezeu.

ˇ         Numai cei ce pazesc intocmai poruncile si cunosc adevarat judecatile dumnezeiesti nu parasesc pe prietenii incercati prin ingaduinta lui Dumnezeu. dar cei ce dispretuiesc poruncile si nu cunosc judecatile dumnezeiesti, cand ii merge prietenului bine, se bucura impreuna cu el, iar cand e incercat si patimeste, il parasesc. Ba uneori se dau chiar cu dusmanii.

ˇ         Prietenii lui Hristos iubesc din inima pe toti. Dar nu sunt iubiti de toti. Iar prietenii lumii nici nu iubesc pe toti, nici nu sunt iubiti de toti. Prietenii lui Hristos pastreaza dragostea neintrerupta pana la sfarsit; ai lumii, pana ce se ciocnesc intreolalta din pricina lucrurilor lumii.

ˇ         Noi nu putem invata si nu ne lasam invatati nici prin cuvinte, nici prin fapte. Dar totusi vrem sa invatam prin cuvinte si sa ne facem altora doftori, cand noi insine suntem plini de rani. Gandeste-te si la aceea ca: ''Nu toate sunt usor de inteles celor ce vreau sa inteleaga, chiar daca se pare ca da''. Deci cine nu se va mira de cei ce fagaduiesc, cu toata seriozitatea, sa invete acestea chiar si pe muierustile ce traiesc in desfatari si pe prunci.

ˇ         Zabovind gandul simplu, se starneste patima, iar zabovind cel patimas, se produce invoirea.

ˇ         Dumnezeu este, precum s-a scris, ''Soarele dreptatii'', revarsand peste toti razele bunatatii. Dar sufletul se comporta prin hotararea libera a voii lui sau ca ceara, prin iubirea fata de Dumnezeu, sau ca lutul, prin iubirea de cele pamantesti. Precum deci lutul se usuca prin fire sub razele soarelui, iar ceara se inmoaie prin fire, la fel sufletul iubitor de pamant si de lume, indemnat fiind de Dumnezeu si impotrivindu-se, prin hotararea voii sale, se invartoseaza ca lutul si se impinge pe sine spre pierzanie, asemenea lui Faraon; dar sufletul iubitor de Dumnezeu se inmoaie ca ceara si primind formele si intiparirile dumnezeiesti, se face lacasul lui Dumnezeu in duh.

ˇ         Cunostinta vederilor dumnezeiesti, venindu-i nevoitorului, care nu se asteapta, deodata, pentru smerenia lui, frange rationamentul celui ce o cauta prin aceasta cu osteneala si cu durere, ca sa se mandreasca cu ea, dar nu o afla, si naste in cel nebun pizma desarta impotriva fratelui si gand de ucidere, impreuna cu multa intristare, fiindca e lipsit de ingamfarea din laude.

ˇ         Cel ce intrerupe cu obraznicie pe cel ce graieste in adunare nu se poate ascunde ca boleste de slava desarta. Stapanit de acesta, pune nenumarate piedici propunerilor, voind sa taie sirul celor ce spun.

ˇ         Inteleptul, fie ca invata pe altii, fie ca primeste invatatura, vrea sa invete pe altii si sa invete el insusi numai cele de folos. Dar cel intelept numai la parere, si cand intreaba si cand e intrebat scoate inainte numai lucrurile curioase.

ˇ         Bunurile de care s-a impartasit cineva prin harul lui Dumnezeu e dator sa le impartaseasca si altora, cu inima larga. ''In dar ati luat, zice, in dar sa dati''. Caci cel ce ascunde darul in pamant barfeste pe Stapan ca e aspru si-si cruta trupul, ocolind virtutea. Iar cel ce vinde dusmanilor adevarul, pe urma, neputand suporta rusinea, ca unul ce e chinuit de slava desarta, se spanzura.

ˇ         Taierea imprejur este lepadarea afectiunii patimase a sufletului pentru cele ce se nasc si pier.

ˇ         Taierea imprejur a taierii imprejur este lepadarea si taierea desavarsita chiar si a pornirilor firesti ale sufletului spre cele ce se nasc si pier.

ˇ         Taina intruparii Cuvantului cuprinde in sine intelesul tuturor ghiciturilor si tipurilor din Scriptura si stiinta tuturor fapturilor vazute si cugetate. Caci cel ce a cunoscut taina crucii si a mormantului a inteles ratiunile celor mai-nainte spuse; iar cel ce a cunoscut intelesul tainic al invierii a cunoscut scopul spre care Dumnezeu a intemeiat toate de mai-nainte.

ˇ         Cand vezi pe Irod si pe Pilat imprietenindu-se pentru omorarea lui Iisus, gandeste-te la intalnirea intr-un gand a dracului desfranarii si al slavei desarte pentru a omori ratiunea virtutii si a cunostintei. Caci dracul iubirii de slava desarta, fatarnicindu-se ca iubeste cunostinta duhovniceasca, o trimite dracului desfranarii. Iar cel al desfranarii, fatarnicind curatenia prin renuntare, o trimite dracului slavei desarte. De aceea: ''imbracand, zice, Irod, haina stralucita, a trimis inapoi pe Iisus inapoi lui Pilat''.

ˇ         Irod are intelesul cugetului trupesc; Pilat al perceptiei prin simturi; Cezarul al celor ce cad sub simturi; iar Iudeii au intelesul gandurilor sufletesti. Sufletul, alipindu-se din nestiinta de cele ce cad sub simturi, preda Cuvantul (Ratiunea), simturilor spre moarte, intarind impotriva lui, prin proprie marturisire, imparatia celor stricacioase. Caci zic Iudeii: ''Nu avem imparat decat pe Cezarul''.

ˇ         Cel slabanogit prin placerile trupului, nu e in stare nici de lucrarea virtutilor si nu se misca usor nici spre cunostinta. De aceea nu are nici om, adica gand intelept, ca atunci cand se tulbura apa sa-l arunce in scaldatoare, adica in virtutea capabila de cunostinta, care vindeca toata boala. Caci suferind de moleseala si de nepasare, tot amana aceasta si astfel e luat pe dinainte de altul, care-l impiedica sa ajunga la vindecare. De aceea zace treizeci si opt de ani in boala. Caci cel ce nu priveste creatiunea vazuta spre slava lui Dumnezeu, ca sa-si urce gandul cu evlavie spre cea inteligibila, ramane cu adevarat bolnav atatia ani cati s-au amintit mai sus. Fiindca numarul treizeci, inteles natural, insemneaza firea sensibila, precum privit practic, insemneaza virtutea cu fapta. Iar numarul opt, inteles natural, arata firea inteligibila a celor netrupesti, precum privit gnostic, arata teologia atotinteleapta. Cel ce nu e miscat de acestea spre Dumnezeu, ramane olog pana cand, venind Cuvantul, il invata pe scurt chipul vindecarii zicand: ''Scoala-te, ia-ti patul tau si umbla'', adica ii porunceste sa-si ridice mintea din iubirea de placere ce o leaga si sa-si ia trupul pe umerii virtutilor si sa plece la casa sa, adica la cer. Caci e mai bine ca ceea ce este inferior sa fie luat pe umerii faptei de ceea ce este superior, spre a fi dus spre virtute, decat ca ceea ce este superior sa fie purtat de moleseala celui inferior spre iubirea de placeri.

ˇ         Cel ce se reculege din dezbinarea adusa de calcarea poruncilor se desparte mai intai de patimi, apoi de gandurile patimase, spoi de fire si de ratiunile firii, apoi de idei si de cunostintele aduse de ele, si la urma, strabatand dincolo de varietatea ratiunilor Providentei, ajunge in chip nestiut la insasi ratiunea Monadei. Abia in lumina acesteia isi contempla mintea neschimbabilitatea sa, ceea ce o face sa se bucure cu o bucurie negraita. Caci a primit pacea lui Dumnezeu, care covarseste toata mintea si pazeste neincetat de orice cadere pe cel ce s-a invrednicit de ea.

ˇ         Cuvantul lui Dumnezeu, asemenea grauntelui de mustar, pare foarte mic inainte de a-l cultiva. Dar dupa ce a fost cultivat cum trebuie, se arata asa de mare incat se odihnesc in el ratiunile marete ale fapturilor sensibile si inteligibile, ca niste paseri. Caci ratiunile tuturor incap in El; iar El nu poate fi incaput de nici una din fapturi. De aceea a zis Domnul ca ''cel ce are credinta cat un graunte de mustar poate muta muntele'' cu Cuvantul, adica poate alunga stapanirea diavolului de la noi si sa o mute de pe temelia ei.

ˇ         Graunte de mustar este Domnul, asemanat prin credinta in duh, in inimile celor ce-L primesc. Cel ce il cultiva cu grija prin virtuti muta muntele cugetului pamantesc, departand de la sine deprinderea anevoie de clintit care-l stapaneste si da odihna in sine, ca unor paseri ale cerului, ratiunilor si modurilor poruncilor, sau puterilor dumnezeiesti.

ˇ         Cand Cuvantul lui Dumnezeu se face in noi clar si luminos si fata lui straluceste ca soarele, atunci si hainele Lui se fac albe. Iar acestea sunt cuvintele (ratiunile) Sfintei Scripturi a Evangheliilor, care se fac stravezii si clare nemaiavand nimic acoperit. Ba apar langa El si Moise si Ilie, adica ratiunile (intelesurile) mai duhovnicesti ale Legii si ale Proorocilor.

ˇ         Cuvantul lui Dumnezeu si al Tatalui se afla tainic in fiecare dintre poruncile sale; iar Dumnezeu si Tatal se afla intreg nedespartit in intreg Cuvantul Sau in chip firesc. Cel ce primeste prin urmare porunca dumnezeiasca si o implineste primeste pe Cuvantul lui Dumnezeu aflator in ea. Iar cel ce a primit pe Cuvantul prin porunci a primit totodata prin El pe Tatal care se afla in El in chip firesc, si pe Duhul Sfant, care se afla in El in chip firesc. Caci a zis: ''Amin zic voua, cel ce primeste pe Cel ce-l voi trimite pe Mine ma primeste; iar cel ce ma primeste pe Mine, primeste pe Cel ce m-a trimis pe Mine''. Asadar cel ce a primit o porunca si a implinit-o pe ea a primit tainic pe sfanta Treime.

ˇ         Slaveste pe Dumnezeu in sine nu cel ce-L lauda pe Dumnezeu in cuvinte, ci cel ce rabda, de dragul lui Dumnezeu, pentru virtute, patimiri, dureri si osteneli. Acesta e slavit la randul sau de Dumnezeu cu slava aflatoare in Dumnezeu, primind prin impartasire harul nepatimirii ca o incoronare a virtutii. Caci tot cel ce slaveste pe Dumnezeu in sine prin patimiri pentru virtute in decursul faptuirii, se slaveste si el in Dumnezeu, primind lumina celor dumnezeiesti intr-o contemplatie libera de patima. Caci zice Domnul venind la patima Sa: ''Acum s-a preamarit Fiul Omului si Dumnezeu S-a preamarit intru El si Dumnezeu il va preamari pe El intru sine. Si indata il va preamari pe El''. De aici se vede limpede ca patimirilor pentru virtute le urmeaza darurile dumnezeiesti.

ˇ         Cel ce a putut omori prin fapte madularele cele de pe pamant si birui prin Cuvantul din porunci lumea patimilor in el nu va mai avea nici un necaz, odata ce a parasit lumea si se afla in Hristos, care a biruit lumea patimilor si daruieste toata pacea. Caci cel ce n-a lepadat impatimirea dupa cele materiale va avea pururi necaz, schimbandu-si inclinarile voii, deodata cu cele ce se schimba prin firea lor. Dar cel ce a ajuns in Hristos nu se va mai resimti in nici un fel de schimbarea si stricarea celor materiale. De aceea zice Domnul: ''Acestea le-am grait voua, ca in Mine pace sa aveti. In lume necazuri veti avea; dar indrazniti, Eu am biruit lumea''. Cu alte cuvinte: in Mine, Cuvantul virtutii, aveti pace, izbaviti fiind de vartejul si de tulburarea produsa de patimi si de lucrurile materiale; dar in lume, adica in impatimirea dupa cele materiale, aveti necazuri, pentru schimbarea si stricarea neincetata a lor. Caci necazuri au amandoi: atat cel ce savarseste virtutea, pentru osteneala si durerea impreunata cu ea, cat si cel ce iubeste lumea, pentru dobandirea statornica a celor materiale. Dar cel dintai are necazuri mantuitoare; iar cel de al doilea necazuri stricatoare si pierzatoare. Amandurora le este Domnul usurare: celui dintai, pentru ca-l odihneste in Sine de ostenelile virtutii, ridicandu-l sa contemplatie prin nepatimire; celui de-al doilea, pentru ca-i smulge impatimirea dupa cele stricacioase, prin pocainta.

ˇ         Cum trebuie sa intelegem in mod cucernic cuvantul Evangheliei: ''Tatal nu va judeca pe nimeni, ci toata judecata a dat-o Fiului''? Si de ce zice in alt loc: ''Eu nu voi judeca pe nimeni, ci cuvantul pe care l-am grait, acela il va judeca''. Ca Dumnezeu, nici Tatal, nici Fiul nu va judeca pe nimeni. Caci nici omul nu se face judecator al celor necuvantatoare, ci al oamenilor. Deci Tatal a dat toata judecata Fiului, nu intrucat Fiul este Dumnezeu, ci intrucat s-a facut om. Iar acesta va judeca pe toti, comparand vietuirea sa ca om cu a noastra. Iar ''cuvantul Lui care va judeca'' este invatatura pe care a aratat-o prin fapte, dupa cum s-a scris: ''Cele ce a inceput Iisus sa le faca si sa le invete''.