Index > Scriitori filocalici

 
   Antonie cel Mare 
   autor anonim 
   Avva Filimon 
   Calist şi Ignatie Xantopol 
   Calist Angelicude 
   Calist Catafygiotul 
   Calist Patriarhul 
   Casian Romanul 
   Diadoh al Foticeei 
   Evagrie Ponticul 
   Filotei Sinaitul 
   Grigorie Sinaitul 
   Ilie Edicul 
   Ioan Carpatiul 
   Ioan Damaschin 
   Isaia Pustnicul 
   Isihie Sinaitul 
   Marcu Ascetul 
   Maxim Cavsocalivitul 
   Maxim Marturisitorul 
   Nichifor din singuratate 
   Nichita Stithatul 
   Nil Ascetul 
   Petru Damaschin 
   Simeon Evlaviosul 
   Simeon Metafrastul 
   Simeon Noul Teolog 
   Talasie Libianul si Africanul 
   Teodor al Edesei 
   Teognost 
   Teolipt mitropolitul Filadelfiei 
   Varsanufie si Ioan 
   Vasile de la Poiana Marului 

 

versiune cu diacritice - aici

Maxim Marturisitorul

·         Omul fiind facut la început de Dumnezeu si asezat fiind în Rai, a calcat porunca si prin aceasta a cazut în stricaciunea mortii. Pe urma, fiind cârmuit prin Providenta felurita a lui Dumnezeu generatie dupa generatie, a staruit totusi sa sporeasca în rau, fiind dus de feluritele patimi ale trupului, pâna la deznadejdea de viata. Din aceasta pricina Fiul cel unul nascut al lui Dumnezeu, Cuvântul cel mai dinainte de veci, care este Dumnezeu Tatal, izvorul vietii si al nemuririi, ni s-a aratat noua celor ce sedeam în întunericul si în umbra mortii. Întrupându-se din Duhul Sfânt si din Fecioara Maria, ne-a aratat chipul unei vietuiri de forma dumnezeiasca.

·         Domnul a spus dupa înviere Apostolilor: „mergând învatati toate neamurile, botezându-i pe ei în numele Tatalui si al Fiului si al Sfântului Duh, învatându-i sa pazeasca toate cânte v-am poruncit voua”. Prin urmare tot omul, care s-a botezat în numele Treimii Dumnezeiesti si de viata facatoare, trebuie sa tina toate câte a poruncit Domnul. Din aceasta pricina Domnul a împreunat pazirea tuturor poruncilor cu dreapta credinta, stiind ca nu e cu putinta sa-i aduca omului mântuirea numai una dintre ele, despartita de celelalte. De aceea si David, având credinta cea dreapta, a zic catre Dumnezeu: „Spre toate poruncile Tale m-am îndreptat; toata calea cea nedreapta am urât-o”. Caci toate poruncile Domnului ni s-au daruit noua împotriva a toata calea cea nedreapta. De vom nesocoti asadar fie si numai una, ni se va deschide îndata calea pacatului, opusa ei.

·         Nimeni din cei robiti de materia lumii nu poate sa imite pe Domnul. Dar cei ce pot zice: „Iata noi am lasat toate si am urmat Ţie”, acestia primesc puterea sa-L imite pe El si sa împlineasca toate poruncile Lui. Zice fratele: Toata puterea? Raspunse batrânul: Auzi-L pe El zicând: „Iata v-am dat voua puterea sa calcati peste serpi si scorpii si peste toata puterea vrajmasului; si nimic nu va va vatama pe voi”. Aceasta putere si stapânire primind-o, Pavel zice: „Faceti-va urmatorii mei precum si eu al lui Hristos”. Sau iarasi: „Nu este acum osânda asupra celor ce sunt în Hristos, care nu umbla dupa trup, ci dupa duh”. Sau iarasi: „Iar de sunt ai lui Hristos, au rastignit trupul împreuna cu patimile si cu poftele lui”. Si iarasi: „Mie lumea mi s-a rastignit, ca si eu lumii”. Despre aceasta stapânire si ajutor proorocind David a zis: „Cel ce locuieste întru ajutorul Celui Preaînalt se va odihni sub acoperamântul Dumnezeului cerului. Si va zice Domnul: ajutorul meu esti si scaparea mea, Dumnezeul meu, si întru El voi nadajdui”. Iar putin dupa aceea: „Peste aspida si vasilisc vei pasi si vei calca peste leu si balaur, caci va porunci îngerilor Sai pentru tine, ca sa te pazeasca pe tine în toate cararile tale”. Iar cei ce se lipesc de trup si iubesc materia lumii, asculta, ce aud de la Acela: „Cel ce iubeste pe tatal sau, sau pe mama sa, mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine!” Iar dupa putin: „Cel ce nu ia crucea sa ca sa-mi urmeze Mie nu este vrednic de Mine”. Si: „Cel ce nu se va lepada de toate avutiile sale nu poate sa îmi fie ucenic”. Asadar cel ce vrea sa se faca ucenicul Lui si sa se afle vrednic de El si sa primeasca de la El putere împotriva duhurilor rautatii se desface de toata legatura trupeasca si se goleste de toata împatimirea dupa cele materiale si asa ia lupta cu vrajmasii nevazuti pentru poruncile Lui, precum însusi Domnul ni S-a facut pe Sine pilda, ispitit fiind în pustie de catre capetenia lor, iar dupa ce a venit în lume, de catre cei stapâniti de acela.

·         De aceea as vrea sa aud un cuvânt scurt ca, tinându-ma de el, sa ma mântuiesc prin el. Si a raspuns batrânul: Cu toate ca sunt multe, frate, ele sunt cuprinse într-un singur cuvânt: „Sa iubesti pe Domnul Dumnezeu tau din toata puterea ta si din tot cugetul tau; si pe aproapele tau ca pe tine însuti”. Cel ce se straduieste sa tina acest cuvânt împlineste toate poruncile. Dar cel ce nu s-a desfacut, precum s-a zis mai-nainte, de împatimirea dupa cele materiale, nu poate sa iubeasca cu adevarat, nici pe Dumnezeu, nici pe aproapele. caci este cu neputinta ca cineva sa se lipeasca si de cele materiale si sa iubeasca si pe Dumnezeu. aceasta este ceea ce zice Domnul: „Nimeni nu poate sa slujeasca la doi Domni!” Sau: „Nimeni nu poate sa slujeasca lui Dumnezeu si lui Mamona”. Caci în masura în care mintea noastra se alipeste de lucrurile lumii, e robita de ele si nesocoteste porunca lui Dumnezeu, calcând-o.

·         Si zise fratele: Iata, Parinte, eu am lasat toate, familie, avutie, desfatari si slava lumii, si nu mai am nimic în viata decât trupul. Dar pe fratele care ma uraste si ma ocoleste nu-l pot iubi, desi ma silesc în fapt sa nu rasplatesc raul cu rau. Spune-mi deci ce trebuie sa fac, ca sa pot sa-l iubesc din inima, chiar daca ma necajeste si-mi întinde tot felul de curse. Raspunse batrânul: Este cu neputinta sa iubeasca cineva pe cel ce-l necajeste, chiar daca se arata a se fi lepadat de materia lumii, daca nu cunoaste cu adevarat scopul Domnului. Iar daca din darul Domnului va putea sa-l cunoasca si se va sili sa umble potrivit cu el, va putea sa iubeasca din inima pe cel ce-l uraste si-l necajeste, precum si Apostolii, cunoscându-l, l-au iubit.

·         Stiind asadar Domnul ca toata legea si prorocii atârna în aceste doua porunci ale legii: „Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta si pe aproapele tau ca pe tine însuti”, s-a grabit sa le pazeasca întocmai ca un om de la început pâna la sfârsit. Dar diavolul, care a amagit de la început pe om si avea de aceea stapânirea mortii, vazându-L marturisit la botez de Tatal si primind ca om pe Duhul înrudit din ceruri si mergând în pustie ca sa fie ispitit de el, a pornit împotriva Lui tot razboiul, doar va putea cumva sa-L faca si pe El sa puna materia lumii mai presus de iubirea lui Dumnezeu. Stiind prin urmare diavolul ca trei sunt lucrurile în jurul carora se învârteste tot ce-i omenesc, adica mâncarile, avutia si slava, prin care a pravalit totdeauna pe om în prapastia pierzarii, cu aceste trei l-a ispitit si pe El în pustie. Dar Domnul nostru, aratându-se mai presus ca ele, a poruncit diavolului sa plece îndarat.

·         Diavolul îndemna pe nelegiuitii Farisei si Carturari la feluritele mestesugiri împotriva Lui, ca neputând rabda încercarile, cum credea el, sa înceapa a urî pe cei ce-i întindeau viclenii si asa sa-si ajunga ticalosul scopul lui, facându-L sa calce porunca iubirii de-aproapelui.
Dar Domnul, ca un Dumnezeu, cunoscând gândurile lui, nu a urât pe Fariseii pusi la lucru de el (caci cum ar fi facut-o, fiind prin fire bun?), ci prin iubirea fata de ei, batea pe cel ce lucra prin ei, iar pe cei purtati de el nu înceta sa-i sfatuiasca, sa-i mustre, sa-i osândeasca, sa-i plânga ca pe unii ce puteau sa nu se lase purtati de el, ci rabdau de bunavoie sa fie purtati din pricina nepasarii. Blestemat de ei se purta cu îndelunga rabdare, patimind se arata îngaduitor si le arata toate faptele iubirii. Iar pe cel ce lucra prin ei îl batea cu iubirea de oameni fata de cei purtati de el. O, minunat razboi! În loc de ura arata iubirea si rapune pe tatal rautatii prin bunatate. În acest scop, rabdând atâtea rele de la ei, sau mai adevarat vorbind pentru ei, s-a straduit pâna la moarte în chip omenesc pentru porunca iubirii si, dobândind biruinta deplina împotriva diavolului, a primit cununa învierii pentru noi. Astfel noul Adam a înnoit pe cel vechi. Acestea este ceea ce zice dumnezeiescul Apostol: „Aceasta sa o cugetati întru voi, ceea ce si în Hristos Iisus…” s.a.m.d. Acesta a fost asadar scopul Domnului, ca pe de o parte sa asculte de Tatal pâna la moarte, ca un om, pentru noi, pazind porunca iubirii, iar pe de alta sa biruiasca pe diavol, patimind de la el, prin Carturarii si Fariseii pusi la lucru de el. Astfel prin faptul ca s-a lasat de bunavoie învins, a învins pe cel ce nadajduia sa-L învinga, si a scapat lumea de stapânirea lui. În felul acesta „Hristos a fost rastignit din neputinta”, neputinta prin care a omorât moartea si „a surpat pe cel ce avea stapânirea mortii”, în telul acesta era si Pavel slab prin el însusi si „se lauda întru neputintele, ca sa se salasluiasca în el puterea lui Hristos”. Cunoscând chipul acestei biruinte, el zicea scriind Efesenilor: „nu este lupta noastra împotriva sângelui si a trupului, ci împotriva începatoriilor, stapâniilor … s. a. m. d. „ Si le porunceste „sa îmbrace platosa dreptatii, coiful nadejdii, pavaza credintei si sabia Duhului”, ca cei ce poarta razboiul cu vrajmasii nevazuti sa poata atinge toate sagetile cele aprinse ale vicleanului. Aratând cu fapta chipul razboirii zice: „Eu deci asa alerg si nu orbeste. Asa ma lupt, nu batând vazduhul, ci strunesc si supun trupul meu, ca nu cumva vestind altora, eu însumi sa ajung de lepadat”. Si iarasi: „Pâna în ceasul de fata, flamânzim si însetosam, goi umblam si primim batai”. Sau iarasi: „În osteneala si în munca, în privegheri prin adesea, în frig si dezbracati, lasând la o parte cele din afara”. Astfel lupta împotriva dracilor, care lucreaza în trup placerile, alungându-i prin neputinta trupului sau. El ne arata însa prin fapte si chipul biruintei împotriva dracilor care lupta ca sa aduca pe credinciosi la ura si de aceea stârnesc împotriva lor pe oamenii mai nebagatori de seama, ca ispititi fiind prin acestia, sa-i urasca si sa calce porunca iubirii. Zice asadar Apostolul: „Ocarâti fiind, binecuvântam; prigoniti noi rabdam; huliti, noi mângâiem; ca niste lepadaturi ale lumii ne-am facut, ca gunoiul tuturor pâna astazi”. Dracii au pus la cale ocarârea, hulirea si prigonirea lui, ca sa-l miste la ura celui ce-l ocaraste, îl huleste si-l prigoneste, având ca scop sa-l faca sa calce porunca iubirii. Iar Apostolul, cunoscând gândurile lor, binecuvânta pe cei ce-l ocarau, rabda pe cei ce-l prigoneau si mângâia pe cei ce-l huleau, ca sa departeze pe dracii care lucrau acestea si sa se uneasca cu bunul Dumnezeu. iar pe dracii care lucrau acestea îi batea prin acest chip al luptei, biruind pururi raul prin bine, dupa asemanarea Mântuitorului. Astfel a slobozit toata lumea de sub puterea dracilor si a unit-o cu Dumnezeu el si ceilalti Apostoli, biruind prin înfrângerea lor pe cei ce nadajduiau sa învinga. Daca deci si tu, frate, vei urmari acest scop, vei putea sa iubesti pe cei ce te urasc. Iar de nu, este cu neputinta.

·         Dar te rog, Parinte, sa-mi spui cum pot sa dobândesc trezvia atentiei? Si raspunse batrânul: Negrija totala de cele pamântesti si ocuparea neîntrerupta cu Sfânta Scriptura aduce sufletul la frica lui Dumnezeu. Iar frica lui Dumnezeu aduce trezvia atentiei. Atunci sufletul începe sa vada pe dracii care îl razboiesc prin gânduri si începe sa se apere. Despre aceasta a zis David: „Si a strabatut ochiul meu în vrajmasii mei”. Spre aceasta fapta îndemnând si Petru, corifeul Apostolilor, pe ucenici, le-a zis: „Fiti treji, privegheati, ca potrivnicul vostru, diavolul, umbla racnind ca un leu, cautând pe cine sa înghita; caruia stati-i împotriva, vârtosi în credinta”. De asemenea Domnul ne spune: „Privegheati si va rugati, ca sa nu intrati în ispita”. Ecleziastul înca zice: „Daca se va urca peste tine duhul stapânitorului, sa nu-ti parasesti locul tau”. Iar locul mintii este virtutea, cunostinta si frica lui Dumnezeu. Minunatul Apostol, luptând cu mare trezvie si vitejie, zice: „Umblând în trup, nu ne ostim trupeste. Caci armele cu care luptam nu sunt trupesti, ci puternice înaintea lui Dumnezeu ca sa darâme întariturile; noi surpam cugetarile si orice înaltare care se ridica împotriva cunostintei lui Dumnezeu, si tot gândul îl robim spre ascultarea lui Hristos; si gata suntem sa pedepsim orice neascultare”. Daca asadar vei imita si tu pe sfinti si desfacându-te de toate vei sluji cu osteneala numai lui Dumnezeu, vei dobândi trezvia atentiei.

·         Parinte, spune-mi ce însemneaza a avea îndelunga rabdare? Si raspunse batrânul: A sta neclintit în împrejurari aspre si a rabda relele; a astepta sfârsitul încercarii si a nu da drumul iutimii la întâmplare, a nu vorbi cuvânt neîntelept, nici a gândi ceva din cele ce nu se cuvin unui închinator al lui Dumnezeu. Caci zice Scriptura: „Pâna la o vreme va rabda cel cu îndelunga rabdare si pe urma i se va rasplati lui cu bucurie; pâna la o vreme va ascunde cuvintele lui, si buzele multora vor spune întelepciunea lui.” Acestea sunt semnele îndelungii rabdari. Dar nu numai acestea, ci propriu îndelungii rabdari mai este si a se socoti pe sine pricina încercarii. Si poate ca asa si este de fapt. Fiindca multe dintre cele ce ni se întâmpla, ni se întâmpla spre îndrumarea noastra sau spre stingerea pacatelor trecute, sau spre îndreptarea neatentiei prezente, sau spre ocolirea pacatelor viitoare. Cel ce socoteste asadar ca pentru una din acestea i-a venit încercarea, nu se razvrateste când e lovit, mai ales daca e constient de pacatul sau, nici nu învinovateste pe acela prin care i-a venit încercarea, caci fie prin acela fie prin altul, si a avut sa bea paharul judecatilor dumnezeiesti. Ci el priveste spre Dumnezeu si-I multumeste Lui care a îngaduit încercarea, si se învinovatesc pe sine si primeste certarea cu inima buna, purtându-se ca David cu Semei, sau ca Iov cu sotia sa. Nebunul însa roaga pe Dumnezeu sa-l miluiasca; dar mila nu o primeste, fiindca nu a venit precum a voit el, ci precum doftorul sufletelor socotit ca e de folos. Si de aceea se face nepasator si se tulbura si uneori se razboieste aprins cu dracii, alteori huleste pe Dumnezeu; astfel aratându-se nemultumit, nu primeste decât bâta.

·         Caci placerea si saturarea de mâncari si bauturi încalzeste stomacul si aprinde dorinta spre pofta de rusine, împingând întreg animalul spre amestecare nelegiuita. Acesta nu mai este atunci decât ochi nerusinati, mâna desfrânata, limba vorbitoare de lucruri care nu desfata auzul, ureche care primeste cuvinte desarte, minte dispretuitoare de Dumnezeu si suflet care desfrâneaza cu întelegerea si stârneste trupul spre fapta neîngaduita.

·         Si zise fratele: Dar cum poate mintea sa se roage neîncetat? Caci cântând si cetind, întâlnindu-ne mai multi si slujind, o tragem spre multe gânduri si vederi. Si raspunse batrânul: Dumnezeiasca Scriptura nu porunceste nimic din cele cu neputinta, caci si Apostolul cânta, cetea si slujea si totusi se ruga neîncetat. Rugaciunea neîntrerupta sta în a avea mintea alipita de Dumnezeu cu evlavie multa si cu dor si a atârna pururi cu nadejdea de El si a te încrede în El în toate, orice ai face si ti s-ar întâmpla. Aflându-se în aceasta dispozitie, Apostolul zicea: „Cine ne va desparti pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea7”… s. a. m. d. Si dupa putin: „Sunt încredintat ca nici moartea, nici viata, nici îngerii”. Sau iarasi: „În toate obijduiti, dar nu striviti, în mare cumpana, dar nu deznadajduiti, prigoniti, dar nu napastuiti, trântiti jos, dar nu nimiciti. Totdeauna purtam în trup moartea Domnului Iisus, ca si viata lui Iisus sa se arate în trupul nostru muritor”. În astfel de dispozitie aflându-se Apostolul, neîncetat se ruga. Caci în toate cele ce facea si i se întâmpla, atârna cu nadejdea de Dumnezeu. De aceea toti Sfintii când se aflau în necazuri se rugau neîncetat, ca sa dobândeasca aptitudinea dragostei. Si de aceea zicea Apostolul: „Deci cu dulceata ma voi lauda întru neputintele mele, ca sa locuiasca întru mine puterea lui Hristos”. Iar putin mai departe: „Când sunt slab, atunci sunt tare”. Dar vai noua, netrebnicilor, ca am parasit calea Sfintilor Parinti si de aceea suntem pustii de orice rod duhovnicesc.

·         Cel ce iubeste pe Dumnezeu pretuieste cunostinta Lui mai mult decât toate cele facute de El si staruieste pe lânga ea neîncetat cu mare dor.

·         Daca viata mintii este lumina cunostintei, iar aceea e nascuta de dragostea catre Dumnezeu, bine s-a zis ca nimic nu este mai mare decât dragostea dumnezeiasca.

·         Cel ce îsi pastreaza trupul nesupus placerii si sanatos îl are împreuna slujitor spre lucrarea celor bune.

·         Cel ce fuge de toate poftele lumesti se aseaza pe sine mai presus de toata întristarea lumeasca.

·         Dragostea se face cunoscuta nu numai prin daruirea de bani, ci cu mult mai mult prin împartasirea cuvântului lui Dumnezeu si prin slujirea trupeasca.

·         Cel ce s-a lepadat cu adevarat de lucrurile lumii si slujeste nefatarnic aproapelui prin iubire se slobozeste degraba de orice patima si se face partas de iubirea si cunostinta dumnezeiasca.

·         Când vei fi ocarât de cineva, sau dispretuit în vreo privinta oarecare, fii cu luare aminte dinspre gândurile mâniei, ca nu cumva, despartindu-te de dragoste din pricina supararii, sa te asezi în tinutul urii.

·         Când vei suferi pentru vreo ocara sau necinste, sa stii ca te alegi cu un folos. Caci prin ocara e alungata de la tine slava desarta.

·         Nepatimirea este o stare pasnica a sufletului, care face ca sufletul sa se miste cu anevoie spre rautate.

·         Roadele iubirii sunt: a face bine aproapelui din toata inima, a rabda îndelung, a fi cu îngaduinta si a folosi lucrurile cu dreapta judecata.

·         Cel ce iubeste pe Dumnezeu nu întristeaza pe nimeni si nu se întristeaza pentru cele vremelnice. Întristeaza si se întristeaza însa cu singura întristare mântuitoare, cu care si fericitul Pavel s-a întristat si a întristat pe Corinteni.

·         „Iar Eu zic voua: sa nu stati împotriva celui rau, ci celui ce te va lovi peste obrazul drept, întoarce-i si pe celalalt; si celui ce vrea sa se judece cu tine ca sa-ti ia haina, lasa-i lui si camasa; si celui ce te sileste sa mergi cu el o stadie, mergi cu el doua” de ce? Ca pe tine sa te pazeasca nemânios, netulburat si neîntristat, iar pe acela sa-l îndrepteze prin rabdarea ta, si pe amândoi sa va aduca, ca un Bun, sub jugul dragostei.

·         Lucrurile fata de care am simtit vreodata vreo patima ne fac sa le purtam dupa aceea închipuirile patimase. Cel ce a biruit asadar închipuirile patimase dispretuieste desigur si lucrurile ale caror închipuiri le purta. Caci lupta cu amintirile e cu atât mai anevoioasa, ca lupta cu lucrurile însesi, cu cât este mai usoara pacatuirea cu cugetul, ca cea cu fapta.

·         Mai anevoie de biruit sunt patimile iutimii decât ale partii poftitoare. De aceea a si dat Domnul, ca o doctorie mai tare împotriva ei, porunca dragostei.

·         Toate patimile tin sau numai de iutimea sufletului, sau numai de partea poftitoare a lui, sau de cea rationala, cum e uitarea sau nestiinta. Dar moleseala, facându-se stapâna peste toate puterile patimile. De aceea este si cea mai grea dintre toate celelalte patimi. Bine zice asadar Domnul, când da doctoria împotriva ei: „întru rabdarea voastra veti dobândi sufletele voastre”.

·         Sa nu lovesti vreodata pe vreunul dintre frati, mai ales fara pricina si fara judecata, ca nu cumva, nerabdând jignirea, sa plece si sa nu mai scapi niciodata de mustrarea constiintei, aducându-ti pururea întristare în vremea rugaciunii si rapindu-ti mintea de la dumnezeiasca îndraznire.

·         Smerenia si reaua patimire slobozesc pe om de tot pacatul. Cea dintâi taie patimile sufletului, cea de-a doua pe ale trupului. Aceasta se arata facând-o si fericitul David, când se roaga lui Dumnezeu zicând: „Priveste la smerenia mea si la osteneala mea, si iarta poate pacatele mele”.

·         Prin porunci Domnul face nepatimasi pe cei ce le împlinesc; iar prin dumnezeiestile dogme le daruieste luminarea cunostintei.

·         Mai întâi amintirea aduce gândul simplu în minte; acesta zabovind, se stârneste patima. Aceasta, la rândul ei, nefiind scoasa afara, încovoaie mintea la învoire; întâmplându-se aceasta, se ajunge, în sfârsit, la pacatul cu fapta. Prea înteleptul Apostol, scriind catre cei din neamuri, porunceste asadar ca mai întâi sa despartim rezultatul pacatului, apoi, pasind pe rând spre început, sa sfârsim cu pricina pacatului. Iar pricina este, cum s-a zis mai înainte, lacomia, care naste si face sa creasca patima. Si socot ca aici este aratata lacomia pântecelui, care este maica si doica curviei. Caci lacomia nu este rea numai când se îndreapta spre avutie, ci si când se îndreapta spre mâncari, precum si înfrânarea nu e buna numai când se retine de la mâncari, ci si când se retine de la avutie.

·         Daca mintea e curata când primeste întelesurile lucrurilor, acestea o stârnesc spre contemplarea duhovniceasca a lor. Dar daca din trândavie s-a facut necurata, ramâne simplu la întelesuri, când e vorba de alte lucruri; iar când e vorba de oameni, le preface în gânduri spurcate si viclene.

·         Când sufletul începe sa-si simta sanatatea proprie, începe sa vada si nalucirile din visuri ca niste lucruri desarte ce nu-l mai tulbura.

·         Mare lucru este sa nu fii cuprins de patima fata de lucruri. Dar cu mult mai mare este sa ramâi fara patima si fata de nalucirile lor. Caci razboiul dracilor împotriva noastra prin gânduri e mai cumplit ca razboiul cel prin lucruri.

·         Cel ce a dobândit virtutile si s-a îmbogatit în cunostinta, privind de aici înainte lucrurile în chip natural, pe toate le face si le spune dupa dreapta jucata, nealunecând nicidecum de la aceasta. Caci dupa cum întrebuintam lucrurile cu dreapta judecata sau fara judecata, devenim virtuosi sau rai.

·         Prin împlinirea poruncilor, mintea se dezbraca de patimi; prin contemplarea duhovniceasca a celor vazute, se dezbraca si de întelesurile patimeste ale lucrurilor. În sfârsit, prin cunoasterea celor nevazute, leapada si contemplarea celor vazute. Iar de acestea se dezbraca prin cunostinta Sfintei Treimi.

·         Precum soarele, rasarind si luminând lumea, se arata si pe sine si arata si lucrurile luminate de El, tot asa si Soarele dreptatii, rasarind mintii curate, se arata si pe sine, dar arata si ratiunile tuturor celor ce au fost facute sau vor fi facute de El.

·         Semnul celei mai depline nepatimiri sta în aceea ca totdeauna se urca la inima numai întelesurile simple ale lucrurilor, fie în vremea de veghe a trupului, fie în vreme de somn.

·         Nu ajunge faptuirea morala pentru a se slobozi mintea cu desavârsire de patimi, ca sa poata sa se roage neîmprastiat, daca nu vin în ea unele dupa altele contemplatiile duhovnicesti. Caci aceea slobozeste mintea numai de neînfrânare si de ura, pe când contemplatiile duhovnicesti o izbavesc si de uitare si de nestiinta. Si numai asa va putea sa se roage cum trebuie.

·         Daca pe unii îi urasti, pe altii nici nu-i iubesti nici nu-i urasti, pe altii iarasi îi iubesti dar potrivit, si în sfârsit pe altii îi iubesti foarte tare, din aceasta neegalitate cunoaste ca esti departe de dragostea desavârsita, care cere sa iubesti pe tot omul dimpotriva.

·         „Fugi de rau si fa binele”, adica razboieste pe vrajmas ca sa-ti micsorezi patimile, apoi tine-te treaz ca sa nu creasca. Si iarasi: lupta ca sa dobândesti virtutile, si dupa aceea tine-te treaz, ca sa le pastrezi. Aceasta înseamna a lucra si a pastra.

·         Cei ce ne ispitesc cu îngaduinta lui Dumnezeu, sau încalzesc partea poftitoare, sau tulbura iutimea, sau întuneca partea rationala, sau înveselesc trupul în dureri, sau ne jefuiesc de cele trupesti.

·         Dracii sau ne ispitesc prin ei însisi, sau înarmeaza împotriva noastra pe cei ce nu se tem de Domnul. Prin ei însisi ne ispitesc când vietuim despartiti de oameni, ca pe Domnul în pustie; prin oameni, când ne aflam împreuna cu oamenii, ca pe Domnul prin Farisei. Dar noi, cautând la Cel ce ne este pilda, sa-i respingem din amândoua partile.

·         Când începe mintea sa înainteze în dragostea de Dumnezeu, atunci si dracul hulirii începe sa o ispiteasca, si-i sopteste astfel de gânduri, pe care nu le poate nascoci nici un om, ci numai diavolul, tatal lor. Iar aceasta o face pentru ca pizmuieste pe cel iubitor de Dumnezeu. El vrea ca aceasta, venind la deznadejde, pentru ca a cugetat unele ca acestea, sa nu mai îndrazneasca sa se avânte catre Dumnezeu prin rugaciunea obisnuita. Dar cu nici un folos nu se alege din aceasta ticalosul pentru scopul sau, ci si mai tari ne face. Caci razboiti fiind de el si razboindu-ne împotriva lui, ne aflam mai cercati si mai adevarati în dragostea lui Dumnezeu „Iar sabia lui va intra în inima lui si sagetile lui se vor zdrobi”.

·         Sau iarasi pacatosenia este o judecata gresita cu privire la întelesurile lucrurilor, careia îi urmeaza reaua întrebuintare a lucrurilor (abuzul de lucruri). De pilda când e vorba de femeie, judecata dreapta cu privire la împreunare trebuie sa vada scopul ei în nasterea de prunci. Deci cel ce urmareste placerea greseste în judecata, socotind ceea ce nu e bine ca bine. Asadar unul ca acesta face rea întrebuintare (abuzeaza) de femeie, împreunându-se cu ea. Tot asa este cu celelalte lucruri si întelesuri.

·         Când dracii scot mintea ta din neprihanire, învaluind-o în gânduri de curvie, striga cu lacrimi catre Domnul: „Scotându-ma afara, acum m-au înconjurat”. Facând asa, vei fi mântuit.

·         Apasator este dracul curviei si napraznic navaleste asupra celor ce lupta împotriva patimii, mai ales când nu sunt cu bagare de seama la felul de hrana si în întâlnirile cu femeile. Furând pe nebagate de seama mintea prin vraja placerii, pe urma navaleste prin amintire asupra isihastului, aprinzându-i trupul si înfatisând mintii felurite forme, îndemnându-l astfel sa consimta la pacat. Daca nu vrei sa zaboveasca acestea în tine, apuca-te de post, de osteneala, de priveghere si de buna isihie unita cu rugaciune staruitoare.

·         Slujba de diacon împlineste cel ce-si gateste mintea pentru luptele sfinte si departeaza cugetarile patimase de la ea; slujba de preot cel ce o lumineaza spre cunoasterea lucrurilor si alunga cunostinta mincinoasa; iar slujba de episcop cel ce o desavârseste prin sfântul Mir al cunostintei sfintei si închinatei Treimi.

·         Vrând sa cunosti pe Dumnezeu, sa nu cauti ratiunile din El (caci nu le va afla vreo minte omeneasca), dar nici pe ale altei existente de dupa Dumnezeu, ci cerceteaza-le pe cele din jurul Lui, atât cât se poate; de pilda pe cele privitoare la vesnicie, nemarginire si nehotarnicie, la bunatate si întelepciune, ca si pe cele privitoare la puterea creatoare proniatoare si judecatoare a fapturilor. Caci acela este între oameni mare teolog care afla ratiunile acestora întrucâtva.

·         Dracii iau prilejurile de-a stârni în noi gândurile patimase din patimile aflatoare în suflet. Pe urma, razboindu-ne mintea prin aceste gânduri, o silesc la consimtirea cu pacatul. Astfel biruitor fiind, o duc la pacatul cu cugetul. Iar acest pacat savârsindu-se, o duc în sfârsit, ca pe o roaba, la fapta. Dupa aceasta cei ce au pustiit sufletul prin gânduri se departeaza împreuna cu ele si ramâne în minte numai idolul pacatului, despre care zice Domnul: „Când veti vedea urâciunea pustiirii stând în locul cel sfânt, cel ce ceteste sa înteleaga” ca loc sfânt si biserica a lui Dumnezeu este mintea omului în care dracii, dupa ce au pustiit sufletul prin gânduri patimase, au asezat idolul pacatului. Iar ca acestea s-au petrecut si istoriceste, cred ca nu se va îndoi nici unul dintre cei ce au cetit cartile lui Iosif. Unii însa zic ca acestea se vor întâmpla si pe timpul lui Antihrist.

·         Trei sunt iarasi cele ce ne misca spre cele rele: Patimile, dracii si hotarârea cea rea. Patimile, atunci când dorim vreun lucru împotriva ratiunii, de pilda mâncare fara vreme si fara trebuinta, femeie fara scopul nasterii de prunci, sau nelegitima; sau iarasi când ne mâniem sau ne suparam fara sa se cuvina, ca de pilda atunci când, din neatentia noastra, folosind prilejul, stârnesc deodata cu multa furie patimile pomenite si cele asemenea lor. Iar hotarârea cea rea când, cunoscând binele, alegem raul.

·         Dracul mândriei e plin de o îndoita rautate: caci sau îndupleca pe monah sa puna în socoteala sa ispravile si nu în ale lui Dumnezeu, este si datatorul celor bune si ajutatorul spre izbutirea în ele, sau, neputându-l îndupleca la aceasta, îi insufla gândul sa dispretuiasca pe cei mai putin desavârsiti dintre frati. Iar cel ce primeste acest gând nu-si da seama ca si pe el îl face sa se lepede de ajutorul lui Dumnezeu. Caci daca dispretuieste pe aceia, ca pe unii ce nu sunt în stare de ispravile lui, vadit este ca se socoteste pe sine ca unul ce-a înfaptuit asemenea ispravi din proprie putere. Dar aceasta n-o poate nimeni, caci însusi Domnul a zis: „Fara de Mine, nu puteti face nimic!”. Fiindca slabiciunea noastra, miscata spre cele bune nu poate ajunge la tinta, fara Datatorul celor bune.

·         Numai cine a cunoscut slabiciunea firii omenesti a facut experienta puterii dumnezeiesti. Iar unul ca aceasta – izbutind prin ea în unele lucruri, iar în altele silindu-se sa izbuteasca, nu va dispretui niciodata pe nici un om. Caci stie ca precum i-a ajutat lui si l-a slobozit din multe si grele patimi, poate sa ajute tuturor daca vrea, si mai ales celor ce se nevoiesc de dragul Lui, desi pentru anumite judecati nu izbaveste pe toti deodata de patimi, ci, ca un doctor bun si de oameni iubitor, vindeca pe fiecare dintre cei ce se straduiesc, la timpul sau.

·         Când patimile îsi înceteaza lucrarea, fie pentru ca se ascund pricinile lor, fie pentru ca se departeaza dracii în chip viclean, se strecoara mândria.

·         Aproape tot pacatul se face dragul placerii. Iar desfiintarea lui se face prin reaua patimire si întristare, fie de bunavoie, fie fara de voie, prin pocainta, sau prin vreo certare adusa de Providenta dumnezeiasca. „Caci daca ne-am judeca pe noi însine, n-am fi judecati; iar judecati fiind de Domnul ne pedepsim ca sa nu fim osânditi împreuna cu ea”.

·         Când îti va veni vreo încercare pe neasteptate, nu învinovati pe cel prin care a venit; ci întreaba pentru ce a venit? Si vei afla îndreptare. Deoarece fie prin acela, fie prin altul, trebuie sa bei amaraciunea judecatii lui Dumnezeu.

·         Daca ai purtari rele, nu ocoli reaua patimire, ca smerindu-te prin ea, sa versi trufia din tine.

·         Unele ispite aduc oamenilor placeri, altele întristari, si iarasi altele dureri trupesti. Caci dupa pricina patimilor aflatoare în suflet, aduce si doctorul sufletelor prin judecatile Lui.

·         Necazurile încercarilor sunt aduse peste unii pentru stergerea pacatelor savârsite, peste altii pentru oprirea celor ce vor avea sa le faca. Dar afara de acestea mai sunt si cele ce vin pentru dovedire, ca de pilda cele venite asupra lui Iov.

·         Omul cuminte, gândindu-se la puterea tamaduitoare a judecatilor dumnezeiesti, poarta cu multumire necazurile care-i vin prin ele, nefacând pe nimeni vinovat pentru ele decât pacatele sale. Iar cel nebun, necunoscând Providenta atotînteleapta a lui Dumnezeu, pacatuieste si când e mustrat, socotind fie pe Dumnezeu, fie pe oameni ca pricinuitori ai relelor sale.

·         Sunt unele lucruri care opresc patimile din miscarea lor si nu le lasa sa sporeasca în crestere; si sunt altele care le împutineaza si le duc spre micsorare. De pilda postul, osteneala si privegherea nu lasa pofta sa creasca; iar singuratatea, contemplatia, rugaciunea si dragostea de Dumnezeu o împutineaza si o sting cu totul. La fel se întâmpla cu mânia. De pilda îndelunga rabdare, nepomenirea raului si blândetea o opresc si nu o lasa sa creasca; iar iubirea, milostenia, bunatatea si iubirea de oameni o micsoreaza.

·         Daca mintea cuiva cauta pururi spre Dumnezeu, pofta lui de asemenea creste covârsitor dupa dragostea dumnezeiasca, iar iutimea i se întoarce întreaga spre iubirea dumnezeiasca. Caci prin însotirea îndelungata cu stralucirea dumnezeiasca, omul a ajuns întreg chip de lumina. Acela, strângând la sine partea patimitoare a sa, s-a întors spre iubirea dumnezeiasca neîncetata, mutându-se cu totul de la cele pamântesti spre cele dumnezeiesti.

·         Cel ce nu pizmuieste si nu se mânie pe cel ce l-a întristat si nu tine minte raul de la el, prin aceasta înca nu are si dragoste fata de acela. Caci poate sa nu rasplateasca raul cu rau chiar daca nu are înca dragoste, pentru ca asa e porunca. Dar înca nu poate rasplati raul cu bine fara sila. Caci a face bine din îndemn launtric celor ce ne urasc este propriu numai dragostei duhovnicesti desavârsite.

·         Când vezi mintea ta ocupându-se cu placere cu cele materiale si zabovind pe lânga chipurile lor, cunoaste ca le iubesti pe acestea mai mult decât pe Dumnezeu. „Caci unde este comoara ta, acolo e si inima ta”, zice Domnul.

·         Dragostea catre Dumnezeu îndupleca pe cel ce se împartaseste de ea sa dispretuiasca toata placerea trecatoare si toata osteneala si întristarea. Convinga-te despre acestea toti sfintii, care au patimit atâtea pentru Hristos.

·         Patima iubirii de sine insufla monahului gândul sa-si miluiasca trupul si sa îndrazneasca la bucate peste ceea ce se cuvine. Si o face aceasta aducând ca motiv buna grija si chivernisire ca, atragându-l putin câte putin, sa-l faca sa cada pâna la urma în prapastia iubirii de placeri. Iar mireanului îi insufla ca grija de trup sa si-o prefaca în pofta.

·         Precum noptile urmeaza zilelor si iernile verilor, la fel si întristarile si durerile urmeaza slavei desarte si placerii, fie în timpul de fata, fie în cel viitor.

·         Precum mintii celui flamând i se naluceste numai pâine, iar celui însetat numai apa, la fel celui lacom i se nalucesc tot felul de mâncari, iubitorului de placeri forme de femei, iubitorului de slava desarta cinstiri de la oameni, iubitorului de argint câstiguri, celui ce tine minte raul razbunare asupra celui ce l-a suparat, pizmasului necazuri venite asupra celui pizmuit, si asa mai departe în toate celelalte patimi. Caci mintea tulburata de patimi primeste cugetari patimase, fie ca vegheaza trupul, fie ca doarme.

·         Partea poftitoare a sufletului, întarita mai des, aseaza în suflet deprinderea anevoie de clintit a iubirii de placere; iar iutimea tulburata continuu face mintea fricoasa si fara barbatie. Pe cea dintâi dintre acestea o tamaduieste nevointa statornica cu postul, privegherea si cu rugaciunea; pe cea de-a doua bunatatea, iubirea de oameni si mila.

·         Lucrurile sunt afara de minte, dar ideile lor stau înauntru. În minte este prin urmare puterea de-a se folosi bine sau rau de ele. Caci folosirea gresita a ideilor este urmata de reaua întrebuintare a lucrurilor.

·         Prin acestea trei primeste mintea întelesuri patimase: prin simtire, prin schimbari în starea organica si prin amintire. Prin simtire, când lucrurile de care suntem împatimiti, venind în atingere cu ea, o misca spre gânduri patimase. Prin schimbari în starea organica, când mustul trupului, schimbându-si amestecarea printr-o hrana neînfrânata, sau prin lucrarea dracilor, sau prin vreo boala, misca mintea iarasi spre gânduri patimase sau împotriva Providentei. Iar prin amintire, când aceasta, aducând în legatura cugetarile sale cu lucrurile fata de care am simtit vreo patima, de asemenea misca mintea spre gânduri patimase.

·         Nu întrebuinta rau ideile, ca sa nu fii silit sa întrebuintezi rau si lucrurile. Caci de nu pacatuieste cineva mai întâi cu mintea, nu va pacatui nici cu lucrul.

·         De vrei sa afli calea ce duce la viata, caut-o în „Cale” si acolo o vei afla pe ea, adica în „Calea” care a zis: „Eu sunt Calea, viata si adevarul”. Dar caut-o cu mare osteneala, caci „putini sunt care o afla pe ea”; si nu cumva ramânând pe din afara celor putini, sa te afli cu cei multi.

·         Unele dintre gânduri sunt simple, altele complicate. Simple sunt cele nepatimase. Iar compuse sunt cele patimase, ca unele ce constau din patima si idee. Asa fiind, se pot vedea multe din cele simple urmând celor compuse, când încep sa fie miscate spre pacatul cu mintea. Sa luam de pilda aurul. În amintirea cuiva s-a iscat gând patimas despre aur, iar acest fapt l-a dus cu mintea la furt si la savârsirea pacatului în cuget. Amintirii aurului i-a urmat deci îndata amintirea pungii, a laditei, a vistieriei si cele urmatoare. Amintirea aurului era compusa, caci avea în ea patima. Dar a pungii, a laditei si a celor urmatoare era simpla. Caci mintea nu nutrea nici o patima fata de ele. La fel stau lucrurile cu orice gând, cu slava desarta, cu femeia si cu celelalte. Caci nu toate gândurile care urmeaza gândului patimas sunt si ele patimase, cum am aratat mai sus. Din acestea putem cunoaste care sunt întelesurile patimase si care cele simple.

·         Unii spun ca dracii, atingându-se în somn de anumite parti ale trupului, stârnesc patima curviei. Pe urma patima stârnita aduce în minte forma femeii, prin amintire. Iar altii zic ca aceia se arata mintii în chip de femeie si atingând partile trupului, stârnesc dorinta, si asa se ivesc nalucirile. Altii iarasi spun ca patima, care domneste în dracul ce se apropie, stârneste patima si asa se aprinde sufletul spre gânduri, aducând înainte formele prin amintiri. De asemenea despre alte naluciri patimase, unii spun ca se produc într-un fel, altii într-alt fel. Dar în nici unul din modurile amintite nu pot dracii sa miste nici un fel de patima, daca se gasesc în suflet iubirea si înfrânarea, fie ca se afla trupul în stare de veghe, fie în stare de somn.

·         Unele dintre poruncile legii trebuie pazite si trupeste si duhovniceste; altele numai duhovniceste. De pilda: sa nu curvesti, sa nu ucizi, sa nu furi si cele asemenea, trebuie pazite si trupeste si duhovniceste. Iar duhovniceste în chip întreit. Dar taierea împrejur, pazirea Sâmbetei, junghierea mielului si mâncarea azimei cu laptuci amare si cele asemenea, numai duhovniceste.

·         Trei sunt starile morale cele mai generale la monahi. Cea dintâi sta în a pacatui cu lucrul. A doua, în a nu zabovi în suflet gândurile patimase. Iar a treia, în a privi cu mintea formele femeilor si ale celor ce i-au întristat, fara patima.

·         Sarac este cel ce s-a lepadat de toate avutiile si nu mai are nimic pe pamânt afara de trup; iar de acesta nu-l mai leaga nici o afectiune, ci toata grija de sine a încredintat-o lui Dumnezeu si crestinilor evlaviosi.

·         În ce priveste lucrurile posedate, unii le poseda fara patima; de aceea când le pierd nu se întristeaza. Asa sunt cei ce primesc cu bucurie rapirea bunurilor lor. Altii le poseda cu patima; de aceea la gândul ca le vor pierde se întristeaza, ca bogatul din Evanghelie, „care a plecat întristat”; iar când le pierd de fapt, se întristeaza pâna la moarte. Prin urmare pierderea lor da pe fata atât dispozitia celui fara patima cât si a celui patimas.

·         Dracii razboiesc pe cei ce se ridica pe cea mai înalta treapta a rugaciunii, ca sa nu primeasca simple întelesurile (chipurile) lucrurilor sensibile; pe cei ce se îndeletnicesc cu cunoasterea, ca sa zaboveasca în ei gândurile patimase; iar pe cei ce se nevoiesc cu faptuirea, ca sa-i înduplece sa pacatuiasca cu lucrul. În tot felul îi razboiesc pe toti, ca sa îi desparta, nemernicii pe oameni de Dumnezeu.

·         Cei ce se nevoiesc în viata acestora spre evlavie sub îndrumarea Providentei dumnezeiesti sunt probati prin aceste trei ispite: sau li se daruiesc cele placute, ca sanatate, frumusete, belsug de prunci, bogatie, slava si cele asemenea; sau vin asupra lor pricini de întristare, ca lipsa de prunci, de avutie si de slava; sau le vin pricini de dureri în trup, ca boli, chinuri si cele asemenea. Catre cei dintâi zice Domnul: „De nu se va lepada cineva de toate câte le are, nu va putea sa fie ucenicul Meu”. Iar catre cei de-al doilea si de-al treilea: „Întru rabdarea voastra veti dobândi sufletele voastre”.

·         Acestea patru zic unii ca schimba starea organica a trupului si dau mintii prin ea gânduri, fie patimase, fie fara patimi: Îngerii, dracii, aerul si hrana. Îngerii, zic, o schima prin cuvânt, (ratiune); dracii prin atingere; aerul prin ardere (metabolism); iar hrana, prin felurite mâncarilor si bauturi lor, prin înmultirea sau împutinarea lor. Mai sunt, apoi, schimbarile care se ivesc prin amintire, auz si vedere, când patimeste întâi sufletul din pricina unor lucruri de întristare sau de bucurie. Patimind din pricina acestora mai întâi sufletul, schimba starea organica a trupului. Cele mai înainte însirate, însa, schimba întâi starea organica, iar aceasta insufla apoi mintii gândurile.

·         Moartea înseamna propriu zis despartirea de Dumnezeu. Iar boldul mortii este pacatul, pe care primindu-l Adam a fost izgonit si de la pomul vietii si din Rai si de la Dumnezeu. Acestei morti i-a urmat în chip necesar si moartea trupului. Caci viata este propriu zis Cel ce a zis: „Eu sunt viata”. Acesta coborându-se în moarte, l-a adus pe cel omorât iarasi la viata.

·         „Locul pasunii” este virtutea lucratoare; iar „apa odihnei”, cunostinta lucrurilor.

·         „Umbra mortii” este viata omeneasca. Daca prin urmare cineva este cu Dumnezeu si Dumnezeu este cu el, acela poate spune limpede: „Chiar de voi umbla în mijlocul umbrei mortii, nu ma voi teme de rele, caci Tu cu mine esti”.

·         Mintea curata vede lucrurile drepte; ratiunea exercitata aduce cele vazute sub privire; iar auzul clar le primeste. Cel lipsit însa de acestea trei ocaraste pe cel ce îi vorbeste de ele.

·         „Toiagul” spun unii ca însemneaza Judecata lui Dumnezeu; iar „varga” Providenta. Cel ce s-a împartasit de cunostinta lor poate sa zica: „Toiagul si varga Ta, acestea m-au mângâiat”.

·         Folosindu-ne cu dreapta judecata de întelesurile lucrurilor, dobândim cumpatare, iubire si cunostinta. Iar folosindu-ne fara judecata, cadem în necumpatare, ura si nestiinta.

·         „Gatit-ai înaintea mea masa”… si cele urmatoare. „Masa” aici însemneaza virtutea lucratoare. Caci aceasta ne-a fost gatita de Hristos „împotriva celor ce ne necajesc”. Iar „untul-de-lemnul care unge mintea” este contemplatia fapturilor. „Paharul” e cunostinta lui Dumnezeu. Iar „mila Lui” Cuvântul Sau si Dumnezeu. Caci acesta, prin întruparea Lui, ne „urmareste în toate zilele”, pâna ce ne va prinde pe toti cei ce ne vom mântui, ca pe Pavel. Iar „casa” însemneaza Împaratia în care sunt reaŗezati toti sfintii. În sfârsit „îndelungarea de zile” este viata vesnica.

·         Pacatele ne vin prin reaua întrebuintare a puterilor (facultatilor) sufletului, a celei poftitoare, irascibile si rationale. Nestiinta si nechibzuinta vin din reaua întrebuintare a puterii rationale. Ura si necumpatare din reaua întrebuintare a puterii irascibile (iutimea) si poftitoare. Iar din buna întrebuintare a acestora ne vine cunostinta si chibzuinta, iubirea si cumpatarea. Daca e asa, nimic din cele create si cumpatarea. Daca e asa, nimic din cele create si facute de Dumnezeu nu este rau.

·         Raul din draci sta în acestea, zice fericitul Dionisie: în mânia fara judecata, în poftirea fara minte, în închipuirea pripita. Iar lipsa de judecata, lipsa de minte si pripirea la fiintele rationale sunt scaderi ale ratiunii, ale mintii si ale chibzuirii. Scaderile însa vin dupa aptitudini. Asadar a fost odata când era în ei ratiune, minte si chibzuiala cuviincioasa. Iar daca-i asa, nici dracii nu sunt prin fire rai, ci prin reaua întrebuintare a puterilor firesti s-au facut rai.

·         Unele dintre patimi pricinuiesc necumpatare; altele ura; si iarasi altele si ura.

·         Multa mâncare si mâncarea cu placere sunt pricini de necumpatare; iubirea de argint si slava desarta sunt pricini de ura fata de aproapele. iar maica acestora: iubirea trupeasca de sine este pricina a amândoura.

·         „Nimeni, zice Apostolul, nu si-a urât trupul sau”, dar „îl struneste si târaste robit”, nedându-i nimic mai mult afara de hrana si îmbracaminte, iar din acestea numai atâta cât este de trebuinta pentru a trai. Asa îsi iubeste cineva fara patima si-l hraneste ca pe un slujitor al celor dumnezeiesti si-l încalzeste numai cu cele ce-i împlinesc cele de trebuinta.

·         Daca pazesti deplin porunca dragostei fata de aproapele, pentru ce lasi sa ne nasca în tine amaraciunea întristarii? Vadit este ca, facând astfel, pui mai presus de dragoste lucrurile vremelnice si pe acestea le cauti, luptând împotriva fratelui.

·         Nu din trebuinta e atât de râvnit aurul de catre oameni, cât pentru faptul ca multimea îsi împlineste prin el placerile.

·         Trei sunt pricinile dragostei de bani: iubirea de placere, slava desarta si necredinta. Cea mai rea dintre acestea este necredinta.

·         Iubitorul de placeri iubeste argintul, ca sa-si procure dezmierdari printr-însul; iubitorul de slava desarta, ca sa se slaveasca printr-însul; iar necredinciosul, ca sa-l ascunda si sa-l pastreze, temându-se de foamete, de batrânete, de boala, sau de ajungerea între straini. Acesta nadajduieste mai mult în argint decât în Dumnezeu, Facatorul tuturor lucrurilor si Proniatorul tuturor, pâna si al celor mai de pe urma si mai mici vietati.

·         Patru sunt oamenii care se îngrijesc de bani: cei trei de mai înainte si cel econom. Dar numai acesta se îngrijeste în chip drept, ca sa nu înceteze adica niciodata de-a ajuta pe fiecare la trebuinta.

·         Toate gândurile patimase sau atâta partea poftitoare a sufletului, sau tulbura pe cea irascibila (ratiunea), sau întuneca pe cea rationala. De aceea orbesc mintea, împleticind-o de la contemplarea duhovniceasca si de la calatoria prin rugaciune. Din aceasta pricina monahul si mai ales cel ce se linisteste este dator sa ia aminte la gânduri si sa cunoasca si sa taie pricinile lor. Astfel poate cunoaste, de pilda, cum partea poftitoare a sufletului e atâtata de amintirile patimase ale femeilor si cum pricina acestora este necumpatarea la mâncari si bauturi si întâlnirea deasa si nerationala cu femeile însesi. Dar le taie pe acestea foamea, setea, privegherea si retragerea în singuratate. Iutimea e tulburata de amintirile patimase ale celor ce ne-au suparat. Iar pricina acestora este iubirea de placere, slava desarta si iubirea de cele materiale. Caci pentru acestea se supara cel patimas, fie ca le-a pierdut, fie ca nu le-a dobândit. Si le fac pe acestea dispretuirea si nesocotirea lor, pentru dragostea de Dumnezeu.

·         Necuratia mintii consta întâi în a avea o cunostinta mincinoasa; al doilea, în a ignora ceva din cele universale (zic acestea despre mintea omeneasca, caci Îngerului îi e propriu sa nu-i fie necunoscut nimic din cele particulare); al treilea, în a avea gânduri patimase; iar al patrulea, în a consimti cu pacatul.

·         Iubeste linistea si singuratatea (isihia) cel ce nu se împatimeste de lucrurile lumii. Iubeste pe toti oamenii cel ce nu iubeste nimic omenesc. Si are cunostinta lui Dumnezeu si a celor dumnezeiesti cel ce nu se sminteste de cineva, fie ca greseste, fie ca nutreste gânduri banuitoare.

·         Mare virtute este sa nu te împatimesti de lucruri. Dar cu mult mai mare decât aceasta este sa ramâi fara patima fata de întelesurile (chipurile) lor.

·         Mintea celui iubitor de Dumnezeu nu lupta împotriva lucrurilor, nici împotriva întelesurilor acestora, ci împotriva patimilor împletite cu întelesurile. De pilda nu lupta împotriva femeii, nici împotriva celui ce l-a suparat, nici împotriva chipurilor acestora, ci împotriva patimilor împletite cu ele.

·         Tot razboiul monahului împotriva dracilor urmareste sa desparta împletite cu ele.

·         Altceva este lucrul, altceva întelesul lui, si altceva patima. Lucrul este de pilda: barbat, femeie, aur si asa mai departe. Întelesul (chipul) este amintirea simpla a ceva din cele de mai sus. Iar patima este iubirea nerationala sau ura fara judecata a ceva din cele de mai înainte. Deci lupta monahului este împotriva patimii.

·         Virtutile despart mintea de patimi; contemplatiile duhovnicesti de întelesurile simple; în sfârsit, rugaciunea curata o înfatiseaza lui Dumnezeu însusi.

·         De vom iubi pe Dumnezeu cu adevarat, vom lepada patimile prin însasi aceasta iubire. Iar iubirea fata de El sta în a-l pretui pe El mai mult decât lumea si sufletul mai mult decât trupul si în a dispretui lucrurile lumesti si a ne îndeletnici cu El pururi prin înfrânare, dragoste, rugaciune, cântare cu psalmi si cele asemenea.

·         De ne vom îndeletnici cu Dumnezeu vreme îndelungata si vom avea grija de partea patimitoare (pasionala) a sufletului, nu vom mai fi atrasi de momelile gândurilor, ci întelegând mai exact pricinile lor si taindu-le de la noi, vom deveni mai stravazatori si asa se va împlini cu moi cuvântul: „Si a vazut ochiul meu în dusmanii mei; si între cei vicleni ce se scoala asupra mea va auzi urechea mea”.

·         Când vezi mintea ta petrecând cu evlavie si cu dreptate în ideile lumii, cunoaste ca si trupul tau ramâne curat si fara de pacat. Dar când vezi mintea îndeletnicindu-se cu pacatele si nu o opresti, cunoaste ca nu va întârzia nici trupul sa alunece în ele.

·         Precum trupul are ca lume lucrurile, asa si mintea are ca lume ideile. Si precum trupul desfrâneaza cu ideea femeii prin chipul trupului propriu. Caci vede în gând forma trupului propriu, amestecata cu forma femeii. De asemenea se razbuna în gând cu chipul celui ce l-a suparat, prin chipul trupului propriu. Si acelasi lucru se întâmpla si cu alte pacate. Caci cele ce le face trupul cu fapta în lumea lucrurilor, acelea le face si mintea în lumea gândurilor.

·         Nu trebuie sa ne cutremuram, sa ne miram si sa ne uimim cu mintea de faptul ca Dumnezeu si Tatal nu judeca pe nimeni, ci toata judecata a dat-o „Fiului”. Caci zice Fiul: „Nu judecati ca sa nu fiti judecati, nu osânditi ca sa nu fiti osânditi”. Iar Apostolul la fel: „Nu judecati ceva înainte de vreme, pâna ce nu va veni Domnul”, si: „Cu judecata cu care judeci pe altul, te judeci pe tine însuti”. Dar oamenii, lasând grija de a-si plânge pacatele lor, au luat judecata de la Fiul si se judeca si se osândesc unii pe altii, de pare ca ar fi fara pacat. „Cerul s-a uimit de aceasta si pamântul s-a cutremurat”. Ei înca nu se rusineaza, ca niste nesimtiti.

·         Iubirea trupeasca de sine, cum s-a spus adeseori, e pricina tuturor gândurilor patimase. Caci din ea se nasc cele trei gânduri mai generale ale poftei: al lacomiei pântecelui, al iubirii de argint si al slavei desarte. La rândul lor, din lacomia pântecelui se naste gândul curvie; din iubirea de argint gândul lacomiei si al zgârceniei; iar din slava desarta, gândul mândriei. Si toate celelalte gânduri izvorasc din aceste trei: al mândriei, al întristarii, al pomenirii raului, al deznadejdii, al pizmei, al bârfirii, si celelalte. Aceste patimi leaga mintea de lucrurile materiale si o tin la pamânt, stând cu toate deasupra ei asemenea unui bolovan foarte greu, ea fiind prin fire mai usoara si mai sprintena ca focul.

·         Începutul tuturor patimilor este iubirea trupeasca de sine, iar sfârsitul este mândria. Iubirea trupeasca de sine este iubirea nerationala fata de trup. Cine a taiat-o pe aceasta, a taiat deodata toate patimile care se nasc din ea.

·         Precum parintii trupurilor sunt împatimiti de dragostea fata de cei nascuti din ei, la fel si mintea se alipeste prin fire de cuvintele sale. Si precum celor mai împatimiti dintre aceia, copiii lor, chiar de vor fi în toate privintele cei mai de râs, li se vor parea cei mai dragalasi si mai frumosi dintre toti, la fel mintii nebune îi vor parea cuvintele ei, chiar de vor fi cele mai prostesti, cele mai întelepte dintre toate. Înteleptului însa nu-i apar asa cuvintele sale, ci când i se va parea ca e mai sigur în judecata lui. El ia pe alti întelepti ca judecatori ai cuvintelor si gândurilor sale, ca „sa nu alerge sau sa nu fi alergat în desert”; si prin ei primeste întarirea.

·         Când birui vreuna din patimile mai necinstite, de pilda lacomia pântecelui, sau curvia, sau mânia, sau lacomia, îndata se repede asupra ta gândul slavei desarte. Iar de birui si pe acesta, îi urmeaza cel al mândriei.

·         Toate patimile necinstite, când stapânesc sufletul, alunga din el gândul slavei desarte. Iar când toate cele mai înainte însirate sunt biruite, îl trimit pe acela.

·         Slava desarta, fie ca e alungata, fie ca e de fata, naste mândria. Când e alungata, naste parerea de sine; când e de fata, îngâmfarea.

·         Slava desarta e alungata de faptuirea într-ascuns; iar mândria de vointa de-a pune pe seama lui Dumnezeu toate ispravile.

·         Cel ce s-a învrednicit de cunostinta lui Dumnezeu si se împartaseste de dulceata ei cu adevarat dispretuieste toate placerile nascute din pofta.

·         Cel ce pofteste cele pamântesti, sau poftele mâncari, sau cele ce satisfac pe cele de sub pântece, sau slava omeneasca, sau bani, sau altceva din cele ce urmeaza acestora. Si daca nu afla mintea ceva mai înalt decât acestea la care sa-si mute pofta, nu poate fi înduplecata sa le dispretuiasca pe acestea pâna la capat. Dat mai buna decât acestea fara de asemanare este cunostinta lui Dumnezeu si a celor dumnezeiesti.

·         Cei ce dispretuiesc placerile le dispretuiesc datorita sau fricii, sau nadejdii, sau cunostintei, sau dragostei de Dumnezeu.

·         Cunostinta fara pasiune a celor dumnezeiesti înca nu îndupleca mintea sa dispretuiasca pâna la capat cele materiale, ci ea se aseamana întelesului simplu al unui lucru ce cade sub simturi. De aceea se gasesc multi dintre oameni, care au multa cunostinta, dar care se tavalesc în patimile trupului ca niste porci în mocirla. Caci curatindu-se pentru putina vreme cu sârguinta si dobândind cunostinta, nemaiavând pe urma nici o grija se aseamana lui Saul, care învrednicindu-se de Împaratie dar purtându-se cu nevrednicie, a fost lepadat cu mânie înfricosata din ea.

·         Precum întelesul simplu al lucrurilor omenesti nu sileste mintea sa dispretuiasca cele dumnezeiesti, asa nici cunostinta simpla a celor dumnezeiesti nu o îndupleca deplin sa dispretuiasca cele omenesti, deoarece adevarul se afla acum în umbre si ghicituri. De aceea este nevoie de fericita pasiune a sfintei iubiri, care leaga mintea de vederile (contemplatii) duhovnicesti si o îndupleca sa pretuiasca cele nemateriale mai mult decât pe cele materiale si cele inteligibile si dumnezeiesti mai mult decât pe cele supuse simturilor.

·         Cel ce a taiat patimile de la sine si si-a facut gândurile simple prin aceasta înca nu le-a întors spre cele dumnezeiesti, si poate sa nu fie împatimit nici de cele omenesti nici de cele dumnezeiesti. Aceasta se întâmpla însa numai celor aflatori pe treapta faptuirii, care nu s-au învrednicit înca de cunostinta si care se retin de la patimi mai mult de frica chinurilor, decât din nadejdea Împaratiei.

·         „Prin credinta umblam, nu prin vedere”; si în oglinzi si în ghicituri avem cunostinta. De aceea avem lipsa de multa îndeletnicire cu aceasta ca, prin îndelungata cercetare si patrundere a lor, sa ne câstigam o deprindere anevoie de abatut de la aceste vederi (contemplatii).

·         Daca taiem pricinile patimilor pentru putin timp si ne îndeletnicim cu vederile duhovnicesti, dar nu petrecem în de-a pururi, ocupându-ne anume cu acest lucru, cu usurinta ne întoarcem iarasi la patimile trupului, nedobândind alt rod de-acolo decât cunostinta simpla împreunata cu parerea de sine. Iar sfârsitul acesteia este întunecarea treptata a cunostintei si totala abatere a mintii spre cele materiale.

·         Patima de ocara a dragostei ocupa mintea cu lucrurile materiale; iar patima de lauda a dragostei o leaga de cele dumnezeiesti. Caci în care lucruri zaboveste mintea, în acelea ce si largeste. Si cu lucrurile în care se largeste, cu acelea îsi nutreste si pofta si iubirea, fie cu cele dumnezeiesti si proprii si inteligibile, fie cu lucrurile si cu patimile trupului.

·         Dumnezeu a zidit si lumea nevazuta si pe cea vazuta; deci El a facut si sufletul si trupul. Daca lumea vazuta este asa de frumoasa, cu cât mai mult nu va fi cea nevazuta? Iar daca aceea este mai frumoasa si mai buna decât aceasta, cu cât nu le va întrece pe amândoua Dumnezeu, care le-a facut pe ele? Daca prin urmare Facatorul tuturor bunurilor e mai bun decât toate cele facute, pentru care pricina paraseste mintea pe Cel ce e mai bun decât toate si se ocupa cu cele mai rele decât toate, adica cu patimile trupului? E vadit ca pentru faptul ca a petrecut si s-a obisnuit cu trupul de la nastere, iar experienta Celui mai bun si mai presus de toate înca n-a facut-o desavârsit. Daca prin urmare printr-o deprindere îndelungata cu înfrânarea de placeri si printr-o îndeletnicire cu cele dumnezeiesti rupem putin câte putin aceasta legatura si afectiune, mintea se largeste în cele dumnezeiesti, înaintând treptat în ele, si-si descopera demnitatea proprie. Iar sfârsitul este ca îsi muta tot dorul spre Dumnezeu.

·         De vrei sa fii cu patrundere si cu dreapta masura si sa nu slujesti patimii închipuirii de sine, cauta totdeauna sa cunosti ce ascund lucrurile bune pentru cunostinta ta. Si aflând foarte multe si felurite cunostinte ascunse de tine, te vei mira de nestiinta ta si-ti vei înfrâna cugetul. Iar cunoscându-se pe tine, vei întelege multe mari si minunate lucruri. Fiindca socotinta ca stii nu te lasa sa sporesti în a sti.

·         Slava desarta si iubirea de argint se nasc una pe alta. Caci cei ce iubesc slava desarta se silesc sa se îmbogateasca; iar cei ce s-au îmbogatit doresc sa fie slaviti. Dar aceasta se întâmpla la mireni. Caci monahul tocmai când e sarac sufera mai mult de slava desarta, iar când are argint îl ascunde, rusinându-se ca are un lucru nepotrivit cu schima.

·         Propriu slavei desarte a monahului este ca se întemeiaza pe virtute si pe cele ce urmeaza acesteia. Propriu mândriei lui este ca se faleste cu biruintele sale morale, punându-le pe seama sa, nu pe a lui Dumnezeu, iar pe altii îi dispretuieste. Iar propriu slavei desarte si mândriei mireanului este ca se faleste cu frumusetea, cu bogatia, cu puterea si chibzuinta lui.

·         Izbânzile mirenilor sunt decaderile monahilor; iar izbânzile monahilor sunt decaderile mirenilor. De pilda izbânzile mirenilor sunt bogatia, slava, puterea, desfatarea, bunastarea trupeasca, belsugul de prunci si cele asemenea, la care ajungând iubitorul de lume, împotriva voii, le socoteste o mare decadere, fiind adeseori chiar în primejdie sa se spânzure, cum s-au si spânzurat unii.

·         Mâncarile s-au facut pentru doua pricini: pentru hrana si pentru tamaduire. Prin urmare cei ce se împartasesc de ele în afara de aceste pricini, se vor osândi ca unii ce s-au dedat desfatarilor, folosind rau cele date de Dumnezeu spre trebuinta. Si în toate lucrurile reaua folosire este pacat.

·         Altceva este a lupta împotriva gândului simplu, ca sa nu se stârneasca patima; si altceva este a lupta împotriva gândului patimas, ca sa nu se produca consimtirea. Dar nici unul din aceste doua feluri de lupta nu lasa gândurile sa zaboveasca în suflet.

·         Daca îti amintesti de raul de la cineva, roaga-te pentru el si vei opri patima din miscare, despartind, prin rugaciune, supararea de amintirea raului ce ti l-a facut. Iar devenind iubitor de oameni, vei sterge cu totul patima din suflet. Daca însa altul tine minte raul de la tine, fii îndatoritor si smerit fata de el si stai cu dragoste în preajma lui si-l vei zabovi de patima lui.

·         Supararea celui ce te pizmuieste o vei alina prin osteneala. Caci el îsi socoteste pricina de nenorocire ceea ce pizmuieste la tine. De aceea nu poti sa-l alini astfel, decât ascunzând-o aceasta de la el. daca aceasta le foloseste multora, iar pe acela îl întristeaza, pe care parte o vei nesocoti? E de trebuinta, desigur, sa fii de folos celor multi, dar, dupa putere, nici pe acela sa nu-l nesocotesti. Sa nu te lasi înrâurit de rautatea patimii lui. Caci nu te razbuni pe patima, ci pe patimas. Drept aceea socoteste-l întru smerenie pe acela mai presus de tine si în toata vremea, în tot locul si lucrul da-i lui mai multa cinste. Iar pizma ta o poti alina, daca te bucuri împreuna cu cel pizmuit de cele ce se bucura el si te întristezi împreuna cu acela de cele ce se întristeaza el, împlinind cuvântul Apostolului: „Bucurati-va cu cei ce se bucura si plângeti cu cei ce plâng”.

·         Sfintele Puteri ne îndeamna spre cele bune, iar semintele naturale si hotarârea cea buna ne ajuta. La rândul lor (momelile) dracilor sunt ajutate de patimi si de hotarârea cea rea.

·         Nu ne mâniem pentru toate câte ne întristam. Caci sunt mai multe cele ce ne pricinuiesc întristare, decât cele ce ne pricinuiesc mânie. De pilda s-a spart vasul acesta, s-a pierdut lucrul acela, a murit cutare. Pentru unele ca acestea numai ne întristam. Pentru celelalte însa ne si întristam si ne si mâniem, dovedindu-ne lipsiti de întelepciune.

·         Primind mintea chipurile lucrurilor, îsi schimba forma dupa fiecare chip; iar privindu-le duhovniceste, se modifica în chip fericit dupa fiecare vedere. Ajungând însa în Dumnezeu, devine cu totul fara chip si fara forma. Caci contemplând pe Cel uniform, devine uniforma si întreaga luminoasa.

·         Sufletul se misca cum se cuvine când facultatea lui poftitoare s-a patruns de înfrânare, iutimea staruie în dragoste, întorcându-se de la ura, iar ratiunea se îndreapta spre Dumnezeu, prin rugaciune si contemplatie duhovniceasca.

·         Cele ce desfac dragostea dintre prieteni sunt acestea: a pizmui sau a fi pizmuit; a pagubi sau a fi pagubit, a nu cinsti sau a nu fi cinstit; gândurile banuitoare. Deci ia seama, nu cumva ai facut sau ai facut sau ai patimit vremea din acestea si de aceea esti despartit de dragostea prietenului?

·         Ţi-a venit vreo ispita de la fratele si supararea te-a dus la ura? Nu te lasa biruit de ura, ci învinge ura în dragoste. Si vei învinge în chipul acesta: rugându-se pentru el cu adevarat lui Dumnezeu, primind apararea lui, sau chiar iscodindu-i tu apararea si socotindu-te pe tine cauza a ispitei si fiind cu îndelunga rabdare pâna va trece norul.

·         „Barbatul îndelung rabdator este cu mare întelepciune”, fiindca toate cele ce-i vin asupra le aduce în legatura cu sfârsitul; si asteptându-l pe acesta, rabda întâmplarile suparatoare; iar „sfârsitul este viata vesnica”, dupa dumnezeiescul Apostol. „Iar viata vesnica aceasta este, ca sa te cunoasca pe Tine Unul adevaratul Dumnezeu si pe Cel ce L-ai trimis, Iisus Hristos”.

·         Pe fratele ce-l socoteai ieri duhovnicesc si virtuos, nu-l socoti azi rau si viclean, pentru ura care s-a ivit în tine din ispita celui rau, ci prin dragostea îndelung rabdatoare gândeste-te la lucrurile bune de ieri si alunga ura de astazi din suflet.

·         Pe fratele ce-l laudai ieri ca bun si-l vesteai ca virtuos, nu-l bârfi astazi ca rau si viclean, facând din defaimarea fratelui motiv de aparare a urii viclene din tine, în urma mutarii tale de la dragoste la ura. Ci staruie în aceleasi laude chiar daca esti înca stapânit de suparare si usor te vei întoarce la dragostea mântuitoare.

·         Lauda obisnuita pe care o aduci fratelui sa nu o patezi, în întâlnirea cu ceilalti frati, din pricina supararii ascunse pe care o ai împotriva lui, amestecând pe neobservate defaimarea în cuvintele tale, ci foloseste în întâlniri lauda curata si roaga-te sincer pentru el ca pentru tine. În chipul acesta te vei izbavi repede de ura pierzatoare.

·         Sa nu zici: nu urasc pe fratele meu, în vreme ce te scârbesti de pomenirea lui. Ci asculta pe Moise, care zice: „Sa nu urasti pe fratele tau în cugetul tau; cu mustrare vei mustra pe fratele tau în cugetul tau; cu mustrare vei mustra pe fratele tau si nu vei lua pentru el pacat”.

·         Daca vreun frate, ispitit fiind, staruie în a te vorbi de rau, nu te lasa scos din starea dragostei, rabdând câta vreme acelasi diavol rau cauta sa-ti tulbure cugetul. Si nu vei fi scos din ea, daca, ocarât fiind, vei binecuvânta si pândit cu gânduri rele, te vei purta cu bunavointa. Caci aceasta este calea întelepciunii dupa Hristos. Si cel ce nu merge pe ea nu va locui împreuna cu El.

·         Nu-i socoti binevoitori pe cei ce-ti aduc vorbe care produc în tine suparare si ura împotriva fratelui, chiar daca s-ar parea ca spun adevarul. Ci întoarce-te de la unii ca acestia, ca de la niste serpi care omoara, ca lor sa le retezi vorbirea de rau, iar sufletul tau sa-l izbavesti de rautate.

·         Nu întepa cu vorbe acoperite pe fratele tau, ca nu cumva primind si tu cele asemenea de la el, sa alungi de la amândoi starea dragostei. Ci mergi si mustra-l pe el cu îndraznire iubitoare, ca împrastiind pricinile supararii sa te izbavesti si pe tine si pe el de tulburare si de suparare.

·         Cerceteaza-ti constiinta cu de-amanuntul, ca sa vezi nu cumva din pricina ta nu e împacat fratele tau? Si nu o nesocoti, caci ea cunoaste cele ascunse ale tale si te va pâri în vremea iesirii, iar în vremea rugaciunii ti se va face piedica.

·         Nu aminti în vreme de pace cele spuse de fratele tau în vreme de suparare, fie ca au fost spuse acele lucruri suparatoare în fata ta, fie ca au fost spuse catre altul, iar tu le-ai auzit dupa aceea. Aceasta pentru ca nu cumva, staruind în tinerea de minte a raului, sa te întorci la ura pierzatoare a fratelui.

·         Sufletul rational care nutreste ura fata de om, nu poate avea pace cu Dumnezeu, datatorul poruncilor. „Caci de nu veti ierta, zice, oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru cel ceresc nu va ierta greselile voastre”. Iar daca acela nu vrea sa se împace, pazeste-te macar pe tine de ura, rugându-te pentru el sincer si negraindu-l de rau fata de cineva.

·         Nu umbla sa-ti placi tie, si nu vei urî pe fratele tau; si nu fii iubitor de trupul tau, si vei fi iubitor de Dumnezeu.

·         De ti-ai ales sa vietuiesti cu cei duhovnicesti, leapada la porti voile tale. Caci nu vei putea în alt chip sa traiesti în pace nici cu Dumnezeu, nici cu cei împreuna vietuitori.

·         Nu mica lupta se cere pentru a te izbavi de slava desarta, si se izbaveste cineva de aceasta prin lucrarea ascunsa a virtutilor si prin rugaciunea deasa. Iar semnul izbavirii sta în a nu mai tine minte raul de la cel ce te-a defaimat sau te defaimeaza.

·         De vrei sa fii drept, da fiecarei parti din tine, adica sufletului si trupului, cele de care sunt vrednice. Partii rationale a sufletului da-i citiri, vederi duhovnicesti si rugaciune; iutimii da-i dragoste duhovniceasca ce se opune urii; partii poftitoare da-i cumpatare si înfrânare; iar trupului hrana si îmbracaminte, atâta cât sunt de trebuinta.

·         În aceste trei sta filosofia crestinului: în porunca, în dogme si în credinta. Poruncile despart mintea de patimi; dogmele o aduc la cunostinta fapturilor; iar credinta la contemplarea Sfintei Treimi.

·         Unii dintre cei ce se nevoiesc resping numai gândurile patimase; altii însa taie si patimile însesi. Gândurile patimase se resping fie prin psalmodiere, fie prin rugaciune, fie prin înaltarea mintii spre cer, sau prin alta oarecare desfacere de lucruri si de loc. iar patimile le fac, nesocotind acele lucruri fata de care le nutresc.

·         Lucrurile spre care putem nutri vreo patima sunt de pilda acestea: femeia, banii, darurile si cele asemenea. Femeia o poate nesocoti cineva, când, dupa retragerea din lume, îsi vestejeste si trupul cum trebuie, prin înfrânare. Banii, când îsi convinge cugetul ca în toate sa se multumeasca cu ceea ce are. Iar slava, când iubeste lucrarea ascunsa a virtutilor, aratata numai lui Dumnezeu. În privinta celorlalte trebuie facut la fel. Cel ce nesocoteste acestea nu va ajunge niciodata la ura împotriva cuiva.

·         Multe patimi sunt ascunse în sufletele noastre; ele ies la iveala de abia atunci când se arata lucrurile.

·         Cineva poate sa nu fie tulburat de patimi, când lipsesc lucrurile, bucurându-se de-o partiala nepatimire; când însa se arata lucrurile, îndata rapesc patimile mintea.

·         Nu socoti ca ai ajuns la nepatimirea desavârsita, câta vreme lipseste lucrul. Când se arata însa si te lasa nemiscat atât lucrul cât si amintirea lui de dupa aceea, sa stii ca ai intrat în hotarele ei. Totusi nici atunci sa nu dispretuiesti grija, deoarece numai virtutea prelungita omoara patimile, pe când cea neglijata le scormoneste iarasi.

·         De obicei cunostinta e însotita de închipuirea de sine si de pizma, mai ales la început. Închipuirea de sine vine numai dinlauntru; iar pizma si dinlauntru si din afara. Dinlauntru, ca sa se îndrepte împotriva celor ce au cunostinta; iar din afara, de la cei ce de asemenea au cunostinta. Dar dragostea le împrastie pe toate trei: închipuirea de sine, întrucât nu se îngâmfa; pizma dinlauntru, întrucât nu pizmuieste; iar cea din afara, întrucât îndelung rabda si se milostiveste. E de trebuinta deci ca cel ce are cunostinta sa dobândeasca si dragostea, ca sa-si pazeasca mintea întru toate neranita.

·         Cel ce petrece neîncetat întru cele dinlauntru este cumpatat, rabda îndelung, se milostiveste si cugeta smerit. Dar nu numai atâta, ci si contempla, teologhiceste si se roaga. Aceasta este ceea ce spune Apostolul: „În duh sa umblati” si cele urmatoare.

·         Cel ce nu stie sa umble pe calea duhovniceasca nu e cu grija la gândurile patimase, ci toata preocuparea lui se misca numai în jurul trupului. Iar urmarea e ca sau petrece în lacomia pântecelui, în neînfrânare, în suparare, în mânie si în pomenirea raului si prin aceasta i se întuneca mintea, sau se da la o nevointa fara masura si-si tulbura întelegerea.

·         Daca „Hristos locuieste în inimile noastre prin credinta”, dupa dumnezeiescul Apostol, pe de alta parte „toate comorile întelepciunii si ale cunostintei sunt ascunse în El”, atunci toate comorile întelepciunii si ale cunostintei sunt ascunse în inimile noastre. Si se vor face cunoscute inimii pe masura curatirii fiecaruia prin porunci.

·         Aceasta este comoara ascunsa în tarina inimii tale, pe care nu ai aflat-o înca din pricina nelucrarii. Caci de ai fi aflat-o, ai fi vândut toate si fi cumparat tarina aceasta. Dar acum, fiindca ai parasit tarina, te îngrijesti de cele din jurul tarinei, în care nu se afla nimic altceva decât spini si palamida.

·         Dragostea de Dumnezeu se împotriveste poftei, caci îndupleca mintea sa se înfrâneze de la placeri. Iar cea catre aproapele se împotriveste mâniei; caci o face sa dispretuiasca slava si avutia. Acestia sunt cei doi dinari, pe care Mântuitorul i-a dat îngrijitorului casei de oaspeti, ca sa îngrijeasca de tine. Deci sa te arati nerecunoscator, însotindu-te cu tâlhari, ca nu cumva sa fii ranit iarasi si de asta data sa nu te afli numai pe jumatate mort, ci mort de-a-binelea.

·         Cine te-a luminat pe tine în credinta Sfintei, celei de o fiinta si închinatei Treimi? Sau cine ti-a facut cunoscuta iconomia întruparii Unuia din Sfânta Treime? Cine te-a învatat ratiunile privitoare la fiintele netrupesti, sau cele privitoare la facerea si sfârsitul lumii vazute, sau cele privitoare la învierea din morti si viata vesnica, sau la slava Împaratiei Cerurilor si la înfricosata Judecata? Nu harul lui Hristos, care salasluieste în tine si care este arvuna Duhului Sfânt? Ce este mai mare decât acest har, sau ce e mai bun ca aceasta întelepciune si cunostinta? Sau ce este mai mult ca fagaduintele? Drept aceea, de suntem nelucratori, zabavnici si fara grija si nu ne curatim de patimile ce ne împiedica si ne orbesc mintea noastra, ca sa putem vedea ratiunile privitoare la acestea mai luminos ca soarele, ne învinovatim pe noi însine, dar nu tagaduim locuinta harului în noi.

·         Multi suntem cei ce vorbim, dar putini cei ce facem. Dar nimeni nu trebuie sa strice cuvântul lui Dumnezeu pentru negrija proprie, ci sa-si marturiseasca neputinta sa, nu sa ascunda adevarul lui Dumnezeu. aceasta pentru ca nu cumva sa ne facem vinovati, pe lânga calcarea poruncilor, si de rastalmacirea cuvântului lui Dumnezeu.

·         Când ne vad dracii ca dispretuim lucrurile lumii, ca sa nu mai urâm pentru ele pe oameni si sa cadem din dragoste, stârnesc împotriva noastra defaimari, ca nerabdând supararea sa urâm pe cei ce ne defaima.

·         Nu este durere mai grea a sufletului decât defaimarea, fie ca-ti defaima cineva credinta, fie ca viata. Si nimeni nu poate sa o dispretuiasca, decât numai cel ce cauta la Dumnezeu, ca Suzana, singurul care poate sa ne izbaveasca din nevoi, ca si pe aceea, si sa le descopere oamenilor adevarul, ca si în cazul acela, si sa mângâie sufletul cu nadejdea.

·         Cu cât te rogi mai mult din suflet pentru cel ce te defaima, cu atât Dumnezeu le arata adevarul celor ce se smintesc.

·         Poruncile Domnului ne învata sa folosim cu buna judecata lucrurile de mijloc. Caci întrebuintarea cu buna judecata a celor de mijloc curateste starea sufletului. Iar starea curata naste puterea de discernamânt ( dreapta socoteala). Puterea de discernamânt, la rândul ei, naste nepatimirea, din care se naste dragostea desavârsita.

·         Înca nu a ajuns la nepatimire acela care, pentru vreo încercare întâmplatoare, nu e în stare sa treaca cu vederea scaderea prietenului, fie ea numai paruta. Caci numai fiindca s-au tulburat patimile care zaceau în suflet, i s-a orbit întelegerea si nu o lasa sa patrunda la razele adevarului, nici sa dobândeasca binele de rau. Deci unul ca acesta nu a dobândit nici dragostea desavârsita, care arunca afara frica judecatii.

·         Patru sunt felurile generale ale parasirii: Una din iconomie, cum este la Domnul, ca prin paruta parasire cei parasiti sa se mântuiasca. Alta spre dovedire, cum este la Iov si Iosif, ca sa se arate unul stâlp al barbatiei, altul al neprihanirii. A treia spre povatuire duhovniceasca, cum este la Apostolul, ca, smerindu-se în cugetare, sa pastreze covârsirea harului. În sfârsit a patra este lepadarea, ca la Iudei, ca pedepsiti fiind, sa fie încovoiati spre pocainta. Dar toate felurile sunt mântuitoare si pline de bunatatea si de iubirea de oameni a lui Dumnezeu.

·         Numai cei ce pazesc întocmai poruncile si cunosc adevarat judecatile dumnezeiesti nu parasesc pe prietenii încercati prin îngaduinta lui Dumnezeu. dar cei ce dispretuiesc poruncile si nu cunosc judecatile dumnezeiesti, când îi merge prietenului bine, se bucura împreuna cu el, iar când e încercat si patimeste, îl parasesc. Ba uneori se dau chiar cu dusmanii.

·         Prietenii lui Hristos iubesc din inima pe toti. Dar nu sunt iubiti de toti. Iar prietenii lumii nici nu iubesc pe toti, nici nu sunt iubiti de toti. Prietenii lui Hristos pastreaza dragostea neîntrerupta pâna la sfârsit; ai lumii, pâna ce se ciocnesc întreolalta din pricina lucrurilor lumii.

·         Noi nu putem învata si nu ne lasam învatati nici prin cuvinte, nici prin fapte. Dar totusi vrem sa învatam prin cuvinte si sa ne facem altora doftori, când noi însine suntem plini de rani. Gândeste-te si la aceea ca: „Nu toate sunt usor de înteles celor ce vreau sa înteleaga, chiar daca se pare ca da”. Deci cine nu se va mira de cei ce fagaduiesc, cu toata seriozitatea, sa învete acestea chiar si pe muierustile ce traiesc în desfatari si pe prunci.

·         Zabovind gândul simplu, se stârneste patima, iar zabovind cel patimas, se produce învoirea.

·         Dumnezeu este, precum s-a scris, „Soarele dreptatii”, revarsând peste toti razele bunatatii. Dar sufletul se comporta prin hotarârea libera a voii lui sau ca ceara, prin iubirea fata de Dumnezeu, sau ca lutul, prin iubirea de cele pamântesti. Precum deci lutul se usuca prin fire sub razele soarelui, iar ceara se înmoaie prin fire, la fel sufletul iubitor de pamânt si de lume, îndemnat fiind de Dumnezeu si împotrivindu-se, prin hotarârea voii sale, se învârtoseaza ca lutul si se împinge pe sine spre pierzanie, asemenea lui Faraon; dar sufletul iubitor de Dumnezeu se înmoaie ca ceara si primind formele si întiparirile dumnezeiesti, se face lacasul lui Dumnezeu în duh.

·         Cunostinta vederilor dumnezeiesti, venindu-i nevoitorului, care nu se asteapta, deodata, pentru smerenia lui, frânge rationamentul celui ce o cauta prin aceasta cu osteneala si cu durere, ca sa se mândreasca cu ea, dar nu o afla, si naste în cel nebun pizma desarta împotriva fratelui si gând de ucidere, împreuna cu multa întristare, fiindca e lipsit de îngâmfarea din laude.

·         Cel ce întrerupe cu obraznicie pe cel ce graieste în adunare nu se poate ascunde ca boleste de slava desarta. Stapânit de acesta, pune nenumarate piedici propunerilor, voind sa taie sirul celor ce spun.

·         Înteleptul, fie ca învata pe altii, fie ca primeste învatatura, vrea sa învete pe altii si sa învete el însusi numai cele de folos. Dar cel întelept numai la parere, si când întreaba si când e întrebat scoate înainte numai lucrurile curioase.

·         Bunurile de care s-a împartasit cineva prin harul lui Dumnezeu e dator sa le împartaseasca si altora, cu inima larga. „În dar ati luat, zice, în dar sa dati”. Caci cel ce ascunde darul în pamânt bârfeste pe Stapân ca e aspru si-si cruta trupul, ocolind virtutea. Iar cel ce vinde dusmanilor adevarul, pe urma, neputând suporta rusinea, ca unul ce e chinuit de slava desarta, se spânzura.

·         Taierea împrejur este lepadarea afectiunii patimase a sufletului pentru cele ce se nasc si pier.

·         Taierea împrejur a taierii împrejur este lepadarea si taierea desavârsita chiar si a pornirilor firesti ale sufletului spre cele ce se nasc si pier.

·         Taina întruparii Cuvântului cuprinde în sine întelesul tuturor ghiciturilor si tipurilor din Scriptura si stiinta tuturor fapturilor vazute si cugetate. Caci cel ce a cunoscut taina crucii si a mormântului a înteles ratiunile celor mai-nainte spuse; iar cel ce a cunoscut întelesul tainic al învierii a cunoscut scopul spre care Dumnezeu a întemeiat toate de mai-nainte.

·         Când vezi pe Irod si pe Pilat împrietenindu-se pentru omorârea lui Iisus, gândeste-te la întâlnirea într-un gând a dracului desfrânarii si al slavei desarte pentru a omorî ratiunea virtutii si a cunostintei. Caci dracul iubirii de slava desarta, fatarnicindu-se ca iubeste cunostinta duhovniceasca, o trimite dracului desfrânarii. Iar cel al desfrânarii, fatarnicind curatenia prin renuntare, o trimite dracului slavei desarte. De aceea: „îmbracând, zice, Irod, haina stralucita, a trimis înapoi pe Iisus înapoi lui Pilat”.

·         Irod are întelesul cugetului trupesc; Pilat al perceptiei prin simturi; Cezarul al celor ce cad sub simturi; iar Iudeii au întelesul gândurilor sufletesti. Sufletul, alipindu-se din nestiinta de cele ce cad sub simturi, preda Cuvântul (Ratiunea), simturilor spre moarte, întarind împotriva lui, prin proprie marturisire, împaratia celor stricacioase. Caci zic Iudeii: „Nu avem împarat decât pe Cezarul”.

·         Cel slabanogit prin placerile trupului, nu e în stare nici de lucrarea virtutilor si nu se misca usor nici spre cunostinta. De aceea nu are nici om, adica gând întelept, ca atunci când se tulbura apa sa-l arunce în scaldatoare, adica în virtutea capabila de cunostinta, care vindeca toata boala. Caci suferind de moleseala si de nepasare, tot amâna aceasta si astfel e luat pe dinainte de altul, care-l împiedica sa ajunga la vindecare. De aceea zace treizeci si opt de ani în boala. Caci cel ce nu priveste creatiunea vazuta spre slava lui Dumnezeu, ca sa-si urce gândul cu evlavie spre cea inteligibila, ramâne cu adevarat bolnav atâtia ani câti s-au amintit mai sus. Fiindca numarul treizeci, înteles natural, însemneaza firea sensibila, precum privit practic, însemneaza virtutea cu fapta. Iar numarul opt, înteles natural, arata firea inteligibila a celor netrupesti, precum privit gnostic, arata teologia atotînteleapta. Cel ce nu e miscat de acestea spre Dumnezeu, ramâne olog pâna când, venind Cuvântul, îl învata pe scurt chipul vindecarii zicând: „Scoala-te, ia-ti patul tau si umbla”, adica îi porunceste sa-si ridice mintea din iubirea de placere ce o leaga si sa-si ia trupul pe umerii virtutilor si sa plece la casa sa, adica la cer. Caci e mai bine ca ceea ce este inferior sa fie luat pe umerii faptei de ceea ce este superior, spre a fi dus spre virtute, decât ca ceea ce este superior sa fie purtat de moleseala celui inferior spre iubirea de placeri.

·         Cel ce se reculege din dezbinarea adusa de calcarea poruncilor se desparte mai întâi de patimi, apoi de gândurile patimase, spoi de fire si de ratiunile firii, apoi de idei si de cunostintele aduse de ele, si la urma, strabatând dincolo de varietatea ratiunilor Providentei, ajunge în chip nestiut la însasi ratiunea Monadei. Abia în lumina acesteia îsi contempla mintea neschimbabilitatea sa, ceea ce o face sa se bucure cu o bucurie negraita. Caci a primit pacea lui Dumnezeu, care covârseste toata mintea si pazeste neîncetat de orice cadere pe cel ce s-a învrednicit de ea.

·         Cuvântul lui Dumnezeu, asemenea grauntelui de mustar, pare foarte mic înainte de a-l cultiva. Dar dupa ce a fost cultivat cum trebuie, se arata asa de mare încât se odihnesc în el ratiunile marete ale fapturilor sensibile si inteligibile, ca niste paseri. Caci ratiunile tuturor încap în El; iar El nu poate fi încaput de nici una din fapturi. De aceea a zis Domnul ca „cel ce are credinta cât un graunte de mustar poate muta muntele” cu Cuvântul, adica poate alunga stapânirea diavolului de la noi si sa o mute de pe temelia ei.

·         Graunte de mustar este Domnul, asemanat prin credinta în duh, în inimile celor ce-L primesc. Cel ce îl cultiva cu grija prin virtuti muta muntele cugetului pamântesc, departând de la sine deprinderea anevoie de clintit care-l stapâneste si da odihna în sine, ca unor paseri ale cerului, ratiunilor si modurilor poruncilor, sau puterilor dumnezeiesti.

·         Când Cuvântul lui Dumnezeu se face în noi clar si luminos si fata lui straluceste ca soarele, atunci si hainele Lui se fac albe. Iar acestea sunt cuvintele (ratiunile) Sfintei Scripturi a Evangheliilor, care se fac stravezii si clare nemaiavând nimic acoperit. Ba apar lânga El si Moise si Ilie, adica ratiunile (întelesurile) mai duhovnicesti ale Legii si ale Proorocilor.

·         Cuvântul lui Dumnezeu si al Tatalui se afla tainic în fiecare dintre poruncile sale; iar Dumnezeu si Tatal se afla întreg nedespartit în întreg Cuvântul Sau în chip firesc. Cel ce primeste prin urmare porunca dumnezeiasca si o împlineste primeste pe Cuvântul lui Dumnezeu aflator în ea. Iar cel ce a primit pe Cuvântul prin porunci a primit totodata prin El pe Tatal care se afla în El în chip firesc, si pe Duhul Sfânt, care se afla în El în chip firesc. Caci a zis: „Amin zic voua, cel ce primeste pe Cel ce-l voi trimite pe Mine ma primeste; iar cel ce ma primeste pe Mine, primeste pe Cel ce m-a trimis pe Mine”. Asadar cel ce a primit o porunca si a împlinit-o pe ea a primit tainic pe sfânta Treime.

·         Slaveste pe Dumnezeu în sine nu cel ce-L lauda pe Dumnezeu în cuvinte, ci cel ce rabda, de dragul lui Dumnezeu, pentru virtute, patimiri, dureri si osteneli. Acesta e slavit la rândul sau de Dumnezeu cu slava aflatoare în Dumnezeu, primind prin împartasire harul nepatimirii ca o încoronare a virtutii. Caci tot cel ce slaveste pe Dumnezeu în sine prin patimiri pentru virtute în decursul faptuirii, se slaveste si el în Dumnezeu, primind lumina celor dumnezeiesti într-o contemplatie libera de patima. Caci zice Domnul venind la patima Sa: „Acum s-a preamarit Fiul Omului si Dumnezeu S-a preamarit întru El si Dumnezeu îl va preamari pe El întru sine. Si îndata îl va preamari pe El”. De aici se vede limpede ca patimirilor pentru virtute le urmeaza darurile dumnezeiesti.

·         Cel ce a putut omorî prin fapte madularele cele de pe pamânt si birui prin Cuvântul din porunci lumea patimilor în el nu va mai avea nici un necaz, odata ce a parasit lumea si se afla în Hristos, care a biruit lumea patimilor si daruieste toata pacea. Caci cel ce n-a lepadat împatimirea dupa cele materiale va avea pururi necaz, schimbându-si înclinarile voii, deodata cu cele ce se schimba prin firea lor. Dar cel ce a ajuns în Hristos nu se va mai resimti în nici un fel de schimbarea si stricarea celor materiale. De aceea zice Domnul: „Acestea le-am grait voua, ca în Mine pace sa aveti. În lume necazuri veti avea; dar îndrazniti, Eu am biruit lumea”. Cu alte cuvinte: în Mine, Cuvântul virtutii, aveti pace, izbaviti fiind de vârtejul si de tulburarea produsa de patimi si de lucrurile materiale; dar în lume, adica în împatimirea dupa cele materiale, aveti necazuri, pentru schimbarea si stricarea neîncetata a lor. Caci necazuri au amândoi: atât cel ce savârseste virtutea, pentru osteneala si durerea împreunata cu ea, cât si cel ce iubeste lumea, pentru dobândirea statornica a celor materiale. Dar cel dintâi are necazuri mântuitoare; iar cel de al doilea necazuri stricatoare si pierzatoare. Amândurora le este Domnul usurare: celui dintâi, pentru ca-l odihneste în Sine de ostenelile virtutii, ridicându-l sa contemplatie prin nepatimire; celui de-al doilea, pentru ca-i smulge împatimirea dupa cele stricacioase, prin pocainta.

·         Cum trebuie sa întelegem în mod cucernic cuvântul Evangheliei: „Tatal nu va judeca pe nimeni, ci toata judecata a dat-o Fiului”? Si de ce zice în alt loc: „Eu nu voi judeca pe nimeni, ci cuvântul pe care l-am grait, acela îl va judeca”. Ca Dumnezeu, nici Tatal, nici Fiul nu va judeca pe nimeni. Caci nici omul nu se face judecator al celor necuvântatoare, ci al oamenilor. Deci Tatal a dat toata judecata Fiului, nu întrucât Fiul este Dumnezeu, ci întrucât s-a facut om. Iar acesta va judeca pe toti, comparând vietuirea sa ca om cu a noastra. Iar „cuvântul Lui care va judeca” este învatatura pe care a aratat-o prin fapte, dupa cum s-a scris: „Cele ce a început Iisus sa le faca si sa le învete”.