Diadoh al Foticeei

Dupa Diadoh scopul vietii duhovnicesti este unirea sufletului cu Dumnezeu prin dragoste. El face deosebirea intre ''chipul'' lui Dumnezeu in om si ''asemanarea'' cu El. Prin pacatul stramosesc ''chipul'' dumnezeiesc s-a intinat, s-a spalacit. Harul Botezului curata ''chipul'', il spala de intinaciunea pacatului. Dar prin aceasta inca nu avem si ''asemanarea''. Spalarea chipului se face fara colaborarea noastra; lucrarea aceasta a harului inca n-o simtim. ''Asemanarea'' incepem sa o castigam pe masura ce ne sporim sfortarile noastre pentru o viata virtuoasa si o atingem deplin cand a crescut in noi dragostea de Dumnezeu in mod covarsitor. Abia dupa ce am sporit in ''asemanare'', in dragoste, ni se face si harul ''simtit''. ''Harul, cum am zis, chiar din clipa in care ne botezam se ascunde in adancul mintii. Dar isi acopera prezenta fata de simtirea mintii. Din moment ce incepe insa cineva sa iubeasca pe Dumnezeu cu toata hotararea, o parte din bunatatile harului intra in comuniune intr-un chip tainic, cu sufletul prin simtirea mintii. Caci pe masura ce sporeste sufletul, si darul dumnezeiesc isi arata dulceata sa mintii''. ''Doua bunuri ne aduce noua sfantul har al Botezului renasterii, dintre care unul covarseste pe celalalt in chip nesfarsit. Cel dintai ni se da indata. Caci ne innoieste chiar in apa si lumineaza toata trasaturile sufletului, adica ''chipul'', indepartand toata zbarcitura pacatului nostru. Iar celalalt asteapta ca sa infaptuiasca impreuna cu noi, ceea ce este ''asemanarea''. Cand incepe deci mintea sa guste intru multa simtire dulceata Prea Sfantului Duh, suntem datori sa stim ca incepe harul sa zugraveasca asa zicand peste chip, ''asemanarea''.

Diadoh arata ca, daca pana la Botez inauntrul sufletului se afla diavolul, de la Botez inauntrul lui se salasluieste harul, iar diavolul e scos afara. De aici inainte sufletul este influentat de har dinauntrul sau; iar diavolul il influenteaza numai din afara, prin mustul trupului si prin simturile lui. ''Unii au nascocit cu atat harul cat si pacatul, adica atat Duhul adevarului cat si duhul ratacirii se ascund in mintea celui ce se boteaza. De aceea zic ca o persoana imbie mintea spre cele bune, iar cealalta indata spre cele potrivnice. Eu insa am inteles din dumnezeiestile Scripturi si din insasi simtirea mintii ca inainte de Sfantul Botez harul indeamna sufletul spre cele bune din afara, iar Satana foieste in adancurile lui, incercand sa stavileasca toate iesirile mintii inspre dreapta. Dar din ceasul in care renastem, diavolul e scos afara, iar harul intra inauntru. Ca urmare aflam ca, precum odinioara stapanea asupra sufletului ratacirea, asa dupa Botez stapaneste asupra lui adevarul. Lucreaza, ce e drept, Satana asupra sufletului si dupa Botez, ca si mai inainte, ba de multe ori chiar mai rau. Dar nu ca unul ce se afla la un loc cu harul, sa nu fie, ci invaluind oarecum mintea in fumul dulceturilor nerationale, prin mustul trupului''. Cu alte cuvinte, pana nu se salasluieste harul in adancul sufletului, lucreaza chiar din el dracii cei mai subtiri, oprindu-l de la dorirea binelui si indemnandu-l la patimi sufletesti. Dar dupa ce se salasluieste harul in minte, vin la rand dracii mai materiali, care atata trupul spre patimi trupesti, ca sa desparta mintea din comuniunea cu harul. ''Harul lui Dumnezeu se salasluieste in insusi adancul sufletului. De aceea din insusi adancul inimii simtim oarecum izvorand dragostea de Dumnezeu, cand ne gandim fierbinte la El. Iar dracii de aici inainte se muta si se incuibeaza in simturile trupului, lucrand prin firea usor de influentat a trupului asupra celor ce sunt inca prunci cu sufletul… De aceea harul, prin simtirea mintii inveseleste trupul cu o bucurie negrait la cei ce sporesc in cunostinta; iar dracii, prin simturile trupului, robesc sufletul, imbiindu-l, ucigasii, cu sila spre cele ce nu vrea, cand ne afla mai ales umbland fara grija si cu nepasare pe calea credintei''.

Viata duhovniceasca incepe cu frica de Dumnezeu. ''Nimeni nu poate iubi pe Dumnezeu din toata inima, daca nu se teme mai intai de El intru simtirea inimii''. Prin frica incepe sa se curete sufletul de pacate. Dar chiar inainte de aceasta trebuie sa se desfaca de grijile lumesti. Pana ce sufletul e nepasator si dornic de placeri nu simte frica de Dumnezeu. Dar cand incepe sa se curete cu luare aminte, atunci simte frica de Dumnezeu ca pe un medicament al vietii. Curatindu-se astfel tot mai mult, ajunge la dragostea desavarsita, in care nu mai este frica, ci nepatimire. ''Cel ce iubeste pe Dumnezeu crede cu adevarat in El si implineste cu evlavie poruncile. Iar cel ce crede numai si nu este in iubire, nu are nici credinta pe care crede ca o are''.

Dupa curatirea de patimile trupesti, lucrarea in care rol mare are ascultarea si infranarea, trebuie sa se faca si curatirea mintii de ganduri rele, lucru care cere o linistire a mintii. ''Cei ce se nevoiesc trebuie sa-si pazeasca pururi cugetul neinviforat, ca mintea deosebind gandurile ce intra in ea, pe cele bune si trimise de Dumnezeu sa le aseze in camarile memorie, iar pe cele urate si dracesti sa le arunce afara din vistieriile firii''. ''Dar numai Duhul Sfant poate curata mintea cu adevarat… Caci stralucind El necontenit in camarile sufletului, nu numai ca se fac aratate in minte micile si intunecoasele navaliri ale dracilor, ci se si slabesc, fiind vadite de lumina aceea sfanta si slavita. De aceea zice Apostolul: ''Duhul sa nu-l stingeti''.

Curatindu-se mintea, se pune in lucrare simtirea ei, care este un organ prin care mintea se raporteaza la cele nevazute si dumnezeiesti, ca simturile trupului la cele vazute. ''Simtirea aceasta a mintii'', sau a ''inimii'', sau a ''sufletului'', nu trebuie inteleasa insa ca o vedere materiala a lui Dumnezeu. ''Nimeni sa nu nadajduiasca, auzind de simtirea mintii ca i se va arata in chip vazut slava lui Dumnezeu. Spunem numai ca cel ce si-a curatit sufletul simte printr-o gustare negraita mangaierea dumnezeiasca, dar nu ca i se arata ceva din cele nevazute. Pentru ca acum umblam prin credinta, nu prin vedere, zice fericitul Pavel. Daca deci i se va arata vreunui nevoitor fie vreo lumina, fie vreo forma cu chip de foc, fie glas, sa nu primeasca nicidecum o astfel de vedere. Caci este amagire vadita a vrajmasului''. ''Ca mintea, cand incepe sa fie lucrata cu putere de lumina dumnezeiasca, se face intreaga stravezie, incat isi vede in chip imbelsugat lumina sa, nimeni nu se indoieste. Caci asa devine cand puterea sufletului biruieste cu totul asupra patimilor. Dar ca tot ce i se arata intr-o forma oarecare, fie ca lumina, fie ca foc, vine din reaua uneltire a vrajmasului ne invata limpede dumnezeiescul Pavel, spunand ca acela se preface in inger al luminii''.

Dar inaintarea aceasta in viata duhovniceasca, spre nepatimire, dragoste si vedere tainica, nu se face fara lupte. ''Cand mintea incepe sa simta harul Preasfantului Dup, atunci si Satana mangaie sufletul printr-o simtire dulce, in timpul odihnei de noapte, cand vine ca o adiere de somn usor peste el''. Ceea ce ajuta atunci sufletului sa alunge adierea dulce a Satanei este numele Domnului Iisus. ''Daca deci mintea va fi aflata tinand in amintire fierbinte numele sfant al Domnului Iisus si se va folosi ca de o arma de numele acela preasfant si preamarit, va pleca amagitorul viclean''.

Cu cat se imbogateste sufletul mai mult de darurile lui Dumnezeu, cu atat ''ingaduie Domnul mai mult sa fie suparat de draci, ca sa invete tot mai mult sa faca deosebire intre bine si rau si sa se faca mai smerit''.

Diadoh are comuna cu multi scriitori din Rasarit teoria deosebirii dintre ''teolog'' si ''gnostic''. Teologul este propovaduitorul, cuvantatorul tainelor dumnezeiesti, care a primit darul cuvantului, al invataturii, care e totodata si darul intelepciunii. Spre deosebire de el, gnosticul a primit darul ''cunostintei'', al unirii cu Dumnezeu si al trairii acestei uniri. Drumul gnosticului este mai ales acela al rugaciunii, al insingurarii in adancurile trairii mistice, departe de orice grija.

''Poate nota cea mai surprinzatoare a acestei scrieri, zice Viller-Rahner, este ca viata duhovniceasca apare de la inceput pana la sfarsit ca o ''traire'' si ca la orice pas se vorbeste de ''experienta''…

ˇ         Definitia credintei: cugetare nepatimasa despre Dumnezeu.(Diadoh al Foticeii)6

ˇ         Definitia nadejdii: calatoria mintii spre cele nadajduite. (Diadoh al Foticeii)9

ˇ         Definitia rabdarii: staruinta neincetata de a vedea cu ochii intelegerii pe Cel nevazut, ca vazut. (Diadoh al Foticeii)39

ˇ         Definitia neiubirii de argint: a vrea sa nu ia bani, asa cum vrea cineva sa aiba. (Diadoh al Foticeii)41

ˇ         Definitia cunostintei: a te uita pe tine cand te gandesti la Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)7

ˇ         Definitia smeritei cugetari: uitarea atenta a ispravilor tale. (Diadoh al Foticeii)45

ˇ         Definitia curatiei: simtire pururi lipita de Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)4

ˇ         Definitia iubirii: sporirea prieteniei fata de cei ce ne ocarasc. (Diadoh al Foticeii)11

ˇ         Definitia desavarsitei desfatari in Dumnezeu: a socoti bucurie tristetea mortii. (Diadoh al Foticeii)24

ˇ         Raul nu este in fire, nici nu este cineva rau prin fire. Caci Dumnezeu nu a facut ceva rau. Cand insa cineva, din pofta inimii, aduce la o forma ceea ce nu are fiinta, atunci aceea incepe sa fie ceea ce vrea cel ce face aceasta. Se cuvine deci ca prin cultivarea necontenita a amintirii lui Dumnezeu sa ne ferim de a ne deprinde cu raul. Caci e mai puternica firea binelui, decat deprinderea raului. Fiindca cel dintai este, pe cand cel de al doilea, nu este, decat numai in faptul ca se face. (Diadoh al Foticeii)23

ˇ         Cuvantul duhovnicesc umple de siguranta simtirea mintii, caci e purtat de lucrarea dragostei ce izvoraste din Dumnezeu. De aceea mintea noastra se indeletniceste, fara sa fie silita, cu grairea despre Dumnezeu. Caci nu simte atunci vreo lipsa care provoaca grija. Fiindca atat de mult se largeste prin vederi, cat vrea lucrarea dragostei. Bine este deci sa asteptam totdeauna cu credinta, ca sa primim prin dragoste iluminarea pentru a cuvanta. Caci nimic nu e mai sarac decat cugetarea care, stand afara de Dumnezeu, filozofeaza despre Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)7

ˇ         Nici cel ce este inca luminat nu se cade sa se apropie de vederile duhovnicesti; nici cel invaluit din belsug de lumina bunatatii Preasfantului Duh sa nu inceapa a cuvanta, pentru ca lipsa luminii aduce nestiinta; iar belsugul nu ingaduie sa vorbeasca. Caci sufletul fiind atunci beat de dragoste catre Dumnezeu, vrea sa se desfateze cu glas tacut de slava Domnului. Prin urmare numai cel ce tine mijlocia iluminarii, trebuie sa purceada a grai despre Dumnezeu. Caci aceasta masura daruieste sufletului cuvinte pline de stralucire. Iar stralucirea iluminarii hraneste credinta celui ce graieste intru credinta. Caci randuiala este ca cel ce invata pe altii sa guste, prin dragoste, el mai intai din rodul cunostintei, asa cum plugarul care se osteneste trebuie sa se impartaseasca el mai intai din roade. (Diadoh al Foticeii)7

ˇ         Atat intelepciunea, cat si cunostinta, cat si celelalte daruri dumnezeiesti sunt ale unuia si aceluiasi Duh Sfant. Dar fiecare din ele isi are lucrarea sa deosebita. De aceea unuia i s-a dat intelepciune, altuia cunostinta intru acelasi Duh, marturiseste Apostolul. Cunostinta leaga pe om de Dumnezeu prin experienta, dar nu indeamna sufletul sa cuvanteze despre lucruri. De aceea unii dintre cei ce petrec in viata monahala sunt luminati de ea in simtirea lor, dar la cuvinte dumnezeiesti nu vin. Daca insa se da cuiva pe langa cunostinta si intelepciune, in duh de frica, lucru ce rar se intampla, aceasta descopera insasi lucrarea cunostintei, prin dragoste. Fiindca cea dintai obisnuieste sa lumineze prin traire, a doua prin cuvant. Dar cunostinta o aduce rugaciunea si linistea multa, cand lipsesc cu desavarsire grijile; iar intelepciunea o aduce meditarea fara slava desarta a cuvintelor Duhului, si mai ales harul lui Dumnezeu pe care o da. (Diadoh al Foticeii)7

ˇ         Cand facultatea impulsiva (mania) a sufletului se porneste impotriva patimilor, trebuie sa stii ca este vreme de tacere, caci este ceas de lupta. Iar cand vede cineva ca starea aceasta de neliniste a ajuns la liniste, fie prin rugaciune, fie prin milostenie, sa se lase miscat de dragostea cuvintelor, asigurand insa prin legaturile smeritei cugetari aripile mintii. Caci pana nu se smereste cineva foarte prin dispretuirea de sine, nu poate grai despre maretia lui Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)43

ˇ         Cuvantul duhovnicesc pastreaza sufletul celui ce-l graieste pururi neiubitor de slava desarta. Caci mangaind toate partile sufletului prin simtirea inimii, il face sa nu mai aiba trebuinta de slava de la oameni. De aceea ii pazeste pururi cugetarea fara naluciri, prefacand-o intreaga in dragostea de Dumnezeu. Dar cuvantul intelepciunii lumesti il indeamna pe om pururi spre iubirea de slava. Caci neputand mangaia si satisface pe cei ce-l graiesc, prin experienta simtirii, le daruieste placerea laudelor, fiind el insusi o plasmuire a oamenilor iubitori de slava. Vom cunoaste deci fara ratacire aceasta inraurire a cuvantului lui Dumnezeu, daca vom cheltui ceasurile cand nu graim, in tacere lipsita de griji si in pomenirea fierbinte a lui Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)7

ˇ         Stiu pe cineva care iubeste asa de mult pe Dumnezeu, plangand totusi ca nu-l poate iubi cat vrea, incat sufletul lui este necontenit intr-o astfel de dorinta fierbinte, ca Dumnezeu se slaveste in el, iar el este ca si cand n-ar fi. Despre sine nu stie ce valoare are, iar laudele cuvintelor nu-l indulcesc. Caci din multa dorire a smereniei nu-si cunoaste vrednicia sa, ci slujeste lui Dumnezeu dupa randuiala preotilor. Iar din multa iubire de Dumnezeu isi ascunde amintirea vredniciei, ingropand cu smerenie undeva in adancul dragostei de Dumnezeu lauda ce i se cuvine din pricina acestei vrednicii, ca sa-si para in cugetarea sa totdeauna o sluga netrebnica, fiind cu totul strain de vrednicia sa, prin dorul dupa smerenie. Acest lucru suntem datori sa-l facem si noi, fugind de orice cinste si slava, pentru covarsitoarea bogatie a dragostei Domnului, care ne-a iubit asa de mult pe noi. (Diadoh al Foticeii)45

ˇ         Cand incepe cineva sa simta cu imbelsugare dragostea lui Dumnezeu, incepe sa iubeasca si pe aproapele intru simtirea duhului. Si aceasta este dragostea despre care graiesc toate Sfintele Scripturi. Caci prietenia dupa trup se desface foarte usor cand se gaseste o cat de mica pricina. Pentru ca nu a fost legata cu simtirea Duhului. Dar in sufletul ce sta sub inraurirea lui Dumnezeu, chiar daca s-ar intampla sa se produca vreo suparare, totusi legatura dragostei nu se desface dintr-insul. Caci aprinzandu-se pe sine insusi din nou de focul dragostei lui Dumnezeu, indata revine iarasi la starea cea buna si cu multa bucurie primeste dragostea aproapelui, chiar daca a fost ocarat sau pagubit mult de catre acela pentru ca acest suflet topeste in dulceata lui Dumnezeu amaraciunea iscata de galceava. (Diadoh al Foticeii)11

ˇ         Nimeni nu poate sa iubeasca pe Dumnezeu din toata inima, daca nu se va teme de El mai intai intru simtirea inimii. Caci numai curatindu-se si inmuindu-se sufletul prin inraurirea temerii, vine la dragoste lucratoare. Dar nu va veni cineva la temerea de Dumnezeu in chipul aratat, daca nu va parasi toate grijile lumesti. Caci numai cand ajunge mintea la liniste multa si la negrija, o stramtoreaza frica de Dumnezeu, curatind-o intru simtire multa de toata grosimea pamanteasca, ca astfel sa o aduca la marea dragoste a bunatatii lui Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)13

ˇ         Ranile primite de trup, daca s-au inasprit si s-au umplut de murdarie, nu simt lucrarea leacului: dar dupa ce sunt curatite, simt lucrarea leacului, ajungand prin el la tamaduire desavarsita. Asa si sufletul: cata vreme e neingrijit si acoperit in intregime de lepra voluptatii, nu poate simti frica lui Dumnezeu, chiar daca i-ar vesti cineva neincetat judecata infricosata si aspra a lui Dumnezeu. Dar cand incepe sa se curateasca cu multa luare aminte, simte frica lui Dumnezeu ca pe un leac adevarat al vietii, care mustrandu-l, il arde ca intr-un foc fara durere. Pe urma, curatindu-se treptat, ajunge la curatirea desavarsita, sporind in dragoste pe masura ce se micsoreaza frica din el. In felul acesta ajunge la dragostea desavarsita, in care, cum am zis, nu mai este frica, ci nepatimirea deplina, produsa de slava lui Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)43

ˇ         Sufletul care nu s-a izbavit de grijile lumesti nu iubeste nici pe Dumnezeu cu adevarat si nu dispretuieste nici pe diavolul cum trebuie. Caci grija vietii ii este ii este ca un acoperamant, care il impovareaza. Din aceasta pricina mintea nu-si poate cunoaste dreptul de judecata asupra acestor feluri de lucruri, ca sa dea fara greseala hotararile judecatii sale. Deci in toate chipurile retragerea din lume e folositoare. (Diadoh al Foticeii)22

ˇ         Ţine de sufletul curat cuvantul fara pizma, ravna fara rautate ii dragostea neincetata fata de Domnul slavei. Atunci si mintea isi potriveste cumpenele sale cu exactitate, fiind de fata in cugetarea sa ca in cel mai curat loc de judecata. (Diadoh al Foticeii)43

ˇ         Cand cercetam adancul credintei, se tulbura, dar cand il privim cu dispozitia simpla a inimii, se insenineaza. Caci adancul credintei, fiind apa uitarii relelor, nu rabda sa fie cercetat de cugetari iscoditoare. Sa plutim deci pe aceste ape cu simplitatea intelegerii, ca sa ajungem la limanul voii lui Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)7

ˇ         Nimeni nu poate iubi sau crede cu adevarat, daca nu se are pe sine insusi paras al sau. Caci cand cunostinta noastra se tulbura prin mustrarile ce si le face, nu mai e lasata mintea sa simta mireasma bunurilor supra-lumesti, ci indata e cuprinsa de indoiala: pe de o parte doreste acea mireasma cu ardoare pentru experienta lor anticipata prin credinta, pe de alta nu o mai poate prinde cu simtirea inimii prin dragoste, din pricina deselor impunsaturi ale constiintei mustratoare. Dar curatindu-ne pe noi insine printr-o atentie mai fierbinte, vom castiga ceea ce dorim in Dumnezeu, dobandind o si mai deplina experienta. (Diadoh al Foticeii)43

ˇ         Cei ce se nevoiesc trebuie sa-si pastreze cugetarea netulburata, ca mintea deosebind gandurile ce trec prin ea, pe cele bune si trimise de Dumnezeu sa le aseze in camarile amintirii, iar pe cele intunecoase si dracesti sa le arunce afara din jitnitele firii. Caci atunci cand marea e linistita, pescarii vad pana in adancuri, incat nu le scapa aproape nici unul din pestii care misuna acolo. Dar cand e tulburata de vanturi, ascunde in negura tulburarii ceea ce se lasa cu prisosinta sa fie vazut cand e linistita si limpede. Mestesugul celor ce pun la cale viclesugurile pescaresti nu mai atunci nici o putere. Aceasta se intampla sa o pateasca si mintea contemplativa, mai ales atunci cand dintr-o manie nedreapta se tulbura adancul sufletului. (Diadoh al Foticeii)22 28

ˇ         Sunt foarte putini aceia care isi cunosc cu de-amanuntul toate greselile lor si a caror minte nu e rapita niciodata de la pomenirea lui Dumnezeu. Caci precum ochii nostri cei trupesti, cand sunt sanatosi pot vedea toate, pana si tantarii care zboara in aer, dar cand sunt acoperiti cu albeata sau de niscai urdori, chiar daca vine inaintea lor vreun lucru mare nu-l vad decat foarte sters, iar pe cele mici nici nu le prind cu simtul vederii, tot asa si sufletul, de isi va subtia cu luare aminte coaja care i-a venit din iubirea de lume, va socoti chiar si cele mai mici greseli ale sale ca foarte mari si va varsa neincetat lacrimi peste lacrimi cu multa multumire. Caci s-a spus: ''Dreptii se vor marturisi numelui Tau''. Dar de va starui in dragoste de lume, chiar daca ar savarsi vreo ucidere, sau alta fapta vrednica de mare pedeapsa, o va privi foarte linistit, iar celorlalte greseli nu le va da nici o insemnatate, ci le va socoti adeseori ca ispravi. De aceea nu se va rusina netrebnicul nici chiar sa le apere cu caldura. (Diadoh al Foticeii)33

ˇ         Numai Duhul Sfant poate sa curateasca mintea. Caci de nu va intra Cel puternic sa dezarmeze si sa lege pe talhar, nu se va slobozi nicidecum prada. Deci se cade ca prin toate si mai ales prin pacea sufletului sa dam odihna Duhului Sfant in noi, ca sa avem sfesnicul cunostintei luminand in noi totdeauna. Caci raspandindu-si el neincetat lumina in camarile sufletului, nu numai ca se fac aratate in minte acele mici si intunecate atacuri (momeli) ale dracilor, ci se si slabesc, fiind date pe fata de lumina aceea sfanta si slavita. De aceea Apostolul zice: ''Duhul sa nu-l stingeti!'', adica nu lucrati, sau nu ganditi cele rele, ca sa nu intristati bunatatea Duhului Sfant si sa va lipsiti de sfesnicul acela ocrotitor. Caci nu se stinge Cel vesnic si de viata facator, ci de-l vom intrista se va departa de la noi, lasand mintea incetosata si neluminata. (Diadoh al Foticeii)28

ˇ         Simtirea mintii consta in gustarea precisa a realitatilor distincte din lumea nevazuta. Caci precum prin simtul gustului trupesc, cand se afla in stare de sanatate, deosebim fara greseala cele bune de cele rele si dorim cele bune, tot asa mintea noastra, cand incepe sa se miste in deplina sanatate si fara griji, poate sa simta din belsug mangaierea dumnezeiasca si sa nu mai fie rapita niciodata de contrariul aceleia. Si precum trupul, gustand din dulceturile pamantesti, experimenteaza fara greseala simtirea lor, asa si mintea, cand se afla deasupra cugetului trupesc, poate sa guste fara sa se insele mangaierea Duhului Sfant. (''Gustati, zice, si vedeti ca e bun Domnul'' si sa pastreze amintirea gustarii neuitata prin lucrarea dragostei, incat sa-si poata da seama fara greseala de cele ce-i sunt de folos$ dupa Sfantul care zice: ''Si aceasta ma rog, ca dragostea voastra sa prisoseasca tot mai mult si mai mult, in cunostinta si simtire, ca sa pretuiti cele ce sunt de folos''). (Diadoh al Foticeii)28

ˇ         Cand mintea noastra incepe sa simta harul Preasfantului Duh, Satana cauta si el sa ne mangaie sufletul printr-o simtire la aparenta placuta, aducand peste noi, in vremea linistirii de noapte, o adiere asemenea unui somn foarte usor. Dar daca mintea va fi gasita tinand in pomenire fierbinte sfantul nume al Domnului Iisus si va folosi preasfantul si slavitul nume al Lui, ca pe o arma impotriva inselaciunii, se va departa amagitorul viclean. Insa de aici inainte se va aprinde statornic impotriva sufletului. Iar urmarea va fi ca mintea, cunoscand cu de-amanuntul inselaciunea celui viclean, va castiga si mai multa experienta in a deosebi aceste doua lucrari. (Diadoh al Foticeii)28

ˇ         Mangaierea cea buna vine sau in vreme de veghe a trupului sau ca o aratare in somn a vreunui bun viitor; insa numai cand cineva, staruind in pomenirea fierbinte a lui Dumnezeu, s-a lipit de dragostea Lui. Iar mangaierea amagitoare vine, cum am spus, totdeauna cand cel ce se nevoieste e furat de o toropeala usoara, amestecata cu o jumatate de pomenire a lui Dumnezeu. Cea dintai, ca una ce e de la Dumnezeu, indeamna in chip vadit sufletele nevoitorilor spre dragoste, umplandu-se de multa bucurie. Cea de a doua, obisnuind sa invaluie sufletul intr-o adiere amagitoare, incearca sa fure prin somnul trupului simtirea mintii sanatoase, care pastreaza pomenirea lui Dumnezeu. Deci daca mintea se va afla, cum am spus, staruind cu luare aminte in pomenirea Domnului Iisus, va risipi adierea dulce la parere a vrajmasului si se va porni cu bucurie la razboiul impotriva lui, avand la indemana ca arma, pe langa har, experienta dobandita. (Diadoh al Foticeii)27

ˇ         Se intampla uneori ca sufletul se aprinde spre dragostea lui Dumnezeu, fiind luat de o miscare nesovaielnica si lipsita de naluciri; el atrage atunci oarecum si trupul in adancul dragostei aceleia negraite, fie ca aceasta se intampla in vremea de veghe, fie, cum am zis, cand cel care e stapanit de lucrarea sfantului har ajunge in stare de somn. Atunci el nu mai cugeta la nimic, decat la aceea spre ceea ce a miscat. Cand i se intampla asa ceva, trebuie sa stie ca aceasta este lucrarea Duhului Sfant. Caci indulcindu-se atunci intreg de acea dulceata negraita, nu mai poate cugeta la nimic altceva, fiind coplesit de o bucurie adanca. Dar daca mintea, aflandu-se sub o astfel de lucrare, zamisleste vreo indoiala sub vreun inteles intinat, si se foloseste de sfantul nume spre a se apara de cel rau, si nu numai pentru a primi dragostea lui Dumnezeu, trebuie sa inteleaga ca aceea mangaiere cu infatisare de bucurie este de la inselatorul. Bucuria aceasta este lipsita de calitate si de intimitate, fiind produsa de vrajmasul care vrea ca sufletul sa preacurveasca. Caci atunci cand vede mintea laudandu-se cu experienta simtirii sale, el imbie sufletului anumite mangaieri bune la aparenta, ca aceasta, distrat de dulceata aceea moale si umeda, sa nu poata cunoaste amestecul celui viclean. Din aceasta sa cunoastem, prin urmare, Duhul adevarului si duhul inselaciunii. Caci este cu neputinta sa guste cineva cu simtirea din dulceata dumnezeiasca, sau sa experimenteze prin simtire amaraciunea dracilor, daca nu s-a umplut de incredintarea ca harul s-a salasluit in adancul mintii, iar duhurile rele petrec imprejurul madularelor inimii, lucru care dracii nu vreau sa fie niciodata crezut de oameni, ca nu cumva, stiind aceasta sigur, sa se inarmeze impotriva lor cu pomenirea lui Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)10 27

ˇ         Auzind despre simtirea mintii, nimeni sa nu creada ca i se va arata slava lui Dumnezeu in chip vazut. Caci zicem ca sufletul simte, cand e curat, printr-o anumita gustare negraita, mangaierea dumnezeiasca, dar nu ca i se arata ceva din cele nevazute. ''Fiindca acum umbla prin credinta si nu prin vedere'', cum zice fericitul Pavel. Deci daca i se va arata vreunuia dintre cei ce se nevoiesc, fie vreo lumina, fie vreo figura in chip de foc, fie vreun glas, nicidecum sa nu primeasca o astfel de aratare. Caci este o inselaciune vadita a vrajmasului, care a amagit pe multi prin nestiinta, facandu-i sa se abata de la calea adevarului. Noi insa stim ca pana ce petrecem in trupul acesta stricacios, suntem departe de Dumnezeu, adica nu putem sa-L vedem in chip vazut nici pe El, nici altceva din minunile ceresti. (Diadoh al Foticeii)10

ˇ         Visurile, care sunt trimise sufletului de iubirea lui Dumnezeu, sunt marturiile neinselatoare ale unui suflet sanatos. De aceea nu trec de la o infatisare la alta, nici nu ingrozesc simtirea, nici nu aduc rasul sau plansul asa deodata. Ci se apropie de suflet cu toata blandetea, umplandu-l de bucurie duhovniceasca. De aceea si dupa ce s-a trezit trupul din somn, sufletul cauta cu mult dor sa prelungeasca bucuria visului. Dar in nalucirile aduse de draci totul se intampla dimpotriva. Ele nici nu raman la aceeasi infatisare, nici nu arata multa vreme o forma netulburata. Caci ceea ce nu au dracii din voie libera, ci imprumuta numai din dorinta de a amagi, nu poate sa-i indestuleze pentru multa vreme. De aceea spun lucruri mari si ameninta cumplit, luandu-si adeseori chip de ostasi; iar uneori si canta in suflet cu strigat. Dar mintea recunoscandu-i din aceste semne, cand e curata, trezeste trupul, iar uneori se si bucura fiindca a putut cunoaste viclenia lor. De aceea, vadindu-i adeseori chiar in vis, ii infurie grozav. Dar se intampla uneori ca nici visele bune nu aduc bucurie sufletului, ci aseaza in el o intristare dulce si lacrimi fara durere. Iar aceasta se intampla celor ce au inaintat mult in smerenia cugetarii. (Diadoh al Foticeii)25

ˇ         Nu trebuie sa ne indoim ca atunci cand mintea incepe sa se afle sub lucrarea puternica a luminii dumnezeiesti, se face intreaga stravezie, incat isi vede cu imbelsugare propria ei lumina. Caci aceasta se intampla, zice, cand puterea sufletului pune stapanire asupra patimilor. Dar ca tot ce i se arata intr-o anumita forma, fie ca lumina, fie ca foc, se intampla din uneltirea vrajmasului, ne invata limpede dumnezeiescul Pavel, zicand ca acela se preface in chipul ingerului luminii. Prin urmare nu trebuie sa se apuce cineva de viata ascetica cu nadejdea aceasta, ca nu cumva sa afle Satana prin aceasta sufletul gata pentru rapire; ci cu nadejdea ca sa ajunga numai sa iubeasca pe Dumnezeu cu toata simtirea si convingerea inimii, ceea ce inseamna din tot sufletul, din toata inima si din tot cugetul. Caci cel ce e adus de lucrarea harului lui Dumnezeu la aceasta stare a iesit din lume, chiar daca este in lume. (Diadoh al Foticeii)10

ˇ         Infranarea este un nume de obste, care se adauga la numele tuturor virtutilor. Deci cel ce se nevoieste trebuie sa se infraneze in toate. Caci precum oricare madular al omului, chiar daca dintre cele mai mici, de va fi taiat, face urata intreaga infatisare a omului, fie cat de mic madularul care lipseste, tot cel ce se neglijeaza chiar si numai o singura virtute, strica toata frumusetea infranarii, fara sa stie. Se cuvine deci sa ne ostenim nu numai pentru virtutile trupesti, ci si pentru cele care pot curata omul nostru cel dinauntru. Caci ce folos va avea cel ce-si pazeste trupul feciorelnic, daca sufletul si-l lasa sa se desfraneze cu dracul neascultarii? Sau cum se va incununa cel ce s-a infranat de lacomia pantecelui si de la toata pofta trupeasca, dar n-a avut grija de inchipuirea de sine si de iubirea de slava si n-a rabdat nici cel mai mic necaz, care e masura cu care se va masura lumina dreptatii celor ce au implinit faptele dreptatii in duh de smerenie? (Diadoh al Foticeii)10

ˇ         Cei ce se nevoiesc trebuie sa urasca toate patimile nerationale in asa fel incat sa le ajunga ura fata de ele o adevarata obisnuinta. Dar infranarea de mancari trebuie sa o pazeasca in asa fel, ca sa nu castige vreo scarba fata de vreuna din ele. Acesta ar fi un lucru vrednic de osanda si cu totul dracesc. Caci nu ne infranam de la ele fiindca ar fi vrednice de ocara (sa nu fie), ci, ca departandu-ne de multele mancari, sa pedepsim cu dreapta masura madularele aprinse ale trupului; apoi, ca sa avem destul prisos ca sa-l putem da saracilor, drept semn al dragostei adevarate. (Diadoh al Foticeii)10

ˇ         Precum trupul ingreunat de multimea mancarilor face mintea molaie si greoaie, tot asa cand e slabit de prea multa infranare face partea contemplativa a sufletului, posomorata si neiubitoare de cunostinta. Deci mancarile trebuie sa se potriveasca cu starea trupului. Cand trupul e sanatos, trebuie sa fie chinuit atat cat trebuie, iar cand e slabit, sa fie ingrijit, dar cu masura. Caci cel ce se nevoieste nu trebuie sa-si slabeasca trupul decat atata cat trebuie ca sa-i inlesneasca lupta, ca prin ostenelile trupului si sufletul sa se curateasca dupa cuviinta. (Diadoh al Foticeii)34

ˇ         Cand dracul slavei desarte se aprinde puternic impotriva noastra, luand ca motiv venirea vreunor frati, sau a oricarui alt strain la noi, bine este sa lasam cu acest prilej ceva din asprimea dietei noastre obisnuite. Prin aceasta vom face pe drac sa plece fara isprava, ba mai degraba plangandu-si incercarea neizbutita. Totodata vom implini cu dreapta judecata legea dragostei, pazind in aceeasi vreme taina infranarii nedezvaluita, prin pogoramantul ce l-am primit. (Diadoh al Foticeii)44

ˇ         Precum pamantul udat cu masura face sa rasara cu cel mai mare spor samanta curata semanata in el, dar inecat de multe ploi aduce numai spini si maracini, asa si pamantul inimii, de vom folosi vinul cu masura, va scoate la iveala, curate, semintele ei firesti, iar pe cele semanate de Duhul Sfant in ea le va face sa rasara foarte infloritoare si cu mult rod; dar de o vom scalda in multa bautura, va preface in spini si maracini toate gandurile ei. (Diadoh al Foticeii) 34

ˇ         Cand mintea noastra inoata in valurile bauturii, nu numai ca vede in somn cu patima chipurile zugravite de draci, ci isi plasmuieste si in sine anumite vederi frumoase, imbratisand cu foc nalucirile sale, ca pe niste amante. Caci infierbantandu-se madularele ce servesc la impreunarea trupeasca de caldura vinului, mintea e silita sa-si infatiseze vreo umbra placuta a patimii. Se cuvine deci ca, folosindu-ne de dreapta masura, sa ne ferim de vatamarea ce vine din lacomie. Caci daca nu s-a nascut in minte placerea, care sa o impinga spre zugravirea pacatului, ea ramane intreaga lipsita de naluciri si, ceea ce-i mai mult, neafemeiata. (Diadoh al Foticeii)34

ˇ         Cei ce vor sa-si infraneze partile trupului care se umfla, nu trebuie sa umble dupa bauturile drese, pe care mesterii acestei nascociri le numesc aperitive, fiindca deschid drumul spre pantece belsugului de mancari. Caci nu numai calitatea lor e vatamatoare pentru trupurile celor ce se nevoiesc, ci si insasi amestecarea lor prosteasca raneste foarte tare constiinta tematoare de Dumnezeu. Ce-i lipseste doar vinului, ca sa fie muiata asprimea lui prin amestecarea cu felurite dulcegarii? (Diadoh al Foticeii)34

ˇ         Domnul nostru Iisus Hristos, invatatorul acestei sfintite vietuiri, a fost adapat cu otet in vremea patimilor de catre cei ce slujeau poruncii diavolesti, ca sa ne lase (imi pare mie) o pilda invederata despre dispozitia ce trebuie sa o avem in timpul sfintitelor nevointe. Caci nu trebuie sa se foloseasca, zice, de mancari si bauturi dulci cei ce se lupta impotriva pacatului, ci sa rabde mai degraba, fara sovaire, acreala si amaraciunea luptei. Dar s-a mai adaugat si isop in buretele ocarii ca sa ni se arate deplin modul in care ne putem curata. Caci acreala este proprie nevointelor, iar curatirea e proprie desavarsirii. (Diadoh al Foticeii)34

ˇ         Nimic nu te impiedica sa chemi doctorul la vreme de boala. Caci trebuia ca experienta omeneasca sa dea odata nastere acestui mestesug. De aceea au si existat leacurile, mai inainte de a fi aflat. Dar nu trebuie sa ne punem nadejdea vindecarii in ei, ci in Iisus Hristos, Mantuitorul si Doctorul nostru cel adevarat. Iar aceasta o spun celor ce urmaresc tinta infranarii in chinovii si in cetati, pentru faptul ca nu pot sa aiba neincetat credinta lucratoare prin dragoste, datorita imprejurarilor ce li se intampla; dar si pentru ca sa nu cada in slava desarta si in ispita diavolului, din care pricini unii dintre ei se lauda adeseori ca nu au trebuinta de doctori. Daca insa cineva isi duce viata retrasa in locuri mai pustii, numai intre doi sau trei frati de acelasi fel, sa se lase pe sine cu credinta numai in grija Domnului, care ne tamaduieste toata boala si toata neputinta, in orice patimire ar cadea. Caci dupa Domnul, ii ajunge pustia ca sa-l mangaie in boala lui. Fiindca unul ca acesta nu e lipsit niciodata de lucrarea credintei, nici nu are prilej sa se faleasca cu virtutea rabdarii, ci se foloseste de pustie ca de o buna acoperitoare. De aceea ''salasluieste Domnul in casa pe cei ce vietuiesc in singuratate''. (Diadoh al Foticeii)6

ˇ         Cand din pricina unor boli trupesti ce ni se intampla, ne scarbim de noi insine, trebuie sa stim ca sufletul nostru este inca rob poftelor trupului. De aceea doreste el fericire pamanteasca si nu vrea sa se desparta de bunatatile vietii, ci socoteste un mare neajuns sa nu se poata folosi, din pricina bolilor, de frumusetile vietii. Dar de va primi cu multumire supararile bolii, va cunoaste ca nu e departe de hotarele neprihanirii. Drept aceea, atunci si moartea o asteapta cu bucurie, ca fiind mai degraba pricina a vietii adevarate. (Diadoh al Foticeii)39

ˇ         Sufletul nu va dori sa se desparta de trup pana nu-si va pierde orice placere pentru lumea de aici. Caci toate simturile trupului se impotrivesc credintei, fiindca ele sunt numai pentru lucrurile de acum, iar aceea vesteste maretia bunurilor viitoare. Se cuvine deci ca cel ce se nevoieste sa nu se gandeasca niciodata la pomi cu ramuri bogate si umbroase, la izvoare cu ape curgatoare, la gradini felurite si inflorite, la case impodobite si la petreceri cu rudeniile; de asemenea sa nu-si aminteasca de ospetele care s-ar intampla la praznice, ci sa se foloseasca numai de cele strict trebuincioase cu toata multumirea, iar incolo sa socoteasca viata ca pe o cale straina, pustie de orice placere trupeasca. Caci numai stramtorand astfel cugetarea noastra, o vom indrepta intreaga pe urmele vietii vesnice. (Diadoh al Foticeii)27

ˇ         Ca vederea, gustul si celelalte simturi slabesc tinerea de minte a inimii, cand ne folosim de ele peste masura, ne-o spune cea dintai, Eva. Caci pana ce n-a privit la pomul oprit cu placere isi amintea cu grija de porunca dumnezeiasca. De aceea era acoperita de aripile dragostei dumnezeiesti, nedandu-si seama din aceasta pricina de goliciunea ei. Dar cand a privit la pom cu placere si s-a atins de el cu multa pofta si in sfarsit a gustat din rodul lui cu o voluptate puternica, indata s-a patruns de dorinta dupa impreunarea trupeasca, aprinzandu-se de patima prin faptul ca era goala. Si astfel toata pofta ei si-a intors-o spre gustarea lucrurilor de aici, amestecand, din pricina fructului placut la vedere, in greseala ei si greseala lui Adam. De atunci, cu anevoie isi mai poate aduce omul aminte de Dumnezeu, sau de poruncile Lui. Deci noi, privind pururi in adancul inimii noastre cu necontenita pomenire a lui Dumnezeu, sa petrecem in aceasta viata inselatoare, ca niste lipsiti de vedere. Caci e propriu intelepciunii duhovnicesti sa pazeasca pururi neinaripat dorul privirilor. La aceasta ne indeamna si mult incercatul Iov, zicand: ''Inima mea nu s-a luat dupa ochii mei''. Lucrul acesta este cu adevarat semnul celei mai de pe urma infranari. (Diadoh al Foticeii)27

ˇ         Cel ce petrece pururi in inima sa e departe de toate lucrurile frumoase ale vietii. Caci umbland in duh, nu poate cunoaste poftele trupului. Unul ca acesta facandu-si plimbarile in cetatea intarita a virtutilor, le are pe acestea ca pazitori la portile cetatii curatiei. De aceea uneltirile dracilor impotriva lui raman fara succes, chiar daca ar ajunge sagetile poftei josnice pana la ferestrele firii. (Diadoh al Foticeii)28

ˇ         Cand sufletul nostru incepe sa nu mai pofteasca lucrurile frumoase ale pamantului, se furiseaza de cele mai multe ori in el un gand de trandavie, care nu-i ingaduie sa stea cu placere nici in slujba cuvantului si nu-i lasa nici dorinta hotarata dupa bunurile viitoare; ba ii infatiseaza si viata aceasta trecatoare ca neavand nici un rost si fiind cu totul incapabila de vreo fapta vrednica de-a fi numita virtute; si insasi cunostinta o dispretuieste, ca pe una ce a fost data si altor multi oameni, sau ca pe una ce nu ne fagaduieste nimic desavarsit. De aceasta patima molesitoare si aducatoare de toropeala vom scapa de ne vom tine cu tarie cugetul nostru intre hotare foarte inguste, cautand numai la pomenirea lui Dumnezeu. Caci numai intorcandu-se astfel mintea la caldura ei, va putea sa se izbaveasca fara durere de acea imprastiere nesocotita. (Diadoh al Foticeii)1

ˇ         Cand ii inchidem mintii toate iesirile cu pomenirea lui Dumnezeu, ea cere o ocupatie care sa dea de lucru harniciei ei. Trebuie sa-i dam deci pe: Doamne Iisuse, prin care isi poate ajunge deplin scopul. ''Caci nimeni nu numeste Domn pe Iisus, fara numai in Duhul Sfant''. Dar asa de strans si de neincetat sa priveasca la acest cuvant in camarile sale, incat sa nu se abata nicidecum spre niscai naluciri. Caci toti aceia care cugeta neincetat la acest nume sfant si slavit in adancul inimii, vor putea vedea odata si lumina mintii. Pentru ca daca e tinut strans in amintire, el arde toata pata de pe fata sufletului, printr-o simtire puternica. ''Caci Dumnezeul nostru este foc mistuitor'' ce arde toata rautatea. Ca urmare Domnul atrage sufletul la iubirea puternica a slavei Sale. Caci zabovind numele acela slavit si mult dorit prin pomenirea mintii in caldura inimii, sadeste in noi numaidecat deprinderea de-a iubi bunatatea Lui, nemaifiind nimic care sa ne impiedice. Acesta este margaritarul cel de mult pret, pe care-l poate agonisi cineva vanzand toata averea sa, ca sa aiba o bucurie negraita de aflarea lui. (Diadoh al Foticeii)40

ˇ         Alta este bucuria incepatoare si alta cea desavarsitoare. Cea dintai nu e lipsita de lucrarea inchipuirii (de naluciri); cealalta are ca putere smerita cugetare. Iar la mijlocul lor se afla intristarea iubitoare de Dumnezeu si lacrima fara durere. ''Caci intru inmultirea intelepciunii sta spor de amaraciune si cine-si inmulteste cunostinta isi sporeste suferinta''. De aceea sufletul trebuie imbiat intai la nevointe prin bucuria incepatoare, ca apoi sa fie mustrat si probat de catre adevarul Duhului Sfant pentru relele pe care le-a facut si pentru imprastierile de care se mai face vinovat. ''Caci intru mustrari, zice, ai pedepsit pe om pentru faradelege si ai subtiat ca pe o panza de paianjen sufletul lui''. Iar dupa ce mustrarea aceasta va fi probat sufletul ca intr-un cuptor, acesta va primi bucuria fara naluciri, in pomenirea fierbinte a lui Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)10

ˇ         Cand sufletul se tulbura de manie, sau se incetoseaza de aburii vinului, sau se supara de o intristare grea, mintea nu poate sa tina pomenirea lui Dumnezeu (oricat de mult s-ar sili). Caci fiind intunecata intreaga de furia patimilor, se instraineaza cu totul de simtirea sa. De aceea lucrul dorit nu are unde sa-si intipareasca pecetea sa, ca mintea sa poarte fara uitare chipul intarit, dat fiind ca memoria cugetarii s-a invartosat din pricina asprimii patimilor. Dar izbavindu-se sufletul de acestea, chiar daca lucrul bun a fost furat pentru scurta vreme de uitare, folosindu-se mintea indata de agerimea ei, se prinde iarasi cu caldura de lucrul acela mult dorit si mantuitor. Fiindca are atunci harul insusi, care cugeta impreuna cu sufletul si striga impreuna cu el: ''Doamne Iisuse Hristoase''. Caci harul invata sufletul cum invata mama copilul, straduindu-se impreuna cu el sa spuna numele tata, pana cand il aduce la deprinderea de-a rosti limpede, in loc de orice alta vorba copilareasca, numele tatalui, chiar cand doarme. De aceea zice Apostolul: ''Asemenea si Duhul sta intr-ajutor neputintelor noastre. Caci a ne ruga precum trebuie nu stim, ci insusi Duhul se roaga pentru noi cu suspine negraite''. Pentru ca fiind noi prunci fata de desavarsirea virtutii, avem trebuinta numaidecat de ajutorul Lui ca, unind si indulcind El toate gandurile noastre cu dulceata Sa, sa ne putem misca din toata inima spre pomenirea si spre dragostea lui Dumnezeu si Tatal nostru. De aceea intru Dansul, cum zice tot dumnezeiescul Pavel, strigam neincetat, cand suntem calauziti de El sa numim pe Dumnezeu Tata: ''Avva Parinte''. (Diadoh al Foticeii)28

ˇ         Mania obisnuieste mai mult decat celelalte patimi sa tulbure si sa zapaceasca sufletul. Dar uneori ii si foloseste cat se poate de mult. Caci cand ne folosim de ea fara tulburare impotriva celor necuviosi, sau intr-un fel sau altul neinfranati, ca, sau sa se mantuiasca, sau sa se rusineze, prilejuim sufletului un spor de blandete: fiindca lucram potrivit cu scopul dreptatii si al bunatatii lui Dumnezeu. Pe langa aceasta, adeseori, maniindu-ne tare impotriva pacatului, dam sufletului vigoare, scapandu-l de moleseala. De asemenea nu incape nici o indoiala ca, maniindu-ne impotriva duhului stricaciunii, cand suntem in mare intristare si descurajare, ne aflam cu cugetul mai presus de lauda cea spre moarte. Ca sa ne invete aceasta, Domnul s-a maniat si s-a tulburat de doua ori impotriva duhului iadului, desi facea toate cate voia cu o vointa netulburata. Asa a intors sufletul lui Lazar in trup. Incat mie imi pare ca mania neprihanita a fost daruita firii noastre de Dumnezeu, care ne-a zidit, mai degraba ca o arma a dreptatii. Daca s-ar fi folosit Eva de ea impotriva sarpelui, nu ar fi fost robita de placerea acea patimasa. Astfel mie mi se pare ca cel ce se foloseste cu neprihanire de manie, din ravna cuviosiei, se va afla mai cercat in cumpana rasplatirilor, decat cel ce nu se misca nicidecum la manie, pentru greutatea de a se misca a mintii. Fiindca cel din urma se dovedeste a nu-si fi deprins vizitiul sa stapaneasca franele simturilor omenesti. Iar celalalt lupta strunind caii virtutii si e purtat in mijlocul bataliilor cu dracii, conducand neintrerupt cu frica lui Dumnezeu carul cel cu patru cai ai infranarii. Pe acesta il aflam numit in Scriptura, la inaltarea dumnezeiscului Ilie, ''carul lui Israel'', pentru motivul ca Dumnezeu a vorbit intaia oara Iudeilor despre cele patru virtuti in chip deosebit. Iar cel ce s-a hranit asa de mult cu neprihanirea a fost inaltat la cer pe un car cu foc, pentru ca s-a folosit, socotesc, de virtutile sale ca de niste cai, vietuind intru Duhul care l-a rapit pe el intr-un vartej de foc. (Diadoh al Foticeii)3

ˇ         Cel ce s-a impartasit de sfanta cunostinta si a gustat din dulceata lui Dumnezeu, nu mai trebuie sa judece pe nimeni niciodata. Fiindca dreptatea capeteniilor lumii acesteia e coplesita cu totul de dreptatea lui Dumnezeu. Caci care ar fi deosebirea intre fiii lui Dumnezeu si oamenii veacului acestuia, daca dreptul acestora n-ar aparea ca nedesavarsit fata de dreptatea acelora? De aceea cel dintai se numeste drept omenesc, iar cea de-a doua dreptate dumnezeiasca. Astfel Mantuitorul nostru fiind ocarat nu raspundea cu ocara, dat la chinuri nu ameninta, ci rabda in tacere sa fie dezbracat si de haine si pentru mantuirea noastra a suferit durere; ba, ceea ce e mai mult, se ruga Tatalui pentru cei care il chinuiau. Dar oamenii lumii nu inceteaza sa se judece pana ce nu-si iau cu adaos inapoi lucrurile de la cei cu care se judeca, mai ales cand isi primesc dobanzile inainte de a li se plati datoria. Asa incat dreptul lor se face adeseori inceput de mare nedreptate. (Diadoh al Foticeii)7

ˇ         Am auzit pe unii oameni evlaviosi zicand ca nu trebuie sa ingaduim sa ni se ia lucrurile ce le avem pentru sustinerea noastra, sau pentru ajutorarea saracilor, ca sa nu ne facem pricina de pacat celor ce ne nedreptatesc pe noi, prin faptul ca rabdam, mai ales daca se intampla sa patimim aceasta de la crestini. Dar aceasta nu inseamna altceva decat a tine cineva la ale sale mai mult decat la sine insusi, pentru o pricina nerationala. Pentru ca daca parasesc rugaciunea si paza inimii si incep putin cate putin sa umblu dupa judecati impotriva celor ce voiesc sa ma pagubeasca si sa astept pe la usile judecatoriilor, vadit este ca cele pentru care ma judec le socotesc mai insemnate decat mantuirea mea, ca sa nu zic si decat insasi porunca mantuitoare. Caci cum mai ascult atunci in intregime de cuvantul evanghelic, care-mi porunceste: ''Si de la cel ce ia cu ale tale nu cere indarat'', daca nu rabd cu bucurie, dupa cuvantul apostolic, rapirea lucrurilor mele, sau daca, judecandu-ma si primind inapoi cele ce mi-au fost luate cu sila, cu aceasta nu-l izbavesc de pacat pe acel lacom? Deci dat fiind ca judecatoriile stricacioase nu judeca potrivit cu judecata nestricacioasa a lui Dumnezeu, caci vinovatul are toata increderea in legile acestea in fata carora isi apara pricina sa, bine este sa suferim sila celor ce vreau sa ne nedreptateasca si sa ne rugam pentru ei, ca prin pocainta si nu prin intoarcerea lucrurilor ce le-au rapit de la noi sa fie izbaviti de pacatul lacomiei. Caci aceasta o vrea dreptatea lui Dumnezeu, ca sa primim nu lucrul lacomit, ci pe lacomul insusi, izbavit de pacat prin pocainta. (Diadoh al Foticeii)10

ˇ         E foarte potrivit si cat se poate de folositor ca odata ce am cunoscut calea evlaviei sa vindem indata toate avutiile noastre, iar banii de pe ele sa-i impartim dupa porunca Domnului, ca nu cumva, pe motiv ca vrem sa implinim poruncile totdeauna, sa nesocotim porunca mantuitoare. Caci facand asa vom dobandi intai negrija cea buna si apoi saracia nepandita care ne tine cugetul mai presus de orice nedreptate si de orice judecata, dat fiindca nu mai avem materia care aprinde focul din cei lacomi. Dar mai mult decat celelalte virtuti ne va incalzi si ne va odihni la sanul ei, pe noi cei ramasi goi, smerita cugetare. Ea ne va fi ca o mama care isi incalzeste copilul, luandu-l in bratele sale, cand din simplitate copilareasca acela si-a aruncat departe de el haina de care s-a dezbracat, gasind placere, din pricina nerautatii, mai degraba in goliciune, decat in culoarea pestrita a hainei. Caci zice Scriptura: ''Domnul pazeste pe prunci; de aceea m-am smerit, iar El m-a mantuit''. (Diadoh al Foticeii)41

ˇ         Toate darurile (harismele) Dumnezeului nostru sunt bune foarte si datatoare de toata bunatatea. Dar nici unul nu ne aprinde si nu ne misca inima asa de mult spre iubirea bunatatii Lui, cum o face harisma cuvantarii de Dumnezeu (teologia). Caci aceasta fiind un rod timpuriu al bunatatii lui Dumnezeu, daruieste sufletului cele dintai daruri. Ea ne face mai intai sa dispretuim cu bucurie toata dragostea de viata, ca unii ce avem, in locul poftelor stricacioase, ca bogatie negraita, cuvintele lui Dumnezeu. Apoi lumineaza mintea noastra cu focul care o preschimba, incat o face sa fie in comuniune cu duhurile slujitoare. Sa pasim deci, iubitilor, cu toata inima spre aceasta virtute, cei ce ne-am pregatit pentru ea. Caci ea este frumoasa, atotvazatoare si departeaza toata grija, hranind mintea cu cuvintele lui Dumnezeu in fulgerarile luminii negraite; ca sa nu spun multe, ea pregateste sufletul rational pentru comuniunea nedespartita cu Dumnezeu, prin Sfintii Prooroci, ca si intre oameni (o minune!) sa se cante limpede stapanirea lui Dumnezeu, in sunete dumnezeiesti, armonizate de aceasta dumnezeiasca aducatoare a miresei la mirele ei. (Diadoh al Foticeii)7

ˇ         Mintea noastra adeseori se simte ingreunata la rugaciune, din pricina marii ingustimi si concentrari a acestei virtuti. Dar imbratiseaza cu bucurie contemplarea si cuvantarea de Dumnezeu, data fiind largimea si libertatea de miscare ce i-o procura vederile dumnezeiesti. Ca sa nu-i dam asadar mintii putinta sa spuna multe, sau chiar sa zboare peste masura, sa ne indeletnicim cel mai mult cu rugaciunea, cu cantarea Psalmilor si cu cetirea Scripturilor, netrecand cu vederea nici talcurile barbatilor invatati, a caror credinta se cunoaste din cuvinte. Pentru ca, facand aceasta, nu lasam mintea sa amestece cuvintele sale in cuvintele harului, precum nu-i ingaduim sa fie furata e slava desarta si sa fie imprastiata de multa placere a vorbariei, ci o pazim in vremea contemplatiei in afara de orice lucrare a inchipuirii i facem prin aceasta ca aproape toate cugetarile ei sa fie intovarasite de lacrimi. Caci odihnindu-se in ceasurile de linistire (isihie) si indulcindu-se mai ales cu dulceata rugaciunii, nu numai ca se va elibera de neajunsurile mai sus pomenite, ci va prinde si mai multa putere spre a se da cu agerime si fara osteneala contemplatiilor dumnezeiesti, sporind totodata cu multa smerenie in darul deosebirii. Dar trebuie sa stim ca este si o rugaciune mai presus de orice largime. Aceasta insa e proprie numai acelora care sunt plini in toata simtirea si incredintarea lor de darul Duhului Sfant. (Diadoh al Foticeii)40

ˇ         Harul obisnuieste la inceput sa umple sufletul de lumina prin simtire multa. Dar inaintand omul in nevointe, adeseori harul lucreaza nesimtit tainele sale in sufletul contemplativ (vazator) si cuvantator de Dumnezeu. Facand la inceput asa, el vrea ca, bucurandu-ne, sa ne mane spre contemplatiile dumnezeiesti, ca pe unii ce suntem chemati de la nestiinta la cunostinta. La mijlocul nevointelor insa, vrea sa ne pastreze cunostinta nepatate de slava desarta. Prin urmare trebuie sa ne lase sa ne intristam intr-o anumita masura, ca unii ce am fi parasiti, ca si mai mult sa ne smerim si sa ne supunem slavei Domnului, dar totodata sa ne si bucuram cu masura, intr-aripati de nadejdea cea buna. Caci precum multa intristare invaluie sufletul in deznadejde si necredinta, asa si multa bucurie il imbie la parerea de sine. Desigur e vorba despre cei ce sunt inca prunci. Iar la mijloc, intre iluminare si parasire, se afla incercarea; precum la mijloc intre intristare si bucurie se afla nadejdea. ''Caci asteptand; zice, am asteptat pe Domnul si a cautat spre mine''; si iarasi: ''Dupa multumirea durerilor mele in inima mea, mangaierile Tale au veselit sufletul meu''. (Diadoh al Foticeii)10

ˇ         Precum usile bailor, deschizandu-se necontenit, imping caldura dinauntru afara, asa si sufletul cand vrea sa vorbeasca multe, chiar daca le-ar spune toate bune, imprastie si slabeste puterea tinerii de minte prin poarta graitoare. Prin aceasta mintea uita sa spuna lucrurile care se cuvin la vreme potrivita si impartaseste de-a-valma oricui se nimereste o amestecatura de ganduri, nemaiavand nici pe Duhul Sfant, care sa-i pazeasca cugetarea ferita de naluciri. Caci lucrul bun scapa totdeauna vorbariei, fiind strain de orice valmasag si imaginatie. Buna este deci tacerea la vreme, ea nefiind decat mama gandurilor prea intelese. (Diadoh al Foticeii)47

ˇ         Insusi cuvantul cunostintei ne invata ca multe patimi sufera la inceput sufletul contemplativ (vazator) si cuvantator de Dumnezeu. Dar mai mult decat toate, mania si ura. Iar aceasta o patimeste nu atat pentru dracii care le starnesc pe acestea, cat din pricina inaintarii sale. Pentru ca pana ce sufletul e dus de cugetul lumii, chiar daca vede ca ceea ce e drept e calcat in picioare de unii sau de altii, ramane nemiscat si netulburat, caci ingrijindu-se de poftele sale, nu-l intereseaza ceea ce e drept in ochii lui Dumnezeu. Dar cand incepe sa se ridice deasupra patimilor, dispretul lucrurilor de aici si dragostea lui Dumnezeu nu-l mai lasa sa sufere a vedea nesocotit ceea ce este drept, nici in sine nici in altul, ci se manie si se turbura impotriva facatorilor de rele, pana ce nu vede pe batjocoritorii dreptatii ca se fac aparatorii ei cu cuget cuvios. De aceea pe cei nedrepti ii uraste, iar pe cei drepti ii iubeste peste masura. Caci ochiul sufletului nu mai poate fi inselat cand acoperamantul lui, adica trupul, a devenit prin infranare o tesatura foarte subtire. Totusi este cu mult mai bun lucru a plange nesimtirea celor nedrepti, decat a-i uri. Caci desi aceia sunt vrednici de ura, dar ratiunea nu vrea ca sufletul iubitor de Dumnezeu sa fie tulburat de ura. Fiindca pana ce se afla ura in suflet, nu lucreaza in el cunostinta. (Diadoh al Foticeii)27

ˇ         Mintea cuvantatoare de Dumnezeu (teologica), indulcindu-si si incalzindu-si sufletul cu insesi cuvintele lui Dumnezeu, dobandeste nepatimirea in masura potrivita. Caci ''cuvintele Domnului, zice, sunt cuvinte curate, argint lamurit in foc pe seama pamantului''. Iar mintea cunoscatoare (gnostica), intarita prin experienta cu lucrul, se ridica mai presus de patimi. Dar si mintea cuvantatoare de Dumnezeu gusta din experienta celei cunoscatoare, daca se face pe sine mai smerita, precum si mintea cunoscatoare gusta din virtutea contemplativa (vazatoare), daca isi pastreaza neratacita puterea discriminatoare a sufletului. Caci nu se intampla ca sa se dea amandoua darurile in intregime fiecarei minti. Iar pricina este ca amandoua sa se minuneze de ceea ce are mai mult cealalta decat ea si asa sa sporeasca in ele smerita cugetare, impreuna cu ravna dreptatii. De aceea zice Apostolul: ''Unuia prin Duhul i s-a dat cuvant de intelepciune, altuia cuvant de cunostinta in acelasi Duh''. (Diadoh al Foticeii)7

ˇ         Cand sufletul e plin de belsugul rodurilor sale firesti, isi face cu glas mai mare si cantarea de psalmi si vrea sa se roage mai mult cu vocea. Dar cand se afla sub lucrarea Duhului Sfant, canta si se roaga intru toata destinderea si dulceata, numai cu inima. Starii de suflet celei dintai ii urmeaza o bucurie amestecata cu inchipuiri, iar celei din urma, lacrimi duhovnicesti si dupa aceea o multumire iubitoare de liniste. Caci pomenirea, ramanand fierbinte din pricina glasului domol, face inima sa izvorasca anumite cugetari inlacrimate si blande. Atunci se pot vedea cum se seamana semintele rugaciunii cu lacrimi in pamantul inimii, in nadejdea bucuriei secerisului ce va urma. Totusi, cand suntem apasati de multa tristete, trebuie sa facem cantarea rugaciunii cu un glas putin mai mare, lovind sufletul cu sunete, in nadejdea bucuriei, pana ce nourul acela greu va fi imprastiat de valurile melodiei. (Diadoh al Foticeii)40

ˇ         Cand sufletul ajunge la cunostinta de sine, produce si din sine o oarecare ardoare si sfiala iubitoare de Dumnezeu. Caci nefiind tulburat de grijile vietii, naste o anumita dragoste plina de pace, care cauta cu masura pe Dumnezeul pacii. Dar e desfacut degraba de la acest gand, fie pentru ca pomenirea lui Dumnezeu e furata de simturi, fie pentru ca firea isi cheltuieste repede virtutea sa din pricina ca e saraca. De aceea inteleptii Elinilor nu aveau cum trebuie ceea ce credeau ca au dobandit prin infranare, deoarece mintea lor nu statea sub inraurirea intelepciunii netrecatoare si adevarate. Dar ardoarea venita in inima de la Preasfantul Duh este intreaga numai pace. Apoi ea nu slabeste nicidecum si cheama toate partile sufletului la dorul dupa Dumnezeu. Ea nu iese afara din inima si inveseleste tot omul cu o dragoste si cu o bucurie fara margini. Se cuvine deci, ca dupa ce o cunoastem, sa cautam sa ajungem la ea. Caci dragostea naturala este un semn al firii insanatosite prin infranare. Dar ea nu poate duce mintea la nepatimire, ca dragostea duhovniceasca. (Diadoh al Foticeii)10

ˇ         Unii au nascocit ca atat harul, cat si pacatul, adica atat Duhul adevarului, cat si duhul ratacirii se afla ascunse in mintea celor ce s-au botezat. Ca urmare zic ca o persoana imbie mintea spre cele bune, iar cealalta indata spre cele dimpotriva. Eu insa am inteles din dumnezeiestile Scripturi si din insasi simtirea mintii ca inainte de Sfantul Botez harul indeamna sufletul din afara spre cele bune, iar Satana foieste in adancurile lui, incercand sa stavileasca toate iesirile dinspre dreapta ale mintii. Dar din ceasul in care renastem, diavolul e scos afara, iar harul intra inauntru. Ca urmare aflam ca precum odinioara stapanea ratacirea asupra sufletului, asa dupa Botez stapaneste adevarul asupra lui. Lucreaza desigur Satana asupra sufletului si dupa aceea ca si mai-nainte, ba de multe ori chiar mai rau. Dar nu ca unul ce se afla de fata impreuna cu harul (sa nu fie!), ci invaluind prin mustul trupului mintea, ca intr-un fum, in dulceata poftelor nerationale. Iar aceasta se face din ingaduirea lui Dumnezeu, ca trecand omul prin furtuna, prin foc si prin cercare, sa ajunga astfel la bucuria binelui. ''Caci am trecut, zice, prin foc si apa, si ne-ai scos pe noi la odihna''. (Diadoh al Foticeii)10

ˇ         Harul se ascunde, cum am zis, din insasi clipa in care ne-am botezat in adancul mintii. Dar isi acopera prezenta fata de simtirea mintii. Din moment ce incepe insa cineva sa iubeasca pe Dumnezeu cu toata hotararea, o parte din bunatatile harului intra intr-un chip negrait in comunicare cu sufletul prin simtirea mintii. Prin aceasta, cel ce vrea sa tina cu tarie lucrul pe care l-a aflat, vine la dorinta sa vanda cu multa bucurie toate bunurile cele de aici, ca sa cumpere cu adevarat tarina in care a aflat ascunsa comoara vietii. Caci cand va vinde cineva toata bogatia lumeasca, va afla locul in care statea ascuns harul lui Dumnezeu. Fiindca pe masura inaintarii sufletului, isi descopera si darul dumnezeiesc bunatatea lui in minte. Dar atunci ingaduie Domnul si dracilor sa supere sufletul, ca sa-l invete sa faca deosebirea intre bine si rau si sa-l faca mai smerit prin aceea ca pe masura ce se curateste simte tot mai multa rusine de uraciunea gandurilor dracesti. (Diadoh al Foticeii)10

ˇ         Precum am zis, Satana prin Sfantul Botez e scos afara din suflet. Dar i se ingaduie, pentru pricinile mai-nainte pomenite, sa lucreze in el prin trup. Caci harul lui Dumnezeu se salasluieste in insusi adancul sufletului, adica in minte. Pentru ca ''toata slava fiicei imparatului, zice, e dinauntru'', nearatata dracilor. De aceea din adancul inimii insusi simtim oarecum izvorand dragostea dumnezeiasca, cand ne gandim fierbinte la Dumnezeu. Iar duhurile rele de aici inainte se muta si se incuibeaza in simturile trupului, lucrand prin natura usor de influentat a trupului asupra celor ce sunt inca prunci cu sufletul. Astfel mintea noastra se bucura pururi, cum zice dumnezeiescul Apostol, de legea Duhului, iar simturile trupului sunt atrase de lunecusul placerilor. De aceea harul, lucrand prin simtirea mintii, inveleste trupul celor ce sporesc in cunostinta cu bucurie negraita, iar dracii, lucrand prin simturile trupului, robesc sufletul, imbiindu-l, ucigasii, cu sila spre cele ce nu vrea, mai ales cand ne afla umbland fara grija si cu nepasare pe calea credintei. (Diadoh al Foticeii)27

ˇ         Cuvantul cunostintei ne invata ca sunt doua feluri de duhuri rele. Unele dintre ele sunt oarecum mai subtiri, iar altele mai materiale. Cele mai subtiri razboiesc sufletul. Celelalte obisnuiesc sa duca trupul in robie prin anumite imboldiri staruitoare. De aceea dracii care razboiesc sufletul si cei care razboiesc trupul isi sunt mereu potrivnici, cu toate ca au acelasi scop de-a vatama pe oameni. Cand deci harul nu locuieste in om, acestia foiesc ca niste serpi in adancurile inimii, neingaduind catusi de putin sufletului sa caute spre dorinta binelui. Dar cand harul e ascuns in minte, se strecoara ca niste nouri intunecosi prin partile inimii, spre patimile pacatului, sau iau chipul feluritelor imprastieri ca, furand mintea de la pomenirea lui Dumnezeu, sa o desfaca de convorbirea cu harul. Cand deci dracii, care supara sufletul nostru, ne aprind spre patimile sufletesti si mai ales spre inalta parere de sine, care este maica tuturor relelor, sa ne gandim la moartea trupului nostru si vom rusina umflarea iubirii de slava. Dar acelasi lucru trebuie sa-l facem si cand dracii, care ne razboiesc trupul, ne imping inima sa se aprinda spre pofte de rusine. Caci singur acest gand, insotit cu pomenirea de Dumnezeu, poate opri feluritele lucrari ale duhurilor rele. Dar daca dracii, care razboiesc sufletul, vor sa se foloseasca si de acest gand, punandu-ne in minte nimicnicia nemarginita a firii omenesti, ca neavand nici un pret din pricina trupului (caci aceasta iubesc sa o faca, dar vrea cineva sa-l chinuiasca cu acest gand), sa ne amintim de cinstea si de slava Imparatiei Ceresti, netrecand cu vederea nici amaraciunea si intunecimea osandei vesnice, ca printr-una sa ne mangaiem tristetea, iar prin cealalta sa intristam usuratatea inimii noastre. (Diadoh al Foticeii)27

ˇ         Deci Satana, fiindca nu se poate incuiba in mintea celor ce se nevoiesc, ca mai-nainte, data fiind prezenta harului, calareste pe mustul carnii, ca unul ce a cuibarit in trup, ca prin firea usor de manuit a acestuia sa amageasca sufletul. De aceea trebuie sa uscam trupul cu masura, ca nu cumva prin mustul lui sa se rostogoleasca mintea pe lunecusul placerilor. Deci se cuvine ca din insusi cuvantul Apostolului sa ne incredintam ca mintea celor ce se nevoiesc sta sub lucrarea luminii dumnezeiesti; de aceea si slujeste legii dumnezeiesti si se veseleste cu ea. Iar trupul primeste cu placere, pentru firea lui usor de manuit, duhurile rele; de aceea si alege sa slujeasca rautatilor. De aici se vede si mai mult ca mintea nu este un salas comun al lui Dumnezeu si al diavolului. Caci cum ar zice atunci Pavel: ''Slujesc cu mintea legii lui Dumnezeu, iar cu trupul legii pacatului''? De aici iarasi se vede ca mintea mea sta intru toata libertatea in lupta cu dracii, slujind cu bucurie bunatatii harului, iar trupul primeste aburul dulce al placerilor nerationale, pentru faptul ca ingaduie, cum am zis, duhurilor rele sa stea cuibarite in el. ''Caci stiu, zice, ca nu locuieste in mine, adica in trupul meu, binele''. E vorba de cei ce se impotrivesc pacatului, dar se afla pe la mijlocul nevointelor. Caci nu spune despre sine aceasta. Deci cu mintea se razboiesc dracii, iar trupul incearca sa-l povarneasca spre lunecusul placerilor prin imboldiri staruitoare. Caci li se ingaduie, dupa o dreapta judecata, sa petreaca in adancurile trupului, chiar si ale celor ce lupta intins impotriva pacatului, pentru faptul ca voia sloboda a cugetului omenesc este pururi sub cercare. Iar daca cineva poate sa moara prin osteneli inca pe cand traieste, ajunge in intregime locasul Duhului Sfant. Caci unul ca acesta a inviat, inca inainte de a muri. Asa a fost cu fericitul Pavel si cu toti cei ce s-au luptat sau se lupta in chip desavarsit impotriva pacatului. (Diadoh al Foticeii)27

ˇ         E drept ca inima izvoraste si din sine ganduri bune si rele. Dar nu rodeste prin fire cugetarile rele, ci amintirea raului i s-a facut ca un fel de deprindere din pricina ratacirii dintai. Insa cele mai multe si mai rele dintre ganduri le zamisleste din rautatea dracilor. Dar noi le simtim pe toate ca iesind din inima. Si de aceea au banuit unii ca in minte se afla impreuna cu harul si pacatul. De aceea socotesc ei ca a zis si Domnul ''ca cele ce ies din gura purced din inima si acelea spurca pe om. Caci din inima purced ganduri rele, curvii'' si cele urmatoare. Ei nu stiu insa ca mintea noastra, avand o simtire foarte fina, isi insuseste lucrarea gandurilor soptite ei de duhurile rele, oarecum prin trup, dat fiind ca firea lunecoasa a acestuia duce prin starea lui umorala si mai mult sufletul la aceasta stare, intr-un chip in care nu stim. Numai fiindca trupul iubeste pare ca si gandurile semanate de draci in suflet purced din inima. Fapt e ca noi ni le insusim atunci cand vrem sa ne indulcim cu ele. Acest lucru l-a osandit Domnul cand a spus cuvantul de mai inainte. Caci cel ce se indulceste cu gandurile suflate lui de rautatea Satanei si inscrie oarecum amintirea lor in inima sa, e vadit ca de aici inainte le rodeste din cugetul sau. (Diadoh al Foticeii)27

ˇ         Domnul zice in Evanghelii ca nu poate fi scos cel tare din casa Sa, daca nu-l va scoate unul si mai tare, dupa ce l-a legat si jefuit. Cum poate deci cel scos cu atata rusine sa intre iarasi si sa petreaca impreuna cu Stapanul adevarat, care se odihneste in casa Sa cum vrea? Caci nici imparatul nu se va gandi sa lase impreuna cu el in curtile imparatesti pe tiranul, care i-a stat candva impotriva si pe care l-a biruit. Mai de graba il va omori indata, sau il va lega pentru o lunga pedeapsa si-l va preda ostilor sale spre o moarte de ocara. (Diadoh al Foticeii)43

ˇ         Daca cineva presupune, din pricina ca gandim impreuna atat cele bune cat si cele rele, ca Duhul Sfant si diavolul locuiesc laolalta in minte sa afle ca aceasta se intampla pentru aceea ca inca n-am gustat si n-am vazut ''ca bun este Domnul''. Caci la inceput, precum am spus si mai inainte, harul isi ascunde prezenta sa in cei botezati, asteptand hotararea sufletului, ca, atunci cand omul se va intoarce cu totul spre Domnul, sa-si arate, printr-o negraita simtire, prezenta in inima. Pe urma iarasi asteapta miscarea sufletului, ingaduind sagetilor dracesti sa ajunga pana in adancul acestei simtiri, ca printr-o hotarare si mai calda si prin cuget smerit sa caute pe Dumnezeu. Deci daca omul va incepe de aici inainte sa sporeasca in pazirea poruncilor si sa cheme neincetat pe Domnul Iisus, focul sfantului har se va revarsa si peste simturile mai de dinafara ale inimii, arzand cu totul neghina pamantului omenesc. Drept urmare cursele diavolesti se vor departa de acest loc, intepand de aici inainte mai domol partea patimitoare a sufletului. Iar cand nevoitorul se va imbraca cu toate virtutile si mai ales cu desavarsita saracie, atunci harul ii va lumina toata firea printr-o oarecare simtire mai adanca, incalzindu-l spre mai multa dragoste de Dumnezeu. Din aceasta pricina sagetile dracesti se vor stinge in afara de simtirea trupului. Caci adierea Duhului Sfant, miscand inima spre suflarea pacii, stinge sagetile dracului purtator de foc, inca pe cand sunt in are. Dar si pe cel care a ajuns la aceasta masura il paraseste Dumnezeu uneori in mana rautatii dracilor, lasand mintea lui neluminata, ca voia noastra sloboda sa nu fie catusi de putin legata de lanturile harului. Aceasta nu numai pentru ca pacatul se biruieste prin lupte, ci si pentru ca omul e dator sa mai sporeasca inca in experienta duhovniceasca. Caci ceea ce pare lucru desavarsit celui povatuit, este inca nedesavarsit fata de bogatia lui Dumnezeu, care povatuieste cu dragoste larga, chiar daca ar putea cineva sui toata scara aratata lui Iacov. (Diadoh al Foticeii)10

ˇ         Parasirea povatuitoare aduce sufletului intristare multa; de asemenea o anumita smerenie si deznadejde masurata. Aceasta pentru ca partea lui iubitoare de slava si fricoasa sa ajunga, dupa cuviinta, la smerenie. Ea produce in inima indata frica de Dumnezeu si lacrimi de marturisire, precum si multa dorinta de tacere. Dar parasirea in sens de lepadare lasa sufletul sa se umple de deznadejde, de necredinta, de fumul mandriei si de manie. Deci avand noi experienta ambelor parasiri suntem datori sa ne apropiem de Dumnezeu dupa cum o cere fiecare. In cazul celei dintai suntem datori sa-l aducem multumire insotita de rugaciuni de iertare, ca unuia ce ne pedepseste neinfranarea voii noastre cu certarea acestei parasiri, ca sa ne invete, asemenea unui Tata bun, deosebirea dintre virtute si pacat. In cazul celei din urma, trebuie sa-l aducem marturisirea neincetata a pacatelor si lacrimi nelipsite si retragere si mai multa, ca doar vom putea astfel, prin sporirea ostenelilor, sa ni-L facem pe Dumnezeu milostiv, ca sa caute ca mai inainte la inimile noastre. Dar trebuie sa stim ca atunci cand se da lupta intre suflet si Satana, ciocnindu-se ca doua fiinte, datorita parasirii povatuitoare, harul se ascunde pe sine, precum am mai spus, ca sa arate vrajmasilor sufletului, ca biruinta este numai a lui. (Diadoh al Foticeii)9

ˇ         Cand cineva sta in vreme de iarna intr-un loc oarecare sub cerul liber, privind la inceputul zilei intreg spre Rasarit, partea de dinainte a sa se incalzeste de soare, iar cea din spate ramane nepartasa de caldura, dat fiind ca soarele nu se afla deasupra capului sau. Tot asa si cei ce sunt la inceputul lucrarii duhovnicesti isi incalzesc in parte inima prin harul sfant, din care pricina si mintea incepe sa rodeasca cugetari duhovnicesti; dar partile de dinafara ale ei raman de cugeta dupa trup, deoarece inca nu sunt luminate de sfanta lumina, printr-o simtire adanca, toate madularele inimii. Neintelegand unii aceasta, au socotit ca in mintea celor ce se nevoiesc sunt doua ipostasuri ce se impotrivesc unul altuia. Dar daca in aceeasi clipa se nimereste ca sufletul sa gandeasca si bune si rele, aceasta se intampla in chipul in care omul dat mai inainte ca pilda simte totodata si gerul si caldura. Caci de cand mintea noastra s-a rostogolit la chipul indoit al cunostintei, e silita, chiar daca nu vrea, sa poarte in aceeasi clipa si ganduri bune si ganduri rele, mai ales la cei ce ajung la o subtirime a puterii de deosebire. Caci cum se grabeste sa inteleaga binele, indata isi aminteste si de rau. Fiindca la neascultarea lui Adam tinerea de minte a omului s-a sfasiat in doua. Cand vom incepe insa sa implinim cu ravna fierbinte poruncile lui Dumnezeu, harul, luminand toate simturile noastre printr-o adanca simtire, va arde pe de o parte amintirile noastre, iar pe de alta, indulcind inima noastra cu pacea unei iubiri statornice, ne va face sa izvoram ganduri duhovnicesti, nu dupa trup. Iar aceasta se intampla foarte des celor ce s-au apropiat cu desavarsire, avand in inima neintrerupta pomenirea Domnului. (Diadoh al Foticeii)28

ˇ         Doua bunuri ne aduce noua harul cel sfant prin Botezul renasterii, dintre care unul covarseste nemarginit pe celalalt. Cel dintai ni se daruieste indata, caci ne innoieste in apa insasi si lumineaza toate trasaturile sufletului, adica ''chipul'' nostru, spaland orice zbarcitura a pacatului nostru. Iar celalalt asteapta sa infaptuiasca impreuna cu noi ceea ce este ''asemanarea''. Deci cand incepe mintea sa guste intru multa simtire din dulceata Preasfantului Duh, suntem datori sa stim ca incepe harul sa zugraveasca, asa zicand, peste chip, asemanarea. Caci precum zugravii desemneaza intai cu o singura culoare figura omului, apoi, inflorind putin cate putin culoarea prin culoare, scot la aratare chipul viu al celui zugravit pana la firele parului, asa si sfantul har al lui Dumnezeu readuce intai prin Botez ''chipul'' omului la forma in care era cand a fost facut, iar cand ne vede dorind cu toata hotararea frumusetea ''asemanarii'' si stand goi si fara frica in atelierul lui, infloreste o virtute prin alta si inalta chipul sufletului din stralucire in stralucire, daruindu-i pecetea asemanarii. Asa incat simtirea ne arata cum ia forma in noi asemanarea, dar desavarsirea asemanarii o vom cunoaste abia din iluminare. Caci toate virtutile le primeste mintea prin simtire, inaintand dupa o masura si randuiala negraita. Dar dragostea duhovniceasca nu o poate castiga cineva pana ce nu va fi iluminat intru toata incredintarea de Duhul Sfant. Caci pana ce nu primeste mintea in chip desavarsit asemanarea prin lumina dumnezeiasca, poate avea aproape toate celelalte virtuti, dar este inca lipsita de dragostea desavarsita. Iar cand se va asemana cu virtutea lui Dumnezeu ( vorbesc de asemanare, cat e cu putinta omului), atunci va purta si asemanarea dragostei dumnezeiesti. Caci precum in cazul portretelor pictate, daca se adauga chipului culoarea cea mai vie, se scoate la iveala pana si asemanarea zambetului celui pictat, asa si la cei zugraviti dupa asemanarea dumnezeiasca de catre harul dumnezeiesc, daca se adauga lumina dragostei, ''chipul'', e ridicat cu totul la frumusetea ''asemanarii''. Nici nepatimirea nu poate darui sufletului alta virtute; fara numai dragostea. Caci dragostea ''este plinirea legii'', incat ''omul nostru cel dinauntru se innoieste zi de zi'' in gustarea dragostei, dar se implineste abia intru desavarsirea ei. (Diadoh al Foticeii)43

ˇ         La inceputul inaintarii, daca iubim cu caldura virtutea lui Dumnezeu, Preasfantul Duh face sufletul sa guste cu toata simtirea si incredintarea din dulceata lui Dumnezeu, ca mintea sa afle printr-o cunostinta exacta rasplata desavarsita a ostenelilor iubitorilor de Dumnezeu. Dar pe urma ascunde pentru multa vreme bogatia acestui dar de viata facator, ca chiar de vom implini toate celelalte virtuti, sa ne socotim ca nu suntem nimic, intrucat nu avem inca dragostea sfanta ca o deprindere. Drept aceea dracul urii tulbura atunci sufletele celor ce se nevoiesc, incat ii face sa vorbeasca de rau chiar si pe cei ce-i iubesc pe ei si sa duca lucrarea stricacioasa a urii pana la a-si face din ea aproape o indeletnicire placuta. Din pricina aceasta, sufletul se intristeaza si mai mult, purtand in el amintirea dragostei dumnezeiesti, dar neputand-o dobandi in simtire, pentru lipsa ostenelilor celor mai desavarsite. E trebuinta deci ca sa o implinim totusi macar de sila, ca sa ajungem la gustarea ei intru toata simtirea si incredintarea. Caci desavarsirea ei nimeni nu o poate castiga pana ce se afla in trupul acesta, decat numai Sfintii care au ajuns pana la mucenicie si la marturisirea desavarsita. Fiindca el ce ajunge la ea se preface intreg si nu mai doreste cu usurinta nici macar hrana. Caci ce pofta va mai avea de bunatatile lumii cel ce e hranit de dragostea dumnezeiasca? De aceea prea Inteleptul Pavel, marele vas al cunostintei, binevestindu-ne din convingerea sa deplina, zice: ''Imparatia Cerurilor nu este mancarea si bautura, ci dreptate, pace si bucurie in Duhul Sfant'', care sunt roada dragostei desavarsite. Asa incat cei ce inainteaza pana la desavarsire pot sa guste aici des din ea, dar desavarsit nimeni nu o poate castiga, decat numai cand '' se va inghiti desavarsit ce este muritor de viata''. (Diadoh al Foticeii)10

ˇ         Faza de mijloc din lucrarea sfintei cunostinte ne pricinuieste nu putina intristare cand, ocarandu-l pe cineva dintr-o intaratare oarecare, ni l-am facut dusman. Fiindca ea nu inceteaza de-a impunge constiinta noastra, pana ce, prin multa rugare de iertare, nu aducem pe cel ocarat la cugetul de odinioara. Dar cea mai desavarsita intelegere nu face foarte multa grija si mustrare chiar cand careva dintre oamenii lumii s-ar mania pe noi pe nedreptul, pentru faptul ca suntem tot sminteala cuiva din veacul acesta. Atunci mintea e stingherita si de la contemplarea lui Dumnezeu si de la cuvantarea despre El. Caci temeiul cunostintei fiind dragostea, nu lasa cugetarea sa se largeasca in zamislirea de contemplatii dumnezeaesti, pana nu vom recastiga mai intai in dragoste si pe cel ce s-a maniat in desert pe noi. Iar daca acela nu vrea sa se intample aceasta, sau s-a departat de locul unde vietuim noi, se cuvine ca, asezandu-i chipul fetei lui in afectiunea larga a sufletului, sa plinim astfel in adancul inimii legea dragostei. Caci cei ce vor sa aiba cunostinta lui Dumnezeu trebuie sa priveasca spiritul si fetele celor ce s-au maniat fara temei, cu un cuget nemanios. Implinindu-se aceasta, mintea noastra nu numai ca se va misca fara greseala spre contemplarea lui Dumnezeu, ci se va inalta si spre dragostea Lui cu multa indraznire, ca una ce se zoreste neimpiedicata de la treapta a doua la cea dintai. (Diadoh al Foticeii)3 10 11

ˇ         Calea virtutii li se arata celor ce incep sa iubeasca evlavia, aspra si posomorata. Nu fiindca asa este ea, ci fiindca firea omeneasca indata ce-a iesit din pantece la larg se da in tovarasia placerilor. Caci obisnuintele rele, fiind supuse celor bune prin implinirea binelui, s-au pierdut deodata cu amintire placerilor nesocotite. Drept urmare sufletul umbla de aici inainte cu bucurie pe toate cararile virtutilor. Pentru aceasta Domnul. Aducandu-ne la inceputul caii mantuirii, zice: ''Stramta si anevoioasa este calea care duce la viata si putini umbla pe ea''. Iar catre cei ce vreau sa se apuce cu multa hotarare de pazirea sfintelor Sale porunci, zice: ''Jugul Meu este bland si sarcina mea usoara''. Deci la inceputul nevointelor trebuie sa implinim sfintele porunci ale lui Dumnezeu cu o vointa oarecum silita, ca, vazand Domnul cel bun scopul si osteneala noastra, sa ne trimita voia Lui cea gata de ajutor, ca sa slujim apoi cu multa placere poruncilor Sale slavite. Caci atunci ni se intareste de la Domnul vointa, ca sa facem cu multa bucurie, neincetat, binele. Atunci vom simti cu adevarat ca Dumnezeu este ''Cel ce lucreaza in noi si sa vrem si sa lucram pentru bunavointa''. (Diadoh al Foticeii)38

ˇ         Precum ceara, daca nu e incalzita si inmuiata multa vreme, nu poate primi pecetea intiparita in ea, asa si omul nu poate primi pecetea virtutii lui Dumnezeu, daca nu e cercat prin dureri si neputinte. De aceea zice Domnul catre dumnezeiescul Pavel: ''Iti este de ajuns harul Meu. Caci puterea Mea in neputinte se desavarseste''. Dar insusi Apostolul se lauda zicand: ''Cu mare placere, deci, ma voi lauda intru neputintele mele, ca sa se salasluiasca intru mine puterea lui Hristos''. Dar si in Proverbe s-a scris: ''Pe care-l iubeste Domnul, il cearta, si bate pe tot fiul pe care-l primeste''. Apostolul numeste neputinte napustirile vrajmasilor crucii, care se intamplau necontenit lui si tuturor Sfintilor, ca sa nu se inalte, cum insusi zice, de bogatia covarsitoare a descoperirii, pazind prin desele umiliri, cu evlavie, darul dumnezeiesc. Iar noi numim neputinte gandurile rele si slabiciunile trupesti. Caci atunci trupurile Sfintilor ce se nevoiau impotriva pacatului, fiind predate batailor aducatoare de moarte si altor felurite chinuri, erau cu mult deasupra patimilor intrate in firea omeneasca prin pacat. Dar acum bisericile avand pace multa din mila Domnului, trebuie sa fie cercat trupul celor ce se nevoiesc pentru evlavie cu multe slabiciuni, iar sufletul cu ganduri rele. Aceasta se intampla mai ales celor in care cunostinta lucreaza intru multa simtire si incredintare, ca sa fie feriti de toata slava desarta si mandria, si sa poata primi, cum am zis, cu multa smerenie, pecetea frumusetii dumnezeiesti, dupa Sfantul care zice: '' insemnatu-s-a peste noi lumina fetei Tale, Doamne''. Deci trebuie sa rabdam cu multumire voia Domnului. Caci in felul acesta ni se va socoti drept a doua mucenicie necontenita suparare din partea bolilor si lupta cu gandurile dracesti. Caci cel ce zicea atunci sfintilor mucenici prin acele capetenii nelegiuite sa se lepede de Hristos si sa doreasca slava lumeasca spune si acum neincetat aceleasi lucruri robilor lui Dumnezeu. Cel ce aducea atunci chinuri peste trupurile dreptilor si ocara cumplit pe cinstitii dascali prin cei ce slujeau socotintelor sale diavolesti, aduce si acum felurite patimiri marturisitorilor evlaviei, impreuna cu multe ocari si umiliri, mai ales cand acestia ajuta cu multa putere saracilor ce sufera pentru slava Domnului. De aceea trebuie sa ne implinim mucenicia constiintei noastre cu multa hotarare si rabdare, inaintea lui Dumnezeu. Caci ''rabdand, zice, am asteptat pe Domnul, si a cautat spre mine''. (Diadoh al Foticeii)39

ˇ         Smerita cugetare este un lucru greu de castigat. Cu cat este mai mare, cu atat se cer mai multe stradanii pentru dobandirea ei. Ea se iveste in cei partasi de sfanta cunostinta in doua cazuri si chipuri: cand luptatorul pentru evlavie se afla in mijlocul drumului experientelor duhovnicesti, el are un cuget mai smerit din pricina neputintei trupului, sau a celor ce dusmanesc fara temei pe cei ce se ingrijesc de dreptate, sau a gandurilor rele; apoi cand mintea e luminata de harul dumnezeiesc intru simtire si siguranta multa, sufletul are smerita cugetare ca pe o insusire fireasca, intrucat, fiind plin de bunatate dumnezeiasca, nu mai poate sa se umple de slava desarta, chiar daca ar implini neincetat poruncile Domnului, ci se socoteste pe sine mai smerit decat toti, in urma impartasirii de bunavointa dumnezeiasca. Cea dintai smerita cugetare cuprinde de multe ori intristare si descurajare. Iar cea din urma cuprinde bucurie impreunata cu o sfiala plina de intelepciune. Fiindca cea dintai se iveste, cum am zis, in cei ce se afla la mijlocul nevointelor, iar cea de-a doua se trimite celor ce s-au apropiat cu desavarsire. Cea dintai se intristeaza adeseori cand e lipsita de fericirile pamantesti. Cea de-a doua, chiar daca i-ar oferi cineva toate imparatiile pamantului, nu se impresioneaza si nu simte sagetile cumplite ale pacatului. Caci fiind cu totul duhovniceasca, nu mai cunoaste de loc slava trupeasca. Dar tot cel ce se nevoieste a trebuit sa treaca prin cea dintai ca sa ajunga la cea de-a doua. Caci daca nu ne-ar inmuia harul, aducand asupra noastra patimirile povatuitoare, ca sa lamureasca voia noastra cea sloboda, nu ne-ar darui stralucirea smereniei de pe urma. (Diadoh al Foticeii)45

ˇ         Cei ce iubesc placerile vietii de aici trec de la ganduri la greseli. Caci fiind purtati de o judecata nesocotita, doresc sa prefaca aproape toate gandurile lor patimase in cuvinte nelegiuite si in fapte necuviincioase. Iar cei ce incearca sa duca o viata de nevointe, scapand de greseli, trec usor la ganduri rele, sau la cuvinte rele si vatamatoare. Caci daca dracii vad pe acestia tinandu-se cu placere de ocari, sau graind lucruri desarte si nelalocul lor, sau razand cum nu trebuie, sau maniindu-se fara masura, sau poftind slava goala si desarta, se inarmeaza cu gramada impotriva lor. Pentru ca luand mai ales iubirea de slava ca prilej pentru rautatea lor si sarind prin ea inauntru, ca printr-o oarecare portita intunecoasa, ei izbutesc sa rapeasca sufletele. Deci cei ce vreau sa vietuiasca la un loc cu multimea virtutilor sunt datori sa nu doreasca nici slava, nici intalniri multe, nici sa faca iesiri dese, sau sa defaime pe cineva, chiar daca ar fi vrednic de defaimare, nici sa vorbeasca multe, chiar daca ar putea sa le spuna toate bune; caci vorba multa imprastiind fara masura mintea, nu numai ca o opreste de la lucrarea duhovniceasca, ci o si preda dracului trandaviei, care, slabind-o peste masura, o preda apoi dracului intristarii si pe urma celui al maniei. Deci se cuvine ca mintea sa se ocupe pururi cu pazirea sfintelor porunci si cu pomenirea adanca a Domnului slavei. ''Caci cel ce pazeste, zice, porunca, nu va cunoaste cuvant rau'', adica nu se va abate la ganduri sau la cuvinte rele. (Diadoh al Foticeii)27

ˇ         Cand inima primeste cu o oarecare durere fierbinte sagetaturile dracilor - incat ii pare celui razboit ca primeste chiar sagetile insesi,- sufletul uraste cu amar patimile, ca unul ce se afla la inceputul curatirii. Caci daca nu s-ar indurera mult de nerusinarea pacatului, nu ar putea sa se bucure imbelsugat de bunatatea dreptatii. Cel ce vrea prin urmare sa-si curateasca inima sa o incalzeasca necontenit cu pomenirea Domnului Iisus, neavand decat acest cuget si acest lucru, fara incetare. Caci cei ce vreau sa se lepede de putreziciunea lor nu se cade ca uneori sa se roage, iar alteori nu, ci pururi sa petreaca cu rugaciune in pazirea mintii, chiar daca s-ar afla undeva afara de casa de rugaciune. Caci precum cel ce vrea sa curateasca aurul, daca lasa sa inceteze oricat de scurta vreme focul din cuptor, face sa se aseze iarasi zgura pe aurul curatit, asa si cel ce uneori pomeneste pe Dumnezeu, alteori nu, pierde prin intrerupere ceea ce se socoteste sa castige prin rugaciune. E propriu barbatului iubitor de virtute sa tina pururi pamantul inimii in focul pomenirii lui Dumnezeu, ca asa, curatindu-se raul putin cate putin sub dogoarea bunei pomeniri, sufletul sa se intoarca cu desavarsire la stralucirea sa fireasca, spre si mai multa slava. (Diadoh al Foticeii)40

ˇ         Cand va birui omul lui Dumnezeu aproape toate patimile, raman sa-l mai razboiasca doi draci. Dintre acestia, unul supara sufletul, ducandu-l de la multa iubire de Dumnezeu la o ravna nelalocul ei, incat acesta nu mai vrea sa placa si altul lui Dumnezeu, afara de el. Iar celalalt supara trupul, starnindu-l printr-o anumita aprindere spre pofta impreunarii. Aceasta se intampla trupului din pricina ca o atare placere e proprie firii in scopul nasterii de prunci si de aceea e usor de biruit; dar si din pricina ingaduintei (parasirii) din partea lui Dumnezeu. Caci cand vede Domnul pe vreun nevoitor inflorind bogat in multimea virtutilor, il lasa sa fie intinat de acest drac, ca sa se socoteasca pe sine mai nevrednic decat toti oamenii din viata. Supararea din partea acestei patimi sau urmeaza ispravilor de vrednicie, sau chiar le premerge uneori, ca fie intr-un fel, fie intr-altul, sa dea sufletului parerea ca e netrebnic, oricat de mari ar fi ispravile lui. Cu primul drac ne vom lupta folosind multa smerenie si dragoste, iar cu al doilea, prin infranare, nemaniere si gandire adanca la moarte. Simtind astfel neincetat lucrarea Duhului Sfant, ne vom ridica si deasupra acestor patimi, intru Domnul. (Diadoh al Foticeii)27

ˇ         Cati ne facem partasi de sfanta cunostinta vom avea parte fara indoiala si de imprastierile fara de voie. ''Am insemnat, zice dumnezeiescul Iov, si ceea ce am gresit fara voie''. Si a facut asa cu dreptate. Caci daca nu ar inceta cineva de-a pomeni pururi pe Dumnezeu si daca n-ar uita uneori sfintele lui porunci, nu ar cadea in greseala de voie sau fara de voie. Trebuie prin urmare sa aducem indata Stapanului marturisire intinsa si despre greselile fara de voie, adica sa implinim cu prisosinta canonul obisnuit (caci nu este om care sa nu faca greseli omenesti), pana se va incredinta constiinta noastra prin lacrimile dragostei despre iertarea acestora. ''Caci de vom marturisi, zice, pacatele noastre, credincios este si drept ca sa ne ierte pacatele noastre si sa ne curateasca de toata nedreptatea''. Trebuie sa luam aminte la simtirea cu care facem marturisirea, ca nu cumva constiinta noastra sa se minta pe sine, cugetand ca s-a marturisit de ajuns lui Dumnezeu. Fiindca judecata lui Dumnezeu este cu mult mai buna decat constiinta noastra, chiar daca ar fi cineva deplin incredintat ca nu mai stie nimic necuratit in sine. Prea Inteleptul Pavel ne invata zicand: ''Dar nici pe mine nu ma judec. Caci deja nu stiu nimic intru mine, dar nu ma indreptez intru aceasta. Iar Cel ce ma judeca pe mine este Domnul''. Daca deci nu ne vom marturisi cum trebuie si pentru greselile fara voie, vom afla in noi in vremea iesirii noastre o oarecare frica nelamurita. Trebuie sa ne rugam si noi cei ce iubim pe Domnul, ca sa ne aflam atunci in afara de orice frica. Caci cel ce va fi atunci in frica nu va trece slobod peste capeteniile iadului. Fiindca are, ca si aceia, in frica sufletului o marturie a pacatului sau. Dar sufletul ce se veseleste in dragostea lui Dumnezeu, in ceasul dezlegarii, se inalta atunci cu ingerii pacii deasupra ostilor intunecate. Caci dragostea duhovniceasca parca il intr-aripeaza, dat fiind ca a implinit fara lipsuri legea. De aceea cei ce ies cu o astfel de indraznire din viata vor fi rapiti pana in prezenta Domnului impreuna cu toti Sfintii. Iar cei ce se tem chiar si numai putin in ceasul mortii vor fi lasati in gramada celorlalti oameni, ca unii ce se afla sub judecata; caci ei vor trebui sa fie cercati prin focul judecatii si asa sa primeasca partea ce li se cuvine dupa faptele lor, de la Bunul nostru Dumnezeu si imparatul Iisus Hristos. Fiindca El este Dumnezeul dreptatii si a Lui este bogatia bunatatii Imparatiei, de care ne va face parte noua celor ce-L iubim pe El, in veac si in toti vecii vecilor. Amin. (Diadoh al Foticeii)33

ˇ         Cei ce au castigat dragostea desavarsita fata de Dumnezeu si si-au inaltat aripile sufletului prin virtuti se rapesc in nori si la judecata nu vin, cum zice Apostolul. Iar cei ce n-au castigat cu totul desavarsirea, ci au pacate si ispravi bune laolalta, vin la locul judecatii si acolo, fiind oarecum arsi prin cercetarea faptelor bune si rele, daca va ingreuia cumpana celor bune se vor izbavi de munci. (Diadoh al Foticeii)19