Index > Scriitori filocalici

 
   Antonie cel Mare 
   autor anonim 
   Avva Filimon 
   Calist şi Ignatie Xantopol 
   Calist Angelicude 
   Calist Catafygiotul 
   Calist Patriarhul 
   Casian Romanul 
   Diadoh al Foticeei 
   Evagrie Ponticul 
   Filotei Sinaitul 
   Grigorie Sinaitul 
   Ilie Edicul 
   Ioan Carpatiul 
   Ioan Damaschin 
   Isaia Pustnicul 
   Isihie Sinaitul 
   Marcu Ascetul 
   Maxim Cavsocalivitul 
   Maxim Marturisitorul 
   Nichifor din singuratate 
   Nichita Stithatul 
   Nil Ascetul 
   Petru Damaschin 
   Simeon Evlaviosul 
   Simeon Metafrastul 
   Simeon Noul Teolog 
   Talasie Libianul si Africanul 
   Teodor al Edesei 
   Teognost 
   Teolipt mitropolitul Filadelfiei 
   Varsanufie si Ioan 
   Vasile de la Poiana Marului 

 

versiune cu diacritice - aici

Filocalia I

Cuprins

 

Akedia, nestatornicie, dezordine. 2

Ascultarea, taierea voii, supunerea. 2

Blândete – mânia, tinerea de minte a raului (ranchiuna), ura. 3

Castitatea, fecioria, curatia – curvia, desfrânarea. 6

Credinta, pronia. 8

Cunoastere, gnoza – ignoranta. 11

Curaj – frica, lasitate. 17

Deznadejde, descurajare, cedare. 18

Discernamânt, dreapta socoteala. 19

Dragoste, bunatate, mila, îndelunga rabdare. 26

Frica de Dumnezeu, evlavia, cucernicia. 27

Iadul 27

Împaratia Cerurilor 27

Înfricosata Judecata. 27

Linistea, izolarea, retragerea, fuga de oameni 28

Meditatia. 33

Moartea. 34

Naluciri, vise, vedenii, înselaciune. 35

Patimi, ispite, necazuri, demonii 35

Paza mintii, trezvia – raspândirea, împrastierea. 56

Paza simturilor 65

Parintele spiritual, arta conducerii sufletelor 67

Plânsul 70

Pocainta, metanoia. 71

Postul, înfrânarea – îmbuibarea, betia. 72

Râvna, osteneala – lenevia, indiferenta. 75

Rabdare, suferinta. 76

Rugaciunea. 80

Saracie, detasare, lepadare – iubirea de argint, avaritia. 85

Sfaturi generale, pilde. 92

Slava desarta. 96

Smerenia, defaimarea de sine – mândria. 97

Spovedania, descoperirea gândurilor, sfatuirea. 100

Tacerea – vorba desarta, clevetirea. 102

 


 

Akedia, nestatornicie, dezordine

·         Dar ce sa zicem despre dracul care face sufletul nesimtit? Caci ma tem a si scrie despre el. Când navaleste acela, iese sufletul din starea sa fireasca si leapada cuviinta si frica Domnului, iar pacatul nu-l mai socoteste pacat, faradelegea n-o mai socoteste faradelege si la osânda si la munca vesnica se gândeste ca la niste vorbe goale. De cutremurul purtator de foc el râde. Pe Dumnezeu, e drept, îl marturiseste, însa poruncile Lui nu le cinsteste. De-i bati în piept când se misca spre pacat, nu simte: de-i vorbesti din Scripturi, e cu totul împietrit si nu asculta. Îi amintesti de ocara oamenilor si nu o ia în seama. De oameni nu mai are rusine, ca porcul care a închis ochii si a spart gardul. Pe dracul acesta îl aduc gândurile învechite ale slavei desarte. “Si daca nu s-ar scurta zilele acelea, nimeni nu s-ar mai mântui”. De fapt dracul acesta este dintre cei ce ataca rar pe frati. Iar pricina este învederata. Caci nenorocirile altora, bolile celor dosaditi, închisorile celor nefericiti si moartea naprasnica a unora, pun pe fuga acest drac, întrucât sufletul e strapuns putin câte putin si e trezit la mila, fiind dezlegat de împietrirea venita de la demon. Desigur noi nu le avem pe acestea aproape de noi, data fiind si raritatea celor cuprinsi de neputinte printre noi. De aceea Domnul alungând acest drac, porunceste în Evanghelii sa mergem la cei bolnavi si sa cercetam pe cei din închisori, zicând: “Bolnav am fost si n-ati venit la Mine”. În orice caz sa se stie: daca cineva dintre monahi, fiind atacat de dracul acesta, n-a primit gând de curvie, sau nu si-a parasit chilia din nepasare, unul ca acesta a primit din cer rabdarea si neprihanirea si fericit este pentru o nepatimire ca aceasta. Iar câti s-au fagaduit sa cinsteasca pe Dumnezeu locuind laolalta cu lumea sa se pazeasca de acest drac. Caci a zice sau a scrie mai multe despre el, ma rusinez si de oameni. (Evagrie Ponticul)1

·         Când sufletul nostru începe sa nu mai pofteasca lucrurile frumoase ale pamântului, se furiseaza de cele mai multe ori în el un gând de trândavie, care nu-i îngaduie sa stea cu placere nici în slujba cuvântului si nu-i lasa nici dorinta hotarâta dupa bunurile viitoare; ba îi înfatiseaza si viata aceasta trecatoare ca neavând nici un rost si fiind cu totul incapabila de vreo fapta vrednica de-a fi numita virtute; si însasi cunostinta o dispretuieste, ca pe una ce a fost data si altor multi oameni, sau ca pe una ce nu ne fagaduieste nimic desavârsit. De aceasta patima molesitoare si aducatoare de toropeala vom scapa de ne vom tine cu tarie cugetul nostru între hotare foarte înguste, cautând numai la pomenirea lui Dumnezeu. Caci numai întorcându-se astfel mintea la caldura ei, va putea sa se izbaveasca fara durere de acea împrastiere nesocotita. (Diadoh al Foticeii)1

Ascultarea, taierea voii, supunerea

·         Sa ai în rugaciunea ta ochi neîmprastiat si, lepadându-te de trupul si sufletul tau, traieste prin minte. (Evagrie Ponticul)2

 

Blândete – mânia, tinerea de minte a raului (ranchiuna), ura

·         În cuvântari orice asprime sa lipseasca. Pentru ca sfiala si neprihanirea stiu sa înfrumuseteze pe oamenii cu judecata mai mult decât pe fecioare, caci mintea iubitoare de Dumnezeu este o lumina care învaluie sufletul, cum învaluie soarele trupul. (Antonie cel Mare)3

·         Nu trebuie sa ne mâniem pe cei ce pacatuiesc, chiar de-ar fi facut crime vrednice de osânda. Ci pentru dreptatea însasi, pe cei ce gresesc sa-i întoarcem si sa-i certam daca se nimereste, fie prin ei însisi, fie prin altii. Dar sa ne mâniem sau sa ne înfuriem nu se cade, pentru ca mânia lucreaza dusa de patima si nu de dreptate si de judecata. De aceea nu primi sa te sfatuiasca nici oamenii prea milosi, caci pentru binele însusi si pentru dreptate trebuie sa certi pe cei rai, însa nu pentru patima mâniei. (Antonie cel Mare)3

·         Scopul dracilor e ajutat mult de mânia noastra, când se misca împotriva firii, facându-se al lor. De aceea toti zoresc sa o întarâte zi si noapte. Când o vad însa legata de blândete, atunci cauta pricini îndreptatite ca sa o dezlege îndata, ca facându-se foarte aprinsa, sa o foloseasca pentru gândurile lor furioase. De aceea nu trebuie sa o întarâtam nici pentru lucruri drepte, nici pentru nedrepte, ca sa nu dam chiar noi sabie primejdioasa în mâna vrajmasului, ceea ce stiu ca fac multi si .mai mult decât trebuie, aprinzându-se pentru motive neînsemnate. Caci spune-mi de ce te prinzi grabit la harta daca dispretuiesti bucatele, banii si slava? De ce hranesti câinele când te lauzi ca nu ai nimica? Iar daca acesta latra si se ia dupa oameni, trebuie ca ai niscai lucruri si vrei sa le pazesti. Dar eu despre unul ca acesta cred ca e departe de rugaciunea curata, stiind ca mânia este ciuma pentru o astfel de rugaciune. Si ma mir ca unul ca aceasta si pe Sfinti i-a uitat: pe David, care striga: “Opreste mânia si paraseste turbarea”; pe Ecclesiastul care porunceste: “Alunga mânia de la inima ta si scoate viclesugul din trupul tau»; pe Apostolul care rânduieste: “ Sa ridicam în toata vremea si în tot locul mâini cuvioase spre Domnul, fara mânie si gânduri”. De ce oare nu învatam si noi de la obiceiul tainic si vechi al oamenilor, care alunga câinii din casa în vremea rugaciunii? Obiceiul acesta ne da sa întelegem ca mânia nu trebuie sa fie cu cei ce se roaga. “ Mânia este vinul serpilor”. De aceea nazireii se înfrâneaza de la vin. (Evagrie Ponticul)3

·         Cine si-a stapânit mânia a supus pe draci; iar cine s-a robit de dânsa nu se mai tine de viata monahala si e strain de caile Mântuitorului, daca se zice ca însusi Domnul învata pe cei blânzi caile Sale. De aceea cu anevoie poate fi vânata mintea monahului, care alearga pe câmpia blândetii. Caci de nici o alta virtute nu se tem dracii ca de blândete. Aceasta a dobândit-o acel mare Moise, care a fost numit «blând, mai mult decât toti oamenii”. Iar proorocul David a aratat-o ca este vrednica sa fie pomenita de Dumnezeu, zicând: “Adu-ti aminte, Doamne, de David si de toata blândetea lui”. Însusi Mântuitorul nostru ne-a poruncit sa ne facem urmatori ai blândetii Lui, zicând: “Învatati de la Mine ca sunt blând si smerit cu inima si veti afla odihna sufletelor voastre”. Iar daca cineva s-ar înfrâna de la mâncari si bauturi, dar prin gândurile rele ar întarâta mânia, acela se aseamana cu o corabie ce calatoreste pe mare, având pe dracul cârmaci. De aceea trebuie sa fim cu luare aminte din toata puterea la câinele nostru, învatându-l sa rupa numai lupii si sa nu manânce oile, aratând toata blândetea fata de toti oamenii. (Evagrie Ponticul)3

·         A descrie toate lucrarile cele rele ale dracilor mi-e cu neputinta, iar a însira cu de-amanutul mestesugirile lor mi-e rusine, sfiindu-ma de cititorii mai simpli. Totusi asculta unele viclenii ale duhului curviei. Când cineva a dobândit nepatimirea partii poftitoare si gândurile de rusine s-au racit, atunci arata barbati si femei jucând împreuna si-l face pe pustnic sa priveasca lucruri si forme de rusine. Ispita aceasta însa nu e printre cele ce tin multa vreme, deoarece rugaciunea neîncetata si mâncarea foarte împutinata, privegherea si îndeletnicirea cu contemplatiile duhovnicesti o alunga ca pe un nor fara ploiie. Uneori se atinge însa si de trupuri, stârnind într-însele fierbinteala dobitoceasca. Si alte nenumarate mestesugiri unelteste vicleanul acesta, pe care nu e nevoie sa le mai raspândim si sa le mai încredintam scrisului. Fata de astfel de gânduri foloseste si aprinderea mâniei, pornita împotriva dracului. De aceasta mânie se teme el mai mult, când se aprinde împotriva acestor gânduri si îi strica planurile despre ea e vorba când se zice: “Mâniati-va si nu pacatuiti”. Ea da sufletului în ispite o folositoare doctorie. Dar uneori si mânia aceasta e imitata de dracul mâniei. Aceasta plasmuieste chipurile parintilor, sau ale unor prieteni si rudenii, ocarâti de oameni nevrednici si prin aceasta misca mânia pustnicului si-l îndeamna sa zica sau sa faca vreun rau celor ce i s-au aratat în minte. La acestea trebuie sa fie monahul cu luare aminte si îndata sa-si smulga mintea de la astfel de chipuri, ca nu cumva, zabovind pe lânga ele, sa se pomeneasca în vremea rugaciunii taciune ce se mistuie de foc. În ispite de acestea cad mai ales cei iuti la mânie si cei ce usor se prind la harta, care sunt departe de rugaciunea cea curata si de cunostinta Mântuitorului nostru Iisus Hristos. (Evagrie Ponticul)3

·         Dracii nu cunosc inimile noastre, cum socot unii dintre oameni. Caci singurul cunoscator al inimii este Cel ce stie mintea oamenilor si a zidit inimile lor pe fiecare deosebit. Dar ei cunosc multe din miscarile inimii, pe baza cuvântului rostit si a miscarilor vazute ale trupului. Vrând eu sa le arat acestea lamurit, m-a oprit Sfântul Preot, spunând ca e nevrednic lucru sa se raspândeasca acestea si sa le aduc la urechile celor întinati. Caci, zice, si cel ce ajuta pe uneltitor este vinovat dupa lege. Dar ca din astfel de simboluri cunosc cele ascunse în inima noastra, si din acestea iau prilejuri împotriva noastra, am aratat-o adeseori, respingând pe unii care graiau cele ce nu trebuie, nepurtându-ne cu dragoste fata de ei. De aceea am si cazut în puterea dracului tinerii de minte a raului si îndata am primit gânduri rele împotriva lor, pe care le cunoscusem mai înainte ca au venit asupra noastra. Pentru aceea pe drept ne mustra Duhul Sfânt: “Sezând ai vorbit împotriva fratelui, si împotriva fiului maicii tale ai adus sminteala”; si ai deschis usa gândurilor care tin minte raul si ti-ai tulburat mintea în vremea rugaciunii, nalucindu-ti pururea fata vrajmasului tau si având-o pe ea drept Dumnezeu. Caci ceea ce vede mintea rugându-se aceea e si potrivit de a spune ca îi este Dumnezeu. Deci sa fugim, iubitilor, de boala defaimarii, neamintindu-ne de nimeni cu gând rau; si sa nu ne întunecam privirea la amintirea aproapelui, caci toate înfatisarile pe care le luam le iscodesc dracii si nimic nu lasa necercetat din ale noastre, nici culcarea, nici sederea, nici starea în picioare, nici cuvântul, nici mersul, nici privirea. Toate le iscodesc, toate le misca, toata ziua uneltesc viclesuguri împotriva noastra, ca sa însele ćn vremea rugaciunii mintea smerita si sa stinga lumina ei fericita. Vezi ce zice si Sfântul Pavel catre Tit: “Dovedeste în învatatura cuvânt sanatos, nestricat si fara vina, pentru ca împotrivitorul sa se rusineze, neavând de zis nimic rau despre noi”. Iar(fericitul David se roaga zicând: “Mântuieste-ma pe mine de clevetirea oamenilor”, numind si pe draci “oameni” pentru firea lor rationala. Dar si Mântuitorul în Evanghelii a numit pe cel ce seamana în noi neghina pacatului “om vrajmas”. Fie ca sa ne izbavim de el, cu harul lui Hristos si al Dumnezeului nostru, Caruia I se cuvine cinstea si slava în vecii vecilor. Amin. (Evagrie Ponticul)3

·         Când te va întâmpina o ispita, sau te va atâta o împotrivire, ca sa-ti misti mânia spre cel ce-ti sta împotriva, sau sa spui vreo vorba goala, adu-ti aminte de rugaciune si de porunca dumnezeiasca cu privire la ea, si îndata se va linisti miscarea fara rânduiala din tine. (Evagrie Ponticul)3

·         Toate câte le vei face pentru a te razbuna pe fratele care te-a nedreptatit îti vor fi spre sminteala în vremea rugaciunii. (Evagrie Ponticul)3

·         Rugându-te tu cum trebuie, ti se vor întâmpla astfel de lucruri încât sa ti se para ca ai dreptate sa te folosesti de mânie. Dar nu este nici o mânie dreapta împotriva aproapelui. Caci de vei cauta vei afla ca este cu putinta sa rânduiesti lucrul bine si fara mânie. Deci foloseste-te de tot mestesugul ca sa nu izbucnesti în mânie. (Evagrie Ponticul)3

·         Cel ce datoreaza zece mii de talanti sa te învete pe tine, ca de nu vei ierta celui ce-ti este dator, nu vei dobândi nici tu iertare. “Caci l-a predat pe el, zice, chinuitorilor”. (Evagrie Ponticul)3

·         Sa nu încerci a dezlega prin gâlceava un lucru încurcat, ci prin cele aratate de legea duhului, adica prin rabdare, rugaciune si nadejdea  care numai la un lucru se gândeste. (Marcu Ascetul)3

·         Nu voi sa auzi de nenorocirea dusmanilor; caci cei ce asculta cu placere asemenea cuvinte manânca roadele planuirii lor. (Marcu Ascetul)3

·         Iacob a facut lui Iosif haina pestrita. Iar Domnul daruieste celui blând cunostinta adevarului, precum s-a scris: „Domnul va învata pe cei blânzi caile Sale” (Marcu Ascetul)3

·         Cel care, dispretuit fiind de cineva, nu se gâlceveste cu cel ce-l dispretuieste, nici cu cuvântul, nici cu gândul, a dobândit cunostinta adevarata si arata credinta tare Stapânului. Deci nici cel ce nedreptateste nu ajunge la vreun prisos, nici cel nedreptatit nu e lipsit de ceva, omul trece ca o umbra, si deci în desert se tulbura. (Marcu Ascetul)3

·         Prin urmare, de vei pastra în inima ta fara uitare, cu dragoste si cu simtire, aceste amintiri, nu te va stapâni patima amaraciunii, a mâniei si a supararii. Caci temeliile patimii mândriei, fiind sapate prin smerenia lui Hristos, la care te vei gândi, se va surpa usor si de la sine toata cladirea faradelegii, adica a mâniei si a supararii. Caci ce inima aspra si împietrita nu se va frânge de va avea necontenit în minte marea smerenie a dumnezeirii Unuia nascut pentru noi si amintirea tuturor patimilor mai înainte spuse? Cine nu se va face de bunavoie pamânt, cenusa si pulbere de calcat de catre toti oamenii? Iar daca se va smeri si se va frânge sufletul astfel, privind la smerenia Domnului, ce mânie va mai putea sa stapâneasca asupra lui? Dar tot asa de vadit e ca uitarea acestor gânduri folositoare si de viata facatoare, si sora ei lenea, si ajutatoarea si tovarasa lor nestiinta, care sunt patimile cele mai adânci si mai launtrice, mai greu de surprins si de îndreptat, care acopera si întuneca sufletul cu multa grija, fac sa se încuibeze si sa lucreze în el si celelalte patimi, întrucât sadesc nepasarea si alunga frica de pacate, caci odata ce sufletul e acoperit de uitarea atotpacatoasa, de lenea stricacioasa si de nestiinta, maica si doica tuturor relelor, nenorocita de minte se lipeste cu usurinta de tot ce se vede, se cugeta sau ce aude. De pilda de va vedea frumusete de femeie, îndata se va rani de pofta trupeasca. Si asa succedându-se amintirile lucrurilor privite cu patima si cu placere, zugravesc din nou înauntrul sufletului icoanele lor, prin întiparirea întelesurilor si a gândului pacatos. Iar urmarea este ca întineaza mintea patimasa si nenorocita prin lucrarea duhurilor rele. (Marcu Ascetul)3

·         Pe cel ce nu asculta de un cuvânt nu-l sili cu cearta; ci câstigul pe care el l-a lepadat, aduna-ti-l tie. Caci hotarârea de a nu pune raul la inima îti va folosi mai mult decât îndreptarea lui. (Marcu Ascetul)3

·         Mânia obisnuieste mai mult decât celelalte patimi sa tulbure si sa zapaceasca sufletul. Dar uneori îi si foloseste cât se poate de mult. Caci când ne folosim de ea fara tulburare împotriva celor necuviosi, sau într-un fel sau altul neînfrânati, ca, sau sa se mântuiasca, sau sa se rusineze, prilejuim sufletului un spor de blândete: fiindca lucram potrivit cu scopul dreptatii si al bunatatii lui Dumnezeu. Pe lânga aceasta, adeseori, mâniindu-ne tare împotriva pacatului, dam sufletului vigoare, scapându-l de moleseala. De asemenea nu încape nici o îndoiala ca, mâniindu-ne împotriva duhului stricaciunii, când suntem în mare întristare si descurajare, ne aflam cu cugetul mai presus de lauda cea spre moarte. Ca sa ne învete aceasta, Domnul s-a mâniat si s-a tulburat de doua ori împotriva duhului iadului, desi facea toate câte voia cu o vointa netulburata. Asa a întors sufletul lui Lazar în trup. Încât mie îmi pare ca mânia neprihanita a fost daruita firii noastre de Dumnezeu, care ne-a zidit, mai degraba ca o arma a dreptatii. Daca s-ar fi folosit Eva de ea împotriva sarpelui, nu ar fi fost robita de placerea acea patimasa. Astfel mie mi se pare ca cel ce se foloseste cu neprihanire de mânie, din râvna cuviosiei, se va afla mai cercat în cumpana rasplatirilor, decât cel ce nu se misca nicidecum la mânie, pentru greutatea de a se misca a mintii. Fiindca cel din urma se dovedeste a nu-si fi deprins vizitiul sa stapâneasca frânele simturilor omenesti. Iar celalalt lupta strunind caii virtutii si e purtat în mijlocul bataliilor cu dracii, conducând neîntrerupt cu frica lui Dumnezeu carul cel cu patru cai ai înfrânarii. Pe acesta îl aflam numit în Scriptura, la înaltarea dumnezeiscului Ilie, „carul lui Israel”, pentru motivul ca Dumnezeu a vorbit întâia oara Iudeilor despre cele patru virtuti în chip deosebit. Iar cel ce s-a hranit asa de mult cu neprihanirea a fost înaltat la cer pe un car cu foc, pentru ca s-a folosit, socotesc, de(virtutile sale ca de niste cai, vietuind întru Duhul care l-a rapit pe el într-un vârtej de foc. (Diadoh al Foticeii)3

·         Este în firea mintii mânia împotriva patimilor. Caci daca nu se mânie omul împotriva tuturor celor semanate de vrajmasul într-însul, nu va vedea nici curatie întru sine. Când a aflat Iov lucrul acesta, a blestemat pe vrajmasii sai zicând: „Necinstitilor si defaimatilor, lipsiti de tot binele, nu v-am socotit vrednici nici de câinii turmelor mele!” Iar cel ce vrea sa ajunga la mânia cea fireasca taie toate voile sale, pâna când întareste în sine voia cea dupa fire a mintii.(Isaia Pustnicul)3

 

Castitatea, fecioria, curatia – curvia, desfrânarea

·         A descrie toate lucrarile cele rele ale dracilor mi-e cu neputinta, iar a însira cu de-amanutul mestesugirile lor mi-e rusine, sfiindu-ma de cititorii mai simpli. Totusi asculta unele viclenii ale duhului curviei. Când cineva a dobândit nepatimirea partii poftitoare si gândurile de rusine s-au racit, atunci arata barbati si femei jucând împreuna si-l face pe pustnic sa priveasca lucruri si forme de rusine. Ispita aceasta însa nu e printre cele ce tin multa vreme, deoarece rugaciunea neîncetata si mâncarea foarte împutinata, privegherea si îndeletnicirea cu contemplatiile duhovnicesti o alunga ca pe un nor fara ploaie. Uneori se atinge însa si de trupuri, stârnind într-însele fierbinteala dobitoceasca. Si alte nenumarate mestesugiri unelteste vicleanul acesta, pe care nu e nevoie sa le mai raspândim si sa le mai încredintam scrisului. Fata de astfel de gânduri foloseste si aprinderea mâniei, pornita împotriva dracului. De aceasta mânie se teme el mai mult, când se aprinde împotriva acestor gânduri si îi strica planurile despre ea e vorba când se zice: “Mâniati-va si nu pacatuiti”. Ea da sufletului în ispite o folositoare doctorie. Dar uneori si mânia aceasta e imitata de dracul mâniei. Aceasta plasmuieste chipurile parintilor, sau ale unor prieteni si rudenii, ocarâti de oameni nevrednici si prin aceasta misca mânia pustnicului si-l îndeamna sa zica sau sa faca vreun rau celor ce i s-au aratat în minte. La acestea trebuie sa fie monahul cu luare aminte si îndata sa-si smulga mintea de la astfel de chipuri, ca nu cumva, zabovind pe lânga ele, sa se pomeneasca în vremea rugaciunii taciune ce se mistuie de foc. În ispite de acestea cad mai ales cei iuti la mânie si cei ce usor se prind la harta, care sunt departe de rugaciunea cea curata si de cunostinta Mântuitorului nostru Iisus Hristos. (Evagrie Ponticul)4

·         Chiar daca ti se pare ca esti cu Dumnezeu, pazeste-te de dracul curviei, caci este foarte înselator si cât se poate de pizmas si vrea sa fie mai iute si mai ager ca miscarea si trezirea mintii tale, ca sa o desfaca si de Dumnezeu, când îi sta înainte cu evlavie si frica. (Evagrie Ponticul)4

·         Foarte potrivit s-a adaugat apoi la cuvintele: „pe piept si pe pântece”, cuvântul „vei umbla”. Caci placerea nu stapâneste asupra celor ce stau pe loc si sunt linistiti, ci asupra celor ce sunt mereu în miscare si plini de tulburare. Dar mai mult decât din acestea, pornirea spre desfrâu vine din lacomia pântecelui. Din acest motiv si firea, voind sa arate apropierea acestor patimi, a numit organele de împreunare „cele de sub pântece”, aratând înrudirea lor prin vecinatate. Caci daca slabeste aceasta patima, slabeste din saracirea celei de deasupra, iar daca se aprinde si se întarâta, de acolo îsi primeste puterea. Dar lacomia pântecelui nu numai ca o hraneste si o alapteaza pe aceasta, ci si alunga toate virtutile. Caci stapânind si tinând ea puterea, cad si se nimicesc toate virtutile: înfrânarea, cumpatarea, barbatia, rabdarea si toate celelalte. Aceasta a aratat-o Ieremia acoperit, zicând ca mai marele bucatarilor din Babilon a darâmat de jur împrejur zidurile Ierusalimului, numind prin mai marele bucatarilor patima lacomiei. Caci precum mai marele bucatarilor îsi da toata silinta sa slujeasca pântecele si nascoceste nenumarate mestesuguri ca sa produca placeri, tot asa lacomia pântecelui pune în miscare tot mestesugul ca sa serveasca placerii în vremea foamei; iar felurimea mâncarilor darâma si surpa la pamânt întaritura virtutilor. De fapt mâncarile gustoase si mestesugit drese se fac unelte de darâmare ale virtutii bine întarite, clatinând si darâmând statornicia si taria ei. Pe de alta parte, precum belsugul alunga virtutile, tot asa putinatatea surpa întariturile pacatului. Caci asa cum mai marele bucatarilor din Babilon a darâmat zidurile Ierusalimului, adica ale sufletului pasnic, tragându-l cu mestesugul bucatariei spre placerile trupului, tot asa pâinea de orz a israelitilor, rostogolindu-se, a rasturnat corturile madianitilor. Fiindca hrana saracacioasa, rostogolindu-se si înaintând mult, risipeste patimile curvie. Caci madianitii poarta simbolul patimilor curviei, fiindca ei sunt cei ce au dus desfrânarile în Israil si au amagit mare multime dintre tineri. Si foarte potrivit zice Scriptura ca Madianitii aveau corturi, iar Ierusalimul zid, caci toate cele ce înconjoara virtutea sunt întarite si sigure, iar cele ce sustin pacatul sunt forma si cort, nedosebindu-se întru nimic de nalucire. (Nil Ascetul)4

·         Caci vietuirea potrivit cu firea ne-a fost rânduita aceeasi noua si dobitoacelor, de catre Facator. „Iata v-am dat voua, zice Dumnezeu catre oameni, toata iarba câmpului, ca sa fie voua si dobitoacelor spre mâncare”. Primind deci împreuna cu necuvântatoarele o hrana de obste, dar stricând-o prin nascocirile noastre într-una mai desfatatoare, cum nu vom fi socotiti, cu drept cuvânt, mai necuvântatori decât acelea, daca dobitoacele ramân între hotarele firii, neclintind nimic din cele rânduite de Dumnezeu, iar noi, oamenii cinstiti, cu ratiune, am iesit cu totul din vechea rânduiala? Caci care sunt fripturile dobitoacelor, care sunt nenumaratele mestesuguri ale placintarilor si bucatarilor, care stârnesc placerile ticalosului de pântece? Oare nu iubesc acelea vechea simplitate, mâncând iarba si îndestulându-se cu ce se nimereste si folosindu-se de apa râurilor, dar si de aceasta destul de rar? De aceea le sunt putine si placerile de sub pântece, pentru ca nu-si aprind dorintele cu nici o mâncare grasa, încât nici nu stiu totdeauna de deosebirea între barbatus si femeiusca. Caci un singur timp al anului le stârneste aceasta simtire, când legea firii le-a rânduit împreunarea pentru însamântarea aceleiasi specii, spre pastrarea neamului; în cealalta vreme asa de mult se înstraineaza, încât uita cu totul de o astfel de dorinta. Dar oamenilor, pofta nesaturata dupa placerile desfrânate, odraslita din belsugul si felurimea mâncarilor, le-a semanat dorinte furioase, neîngaduindu-le patima sa se linisteasca în nici o vreme. (Nil Ascetul)4

·         Trupul daca e gras si tânar, sau plin de must, când e atâtat de amintiri cauta sa împlineasca cu patima cele cuprinse în ele, fiind împins de pofta, sau savârseste uneori necuratii în vis ori în somn. Caci chiar daca nu a avut cineva amestecate cu femeia la aratare si e socotit cast, feciorelnic si curat de oameni, ba chiar are renume de sfânt, înaintea lui Dumnezeu, care vede cele ascunse, e socotit ca spurcat, desfrânat si necumpatat; si pe dreptate va fi osândit în ziua aceea, de nu va plânge si nu se va tângui, topindu-si trupul necontenit cu posturi, privegheri si rugaciunii, iar mintea lecuindu-si-o si îndreptându-si-o prin amintiri sfinte si prin meditarea cuvântului dumnezeiesc, aducând pocainta cuvenita lui Dumnezeu, înaintea caruia a si cugetat si facut relele. Fiindca nu minte glasul care a zis: „Iar eu va zic voua: tot cel ce priveste la femeie spre a o pofti pe ea a si preacurvit cu ea în inima sa”. De aceea e de folos tânarului sa nu se întâlneasca, de e cu putinta, deloc cu femei, chiar de sunt socotite sfinte. Iar de se poate, sa vietuiasca despartit chiar si de oameni, caci atunci poarta razboiul mai usor si îl cunoaste mai bine; mai ales daca va fi cu luare aminte la sine însusi si va petrece în cumpatare, cu putina bautura de apa, în priveghere multa si rugaciuni, si se va sili sa fie împreuna cu Parinti duhovnicesti încercati, lasându-se înteleptit si calauzit de ei. (Marcu Ascetul)4

·         Definitia curatiei: simtire pururi lipita de Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)4

Credinta, pronia

·         Despre faptul ca nu trebuie sa ne îngrijim de îmbracaminte si bucate, socot de prisos a mai scrie, însusi Mântuitorul oprind acest lucru în Evanghelii. “Nu va îngrijiti, zice, în sufletul vostru ce veti mânca, sau ce veti bea, sau cu ce va veti îmbraca”, caci toate acestea le fac pagânii si necredinciosii, care leapada purtarea de grija a Stapânului si tagaduiesc pe Facatorul. De crestinii este cu totul strain acest lucru, de îndata ce cred ca si cele doua vrabii vândute cu un ban stau sub purtarea de grija a Sfintilor îngeri. Au însa dracii si obiceiul acesta: dupa gândurile necurate, aduc în suflet si pe acelea ale grijii, ca sa se departeze Iisus de la noi, umplut fiind locul cugetarii cu multime de gânduri, si sa nu mai poata rodi cuvântul, fiind coplesit de gândurile grijii. Lepadând dar asemenea gânduri, sa lasam toata grija noastra în seama Domnului, îndestulându-se cu cele de fata, cu îmbracaminte si hrana saracacioasa, ca sa slabim în fiecare zi pe parintii slavei desarte. Iar daca cineva socoteste ca nu-i sta bine în haina saracacioasa, sa priveasca la Sfântul Pavel cum asteapta în frig si dezbracat, cununa dreptatii. Daca Apostolul a numit lumea aceasta stadion si teatru, oare cel ce s-a îmbracat cu gândurile grijii, mai poate alerga spre rasplatirea chemarii de sus a lui Dumnezeu, sau mai poate sa lupte cu începatoriile, cu domniile si cu stapânitorii întunericului veacului acestuia? Eu nu stiu daca-i va fi cu putinta; acest lucru l-am învatat de la însesi cazurile vazute. Caci se va împiedica în haina si se va rostogoli la pamânt, ca si mintea de gândurile purtarii de grija, daca e adevarat cuvântul care zice ca mintea ramâne statornic lipita de comoara sa, ca “unde este comoara ta, acolo va fi si inima ta”. (Evagrie Ponticul)6

·         Pregateste-te ca un luptator încercat. De vei vedea fara de veste vreo nalucire, nu te clinti. Chiar daca ai vedea sabie scoasa împotriva ta, sau lumina navalind spre vederea ta, nu te tulbura; sau de vei vedea vreo forma urâcioasa si sângeroasa, sa nu-ti slabeasca sufletul. Ci stai drept, marturisind marturisirea cea buna si mai usor vei privi la vrajmasii tai. (Evagrie Ponticul)6

·         Despre frate duhovnicesc am cetit ca, rugându-se el, a venit o napârca si s-a lipit de piciorul lui. Dar el nu a coborât mâinile, mai-nainte de ce nu si-a împlinit rugaciunea obisnuita. Si întru nimic nu s-a vatamat cel ce iubea pe Dumnezeu mai mult decât pe sine însusi. (Evagrie Ponticul)6

·         Încredinteaza lui Dumnezeu trebuinta trupului si vei întelege ca o poti încredinta si pe a duhului.(Evagrie Ponticul)6

·         Oare noi suntem cei ce avem sa ne îngrijim de cele ale vietii noastre? Oare nu Dumnezeu este Cel ce poarta grija de ea? Straduinta omeneasca, daca nu primeste ajutorul lui Dumnezeu, nu poate ajunge la tinta. Dar purtarea de grija a lui Dumnezeu daruieste bunuri desavârsite, chiar fara conlucrarea omeneasca. Ce le-a folosit straduinta proprie acelora catre care a zis Dumnezeu: “Ati semanat mult si ati luat putin, si am suflat aceasta din mâinile voastre?” Si ce le-a lipsit din cele trebuincioase, celor ce au vietuit pentru virtute, fara sa se îngrijeasca de ele? N-a fost hranit Israel în pustie patruzeci de ani, nebucurându-se de nici una din roadele pamântului? Au fost ei lipsiti de mâncare? Nu le împrospata marea necontenit o hrana neobisnuita, trimitându-le prepelite si nu le trimetea cerul mana, printr-o ploaie neobisnuita si straina? Iar piatra lipsita de umezeala nu le dadea, când era lovita, suvoi îmbelsugat de apa? În sfârsit, vesmintele si încaltamintea nu le-au slujit tot timpul fara sa se învecheasca? Dar prin ce lucrare a pamântului si-a câstigat Ilie hrana în vagauna? Nu-i aduceau lui corbii hrana? Iar venind în Sarepta, nu i-a dat vaduva, lipsita si de cele mai trebuincioase lucruri, pâine, luând-o de la gura copiilor ei, ca sa se arate ca virtutea trebuie pusa mai presus si de fire? Toate acestea, desigur, sunt întâmplari minunate, dar totusi au si o ratiune. Caci e cu putinta ca cineva sa traiasca si fara sa manânce, atunci când vrea Dumnezeu. Dar cum a ispravit Ilie calea de patruzeci de zile, în puterea unei singure mâncari? Si cum a petrecut Moise optzeci de zile pe munte, vorbind cu Dumnezeu, fara sa guste mâncare omeneasca? Caci pogorându-se dupa patruzeci de zile si mâniindu-se pentru turnarea vitelului, îndata a sfarâmat tablele si s-a suit pe munte, petrecând alte patruzeci de zile acolo, de unde primind al doilea rând de table s-a coborât la popor. Ce rationament omenesc ar putea explica multumitor aceasta minune?(Cum a putut natura trupului sa se cheltuiasca atâta vreme, fara sa se întregeasca ceea ce se împrastie din puterea lui în fiecare zi? Aceasta nedumerire o dezleaga cuvântul lui Dumnezeu, care zice: “Nu numai cu pâine va trai omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”. De ce, asadar, tragem la pamânt vietuirea cea cereasca, afundând-o în mizeriile materiale? De ce ne îngramadim de jur împrejur gunoaie, noi “cei ce ne hraneam odinioara cu mâncari alese”, cum a zis Ieremia despre unii plângându-i? Caci când ne odihnim în cugetari stralucite si arzatoare, ne nutrim cu mâncaruri alese. Iar când parasim aceasta stare si suntem trasi în lucrurile pamântesti, ne adunam în jurul nostru gunoaie. De ce ne întoarcem nadejdea de la Dumnezeu si ne-o sprijinim pe carnea bratului, punând purtarea de grija a Stapânului pe seama mâinilor noastre, lucru pe care Iov si l-a socotit ca pe cel mai eare pacat? Nu ne-am sfiit sa facem ca cel ce-si duce mâna la gura ca sa si-o sarute. Caci multi au obiceiul sa-si sarute mâinile, zicând ca de la ele le vine toata bunastarea. Pe acestia aratându-i “Legea” printr-un simbol, zice: “Cel ce umbla pe mâini e necurat, si cel ce umbla pururea pe patru picioare e necurat”. Pe mâini umbla cel ce se întemeiaza pe mâini si toata nadejdea si-o are în ele. Iar pe patru picioare umbla cel ce se încrede în lucrurile supuse simturilor si-si coboara mintea, partea conducatoare a fiintei sale, la îndeletnicirea necontenita cu ele. În sfârsit cu multime de picioare umbla cel învaluit cu totul de cele trupesti. De aceea, înteleptul scriitor al “Proverbelor” vrea ca cel întelept sa nu aiba nici doua picioare, ci numai unul, si acesta rar sa se miste catre cele trupesti: “Du-ti piciorul rar spre prietenul tau, ca nu cumva, saturându-se de tine, sa te urasca”. Prin urmare daca unul tulbura rar pe Hristos pentru trebuintele trupului este prieten adevarat al Lui, cum zice Mântuitorul catre ucenicii Sai: “Voi sunteti prietenii Mei”; dar daca va face aceasta mai des, va ajunge sa fie urât. (Nil Ascetul)6

·         Caci cu ce se alege viata noastra din toata osteneala desarta în jurul acestora? Nu toata zdroaba omului merge în gura lui? – cum zice Eclesiastul. Dar hrana si vesmintele sunt destul pentru sustinerea pacatosului acestuia de trup. De ce, asa dar, lucram la nesfârsit si alergam dupa vânt, cum zice Solomon, împiedicând, din pricina sârguintei pentru cele materiale, sufletul sa se bucure de bunurile dumnezeiesti si încalzind trupul mai mult decât se cade? Îl hranim ca sa ne facem un dusman vecin cu noi, ca sa nu fie în lupta lui cu sufletul numai egal, ci, din, pricina marii lui puteri, sa fie mai tare îf razboiul lui împotriva sufletului, neîngaduind ca aceasta sa fie cinstit si încununat. Caci în ce costa trebuinta trupului, pe care luând-o ca motiv mincinos, întindem pofta pâna la greutati nebunesti? Ea consta, desigur, în pâine si apa, dar nu ne dau izvoarele apa din belsug? Iar pâinea nu e atât de usor de câstigat de cei ce au mâini? Si ne-o putem agonisi prin astfel de lucrari, prin care trebuinta trupului se împaca fara ca sa fim împrastiati, decât foarte putin, sau deloc. Dar ne da oare mai multa grija îmbracamintea? Nici aceasta, daca nu avem în vedere moliciunea venita din obisnuinta, ci numai trebuinta. Ce haine din pânza de paianjen, ce vizon, sau porfira, sau matase a purtat primul om? Nu i-a întocmit Facatorul o haina din piei si nu i-a poruncit sa se hraneasca cu ierburi? Punând aceste hotare trebuintei trupului, a oprit si osândit de departe urâciunea vietuirii de acum a omului. Nu mai spun ca si acum va hrani pe cei ce bine vietuiesc, Cel ce hraneste pasarile cerului si le îmbraca, Cel ce împodobeste crinii câmpului cu atâta frumusete, fiindca nu e cu putinta sa-i convingem pe cei ce s-au departat asa de mult de la aceasta credinta. Caci cine nu va da cu bucurie cele de trebuinta aceluia care vietuieste întru virtute? Unde este, asadar, si la ce foloseste sârguinta noastra, daca Dumnezeu tine cârma lucrurilor si toate le poarta si le duce precum vrea? Dar la neputinte, se va zice, trupul are lixsa de mângâieri, si cu cât e mai bine sa murim, decât sa facem ceva din cele ce nu se potrivesc cu fagaduinta? Desigur ca daca Dumnezeu vrea ca noi sa mai traim, sau va pune în trupul nostru o putere care sa tina cumpana slabiciunii, încât sa putem purta si durerea venita din neputinta si sa primim înca si cununi pentru barbatie; sau va gasi mijloace pentru hranirea celui ostenit. În orice caz nu-i va lipsi priceperea de-a ne mântui Celui ce este izvorul mântuirii si al întelepciunii. Bine este, asadar, iubitilor, sa ne ridicam iarasi la vechea fericire si sa ne însusim din nou vietuirea celor vechi. Caci cred ca este lucru usor pentru cei ce vreau, si chiar daca ar fi vreo osteneala, nu e fara rod, având destula mângâiere în slava înaintasilor si în îndreptarea celor ce le vor urma pilda. Pentru ca nu mic va fi câstigul celor care au început aceasta vietuire, daca vor lasa celor ce dupa ei chipul unei vietuiri desavârsite, care va fi înaltarea lor. (Nil Ascetul)6

·         De aceea sfintii au fugit din cetati si au ocolit împreuna vietuire cu cei multi, cunoscând ca împreuna petrecere cu oamenii stricati aduce mai multa paguba decât ciuma. De aceea, neluând nimic, au parasit avutiile desarte, fugind de împrastierea adusa de ele. De aceea Ilie, parasind Iudeea, locuia în muntele pustiu al Carmelului, care era plin de fiare, neavând pentru astâmpararea foamei nimic afara de copaci, caci se multumea cu ghindele copacilor, împlinindu-si trebuinta cu acestea. Elisei de asemenea ducea aceiasi vietuire, primind de la învatatorul sau, pe lânga alte virtuti, si pe aceea de a petrece prin pustiuri. Iar Ioan, locuind în pustia Iordanului, mânca agurida si miere salbatica, aratând celor multi ca nu e greu sa împlineasca trebuinta trupului si osândindu-i pentru desfatarile încarcate. Poate si Moise, poruncind israelitenilor ca sa adune mana de la zi la zi, a pus aceasta lege în chip general, rânduind ca omul sa îngrijeasca de viata numai pentru ziua de azi si sa nu se asigure de mai înainte. El a socotit ca asa se cuvine fiintei rationale sa faca: sa se multumeasca cu cele ce se nimeresc, caci îngrijitorul celorlalte este Hristos; sa nu aiba grija de cele dinainte, ca sa para ca nu crede în harul lui Dumnezeu, care nu ar revarsa totdeauna darurile Sale necontenite. (Nil Ascetul)6

·         Credinta neclintita este turn întarit. Iar Hristos se face toate celui ce crede.(Marcu Ascetul)6

·         Un om voind sa faca rau, s-a rugat, dupa obicei, mai întâi în cuget, si prin purtarea de grija a lui Dumnezeu fiind împiedicat, mai pe urma mult i-a multumit. (Marcu Ascetul)6

·         David vrând sa ucida pe Nabal din Carmel, dupa ce a luat înstiintare despre dumnezeiasca rasplatire, taindu-si gândul acesta, mult a multumit. Stim iarasi ce a facut când a uitat de Dumnezeu, neoprindu-se pâna ce Natan proorocul nu i-a adus aminte de Dumnezeu. (Marcu Ascetul)6

·         Scriptura numeste credinta „temelie a celor nadajduite”; iar pe cei ce nu cunosc salasluirea lui Hristos, i-a numit neîncercati. (Marcu Ascetul) 6

·         Legea libertatii învata tot adevarul. Multi o stiu aceasta prin cunostinta; însa putini o înteleg, pentru ca întelegerea e totdeauna în proportie cu împlinirea poruncilor ei. (Marcu Ascetul)6

·         Legea slobozeniei se cunoaste prin cunostinta adevarata; se întelege prin lucrarea poruncilor; si se împlineste desavârsit prin mila lui Hristos. (Marcu Ascetul)6

·         Când ne vom sili sa împlinim în cunostinta toate poruncile lui Dumnezeu, vom întelege ca legea Domnului este fara prihana; ca se cultiva prin faptele noastre cele bune, dar fara mila lui Dumnezeu nu este cu putinta sa se desavârseasca între oameni. (Marcu Ascetul)6

·         Cel ce crede în rasplata lui Hristos pe masura credintii sale rabda bucuros toata nedreptatea. (Marcu Ascetul)6

·         Nu respinge învatatura, chiar daca esti foarte cuminte. Caci iconomia lui Dumnezeu e mai folositoare ca întelepciunea noastra. (Marcu Ascetul)6

·         Celui ce flamânzeste pentru Hristos harul i se face hrana; celui ce înseteaza bautura preadulce; celui ce tremura de frig haina; celui ostenit odihna; celui ce se roaga deplina încredintare; celui ce plânge mângâiere. (Marcu Ascetul)6

·         Când Dumnezeu binevoieste sa se faca un lucru, toata zidirea ajuta sa se împlineasca. Dar când El nu binevoieste, se împotriveste si zidirea. (Marcu Ascetul)6

·         Definitia credintei: cugetare nepatimasa despre Dumnezeu.(Diadoh al Foticeii)6

·         Nimic nu te împiedica sa chemi doctorul la vreme de boala. Caci trebuia ca experienta omeneasca sa dea odata nastere acestui mestesug. De aceea au si existat leacurile, mai înainte de a fi aflat. Dar nu trebuie sa ne punem nadejdea vindecarii în ei, ci în Iisus Hristos, Mântuitorul si Doctorul nostru cel adevarat. Iar aceasta o spun celor ce urmaresc tinta înfrânarii în chinovii si în cetati, pentru faptul ca nu pot sa aiba neîncetat credinta lucratoare prin dragoste, datorita împrejurarilor ce li se întâmpla; dar si pentru ca sa nu cada în slava desarta si în ispita diavolului, din care pricini unii dintre ei se lauda adeseori ca nu au trebuinta de doctori. Daca însa cineva îsi duce viata retrasa în locuri mai pustii, numai între doi sau trei frati de acelasi fel, sa se lase pe sine cu credinta numai în grija Domnului, care ne tamaduieste toata boala si toata neputinta, în orice patimire ar cadea. Caci dupa Domnul, îi ajunge pustia ca sa-l mângâie în boala lui. Fiindca unul ca acesta nu e lipsit niciodata de lucrarea credintei, nici nu are prilej sa se faleasca cu virtutea rabdarii, ci se foloseste de pustie ca de o buna acoperitoare. De aceea „salasluieste Domnul în casa pe cei ce vietuiesc în singuratate”. (Diadoh al Foticeii)6

Cunoastere, gnoza – ignoranta

·         Oamenii se socotesc rationali însa pe nedrept, caci nu sunt rationali. Unii au învatat cuvintele si cartile vechilor întelepti. Dar rationali sunt numai aceia care au sufletul rational, pot sa deosebeasca ce este binele si ce este raul, se feresc de cele rele si vatamatoare sufletului si toata grija o au spre cele bune si folositoare sufletului; iar acestea le savârsesc cu multa multumire catre Dumnezeu. Numai acestia trebuie sa se numeasca rationali.(Antonie cel Mare)7

·         Omul cu adevarat rational are o singura grija: sa asculte de Dumnezeul tuturor si sa-L placa; si numai la aceasta îsi deprinde sufletul sau: cum sa-i placa lui Dumnezeu, multumindu-i pentru o asa de mare purtare de grija si pentru cârmuirea tuturor, orice soarta ar avea el în viata. Pentru ca este nepotrivit sa multumim pentru sanatatea trupului, doctorilor, care ne dau leacuri amare si neplacute, iar lui Dumnezeu sa nu-I multumim pentru cele ce ni se întâmpla cum trebuie, spre folosul nostru si dupa purtarea Lui de grija. Caci în cunostinta si credinta cea catre Dumnezeu sta mântuirea si desavârsirea sufletului. (Antonie cel Mare)7

·         Cel ce poate îmblânzi pe cei neînvatati, ca sa iubeasca învatatura si îndreptarea, facator de om trebuie sa se numeasca. Asemenea si aceia care îndreapta pe cei desfrânati catre petrecerea virtuoasa si placuta lui Dumnezeu, ca unii ce schimba alcatuirea oamenilor. Caci blândetea si înfrânarea este fericire si nadejde buna pentru sufletul oamenilor. (Antonie cel Mare)7

·         Om se numeste sau cel rational, sau cel ce îngaduie sa fie îndreptat. Cel ce nu poate fi îndreptat este neom, caci aceasta se afla la neoameni. Iar de unii ca acestia trebuie sa fugim, caci celor ce traiesc laolalta cu pacatul nu li se îngaduie sa se afle niciodata printre cei nemuritori. (Antonie cel Mare)7

·         Cel ce urmareste vietuirea virtuoasa si placuta lui Dumnezeu grijeste de virtutile sufletului, caci acestea sunt bogatia si hrana sa vesnica. De cele vremelnice se împartaseste numai pe cât se poate, dupa cum da si voieste Dumnezeu, folosindu-se cu multumire si bucurie de ele oricât de smerite ar fi. Mâncarea scumpa hraneste numai trupul; cunostinta lui Dumnezeu însa, înfrânarea, bunatatea, facerea de bine, buna cinstire si blândetea, acestea îndumnezeiesc sufletul. (Antonie cel Mare)7

·         Sufletul este în trup, iar în suflet este mintea si în minte cuvântul. Prin ele Dumnezeu fiind înteles si preamarit face sufletul nemuritor, dându-i nestricaciunea si fericirea vesnica. Caci Dumnezeu le-a daruit tuturor fapturilor existenta numai pentru bunatatea Sa. (Antonie cel Mare)7

·         Mintea vede toate, chiar si cele din Ceruri. Si nimic nu o întuneca fara numai pacatul. Prin urmare celui curat nimic nu-i este neînteles, iar cuvântului sau nimic nu-i este cu neputinta de exprimat. (Antonie cel Mare)7

·         Cuvântul care are înteles si este folositor sufletului este dar al lui Dumnezeu. Iar vorba cea desarta, care cauta sa masoare cerul si pamântul, marimea soarelui si departarea stelelor, este o nascocire a omului care se osteneste în desert. Caci cautând cele ce nu folosesc nimic, osteneste în zadar, ca si cum ar vrea sa scoata apa cu ciurul. Deoarece este cu neputinta oamenilor a afla acestea. (Antonie cel Mare)7

·         Necunostinta lui Dumnezeu este o nesimtire si nebunie a sufletului, caci raul se naste din nestiinta, iar binele, care mântuieste sufletul, din cunostinta lui Dumnezeu. Prin urmare daca te vei sârgui sa nu faci voile tale, petrecând cu trezvie si cunoscând pe Dumnezeu, mintea ta va fi cu grija la virtuti. Daca însa te vei sili sa faci voile tale pentru placere, ametit de necunostinta lui Dumnezeu, te vei pierde ca dobitoacele, necugetând la relele ce ti se vor întâmpla dupa moarte. (Antonie cel Mare)7

·         Ochiul priveste cele vazute, iar mintea întelege cele nevazute caci mintea care iubeste pe Dumnezeu este faclie care lumineaza sufletul. Cel ce are minte iubitoare de Dumnezeu si-a luminat inima sa si vede pe Dumnezeu prin mintea sa. (Antonie cel Mare)7

·         Cel care are minte se stie pe sine ca este om stricacios iar cel ce se stie pe sine pe toate le stie ca sunt fapturile lui Dumnezeu si s-au facut pentru mântuirea omului. Caci sta în puterea omului sa înteleaga toate si sa creada drept. Iar un asemenea barbat cunoaste sigur ca cei ce nu pun pret pe cele lumesti au osteneala foarte putina, iar dupa moarte dobândesc de la Dumnezeu odihna vesnica. (Antonie cel Mare)7

·         Precum trupul fara suflet este mort, asa si sufletul fara puterea mintii este nelucrator si nu poate mosteni pe Dumnezeu. (Antonie cel Mare)7

·         Sufletul se afla în lume fiind nascut. Mintea este mai presus de lume fiind nenascuta. Sufletul care întelege lumea si vrea sa se mântuiasca în fiecare ceas are o lege pe care nu o calca. El cugeta întru sine ca acum e vreme lunga si de cercetare si nu asteapta sa o faca aceasta judecatorul. El stie ca-si poate pierde mântuirea primind cea mai mica placere urâta. (Antonie cel Mare)7

·         Sufletul cu adevarat rational vazând fericirea celor rai si bunatatea celor nevrednici nu se sminteste, dorindu-si fericirea lor în viata aceasta, cum fac oamenii nesocotiti. El cunoaste lamurit nestatornicia lucrurilor, ascunsurile vietii cu vremelnicia ei si judecata care nu poate fi mituita. Un suflet ca acela crede ca Dumnezeu nu-l va trece cu vederea nici despre partea hranei trebuitoare. (Antonie cel Mare)7

·         Omului credincios si celui ce vrea sa înteleaga pe Dumnezeu nimic nu-i este anevoie. Iar daca vrei sa-L si vezi, priveste podoaba si pronia tuturor celor ce au fost facute si a celor ce se fac cu cuvântul Lui. Si toate sunt pentru om. (Antonie cel Mare)7

·         Dintre cele ce le cugetam, unele îsi pun tiparul pe minte si dau o forma, altele îi dau numai o cunostinta si nu-si pun tiparul pe ea si nici nu-i dau o forma. De pilda: “La început era Cuvântul si Cuvântul era la Dumnezeu” lasa un înteles în inima, dar nu dau o forma mintii, nici nu-si pun tiparul pe ea. Cuvintele: “luând pâine” dau o forma mintii, iar: “a frânt-o” iarasi îsi pun tiparul pe ea. Versetul: “Am vazut pe Domnul sezând pe un scaun înalt si ridicat”, îsi pune tiparul pe minte, afara de “am vazut pe Domnul”. Aceste cuvinte, dupa litera par sa-si puna tipar}l pe minte, dar întelesul lor nu si-l pune. Proorocul a vazut cu un ochi profetic firea rationala, înaltata prin fapte bune, primind în sine cunostinta lui Dumnezeu. Caci se zice ca Dumnezeu sade acolo unde se cunoaste, fiindca mintea curata se zice si scaun al lui Dumnezeu. Dar se zice si de femeie, ca e scaun al necinstei, întelegându-se prin femeie sufletul care uraste cele drepte; iar necinstea sufletului este pacatul si nestiinta. Asadar notiunea de Dumnezeu nu este dintre cele ce-si pun tiparul pe minte, ci dintre cele ce nu-si pun tiparul pe minte. De aceea cel ce se roaga trebuie sa se desparta cu totul de cele ce-si pun tiparul pe minte. Aceasta te face sa te întrebi daca, precum este în privinta trupurilor si a sensurilor lor, asa este si în privinta celor trupesti si a ratiunilor lor; si daca altfel se modeleaza mintea privind o minte, si altfel va fi starea ei cugetând întelesul aceleia? Desigur stim ca cunostinta duhovniceasca departeaza mintea de sensurile care îsi pun tiparul pe ea si o înfatiseaza fara nici un tipar, lui Dumnezeu, fiindca notiunea lui Dumnezeu nu este dintre cele ce-si pun tiparul. Caci Dumnezeu nu este trup, ci mai degraba din cele ce nu-si pun tiparul. Si iarasi stim ca, dintre vederile care nu-si pun tiparul pe minte, unele însemneaza fiinta celor netrupesti, altele ratiunile lor. Dar nu se întâmpla la fel ca în cazul trupurilor si al celor netrupesti. Caci în cazul celor trupesti unele îsi pun tiparul pe minte, altele nu, pe când dincolo, nimic nu-si pune tiparul pe minte. (Evagrie Ponticul)7

·         Cel ce a dobândit cunostinta si culege din ea rodul placerii nu mai crede dracului slavei desarte, care îi înfatiseaza toate placerile lumii. Caci nu i-ar putea fagadui un mai mare lucru ca vederea duhovniceasca. Câta vreme însa n-am gustat din cunostinta sa ne supunem voiosi ostenelilor cu fapta, aratând lui Dumnezeu tinta noastra: ca toate le facem pentru cunostinta lui. (Evagrie Ponticul)7

·         Pâna ce mintea nu s-a ridicat mai presus de contemplarea firii trupesti, înca n-a privit locul lui Dumnezeu. Caci poate sa se afle în cunostinta celor inteligibile si sa se faca felurita ca ele. (Evagrie Ponticul)7

·         Cunostinta este tot ce poate fi mai bun, caci este împreuna lucratoare a rugaciunii, trezind din somn puterea de întelegere a mintii, pentru contemplarea cunostintei dumnezeiesti. (Evagrie Ponticul)7

·         Sa parasim lucrurile lumesti si sa tindem spre bunurile sufletului. Pâna când vom ramânea la jocurile copilaresti, neprimind cuget barbatesc? Pâna când vom lucra mai fara judecata ca pruncii, neînvatând nici macar de la aceia cum se înainteaza la lucrurile mai înalte? Caci aceia, schimbându-se cu vârsta, îsi schimba si aplecarea spre jocuri si parasesc cu usurinta placerea pentru cele materiale. Doar stim ca numai materia copilariei e alcatuita din nuci, biciuri si mingi. Copiii sunt împatimiti de ele numai pâna ce au mintea nedesavârsita si le socotesc lucruri de pret. Dar dupa ce a înaintat cineva cu vârsta si a ajuns barbat, le arunca pe acelea si se apuca de lucruri serioase cu multa sârguinta. Noi însa am ramas la pruncie, minunându-se de cele ale copilariei, care sunt vrednice de râs, si nu vrem sa ne apucam de grija celor mai înalte si sa începem a ne gândi la cele cuvenite barbatilor. Ci parasind cugetul barbatesc, ne jucam cu lucrurile pamântesti ca si cu niste nuci, dând prilej de râs celor ce judeca lucrurile urmând rânduiala firii. Caci pe cât este de rusinos sa vezi un barbat întreg sezând în cenusa si desenând în tarâna figuri copilaresti, tot pe atât de rusinos sa vezi pe cei ce umbla dupa agonisirea bunurilor vesnice, tavalindu-se în cenusa celor pamântesti si rusinând desavârsirea fagaduintei, prin îndeletnicirea stângace cu cele ce nu se potrivesc cu ei. Iar pricina acestei stari a noastre, pe cât se vede, sta în faptul ca socotim ca nu exista nimic mai bun decât cele vazute si nu cunoastem, în comparatie cu neînsemnatatea celor de acum, covârsirea bunatatilor viitoare; înconjurati de stralucirea bunatatilor de aici, socotite de pret, ne legam deplin cu pofta de ele. Caci totdeauna în lipsa celor mai bune se cinstesc cele mai rele, care mostenesc dreptul acelora. Fiindca daca am avea o întelegere mai înalta despre cele viitoare, n-am ramânea lipiti de acestea. (Nil Ascetul)7

·         Citind dumnezeiestile Scripturi cugeta la cele ascunse într-însele; „caci câte mai-nainte s-au scris, toate-zice- spre a noastra învatatura s-au scris”. (Marcu Ascetul)7

·         Nestiinta îndeamna la împotrivire fata de cele ce sunt de folos si nerusinându-se sporeste numarul pacatelor. (Marcu Ascetul)7

·         Cel ce nu cunoaste cursele vrajmasului va fi ucis cu usurinta; si cel ce nu stie pricinile patimilor va cadea. (Marcu Ascetul)7

·         Cel ce dispretuieste cunostinta si se lauda cu lipsa de învatatura nu e simplu numai în cuvânt, ci si în cunostinta. (Marcu Ascetul)7

·         Precum altceva e maiestria cuvântului si altceva priceperea, tot asa altceva este simplitatea în cuvânt si altceva priceperea. (Marcu Ascetul)7

·         Simplitatea cuvintelor nu vatama pe cel preacuvios, precum nici maiestria cuvintelor pe cel smerit la cuget. (Marcu Ascetul)7

·         Nu zice: „Nu stiu ce se cuvine si deci sunt nevinovat daca nu fac aceea.” Daca le-ai face pe toate câte le stii ca sunt bune, ti s-ar descoperi pe urma si celelalte, cunoscându-se una din cealalta. De aceea nu-ti foloseste sa cunosti cele de al doilea, înainte de împlinirea celor dintâi. Caci „cunostinta îngâmfa”, îndemnând la nelucrare, iar „dragostea zideste”, îndemnând la rabdarea tuturor. (Marcu Ascetul)7

·         Cuvintele dumnezeiestii Scripturi citeste-le prin fapte si nu le întinde în vorbe multe, îngâmfându-te în desert cu simpla lor întelegere. (Marcu Ascetul)7

·         Cel ce a lasat fapta si se reazema pe cunostinta simpla tine în loc de sabie cu doua taisuri bat de trestie, care în vreme de razboi, cum zice Scriptura, gaureste mâna si strecoara în ea otrava firii înainte de cea a vrajmasilor. (Marcu Ascetul)7

·         Cel ce nu cunoaste adevarul nu poate nici crede cu adevarat. Caci cunostinta naturala premerge credintei. (Marcu Ascetul)7

·         Cel ce primeste cuvintele adevarului primeste pe Dumnezeu Cuvântul. Caci zice: „Cel ce va primeste pe voi pe Mine ma primeste”. (Marcu Ascetul)7

·         Cel ce zice ca cunoaste toate mestesugurile diavolului, se da pe sine ca desavârsit fara sa stie nimic. (Marcu Ascetul)7

·         Unii numesc întelepti pe cei ce deosebesc lucrurile sensibile, dar întelepti sunt cei ce stapânesc voile lor. (Marcu Ascetul)7

·         Daca esti iubitor de învatatura, fa-te iubitor si de osteneala. Caci simpla cunostinta îngâmfa pe om. (Marcu Ascetul)7

·         Adeseori, din negrija pentru fapte, se întuneca si cunostinta. Caci lucrurile, a caror împlinire a fost nesocotita, s-au sters în parte si din amintire. (Marcu Ascetul)7

·         Scriptura de aceea ne îndeamna sa dobândim cunostinta lui Dumnezeu, ca sa-L slujim Lui cum se cuvine prin fapte. (Marcu Ascetul)7

·         Nu pot fi iertate din inima greselile cuiva, fara cunostinta adevarata. Caci aceasta îi arata fiecaruia toate greselile câte le face. (Marcu Ascetul)7

·         Mintea, care a uitat de cunostinta adevarata, se lupta pentru cele protivnice, ca pentru unele ce-i sunt de folos. (Marcu Ascetul)7

·         Tuturor relelor le premerge nestiinta; iar a doua dupa nestiinta e necredinta.7

·         Cunostinta lucrurilor creste în proportie cu împlinirea poruncilor; iar cunoasterea adevarului, pe masura nadejdii în Hristos. (Marcu Ascetul)7

·         Cunostinta lucrurilor foloseste omului în vreme de ispita si de trândavie. Dar în vreme de rugaciune îl pagubeste. (Marcu Ascetul)7

·         Cel ce a învatat bine legea se teme de legiuitor; iar temându-se de El se fereste de tot raul. (Marcu Ascetul)7

·         Cel ce nu cunoaste judecatile lui Dumnezeu merge cu mintea pe un drum înconjurat de amândoua partile de prapastii si usor de rasturnat de orice vânt. Când e laudat, se umfla de mândrie; când e dojenit, se otareste; când îi merge bine, îsi pierde cuviinta; când ajunge în suferinte, se tânguieste; de întelege ceva cauta numaidecât sa arate; când nu întelege, se face ca întelege; daca e bogat, se îngâmfa; daca e sarac, se face ca nu e; când se satura, e plin de îndrazneala; când posteste, se umple de slava desarta; cu cei ce-l mustra se ia la cearta; iar pe cei ce-l iarta îi socoteste prosti. Daca, prin urmare, cineva n-a dobândit, prin harul lui Hristos, cunostinta adevarului si frica de Dumnezeu, se raneste cumplit nu numai de patimi, ci si de alte întâmplari. (Marcu Ascetul)7

·         Întelepciunea nu sta numai în a cunoaste adevarul din înaltimea naturala, ci si în a rabda rautatea celor ce ne fac nedreptate, ca pe a noastra proprie. Caci cei ce ramân la cea dintâi se umfla de mândrie; iar cei ce au ajuns la a doua au dobândit smerenie în cugetare. (Marcu Ascetul)7

·         Definitia cunostintei: a te uita pe tine când te gândesti la Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)7

·         Cuvântul duhovnicesc umple de siguranta simtirea mintii, caci e purtat de lucrarea dragostei ce izvoraste din Dumnezeu. De aceea mintea noastra se îndeletniceste, fara sa fie silita, cu grairea despre Dumnezeu. Caci nu simte atunci vreo lipsa care provoaca grija. Fiindca atât de mult se largeste prin vederi, cât vrea lucrarea dragostei. Bine este deci sa asteptam totdeauna cu credinta, ca sa primim prin dragoste iluminarea pentru a cuvânta. Caci nimic nu e mai sarac decât cugetarea care, stând afara de Dumnezeu, filozofeaza despre Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)7

·         Nici cel ce este înca luminat nu se cade sa se apropie de vederile duhovnicesti; nici cel învaluit din belsug de lumina bunatatii Preasfântului Duh sa nu înceapa a cuvânta, pentru ca lipsa luminii aduce nestiinta; iar belsugul nu îngaduie sa vorbeasca. Caci sufletul fiind atunci beat de dragoste catre Dumnezeu, vrea sa se desfateze cu glas tacut de slava Domnului. Prin urmare numai cel ce tine mijlocia iluminarii, trebuie sa purceada a grai despre Dumnezeu. Caci aceasta masura daruieste sufletului cuvinte pline de stralucire. Iar stralucirea iluminarii hraneste credinta celui ce graieste întru credinta. Caci rânduiala este ca cel ce învata pe altii sa guste, prin dragoste, el mai întâi din rodul cunostintei, asa cum plugarul care se osteneste trebuie sa se împartaseasca el mai întâi din roade. (Diadoh al Foticeii)7

·         Atât întelepciunea, cât si cunostinta, cât si celelalte daruri dumnezeiesti sunt ale unuia si aceluiasi Duh Sfânt. Dar fiecare din ele îsi are lucrarea sa deosebita. De aceea unuia i s-a dat întelepciune, altuia cunostinta întru acelasi Duh, marturiseste Apostolul. Cunostinta leaga pe om de Dumnezeu prin experienta, dar nu îndeamna sufletul sa cuvânteze despre lucruri. De aceea unii dintre cei ce petrec în viata monahala sunt luminati de ea în simtirea lor, dar la cuvinte dumnezeiesti nu vin. Daca însa se da cuiva pe lânga cunostinta si întelepciune, în duh de frica, lucru ce rar se întâmpla, aceasta descopera însasi lucrarea cunostintei, prin dragoste. Fiindca cea dintâi obisnuieste sa lumineze prin traire, a doua prin cuvânt. Dar cunostinta o aduce rugaciunea si linistea multa, când lipsesc cu desavârsire grijile; iar întelepciunea o aduce meditarea fara slava desarta a cuvintelor Duhului, si mai ales harul lui Dumnezeu pe care o da. (Diadoh al Foticeii)7

·         Cuvântul duhovnicesc pastreaza sufletul celui ce-l graieste pururi neiubitor de slava desarta. Caci mângâind toate partile sufletului prin simtirea inimii, îl face sa nu mai aiba trebuinta de slava de la oameni. De aceea îi pazeste pururi cugetarea fara naluciri, prefacând-o întreaga în dragostea de Dumnezeu. Dar cuvântul întelepciunii lumesti îl îndeamna pe om pururi spre iubirea de slava. Caci neputând mângâia si satisface pe cei ce-l graiesc, prin experienta simtirii, le daruieste placerea laudelor, fiind el însusi o plasmuire a oamenilor iubitori de slava. Vom cunoaste deci fara ratacire aceasta înrâurire a cuvântului lui Dumnezeu, daca vom cheltui ceasurile când nu graim, în tacere lipsita de griji si în pomenirea fierbinte a lui Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)7

·         Când cercetam adâncul credintei, se tulbura, dar când îl privim cu dispozitia simpla a inimii, se însenineaza. Caci adâncul credintei, fiind apa uitarii relelor, nu rabda sa fie cercetat de cugetari iscoditoare. Sa plutim deci pe aceste ape cu simplitatea întelegerii, ca sa ajungem la limanul voii lui Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)7

·         Cel ce s-a împartasit de sfânta cunostinta si a gustat din dulceata lui Dumnezeu, nu mai trebuie sa judece pe nimeni niciodata. Fiindca dreptatea capeteniilor lumii acesteia e coplesita cu totul de dreptatea lui Dumnezeu. Caci care ar fi deosebirea între fiii lui Dumnezeu si oamenii veacului acestuia, daca dreptul acestora n-ar aparea ca nedesavârsit fata de dreptatea acelora? De aceea cel dintâi se numeste drept omenesc, iar cea de-a doua dreptate dumnezeiasca. Astfel Mântuitorul nostru fiind ocarât nu raspundea cu ocara, dat la chinuri nu ameninta, ci rabda în tacere sa fie dezbracat si de haine si pentru mântuirea noastra a suferit durere; ba, ceea ce e mai mult, se ruga Tatalui pentru cei care îl chinuiau. Dar oamenii lumii nu înceteaza sa se judece pâna ce nu-si iau cu adaos înapoi lucrurile de la cei cu care se judeca, mai ales când îsi primesc dobânzile înainte de a li se plati datoria. Asa încât dreptul lor se face adeseori început de mare nedreptate. (Diadoh al Foticeii)7

·         Toate darurile (harismele) Dumnezeului nostru sunt bune foarte si datatoare de toata bunatatea. Dar nici unul nu ne aprinde si nu ne misca inima asa de mult spre iubirea bunatatii Lui, cum o face harisma cuvântarii de Dumnezeu (teologia). Caci aceasta fiind un rod timpuriu al bunatatii lui Dumnezeu, daruieste sufletului cele dintâi daruri. Ea ne face mai întâi sa dispretuim cu bucurie toata dragostea de viata, ca unii ce avem, în locul poftelor stricacioase, ca bogatie negraita, cuvintele lui Dumnezeu. Apoi lumineaza mintea noastra cu focul care o preschimba, încât o face sa fie în comuniune cu duhurile slujitoare. Sa pasim deci, iubitilor, cu toata inima spre aceasta virtute, cei ce ne-am pregatit pentru ea. Caci ea este frumoasa, atotvazatoare si departeaza toata grija, hranind mintea cu cuvintele lui Dumnezeu în fulgerarile luminii negraite; ca sa nu spun multe, ea pregateste sufletul rational pentru comuniunea nedespartita cu Dumnezeu, prin Sfintii Prooroci, ca si între oameni (o minune!) sa se cânte limpede stapânirea lui Dumnezeu, în sunete dumnezeiesti, armonizate de aceasta dumnezeiasca aducatoare a miresei la mirele ei. (Diadoh al Foticeii)7

·         Mintea cuvântatoare de Dumnezeu (teologica), îndulcindu-si si încalzindu-si sufletul cu însesi cuvintele lui Dumnezeu, dobândeste nepatimirea în masura potrivita. Caci „cuvintele Domnului, zice, sunt cuvinte curate, argint lamurit în foc pe seama pamântului”. Iar mintea cunoscatoare (gnostica), întarita prin experienta cu lucrul, se ridica mai presus de patimi. Dar si mintea cuvântatoare de Dumnezeu gusta din experienta celei cunoscatoare, daca se face pe sine mai smerita, precum si mintea cunoscatoare gusta din virtutea contemplativa (vazatoare), daca îsi pastreaza neratacita puterea discriminatoare a sufletului. Caci nu se întâmpla ca sa se dea amândoua darurile în întregime fiecarei minti. Iar pricina este ca amândoua sa se minuneze de ceea ce are mai mult cealalta decât ea si asa sa sporeasca în ele smerita cugetare, împreuna cu râvna dreptatii. De aceea zice Apostolul: „Unuia prin Duhul i s-a dat cuvânt de întelepciune, altuia cuvânt de cunostinta în acelasi Duh”. (Diadoh al Foticeii)7

 

Curaj – frica, lasitate

·         Nu se cuvine ca sufletul rational si luptator sa se sperie si sa se înfricoseze îndata de patimile care vin asupra lui, ca nu cumva sa fie batjocorit de draci, ca fricos. Caci tulburat de nalucirile lumesti sufletul îsi iese din limanul sau. Sa stim ca virtutile noastre sufletesti ni se fac înaintemergatoare ale bunurilor vesnice, iar pacatele de bunavoie pricini ale muncilor. (Antonie cel Mare)8

·         Pregateste-te ca uf luptator încercat. De vei vedea fara de veste vreo nalucire, nu te clinti. Chiar daca ai vedea sabie scoasa împotriva ta, sau lumina navalind spre vederea ta, nu te tulbura; sau de vei vedea vreo forma urâcioasa si sângeroasa, sa nu-ti slabeasca sufletul. Ci stai drept, marturisind marturisirea cea buna si mai usor vei privi la vrajmasii tai. (Evagrie Ponticul) 8

·         Îngrijeste-te sa agonisesti multa cugetare smerita si barbatie, si “rautatea lor nu se va atinge de sufletul tau si biciul nu se va apropia de cortul tau, ca îngerilor Sai va porunci ca sa te pazeasca pe tine”, iar acestia vor izgoni de la tine toata lucrarea potrivnica. (Evagrie Ponticul)8

·         De te vor ameninta dracii, aratându-se deodata din vazduh ca sa te înspaimânte si sa-ti rapeasca mintea, sa nu te înfricosezi de ei si sa nu ai nici o grija de amenintarea lor, caci ei se tem de tine, încercând sa vada daca le dai atentie, sau îl dispretuiesti cu desavârsire. (Evagrie Ponticul)8

·         Despre frate duhovnicesc am cetit ca, rugându-se el, a venit o napârca si s-a lipit de piciorul lui. Dar el nu a coborât mâinile, mai-nainte de ce nu si-a împlinit rugaciunea obisnuita. Si întru nimic nu s-a vatamat cel ce iubea pe Dumnezeu mai mult decât pe sine însusi. (Evagrie Ponticul) 8

·         Sa ai în rugaciunea ta ochi neîmprastiat si, lepadându-te de trupul si sufletul tau, traieste prin minte. (Evagrie Ponticul)8

 

Deznadejde, descurajare, cedare

·         Nu se cuvine ca cei mai slabuti cu firea sa deznadajduiasca si sa paraseasca vietuirea virtuoasa si placuta lui Dumnezeu si sa o dispretuiasca ca una ce nu ar putea fi ajunsa nici înteleasa de ei. Caci unii chiar de nu vor putea ajunge la culmea virtutii si mântuirii, prin sârguinta si dorinta, totusi se fac mai buni sau în nici un caz mai rai. Iar acest folos al sufletului nu este mic. (Antonie cel Mare)9

·         Toti dracii fac sufletul iubitor de placeri; numai dracul întristarii nu primeste sa faca aceasta, ci el ucide gândurile celor ce au început aceasta vietuire, taind si uscând prin întristare orice placere a sufletului, daca e adevarat ca oasele barbatului trist se usuca. Daca acest drac razboieste pe un monah cu masura, îl face încercat, caci îl convinge sa nu se apropie de nimic dintr-ale lumii acesteia si sa înlature toata placerea. Dar daca staruie mai mult, naste gânduri care sfatuiesc pe monah sa-si ia viata, sau îl silesc sa fuga departe de locul unde petrece. Acest lucru l-a gândit si l-a patimit dreptul Iov fiind asuprit de acest drac. “De as putea, zice, sa ma omor, sau pe altul sa rog sa-mi faca mie aceasta”. Simbol al acestui drac este salbaticiunea numita napârca, a carei fire se arata prietenoasa, însa al carei venin covârseste veninul celorlalte fiare, ba daca e primit fara masura, omoara si animalul însusi. Acestui drac i-a predat Pavel pe cel ce a facut nelegiuire în Corint. De aceea si scrie cu râvna Corintenilor, zicând: “Aratati-i dragoste, ca nu cumva sa fie înghitit unul ca acesta de o întristare mai mare”. Dar duhul acesta, care întristeaza pe oameni, stie sa se faca si pricinuitor de buna pocainta. De aceea si Ioan Botezatorul îi numea pe cei ce erau strapunsi de duhul acesta si alergau la Dumnezeu “pui de napârci”, zicând: “Cine v-a aratat voua sa fugiti de mânia ce va sa vie? Faceti deci roade vrednice de pocainta; si sa nu vi se para a grai întru voi: Parinte avem pe Avraam”. Caci oricine a urmat lui Avraam si a iesit din pamântul si din neamul sau, s-a facut mai tare decât dracul acesta. (Evagrie Ponticul)9

·         Ceilalti strecoara în minte gânduri, sau întelesuri, sau vederi prin schimbari în starea trupului. Iar Domnul lucreaza dimpotriva: coborându-se în mintea însasi, aseaza în ea cunostinta celor ce le vrea, si prin minte linisteste neînfrânarea trupului. (Evagrie Ponticul)9

·         Pazeste-te de cursele celor potrivnici. Caci se întâmpla ca, în vreme ce te rogi curat si netulburat, sa ti se înfatiseze deodata înainte vreun chip strain si ciudat, ca sa te duca la parerea ca Dumnezeu este acolo si sa te înduplece sa crezi ca dumnezeirea este câtimea ce ti s-a descoperit tie deodata. Dar dumnezeirea nu este câtime si nu are chip. (Evagrie Ponticul)9

·         Ia seama la gânduri când te rogi; daca au încetat cu usurinta, de unde vine aceasta? Ca sa nu cazi în vreo cursa si sa te predai înselat. (Evagrie Ponticul)9

·         Este o zdrobire de inima lina si folositoare, spre înmuierea ei; si este alta ascutita si vatamatoare, spre pedepsirea ei. (Marcu Ascetul)9

·         Definitia nadejdii: calatoria mintii spre cele nadajduite. (Diadoh al Foticeii)9

·         Parasirea povatuitoare aduce sufletului întristare multa; de asemenea o anumita smerenie si deznadejde masurata. Aceasta pentru ca partea lui iubitoare de slava si fricoasa sa ajunga, dupa cuviinta, la smerenie. Ea produce în inima îndata frica de Dumnezeu si lacrimi de marturisire, precum si multa dorinta de tacere. Dar parasirea în sens de lepadare lasa sufletul sa se umple de deznadejde, de necredinta, de fumul mândriei si de mânie. Deci având noi experienta ambelor parasiri suntem datori sa ne apropiem de Dumnezeu dupa cum o cere fiecare. În cazul celei dintâi suntem datori sa-l aducem multumire însotita de rugaciuni de iertare, ca unuia ce ne pedepseste neînfrânarea voii noastre cu certarea acestei parasiri, ca sa ne învete, asemenea unui Tata bun, deosebirea dintre virtute si pacat. În cazul celei din urma, trebuie sa-l aducem marturisirea neîncetata a pacatelor si lacrimi nelipsite si retragere si mai multa, ca doar vom putea astfel, prin sporirea ostenelilor, sa ni-L facem pe Dumnezeu milostiv, ca sa caute ca mai înainte la inimile noastre. Dar trebuie sa stim ca atunci când se da lupta între suflet si Satana, ciocnindu-se ca doua fiinte, datorita parasirii povatuitoare, harul se ascunde pe sine, precum am mai spus, ca sa arate vrajmasilor sufletului, ca biruinta este numai a lui. (Diadoh al Foticeii)9

 

Discernamânt, dreapta socoteala

·         Dupa cum corabierii cârmuiesc corabia cu grija, ca sa n-o izbeasca de vreo stânca vazuta sau nevazuta, asa si cei ce se silesc spre viata duhovniceasca trebuie sa cerceteze cu frica ce trebuie sa faca si ce sa nu faca. De asemenea sa creada ca legile lui Dumnezeu le sunt de folos, taind de la suflet toate gândurile pacatoase. (Antonie cel Mare)10

·         Dupa cum cârmacii si cei ce tin frânele cu sârguinta si cu luare aminte ajung la tinta, tot asa cei ce se silesc spre viata cea dreapta si virtuoasa, trebuie sa calatoreasca cu sârguinta si cu grija, precum se cuvine si dupa cum e voia lui Dumnezeu. Cel ce vrea si cugeta ca se poate aceasta, crezând îsi face loc în nemurire. (Antonie cel Mare)10

·         Cei ce cunosc binele, dar nu vad ce le este de folos, îsi orbesc sufletul; iar puterea de a deosebi li s-a împietrit. De aceea nu trebuie sa ne îndreptam mintea spre acestia, ca nu cumva sa cadem si noi, în chip silnic, în acelasi lucruri, fara bagare de seama, ca niste orbi. (Antonie cel Mare)10

·         Uneori trupul e bolnav si de trebuie sa manânci si de doua, de trei si de mai multe ori, sa nu fie întristat cugetul tau caci ostenelile trupesti nu trebuie sa fie tinute si în timpuri de boala si de slabiciune, ci trebuie lasate atunci mai slobod în anumite privinte, ca sa se întareasca trupul din nou spre aceleasi osteneli ale vietuirii. Iar în privinta înfrânarii de la anumite bucate, nu ne-a oprit dumnezeiescul cuvânt ca sa nu mâncam ceva, ci a zis: “Iata am dat voua toate, ca pe legumele ierburilor”, “mâncati-le nimic cercetând”, si: “Nu cele ce intra în gura spurca pe om”. Deci înfrânarea de la anumite bucate e lucru ce ramâne la alegerea ta, ca o osteneala a sufletului. (Evagrie Ponticul)10

·         Socotesc ca dracul, atingându-se de creier, schimba lumina mintii, precum voieste. În felul acesta este stârnita patima slavei desarte spre gândul de a face mintea sa se pronunte cu usuratate, prin pareri proprii, despre cunostinta dumnezeiasca fiintiala. Unul ca acesta nefiind suparat de patimi trupesti si necurate, ci înfatisându-se – zice-se – cu curatie, socoteste ca nu se mai petrece în el nici o lucrare potrivnica. De aceea socoteste aratare dumnezeiasca lucrarea savârsita în el de diavolul, care se foloseste de multa patrundere si, prin creier schimba lumina împreunata cu el si îi da, precum am spus, forma care vrea. (Evagrie Ponticul)10 27

·         Îngerul lui Dumnezeu, aratându-se, opreste, cu cuvântul numai, lucrarea potrivnica din noi si misca lumina mintii la lucrare fara ratacire. (Evagrie Ponticul)10

·         Daca vei folosi pe vreunul, vei fi ocarât de altul, ca, simtindu-te nedreptatit, sa spui, sau sa faci ceva ce nu se cuvine si în felul acesta sa risipesti rau ceea ce ai adunat bine. Acesta e scopul dracilor. De aceea trebuie sa luam aminte cu întelepciune. (Evagrie Ponticul)10

·         Un lucru poate fi savârsit bine la aratare, dar scopul celui ce l-a savârsit nu e bun. De asemenea poate fi rau la înfatisare, dar tinta facatorului poate fi buna. Dar nu numai fapte savârsesc unii, ci si vorbe graiesc în chipul în care am zis. Caci unii schimba calitatea unui lucru prin neiscusinta si nestiinta lor, altii prin intentia cea rea, si iarasi altii prin scopul evlavios. (Marcu Ascetul)10

·         Pe cel ce îsi ascunde defaimarea si ocara punând înainte laude, cu greu îl pot descoperi cei mai simpli. Asemenea acestuia este si cel ce, sub chipul smereniei, e plin de slava desarta. Acestia acoperind multa vreme adevarul cu minciuna, în cele din urma sunt dati totusi pe fata prin fapte. (Marcu Ascetul)10

·         Unul facând un lucru la aratare bun vatama pe aproapele sau; iar altul nefacând un asemenea lucru îl ajuta cu gândul. (Marcu Ascetul)10

·         Este câte unul care-si taie o patima pentru o placere. Si poate ca unul ca acesta nu-si da seama el însusi de sine, ostenindu-si prosteste. (Marcu Ascetul)10

·         Unii oameni, fiind laudati pentru virtute, s-au lasat cuceriti de placere, iar placerea aceasta nutrita de slava desarta au socotit-o mângâiere. Altii, mustrati pentru pacat, s-au umplut de durere si durerea cea spre folos au socotit-o lucrare a pacatului. (Marcu Ascetul)10

·         Toti aceia care, pentru faptul ca se nevoiesc, dispretuiesc pe cei mai nebagatori de seama, socotesc ca se îndreapta din fapte trupesti. Si toti cei care, rezemându-se pe simpla cunostinta, nesocotesc pe cei lipsiti de cunostinta, se gasesc cu mult mai neîntelepti decât aceia. (Marcu Ascetul)10

·         Se poate întâmpla ca unul, împlinind pe fata o porunca, sa slujeasca în ascuns patimii si prin gânduri pacatoase sa strice fapta buna. (Marcu Ascetul)10

·         Este o lucrare a harului, necunoscuta celui slab la minte; si este o alta lucrare a pacatului, care semana cu adevarul. Dar e bine sa nu cercetam prea staruitor aceste lucruri, ca sa nu ratacim. Ci toate sa le aducem, prin nadejde, lui Dumnezeu, caci el stie folosul amândurora. (Marcu Ascetul)10

·         O porunca se vadeste mai aleasa ca alta. De aceea exista si o credinta mai sigura ca alta credinta. (Marcu Ascetul)10

·         Pacatele de odinioara, pomenite special dupa chipul lor, vatama pe cel cu buna nadejde. Caci daca îi apar în cuget însotite de întristare, îl desfac de nadejde, iar daca i se zugravesc fara întristare, îsi întiparesc din nou vechea întinaciune. (Marcu Ascetul)10

·         Când mintea, prin lepadarea de sine, se tine stând numai de gândul nadejdii, vrajmasul, sub motiv de marturisire, îi zugraveste pacatele de mai înainte, ca sa stârneasca din nou patimile uitate prin harul lui Dumnezeu si, pe nebagate de seama, sa faca pe om nedrept. Caci facând vrajmasul acesta, de va fi omul luminat si urâtor de patimi, se va întuneca, tulburându-se pentru cele facute. Iar de va fi înca încetosat si iubitor de placeri, va zabovi desigur în convorbirea patimasa cu momelile, încât amintirea aceasta nu-i va fi o marturisire, ci început de pacatuire. (Marcu Ascetul)10

·         Când vezi doi rai, având dragoste unul fata de altul, cunoaste ca fiecare ajuta sa se împlineasca voia celuilalt. (Marcu Ascetul)10

·         Se întâmpla uneori ca sufletul se aprinde spre dragostea lui Dumnezeu, fiind luat de o miscare nesovaielnica si lipsita de naluciri; el atrage atunci oarecum si trupul în adâncul dragostei aceleia negraite, fie ca aceasta se întâmpla în vremea de veghe, fie, cum am zis, când cel care e stapânit de lucrarea sfântului har ajunge în stare de somn. Atunci el nu mai cugeta la nimic, decât la aceea spre ceea ce a miscat. Când i se întâmpla asa ceva, trebuie sa stie ca aceasta este lucrarea Duhului Sfânt. Caci îndulcindu-se atunci întreg de acea dulceata negraita, nu mai poate cugeta la nimic altceva, fiind coplesit de o bucurie adânca. Dar daca mintea, aflându-se sub o astfel de lucrare, zamisleste vreo îndoiala sub vreun înteles întinat, si se foloseste de sfântul nume spre a se apara de cel rau, si nu numai pentru a primi dragostea lui Dumnezeu, trebuie sa înteleaga ca aceea mângâiere cu înfatisare de bucurie este de la înselatorul. Bucuria aceasta este lipsita de calitate si de intimitate, fiind produsa de vrajmasul care vrea ca sufletul sa preacurveasca. Caci atunci când vede mintea laudându-se cu experienta simtirii sale, el îmbie sufletului anumite mângâieri bune la aparenta, ca aceasta, distrat de dulceata aceea moale si umeda, sa nu poata cunoaste amestecul celui viclean. Din aceasta sa cunoastem, prin urmare, Duhul adevarului si duhul înselaciunii. Caci este cu neputinta sa guste cineva cu simtirea din dulceata dumnezeiasca, sau sa experimenteze prin simtire amaraciunea dracilor, daca nu s-a umplut de încredintarea ca harul s-a salasluit în adâncul mintii, iar duhurile rele petrec împrejurul madularelor inimii, lucru care dracii nu vreau sa fie niciodata crezut de oameni, ca nu cumva, stiind aceasta sigur, sa se înarmeze împotriva lor cu pomenirea lui Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)10

·         Auzind despre simtirea mintii, nimeni sa nu creada ca i se va arata slava lui Dumnezeu în chip vazut. Caci zicem ca sufletul simte, când e curat, printr-o anumita gustare negraita, mângâierea dumnezeiasca, dar nu ca i se arata ceva din cele nevazute. „Fiindca acum umbla prin credinta si nu prin vedere”, cum zice fericitul Pavel. Deci daca i se va arata vreunuia dintre cei ce se nevoiesc, fie vreo lumina, fie vreo figura în chip de foc, fie vreun glas, nicidecum sa nu primeasca o astfel de aratare. Caci este o înselaciune vadita a vrajmasului, care a amagit pe multi prin nestiinta, facându-i sa se abata de la calea adevarului. Noi însa stim ca pâna ce petrecem în trupul acesta stricacios, suntem departe de Dumnezeu, adica nu putem sa-L vedem în chip vazut nici pe El, nici altceva din minunile ceresti. (Diadoh al Foticeii)10

·         Nu trebuie sa ne îndoim ca atunci când mintea începe sa se afle sub lucrarea puternica a luminii dumnezeiesti, se face întreaga stravezie, încât îsi vede cu îmbelsugare propria ei lumina. Caci aceasta se întâmpla, zice, când puterea sufletului pune stapânire asupra patimilor. Dar ca tot ce i se arata într-o anumita forma, fie ca lumina, fie ca foc, se întâmpla din uneltirea vrajmasului, ne învata limpede dumnezeiescul Pavel, zicând ca acela se preface în chipul îngerului luminii. Prin urmare nu trebuie sa se apuce cineva de viata ascetica cu nadejdea aceasta, ca nu cumva sa afle Satana prin aceasta sufletul gata pentru rapire; ci cu nadejdea ca sa ajunga numai sa iubeasca pe Dumnezeu cu toata simtirea si convingerea inimii, ceea ce înseamna din tot sufletul, din toata inima si din tot cugetul. Caci cel ce e adus de lucrarea harului lui Dumnezeu la aceasta stare a iesit din lume, chiar daca este în lume. (Diadoh al Foticeii)10

·         Înfrânarea este un nume de obste, care se adauga la numele tuturor virtutilor. Deci cel ce se nevoieste trebuie sa se înfrâneze în toate. Caci precum oricare madular al omului, chiar daca dintre cele mai mici, de va fi taiat, face urâta întreaga înfatisare a omului, fie cât de mic madularul care lipseste, tot cel ce se neglijeaza chiar si numai o singura virtute, strica toata frumusetea înfrânarii, fara sa stie. Se cuvine deci sa ne ostenim nu numai pentru virtutile trupesti, ci si pentru cele care pot curata omul nostru cel dinauntru. Caci ce folos va avea cel ce-si pazeste trupul feciorelnic, daca sufletul si-l lasa sa se desfrâneze cu dracul neascultarii? Sau cum se va încununa cel ce s-a înfrânat de lacomia pântecelui si de la toata pofta trupeasca, dar n-a avut grija de închipuirea de sine si de iubirea de slava si n-a rabdat nici cel mai mic necaz, care e masura cu care se va masura lumina dreptatii celor ce au împlinit faptele dreptatii în duh de smerenie? (Diadoh al Foticeii)10

·         Cei ce se nevoiesc trebuie sa urasca toate patimile nerationale în asa fel încât sa le ajunga ura fata de ele o adevarata obisnuinta. Dar înfrânarea de mâncari trebuie sa o pazeasca în asa fel, ca sa nu câstige vreo scârba fata de vreuna din ele. Acesta ar fi un lucru vrednic de osânda si cu totul dracesc. Caci nu ne înfrânam de la ele fiindca ar fi vrednice de ocara (sa nu fie), ci, ca departându-ne de multele mâncari, sa pedepsim cu dreapta masura madularele aprinse ale trupului; apoi, ca sa avem destul prisos ca sa-l putem da saracilor, drept semn al dragostei adevarate. (Diadoh al Foticeii)10

·         Alta este bucuria începatoare si alta cea desavârsitoare. Cea dintâi nu e lipsita de lucrarea închipuirii (de naluciri); cealalta are ca putere smerita cugetare. Iar la mijlocul lor se afla întristarea iubitoare de Dumnezeu si lacrima fara durere. „Caci întru înmultirea întelepciunii sta spor de amaraciune si cine-si înmulteste cunostinta îsi sporeste suferinta”. De aceea sufletul trebuie îmbiat întâi la nevointe prin bucuria începatoare, ca apoi sa fie mustrat si probat de catre adevarul Duhului Sfânt pentru relele pe care le-a facut si pentru împrastierile de care se mai face vinovat. „Caci întru mustrari, zice, ai pedepsit pe om pentru faradelege si ai subtiat ca pe o pânza de paianjen sufletul lui”. Iar dupa ce mustrarea aceasta va fi probat sufletul ca într-un cuptor, acesta va primi bucuria fara naluciri, în pomenirea fierbinte a lui Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)10

·         Am auzit pe unii oameni evlaviosi zicând ca nu trebuie sa îngaduim sa ni se ia lucrurile ce le avem pentru sustinerea noastra, sau pentru ajutorarea saracilor, ca sa nu ne facem pricina de pacat celor ce ne nedreptatesc pe noi, prin faptul ca rabdam, mai ales daca se întâmpla sa patimim aceasta de la crestini. Dar aceasta nu înseamna altceva decât a tine cineva la ale sale mai mult decât la sine însusi, pentru o pricina nerationala. Pentru ca daca parasesc rugaciunea si paza inimii si încep putin câte putin sa umblu dupa judecati împotriva celor ce voiesc sa ma pagubeasca si sa astept pe la usile judecatoriilor, vadit este ca cele pentru care ma judec le socotesc mai însemnate decât mântuirea mea, ca sa nu zic si decât însasi porunca mântuitoare. Caci cum mai ascult atunci în întregime de cuvântul evanghelic, care-mi porunceste: „Si de la cel ce ia cu ale tale nu cere îndarat”, daca nu rabd cu bucurie, dupa cuvântul apostolic, rapirea lucrurilor mele, sau daca, judecându-ma si primind înapoi cele ce mi-au fost luate cu sila, cu aceasta nu-l izbavesc de pacat pe acel lacom? Deci dat fiind ca judecatoriile stricacioase nu judeca potrivit cu judecata nestricacioasa a lui Dumnezeu, caci vinovatul are toata încrederea în legile acestea în fata carora îsi apara pricina sa, bine este sa suferim sila celor ce vreau sa ne nedreptateasca si sa ne rugam pentru ei, ca prin pocainta si nu prin întoarcerea lucrurilor ce le-au rapit de la noi sa fie izbaviti de pacatul lacomiei. Caci aceasta o vrea dreptatea lui Dumnezeu, ca sa primim nu lucrul lacomit, ci pe lacomul însusi, izbavit de pacat prin pocainta. (Diadoh al Foticeii)10

·         Harul obisnuieste la început sa umple sufletul de lumina prin simtire multa. Dar înaintând omul în nevointe, adeseori harul lucreaza nesimtit tainele sale în sufletul contemplativ (vazator) si cuvântator de Dumnezeu. Facând la început asa, el vrea ca, bucurându-ne, sa ne mâne spre contemplatiile dumnezeiesti, ca pe unii ce suntem chemati de la nestiinta la cunostinta. La mijlocul nevointelor însa, vrea sa ne pastreze cunostinta nepatate de slava desarta. Prin urmare trebuie sa ne lase sa ne întristam într-o anumita masura, ca unii ce am fi parasiti, ca si mai mult sa ne smerim si sa ne supunem slavei Domnului, dar totodata sa ne si bucuram cu masura, într-aripati de nadejdea cea buna. Caci precum multa întristare învaluie sufletul în deznadejde si necredinta, asa si multa bucurie îl îmbie la parerea de sine. Desigur e vorba despre cei ce sunt înca prunci. Iar la mijloc, între iluminare si parasire, se afla încercarea; precum la mijloc între întristare si bucurie se afla nadejdea. „Caci asteptând; zice, am asteptat pe Domnul si a cautat spre mine”; si iarasi: „Dupa multumirea durerilor mele în inima mea, mângâierile Tale au veselit sufletul meu”. (Diadoh al Foticeii)10

·         Când sufletul ajunge la cunostinta de sine, produce si din sine o oarecare ardoare si sfiala iubitoare de Dumnezeu. Caci nefiind tulburat de grijile vietii, naste o anumita dragoste plina de pace, care cauta cu masura pe Dumnezeul pacii. Dar e desfacut degraba de la acest gând, fie pentru ca pomenirea lui Dumnezeu e furata de simturi, fie pentru ca firea îsi cheltuieste repede virtutea sa din pricina ca e saraca. De aceea înteleptii Elinilor nu aveau cum trebuie ceea ce credeau ca au dobândit prin înfrânare, deoarece mintea lor nu statea sub înrâurirea întelepciunii netrecatoare si adevarate. Dar ardoarea venita în inima de la Preasfântul Duh este întreaga numai pace. Apoi ea nu slabeste nicidecum si cheama toate partile sufletului la dorul dupa Dumnezeu. Ea nu iese afara din inima si înveseleste tot omul cu o dragoste si cu o bucurie fara margini. Se cuvine deci, ca dupa ce o cunoastem, sa cautam sa ajungem la ea. Caci dragostea naturala este un semn al firii însanatosite prin înfrânare. Dar ea nu poate duce mintea la nepatimire, ca dragostea duhovniceasca. (Diadoh al Foticeii)10

·         Unii au nascocit ca atât harul, cât si pacatul, adica atât Duhul adevarului, cât si duhul ratacirii se afla ascunse în mintea celor ce s-au botezat. Ca urmare zic ca o persoana îmbie mintea spre cele bune, iar cealalta îndata spre cele dimpotriva. Eu însa am înteles din dumnezeiestile Scripturi si din însasi simtirea mintii ca înainte de Sfântul Botez harul îndeamna sufletul din afara spre cele bune, iar Satana foieste în adâncurile lui, încercând sa stavileasca toate iesirile dinspre dreapta ale mintii. Dar din ceasul în care renastem, diavolul e scos afara, iar harul intra înauntru. Ca urmare aflam ca precum odinioara stapânea ratacirea asupra sufletului, asa dupa Botez stapâneste adevarul asupra lui. Lucreaza desigur Satana asupra sufletului si dupa aceea ca si mai-nainte, ba de multe ori chiar mai rau. Dar nu ca unul ce se afla de fata împreuna cu harul (sa nu fie!), ci învaluind prin mustul trupului mintea, ca într-un fum, în dulceata poftelor nerationale. Iar aceasta se face din îngaduirea lui Dumnezeu, ca trecând omul prin furtuna, prin foc si prin cercare, sa ajunga astfel la bucuria binelui. „Caci am trecut, zice, prin foc si apa, si ne-ai scos pe noi la odihna”. (Diadoh al Foticeii)10

·         Harul se ascunde, cum am zis, din însasi clipa în care ne-am botezat în adâncul mintii. Dar îsi acopera prezenta fata de simtirea mintii. Din moment ce începe însa cineva sa iubeasca pe Dumnezeu cu toata hotarârea, o parte din bunatatile harului intra într-un chip negrait în comunicare cu sufletul prin simtirea mintii. Prin aceasta, cel ce vrea sa tina cu tarie lucrul pe care l-a aflat, vine la dorinta sa vânda cu multa bucurie toate bunurile cele de aici, ca sa cumpere cu adevarat tarina în care a aflat ascunsa comoara vietii. Caci când va vinde cineva toata bogatia lumeasca, va afla locul în care statea ascuns harul lui Dumnezeu. Fiindca pe masura înaintarii sufletului, îsi descopera si darul dumnezeiesc bunatatea lui în minte. Dar atunci îngaduie Domful si dracilor sa supere sufletul, ca sa-l învete sa faca deosebirea între bine si rau si sa-l faca mai smerit prin aceea ca pe masura ce se curateste simte tot mai multa rusine de urâciunea gândurilor dracesti. (Diadoh al Foticeii)10

·         Daca cineva presupune, din pricina ca gândim împreuna atât cele bune cât si cele rele, ca Duhul Sfânt si diavolul locuiesc laolalta în minte sa afle ca aceasta se întâmpla pentru aceea ca înca n-am gustat si n-am vazut „ca bun este Domnul”. Caci la început, precum am spus si mai înainte, harul îsi ascunde prezenta sa în cei botezati, asteptând hotarârea sufletului, ca, atunci când omul se va întoarce cu totul spre Domnul, sa-si arate, printr-o negraita simtire, prezenta în inima. Pe urma iarasi asteapta miscarea sufletului, îngaduind sagetilor dracesti sa ajunga pâna în adâncul acestei simtiri, ca printr-o hotarâre si mai calda si prin cuget smerit sa caute pe Dumnezeu. Deci daca omul va începe de aici înainte sa sporeasca în pazirea poruncilor si sa cheme neîncetat pe Domnul Iisus, focul sfântului har se va revarsa si peste simturile mai de dinafara ale inimii, arzând cu totul neghina pamântului omenesc. Drept urmare cursele diavolesti se vor departa de acest loc, întepând de aici înainte mai domol partea patimitoare a sufletului. Iar când nevoitorul se va îmbraca cu toate virtutile si mai ales cu desavârsita saracie, atunci harul îi va lumina toata firea printr-o oarecare simtire mai adânca, încalzindu-l spre mai multa dragoste de Dumnezeu. Din aceasta pricina sagetile dracesti se vor stinge în afara de simtirea trupului. Caci adierea Duhului Sfânt, miscând inima spre suflarea pacii, stinge sagetile dracului purtator de foc, înca pe când sunt în are. Dar si pe cel care a ajuns la aceasta masura îl paraseste Dumnezeu uneori în mâna rautatii dracilor, lasând mintea lui neluminata, ca voia noastra sloboda sa nu fie câtusi de putin legata de lanturile harului. Aceasta nu numai pentru ca pacatul se biruieste prin lupte, ci si pentru ca omul e dator sa mai sporeasca înca în experienta duhovniceasca. Caci ceea ce pare lucru desavârsit celui povatuit, este înca nedesavârsit fata de bogatia lui Dumnezeu, care povatuieste cu dragoste larga, chiar daca ar putea cineva sui toata scara aratata lui Iacov. (Diadoh al Foticeii)10

·         La începutul înaintarii, daca iubim cu caldura virtutea lui Dumnezeu, Preasfântul Duh face sufletul sa guste cu toata simtirea si încredintarea din dulceata lui Dumnezeu, ca mintea sa afle printr-o cunostinta exacta rasplata desavârsita a ostenelilor iubitorilor de Dumnezeu. Dar pe urma ascunde pentru multa vreme bogatia acestui dar de viata facator, ca chiar de vom împlini toate celelalte virtuti, sa ne socotim ca nu suntem nimic, întrucât nu avem înca dragostea sfânta ca o deprindere. Drept aceea dracul urii tulbura atunci sufletele celor ce se nevoiesc, încât îi face sa vorbeasca de rau chiar si pe cei ce-i iubesc pe ei si sa duca lucrarea stricacioasa a urii pâna la a-si face din ea aproape o îndeletnicire placuta. Din pricina aceasta, sufletul se întristeaza si mai mult, purtând în el amintirea dragostei dumnezeiesti, dar neputând-o dobândi în simtire, pentru lipsa ostenelilor celor mai desavârsite. E trebuinta deci ca sa o împlinim totusi macar de sila, ca sa ajungem la gustarea ei întru toata simtirea si încredintarea. Caci desavârsirea ei nimeni nu o poate câstiga pâna ce se afla în trupul acesta, decât numai Sfintii care au ajuns pâna la mucenicie si la marturisirea desavârsita. Fiindca el ce ajunge la ea se preface întreg si nu mai doreste cu usurinta nici macar hrana. Caci ce pofta va mai avea de bunatatile lumii cel ce e hranit de dragostea dumnezeiasca? De aceea prea Înteleptul Pavel, marele vas al cunostintei, binevestindu-ne din convingerea sa deplina, zice: „Împaratia Cerurilor nu este mâncarea si bautura, ci dreptate, pace si bucurie în Duhul Sfânt”, care sunt roada dragostei desavârsite. Asa încât cei ce înainteaza pâna la desavârsire pot sa guste aici des din ea, dar desavârsit nimeni nu o poate câstiga, decât numai când „ se va înghiti desavârsit ce este muritor de viata”. (Diadoh al Foticeii)10

·         Faza de mijloc din lucrarea sfintei cunostinte ne pricinuieste nu putina întristare când, ocarându-l pe cineva dintr-o întarâtare oarecare, ni l-am facut dusman. Fiindca ea nu înceteaza de-a împunge constiinta noastra, pâna ce, prin multa rugare de iertare, nu aducem pe cel ocarât la cugetul de odinioara. Dar cea mai desavârsita întelegere nu face foarte multa grija si mustrare chiar când careva dintre oamenii lumii s-ar mânia pe noi pe nedreptul, pentru faptul ca suntem tot sminteala cuiva din veacul acesta. Atunci mintea e stingherita si de la contemplarea lui Dumnezeu si de la cuvântarea despre El. Caci temeiul cunostintei fiind dragostea, nu lasa cugetarea sa se largeasca în zamislirea de contemplatii dumnezeiesti, pâna nu vom recâstiga mai întâi în dragoste si pe cel ce s-a mâniat în desert pe noi. Iar daca acela nu vrea sa se întâmple aceasta, sau s-a departat de locul unde vietuim noi, se cuvine ca, asezându-i chipul fetei lui în afectiunea larga a sufletului, sa plinim astfel în adâncul inimii legea dragostei. Caci cei ce vor sa aiba cunostinta lui Dumnezeu trebuie sa priveasca spiritul si fetele celor ce s-au mâniat fara temei, cu un cuget nemânios. Împlinindu-se aceasta, mintea noastra nu numai ca se va misca fara greseala spre contemplarea lui Dumnezeu, ci se va înalta si spre dragostea Lui cu multa îndraznire, ca una ce se zoreste neîmpiedicata de la treapta a doua la cea dintâi. (Diadoh al Foticeii)10

·         Faza de mijloc din lucrarea sfintei cunostinte ne pricinuieste nu putina întristare când, ocarându-l pe cineva dintr-o întarâtare oarecare, ni l-am facut dusman. Fiindca ea nu înceteaza de-a împunge constiinta noastra, pâna ce, prin multa rugare de iertare, nu aducem pe cel ocarât la cugetul de odinioara. Dar cea mai desavârsita întelegere nu face foarte multa grija si mustrare chiar când careva dintre oamenii lumii s-ar mânia pe noi pe nedreptul, pentru faptul ca suntem tot sminteala cuiva din veacul acesta. Atunci mintea e stingherita si de la contemplarea lui Dumnezeu si de la cuvântarea despre El. Caci temeiul cunostintei fiind dragostea, nu lasa cugetarea sa se largeasca în zamislirea de contemplatii dumnezeiesti, pâna nu vom recâstiga mai întâi în dragoste si pe cel ce s-a mâniat în desert pe noi. Iar daca acela nu vrea sa se întâmple aceasta, sau s-a departat de locul unde vietuim noi, se cuvine ca, asezându-i chipul fetei lui în afectiunea larga a sufletului, sa plinim astfel în adâncul inimii legea dragostei. Caci cei ce vor sa aiba cunostinta lui Dumnezeu trebuie sa priveasca spiritul si fetele celor ce s-au mâniat fara temei, cu un cuget nemânios. Împlinindu-se aceasta, mintea noastra nu numai ca se va misca fara greseala spre contemplarea lui Dumnezeu, ci se va înalta si spre dragostea Lui cu multa îndraznire, ca una ce se zoreste neîmpiedicata de la treapta a doua la cea dintâi. (Diadoh al Foticeii)10

·         Împrejurarile cer de la noi rugaciune, precum valurile, vijeliile si furtunile cer cârmaci. Caci suntem supusi la atacul gândurilor, atât ale virtutii, cât si ale pacatului. Iar stapân peste patimi se zice ca este gândul cel evlavios si iubitor de Dumnezeu. Deci ni se cade noua, celor ce râvnim linistea, sa deosebim si sa despartim cu luare aminte si cu întelepciune virtutile si pacatele, si sa aflam pe care virtute trebuie sa o cultivam când sunt de fata parintii si fratii si pe care s-o lucram când suntem singuri. Trebuie sa mai stim care este virtutea prima, care a doua, a treia; si care patima este sufleteasca si care trupeasca; si din care virtute ne rapeste mândria, mintea, din care se iveste lacomia pântecelui. Caci datori suntem sa curatim gândurile, precum si orice înaltare ce ar creste împotriva cunostintei de Dumnezeu. (Isaia Pustnicul)10

 

Dragoste, bunatate, mila, îndelunga rabdare

·         Celui nu stie sa deosebeasca binele de rau nu-i este îngaduit a judeca pe cei buni sau pe cei rai. Caci bun este omul care cunoaste pe Dumnezeu, dar el nu este, nu stie nimic si nu va sti vreodata. Caci calea cunostintei lui Dumnezeu este bunatatea. (Antonie cel Mare)11

·         Omul bun si iubitor de Dumnezeu nu mustra pe oameni pentru rele când sunt de fata; iar în dos nu-i bârfeste. Dar nici celor ce încearca sa-i graiasca de rau nu le îngaduie. (Antonie cel Mare)11

·         Nu trebuie sa urâm pe cei ce au uitat de vietuirea cea buna si placuta lui Dumnezeu si care nu recunosc dogmele drepte si iubite de Dumnezeu. Ci mai vârtos sa ne fie mila de ei, ca fiind slabi în puterea de a deosebi lucrurile si orbi cu inima si cu întelegerea. Caci primind raul ca bine, se pierd din pricina nestiintei, si nu cunosc pe Dumnezeu, sarmanii si nechibzuitii de ei. (Antonie cel Mare)11

·         Mai bine este a ne ruga cu evlavie pentru aproapele, decât a-l mustra pentru tot lucrul. (Marcu Ascetul)11

·         Mai bine este a ne ruga cu evlavie pentru aproapele, decât a-l mustra pentru tot lucrul. (Marcu Ascetul)11

·         Dovada iubirii nefatarite e iertarea nedreptatilor. (Marcu Ascetul)11

·         Nu vei pierde nimic din tot ce vei ierta pentru Domnul, caci la timpul cuvenit îti vor veni înmultite. (Marcu Ascetul)11

·         Mare virtute e a rabda cele ce vin asupra noastra si a iubi pe cei ce ne urasc, dupa cuvântul Domnului. (Marcu Ascetul)11

·         Definitia iubirii: sporirea prieteniei fata de cei ce ne ocarasc. (Diadoh al Foticeii)11

·         Când începe cineva sa simta cu îmbelsugare dragostea lui Dumnezeu, începe sa iubeasca si pe aproapele întru simtirea duhului. Si aceasta este dragostea despre care graiesc toate Sfintele Scripturi. Caci prietenia dupa trup se desface foarte usor când se gaseste o cât de mica pricina. Pentru ca nu a fost legata cu simtirea Duhului. Dar în sufletul ce sta sub înrâurirea lui Dumnezeu, chiar daca s-ar întâmpla sa se produca vreo suparare, totusi legatura dragostei nu se desface dintr-însul. Caci aprinzându-se pe sine însusi din nou de focul dragostei lui Dumnezeu, îndata revine iarasi la starea cea buna si cu multa bucurie primeste dragostea aproapelui, chiar daca a fost ocarât sau pagubit mult de catre acela pentru ca acest suflet topeste în dulceata lui Dumnezeu amaraciunea iscata de gâlceava. (Diadoh al Foticeii)11

·         Faza de mijloc din lucrarea sfintei cunostinte ne pricinuieste nu putina întristare când, ocarându-l pe cineva dintr-o întarâtare oarecare, ni l-am facut dusman. Fiindca ea nu înceteaza de-a împunge constiinta noastra, pâna ce, prin multa rugare de iertare, nu aducem pe cel ocarât la cugetul de odinioara. Dar cea mai desavârsita întelegere nu face foarte multa grija si mustrare chiar când careva dintre oamenii lumii s-ar mânia pe noi pe nedreptul, pentru faptul ca suntem tot sminteala cuiva din veacul acesta. Atunci mintea e stingherita si de la contemplarea lui Dumnezeu si de la cuvântarea despre El. Caci temeiul cunostintei fiind dragostea, nu lasa cugetarea sa se largeasca în zamislirea de contemplatii dumnezeaesti, pâna nu vom recâstiga mai întâi în dragoste si pe cel ce s-a mâniat în desert pe noi. Iar daca acela nu vrea sa se întâmple aceasta, sau s-a departat de locul unde vietuim noi, se cuvine ca, asezându-i chipul fetei lui în afectiunea larga a sufletului, sa plinim astfel în adâncul inimii legea dragostei. Caci cei ce vor sa aiba cunostinta lui Dumnezeu trebuie sa priveasca spiritul si fetele celor ce s-au mâniat fara temei, cu un cuget nemânios. Împlinindu-se aceasta, mintea noastra nu numai ca se va misca fara greseala spre contemplarea lui Dumnezeu, ci se va înalta si spre dragostea Lui cu multa îndraznire, ca una ce se zoreste neîmpiedicata de la treapta a doua la cea dintâi. (Diadoh al Foticeii)11

 

Frica de Dumnezeu, evlavia, cucernicia

·         Aducerea aminte de Dumnezeu face sa se nasca în inima osteneala si durerea pentru cinstirea lui; si tot cel ce uita de Dumnezeu cauta placerea si fuge de durere. (Marcu Ascetul)13

·         Nimeni nu poate sa iubeasca pe Dumnezeu din toata inima, daca nu se va teme de El mai întâi întru simtirea inimii. Caci numai curatindu-se si înmuindu-se sufletul prin înrâurirea temerii, vine la dragoste lucratoare. Dar nu va veni cineva la temerea de Dumnezeu în chipul aratat, daca nu va parasi toate grijile lumesti. Caci numai când ajunge mintea la liniste multa si la negrija, o strâmtoreaza frica de Dumnezeu, curatind-o întru simtire multa de toata grosimea pamânteasca, ca astfel sa o aduca la marea dragoste a bunatatii lui Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)13

 

Iadul

·         Frica Gheenei si dragostea Împaratiei dau puterea de a rabda necazurile. Iar aceasta nu vine de la noi însine, ci de la Cel ce cunoaste gândurile noastre. (Marcu Ascetul)16

 

Împaratia Cerurilor

·         Frica Gheenei si dragostea Împaratiei dau puterea de a rabda necazurile. Iar aceasta nu vine de la noi însine, ci de la Cel ce cunoaste gândurile noastre. (Marcu Ascetul)17

 

Înfricosata Judecata

·         Rugându-te, pazeste-ti cu putere memoria, ca sa nu-ti puna înainte ale sale, ci misca-te pe tine spre gândul înfatisarii tale la judecata. Caci de obicei mintea e foarte rapita de memorie în vremea rugaciunii. (Evagrie Ponticul)19

·         Cei ce au câstigat dragostea desavârsita fata de Dumnezeu si si-au înaltat aripile sufletului prin virtuti se rapesc în nori si la judecata nu vin, cum zice Apostolul. Iar cei ce n-au câstigat cu totul desavârsirea, ci au pacate si ispravi bune laolalta, vin la locul judecatii si acolo, fiind oarecum arsi prin cercetarea faptelor bune si rele, daca va îngreuia cumpana celor bune se vor izbavi de munci. (Diadoh al Foticeii)19

 

Linistea, izolarea, retragerea, fuga de oameni

·          Sa nu-ti iei tânar slujitor, ca nu cumva vrajmasul sa stârneasca prin el vreo sminteala si sa-ti tulbure cugetul, ca sa te îngrijesti de mâncari alese, caci nu vei mai putea sa te îngrijesti numai de tine. Sa nu faci aceasta gândindu-te la odihna trupeasca, ci cugeta la ce e mai bine, la odihna duhovniceasca, caci cu adevarat e mai buna odihna duhovniceasca decât cea trupeasca. Iar daca te gândesti la folosul tânarului, sa nu te învoiesti nici atunci, caci nu este a noastra datoria aceasta, ci a altora, a sfintilor parinti din chinovie. Grijeste-te numai si numai de folosul tau, pazind chipul linistii. Cu oameni cu multe griji si iubitori de materie sa nu-ti placa sa locuiesti, ci locuieste sau singur, sau cu frati neiubitori de materie si de acelasi cuget cu tine. Ca cel ce locuieste cu oamenii iubitori de materie si cu multe griji, vrând-nevrând va face si el tovarasie cu ei si va sluji poruncilor omenesti. Nu te lasa atras în vorbire desarta, nici în oricare alta napasta, ca mânia, întristarea, nebunia dupa lucruri pamântesti, frica de sminteala, grija de nasteri, sau de rudenii, ba mai mult, ocoleste întâlnirile dese cu acestea, ca nu cumva sa te scoata din linistea din chilie si sa te traga în grijile lor. «Lasa, zice Domnul, pe cei morti sa-si îngroape mortii lor, iar tu vino de urmeaza Mie». Iar daca si chilia, în care locuiesti, e încarcata cu multe, fugi, nu o cruta, ca nu cumva sa te topesti de dragul ei. Toate sa le faci, toate sa le împlinesti, ca sa te poti linisti!  Încalzeste-ti inima, sârguind sa te afli în voia lui Dumnezeu si în razboiul nevazut. (Evagrie Ponticul)22

·         Daca nu te poti linisti usor în partile tale, grabeste spre înstrainarea cu voia si întareste-ti gândul spre ea. Fa-te ca un negutator priceput, care le cearca pe toate cele folositoare linistii si pe toate caile pune stapânire pe cele linistitoare si de folos acestui scop. Te sfatuiesc iarasi: iubeste înstrainarea, caci te izbaveste de împrejurarile tinutului tau si te lasa sa te bucuri numai de folosul linistii. Fugi de zabovirile în cetate si rabda cu barbatie pe cele din pustie: “ca iata, zice Sfântul, m-am departat fugind si m-am salasluit în pustie”. De este cu putinta, în nici un chip sa nu te arati prin cetate. Caci nu vei vedea acolo nimic de folos si nimic bun pentru petrecerea ta. “Am vazut, zice iarasi Sfântul, faradelege si pricini în cetate». Asadar cauta locurile netulburate si singuratice si sa nu te înfricosezi de ecoul lor. Chiar naluciri de la draci de vei vedea acolo, sa nu te înspaimânti, nici sa fugi, lepadând alergarea ce îti e spre folosul tau. Sa stai pe loc fara frica si vei vedea maririle lui Dumnezeu: ajutorul, purtarea de grija si toata cunostinta spre mântuire. ”Caci am primit, zice fericitul barbat, pe Cel ce ma mântuieste de împutinarea sufletului si de furtuna”. “Pofta vagabondarii sa nu biruie inima ta, caci vagabondarea împreunata cu pofta strica mintea cea fara de rautate”. Multe ispite sunt cu acest scop. De aceea teme-te de greseala si stai cu asezamânt în chilia ta. (Evagrie Ponticul)22

·         Daca ai prieteni, fugi de întâlnirile dese cu ei, caci numai întâlnindu-te rar cu dânsii le vei fi de folos. Iar, daca vezi ca îti vine prin ei vreo vatamare, cu nici un chip nu te mai apropia de dânsii. Trebuie sa ai ca prieteni pe cei ce pot fi de folos si de ajutor vietuirii tale. Fugi si de întâlnirile cu barbatii rai si razboinici, si cu nici unul din acestia sa nu locuiesti împreuna; ba si de sfaturile lor cele de nimica sa te lepezi. Caci nu locuiesc lânga Dumnezeu si nici statornicie n-au. Prietenii tai sa fie barbatii pasnici, fratii duhovnicesti si parintii sfinti; caci pe acestia si Domnul îi numeste asa zicând: “Mama mea, fratii si parintii mei acestia sunt, care fac voia Tatalui Meu cel din Ceruri”. Cu cei împrastiati de griji multe sa nu te aduni, nici ospatare cu dânsii sa nu primesti, ca nu cumva sa te traga în împrastierea lor si sa te departeze de la stiinta linistii. Caci au într-însii patima aceasta. Nu pleca urechea ta la cuvintele lor si nu primi socotintele inimii lor, caci sunt cu adevarat pagubitoare. Spre credinciosii pamântului sa fie osteneala si dorinta inimii tale si spre râvna lor de-a plânge. “Caci ochii mei, zice, spre credinciosii pamântului, ca sa sada ei împreuna cu mine». Iar daca cineva dintre cei ce vietuiesc potrivit cu dragostea de Dumnezeu vine sa te pofteasca la masa si vrei sa te duci, du-te, însa de graba sa te întorci la chilia ta. De este cu putinta, afara de chilie sa nu dormi niciodata, ca de-a-pururi sa ramâna cu tine harul linistii si vei avea într-însa neîmpiedicata slujirea jertfei tale. (Evagrie Ponticul)22

·         Asezându-te în chilia ta, aduna-ti mintea si gândeste-te la ceasul mortii. Priveste atunci la moartea trupului, întelege întâmplarea, ia-ti osteneala si dispretuieste desertaciunea din lumea aceasta, atât a placerii cât si a straduintei, ca sa poti sa ramâi nestramutat în aceeasi hotarâre a linistii si sa nu slabesti. Muta-ti gândul si la starea cea din iad, gândeste-te cum se chinuiesc sufletele acolo, în ce tacere prea amara? Sau în ce cumplita suspinare? În ce mare spaima si framântare? Sau în ce asteptare? Gândeste-te la durerea sufletului cea neîncetata, la lacrimile sufletesti fara sfârsit. Muta-ti apoi gândul la ziua învierii si la înfatisarea înaintea lui Dumnezeu. Închipuieste-ti scaunul acela înfricosat si cutremurator. Adu la mijloc cele ce asteapta pe pacatosi: Rusinea înaintea lui Dumnezeu, a lui Hristos însusi, a îngerilor, a Arhanghelilor, a Stapânilor si a tuturor oamenilor, toate muncile, focul cel vesnic, viermele cel neadormit, sarpele cel mare, întunericul si peste toate acestea plângerea si scrâsnirea dintilor, spaimele, chinurile. Gândeste-te apoi si la bunatatile ce îi asteapta pe drepti: îndraznirea cea catre Dumnezeu Tatal si catre Iisus Hristos, catre îngeri, Arhangheli, Stapânii, împreuna cu tot poporul Împaratiei si cu darurile ei: bucuria si fericirea. Adu în tine amintirea acestora amândoua si plânge si suspina pentru soarta pacatosilor, îmbraca vederea ta cu lacrimi de frica sa nu fii si tu printre dânsii. Iar de bunatatile ce asteapta pe drepti bucura-te si te veseleste. Sârguieste-te sa te învrednicesti de partea acestora si sa te izbavesti de osânda acelora. Sa nu uiti de acestea, fie ca te afli în chilie, fie afara s nicidecum sa nu lepezi pomenirea aceasta dinaintea ta, ca cel putin printr-aceasta sa scapi de gândurile spurcate si pagubitoare. (Evagrie Ponticul)22

·         Sa fugim de vietuirea în orase si sate, ca cei din orase si sate sa alerge la noi; sa cautam singuratatea, ca sa atragem pe cei ce fug acum de noi, daca peste tot place aceasta vreunora. Caci s-a scris despre unii cu lauda, ca au parasit orasele si au locuit între pietrei si s-au facut ca niste porumbite singuratice. Iar Ioan Botezatorul a petrecut în pustie si toate orasele au venit la el cu toti locuitorii; si s-au grabit sa-i vada cingatoarea de piele cei îmbracati în haine de matase, si au ales sa petreaca în aer liber cei ce aveau case împodobite cu aur, si sa doarma pe rogojina cei ce se odihneau pe paturi batute în nestemate; si toate le primeau, desi erau potrivnice obiceiului lor. Caci dorul dupa viata virtuoasa a barbatului taia simtirea celor dureroase si minunea vederii lui departa osteneala petrecerii în strâmtoare. (Nil Ascetul)22

·         Ci, cum se predau pe ei însisi, asa sa predea si toate ale lor, bine stiind ca ceea ce ramâne afara, tragând necontenit cugetul într-acolo, îl va desface adeseori de la cele mai bune, iar pe urma îl va rupe din fratietate. De aceea a poruncit Duhul Sfânt sa se scrie Vietile Sfintilor, ca fiecare dintre cei ce se apuca de unul din felurile acestea de vietuire, sa fie dus printr-o pilda asemanatoare spre adevar. Cum s-a lepadat Elisei de lume, ca sa urmeze învatatorului sau? „Ara, zice, cu boii, si douasprezece perechi de boi înaintea lui; si a taiat boii si i-a fript în vasele boilor”. Aceasta îi arata caldura râvnei. Caci n-a zis: voi vinde perechile de boi si voi economisi pretul dupa cuviinta, nici n-a socotit cum ar putea avea mai mult folos din vânzarea lor. Ci, cuprins cu totul de dorinta care îl tragea sa fie lânga învatator, a dispretuit cele vazute si s-a silit sa se izbaveasca mai repede de ele, ca de unele ce-l puteau împiedica adeseori se face pricina a razgândirii. De ce apoi si Domnul, îmbiind bogatului desavârsirea vietii dupa Dumnezeu, i-a poruncit sa-si vânda averile si sa le dea saracilor si sa nu-si lase siesi nimic? Fiindca stia ca ceea ce ramâne se face, ca si întregul, pricina de împrastiere. Dar socotesc ca si Moise, rânduind celor ce vreau sa se curateasca în rugaciunea cea mare, sa-si rada tot trupul, le-a poruncit prin aceasta sa se lepede cu desavârsire de averi, iar în al doilea rând sa uite de familie si de toti cei apropiati în asa masura, încât sa nu mai fie câtusi de putin tulburati de amintirile lor. (Nil Ascetul)22

·         Iar dupa ce au facut aceasta, trebuie sfatuiti, daca au iesit de curând din tulburari, sa se îndeletniceasca cu linistirea si sa nu împrospateze, prin drumuri dese, ranile produse cugetarii prin simturi, nici sa aduca alte forme vechilor chipuri ale pacatelor, ci sa ocoleasca furisarea celor noua si toata sârguinta sa le fie spre a sterge vechile închipuiri. Desigur linistirea le este un lucru foarte ostenitor celor ce s-au lepadat de curând, caci amintirea, luându-si acum ragaz, misca toata necuratia care zace în ei, ceea ce n-a apucat sa faca mai înainte pentru multimea lucrurilor care prisoseau. Dar pe lânga osteneala, linistirea are si folos, izbavind mintea cu vreme de tulburarea gândurilor necurate. Caci daca vreau acestia sa-si spele sufletul si sa-l curateasca de toate petele care îl necuratesc, sunt datori sa se retraga din toate lucrurile prin care creste întinaciunea si sa dea cugetarii multa liniste; de asemenea sa se duca departe de toti cei care îi întarâta si sa fuga de împreuna petrecere cu cei mai apropiati ai lor, îmbratisând singuratatea, maica întelepciunii. Pentru ca este usor sa cada acestia iarasi în mrejile din care socotesc ca au scapat, când se grabesc sa petreaca în lucruri si griji de tot felul. Si nu e de nici un folos, celor ce s-au stramutat la virtute, sa se bucure de aceleasi lucruri, de care s-au despartit, dispretuindu-le. Caci obisnuinta fiind o greutate care atrage la ea, este de temut ca nu cumva aceasta sa le tulbure iarasi linistea câstigata cu multa sârguinta, prin îndeletniciri urâte si sa le împrospateze amintirile relelor savârsite. Pentru ca mintea celor ce s-au desfacut de curând de pacat se aseamana cu trupul care a început sa se reculeaga dintr-o lunga boala, caruia orice prilej întâmplator i se face pricina de-a recadea în boala, nefiind înca destul de întremat în putere. Caci nervii mintali ai acestora slabi si tremuratori, încât e temere sa nu navaleasca din nou patima, care de obicei este atâtata de împrastierea în tot felul de lucruri. Prin urmare sa nu se amestece monahul, înainte de ce a dobândit deprinderea desavârsita a virtutii, în tulburarile lumii, ci sa fuga cât mai departe, asezându-si cugetarea la marea departare de zgomotele ce rasuna jur împrejur. Caci nu e de nici un folos celor ce s-au desfacut de lucruri ca sa fie ciocaniti din toate partile de vestile despre ele si, dupa ce au parasit cetatea faptelor lumesti, sa se aseze în poarta ca Lot, ramânând plini de zgomotul de acolo. Trebuie sa iasa afara ca marele Moise, ca sa înceteze nu numai faptele, ci si vestile lor, precum zice: „Când voi iesi din cetate si voi întinde mâinile mele, vor înceta vocile”. Caci atunci vine desavârsita linistire, când nu numai faptele, ci si amintirile lor înceteaza, dând sufletului timp sa poata vedea chipurile întiparite si sa lupte cu fiecare dintre ele si sa le scoata din cugetare. De vor intra alte si alte forme, nu va putea sterge nici întiparirile de mai înainte, cugetarea fiind ocupata cu cele care vin. Prin aceasta osteneala de-a taia patimile se face în chip necesar mai grea, acestea câstigând tarie din cresterea pe-ncetul si acoperind puterea de stravedere a sufletului cu nalucirile care se adauga mereu asemenea unui râu în curgere necontenita. Cei ce vreau sa vada uscata albia râului, mai pastrând în ea doar câteva lucruri vrednice de cunoscut, nu folosesc nimic scotând apa din locul în care cred ca se afla ceea ce cauta, caci apa care curge umple îndata locul golit. Dar de vor opri cursul apei de mai sus, li se va arata pamântul fara osteneala, apa ramasa ducându-le la vale de la sine si lasându-le pamântul uscat, pentru a afla cele dorite. Tot asa este usor a goli formele care dau nastere patimilor, când simturile nu mai aduc pe cele dinafara. Dar când acestea trimit înauntru, ca pe un torent, formele supuse simturilor, nu este numai greu, ci si cu neputinta a curata peste tot mintea de o asemenea inundatie. Caci desi nu-l tulbura pe unul ca acela patimile, negasind prilej de a se stârni, din lipsa întâlnirilor dese, dar strecurându-se pe nebagate de seama se întaresc si mai mult, primind putere cu trecerea vremii. (Nil Ascetul)22

·         De asemenea pamântul calcat necontenit, chiar daca are maracini, nu-i scoate la iveala, caci batatorirea picioarelor îi opreste sa rasara. Dar în sânul lui se întind radacinile tot mai adânci, mai puternice si mai mustoase, si acestea vor odrasli îndata, atunci când le va îngadui timpul sa rasara. Tot asa patimile, împiedicate de lipsa întâlnirilor necontenite sa iasa la aratare, se fac mai tari si, crescând în liniste, navalesc mai pe urma cu multa putere, facându-le razboiul greu si primejdios celor care la început n-au avut grija de lupta împotriva lor. (Nil Ascetul)22

·         De aceea sfintii au fugit din cetati si au ocolit împreuna vietuire cu cei multi, cunoscând ca împreuna petrecere cu oamenii stricati aduce mai multa paguba decât ciuma. De aceea, neluând nimic, au parasit avutiile desarte, fugind de împrastierea adusa de ele. De aceea Ilie, parasind Iudeea, locuia în muntele pustiu al Carmelului, care era plin de fiare, neavând pentru astâmpararea foamei nimic afara de copaci, caci se multumea cu ghindele copacilor, împlinindu-si trebuinta cu acestea. Elisei de asemenea ducea aceiasi vietuire, primind de la învatatorul sau, pe lânga alte virtuti, si pe aceea de a petrece prin pustiuri. Iar Ioan, locuind în pustia Iordanului, mânca agurida si miere salbatica, aratând celor multi ca nu e greu sa împlineasca trebuinta trupului si osândindu-i pentru desfatarile încarcate. Poate si Moise, poruncind israelitenilor ca sa adune mana de la zi la zi, a pus aceasta lege în chip general, rânduind ca omul sa îngrijeasca de viata numai pentru ziua de azi si sa nu se asigure de mai înainte. El a socotit ca asa se cuvine fiintei rationale sa faca: sa se multumeasca cu cele ce se nimeresc, caci îngrijitorul celorlalte este Hristos; sa nu aiba grija de cele dinainte, ca sa para ca nu crede în harul lui Dumnezeu, care nu ar revarsa totdeauna darurile Sale necontenite. (Nil Ascetul)22

·         Si scurt vorbind, toti sfintii, de care n-a fost vrednica lumea, au parasit-o, ratacind prin pustiuri, prin munti, prin pesteri si prin crapaturile pamântului si umblau în piei de oi si de capre, lipsiti, strâmtorati, necajiti, fugind de naravurile rele ale oamenilor si de faptele smintite care covârsesc orasele, ca nu cumva sa fie dusi de valmasagul tuturor ca de puterea unui puhoi. Se bucurau de petrecerea cu fiarele si socoteau vatamarea de la acestea mai mica decât cea de la oameni. Mai bine zis, au fugit de oameni, ca de niste uneltitori si s-au încrezut în fiare, ca în niste prieteni. Caci acelea nu învata pacatul, iar de virtute se minuneaza si o cinstesc. Asa de pilda oamenii au dat pierzarii pe Daniil, dar l-au scapat leii, pazind ei pe cel osândit în chip nedrept din pizma, ca si dreptatea batjocorita de oameni; în felul acesta au rostit ei judecata cea dreapta cu privire la cel osândit pe nedrept. Astfel virtutea barbatului s-a facut oamenilor pricina de pizma si de dusmanie, iar fiarelor prilej de sfiala si de cinste. În câte fiinte a fost semanata dorinta dupa mai bine! (Nil Ascetul)22

·         Sa râvnim virtutile sfintilor si, desfacându-ne de poruncile slujirii trupului sa urmarim slobozirea. Pe asinul salbatic, lasat slobod de Ziditor în pustie, care nu aude racnetele mânatorului si-si bate joc de zarva oraselor, chiar daca l-am facut pâna acum sa poarte poveri, înjugându-l la patimile pacatului, sa-l dezlegam de legaturi, oricât s-ar împotrivi cei ce îi sunt stapâni nu prin fire, ci si-au câstigat stapânirea prin obisnuinta. Desigur acestia vor auzi si se vor supune, daca vom arata nu numai cu limba si cu glasul simplu, ci cu toata starea dinauntru a sufletului, „ca Domnul are trebuinta de el”. Si îndata îl vor trimite pe el, ca, dupa ce va fi împodobit cu vesmintele apostolesti, sa se faca purtator al Cuvântului; sau, fiind slobozit sa se întoarca în stravechile imasuri ale Cuvântului, sa caute, dincolo de orice verdeata (ceea ce înseamna a ramânea la frunzisul sau la litera dumnezeiestii Scripturi), ca sa fie calauzit la viata cea necuprinsa, care rodeste la un loc hrana si desfatare multa. Dar se iveste întrebarea cum cauta dincolo de orice verdeata asinul salbatec lasat slobod de Dumnezeu în pustie, odata ce are ca loc de petrecere pustia, iar ca salas pamântul sarat, stiut fiind ca pamântul sarat si pustia de cele mai adeseori nu sunt potrivite pentru cresterea verdetei? Întelesul este acesta, ca numai cel pustiu de patimi este în stare sa caute cuprinsul contemplatiei în cuvintele dumnezeiesti, dupa ce s-a uscat din el mustul patimilor. (Nil Ascetul)22

·         Ţine de sufletul desavârsit sa fie lipsit de griji, si de cel necredincios sa se chinuiasca cu ele. Caci despre sufletul desavârsit s-a spus ca este „un crin în mijlocul maracinilor”. Aceasta îl arata vietuind fara griji între cei apasati de multe griji. Caci crinul si în Evanghelie este icoana sufletului fara griji. El nu se osteneste, zice, nici nu toarce, si e îmbracat într-o slava mai mare ca a lui Solomon. Iar despre cei ce au multa grija pentru cele trupesti se zice: „Toata viata necredinciosului e înecata în grija”. Si de fapt e cu adevarat neevlavios lucru sa întindem cât tine viata grija pentru cele trupesti si sa nu aratam nici o sârguinta pentru cele viitoare; sa cheltuim toata vremea pentru trup, desi nu are trebuinta de multa osteneala, iar sufletului, care are atâta putinta de crestere încât nu-i ajunge toata viata pentru desavârsirea lui, sau sa nu-i închinam nici macar o vreme cât de scurta sau, daca ni se pare ca-i închinam putina, sa o facem aceasta fara vlaga si cu nepasare, amagiti de suprafata lucrurilor vazute. În felul acesta noi patimim ceea ce patimesc cei prinsi, ca printr-o undita, de cele mai urâte dintre femeile stricate care, în lipsa frumusetii adevarate, nascocesc una mincinoasa, ca o momeala pentru privitori, îndreptând prin tot felul de fainuri urâtenia lor. Caci odata ce am fost biruiti de desertaciunea lucrurilor de aici, nu mai putem vedea urâciunea materiei, fiind înselati de patima. (Nil Ascetul)22

·         Bine este dar sa ramânem între hotarele lucrurilor de trebuinta si sa ne silim cu toata puterea sa nu trecem dincolo de acestea, caci daca suntem dusi de pofta spre cele placute ale vietii, nici un temei nu mai opreste pornirea noastra spre cele dinainte. Fiindca ceea ce este peste trebuinta nu mai are nici un hotar, ci o nazuinta fara sfârsit si o desertaciune fara capat sporeste necontenit osteneala în jurul lor, hranind pofta, ca pe o flacara, prin adaugirea materiei. (Nil Ascetul)22

·         Cel ce vrea sa strabata marea spirituala rabda îndelung, cugeta smerit, vegheaza si se înfrâneaza. De se va sili sa treaca fara acestea patru, se va tulbura cu inima. Linistirea e retinerea de la rele, iar de-si va lua cineva cu sine si cele patru virtuti, pe lânga rugaciune, nu va avea alt ajutor mai sigur spre starea de nepatimire. Nu se poate linisti mintea fara trup, precum nu poate fi surpat zidul dintre ele, fara linistire si rugaciune. (Marcu Ascetul)22

·         Sufletul care nu s-a izbavit de grijile lumesti nu iubeste nici pe Dumnezeu cu adevarat si nu dispretuieste nici pe diavolul cum trebuie. Caci grija vietii îi este îi este ca un acoperamânt, care îl împovareaza. Din aceasta pricina mintea nu-si poate cunoaste dreptul de judecata asupra acestor feluri de lucruri, ca sa dea fara greseala hotarârile judecatii sale. Deci în toate chipurile retragerea din lume e folositoare. (Diadoh al Foticeii)22

·         Cei ce se nevoiesc trebuie sa-si pastreze cugetarea netulburata, ca mintea deosebind gândurile ce trec prin ea, pe cele bune si trimise de Dumnezeu sa le aseze în camarile amintirii, iar pe cele întunecoase si dracesti sa le arunce afara din jitnitele firii. Caci atunci când marea e linistita, pescarii vad pâna în adâncuri, încât nu le scapa aproape nici unul din pestii care misuna acolo. Dar când e tulburata de vânturi, ascunde în negura tulburarii ceea ce se lasa cu prisosinta sa fie vazut când e linistita si limpede. Mestesugul celor ce pun la cale viclesugurile pescaresti nu mai atunci nici o putere. Aceasta se întâmpla sa o pateasca si mintea contemplativa, mai ales atunci când dintr-o mânie nedreapta se tulbura adâncul sufletului. (Diadoh al Foticeii)22

·         Cea dintâi virtute este nepurtarea de grija, adica moartea fata de orice om si de orice lucru. Din aceasta se naste dorul de Dumnezeu. Iar aceasta naste mânia cea dupa fire, care se împotriveste oricarui atac încercat de vrajmasul. Atunci gaseste salas în om frica lui Dumnezeu, iar prin frica se face aratata dragostea. (Isaia Pustnicul)22

 

Meditatia

·         Întreaga pofta a cinstitorului de Dumnezeu trebuie sa se îndrepte spre ceea ce doreste, încât sa nu se mai gaseasca vreme ca patimile sale sa faureasca gânduri de ura fata de oameni. Pentru ca daca fiecare patima, când se misca spre ceea ce o stapâneste tine gândul înlantuit, de ce n-ar tinea si râvna virtutii cugetarea sloboda de celelalte patimi. Caci sa ne gândim cu ce sentiment priveste cel ce se mânie la lucrurile dinafara, luptându-se în minte cu fata celui ce l-a întristat? Si cu ce sentiment le priveste iubitorul de bani, când, rapit de naluciri, se uita la avutiile materiale? Iar desfrânatul adeseori, chiar aflându-se între mai multi, îsi închide simturile si, luând în el fata dorita, vorbeste cu ea, uitând de cei de fata si sade ca un stâlp fara de glas, nestiind nimic de cele ce se petrec înaintea ochilor, sau se graiesc în jurul lui ci, întors spre cele dinauntru, este predat întreg nalucirii sale. Pe un astfel de suflet îl numeste poate Scriptura femeie ce sade din pricina rânduielii, caci sezând departe de simturi, îsi aduna în sine lucrarea lui, nemaiprimind nimic din cele de afara, pentru nalucirea rusinoasa care-l stapâneste. Daca acestea stapânesc astfel gândul din pricina patimii, facând simturile sa-si înceteze lucrarea, cu cât mai vârtos nu va face dragostea de întelepciunea mintea sa se lepede de lucrurile sensibile si de lucrarea simturilor, rapind-o în vazduh si ocupând-o cu vederea celor inteligibile! Caci precum în cele ce s-a taiat sau s-a ars nu poate intra alt gând afara de cel al suferintei care îl stapâneste din pricina durerii, tot asa nici cel ce se gândeste la ceva cu patima nu poate sa se cugete la altceva, decât la patima care-i stapâneste mintea si care îi patrunde tot gândul cu licoarea ei. Fiindca placerea nu primeste alaturi de ea durere, nici bucuria întristare, si nici veselia suparare. Patimile protivnice nu se împletesc întreolalta si nu se împreuna niciodata, nici nu se învoiesc la o întovarasire prieteneasca, din pricina înstrainarii si vrajmasiei lor neîmpacate le la fire. Drept aceea, sa nu se tulbure curatenia virtutii cu gândurile lucrurilor lumesti, nici limpezimea contemplatiei sa nu se întunece cu grijile trupesti, cu chipul filozofiei adevarate, aratându-si luminata sa frumusete, sa nu mai fie hulit de gurile îndraznete, nici sa se mai faca lucru de râs din pricina neiscusintei celor ce-l desemneaza. (Nil Ascetul)23

·         Raul nu este în fire, nici nu este cineva rau prin fire. Caci Dumnezeu nu a facut ceva rau. Când însa cineva, din pofta inimii, aduce la o forma ceea ce nu are fiinta, atunci aceea începe sa fie ceea ce vrea cel ce face aceasta. Se cuvine deci ca prin cultivarea necontenita a amintirii lui Dumnezeu sa ne ferim de a ne deprinde cu raul. Caci e mai puternica firea binelui, decât deprinderea raului. Fiindca cel dintâi este, pe când cel de al doilea, nu este, decât numai în faptul ca se face. (Diadoh al Foticeii)23

·         Trebuie sa alungam din inima momeala gândului, prin împotrivire cucernica în vremea rugaciunii, ca sa nu ne aflam cu buzele vorbind cu Dumnezeu, iar cu inima cugetând cele necuvenite. Caci nu primeste Dumnezeu rugaciune tulbure dispretuitoare de la cel ce se îndeletniceste cu linistea. Scriptura ne îndeamna pretutindeni sa pazim simturile sufletului. De se va supune voia monahului legii lui Dumnezeu si dupa legea Lui va ocârmui mintea cele supuse ei (înteleg toate miscarile sufletului, dar mai ales mânia si pofta, caci acestea sunt supuse puterii ratiunii), am savârsit virtutea si am împlinit dreptatea, îndreptând pofta spre Dumnezeu si voia spre voile Lui, iar mânia împotriva diavolului si a pacatului. Spre ce lucrare nazuim prin urmare? Spre meditatia cea ascunsa. (Isaia Pustnicul)23

·         De se va semana vreun gând urât în inima ta, sezând în chilia ta priveste si împotriveste-te pacatului, ca nu cumva sa te biruie. Sârguieste-te sa-ti aduci aminte de Dumnezeu, gândind ca îti poarta de grija si ca cele ce le graiesti întru inima ta sunt descoperite înaintea Lui. Zi deci sufletului tau: Daca te temi ca pacatosii, cari-s ca si tine, sa nu vada pacatele tale, cu cât mai mult trebuie sa te temi de Dumnezeu, care ia aminte la toate? Iar din sfatuirea aceasta cu tine însuti vine în sufletul tau frica lui Dumnezeu. Si daca ramâi în ea, ramâi neclintit de patimi, precum este scris: „Cei ce nadajduiesc spre Domnul sunt ca muntele Sionului; nu se va clati în veac cel ce locuieste în Ierusalim”. Si la tot lucrul pe care-l faci, sa ai pe Dumnezeu înainte si sa cugeti ca vede orice gând al tau, si nu vei pacatui niciodata. (Isaia Pustnicul)23

 

Moartea

·         Moartea, de o va avea omul în minte, nemurire este; iar neavând-o în minte, moarte îi este. Dar nu de moarte trebuie sa ne temem, ci de pierderea sufletului, care este necunostinta de Dumnezeu. Aceasta este primejdioasa sufletului. (Antonie cel Mare)24

·         Dintre cei ce se afla într-o ospatarie, unii închiriaza paturi; altii neputând avea pat si dormind pe jos, sforaie nu mai putin decât cei ce dorm în pat. Si asteptând masura noptii, dimineata toti se duc, lasând paturile ospatariei si luând numai lucrurile lor. Asemenea este si cu toti cei ce vin în viata: si cei ce au trait cu putine si cei ce au vietuit în slava si bogatie, ies din viata ca dintr-o ospatarie, neluând nimic din desfatarea si bogatia vietii, fara numai faptele lor, bune sau rele, savârsite de ei în viata lor. (Antonie cel Mare)24

·         A scapa de moarte este cu neputinta. Cunoscând aceasta, oamenii întelepti si deprinsi în virtute si în cuget iubitori de Dumnezeu primesc moartea fara suspine, fara frica si fara plâns, aducându-si aminte de neînlaturarea ei si de izbavirea din relele vietii. (Antonie cel Mare)24

·         Precum trupul, dupa ce s-a desavârsit în pântece trebuie sa se nasca, asa si sufletul dupa ce si-a plinit în trup masura hotarâta lui de Dumnezeu, trebuie sa iasa din trup. (Antonie cel Mare)24

·         Definitia desavârsitei desfatari în Dumnezeu: a socoti bucurie tristetea mortii. (Diadoh al Foticeii)24

 

Naluciri, vise, vedenii, înselaciune

·         Trebuie sa cercetam cum întiparesc dracii nalucirile cele din somn în mintea noastra si-i dau o anumita forma. Una ca aceasta obisnuiesc sa se întâmple mintii, fie privind prin ochi, fie auzind prin auz, fie printr-o simtire oarecare, sau fie prin amintire, care întipareste în minte, miscându-le, cele ce le-a agonisit prin majlocirea trupului. Deci dracii, mi se pare, rascolind amintirea o întiparesc în cuget. Caci organele trupului stau în nelucrare, tinute de somn. Dar iarasi, trebuie sa cercetam cum rascolesc amintirea? Sau poate prin patimi? Asa trebuie sa fie, deoarece cei curati si nepatimasi nu mai patesc una ca aceasta. Este însa si o miscare simpla a amintirii, stârnita de noi sau de sfintele Puteri. Prin ea vorbim si petrecem cu Sfintii. Sa fim însa cu atentie. Caci chipurile pe care sufletul împreuna cu trupul le primeste întru sine, amintirea le misca fara sa se mai ajute de trup. Aceasta se vede din faptul ca adesea patimim una ca aceasta si în somn, când trupul se odihneste. Trebuie sa stim ca precum ne putem aduce aminte de apa, si cu sete si fara sete, tot asa ne putem aduce aminte de aur si cu lacomie si fara lacomie; si asa si cu celelalte. Iar faptul ca mintea afla aceste sau acele deosebiri între nalucirile sale, se datoreste vicleniei vrajmasilor. Dar trebuie sa stim si aceasta: ca pentru naluciri se folosesc dracii si de lucrurile de dinafara, ca de pilda de vuietul apelor, la cei ce calatoresc pe mare. (Evagrie Ponticul)25

·         Visurile, care sunt trimise sufletului de iubirea lui Dumnezeu, sunt marturiile neînselatoare ale unui suflet sanatos. De aceea nu trec de la o înfatisare la alta, nici nu îngrozesc simtirea, nici nu aduc râsul sau plânsul asa deodata. Ci se apropie de suflet cu toata blândetea, umplându-l de bucurie duhovniceasca. De aceea si dupa ce s-a trezit trupul din somn, sufletul cauta cu mult dor sa prelungeasca bucuria visului. Dar în nalucirile aduse de draci totul se întâmpla dimpotriva. Ele nici nu ramân la aceeasi înfatisare, nici nu arata multa vreme o forma netulburata. Caci ceea ce nu au dracii din voie libera, ci împrumuta numai din dorinta de a amagi, nu poate sa-i îndestuleze pentru multa vreme. De aceea spun lucruri mari si ameninta cumplit, luându-si adeseori chip de ostasi; iar uneori si cânta în suflet cu strigat. Dar mintea recunoscându-i din aceste semne, când e curata, trezeste trupul, iar uneori se si bucura fiindca a putut cunoaste viclenia lor. De aceea, vadindu-i adeseori chiar în vis, îi înfurie grozav. Dar se întâmpla uneori ca nici visele bune nu aduc bucurie sufletului, ci aseaza în el o întristare dulce si lacrimi fara durere. Iar aceasta se întâmpla celor ce au înaintat mult în smerenia cugetarii. (Diadoh al Foticeii)25

Patimi, ispite, necazuri, demonii

·         Iata semnele dupa care se cunoaste un suflet rational si virtuos: privirea, mersul, glasul, râsul, ocupatiile si întâlnirile cu oamenii. Caci toate acestea se îndrepta spre tot mai multa cuviinta. Mintea lor cea iubitoare de Dumnezeu li se face strajer treaz si închide intrarea patimilor si a rusinoaselor aduceri aminte. (Antonie cel Mare) 27

·         Cei ce socotesc nefericire pierderea banilor, a copiilor, a slugilor, sau a oricarui alt lucru, sa stie întâi ca trebuie sa se multumeasca cu cele date de Dumnezeu; iar când trebuie sa le dea înapoi, sa fie gata a face aceasta cu recunostinta, întru nimic scârbindu-se pentru lipsirea de ele, mai bine zis pentru înapoierea lor. Caci dupa ce s-au folosit de cele ce nu erau ale lor, le-au dat iarasi înapoi. (Antonie cel Mare)27

·         Nu cele ce se fac dupa fire sunt pacate, ci cele rele dupa alegerea cu voia. Nu e pacat a mânca, ci a mânca nemultumind, fara cuviinta si fara înfrânare. Caci esti dator sa tii trupul în viata, însa fara nici un gând rau. Nu e pacat a privi curat, ci a privi cu pizma, cu mândrie. Nu e pacat neînfrânarea limbii la multumire si rugaciune, dar e pacat la vorbire de rau. E pacat sa nu lucreze mâinile milostenie, ci ucideri si rapiri. Si asa fiecare din madularele noastre pacatuieste, când din sloboda alegere lucreaza cele rele în loc de cele bune, împotriva voii lui Dumnezeu. (Antonie cel Mare)27

·         Numai daca am fost încercati de suparari, simtim placerile si bucuria. Caci nu bea cu placere cel ce n-a însetat si nu manânca cu placere cel ce n-a flamânzit; de asemenea nu doarme cu placere cel ce n-a privegheat îndelung si nu simte bucuria cel ce mai întâi nu s-a întristat. Tot asa nu ne vom bucura de bunurile vesnice, daca nu le vom dispretui pe cele vremelnice. (Antonie cel Mare)27

·         Cei ce sunt siliti de niscai trebuinte sau împrejurari sa treaca înot râuri foarte mari, de vor fi treji la minte, scapa de primejdie chiar de-ar fi valuri potrivnice; si de se scufunda putin, prinzându-se de ceva de la tarm, scapa. Dar cei ce vor fi beti, chiar daca de zeci de mii de ori vor lupta sa ajunga la tinta, nu vor putea, ci biruiti de vin se vor scufunda în valuri si îsi vor afla moartea. Tot asa si sufletul, cazând în învolburarea valurilor vietii, de nu se va trezi din pacatul materiei ca sa se cunoasca pe sine ca e dumnezeiesc si nemuritor si ca numai pentru scurta vreme a fost legat cu trupul cel muritor si plin de patimi, va fi atras de placerile trupesti spre pierzare; si dispretuindu-se pe sine si îmbatându-se de nestiinta, se va pierde si se va afla în afara de cei mântuiti. Caci trupul ne trage adeseori ca un râu spre placerile necuvenite. (Antonie cel Mare)27

·         Cei ce si-au înnoroiat vesmântul, întineaza si haina celor ce se apropie de ei. Asa si cei rai cu voia si nedrepti la purtare, petrecând cu cei simpli si vorbind cele ce nu se cuvin, le întineaza sufletul prin auz. (Antonie cel Mare)27

·          Dintre dracii care se împotrivesc lucrarii noastre, cei dintâi, care se ridica cu lupta, sunt cei încredintati cu poftele lacomiei pântecelui, cei ce ne furiseaza în suflet iubirea de argint si cei ce ne momesc cu slava de la oameni. Toti ceilalti vin dupa acestia sa ia în primire pe cei raniti de ei. Caci este cu neputinta sa cada cineva în mâinile duhului curviei, daca n-a fost doborât întâi de lacomia pântecelui. Precum nu poate tulbura mânia pe cel ce lupta pentru mâncaruri, sau bani, sau slava. Si este cu neputinta sa scape de dracul întristarii cel ce nu s-a lepadat de toate acestea. Nici de mândrie, cel dintâi pui al diavolului, nu va scapa cineva, daca n-a smuls din sine iubirea de argint, radacina tuturor rautatilor, daca si saracia smereste pe om, dupa înteleptul Solomon. Scurt vorbind, este cu neputinta sa cada omul în puterea vreunui drac, daca n-a fost ranit mai întâi de acele capetenii ale lor. De aceea si diavolul aceste trei gânduri i le-a înfatisat Mântuitorului: întâi îndemnându-l sa faca pietrele pâini, al doilea fagaduindu-i toata lumea daca i se va închina, si al treilea spunându-i ca va fi acoperit cu slava daca va asculta, întrucât nu va pati nimic dintr-o asa de mare cadere. Dar Domnul, dovedindu-se mai presus de acestea, i-a poruncit diavolului sa mearga înapoia Lui. Prin acestea ne-a învatat ca nu este cu putinta sa alunge cineva de la sine pe diavolul, daca n-a dispretuit aceste trei gânduri. (Evagrie Ponticul)27

·         Toate gândurile diavolesti furiseaza în suflet chipurile lucrurilor sensibile, cari, punându-si întiparirea în minte, o fac sa poarte în ea formele acelor lucruri. Deci de la însusi lucrul care se deapana în minte poti cunoaste care drac s-a apropiat de tine. De pilda, daca în cugetul mea se înfatiseaza chipul omului care m-a pagubit, sau m-a necinstit, el da pe fata gândul tinerii de minte a raului, furisat în minte. Daca iarasi se învârteste în minte gândul la bani sau la slava, dintr-acestea se va cunoaste duhul care ne necajeste. Asemenea si la alte gânduri, din lucru afli pe dracul ce e de fata si îti furiseaza naluciri. Cu aceasta nu zic ca toate amintirile acestor fel de lucruri vin de la draci, deoarece si mintea însasi, stârnita de om, aduce închipuiri de lucruri si fapte; ci numai acelea dintre amintiri, care aprind mânia si pofta împotriva firii. Caci, prin tulburarea acestor puteri, mintea preacurveste în cuget si este razboita, neputând primi aratarea lui Dumnezeu, Cel ce i-a dat legea, dar stralucirea luminii dumnezeiesti se arata puterii cugetatoare a sufletului în vremea rugaciunii, dupa înlaturarea gândurilor lucrurilor. (Evagrie Ponticul)27

·          Nu va putea sa alunge de la sine amintirile patimase, omul care n-a avut grija de pofta si mânie, pe una stingând-o cu posturi, cu privegheri si cu culcatul pe jos; iar pe cealalta îmblânzind-o cu îndelunga rabdare, cu suferirea raului, cu nepomenirea de rau si cu milostenii. Caci dintr-aceste doua patimi se tes mai toate gândurile dracilor, care duc mintea la primejdie si pierzanie. Dar este cu neputinta sa biruim patimile acestea, daca nu dispretuim mâncarurile, banii si slava, ba înca si propriul nostru trup, pentru cei ce cauta adeseori sa-l atâte. Pilda fara zabava sa luam de la cei ce se primejduiesc pe mare, care sar si din corabie de furia vânturilor si a valurilor rasculate. Aici însa trebuie sa fim cu luare aminte ca sa nu sarim din corabie spre a fi vazuti de oameni. Caci vom pierde plata noastra si ne va lua în primire un alt naufragiu si mai cumplit, suflând împotriva-ne vântul dracului slavei desarte. (Evagrie Ponticul)27

·         Dintre necuratii draci, unii îl ispitesc ca om, iar altii îl tulbura pe om ca pe un dobitoc necuvântator. Cei dintâi apropiindu-se ne furiseaza gânduri de slava desarta, sau de mândrie, sau de pizma, sau de învinuire, care nu se ating de nici unul din dobitoace. Cei de-al doilea însa, aprind în trup mânie si pofta de fire. Acestea le avem îndeobste cu dobitoacele, fiind ascunse însa sub firea cea cuvântatoare. De aceea zice Duhul Sfânt catre cei ce cad în gânduri omenesti: “Eu am zis: dumnezei sunteti si fii ai Celui Preaînalt, toti; iar voi ca niste oameni muriti si ca orisicare dintre capetenii cadeti”. Iar catre cei stârniti dobitoceste zice: “Nu fiti cum e calul sau catârul, la care nu este întelepciune, ci trebuie sa strângi cu zabala si cu frâu falcile lor, caci nu se apropie de tine”. Dar sufletul care pacatuieste va muri. Si învederat este ca oamenii, daca mor ca oameni, se îngroapa de oameni, iar când sunt omorâti ca dobitoacele, sau cad jos, vor fi mâncati de vulturi. Iar dintre puii acestora unii vor chema pe Domnul, altii se tavalesc în sânge. Cel ce are urechi de auzit sa auda. (Evagrie Ponticul)27

·         De trei feluri sunt capeteniile dracilor care se împotrivesc lucrarii noastre. Lor le urmeaza toata tabara celor de alt neam. Acestia stau cei dintâi la razboi si cheama sufletele la pacat prin gândurile cele necurate. Unii din ei aduc poftele lacomiei pântecelui, altii strecoara în suflet iubirea de argint, si în sfârsit altii ne momesc cu slava de la oameni. Daca râvnesti asadar rugaciunea curata, pazeste mânia; daca iubesti neprihanirea, stapâneste pântecele, nu-i da pâine sa se sature si necajeste-l cu apa. Privegheaza în rugaciune si alunga de la tine amintirea raului. Cuvintele Duhului Sfânt sa nu te paraseasca ci bate în portile Scripturilor cu mâinile virtutilor. Atunci îti va rasari nepatimirea inimii si vei vedea în rugaciune mintea în chipul stelei. (Evagrie Ponticul)27

·         Când dracul pântecelui, luptând mult si adeseori nu izbuteste sa strice înfrânarea întiparita, atunci împinge mintea la pofta nevointei celei mai de pe urma, aducându-i înainte si cele privitoare la Daniil, viata lui saraca si semintele, si aminteste si de viata altor oarecari pustnici care au trait totdeauna asa, si sileste pe ascet sa se faca urmatorul acelora. Astfel, urmarind înfrânarea fara masura, va pierde si pe cea masurata, de la o vreme trupul nemaiputând-o pastra din pricina slabiciunii. Si asa va ajunge sa binecuvinteze trupul si sa blesteme inima. Socot deci ca e drept sa nu asculte acestia de acela si sa nu se retina de la pâine, untdelemn si apa. Caci aceasta rânduiala au cercat-o fratii, gasind-o foarte buna. Desigur aceasta sa nu o faca spre saturare si sa o faca numai o data pe zi. M-as mira daca vreunul, saturându-se cu pâine si cu apa, ar mai putea lua cununa nepatimirii. Iar nepatimire numesc nu simpla oprire a pacatului cu fapta, caci aceasta se zice înfrânare, ci aceea care taie din cugetare gândurile patimase, pe care Sfântul Pavel a numit-o si “taiere duhovniceasca împrejur a iudeului ascuns”. Iar daca se descurajeaza cineva auzind acestea, sa-si aduca aminte de vasul alegerii, de Apostol, care a împlinit alergarea în foame si sete. Dar imita si vrajmasul adevarului, dracul descurajarii, pe acest drac, punând în minte celui ce se înfrâneaza, retragerea cea mai de pe urma, îndemnându-l la râvna lui Ioan Botezatorul si a începatorului pustnicilor, Antonie, ca neputând rabda acesta retragerea îndelungata si neomeneasca, sa fuga cu rusine, parasind locul, iar dracul sa se laude zicând: “L-am biruit!”. (Evagrie Ponticul)27

·         Gândurile necurate primesc multe materii pentru cresterea lor si se întind dupa multe lucruri. De fapt ele trec oceane cu închipuirea si nu se dau îndarat sa umble drumuri lungi pentru marea caldura a patimii. Dar cele ce sunt cât de cât curatite, sunt mai înguste decât acelea, neputându-se întinde împreuna cu lucrurile, pentru faptul ca patima e slabita. De aceea se misca mai degraba împotriva firii si, dupa înteleptul Solomon, hoinarind câtva vreme pe afara, aduc trestie la arderea nelegiuita a caramizii, ca sa se izbaveasca asemenea unor capre din lanturi si a unor pasari din curse. Caci e mai usor a curati un suflet necurat, decât a readuce din nou la sanatate pe unul curatit si iarasi ranit, dracul întristarii neîngaduind, ci aducând pururea înaintea ochilor, în vremea rugaciunii, idolul pacatului. (Evagrie Ponticul)27

·         Dracii nu cunosc inimile noastre, cum socot unii dintre oameni. Caci singurul cunoscator al inimii este Cel ce stie mintea oamenilor si a zidit inimile lor pe fiecare deosebit. Dar ei cunosc multe din miscarile inimii, pe baza cuvântului rostit si a miscarilor vazute ale trupului. Vrând eu sa le arat acestea lamurit, m-a oprit Sfântul Preot, spunând ca e nevrednic lucru sa se raspândeasca acestea si sa le aduc la urechile celor întinati. Caci, zice, si cel ce ajuta pe uneltitor este vinovat dupa lege. Dar ca din astfel de simboluri cunosc cele ascunse în inima noastra, si din acestea iau prilejuri împotriva noastra, am aratat-o adeseori, respingând pe unii care graiau cele ce nu trebuie, nepurtându-ne cu dragoste fata de ei. De aceea am si cazut în puterea dracului tinerii de minte a raului si îndata am primit gânduri rele împotriva lor, pe care le cunoscusem mai înainte ca au venit asupra noastra. Pentru aceea pe drept ne mustra Duhul Sfânt: “Sezând ai vorbit împotriva fratelui, si împotriva fiului maicii tale ai adus sminteala”; si ai deschis usa gândurilor care tin minte raul si ti-ai tulburat mintea în vremea rugaciunii, nalucindu-ti pururea fata vrajmasului tau si având-o pe ea drept Dumnezeu. Caci ceea ce vede mintea rugându-se aceea e si potrivit de a spune ca îi este Dumnezeu. Deci sa fugim, iubitilor, de boala defaimarii, neamintindu-ne de nimeni cu gând rau; si sa nu ne întunecam privirea la amintirea aproapelui, caci toate înfatisarile pe care le luam le iscodesc dracii si nimic nu lasa necercetat din ale noastre, nici culcarea, nici sederea, nici starea în picioare, nici cuvântul, nici mersul, nici privirea. Toate le iscodesc, toate le misca, toata ziua uneltesc viclesuguri împotriva noastra, ca sa însele ćn vremea rugaciunii mintea smerita si sa stinga lumina ei fericita. Vezi ce zice si Sfântul Pavel catre Tit: “Dovedeste în învatatura cuvânt sanatos, nestricat si fara vina, pentru ca împotrivitorul sa se rusineze, neavând de zis nimic rau despre noi”. Iar fericitul David se roaga zicând: “Mântuieste-ma pe mine de clevetirea oamenilor”, numind si pe draci “oameni” pentru firea lor rationala. Dar si Mântuitorul în Evanghelii a numit pe cel ce seamana în noi neghina pacatului “om vrajmas”. Fie ca sa ne izbavim de el, cu harul lui Hristos si al Dumnezeului nostru, Caruia I se cuvine cinstea si slava în vecii vecilor. Amin. (Evagrie Ponticul)27

·         Mintea care hoinareste o statorniceste citirea, privegherea si rugaciunea; pofta aprinsa o stinge foamea, osteneala si singuratatea; iar mânia o domoleste desavârsit cântarea de psalmi, îndelunga rabdare si mila. (Evagrie Ponticul)27

·         Ce vor dracii sa lucreze în noi? Lacomia pântecelui, curvia, iubirea de argint, mânia, tinerea minte a raului si celelalte patimi, ca îngrosându-se mintea prin ele sa nu se poata ruga cum trebuie. Caci stârnindu-se patimile partii nerationale nu o lasa sa se miste cu buna judecata. (Evagrie Ponticul)27

·         Pazeste-te de cursele celor potrivnici. Caci se întâmpla ca, în vreme ce te rogi curat si netulburat, sa ti se înfatiseze deodata înainte vreun chip strain si ciudat, ca sa te duca la parerea ca Dumnezeu este acolo si sa te înduplece sa crezi ca dumnezeirea este câtimea ce ti s-a descoperit tie deodata. Dar dumnezeirea nu este câtime si nu are chip. (Evagrie Ponticul)27

·         Când pizmasul diavol nu poate misca memoria în vremea rugaciunii, atunci sileste starea umorala a trupului sa aduca vreo nalucire ciudata înaintea mintii si sa o faca pe aceasta sa primeasca o anumita forma. Iar mintea, având obiceiul sa petreaca în cugetari, usor se încovoaie. Si astfel cel ce sileste spre cunostinta nemateriala si fara forma e amagit, apucând fum în loc de lumina. (Evagrie Ponticul)27

·         Când, în sfârsit, mintea se roaga cu curatie si fara patima, nu mai vin asupra ei dracii din partea stânga, ci din cea dreapta. Caci îi vorbesc de slava lui Dumnezeu si îi aduc înainte vreo forma din cele placute simtirii, încât sa-i para ca a ajuns desavârsit la scopul rugaciunii. Iar aceasta a spus-o un barbat cunoscator ca se înfaptuieste prin patima slavei desarte si prin dracul care s-a atins de creier. (Evagrie Ponticul)27

·         Socotesc ca dracul, atingându-se de creier, schimba lumina mintii, precum voieste. În felul acesta este stârnita patima slavei desarte spre gândul de a face mintea sa se pronunte cu usuratate, prin pareri proprii, despre cunostinta dumnezeiasca fiintiala. Unul ca acesta nefiind suparat de patimi trupesti si necurate, ci înfatisându-se – zice-se – cu curatie, socoteste ca nu se mai petrece în el nici o lucrare potrivnica. De aceea socoteste aratare dumnezeiasca lucrarea savârsita în el de diavolul, care se foloseste de multa patrundere si, prin creier schimba lumina împreunata cu el si îi da, precum am spus, forma care vrea. (Evagrie Ponticul)27

·         Cu dreptate este sa nu-ti ramâna necunoscut nici viclesugul acesta, ca pentru o vreme se despart dracii între ei însisi. Si daca vrei sa ceri ajutor împotriva unora, vin ceilalti în chipuri îngeresti si alunga pe cei dintâi, ca tu sa fii înselat de ei, parându-ti ca sunt îngeri. (Evagrie Ponticul)27

·         Uneori dracii îti strecoara si apoi te atâta ca sa te rogi, chipurile, împotriva lor, sau sa le stai împotriva. Si atunci se departeaza de bunavoie, ca sa te înseli, închipuindu-ti despre tine ca ai început sa birui gândurile si sa înfricosezi pe draci. (Evagrie Ponticul)27

·         Dracii cei vicleni asteapta noaptea ca sa tulbure pe învatatorul duhovnicesc, prin ei însisi; iar ziua, îl învaluiesc prin oameni în strâmtorari, defaimari si primejdii. (Evagrie Ponticul)27

·         Pentru ca si în lucrurile evlaviei este o rânduiala si o însiruire, ca si în oricare altul, si trebuie pornit si în aceasta vietuire de la început. Cei ce trec cu vederea cele de la început si sunt atrasi de lucrurile mai placute sunt facuti de sila sa tina seama de sirul rânduielii, asa cum Iacov, atras de frumusetea Rachelei, nu s-a uitat la slabiciunea ochilor Liei, dar cu toate acestea nu a putut ocoli osteneala dobândirii unei asemenea virtuti, ci a împlinit si saptamâna ei de ani. Cel ce vrea sa tina seama de ordinea vietuirii trebuie asadar sa nu mearga de la sfârsit spre început, ci sa înainteze de la început spre desavârsire. (Nil Ascetul)27

·         Stiind marele Iacob, ca acestea, atunci când sunt cugetate si contemplate neîncetat, vatama si mai mult cugetarea, întiparind chipurile cele mai limpezi si mai vadite ale nalucirilor urâte, ascunde pe zeii straini în Sichem. Caci osteneala împotriva patimilor le ascunde si le pierde pe acestea, nu pentru o vreme scurta, ci „pâna în ziua de azi”, adica pentru tot timpul, întrucât „azi” se prelungeste cu tot timpul, însemnând totdeauna timpul de fata. Iar Sichem însemneaza lupta, ceea ce arata osteneala împotriva patimilor. De aceea Iacob îi da Sichemul lui Iosif, ca celui care dintre fratii sai lupta cu cea mai mare osteneala împotriva patimilor. (Nil Ascetul)27

·         Fiindca obisnuinta trage pe om la sine cu putere si nu-l lasa sa se ridice la cea dintâi deprindere a virtutii. Pentru ca din obisnuinta se naste deprinderea, iar din deprindere se face firea. Si a stramuta firea si a o schimba este lucru anevoios. Chiar daca e clintita putin cu sila, îndata se întoarce la sine. Iar daca a fost scoasa din hotarele ei, nu se mai întoarce la integritatea ei, daca nu se pune multa osteneala spre a o aduce la calea ei, caci vrea mereu sa revina la deprinderea din obisnuinta, pe care a parasit-o. Priveste la sufletul care se tine lipit de obisnuinte, cum sade lânga idoli, lipindu-se de materiile fara forma, si nu vrea sa se ridice si sa se apropie de ratiunea care cauta sa-l calauzeasca spre cele mai înalte. El zice: „Nu pot sa ma ridic înaintea ta, fiindca ma aflu în rânduiala obisnuita a femeilor”. Caci sufletul care se odihneste de multi ani în lucrurile vietii, sade lânga idoli, care pe ei sunt fara forma, dar primesc forme de la mestesugul omenesc. Sau oare nu sunt un lucru fara forma, bogatia si slava si celelalte lucruri ale vietii, care nu au în ele nici un chip statornic si hotarât ci, simulând adevarul printr-o asemanare usor de întocmit, primesc de fiecare data alte si alte schimbari? Forma le dam noi, când prin gânduri omenesti nascocim închipuirea unui folos pe seama lucrurilor, care nu slujesc spre nimic folositor. (Nil Ascetul)27

·         Caci când largim trebuinta neaparata a trupului într-un lux fara rost, pregatind mâncarea cu nenumarate bunatati, iar hainele felurindu-se spre moleseala si desfatare, pe urma învinuiti de aceasta desertaciune, ca unii ce am urcat în desert la consumuri desfatatoare o trebuinta ce putea fi împlinita cu putine, faurim aparari ca pentru niste lucruri ce eram datori sa le savârsim, ce facem altceva decât ne silim sa dam forma materiilor fara forma? Bine s-a spus apoi despre un astfel de suflet ca „sade”, caci sufletul care s-a învârtosat în asemenea judecati despre cele spuse, s-a lipit de lucrurile de aici, ca de niste idoli, si slujeste de aici înainte obiceiului si nu mai slujeste adevarului; ba nici nu mai poate sa se mai ridice la adevar, ci prin obisnuinte întineaza firea lucrurilor, ca prin necuratia de fiecare luna. Iar prin sedere, Scriptura arata aici lenevirea de la cele bune si iubirea de placeri. Lenevirea, când vorbeste despre: „Cei ce sedeau în întuneric si în umbra mortii, ferecati în saracie si fier”. Caci atât întunericul, cât si lanturile sunt piedica a lucrarii. Iar iubirea de placere, când zice despre cei ce se întorceau cu inima în Egipt si graiau întreolalta: „Ne-am adus aminte de când sedeam lânga caldarile cu carne si mâncam carne pâna ne saturam”. Cu adevarat lânga caldarile cu carne sed cei ce-si aprind dorintele cu o caldura mustoasa si necontenita. Iar maica iubirii de placeri este lacomia pântecelui, caci aceasta naste iubirea de placeri, dar si multe din celelalte patimi. Pentru ca din aceasta, ca dintr-o radacina, puiesc celelalte patimi, cari, înaltându-se pe încetul, ca niste arbori, peste aceea care le-a nascut, îsi împing rautatile pâna la cer. Iubirea de bani, mânia si întristarea sunt puii si mladitele lacomiei pântecelui. Caci lacomul are mai întâi lipsa de bani, pentru a-si satura pofta care arde pururi si care totusi nu poate fi saturata niciodata. Iar fata de cei ce îl împiedica de la agonisirea banilor, trebuie sa-si aprinda mânia. Când însa mânia nu poate ajunge la tinta, din pricina slabiciunii, e urmata neaparat de întristare. De fapt cel ce se târaste pe piept si pe pântece, când are mijloacele care îi împlinesc placerile se târaste pe pântece, iar când e lipsit de acestea se târaste pe piept, unde este mânia. Caci iubitorii de placeri, când sunt lipsiti de ele, se înfurie si se amarasc. (Nil Ascetul)27

·         Din iubirea de placere vine negrija si din negrija uitarea; caci Dumnezeu a daruit tuturor cunostinta celor de folos. (Marcu Ascetul)27

·         Vrajmasul cunoaste dreptatea legii duhovnicesti si de aceea cauta numai sa câstige consimtirea cugetului. Caci asa fie ca-l va face pe cel cazut în puterea lui sa se supuna ostenelilor pocaintei, fie ca, nepocaindu-se, îl va împovara cu necazuri fara voie. Ba se întâmpla uneori ca îl face sa lupte si împotriva necazurilor, ca în viata aceasta sa-i înmulteasca durerile, iar la iesirea sufletului sa-l dovedeasca necredincios din pricina lipsei de rabdare.27

·         Diavolul nu dispretuieste pacatele cele mici, caci altfel nu poate conduce spre cele mai mari. (Marcu Ascetul)27

·         Pricina a tot pacatul este slava desarta si placerea. Cel ce nu le uraste pe acestea nu va dezradacina patima. „Radacina tuturor relelor s-a zis ca este ca este iubirea de argint”, dar si aceasta e vadit ca se sustine prin acelea. Mintea devine oarba prin aceste trei patimi: prin iubirea de argint, prin slava desarta si prin placere. Câtestreile sunt, dupa Scriptura, fiicele lipitoarei, fiind iubite de necumpatare cu iubire de maica. Cunostinta si credinta, tovarasele firii noastre, nu sunt tocite prin nimic altceva ca prin acelea. Mânia, furia, razboaiele, uciderile si tot pomelnicul relelor din pricina lor au prins atâta putere între oameni. Iubirea de argint, slava desarta si placerea trebuie urâte ca niste mame ale relelor si ca niste mame vitrege ale virtutilor. (Marcu Ascetul)27

·         De nu vrei sa patimesti raul sa nu vrei nici sa-l faci, pentru ca lucrul dintâi urmeaza neaparat celui de al doilea. „Caci ce seamana fiecare, aceea va si secera”. Semanând de buna voie cele rele si secerându-le fara de voie, trebuie sa ne minunam de dreptatea lui Dumnezeu. Dar fiindca s-a rânduit o vreme oarecare între semanat si seceris, nu credem în rasplata. (Marcu Ascetul)27

·         E mai rau cel ce savârseste raul într-ascuns decât cei ce savârsesc nedreptate pe fata. Pentru aceasta, acela se va si munci mai rau. Cel ce împleteste viclenii si face raul într-ascuns este, dupa Scriptura, „sarpe ce sade în cale în cale si musca copita calului”. (Marcu Ascetul)27

·         Gândeste-te ca patimile de ocara sunt douasprezece. Daca iubesti cu voia pe una din ele, aceea va umplea locul celor unsprezece. (Marcu Ascetul)27

·         Pacatul este foc ce arde. Cu cât înlaturi materia, cu atât se stinge, si cu cât adaugi, va arde mai mult. (Marcu Ascetul)27

·         Gândeste-te ca patimile de ocara sunt douasprezece. Daca iubesti cu voia pe una din ele, aceea va umplea locul celor unsprezece. (Marcu Ascetul)27

·         Pacatul este foc ce arde. Cu cât înlaturi materia, cu atât se stinge, si cu cât adaugi, va arde mai mult. (Marcu Ascetul)27

·         Nu zi: „Nu vreau si vine”, caci cu siguranta daca nu iubesti lucrul însusi, iubesti pricinile lui. (Marcu Ascetul)27

·         Obisnuinta, care o ia înaintea voii si a cunostintei, este amintirea fara de voie a pacatelor de mai-nainte. La cel ce se nevoieste, ea e împiedicata sa înainteze pâna la patima; iar la cel biruitor e rapusa pâna la momeala. (Marcu Ascetul)27

·         Cel ce cauta lauda e supus patimii si cel ce se plânge de necaz iubeste placerea. (Marcu Ascetul)27

·         Gândul celui împatimit de placere oscileaza ca o cumpana. Aici plânge si se tânguieste pentru pacate, aici se lupta cu aproapele si i se împotriveste aparându-si placerile. (Marcu Ascetul)27

·         Daca cineva se nimereste între oamenii care graiesc desertaciuni, sa se socoteasca pe sine însusi vinovat de asemenea cuvinte; chiar daca nu are vreo vina proaspata, are vreuna mai veche. (Marcu Ascetul)27

·         Ia-ti gândul de la orice lacomie si atunci vei putea sa vezi uneltirile diavolului. (Marcu Ascetul)27

·         Din inima împatimita de placere, rasar gânduri si cuvinte spurcate. Iar din fum cunoastem materia, care mocneste înauntru. (Marcu Ascetul)27

·         Când mintea iese din grijile trupesti, vede, în masura în care iese, lucraturile vrajmasilor. (Marcu Ascetul)27

·         Prinzându-te începutul vreunui pacat, nu zice: „nu ma va birui pe mine”. Caci întrucât ai fost prins, ai si fost biruit. (Marcu Ascetul)27

·         Precum sunt serpi ce se întâlnesc în paduri si altii care umbla prin case, asa sunt patimi ce se închipuiesc de catre cuget, si altele care se lucreaza cu fapta, macar ca se preschimba unele într-altele. (Marcu Ascetul)27

·         Idolii constienti (chipurile) din fata mintii sunt mai rai si mai puternici. Dar cei gânditi sunt pricinuitorii si premergatorii celorlalti. (Marcu Ascetul)27

·         Este un pacat care stapâneste inima din pricina obisnuintei îndelungate; si este un alt pacat care ne razboieste cugetarea prin lucrurile de fiecare zi. (Marcu Ascetul)27

·         Cel ce vrea sa biruiasca ispitele fara rugaciune si rabdare, nu le va departa de la sine, ci mai tare se va încâlci în ele. (Marcu Ascetul)27

·         Pacat spre moarte este tot pacatul nepocait. Chiar de s-ar ruga un Sfânt pentru un asemenea pacat al altuia, nu e auzit. (Marcu Ascetul)27

·         Când inima e miscata de vreo placere de la locul ostenelilor de bunavoie devine anevoie de retinut, asemenea unui bolovan foarte greu, ce se rostogoleste la vale. (Marcu Ascetul)27

·         Precum fuga în timpul iernii sau Sâmbata aduce durere trupului si întinare sufletului, la fel rascoala patimilor în trupul îmbatrânit si în sufletul sfintit. (Marcu Ascetul)27

·         Parerea de sine si îngâmfarea sunt pricini ale hulirii; iar iubirea de argint si slava desarta sunt pricini ale neîndurarii si ale fatarniciei. (Marcu Ascetul)27

·         Când diavolul vede ca mintea s-a rugat din inima, aduce ispite mari si rautacios uneltite. Caci nu vrea sa stinga virtuti mici prin ispite mari. (Marcu Ascetul)27

·         Ceea ce e casa vazuta pentru aerul obisnuit, aceea este mintea rationala pentru harul dumnezeiesc. Cu cât scoti mai mult materia afara, cu atât mai mult navaleste acela înauntru; si cu cât o mâni pe aceasta, mai mult înauntru, cu atât mai mult se retrage acela. Materia casei sunt vasele si mâncarile; iar materia mintii slava desarta si placerea. (Marcu Ascetul)27

·         Fugi de ispita prin rabdare si prin rugaciune. Caci daca i te împotrivesti fara acestea, vine asupra-ti si mai navalnic. (Marcu Ascetul)27

·         Cel ce uraste patimile smulge pricinile lor. Iar cel ce se supune pricinilor e razboit de patimi, chiar daca nu vrea. (Marcu Ascetul)27

·         Când vrajmasul are în stapânire multe zapisuri de ale pacatelor uitate, îl sileste pe datornic sa le savârseasca si prin aducerea aminte, folosindu-se cu viclean mestesug de legea pacatului. (Marcu Ascetul)27

·         Sa nu zici: cum se va deda saracul placerii, neavând cele ce o pricinuiesc? Caci cineva poate sa se dedea placerii prin gânduri, în chip si mai ticalos. (Marcu Ascetul)27

·         Cine întelege ceea ce a spus în chip tainic sfântul Pavel, ca lupta noastra e împotriva duhurilor rautatii, va întelege si parabola Domnului, prin care a aratat ca trebuie sa ne rugam neîncetat si sa nu ne lenevim. (Marcu Ascetul)27

·         Orice placere trupeasca vine dintr-o lenevire de mai-nainte. Iar lenevia se naste din necredinta. (Marcu Ascetul)27

·         Cel ce zace sub pacat nu poate birui singur cugetul trupesc. Caci atâtarea se misca fara odihna în madularele sale. (Marcu Ascetul)27

·         Când afla diavolul pe un om, prins fara trebuinta de cele trupesti, mai întâi îi rapeste trofeele cunostintei, pe urma îi taie nadejdea în Dumnezeu cum i-ar taia capul. (Marcu Ascetul)27

·         Tot cuvântul lui Hristos descopera mila si dreptatea si întelepciunea lui Dumnezeu si toarna prin auz puterea lor în cei ce asculta cu placere. Dar cei nemilostivi si nedrepti, ascultând fara placere, nu au putut cunoaste întelepciunea lui Dumnezeu, ba L-au si rastignit pe Cel ce o graia. Deci sa bagam si noi de seama de ascultam cu placere de El. Caci chiar El a zis: „Cel ce ma iubeste pe Mine va pazi poruncile Mele si va fi iubit de Tatal Meu si Eu îl voi iubi pe el si Ma voi arata lui”. Vezi cum a ascuns aratarea Sa în porunci? Dar dintre toate poruncile, cea mai cuprinzatoare este dragostea catre Dumnezeu si catre aproapele. Iar aceasta ia fiinta din înfrânarea de la cele materiale si din linistirea gândurilor. Domnul, stiind aceasta, ne porunceste zicând: „Sa nu va îngrijiti de ziua de mâine”. Si cu dreptate. Pentru ca cel ce nu s-a izbavit de cele materiale si de grija lor, cum se va izbavi de gândurile rele? Iar cel învaluit de gânduri, cum va vedea pacatul, care este acoperit de ele? Caci pacatul e un întuneric si o ceata a sufletului, ce se lasa din gânduri, din cuvinte si din fapte rele. Si pacatul se naste asa ca diavolul ispiteste pe om printr-o momeala care nu-l forteaza si îi arata începutul pacatului, iar omul intra în vorba cu el din pricina iubirii de placere si a slavei desarte. Caci desi prin judecata nu voieste, dar cu lucrarea se îndulceste si îl primeste. Iar cel ce nu-si vede acest pacat cuprinzator, cum se va ruga pentru el ca sa se curateasca? Si cel ce nu s-a curatit, cum va afla locul fiintei curate? Iar de nu-l va afla, cum va vedea casa cea mai dinlauntru a lui Hristos, daca suntem casa lui Dumnezeu, dupa cuvântul proorocesc, evanghelicesc si apostolesc? Trebuie, asadar, ca urmare a celor spuse mai-nainte, sa cautam casa aceasta si sa staruim a bate la usa ei prin rugaciune, ca, fie acum, fie în ceasul mortii, sa ne deschida stapânul si sa nu ne spuna ca unora, care n-am avut grija: „Nu va stiu pe voi de unde sunteti”. Ba suntem datori nu numai sa cerem si sa luam, ci sa si pastram ceea ce ni s-a dat. Caci sunt unii care si dupa ce au primit, au pierdut. De aceea, poate, cunostinta simpla, sau chiar si o experienta întâmplatoare a lucrurilor spuse mai-nainte o au si cei mai tineri si mai târzii la învatatura. Dar trairea staruitoare, cu rabdare, n-o au decât cei evlaviosi si mult încercati dintre batrâni, care, pierzând-o adeseori din neatentie, au cautat-o iarasi cu osteneli de buna voie si au aflat-o. Sa nu încetam sa facem si noi la fel, pâna când o vom dobândi într-o astfel de masura, încât sa nu o mai putem pierde, întocmai ca aceia. De aceea, câti înca n-am împlinit poruncile libertatii înca n-am ajuns la Ierusalimul cel liber (caci Ierusalimul de sus este liber si el e maica noastra, care ne reuneste prin baia nasterii celei de-a doua), ci suntem înca pe drumul lui Cain si ratacim, umblând razna. Caci cel se cearta întru nestiinta si se împotriveste adevarului arata ca nu merge pe drumul drept, ci s-a abatut de la drum. De aceea fericitul Pavel, vazându-ne ca suntem zabavnici în urcusul spre desavârsire, zice: „Asa sa alergati ca sa o luati”. Iar daca n-am ajuns înca la cetate, când vom vedea templul si când vom intra în el, ca sa ne învrednicim sa aducem jertfa la altar? Dar ce poftesc despre credinta, despre templu si despre altar, când n-am lasat în urma nici macar fiarele din trestie, pe care Proorocul roaga pe Dumnezeu sa le certe, ca sa nu-i rapeasca animalele cele dintâi nascute care au fost rânduite sa fie aduse ca jertfa de Iudeul cel din ascuns. Caci în aceasta parte ne aflam daca, dupa tine, Iudeul din ascuns exista, potrivit cu cuvântul lui Pavel, dar templul înca n-a fost zidit de Fiul lui David, nici altarul n-a fost înca pregatit de El. Pentru ca aceasta o sustine fatis cel ce zice ca sterge pacatul lui Adam prin nevointe si nu prin harul lui Dumnezeu. Dar harul acesta se afla în noi în chip ascuns de la Botez, însa nu ni se va face vazut decât atunci când, dupa ce vom fi strabatut bine drumul poruncilor, vom aduce ca jertfa Arhiereului Hristos gândurile cele sanatoase ale firii noastre, nu pe cele muscate de fiare. Caci cele mai multe din ele sunt luate de fiare când se abat de la calea poruncilor, adica de la rabdarea necazurilor. Sarind din calea cea dreapta, ele o iau atunci razna, învinuind de aceasta mai de graba pe altii, decât pe stapânul lor. Abia putine din ele umbla pe calea cea dreapta si aceasta fiindca sunt pazite de rugaciune, legate de nadejde si îmboldite de încercari. Si numai acestea ajung la cetate si la templu, unde sunt aduse jertfa. Cetatea este dreapta socoteala întru Hristos, care e plina de lumina. Când aceasta chiverniseste cu evlavie si dupa lege lucrurile, vietuieste în pace si dreptate. Dar când greseste, se preda dusmanilor spre darâmare. Iar templul este locasul sfânt al sufletului si al trupului, care e zidit de Dumnezeu, în sfârsit altarul este masa nadejdii asezata în acest templu. Pe ea se aduce de catre minte si se jertfeste gândul întâi nascut al fiecarei întâmplari, ca un animal întâi nascut adus ca jertfa de ispasire pentru cel ce-l aduce, daca îl aduce neîntinat. Dar si acest templu are un loc în partea dinauntru a catapetesmei. Acolo a intrat Iisus pentru noi ca înaintemergator, locuind de la Botez în noi, „afara numai daca nu suntem crestini netrebnici”. Acest loc este încaperea cea mai dinauntru, mai ascunsa si mai sincera a inimii, încapere care daca nu se deschide, prin Dumnezeu si prin nadejdea rationala si întelegatoare, nu putem, cunoaste în chip sigur pe Cel ce locuieste în ea si nu putem sti de-au fost primite jertfele de gânduri, sau nu. Caci precum la început, în vremea lui Israil, focul mistuia jertfele, tot asa se întâmpla si acum. Deschizându-se inima credincioasa prin nadejdea mai sus pomenita, Arhiereul ceresc primeste gândurile întâi nascute ale mintii si le mistuie în focul dumnezeiesc, de care a spus: „Foc am venit sa arunc în lume si cât as vrea sa fie înca de pe acum aprins”! Iar gânduri întâi nascute a numit pe cele care nu apar într-a doua cugetare a inimii, ci sunt aduse îndata de la prima aruncare si rasarire în inima, lui Hristos. Caci cele ce i se aduc din valmasagul cugetarii le-a numit Scriptura schioape, oarbe si pocite, si de aceea ele nu sunt primite ca zeciuieli de catre Arhiereul ceresc si Stapânul Hristos. Odata ce te-ai îmbracat în Hristos prin Botez, ai putere si arme sa le surpi. „Iar armele ostasiei noastre nu sunt trupesti, ci puternice înaintea lui Dumnezeu, ca sa darâme întariturile; noi surpam gândurile mintii si orice înaltare care se ridica împotriva cunoasterii lui Dumnezeu”. Dar daca, având putere împotriva lor, nu le alungi de la primul lor atac, e vadit ca iubesti placerea din pricina necredintei si consimti cu ele, si atunci tu esti pricina acestei lucrari a lor, nu Adam. Cum poate iubi placerea din pricina necredintei, sau cum poate consimti cu gândurile cel ce s-a închis în chilie si posteste în fiecare zi, cel ce petrece în înfrânare, în saracie, în înstrainare de toate, în rugaciune si în purtarea altor multe suparari (necazuri) de felul acesta? Bine ai zis ca cel ce va face unele ca acestea suporta multe suparari. Caci daca am împlini fara suparare si cu bucurie virtutile mai sus pomenite, nu am iubi placerea cu mintea. Dar, fiindca ne lasam patrunsi de suparare, e cu neputinta ca, simtind durerea ostenelilor trupesti, sa nu stam de vorba cu gândurile care rasar ca niste momeli si sa nu ne mângâiem cu ele amaraciunea de pe urma ostenelilor. Daca n-am cauta asemenea mângâieri am dovedi ca nu suntem suparati de osteneli. Iar aceasta ni se întâmpla deoarece nu primim aceste osteneli de dorul bunurilor viitoare, ci de frica ispitelor ce vin în viata de aici asupra noastra. Din pricina aceasta socotim în chip gresit ca numai fapta rea este pacatul nostru, pe când gândul dinainte de ea zicem ca e o lucrare straina. Dar e cu neputinta sa alunge lucrarea gândului aceia care socotesc ca nu e a lor, ci ca e straina. Exista desigur si fara consimtamântul nostru câte un gând neplacut si urât care, patrunzând pe furis, rapeste cu sila mintea la sine. Totusi, sa stii sigur ca si acesta îsi are pricinile în noi. Caci sau ne-am predat dupa Botez vreunui gând rau, ajungând pâna la fapta, si de aceea ne-am facut vinovati chiar fara sa ni se para, sau tinem în noi de bunavoie niscai seminte ale rautatii, si de aceea se întareste cel rau. Si acela, stapânindu-ne prin seminte, nu pleaca pâna ce nu le aruncam pe acestea. Iar daca ne stapâneste prin fapta noastra rea, va fi fugarit de abia atunci când vom aduce lui Dumnezeu osteneli vrednice de El. De aceea eu nici acest pacat nu-l numesc pacat al lui Adam, ci mai degraba al celui ce a facut raul si are semintele. Chiar daca în amândoua aceste cazuri pricina este un gând care a patruns ca un hot caci amândoura le premerg gândurile eu îti voi spune ca pricina adevarata este cel ce avea putere sa-l faca curat de la prima rasarire si nu l-a curatit, ci a stat de vorba cu el pâna a ajuns la fapta. Daca totusi poti face aceasta dupa fapta, trebuie sa întelegi ca si înainte de fapta îti ajuta Dumnezeu daca voiai. Si când vezi ca ti-a venit ajutorul prin inima, întelege ca nu ti-a venit harul de afara printr-o mutare din alta parte, ci ca harul, dat tie prin Botez în chip ascuns, a lucrat acum asa de tare, încât ai urât gândul si l-ai alungat. De aceea Hristos, slobozindu-ne de orice sila, n-a împiedicat aruncarea gândurilor în inima. Aceasta, pentru ca unele din ele, fiind iubite, în masura în care sunt iubite sa si ramâna; si astfel sa se arate si harul lui Dumnezeu si voia omului, ce anume iubeste: ostenelile din pricina harului, sau gândurile din pricina placerii. Si sa nu ne miram ca suntem luati în stapânire cu sila numai de cele pe care le iubim, deoarece este între ele o înrudire pacatoasa, cum este si între pofte, ca si între diferitele noastre pofte între ele, astfel încât fiecare pofta preda gândul, care a prins-o pe ea, dupa ce a zabovit mai mult, poftei apropiate, sau acel gând este atras de pofta a doua fara sa vrem, împins fiind cu sila si de obisnuinta cu cea dintâi. Caci cine, plin fiind de slava desarta, va putea fugi de mândrie? Sau, desfatându-se cu hrana îmbelsugata, nu va fi luat în stapânire de curvie? Sau cine, dându-se prada zgârceniei, nu va fi înabusit de lipsa de mila? Si cum, cei lipsiti de toate astea, nu se vor întarâta fara voie si nu vor împrosca cu furie? De aceea trebuie sa întelegem ca din pricina noastra suntem luati în stapânire de pacat, dar dupa Duhul suntem sloboziti de robia cu sila. „Caci legea Duhului vietii, zice, m-a slobozit pe mine de legea pacatului si a mortii”. Deci atârna de noi, care am auzit si am aflat poruncile Duhului, ca sa umblam sau dupa trup, sau dupa duh. De acea noi, care am fost amagiti asa de mult, suntem datori sa urâm de aici înainte lauda oamenilor si odihna trupului, prin care odraslesc gândurile rele chiar daca nu vrem noi; si sa spunem din inima Domnului cuvântul Proorocului: „Oare n-am urât, Doamne, pe cei ce te urasc pe Tine, si nu m-am topit împotriva dusmanilor Tai? Cu ura desavârsita i-am urât pe ei, si dusmani mi s-au facut mie”. Si cu adevarat dusmani ai lui Dumnezeu sunt gândurile rele, care împiedica sa se faca voia Lui, în vreme ce Acela „vrea ca toti oamenii sa se mântuiasca si sa vina la cunostinta adevarului” acestea ne amagesc prin patimi si ne închid calea spre mântuire. Deci sa urâm slava desarta si sa credem Lui în privinta tuturor, împlântând în El, ca în pamânt, orice gând al inimii si al nadejdii fara imagini. Caci facând asa, precum la începutul credintei venite prin Botez, Trupul lui Hristos s-a facut mâncare credinciosului, tot asa cum mintea, devenita tare în credinta si curata, prin lepadarea gândurilor si prin nadejdea întelegatoare, se va face mâncare a lui Iisus. Pentru ca El a zis: „Mâncarea mea este sa fac voia Tatalui meu”. Iar aceasta este „ca toti oamenii sa se mântuiasca si sa vina la cunostinta adevarului”, dupa cuvântul lui Pavel. Mâncarea lui Iisus este deci adevarul cuprins în credinta întelegatoare, împreunata cu nadejdea, credinta care nu mai e din auz, ci din lucrarea Preasfântului Duh si despre care spune Scriptura ca e adeverirea lucrurilor nadajduite; caci este o credinta din auz si credinta aceasta care e adeverirea lucrurilor nadajduite. Ci prin ele aratam ca chiar de la Botez, dupa darul lui Hristos ni s-a daruit harul desavârsit al lui Dumnezeu spre împlinirea tuturor poruncilor, dar ca pe urma tot cel ce l-a primit în chip tainic, dar nu împlineste poruncile, pe masura neîmplinirii e luat în stapânire de pacat, care nu e al lui Adam, ci al celui care a nesocotit poruncile, întrucât luând puterea lucrarii nu savârseste lucrul. Caci neîmplinirea poruncilor vine din necredinta. Iar necredinta nu este un pacat strain, ci al celui care nu crede, facându-se pe urma maica si începatura a oricarui pacat. Deci fie ca vrem sa ne desavârsim repede, fie încet, suntem datori sa credem în chip desavârsit lui Hristos si sa lucram toate poruncile lui, odata ce am luat de la El puterea unei astfel de lucrari; dar nu împlinindu-le una câte una si pe fiecare în parte, ci îmbratisând deodata pe cele singulare si astfel împlinindu-le pe toate în acelasi timp. Caci sunt porunci mai generale, care cuprind în ele o mare multime din celelalte. Prin urmare n-avem alta bucurie decât sa purtam aceasta lupta împotriva necredintei noastre si sa nu nesocotim poruncile cuprinzatoare, prin care ni se descopera în chip limpede harul dat noua. De acest lucru se roaga si Sfântul Pavel sa avem parte, zicând: „Pentru aceasta îmi plac genunchii înaintea Tatalui Domnului nostru Iisus Hristos, sa va dea voua Domnul putere ca sa va întariti prin Duhul sau în omul dinauntru si ca sa locuiasca Hristos întru toata încredintarea si simtirea în inimile voastre prin credinta”. Drept aceea, o, omule, care ai fost botezat în Hristos, da numai lucrarea, pentru care ai luat puterea si te pregateste ca sa primesti aratarea celui ce locuieste întru tine. Si astfel ti se va arata tie Domnul, potrivit fagaduintei, în chip duhovnicesc, precum însusi stie: „Iar Domnul este Duhul; si unde este Duhul Domnului, acolo este libertate”. Atunci vei întelege ceea ce s-a spus ca: „Împaratia Cerurilor înlauntrul vostru este”. Dar mai trebuie stiut si aceea ca poruncile partiale, fiind din numarul celor partiale, se întregesc prin acelea care se numesc si singulare. Si cei ce au împlinit poruncile partial, pe masura aceasta vor intra în Împaratie. Dar cei ce voiesc sa ajunga la desavârsire sunt datori sa împlineasca toate poruncile în mod cuprinzator. Iar cea care le cuprinde pe toate este lepadarea sufletului propriu, care e moartea. Si precum pâna când cineva mai traieste în trup e în lipsa cu împlinirea acesteia, tot asa pâna la iesirea din trup nu poate fi ferit de atacul gândului, pentru lipsa mai sus pomenita. Caci omul bun, zice Cuvântul, nu de la sine, ci „din vistieria cea buna a inimii scoate cele bune”. Iar prin vistierie întelege pe Duhul cel Sfânt ascuns în inima credinciosilor. „Caci asemenea este Împaratia Cerurilor unei comori ascunse în tarina, pe care aflând-o omul a ascuns-o si ducându-se a vândut toate si a cumparat tarina aceea”. Acest cuvânt tâlcuieste foarte potrivit cele spuse. Caci cel ce a înteles limpede ca de la Botez are pe Hristos ascuns în sine, dupa cuvântul Apostolului, arunca toata lucrurile lumii si staruie numai în inima sa, pazind-o cu toata strajuirea si privind tinta la sfârsitul vietii, cum zice proverbul. De aceea el nu trebuie sa-si închipuie ca alunga pacatul lui Adam prin nevointe; dar nici pacatele care se nasc în el dupa Botez nu trebuie sa-si închipuie ca le scoate afara astfel, decât prin Hristos. Caci „El este cel ce lucreaza în voi si sa voiti si sa lucrati dupa bunavointa”. Adaugând Apostolul „dupa bunavointa”, a aratat ca a binevoi sa lucram virtutile atârna de noi. Dar si cuvintele Domnului: „Fara de Mine nu puteti face nimic”, sau: „Nu voi m-ati ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi”, au acelasi înteles. Poate asa trebuie înteles si versetul: „Toate printr-însul s-au facut si fara de El nimic nu s-a facut din tot ce s-au facut”, daca în „toate” se cuprind si faptele noastre; la fel cuvintele: „Nimeni nu vine la Tatal, decât prin Mine”. De aceea si Proorocul n-a zis: „Din Ierusalim îti vor aduce tie împaratii daruri în templul Tau” ( cum se cuvenea si cum se facea), ci: „Din templul Tau îti vor aduce tie împaratii daruri în Ierusalim”. Aceasta pentru ca mintea, care e împaratul fiecaruia, ia întâi din templul cel ascuns al inimii îndemnuri bune si frumoase de la Hristos, care locuieste acolo, si le duce pâna la vietuirea virtuoasa, pe care Proorocul a numit-o Ierusalim; si apoi iarasi le aduce prin intentiunea cea buna lui Hristos, care i le-a daruit mai înainte. Cum zice Scriptura ca Ierusalimul este ceresc, iar tu ai zis ca este în inima? Nu numai Ierusalimul, ci si celelalte bunuri câte vor avea sa le primeasca dreptii la înviere stim ca sunt sus. Dar arvunile si pârga lor lucreaza duhovniceste în inimile celor cu credinta tare înca de pe acum. Aceasta pentru ca, dobândind siguranta despre cele viitoare, sa dispretuim toate cele de aici si sa iubim pe Dumnezeu pâna la moarte. De aceea n-a zis: „Aveti sa va apropiati”, ci: „V-ati apropiat de muntele Sionului si de cetatea Dumnezeului celui viu, de Ierusalimul cel ceresc”. Caci capabili de ele ne-am facut înca de la Botez. Dar numai cei tari în credinta se învrednicesc sa ajunga la ele, cei care mor în fiecare zi pentru dragostea lui Hristos, adica se ridica mai presus de toata preocuparea vietii de aici si nu mai cugeta la nimic altceva decât la un singur lucru: sa ajunga la dragostea desavârsita a lui Hristos, care este deschizatura cea mai dinauntru a inimii, unde a intrat ca înaintemergator Iisus. Aceasta a cautat-o mai presus de toate si Sfântul Pavel. De aceea a zis: „Alerg dupa ea, doar voi prinde-o, întrucât prins am fost si eu de Hristos”. (Adica ma straduiesc sa-L iubesc, întrucât si eu am fost iubit). Iar dupa ce a prins aceasta iubire, n-a mai vrut sa se gândeasca la nimic altceva, nici la necazurile trupului acestuia, nici la minciunile creatiunii, ci a lepadat aproape orice gând nemairabdând nici macar o clipa sa fie lipsit de lucrarea Duhului. Deci aratând toate câte le-a dispretuit pentru aceasta dragoste duhovniceasca, zice: „Cine ne va desparti pe noi de iubirea lui Hristos? Oare necazul, ori strâmtoarea, ori prigoana, ori foamea, ori foametea, ori golatatea, ori primejdia, ori sabia?”, ca sa continue mai încolo: „Sunt încredintat ca nici moartea, nici viata” si nici una din cele ce urmeaza; si iarasi: „Nici o alta faptura nu va putea sa ne desparta pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus Domnul nostru”. Aceasta pentru ca n-a primit sa se gândeasca la nici una dintre acestea, ci numai cum sa staruie în aceea. Dar fiindca voi socotiti ca gândurile rele nu sunt ale noastre, ci vin din alte izvoare, spunând odata ca sunt pacatul lui Adam, altadata ca sunt însusi Satana si iarasi altadata ca sunt momeala aruncata de Satana, noi vom spune ca altceva este pacatul lui Adam, altceva Satana, altceva momeala Satanei si altceva gândurile noastre rele, chiar daca îsi au punctul de plecare în momeala. Satana este însusi ipostasul diavolului, care a încercat sa-l ispiteasca chiar si pe Domnul. Pacatul lui Adam este calcarea poruncii de catre primul om. Momeala aruncata de Satana, este aratarea unui lucru rau în forma exclusiva a unui gând. Ea foloseste putinatatea credintei noastre ca prilej sa se apropie de mintea noastra. Caci daca am primit porunca sa nu ne îngrijim de nimic, ci sa pazim cu toata strajuirea inima noastra si sa cautam Împaratia Cerurilor, aflatoare înlauntrul nostru, îndata ce se departeaza mintea de inima si de cautarea amintita, da loc momelii diavolului si se face în stare sa primeasca soapta lui cea rea. Dar nici atunci nu are diavolul puterea sa stârneasca gândurile noastre cu forta, pentru ca daca ar fi asa nu ne-ar cruta si ne-ar aduce cu sila orice gând si nu ne-ar îngadui sa cugetam la nimic bun. El are numai puterea sa ne arate în forma exclusiva a unui gând la prima lui rasarire întelesuri pacatoase, spre a ispiti launtrul nostru, dându-i prilej sa încline fie spre ceea ce vrea el, fie spre porunca lui Dumnezeu, întrucât aceasta se împotrivesc întreolalta. Astfel daca-l iubim, ne miscam îndata gândurile spre lucrul aratat si cugetarea noastra începe sa se ocupe în chip patimas cu el; daca însa îl urâm, nu putem zabovi, ci urâm si momeala însasi. Iar daca momeala staruie chiar când e urâta (caci se întâmpla si acest lucru), aceasta nu e din pricina unei alipiri proaspete, ci pentru ca s-a întarit printr-o veche obisnuinta. De aceea ramâne neclintita pe loc, ca gând simplu, fiind împiedicata de neplacerea inimii sa progreseze la o cugetare dezvoltata si la patima. Caci aratarea aceasta izolata, fiind urâta de cel ce e atent la sine însusi, nu are puterea sa traga cu sila mintea în valmasagul patimas de gânduri, decât numai prin împatimirea inimii dupa placeri. Asadar de vom lepada cu totul împatimirea dupa placeri, nu vom mai putea fi vatamati nici de aparitia gândului simplu al vechilor obisnuinte, iar constiinta nu va mai avea îndoieli în ce priveste siguranta celor viitoare. Caci cunoscând mintea împotrivirea trândava a acestei obisnuinte si marturisind lui Dumnezeu vechea pricina, îndata e înlaturata si aceasta ispita. Si iarasi va avea mintea putere sa vegheze asupra inimii si sa o pazeasca cu toata strajuirea, încercând sa patrunda în cele mai dinauntru si mai netulburate camari ale ei, unde nu sunt vânturi de-ale gândurilor rele, care împing cu sila si sufletul si trupul în prapastiile voluptatii si le arunca în fântânile de smoala de asemenea nici vreo cale larga si încapatoare, pardosita cu cuvinte si cu chipuri de-ale întelepciunii lumesti, care sa vrajeasca pe cei ce pornesc pe ea, oricât de întelepti ar fi. Camarile acestea care sunt cele mai de dinlauntrul sufletului si casa lui Hristos nu primesc nimic din lucrurile goale ale veacului acesta, fie ca sunt rationale fie ca sunt nerationale, fara numai acestea trei, pe care le-a numit apostolul: credinta, nadejdea si dragostea. Deci cel ce este iubitor de adevar si primeste osteneala inimii poate sa nu fie atras în afara nici de obisnuintele vechi în felul în care am aratat, ci sa vegheze asupra inimii si sa strabata tot mai înauntru si sa se apropie numai de Dumnezeu, fara sa se scârbeasca de ostenelile atentiei si ale staruintei. Caci nu poate sa nu se osteneasca cu inima cel ce ia aminte la împrastierile gândului si la placerile trupesti, având sa stea mereu închis între anumite hotare (sa se circumscrie), nu numai în cele din afara, ci si în cele dinauntru. Mai ales ca acele împrastieri si placeri adeseori abat si cugetul si fapta. Prin urmare e drept ca momeala ca gând simplu exercita o putere silnica atunci când staruieste, chiar daca e urâta. Dar convorbirea gândurilor ce se adauga atârna de voia noastra libera. Aceasta au aratat-o si cei ce n-au pacatuit întru asemanarea calcarii lui Adam, întrucât momeala n-au putut-o împiedica, dar convorbirea prietenoasa cu ea au lepadat-o cu totul. Sa zicem ca Adam a savârsit greseala prin vointa si pentru aceasta, fiind de aceeasi natura cu el, si noi cadem prin vointa. Dar atunci n-a avut el si momeala tot prin vointa? E sigur ca momeala a avut-o în chip necesar. Dar momeala nu e nici pacat, nici dreptate, ci dovada libertatii voii. De aceea s-a si îngaduit sa se arunce momeala în noi, ca pe cei ce înclina spre împlinirea poruncii sa-i încununeze ca pe unii ca sunt credinciosi, iar pe cei ce înclina spre placere sa-i osândeasca ca pe unii ce sunt necredinciosi. Dar si aceasta trebuie sa o stim ca nu suntem judecati îndata dupa fiecare hotarâre, ca cercati sau netrebnici, ci dupa ce vom fi fost probati toata viata noastra pamânteasca, prin momeli, aratându-se aici biruitori, aici biruiti, aici cazând, aici ridicându-ne, aici ratacind, aici umblând bine. Abia atunci, în ziua iesirii din trup, socotindu-se toate, vom fi judecati potriviti cu ele. Prin urmare momeala nu este pacat. Sa nu fie! Caci desi ea arata în chip necesar lucrurile în forma simpla a unui gând, dar noi am, primit în Domnul puterea lucrarii duhovnicesti si sta în puterea noastra sa le judecam de la prima rasarire de cuget, spre a sti daca e vorba de ceva vatamator sau de ceva folositor, si astfel sa lepadam sau sa primim gândurile care vin; deci aceasta nu se înmultesc din necesitate, ci din buna placere. Ar trebui ca noi, care suntem rationali, sa stim ce auzim. Dar fiindca sufletul, întunecat de iubire de placere si de slava desarta, a cazut în adâncul nestiintei, nu mai aude nici porunca Scripturii si nu mai asculta nici de rânduiala firii, nici de povatuirea celor încercati, ci urmeaza numai socotintelor proprii. Caci cine crezând dumnezeiestii Scripturi si împlinind poruncile Domnului, nu vede cum pe masura ce sporeste în acestea, se departeaza gândurile si se încredinteaza ca acelea nu ne stapânesc prin puterea lor, ci prin putinatatea credintei si neîmplinirea poruncilor? Aceasta e cauza pentru care nu ne aflam toti în aceeasi stare si nu suntem purtati de aceleasi cugetari: fiindca pricinile gândurilor stau în voia noastra sloboda. Cine nu stie ca ne îngramadim patimile mai sus pomenite în fiecare zi cu lucrul, cu cuvântul si cu cugetarea? Si cine nu stie ca pe cei ce ne ajuta la aceasta îi iubim ca pe niste binefacatori, iar pe cei ce ne împiedica îi ocolim ca pe niste dusmani? Dar daca iubim patimile amintite asa de mult încât le si aparam pe fata, cum vom urî momeala lor în forma de gând simplu si prim? Iar daca a fost primita prima rasarire de cuget, cum nu îi vor urma acesteia gândurile atârnatoare de ea? Cunoaste deci, o omule, ca Domnul priveste la inimile tuturor si celor ce urasc prima rasarire de gând rau îndata le vine în ajutor ( le face dreptate), precum a fagaduit, si nu lasa roiul valmasagului de gânduri sa navaleasca si sa întineze mintea si cunostinta lor; iar pe cei ce nu stârpesc primele înmuguriri, prin credinta si nadejde, ci se lipesc cu dulceata de ele pe motivul ca vor sa le cunoasca bine si sa le probeze, îi lasa, ca pe unii ce sunt lipsiti de credinta si vreau sa se ajutoreze singuri, sa fie izbiti si de gândurile ce urmeaza, pe care de aceea nu le surpa fiindca vede ca momeala lor este iubita de aceia si nu este urâta de la prima mijire. De ce a venit atunci Domnul în trup, daca nu ca sa moara pentru toti, potrivit Scripturilor, si sa surpe pe cel ce are stapânirea mortii, adica pe diavolul? Iar daca socotesti ca moartea cea din Adam mai stapâneste pâna acum din alta pricina decât pentru necredinta noastra, e vadit ca bagatelizezi venirea lui Hristos si tii Botezul de nedesavârsit, odata ce si cei botezati sunt tinuti înca sub moartea protoparintelui, fara o vina proprie. Dar atunci, o, omule, cum se mai poate spune ca te-ai facut un nou Adam cu harul lui Hristos si nu mai porti nimic din cel vechi în chip necesar, decât ceea ce se naste din credinta ta stricta si din neascultarea ta? Doar stim ca Domnul a venit pentru noi, a murit pentru noi, ne curateste pe noi prin Botez, ne aseaza în raiul Bisericii, ne îngaduie sa mâncam din tot pomul din rai, adica sa iubim pe tot cel botezat în Biserica si sa-l rabdam în înfrângerile ce le sufera si sa nu-l urmarim pe fiecare în toate zigzagurile lui si pentru lucrurile care ni se par bune sa-l iubim, iar pentru cele care ni se par rele sa-l urâm. Caci aceasta înseamna a mânca din pomul cunostintei binelui si al raului, din care, gustând mintea, îndata se poticneste în propriile ei pacate si îsi descopera, prin iscodirea rautacioasa a aproapelui, goliciunea ei, de care mai înainte nu stia, fiind acoperita de valul întelegerii si al milei. De aceea li s-a poruncit celor asezati în raiul Bisericii: „Nu judecati, ca sa nu fiti judecati”, „Iertati si vi se va ierta voua”. Pe scurt li s-a spus: „Câte vreti sa va faca voua oamenii, faceti si voi lor asemenea. Caci aceasta este legea si proorocii”. Precum ai facut îti va fi tie. Dar de câte ori n-am calcat aceste porunci! De câte ori n-am osândit pe aproapele fara mila! De câte ori nu l-am urât, sau nu l-am nedreptatit, fara sa fim nedreptatiti! Iar daca asa este, ce mai batjocorim pe Adam si-l mai învinui si pentru rele straine? Caci daca am cazut în aceeasi moarte, am calcat si porunca cu voia, ca si acela. Asadar trei lucruri i s-au întâmplat lui Adam, si nu cum socotesti tu. Acestea sunt: atacul (momeala) prin orânduire mai înalta, calcarea poruncii prin necredinta si moartea prin dreapta judecata a lui Dumnezeu, ca urmare nu atât a atacului prin iconomie, cât a calcarii din necredinta. Noi am mostenit numai moartea lui Adam, pentru motivul ca nu puteam sa ne facem din morti vii, pâna ce nu a venit Domnul si ne-a facut pe toti vii. Iar prima înmugurire de gând o avem prin orânduire ca si acela; tot asemenea puterea de-a asculta sau nu de ea, dupa cum ne e voia. Dar pacatuirea cu gândul o avem din voia libera. Despre aceasta ne încredinteaza „cei ce n-au pacatuit întru asemanarea greselii lui Adam”, cum zice Apostolul. Caci daca aceia, fiind din Adam, au putut sa nu pacatuiasca întru asemanarea greselii lui Adam, e vadit ca si noi putem. De ce mai aducem atunci scuze pentru pacate si spunem lucruri nedrepte împotriva lui Dumnezeu, ca adica ar îngadui sa fim razboiti de rele straine? Suntem datori sa stim exact ca toata vina ce izvoraste din Adam fiind desfiintata de Domnul, oricine mai patimeste de vreun pacat i se întâmpla aceasta pentru ca a dispretuit prin necredinta sa, sau prin iubirea de placere, desavârsirea pe care a primit-o în chip tainic la Botez. Caci chiar daca omul înca n-a cunoscut ce-a primit, fiind nedesavârsit în credinta si cu lipsuri în lucrarea poruncilor, dar Dumnezeu i-a daruit desavârsirea. Fiindca zice: „Tot darul desavârsit de sus este, pogorându-se de la Parintele luminilor”. Iar acest dar desavârsit nu-l afla cineva oricum, chiar daca ar folosi toata istetimea lumeasca, ci numai din lucrarea poruncilor lui Dumnezeu, în analogie cu ceea ce împlineste din ele. Caci dupa cum e deosebita împlinirea lor, asa e deosebita si descoperirea darului. Deci nimeni sa nu se bizuie în cuvinte si în forme, daca nu are întelegerea aceasta. Caci zice: „Nu cel ce se lauda pe sine este cercat, ci cel pe care îl lauda Domnul”. Dar chiar si acela care primeste laude de la Domnul e dator sa se foloseasca de cuget drept si sa stie exact ca oricât ar fi luptat cineva împotriva necredintei sale si oricât ar fi înaintat în credinta si orice bun ar fi dobândit, nu numai prin cunostinta simpla, ci prin lucrare, n-a aflat sau nu va putea afla nimic mai mult, decât ceea ce primise în chip tainic prin botez. Iar aceasta este Hristos. Pentru ca zice: „Câti în Hristos v-ati botezat, în Hristos v-ati si îmbracat”. Dar Hristos, fiind Dumnezeu desavârsit, a daruit celor ce s-au botezat harul desavârsit al Duhului, care nu primeste nici un adaos de la noi, ci ni se descopera si ni se arata potrivit cu lucrarea poruncilor, sporindu-ne credinta „pâna când toti vom fi ajuns la barbatul desavârsit, la masura vârstei plinirii lui Hristos”. Asadar orice i-am aduce Lui dupa ce-am fost nascuti din nou a fost ascuns de mai înainte de El în noi, potrivit cu ceea ce s-a scris: „Cine a cunoscut gândul lui Hristos, sau cine I-a dat Lui ceva mai înainte ca sa i se întoarca dupa aceea ca rasplata? Pentru ca de la El si pentru El si întru El sunt toate. Lui i se cuvine slava în vecii vecilor. Amin”. Ele ne îndeamna sa-i rasplatim lui Dumnezeu cu purtarile noastre bune si cu toata virtutea, întrucât ne fac sa cugetam pururi cu buna constiinta la cuvântul proorocesc: „Ce voi da în schimb Domnului pentru toate câte mi le-a dat mie?” Sa cugete deci sufletul la toate binefacerile de care i-a facut parte iubitorul de oameni Dumnezeu începând de la nastere; sau de câte primejdii a fost izbavit adeseori; sau în câte rele a cazut si în câte greseli s-a rostogolit fara sa fie predat, dupa dreptate, duhurilor care l-au amagit ca sa-l prinda si sa-l duca la moarte, ci, cu îndelunga rabdare. Stapânul iubitor de oameni, trecând cu vedere greselile, l-a pastrat, asteptând întoarcerea lui; sa cugete iarasi ca, slujind de buna voie duhurilor rele prin patimi. El îl hranea, acoperindu-l si ocrotindu-l în tot chipul, iar la urma l-a calauzit prin Duhul cel bun pe drumul mântuirii si i-a pus în inima dragostea de viata ascetica si l-a împuternicit sa paraseasca cu bucurie lumea si toata amagirea placerilor trupesti, împodobindu-l cu schima îngereasca a rânduielii ascetice si pregatind lucrurile în asa fel, ca sa fie primit cu usurinta de sfintii barbati, în obstea fratiei. Iar cugetând la acestea cu buna constiinta, cine nu va petrece totdeauna întru zdrobirea inimii? Cine nu se va umple de nadejde tare, având atâtea dovezi de binefacere, fara ca el sa fi facut vreun bine mai înainte? Caci oricine va cugeta asa: Daca fara sa fi facut eu nici un bine, ba chiar pacatuind mult înaintea Lui si în necuratiile trupului si în alte multe rautati, totusi nu mi-a facut dupa pacatele mele, nici nu mi-a întors dupa faradelegile mele, ci mi-a rânduit atâtea daruri si haruri spre mântuire, daca ma voi hotarî cu totul sa-l slujesc de aici înainte numai Lui prin vietuire curata si prin împlinirea virtutilor, de câte bunatati si daruri duhovnicesti nu ma va învrednici, întarindu-ma, îndreptându-ma si calauzindu-ma spre tot lucrul bun? De aceea, cel ce se gândeste totdeauna la aceasta si nu uita de binefacerile lui Dumnezeu se rusineaza si se îndreapta si se nevoieste spre toata virtutea buna si spre toata lucrarea dreptatii, gata totdeauna sa faca cu râvna voia lui Dumnezeu. Pânċ când ne mai rezemam înca pe dreptatea paruta a omului din afara, în lipsa adevaratei cunostinte, si ne amagim pe noi însine cu îndeletnicirile din afara, vrând sa placem oamenilor si vrând slavi, cinstiri si laude de la ei. Caci va veni desigur Cel ce descopera cele ascunse ale întunericului si da la iveala sfaturile inimilor. Judecatorul care nu greseste si care nu se lasa rusinat de bogat, nici nu se milostiveste de sarac, care da la o parte înfatisarea de din afara si scoate la aratare adevarul ascuns înauntru. Acela va încununa pe luptatorii adevarati, care au vietuit potrivit cu cunostinta, în fata îngerilor si înaintea Tatalui Sau, iar pe cei ce au îmbracat chipul cucerniciei cu prefacatorie si au aratat numai oamenilor o paruta buna vietuire si s-au bizuit pe aceasta în desert, amagindu-se nebuneste pe ei însisi, îi va da pe fata înaintea Bisericii Sfintilor si a toata oastea cereasca, ca apoi sa-i trimita rusinati cumplit în întunericul cel mai din afara, fecioarelor nebune, pentru ca si acestea si-au pazit fecioria din afara a trupului, dat fiind ca întru nimic n-au fost învinovatite în privinta aceasta, ba au avut în parte si untdelemn în candelele lor, adica au fost partase si de oarecare virtuti si ispravi din afara si de oarecare dureri. De aceea candelele lor au si ars pâna la o vreme. Dar din pricina negrijii, nestiintei si a trândaviei, n-au fost cu prevedere si n-au cunoscut cu de-amanuntul roiul patimilor ascunse înauntru si puse în lucrare de duhurile rele. Din aceasta pricina cugetarea lor a fost stricata de înrâuririle vrajmase, încât s-au învoit cu ele prin gândurile lor. Si asa au fost amagite într-ascuns si biruite de pizma cea a tot rea, de ciuda care uraste binele, ce vrajba, de gâlceava, de ura, de mânie, de amaraciune, de pomenirea raului, de fatarnicie, de furie, de mândrie, de slava desarta, de dorinta de-a placea oamenilor, de bunul plac, de iubirea de argint, de trândavire, de pofta trupeasca ce trezeste în gânduri voluptatea, de necredinta, de lipsa de temere, de lasitate, de întristare, de împotrivire, de molesire, de somn, de înalta parere de sine, de vointa de-a se scuza, de îngâmfare, de laudarosenie, de nesaturate, de risipa, de zgârcenie, de deznadejdea care-i mai cumplita decât toate, si de celelalte miscari subtiri ale pacatului. Ele socoteau ca si lucrarea faptelor bune sau vietuirea cuvioasa se înfaptuieste cu puteri omenesti si de aceea cautau sa culeaga laude de la oameni. Din aceasta pricina chiar daca au fost partase de unele daruri, le-au vândut duhurilor rele pentru slava desarta si placerea de la oameni. Împartasindu-se si de alte patimi, ele au amestecat în purtarile bune cugetele rele si trupesti. De aceea le-au facut necurate si neprimite asemenea jertfei lui Cain, lipsindu-te de bucuria Mirelui si fiind lasate afara de nunta cereasca. Caci cel ce calatoreste dupa socoteala sa, fara cunostinta evanghelica si fara calauzirea cuiva, de multe se împiedica si cade în multe gropi si curse ale celui rau, mult rataceste si prin multe primejdii trece si nu stie la ce tinta va ajunge. Pentru ca sunt destui care au trecut prin multe osteneli si nevointe si au rabdat pentru Dumnezeu rele patimiri si scârbe multe. Dar prin faptul ca au umblat dupa socoteala lor si n-au putut deosebi lucrurile, nici n-au cerut sfatul aproapelui, aceste osteneli ale lor au ramas desarte si fara rost. (Marcu Ascetul)27

·         Ţinta cuvântului nostru este sa atraga atentia asupra celor trei uriasi puternici si tari ai celor de alt neam, pe care se reazema toata puterea protivnica a lui Holofern cel spiritual. Daca acestia vor fi rapusi si ucisi, toata puterea duhurilor necurate va slabi cu usurinta, pâna se va topi cu totul. Cei trei uriasi ai celui rau, care sunt socotiti ca cei mai tari, sunt cele trei rele amintite mai-nainte: nestiinta, maica tuturor relelor; uitarea, sora împreuna lucratoare si slujitoarea ei; si nepasarea trândava, care tese vesmântul si acoperamântul norului negru asezat peste suflet si care le sprijina pe amândoua, le întareste, le sustine si sadeste în sufletul cel fara grija raul înradacinat si statornic. Prin nepasarea trândava, prin uitare si prin nestiinta se întaresc si se maresc proptelele celorlalte patimi. Caci ajutându-se întreolalta si neputând sa fiinteze fara sa se sustina una pe alta, ele se dovedesc puteri tari ale vrajmasului si capetenii puternice ale celui rau. Prin ele se întareste si pe ele se reazema toata oastea duhurilor rautatii, ca sa-si poata duce la împlinire planurile. Fara ele nu se pot sustine nici cele mai-nainte spuse. De vrei, asadar, sa dobândesti biruinta împotriva patimilor mai-nainte pomenite si sa pui pe fuga usor multimea vrajmasilor spirituali de alt neam, aduna-le în tine însuti prin rugaciune si prin ajutorul lui Dumnezeu. Patrunzând astfel în adâncurile inimii, cauta urma acestor trei uriasi puternici ai diavolului, adica a uitarii, nepasarii trândave si a nestiintei care sunt propteaua dusmanilor spirituali de alt neam si pe sub care, furisându-se celelalte patimi ale rautatii, lucreaza, vietuiesc si prind putere în inimile celor iubitori de placere si în sufletele neînvatate. Si prin multa atentie si supraveghere a mintii, folosindu-te si de ajutorul de sus, vei afla relele necunoscute celorlalti si socotite ca nici n-ar fi rele, dar care sunt mai stricacioase decât celelalte. Iar prin armele dreptatii, care sunt contrare lor, adica prin amintirea cea buna, care-i pricina tuturor bunatatilor, prin cunostinta luminata, prin care sufletul, priveghind, alunga de la sine întunericul nestiintei, si prin râvna cea buna, care îndruma si zoreste sufletul spre mântuire, vei birui întru puterea Duhului Sfânt, prin rugaciune si cerere, vitejeste si barbateste pe cei trei uriasi mai sus pomeniti ai vrajmasilor spirituali. Prin amintirea cea prea buna, cea dupa Dumnezeu, socotim totdeauna „câte sunt adevarate, câte sunt de cinste, câte sunt de drepte, câte sunt curate, câte sunt cu nume bun, fie ca e virtute, fie ca e lauda”, vei alunga de la tine uitarea atotpacatoasa; prin cunostinta luminata si cereasca vei nimici nestiinta pierzatoare a întunericului; iar prin râvna atotvirtuoasa si prea buna, vei scoate afara nepasarea trândava, care lucreaza în suflet pacatul necredintei în Dumnezeu, înradacinata acolo. De vei câstiga virtuti, nu prin simpla vointa a ta, ci cu puterea lui Dumnezeu si cu conlucrarea Duhului Sfânt, prin multa atentie si rugaciune, vei putea sa te izbavesti de cei trei uriasi mai-nainte pomeniti ai celui viclean. Caci armonia cunostintei adevarate cu amintirea cuvintelor lui Dumnezeu si cu râvna cea buna, când va fi silita sa staruie în suflet, prin harul lucrator si va fi pazita cu grija, va sterge din el urmele uitarii, ale nestiintei si ale nepasarii trândave si le va reduce la nefiinta, iar pe urma va împarati în suflet harul, întru Domnul nostru Iisus Hristos. (Marcu Ascetul)27

·         Mângâierea cea buna vine sau în vreme de veghe a trupului sau ca o aratare în somn a vreunui bun viitor; însa numai când cineva, staruind în pomenirea fierbinte a lui Dumnezeu, s-a lipit de dragostea Lui. Iar mângâierea amagitoare vine, cum am spus, totdeauna când cel ce se nevoieste e furat de o toropeala usoara, amestecata cu o jumatate de pomenire a lui Dumnezeu. Cea dintâi, ca una ce e de la Dumnezeu, îndeamna în chip vadit sufletele nevoitorilor spre dragoste, umplându-se de multa bucurie. Cea de a dgua, obisnuind sa învaluie sufletul într-o adiere amagitoare, încearca sa fure prin somnul trupului simtirea mintii sanatoase, care pastreaza pomenirea lui Dumnezeu. Deci daca mintea se va afla, cum am spus, staruind cu luare aminte în pomenirea Domnului Iisus, va risipi adierea dulce la parere a vrajmasului si se va porni cu bucurie la razboiul împotriva lui, având la îndemâna ca arma, pe lânga har, experienta dobândita. (Diadoh al Foticeii)27

·         Se întâmpla uneori ca sufletul se aprinde spre dragostea lui Dumnezeu, fiind luat de o miscare nesovaielnica si lipsita de naluciri; el atrage atunci oarecum si trupul în adâncul dragostei aceleia negraite, fie ca aceasta se întâmpla în vremea de veghe, fie, cum am zis, când cel care e stapânit de lucrarea sfântului har ajunge în stare de somn. Atunci el nu mai cugeta la nimic, decât la aceea spre ceea ce a miscat. Când i se întâmpla asa ceva, trebuie sa stie ca aceasta este lucrarea Duhului Sfânt. Caci îndulcindu-se atunci întreg de acea dulceata negraita, nu mai poate cugeta la nimic altceva, fiind coplesit de o bucurie adânca. Dar daca mintea, aflându-se sub o astfel de lucrare, zamisleste vreo îndoiala sub vreun înteles întinat, si se foloseste de sfântul nume spre a se apara de cel rau, si nu numai pentru a primi dragostea lui Dumnezeu, trebuie sa înteleaga ca aceea mângâiere cu înfatisare de bucurie este de la înselatorul. Bucuria aceasta este lipsita de calitate si de intimitate, fiind produsa de vrajmasul care vrea ca sufletul sa preacurveasca. Caci atunci când vede mintea laudându-se cu experienta simtirii sale, el îmbie sufletului anumite mângâieri bune la aparenta, ca aceasta, distrat de dulceata aceea moale si umeda, sa nu poata cunoaste amestecul celui viclean. Din aceasta sa cunoastem, prin urmare, Duhul adevarudui si duhul înselaciunii. Caci este cu neputinta sa guste cineva cu simtirea din dulceata dumnezeiasca, sau sa experimenteze prin simtire amaraciunea dracilor, daca nu s-a umplut de încredintarea ca harul s-a salasluit în adâncul mintii, iar duhurile rele petrec împrejurul madularelor inimii, lucru care dracii nu vreau sa fie niciodata crezut de oameni, ca nu cumva, stiind aceasta sigur, sa se înarmeze împotriva lor cu pomenirea lui Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)27

·         Sufletul nu va dori sa se desparta de trup pâna nu-si va pierde orice placere pentru lumea de aici. Caci toate simturile trupului se împotrivesc credintei, fiindca ele sunt numai pentru lucrurile de acum, iar aceea vesteste maretia bunurilor viitoare. Se cuvine deci ca cel ce se nevoieste sa nu se gândeasca niciodata la pomi cu ramuri bogate si umbroase, la izvoare cu ape curgatoare, la gradini felurite si înflorite, la case împodobite si la petreceri cu rudeniile; de asemenea sa nu-si aminteasca de ospetele care s-ar întâmpla la praznice, ci sa se foloseasca numai de cele strict trebuincioase cu toata multumirea, iar încolo sa socoteasca viata ca pe o cale straina, pustie de orice placere trupeasca. Caci numai strâmtorând astfel cugetarea noastra, o vom îndrepta întreaga pe urmele vietii vesnice. (Diadoh al Foticeii)27

·         Ca vederea, gustul si celelalte simturi slabesc tinerea de minte a inimii, când ne folosim de ele peste masura, ne-o spune cea dintâi, Eva. Caci pâna ce n-a privit la pomul oprit cu placere îsi amintea cu grija de porunca dumnezeiasca. De aceea era acoperita de aripile dragostei dumnezeiesti, nedându-si seama din aceasta pricina de goliciunea ei. Dar când a privit la pom cu placere si s-a atins de el cu multa pofta si în sfârsit a gustat din rodul lui cu o voluptate puternica, îndata s-a patruns de dorinta dupa împreunarea trupeasca, aprinzându-se de patima prin faptul ca era goala. Si astfel toata pofta ei si-a întors-o spre gustarea lucrurilor de aici, amestecând, din pricina fructului placut la vedere, în greseala ei si greseala lui Adam. De atunci, cu anevoie îsi mai poate aduce omul aminte de Dumnezeu, sau de poruncile Lui. Deci noi, privind pururi în adâncul inimii noastre cu necontenita pomenire a lui Dumnezeu, sa petrecem în aceasta viata înselatoare, ca niste lipsiti de vedere. Caci e propriu întelepciunii duhovnicesti sa pazeasca pururi neînaripat dorul privirilor. La aceasta ne îndeamna si mult încercatul Iov, ricând: „Inima mea nu s-a luat dupa ochii mei”. Lucrul acesta este cu adevarat semnul celei mai de pe urma înfrânari. (Diadoh al Foticeii)27

·         Însusi cuvântul cunostintei ne învata ca multe patimi sufera la început sufletul contemplativ (vazator) si cuvântator de Dumnezeu. Dar mai mult decât toate, mânia si ura. Iar aceasta o patimeste nu atât pentru dracii care le stârnesc pe acestea, cât din pricina înaintarii sale. Pentru ca pâna ce sufletul e dus de cugetul lumii, chiar daca vede ca ceea ce e drept e calcat în picioare de unii sau de altii, ramâne nemiscat si netulburat, caci îngrijindu-se de poftele sale, nu-l intereseaza ceea ce e drept în ochii lui Dumnezeu. Dar când începe sa se ridice deasupra patimilor, dispretul lucrurilor de aici si dragostea lui Dumnezeu nu-l mai lasa sa sufere a vedea nesocotit ceea ce este drept, nici în sine nici în altul, ci se mânie si se turbura împotriva facatorilor de rele, pâna ce nu vede pe batjocoritorii dreptatii ca se fac aparatorii ei cu cuget cuvios. De aceea pe cei nedrepti îi uraste, iar pe cei drepti îi iubeste peste masura. Caci ochiul sufletului nu mai poate fi înselat când acoperamântul lui, adica trupul, a devenit prin înfrânare o tesatura foarte subtire. Totusi este cu mult mai bun lucru a plânge nesimtirea celor nedrepti, decât a-i urî. Caci desi aceia sunt vrednici de ura, dar ratiunea nu vrea ca sufletul iubitor de Dumnezeu sa fie tulburat de ura. Fiindca pâna ce se afla ura în suflet, nu lucreaza în el cunostinta. (Diadoh al Foticeii)27

·         Precum am zis, Satana prin Sfântul Botez e scos afara din suflet. Dar i se îngaduie, pentru pricinile mai-nainte pomenite, sa lucreze în el prin trup. Caci harul lui Dumnezeu se salasluieste în însusi adâncul sufletului, adica în minte. Pentru ca „toata slava fiicei împaratului, zice, e dinauntru”, nearatata dracilor. De aceea din adâncul inimii însusi simtim oarecum izvorând dragostea dumnezeiasca, când ne gândim fierbinte la Dumnezeu. Iar duhurile rele de aici înainte se muta si se încuibeaza în simturile trupului, lucrând prin natura usor de influentat a trupului asupra celor ce sunt înca prunci cu sufletul. Astfel mintea noastra se bucura pururi, cum zice dumnezeiescul Apostol, de legea Duhului, iar simturile trupului sunt atrase de lunecusul placerilor. De aceea harul, lucrând prin simtirea mintii, înveleste trupul celor ce sporesc în cunostinta cu bucurie negraita, iar dracii, lucrând prin simturile trupului, robesc sufletul, îmbiindu-l, ucigasii, cu sila spre cele ce nu vrea, mai ales când ne afla umblând fara grija si cu nepasare pe calea credintei. (Diadoh al Foticeii)27

·         Cuvântul cunostintei ne învata ca sunt doua feluri de duhuri rele. Unele dintre ele sunt oarecum mai subtiri, iar altele mai materiale. Cele mai subtiri razboiesc sufletul. Celelalte obisnuiesc sa duca trupul în robie prin anumite îmboldiri staruitoare. De aceea dracii care razboiesc sufletul si cei care razboiesc trupul îsi sunt mereu potrivnici, cu toate ca au acelasi scop de-a vatama pe oameni. Când deci harul nu locuieste în om, acestia foiesc ca niste serpi în adâncurile inimii, neîngaduind câtusi de putin sufletului sa caute spre dorinta binelui. Dar când harul e ascuns în minte, se strecoara ca niste nouri întunecosi prin partile inimii, spre patimile pacatului, sau iau chipul feluritelor împrastieri ca, furând mintea de la pomenirea lui Dumnezeu, sa o desfaca de convorbirea cu harul. Când deci dracii, care supara sufletul nostru, ne aprind spre patimile sufletesti si mai ales spre înalta parere de sine, care este maica tuturor relelor, sa ne gândim la moartea trupului nostru si vom rusina umflarea iubirii de slava. Dar acelasi lucru trebuie sa-l facem si când dracii, care ne razboiesc trupul, ne împing inima sa se aprinda spre pofte de rusine. Caci singur acest gând, însotit cu pomenirea de Dumnezeu, poate opri feluritele lucrari ale duhurilor rele. Dar daca dracii, care razboiesc sufletul, vor sa se foloseasca si de acest gând, punându-ne în minte nimicnicia nemarginita a firii omenesti, ca neavând nici un pret din pricina trupului (caci aceasta iubesc sa o faca, dar vrea cineva sa-l chinuiasca cu acest gând), sa ne amintim de cinstea si de slava Împaratiei Ceresti, netrecând cu vederea nici amaraciunea si întunecimea osândei vesnice, ca printr-una sa ne mângâiem tristetea, iar prin cealalta sa întristam usuratatea inimii noastre. (Diadoh al Foticeii)27

·         Deci Satana, fiindca nu se poate încuiba în mintea celor ce se nevoiesc, ca mai-nainte, data fiind prezenta harului, calareste pe mustul carnii, ca unul ce a cuibarit în trup, ca prin firea usor de mânuit a acestuia sa amageasca sufletul. De aceea trebuie sa uscam trupul cu masura, ca nu cumva prin mustul lui sa se rostogoleasca mintea pe lunecusul placerilor. Deci se cuvine ca din însusi cuvântul Apostolului sa ne încredintam ca mintea celor ce se nevoiesc sta sub lucrarea luminii dumnezeiesti; de aceea si slujeste legii dumnezeiesti si se veseleste cu ea. Iar trupul primeste cu placere, pentru firea lui usor de mânuit, duhurile rele; de aceea si alege sa slujeasca rautatilor. De aici se vede si mai mult ca mintea nu este un salas comun al lui Dumnezeu si al diavolului. Caci cum ar zice atunci Pavel: „Slujesc cu mintea legii lui Dumnezeu, iar cu trupul legii pacatului”? De aici iarasi se vede ca mintea mea sta întru toata libertatea în lupta cu dracii, slujind cu bucurie bunatatii harului, iar trupul primeste aburul dulce al placerilor nerationale, pentru faptul ca îngaduie, cum am zis, duhurilor rele sa stea cuibarite în el. „Caci stiu, zice, ca nu locuieste în mine, adica în trupul meu, binele”. E vorba de cei ce se împotrivesc pacatului, dar se afla pe la mijlocul nevointelor. Caci nu spune despre sine aceasta. Deci cu mintea se razboiesc dracii, iar trupul încearca sa-l povârneasca spre lunecusul placerilor prin îmboldiri staruitoare. Caci li se îngaduie, dupa o dreapta judecata, sa petreaca în adâncurile trupului, chiar si ale celor ce lupta întins împotriva pacatului, pentru faptul ca voia sloboda a cugetului omenesc este pururi sub cercare. Iar daca cineva poate sa moara prin osteneli înca pe când traieste, ajunge în întregime locasul Duhului Sfânt. Caci unul ca acesta a înviat, înca înainte de a muri. Asa a fost cu fericitul Pavel si cu toti cei ce s-au luptat sau se lupta în chip desavârsit împotriva pacatului. (Diadoh al Foticeii)27

·         E drept ca inima izvoraste si din sine gânduri bune si rele. Dar nu rodeste prin fire cugetarile rele, ci amintirea raului i s-a facut ca un fel de deprindere din pricina ratacirii dintâi. Însa cele mai multe si mai rele dintre gânduri le zamisleste din rautatea dracilor. Dar noi le simtim pe toate ca iesind din inima. Si de aceea au banuit unii ca în minte se afla împreuna cu harul si pacatul. De aceea socotesc ei ca a zis si Domnul „ca cele ce ies din gura purced din inima si acelea spurca pe om. Caci din inima purced gânduri rele, curvii” si cele urmatoare. Ei nu stiu însa ca mintea noastra, având o simtire foarte fina, îsi însuseste lucrarea gândurilor soptite ei de duhurile rele, oarecum prin trup, dat fiind ca firea lunecoasa a acestuia duce prin starea lui umorala si mai mult sufletul la aceasta stare, într-un chip în care nu stim. Numai fiindca trupul iubeste pare ca si gândurile semanate de draci în suflet purced din inima. Fapt e ca noi ni le însusim atunci când vrem sa ne îndulcim cu ele. Acest lucru l-a osândit Domnul când a spus cuvântul de mai înainte. Caci cel ce se îndulceste cu gândurile suflate lui de rautatea Satanei si înscrie oarecum amintirea lor în inima sa, e vadit ca de aici înainte le rodeste din cugetul sau. (Diadoh al Foticeii)27

·         Cei ce iubesc placerile vietii de aici trec de la gânduri la greseli. Caci fiind purtati de o judecata nesocotita, doresc sa prefaca aproape toate gândurile lor patimase în cuvinte nelegiuite si în fapte necuviincioase. Iar cei ce încearca sa duca o viata de nevointe, scapând de greseli, trec usor la gânduri rele, sau la cuvinte rele si vatamatoare. Caci daca dracii vad pe acestia tinându-se cu placere de ocari, sau graind lucruri desarte si nelalocul lor, sau râzând cum nu trebuie, sau mâniindu-se fara masura, sau poftind slava goala si desarta, se înarmeaza cu gramada împotriva lor. Pentru ca luând mai ales iubirea de slava ca prilej pentru rautatea lor si sarind prin ea înauntru, ca printr-o oarecare portita întunecoasa, ei izbutesc sa rapeasca sufletele. Deci cei ce vreau sa vietuiasca la un loc cu multimea virtutilor sunt datori sa nu doreasca nici slava, nici întâlniri multe, nici sa faca iesiri dese, sau sa defaime pe cineva, chiar daca ar fi vrednic de defaimare, nici sa vorbeasca multe, chiar daca ar putea sa le spuna toate bune; caci vorba multa împrastiind fara masura mintea, nu numai ca o opreste de la lucrarea duhovniceasca, ci o si preda dracului trândaviei, care, slabind-o peste masura, o preda apoi dracului întristarii si pe urma celui al mâniei. Deci se cuvine ca mintea sa se ocupe pururi cu pazirea sfintelor porunci si cu pomenirea adânca a Domnului slavei. „Caci cel ce pazeste, zice, porunca, nu va cunoaste cuvânt rau”, adica nu se va abate la gânduri sau la cuvinte rele. (Diadoh al Foticeii)27

·         Când va birui omul lui Dumnezeu aproape toate patimile, ramân sa-l mai razboiasca doi draci. Dintre acestia, unul supara sufletul, ducându-l de la multa iubire de Dumnezeu la o râvna nelalocul ei, încât acesta nu mai vrea sa placa si altul lui Dumnezeu, afara de el. Iar celalalt supara trupul, stârnindu-l printr-o anumita aprindere spre pofta împreunarii. Aceasta se întâmpla trupului din pricina ca o atare placere e proprie firii în scopul nasterii de prunci si de aceea e usor de biruit; dar si din pricina îngaduintei (parasirii) din partea lui Dumnezeu. Caci când vede Domnul pe vreun nevoitor înflorind bogat în multimea virtutilor, îl lasa sa fie întinat de acest drac, ca sa se socoteasca pe sine mai nevrednic decât toti oamenii din viata. Supararea din partea acestei patimi sau urmeaza ispravilor de vrednicie, sau chiar le premerge uneori, ca fie într-un fel, fie într-altul, sa dea sufletului parerea ca e netrebnic, oricât de mari ar fi ispravile lui. Cu primul drac ne vom lupta folosind multa smerenie si dragoste, iar cu al doilea, prin înfrânare, nemâniere si gândire adânca la moarte. Simtind astfel neîncetat lucrarea Duhului Sfânt, ne vom ridica si deasupra acestor patimi, întru Domnul. (Diadoh al Foticeii)27

·         Când, împotrivindu-te, vei birui oastea vrajmasilor si o vei vedea ca fuge de la tine slabita, sa nu ti se bucure inima. Caci rautatea duhurilor este în urma lor. Ei pregatesc un razboi si mai rau decât cel dintâi si aduna forte înapoia cetatii, poruncindu-le sa nu se miste din loc. Daca te vei împotrivi lor mai departe, luptându-te, vor fugi de la fata ta întru slabiciune. Dar daca te vei înalta întru inima ta, pe motiv ca i-ai izgonit si vei parasi cetatea, se vor ridica unii de la spate, altii din fata si bietul suflet se va pomeni împresurat de ei fara scapare. Cetatea este rugaciunea; lupta este împotrivirea prin Iisus Hristos; iar baza de unde pornim lupta noastra este mânia. (Isaia Pustnicul)27

·         Dracii se învaluie si se acopera pentru o vreme în viclesugul lor, ca doar îsi va lasa omul sloboda inima, socotind ca s-a izbavit de lupta. Iar daca se întâmpla aceasta, sar dintr-o data asupra bietului suflet si îl rapesc ca pe o vrabie. Si daca se afla mai puternici decât bietul suflet, îl pravalesc fara mila în pacate mai grele ca cele de la început, pentru care s-a rugat sa fie iertat. Sa stam deci cu frica lui Dumnezeu si sa strajuim inima, desavârsind lucrarea noastra. Caci pazind virtutile, împiedicam rautatea vrajmasilor. Iisus Hristos, învatatorul nostru, stiind vrajmasa lor neîndurare si milostivindu-se de neamul omenesc, ne-a poruncit sa pazim inima cu strictete, zicând: „Fiti gata în tot ceasul, ca nu stiti în care ceas vine furul; deci nu cumva venind sa va gaseasca dormind”; si iarasi: „Vedeti sa nu se îngreuieze inima voastra întru desfrânare, betie si griji lumesti si sa vie peste voi fara de veste ceasul acela”. Deci ia seama la inima ta, fiind cu luare aminte la simturile tale. Si daca se va întovarasi cu tine pomenirea lui Dumnezeu, vei prinde pe tâlharii care te prada de ea. Caci cel ce se deprinde sa deosebeasca precis gândurile recunoaste pe cele ce vor sa intre si sa-l spurce, fiindca acestea tulbura mintea ca sa se faca mândra si trândava. Dar cei ce cunosc rautatea lor ramân netulburati, rugându-se Domnului. (Isaia Pustnicul)27

 

Paza mintii, trezvia – raspândirea, împrastierea

·         Pofta din amintire este radacina patimilor, care sunt rudeniile întunericului. Iar sufletul zabovind în amintirea poftei nu se cunoaste pe sine ca este insuflarea lui Dumnezeu. Si asa este dus spre pacat, nesocotind relele de dupa moarte, lipsitul de minte. (Antonie cel Mare)28

·         Trebuie sa cercetam cum întiparesc dracii nalucirile cele din somn în mintea noastra si-i dau o anumita forma. Una ca aceasta obisnuiesc sa se întâmple mintii, fie privind prin ochi, fie auzind prin auz, fie printr-o simtire oarecare, sau fie prin amintire, care întipareste în minte, miscându-le, cele ce le-a agonisit prin mijlocirea trupului. Deci dracii, mi se pare, rascolind amintirea o întiparesc în cuget. Caci organele trupului stau în nelucrare, tinute de somn. Dar iarasi, trebuie sa cercetam cum rascolesc amintirea? Sau poate prin patimi? Asa trebuie sa fie, deoarece cei curati si nepatimasi nu mai patesc una ca aceasta. Este însa si o miscare simpla a amintirii, stârnita de noi sau de sfintele Puteri. Prin ea vorbim si petrecem cu Sfintii. Sa fim însa cu atentie. Caci chipurile pe care sufletul împreuna cu trupul le primeste întru sine, amintirea le misca fara sa se mai ajute de trup. Aceasta se vede din faptul ca adesea patimim una ca aceasta si în somn, când trupul se odihneste. Trebuie sa stim ca precum ne putem aduce aminte de apa, si cu sete si fara sete, tot asa ne putem aduce aminte de aur si cu lacomie si fara lacomie; si asa si cu celelalte. Iar faptul ca mintea afla aceste sau acele deosebiri între nalucirile sale, se datoreste vicleniei vrajmasilor. Dar trebuie sa stim si aceasta: ca pentru naluciri se folosesc dracii si de lucrurile de dinafara, ca de pilda de vuietul apelor, la cei ce calatoresc pe mare. (Evagrie Ponticul)28

·         Dintre gânduri unele taie, altele se taie. Si anume taie cele rele pe cele bune, dar si cele rele se taie de catre cele bune. Sfântul Duh ia aminte la gândul cel dintâi ce l-am pus si dupa acela ne osândeste sau ne primeste. Iata ce vreau sa zic: Am gândul de a primi pe straini si-l am într-adevar pentru Domnul, dar venind ispititorul, îl taie si furiseaza în suflet gândul de-a primi pe straini pentru slava. Sau am gând sa primesc pe straini ca sa fiu vazut de oameni; dar daca vine peste el un gând bun, îl taie pe cel rau, îndreptând catre Domnul virtutea noastra si silindu-ne sa nu facem aceasta pentru lauda de la oameni. (Evagrie Ponticul)28

·         Deci daca staruim cu fapta la gândurile dintâi, cu toata ispita celor de-al doilea, vom avea numai plata gândurilor ce ni le-am pus mai întâi, deoarece oameni fiind si luptând cu dracii, nu putem tine gândul drept nestricat, nici pe cel rau neispitit, odata ce avem în noi semintele virtutii. Dar daca zaboveste cineva pe lânga gândurile care taie (de-al doilea), se aseaza în tara ispititorului si va lucra stârnit de ele. (Evagrie Ponticul)28

·         Dupa multa bagare de seama am aflat ca între gândurile îngeresti, omenesti si de la draci este aceasta deosebire: întâi gândurile îngeresti cerceteaza cu de-amanuntul firea lucrurilor si urmaresc întelesurile si rosturile duhovnicesti, de pilda: de ce a fost facut aurul si pentru ce e ca nisipul si a fost risipit în anumite particele de sub pamânt si de ce trebuie multa osteneala si truda pâna sa fie aflat, apoi dupa ce e aflat, e spalat cu apa si trecut prin foc, ca apoi sa fie dat mesterilor, care fac sfesnicul cortului, catuia, cadelnita si vasele de aur, din care, din darul Mântuitorului nostru, nu mai bea acum regele babilonian. Dar gândul dracesc nu le stie si nu le cunoaste pe acestea, ci furiseaza numai placerea câstigarii aurului fara rusine, si zugraveste desfatarea si slava ce va veni de pe urma lui. Iar gândul omenesc nu se ocupa nici cu dobândirea aurului si nu cerceteaza nici al cui simbol este, sau cum se scoate din pamânt, ci aduce numai în minte forma simpla a aurului, despartita de patima si lacomie. Acelasi cuvânt se poate spune si despre alte lucruri, dupa regula aceasta desprinsa în chip trainic. (Evagrie Ponticul)28

·         Este un drac care se numeste ratacitor, care se înfatiseaza mai ales în zorii zilei înaintea fratilor si le poarta mintea din cetate în cetate, din sat în sat si din casa în casa, prilejuind, zice-se, simple întâlniri, apoi convorbiri mai îndelungate cu cei cunoscuti, care tulbura starea celor amagiti si putin câte putin îi departeaza de cunostinta de Dumnezeu si-i face sa-si uite de virtute si de fagaduinta. Trebuie deci ca monahul sa observe acest gând de unde vine si unde sfârseste, ca nu fara rost si din întâmplare face cercul acesta lung, ci vrând sa strice starea sufleteasca a monahului, ca, dupa ce si-a aprins mintea cu acestea si s-a ametit de prea multe convorbiri, sa fie fara veste de atacat de dracul curviei, sau al mâniei, sau al întristarii, care întineaza si mai tare stralucirea tariei lui. Noi însa, daca vrem sa cunoastem lamurit viclesugul lui, sa nu graim îndata catre el, nici sa dam pe fata cele ce se petrec, cum înfiripa în minte si în ce chip putin câte putin vrea sa o împinga la moarte; caci va fugi de la noi, fiindca nu vrea sa fie vazut facându-le acestea si asa nu vom cunoaste nimic din cele ce ne-am straduit sa aflam. Ci sa-i mai îngaduim o zi sau doua, sa-si ispraveasca lucrarea, ca aflând cu de-amanuntul tot lucrul pe care l-a mestesugit, sa-l dam pe fata cu cuvântul si sa-l alungam. Dar fiindca se întâmpla ca în vremea ispitirii mintea, fiind tulburata, nu poate urmari cu de-amanuntul cele ce se petrec, sa faca aceasta dupa alungarea dracului. Dupa ce te-ai linistit, adu-ti aminte în tine însuti de cele ce ti s-au întâmplat, de unde ai început, pe unde ai umblat si în ce loc ai fost cuprins de duhul curviei, sau al mâniei, sau al întristarii si cum s-au petrecut acestea. Învata-le acestea si tine-le minte, ca sa-l poti da pe fata când se va mai apropia de tine. Da pe fata si locul unde sta ascuns, ca sa nu-i mai urmezi. Iar daca vrei sa-l faci sa se înfurie de-a binelea, vadeste-l îndata ce se apropie si dezvaluie cu cuvântul locul dintâi în care a intrat si al doilea si al treilea. Caci foarte tare se scârbeste, nesuferind rusinarea. Iar dovada ca i-ai grait tocmai la vreme o vei avea în faptul ca a fugit gândul de la tine. Caci este cu neputinta sa stea, fiind scos la aratare. Iar dupa biruirea acestui drac urmeaza un somn adânc si greu, o amortire a pleoapelor, însotita de cascari nenumarate si de umeri îngreuiati; dar de toate acestea ne sloboade Duhul Sfânt, prin rugaciune încordata. (Evagrie Ponticul)28

·         Foarte mult ne foloseste spre mântuire ura împotriva dracilor, care ne ajuta si la lucrarea virtutii. Dar sa o nutrim aceasta de la noi, ca pe un vlastar bun, nu suntem în stare, pentru ca duhurile iubitoare de placeri o sting si cheama din nou sufletul la prietenie si obisnuinta cu ei. Aceasta prietenie, sau mai bine aceasta rana, anevoie de lecuit, o tamaduieste însa doctorul sufletelor, prin parasirea noastra. Caci ne lasa sa patimim lucruri înfricosate de la duhuri, noaptea si ziua, pâna ce sufletul alearga iarasi la ura cea de la început, învatându-se a zice catre Domnul, asemenea lui David: “Cu ura desavârsita i-am urât, ca vrajmasi s-au facut mie”. Iar cu ura desavârsita uraste pe vrajmasi acela care nu pacatuieste nici cu fapta nici cu gândul, lucru care este semnul celei mai mari si celei dintâi nepatimiri. (Evagrie Ponticul)28

·         Gândurile veacului acestuia le-a dat Domnul omului, ca pe niste oi, pastorului bun. Si s-a scris: “A dat fiecarui om cuget întru inima sa”, sadind în el si pofta si mânia întru ajutor, ca prin mânie sa alunge gândurile lupilor, iar prin pofta sa iubeasca oile, chiar când e biciuit de vânturi si de ploi. I-a mai dat pe lânga acestea si lege dupa care sa pazeasca oile, loc de verdeata, apa de odihna, psaltire, chitara si toiag. Si i-a rânduit sa se hraneasca si sa se îmbrace de la aceasta turma, iar la vreme sa-i adune fân. Caci zice cuvântul: “Cine pastoreste turma si din laptele ei nu manânca?” Pustnicul trebuie sa pazeasca deci zi si noapte turma aceasta, ca nu cumva sa fie rapit vreun miel de fiarele salbatice, sau sa-l ia tâlharii, iar daca s-ar întâmpla una ca aceasta în padure, îndata sa-l smulga din gura ursului si a lupului. Asadar, daca gândul despre fratele nostru se învârte în noi cu ura, sa stim ca o fiara l-a luat pe el; asemenea si gândul despre muiere, daca se întoarce în noi amestecat cu pofta de rusine; la fel gândul despre argint si aur, daca se cuibareste însotit de lacomie; asemenea si gândurile sfintelor daruri, daca cu slava desarta pasc în minte! Si tot asemenea se va întâmpla si cu alte gânduri de vor fi furate de patimi. Si nu numai ziua trebuie sa fie monahul cu luare aminte la ele, ci si noaptea sa le pazeasca priveghind. Caci se întâmpla sa piarda ceea ce a agonisit, daca se lasa în naluciri rusinoase si viclene. Aceasta este ceea ce zice patriarhul Iacov: “Nu am adus tie oaie rapita de fiara salbatica; eu plateam furtisagurile de zi si de noapte; si ma topeam de arsita zilei si de gerul noptii, încât s-a dus somnul de la ochii mei”. Iar daca din osteneala ni s-ar întâmpla vreo nepurtare de grija, sa grabim putin în sus pe stânca cunostintei si sa pastem iarasi oile sub muntele Sinai, ca Dumnezeul parintilor nostri sa ne cheme si pe noi si sa ne daruiasca întelesurile semnelor si minunilor. (Evagrie Ponticul)28

·         Toate gândurile necurate, staruind în noi din pricina patimilor, duc mintea la stricaciune si pieire. Caci precum icoana pâinii zaboveste în cel flamând din pricina foamei sale si icoana apei din pricina setei, tot asa si ideea avutiei si a banilor staruie din pricina lacomiei, iar întelesurile gândurilor rusinoase ce se nasc din bucate, zabovesc din pricina patimilor noastre. Acelasi lucru se întâmpla si în cazul gândurilor slavei desarte si al altor gânduri. Iar mintii înecate în astfel de gânduri îi este cu neputinta sa stea înaintea lui Dumnezeu si sa primeasca cununa dreptatii. Caci de aceste gânduri fiind trasa în jos si mintea aceea ticaloasa din Evanghelie s-a lepadat de bunul cel mai mare al cunostintei de Dumnezeu. Asemenea si cel legat de mâini si de picioare si aruncat întru întunericul cel mai dinafara, din aceste gânduri îsi avea tesuta haina sa, pentru care motiv Cel ce l-a chemat la nunta l-a gasit nevrednic de o nunta ca aceea. Haina de nunta este nepatimirea sufletului rational care s-a lepadat de poftele lumesti. Iar pricina pentru care gândurile lucrurilor sensibile, care zabovesc în minte, strica cunostinta, am aratat-o în “Capetele despre rugaciune”. (Evagrie Ponticul)28

·         Când vreunul dintre vrajmasi te va rani în lupta si vrei sa-i întorci sabia lui, precum scrie, asupra inimii lui, fa asa precum te sfatuim: descoase în tine însuti gândul aruncat de el, ce fel este si din câte lucruri este alcatuit si care lucru tulbura mai mult mintea ta. Iar ceea ce zic, aceasta este: sa zicem ca e trimis de el gândul iubirii de argint. Desfa-l pe acesta în mintea care l-a primit, în sensul aurului, în aurul însusi si în patima iubirii de bani. Apoi întreaba: “Ce este pacat dintre acestea? Oare mintea? Dar atunci cum este ca chipul lui Dumnezeu? Sensul aurului? Dar cine, având minte, va spune aceasta vreodata? Oare aurul însusi e pacat? Dar atunci de ce s-a facut? Urmeaza asadar ca al patrulea lucru este pricina pacatului. Iar aceasta nu e nici lucrul ce sta de sine, nici ideea lucrului, ci o placere oarecare vrajmasa omului, nascuta din voia cea libera a sa si care sileste mintea sa se foloseasca rau de fapturile lui Dumnezeu. Aceasta placere avem sa o taiem, dupa îndatorirea ce ne-a dat-o legea lui Dumnezeu. Cercetând în acestea, se va nimici gândul, desfacându-se într-o simpla contemplatie a ta si va fugi de la tine dracul, dupa ce prin cunostinta aceasta mintea ta s-a ridicat la înaltime. Iar daca, vrând sa te folosesti împotriva lui de sabia sa, doresti sa-l dobori mai întâi cu prastia ta, scoate si tu o piatra din traista de pastor a ta si cauta vederea lui, spre a afla cum vin îngerii si dracii în lumea noastra, iar noi nu mergem în lumile lor? De ce nu putem adica si noi sa unim pe îngeri si mai mult ca Dumnezeu si ne hotarâm sa-i facem pe draci si mai necurati? Si cum se face ca luceafarul, care a rasarit dimineata, a fost aruncat la pamânt si a socotit marea ca o coaja de nuca, iar tartarul adâncului ca un rob? Si de ce încalzeste adâncul ca pe o topitoare, tulburând pe toti prin rautatea sa si pe toti vrând sa-i stapâneasca? Caci trebuie sa stim ca întelegerea acestor lucruri foarte mult îl vatama pe diavol si alunga toata tabara lui. Dar acestea vin cu încetul în cei care s-au curatit si vad întrucâtva întelesurile întâmplarilor. Cei necuratiti însa nu cunosc vederea acestora. Si daca, aflând-o de la altii, ar spune-o si ei, nu vor fi auziti, fiind mult colb si zgomot de patimi în toiul razboiului. Caci trebuie sa fie cu totul linistita tabara celor de alt neam, pentru ca singur Goliat sa se întâlneasca cu David al nostru. În felul acesta ne vom folosi de deslusirea razboiului si de vederea lui si în cazul celorlalte gânduri necurate. (Evagrie Ponticul)28

·         Amintirea îti aduce în vremea rugaciunii sau închipuiri ale lucrurilor de odinioara sau griji noi, sau fata celui ce te-a suparat. Diavolul pizmuieste foarte tare pe omul care se roaga si se foloseste de tot mestesugul ca sa-i întineze scopul. El nu înceteaza prin urmare sa puna în miscare icoanele lucrurilor prin amintire si sa rascoleasca toate patimile prin trup, ca sa-l poata împiedica din drumul sau cel mai bun si din calatoria catre Dumnezeu. (Evagrie Ponticul)28

·         Cel ce a atins nepatimirea, înca nu se roaga cu adevarat. Caci poate sa urmareasca niscai cugetari simple si sa fie rapit de istoriile lor si sa fie departe de Dumnezeu. (Evagrie Ponticul)28

·         Când mintea zaboveste în ideile simple ale lucrurilor, înca nu a ajuns la locul rugaciunii. Caci poate sa se afle necontenit în contemplatia lucrurilor si sa flecareasca despre întelesurile lor, care, desi sunt idei simple, dar exprimând vederi de-ale lucrurilor, dau mintii forma si chipul lor si o duc departe de Dumnezeu. (Evagrie Ponticul)28

·         Ceilalti strecoara în minte gânduri, sau întelesuri, sau vederi prin schimbari în starea trupului. Iar Domnul lucreaza dimpotriva: coborându-se în mintea însasi, aseaza în ea cunostinta celor ce le vrea, si prin minte linisteste neînfrânarea trupului. (Evagrie Ponticul)28

·         Stai la straja ta, pazindu-ti mintea de cugetari în vremea rugaciunii, pentru a-si îndeplini rugaciunea si a petrece în linistea ei. Fa asa, pentru ca Cel ce patimeste împreuna cu cei nestiutori sa te cerceteze si pe tine, si atunci vei primi darul atotstralucitor al rugaciunii. (Evagrie Ponticul)28

·         Nu vei putea sa te rogi cu curatie pâna ce vei fi împletit cu lucruri materiale si tulburat de griji necontenite. Caci rugaciunea este legatura gândurilor. (Evagrie Ponticul)28

·         Atentia mintii cautând rugaciune va afla rugaciune; caci rugaciunea îi urmeaza atentiei mai mult decât orice altceva. De aceea trebuie sa ne sârguim spre ea. (Evagrie Ponticul)28

·         De fapt Iacob, spunându-le lor ca a cucerit Sichemul cu sabie si arc, arata ca i-a trebuit lupta si osteneala ca sa puna stapânire pe patimi si sa le ascunda în pamântul Sichemului. S-ar parea însa ca este o oarecare contrazicere între a ascunde zeii în Sichem si a tine un idol în ascunzis. Caci a ascunde zeii în Sichem e lucru de lauda; iar a tine un idol în ascunzis e lucru de ocara. De aceea a pecetluit lucrul din urma cu blestem, zicând: „Blestemat cel ce tine idol în ascunzis!” Si de fapt nu este acelasi lucru a ascunde ceva în pamânt pentru totdeauna si a-l tine în ascunzis. Caci ceea ce a fost ascuns în pamânt si nu se mai arata vederii se sterge cu vremea si din amintire. Dar ceea ce e tinut în ascunzis nu e cunoscut de cei din afara, însa e vazut necontenit de cel ce l-a pus acolo. Acesta îl are mereu în amintire ca pe un chip cioplit pe care îl poarta în ascuns. Caci tot gândul urât, care ia forma în cugetare, este o sculptura ascunsa. De aceea este rusine a scoate la aratare asemenea gânduri, dar e primejdios si de a tine în ascuns un chip cioplit, precum si mai primejdios este de a cauta formele disparute, cugetarea înclinând cu usurinta spre patima izgonita si împlântând în pamânt bronzul idolului. Caci deprinderea virtutii este de asa fel ca se cumpaneste cu usurinta si într-o parte si într-alta, aplecându-se, daca nu se poarta de grija, spre cele potrivnice. (Nil Ascetul)28

·         Aceasta pare ca vrea sa o arate Scriptura printr-un simbol când zice: „Pamântul pe care umblati se schimba cu schimbarea popoarelor si a neamurilor”. Caci îndata ce s-a miscat spre cele potrivnice cel ce are deprinderea virtutii, s-a miscat si aceasta, fiind un pamânt împreuna schimbator. De aceea chiar de la început nu trebuie sa se lase trecere spre cugetare nalucirilor, care obisnuiesc sa vatame gândul, precum nu trebuie lasata cugetarea sa coboare în Egipt, caci de acolo este dusa cu sila la Asirieni. Cu alte cuvinte, daca cugetarea a coborât în întunericul gândurilor necurate (caci acesta este Egiptul), e dusa la lucru cu sila si fara sa vrea de catre patimi. De aceea si legiuitorul, oprind simbolic patrunderea placerii, a poruncit sa fie pazit capul sarpelui, deoarece si acela pândeste calcâiul. Caci scopul aceluia este sa împinga pe om la faptuire, la care daca nu ajunge, nu poate usor sa amestece veninul prin muscatura. Dar silinta noastra este sa frângem însasi prima rasarire a placerii, caci aceasta fiind zdrobita, lucrarea va fi slaba. Poate nici Samson n-ar fi aprins semanaturile celor de alt neam, daca n-ar fi legat cozile vulpilor, întorcându-le capetele de laolalta. Caci cel ce poate întelege cursa planuita de gândurile viclene de la rasarirea lor, trecând peste începuturi (caci acestea se prefac la intrare ca sunt cuvioase, uneltind sa ajunga la tinta), va vadi din compararea sfârsiturilor (cozilor) întreolalta, ticalosia gândurilor. Aceasta înseamna ca, legând coada de coada, pune între ele, ca o faclie, judecata care le da pe fata. Adeseori gândul curviei vine de la gândul slavei desarte si da înfatisari cuviincioase începuturilor cailor ce duc la iad, ascunzând alunecarile primejdioase de mai târziu prin care îi duce la temnitele iadului pe cei ce îi urmeaza fara judecata. Întâi acest gând îl încânta pe cineva cu preotia sau cu viata sa de monah desavârsit, facând pe multi sa vie la el pentru folos; apoi din cuvânt si fapta îl face sa-si închipuie ca si-a agonisit un nume bun. Si astfel, dupa ce l-a încercuit de ajuns cu asemenea cugetari si l-a atras departe de trezvia naturala, îmbiindu-i întâlnirea cu vreo femeie, asa zisa cuvioasa îi duce îndraznirea cunostintei spre împlinirea lucrului necurat, târându-l la cea mai de pe urma rusine. Cel ce vrea asadar sa lege cozile, sa ia aminte la sfârsiturile la care vreau sa ajunga cele doua gânduri, cinstea slavei desarte si necinstea curviei, si când le va vedea limpede împotrivindu-se întreolalta, atunci sa creada ca a facut ca Samson. Iarasi, gândul lacomiei pântecelui are ca sfârsit pe cel al curviei; iar al curviei are ca sfârsit pe cel al întristarii. Caci îndata îl iau în primire pe cel biruit de asemenea gânduri, dupa ce le-a înfaptuit, întristarea si nemultumirea. Sa se gândeasca asadar cel ce lupta, nu la gustul bun al bucatelor, nici la dulceata placerii, ci la sfârsiturile amândoura. Si când îsi va înfatisa întristarea, care urmeaza amândoura, sa stie ca le-a legat coada de coada si, prin darea la iveala, a nimicit semanaturile celor de alt neam. (Nil Ascetul)28

·         Întreaga pofta a cinstitorului de Dumnezeu trebuie sa se îndrepte spre ceea ce doreste, încât sa nu se mai gaseasca vreme ca patimile sale sa faureasca gânduri de ura fata de oameni. Pentru ca daca fiecare patima, când se misca spre ceea ce o stapâneste tine gândul înlantuit, de ce n-ar tinea si râvna virtutii cugetarea sloboda de celelalte patimi. Caci sa ne gândim cu ce sentiment priveste cel ce se mânie la lucrurile dinafara, luptându-se în minte cu fata celui ce l-a întristat? Si cu ce sentiment le priveste iubitorul de bani, când, rapit de naluciri, se uita la avutiile materiale? Iar desfrânatul adeseori, chiar aflându-se între mai multi, îsi închide simturile si, luând în el fata dorita, vorbeste cu ea, uitând de cei de fata si sade ca un stâlp fara de glas, nestiind nimic de cele ce se petrec înaintea ochilor, sau se graiesc în jurul lui ci, întors spre cele dinauntru, este predat întreg nalucirii sale. Pe un astfel de suflet îl numeste poate Scriptura femeie ce sade din pricina rânduielii, caci sezând departe de simturi, îsi aduna în sine lucrarea lui, nemaiprimind nimic din cele de afara, pentru nalucirea rusinoasa care-l stapâneste. Daca acestea stapânesc astfel gândul din pricina patimii, facând simturile sa-si înceteze lucrarea, cu cât mai vârtos nu va face dragostea de întelepciunea mintea sa se lepede de lucrurile sensibile si de lucrarea simturilor, rapind-o în vazduh si ocupând-o cu vederea celor inteligibile! Caci precum în cele ce s-a taiat sau s-a ars nu poate intra alt gând afara de cel al suferintei care îl stapâneste din pricina durerii, tot asa nici cel ce se gândeste la ceva cu patima nu poate sa se cugete la altceva, decât la patima care-i stapâneste mintea si care îi patrunde tot gândul cu licoarea ei. Fiindca placerea nu primeste alaturi de ea durere, nici bucuria întristare, si nici veselia suparare. Patimile protivnice nu se împletesc întreolalta si nu se împreuna niciodata, nici nu se învoiesc la o întovarasire prieteneasca, din pricina înstrainarii si vrajmasiei lor neîmpacate le la fire. Drept aceea, sa nu se tulbure curatenia virtutii cu gândurile lucrurilor lumesti, nici limpezimea contemplatiei sa nu se întunece cu grijile trupesti, cu chipul filozofiei adevarate, aratându-si luminata sa frumusete, sa nu mai fie hulit de gurile îndraznete, nici sa se mai faca lucru de râs din pricina neiscusintei celor ce-l desemneaza. (Nil Ascetul)28

·         Uitarea în sine n-are nici o putere, dar se întareste din pricina negrijii noastre si pe masura acesteia. (Marcu Ascetul)28

·         Nu zice: „Ce sa fac, caci ceea ce nu voiesc aceea mi se întâmpla sa fac?”, ci, aducându-ti aminte, cugeta la ceea ce esti dator sa faci. Deci fa binele de care-ti aduci aminte; si cel de care nu-ti aduci aminte se va descoperi tie. Si sa nu-ti dai cugetul fara judecata uitarii. (Marcu Ascetul)28

·         Scriptura zice ca „iadul si pierzarea sunt aratate înaintea Domnului”. Acestea le zic despre nestiinta si uitarea inimii. Caci iad este nestiinta, fiindca amândoua sunt întunecate. Si pierzare este uitarea, pentru ca prin ea am pierdut din cele ce le aveam. (Marcu Ascetul)28

·         Când cauti tamaduire, ia seama la constiinta si tot ce-ti va spune ea sa faci si vei avea folos. (Marcu Ascetul)28

·         Dumnezeu si constiinta stiu cele ascunse ale fiecaruia, deci prin acestea sa primim îndreptarea. (Marcu Ascetul)28

·         Sa nu dispretuiesti a avea grija de gânduri. Caci lui Dumnezeu nu i se ascunde nici un gând. (Marcu Ascetul)28

·         Tot gândul e masurat si cântarit la Dumnezeu. Caci poate fi cugetat sau cu patima, sau cumpatat. (Marcu Ascetul)28

·         Pacatuind, sa nu învinovatesti fapta, ci gândul. Caci daca mintea nu o lua înainte, nu i-ar fi urmat trupul. (Marcu Ascetul)28

·         Pacatuind, sa nu învinovatesti fapta, ci gândul. Caci daca mintea nu o lua înainte, nu i-ar fi urmat trupul. (Marcu Ascetul)28

·         Atacul (momeala) este o miscare fara imagini a inimii, care e prinsa îndata de cei încercati, ca într-o strunga. Acolo unde se ivesc chipuri în gând, s-a produs consimtirea. Caci miscarea fara chipuri este un atac nevinovat. Câte unul fuge si de acestea ca busteanul din foc; dar câte unul nu se întoarce pâna nu arde cu flacara. (Marcu Ascetul)28

·         Zaboveste în cuget si nu vei osteni în încercari. Iar plecând de acolo, rabda necazurile ce vin asupra-ti. (Marcu Ascetul)28

·         Cel purtat de gânduri e orbit de ele. El vede lucrarile pacatului, dar pricinile lor nu le poate vedea. (Marcu Ascetul)28

·         În vreme de necaz, ia seama la momeala placerii. Caci întrucât alina nacazul e bine primita. (Marcu Ascetul)28

·         Înainte de dezradacinarea relelor, sa nu asculti de inima ta; caci cele ce le are puse înauntru, pe acelea cauta sa le si sporeasca. (Marcu Ascetul)28

·         Când vezi poftele ce zac înauntru ca se misca cu putere si cheama mintea ce vietuieste în liniste, la vreo patima, cunoaste ca mintea s-a ocupat mai înainte cu acestea si le-a adus la fapta si le-a asezat în inima. (Marcu Ascetul)28

·         Cel ce nu staruieste în cercetarea constiintei nu vrea sa primeasca nici ostenelile trupesti pentru credinta. (Marcu Ascetul)28

·         Nu e înfrânat cel ce se nutreste cu gânduri. Caci chiar de sunt folositoare, nu-s mai folositoare ca nadejdea. (Marcu Ascetul)28

·         Tulburarea de bunavoie fie a mintii, fie a trupului, o sporeste pe cealalta, cea a mintii pe cea trupeasca si cea a trupului pe cea a mintii. Caci împreunarea lor da nastere unui rau si mai mare. (Marcu Ascetul)28

·         Unul a primit un gând si l-a tinut fara multa socoteala. Altul l-a primit si l-a confruntat cu adevarul. E de întrebat care dintre ei a lucrat cu mai multa evlavie? (Marcu Ascetul)28

·         Precum un vitel nedeprins, alergând dupa iarba, ajunge la un loc marginit de prapastii din amândoua partile, la fel se afla sufletul pe care gândurile l-au desfacut pe-ncetul de locul sau. (Marcu Ascetul)28

·         Când mintea, dobândind barbatie în Domnul, desface sufletul de obisnuinte învechite, atunci inima e chinuita de minte si de patima, ca de niste calai, care o trag încoace si încolo. (Marcu Ascetul)28

·         De vin asupra noastra gânduri fara voie, sa fim siguri ca iubim cauzele lor; iar de vin gânduri cu voie, iubim si lucrurile spre care se îndreapta. (Marcu Ascetul)28

·         Un gând care zaboveste arata împatimirea omului. Iar daca e alungat repede, arata razboi si împotrivire. (Marcu Ascetul)28

·         Rugaciunea neîmprastiata e semn de iubire fata de Dumnezeu la cel ce staruie în ea. Negrija de ea si împrastierea ei e dovada iubirii de placeri. (Marcu Ascetul)28

·         Radacinile gândurilor sunt pacatele vazute, pe care le savârsim cu mâinile, cu picioarele si cu gura. (Marcu Ascetul)28

·         Nu poate sta de vorba cu patima în minte cel ce nu iubeste pricinile ei. (Marcu Ascetul)28

·         Daca vrei sa aduci lui Dumnezeu marturisire fara osânda, nu pomeni special, dupa chipul lor, greselile, ci rabda cu barbatie urmarile lor. (Marcu Ascetul)28

·         Nu poate birui cel ce se razboieste nici gândurile rele, fara sa biruiasca pricinile lor, nici pricinile fara gânduri. Caci când rapunem pe una în parte, nu peste mult suntem prinsi prin cealalta de catre amândoua. (Marcu Ascetul)28

·         Gândurile fara de voie rasar din pacatul de mai înainte; iar cele cu voia, din vointa libera. De aceea, cele din urma sunt pricinile celor dintâi. (Marcu Ascetul)28

·         Gândurilor rele neintentionate le urmeaza întristarea. De aceea si dispar degraba. Iar celor intentionate le urmeaza bucurie. De aceea cu anevoie ne izbavim de ele. (Marcu Ascetul)28

·         Cei ce se nevoiesc trebuie sa-si pastreze cugetarea netulburata, ca mintea deosebind gândurile ce trec prin ea, pe cele bune si trimise de Dumnezeu sa le aseze în camarile amintirii, iar pe cele întunecoase si dracesti sa le arunce afara din jitnitele firii. Caci atunci când marea e linistita, pescarii vad pâna în adâncuri, încât nu le scapa aproape nici unul din pestii care misuna acolo. Dar când e tulburata de vânturi, ascunde în negura tulburarii ceea ce se lasa cu prisosinta sa fie vazut când e linistita si limpede. Mestesugul celor ce pun la cale viclesugurile pescaresti nu mai atunci nici o putere. Aceasta se întâmpla sa o pateasca si mintea contemplativa, mai ales atunci când dintr-o mânie nedreapta se tulbura adâncul sufletului. (Diadoh al Foticeii)28

·         Numai Duhul Sfânt poate sa curateasca mintea. Caci de nu va intra Cel puternic sa dezarmeze si sa lege pe tâlhar, nu se va slobozi nicidecum prada. Deci se cade ca prin toate si mai ales prin pacea sufletului sa dam odihna Duhului Sfânt în noi, ca sa avem sfesnicul cunostintei luminând în noi totdeauna. Caci raspândindu-si el neîncetat lumina în camarile sufletului, nu numai ca se fac aratate în minte acele mici si întunecate atacuri (momeli) ale dracilor, ci se si slabesc, fiind date pe fata de lumina aceea sfânta si slavita. De aceea Apostolul zice: „Duhul sa nu-l stingeti!”, adica nu lucrati, sau nu gânditi cele rele, ca sa nu întristati bunatatea Duhului Sfânt si sa va lipsiti de sfesnicul acela ocrotitor. Caci nu se stinge Cel vesnic si de viata facator, ci de-l vom întrista se va departa de la noi, lasând mintea încetosata si neluminata. (Diadoh al Foticeii)28

·         Simtirea mintii consta în gustarea precisa a realitatilor distincte din lumea nevazuta. Caci precum prin simtul gustului trupesc, când se afla în stare de sanatate, deosebim fara greseala cele bune de cele rele si dorim cele bune, tot asa mintea noastra, când începe sa se miste în deplina sanatate si fara griji, poate sa simta din belsug mângâierea dumnezeiasca si sa nu mai fie rapita niciodata de contrariul aceleia. Si precum trupul, gustând din dulceturile pamântesti, experimenteaza fara greseala simtirea lor, asa si mintea, când se afla deasupra cugetului trupesc, poate sa guste fara sa se însele mângâierea Duhului Sfânt. („Gustati, zice, si vedeti ca e bun Domnul” si sa pastreze amintirea gustarii neuitata prin lucrarea dragostei, încât sa-si poata da seama fara greseala de cele ce-i sunt de folos, dupa Sfântul care zice: „Si aceasta ma rog, ca dragostea voastra sa prisoseasca tot mai mult si mai mult, în cunostinta si simtire, ca sa pretuiti cele ce sunt de folos”). (Diadoh al Foticeii)28

·         Când mintea noastra începe sa simta harul Preasfântului Duh, Satana cauta si el sa ne mângâie sufletul printr-o simtire la aparenta placuta, aducând peste noi, în vremea linistirii de noapte, o adiere asemenea unui somn foarte usor. Dar daca mintea va fi gasita tinând în pomenire fierbinte sfântul nume al Domnului Iisus si va folosi preasfântul si slavitul nume al Lui, ca pe o arma împotriva înselaciunii, se va departa amagitorul viclean. Însa de aici înainte se va aprinde statornic împotriva sufletului. Iar urmarea va fi ca mintea, cunoscând cu de-amanuntul înselaciunea celui viclean, va câstiga si mai multa experienta în a deosebi aceste doua lucrari. (Diadoh al Foticeii)28

·         Cel ce petrece pururi în inima sa e departe de toate lucrurile frumoase ale vietii. Caci umblând în duh, nu poate cunoaste poftele trupului. Unul ca acesta facându-si plimbarile în cetatea întarita a virtutilor, le are pe acestea ca pazitori la portile cetatii curatiei. De aceea uneltirile dracilor împotriva lui ramân fara succes, chiar daca ar ajunge sagetile poftei josnice pâna la ferestrele firii. (Diadoh al Foticeii)28

·         Când sufletul se tulbura de mânie, sau se încetoseaza de aburii vinului, sau se supara de o întristare grea, mintea nu poate sa tina pomenirea lui Dumnezeu (oricât de mult s-ar sili). Caci fiind întunecata întreaga de furia patimilor, se înstraineaza cu totul de simtirea sa. De aceea lucrul dorit nu are unde sa-si întipareasca pecetea sa, ca mintea sa poarte fara uitare chipul întarit, dat fiind ca memoria cugetarii s-a învârtosat din pricina asprimii patimilor. Dar izbavindu-se sufletul de acestea, chiar daca lucrul bun a fost furat pentru scurta vreme de uitare, folosindu-se mintea îndata de agerimea ei, se prinde iarasi cu caldura de lucrul acela mult dorit si mântuitor. Fiindca are atunci harul însusi, care cugeta împreuna cu sufletul si striga împreuna cu el: „Doamne Iisuse Hristoase”. Caci harul învata sufletul cum învata mama copilul, straduindu-se împreuna cu el sa spuna numele tata, pâna când îl aduce la deprinderea de-a rosti limpede, în loc de orice alta vorba copilareasca, numele tatalui, chiar când doarme. De aceea zice Apostolul: „Asemenea si Duhul sta într-ajutor neputintelor noastre. Caci a ne ruga precum trebuie nu stim, ci însusi Duhul se roaga pentru noi cu suspine negraite”. Pentru ca fiind noi prunci fata de desavârsirea virtutii, avem trebuinta numaidecât de ajutorul Lui ca, unind si îndulcind El toate gândurile noastre cu dulceata Sa, sa ne putem misca din toata inima spre pomenirea si spre dragostea lui Dumnezeu si Tatal nostru. De aceea întru Dânsul, cum zice tot dumnezeiescul Pavel, strigam neîncetat, când suntem calauziti de El sa numim pe Dumnezeu Tata: „Avva Parinte”. (Diadoh al Foticeii)28

·         Când cineva sta în vreme de iarna într-un loc oarecare sub cerul liber, privind la începutul zilei întreg spre Rasarit, partea de dinainte a sa se încalzeste de soare, iar cea din spate ramâne nepartasa de caldura, dat fiind ca soarele nu se afla deasupra capului sau. Tot asa si cei ce sunt la începutul lucrarii duhovnicesti îsi încalzesc în parte inima prin harul sfânt, din care pricina si mintea începe sa rodeasca cugetari duhovnicesti; dar partile de dinafara ale ei ramân de cugeta dupa trup, deoarece înca nu sunt luminate de sfânta lumina, printr-o simtire adânca, toate madularele inimii. Neîntelegând unii aceasta, au socotit ca în mintea celor ce se nevoiesc sunt doua ipostasuri ce se împotrivesc unul altuia. Dar daca în aceeasi clipa se nimereste ca sufletul sa gândeasca si bune si rele, aceasta se întâmpla în chipul în care omul dat mai înainte ca pilda simte totodata si gerul si caldura. Caci de când mintea noastra s-a rostogolit la chipul îndoit al cunostintei, e silita, chiar daca nu vrea, sa poarte în aceeasi clipa si gânduri bune si gânduri rele, mai ales la cei ce ajung la o subtirime a puterii de deosebire. Caci cum se grabeste sa înteleaga binele, îndata îsi aminteste si de rau. Fiindca la neascultarea lui Adam tinerea de minte a omului s-a sfâsiat în doua. Când vom începe însa sa împlinim cu râvna fierbinte poruncile lui Dumnezeu, harul, luminând toate simturile noastre printr-o adânca simtire, va arde pe de o parte amintirile noastre, iar pe de alta, îndulcind inima noastra cu pacea unei iubiri statornice, ne va face sa izvorâm gânduri duhovnicesti, nu dupa trup. Iar aceasta se întâmpla foarte des celor ce s-au apropiat cu desavârsire, având în inima neîntrerupta pomenirea Domnului. (Diadoh al Foticeii)28

·         Când vede Dumnezeu ca mintea I s-a supus Lui din toata puterea si nu are alt ajutor fara numai pe El singur, o întareste zicând: „Nu te teme, fiul meu Iacob, prea micule la numar Israel”; si iarasi: „Nu te teme ca te-am rascumparat; te-am numit cu numele Meu si al Meu esti tu. De va fi sa treci prin apa, cu tine voi fi si puhoaiele nu te vor înghiti. Iar de va fi sa treci prin foc, nu vei fi ars, iar flacara nu te va mistui. Caci Eu sunt Domnul Dumnezeul tau, Sfântul lui Israel, cel ce te mântuieste”. De va auzi mintea aceasta încurajare, va îndrazni împotriva vrajmasului, zicând: „Cine vrea sa bata razboi cu mine? Sa vie de fata! Cine este protivnicul meu? Sa se apropie de mine! Iata, Domnul este ajutorul meu, cine ma va asupri? Voi toti ca o haina va veti învechi si veti fi mâncati de molii”. (Isaia Pustnicul)28

·         Rogu-te, câta vreme esti în trup, sa nu lasi sloboda inima ta. Caci precum plugarul nu se poate bizui pe vreo roada ce se arata în tarina sa, mai înainte de a o aduna în hambarele sale, fiindca nu stie ce i se poate întâmpla, tot asa nu poate omul da drumul inimii sale „câta vreme are suflare în narile sale”. Si precum omul nu stie ce patima îl va întâmpina pâna la cea din urma suflare, tot asa nu poate slobozi inima sa pâna are rasuflare; ci trebuie sa strige totdeauna catre Dumnezeu, dupa ajutorul si mila Lui. (Isaia Pustnicul)28

·         Cerceteaza-te, frate, în fiecare zi, ca sa-ti cunosti inima si sa vezi ce patimi se afla în ea înaintea lui Dumnezeu; si leapada-le din inima ta, ca sa nu vie osânda rea asupra ta. (Isaia Pustnicul)28

 

Paza simturilor

·         Ce ne învata si istoria lui Isboset? Sa nu ne alipim cu grija de cele trupesti, nici sa lasam paza noastra pe seama simtirii (lucrarii simturilor: perceptiei). Caci acela fiind rege si odihnindu-se în camara sa, i-a îngaduit unei femei sa faca paza la usa. Dar venind oamenii lui Recab si aflând-o pe ea alegând boabe de grâu si dormitând, au intrat pe nebagate de seama si au omorât pe Isboset, aflându-l si pe el dormind. Caci toate dorm, si mintea si sufletul si sufletul si simtirea, când stapânesc cele trupesti. Faptul ca pazitoarea de la usa alege boabe de grâu, arata ca cugetarea se ocupa cu multa grija de cele trupesti, îndeletnicindu-se nu în chip trecator, ci cu sârguinta, de curatenia lor. Caci mintea fiecaruia, asemenea unui rege, petrece undeva înauntru, având ca paznic a simturilor cugetarea. Când acestea se deda grijilor trupesti (a alege boabe de grâu e lucru trupesc), cu usurinta se strecoara dusmanii si omoara mintea. De aceea marele Avram nu încredinteaza femeii paza usii (caci cunostea cât de usor poate fi amagita simtirea), ca nu cumva, vrajita de vederea celor supuse simturilor, sa împrastie mintea si sa o înduplece sa ia parte cu ea la desfatari, chiar daca ar fi primejdioasa împartasirea de ele, ci sade el însusi de paza, lasând intrarea deschisa gândurilor dumnezeiesti, iar grijilor lumesti închizându-le usa. (Nil Ascetul)29

·         Iar dupa ce au facut aceasta, trebuie sfatuiti, daca au iesit de curând din tulburari, sa se îndeletniceasca cu linistirea si sa nu împrospateze, prin drumuri dese, ranile produse cugetarii prin simturi, nici sa aduca alte forme vechilor chipuri ale pacatelor, ci sa ocoleasca furisarea celor noua si toata sârguinta sa le fie spre a sterge vechile închipuiri. Desigur linistirea le este un lucru foarte ostenitor celor ce s-au lepadat de curând, caci amintirea, luându-si acum ragaz, misca toata necuratia care zace în ei, ceea ce n-a apucat sa faca mai înainte pentru multimea lucrurilor care prisoseau. Dar pe lânga osteneala, linistirea are si folos, izbavind mintea cu vreme de tulburarea gândurilor necurate. Caci daca vreau acestia sa-si spele sufletul si sa-l curateasca de toate petele care îl necuratesc, sunt datori sa se retraga din toate lucrurile prin care creste întinaciunea si sa dea cugetarii multa liniste; de asemenea sa se duca departe de toti cei care îi întarâta si sa fuga de împreuna petrecere cu cei mai apropiati ai lor, îmbratisând singuratatea, maica întelepciunii. Pentru ca este usor sa cada acestia iarasi în mrejile din care socotesc ca au scapat, când se grabesc sa petreaca în lucruri si griji de tot felul. Si nu e de nici un folos, celor ce s-au stramutat la virtute, sa se bucure de aceleasi lucruri, de care s-au despartit, dispretuindu-le. Caci obisnuinta fiind o greutate care atrage la ea, este de temut ca nu cumva aceasta sa le tulbure iarasi linistea câstigata cu multa sârguinta, prin îndeletniciri urâte si sa le împrospateze amintirile relelor savârsite. Pentru ca mintea celor ce s-au desfacut de curând de pacat se aseamana cu trupul care a început sa se reculeaga dintr-o lunga boala, caruia orice prilej întâmplator i se face pricina de-a recadea în boala, nefiind înca destul de întremat în putere. Caci nervii mintali ai acestora slabi si tremuratori, încât e temere sa nu navaleasca din nou patima, care de obicei este atâtata de împrastierea în tot felul de lucruri. Prin urmare sa nu se amestece monahul, înainte de ce a dobândit deprinderea desavârsita a virtutii, în tulburarile lumii, ci sa fuga cât mai departe, asezându-si cugetarea la marea departare de zgomotele ce rasuna jur împrejur. Caci nu e de nici un folos celor ce s-au desfacut de lucruri ca sa fie ciocaniti din toate partile de vestile despre ele si, dupa ce au parasit cetatea faptelor lumesti, sa se aseze în poarta ca Lot, ramânând plini de zgomotul de acolo. Trebuie sa iasa afara ca marele Moise, ca sa înceteze nu numai faptele, ci si vestile lor, precum zice: „Când voi iesi din cetate si voi întinde mâinile mele, vor înceta vocile”. Caci atunci vine desavârsita linistire, când nu numai faptele, ci si amintirile lor înceteaza, dând sufletului timp sa poata vedea chipurile întiparite si sa lupte cu fiecare dintre ele si sa le scoata din cugetare. De vor intra alte si alte forme, nu va putea sterge nici întiparirile de mai înainte, cugetarea fiind ocupata cu cele care vin. Prin aceasta osteneala de-a taia patimile se face în chip necesar mai grea, acestea câstigând tarie din cresterea pe-ncetul si acoperind puterea de stravedere a sufletului cu nalucirile care se adauga mereu asemenea unui râu în curgere necontenita. Cei ce vreau sa vada uscata albia râului, mai pastrând în ea doar câteva lucruri vrednice de cunoscut, nu folosesc nimic scotând apa din locul în care cred ca se afla ceea ce cauta, caci apa care curge umple îndata locul golit. Dar de vor opri cursul apei de mai sus, li se va arata pamântul fara osteneala, apa ramasa ducându-le la vale de la sine si lasându-le pamântul uscat, pentru a afla cele dorite. Tot asa este usor a goli formele care dau nastere patimilor, când simturile nu mai aduc pe cele dinafara. Dar când acestea trimit înauntru, ca pe un torent, formele supuse simturilor, nu este numai greu, ci si cu neputinta a curata peste tot mintea de o asemenea inundatie. Caci desi nu-l tulbura pe unul ca acela patimile, negasind prilej de a se stârni, din lipsa întâlnirilor dese, dar strecurându-se pe nebagate de seama se întaresc si mai mult, primind putere cu trecerea vremii. (Nil Ascetul)29

·         De asemenea pamântul calcat necontenit, chiar daca are maracini, nu-i scoate la iveala, caci batatorirea picioarelor îi opreste sa rasara. Dar în sânul lui se întind radacinile tot mai adânci, mai puternice si mai mustoase, si acestea vor odrasli îndata, atunci când le va îngadui timpul sa rasara. Tot asa patimile, împiedicate de lipsa întâlnirilor necontenite sa iasa la aratare, se fac mai tari si, crescând în liniste, navalesc mai pe urma cu multa putere, facându-le razboiul greu si primejdios celor care la început n-au avut grija de lupta împotriva lor. (Nil Ascetul) 29

·         Dar poate si marele Iov, gândindu-se la sine, ne da sa întelegem un asemenea lucru, zicând ca papura si rogozul sunt hranite de balta, iar când e lipsita de râu toata planta se usuca; si ca leul furnicar se prapadeste când nu mai are ce mânca. Caci vrând marele Iov sa arate cursele pe care le întinde patima, i-a nascocit un nume compus de la leul cel foarte îndraznet si de la furnica cea foarte marunta. De fapt momelile (atacurile) patimilor încep de la închipuirile cele mai marunte, furisându-se pe nebagate de seama ca o furnica, dar la sfârsit se umfla asa de tare ca alcatuiesc pentru cel pe care l-au prins în cursa o primejdie nu mai mica decât napustirea leului. De aceea luptatorul trebuie sa lupte cu patimile înca de atunci de când vin ca o furnica, punând în fata putinatatea ca o momeala. Caci de vor ajunge la puterea leului, va fi greu sa le biruiasca si tare îl vor strâmtora. Trebuie sa nu le dea nicidecum de mâncare. Iar mâncarea acestora, precum s-a spus adeseori, sunt formele sensibile venite prin simturi. Caci acestea hranesc patimile, înarmând la rând pe fiecare idol (chip) împotriva sufletului. Dar cel ce nu stie nici aceea ca simturile au multa amestecare cu lucrurile supuse simturilor iar din aceasta amestecare se naste cu usurinta ratacirea, si nu-si da seama de vatamarea ce-i vine din acestea, ci convietuieste cu ele fara grija, cum va cunoaste la vreme cursa ratacirii, daca n-a fost învatat de mai înainte sa le deosebeasca? Ca între simturi si lucruri sensibile se naste o lupta si lucrurile sensibile pun bir asupra simturilor e vadit din razboiul Asirienilor împotriva Sodomitilor. Scriptura înfatisând istoric întâmplarea dintre cei patru împarati ai Asirienilor si cei cinci împarati din jurul Sodomei, spune ca între acestia la început s-au facut întelegeri, învoieli si jertfe de pace la Marea Sarata, pe urma au slujit cei cinci doisprezece ani, iar în al treisprezecelea s-au rasculat si într-al patrusprezecelea cei patru au pornit cu razboi împotriva celor cinci si i-au luat robi. Istoria se ispraveste aici. Noi însa din istoria aceasta avem sa învatam cele ce ne privesc pe noi, si anume sa luam cunostinta despre razboiul simturilor împotriva lucrurilor sensibile. Caci fiecare dintre noi, de la nastere pâna la doisprezece ani, neavând înca curatita puterea de discernamânt, îsi supune simturile fara cercetarea lucrurilor sensibile, slujind lor ca unor stapâne: vederea, lucrurilor care se vad; auzul, vocilor; gustul, sucurilor; mirosul, aburilor; pipaitul, lucrurilor care pot misca aceasta simtire. Pâna la acea vârsta omul nu poate distinge sau destrama nici una dintre perceptii, din pricina copilariei. Dar când i se întareste cugetarea si începe sa simta paguba ce-o sufera, planuieste îndata rascularea si scaparea de aceasta robie. Si daca s-a facut puternic în cugetare, îsi întareste aceasta hotarâre, declarându-se slobod pentru totdeauna, scapat de stapânii amarnici. Dar daca judecata lui e prea slaba pentru aceasta sfortare, îsi lasa iarasi roabe simturile, biruite fiind de puterea lucrurilor sensibile; si acestea vor rabda mai departe robia, fara vreo nadejde de bine. De aceea si cei cinci regi din istorie, fiind biruiti de cei patru, „se arunca în fântânile de smoala”, ca sa învatam ca cei biruiti de lucrurile sensibile se arunca prin fiecare simt, ca prin niste prapastii si fântâni, în smoala lucrului sensibil corespunzator cu acel simt, nemaiîntelegând nimic din cele vazute, deoarece si-au legat pofta de lucrurile pamântesti si iubesc mai mult lucrurile de aici decât cele cunoscute cu mintea. (Nil Ascetul)29

·         Cel ce a împlinit o porunca sa astepte ispita pentru ea. Caci dragostea fata de Hristos se probeaza prin cele protivnice. (Marcu Ascetul)29

·         Nu voi sa auzi rautatile straine; caci printr-o asemenea vointa de-a auzi se sapa si în tine trasaturile rautatilor. (Marcu Ascetul)29

·         Daca îti intra în urechi cuvinte urâte, mânie-te pe tine si nu pe cel ce le graieste. Caci daca urechea e rea, rau e si cel care o poarta. (Marcu Ascetul)29

 

Parintele spiritual, arta conducerii sufletelor

·         Fiindca atunci când socotesc ca e usor sa porunceasca cu cuvântul, desi sunt grele cele poruncite, dar nu se încumeta sa învete fapta, ei fac vadit tuturor scopul lor, ca îsi însusesc adica aceasta conducere nu straduindu-se ca sa foloseasca celor ce vin la ei, ci ca sa-si împlineasca propria placere. Învete cei ce vreau, de la Abimelec si Ghedeon, ca nu cuvântul, adunând o sarcina de lemne, dupa ce a purtat-o, a zis: “Faceti si voi în felul m-ati vazut pe mine”. Iar celalalt, învatându-i sa faca o treaba ostaseasca si facând însusi întâi acest lucru, a zis: “Sa va uitati la mine si asa sa faceti”. Dar însusi Domnul facând si apoi învatând, pe cine nu îl convinge sa socoteasca mai vrednica de crezare învatatura cu fapta, decât pe cea prin cuvinte? Aceia însa închid ochii la aceste pilde si poruncesc cu îngâmfare cele ce sunt de facut. Iar când par sa stie ceva despre acestea, din auz, ei sunt asemenea pastorilor mustrati de Prooroc pentru neiscusinta, care poarta sabia la brat si de aceea, dupa ce îsi taie bratul, îsi scot si ochiul lor drept. Caci nepurtând grija de fapta dreapta, din pricina nedestoiniciei, acesta stinge, deodata cu încetarea ei, si lumina vederii (contemplatiei). Aceasta o patimesc cei ce povatuiesc crud si neomenos, când au la îndemâna puterea de a pedepsi: îndata li se sting cugetarile contemplative cele de-a dreapta, iar faptele, lipsite de contemplatie, se vestejesc. Astfel cei ce si-au legat sabia nu la sold ci la brat nu mai pot nici sa faca, nici sa stie ceva. La sold îsi leaga sabia cei ce se folosesc împotriva patimilor proprii de cuvântul dumnezeiesc, iar la brat cei ce vreau sa aiba la îndemâna pedeapsa pentru pacate straine. Iar ca e propriu oamenilor usuratici, care n-au de la ei însusi nici un folos, sa ia asupra lor usor conducerea altora e vadit si din experienta. Caci nu s-ar îndemna cineva, care a gustat linistea si a început cât de cât sa se ocupe cu contemplatia, sa-si lege mintea de grijile celor trupesti, desfacând-o de la cunostinta si tragând-o spre lucrurile pamântesti, odata ce se afla în cele înalte. Lucrul acesta e si mai vadit din acea pilda, asa de vestita, pe care le-a spus-o Ioatam Sichemitilor, zicând: “Au plecat odata copacii padurii sa-si unga peste ei împarat. Si au zis catre vita: vino si împarateste peste noi. Si a zis vita: Lasa-voi eu oare rodul meu cel bun, care-i slavit de Dumnezeu si de oamenii, ca sa merg sa stapânesc peste copaci”? De asemenea n-a primit nici smochinul pentru dulceata lui, nici maslinul pentru uleiul lui. Maracinele însa, lemn neroditor si spinos, a primit stapânirea, o stapânire care nu avea nici în ea si nu afla nici în copacii supusi nimic care sa o faca placuta. Caci pilda spune nu de copacii Raiului, ci de ai padurii ca au lipsa de conducere. Astfel precum vita, smochinul si maslinul n-au primit sa stapâneasca peste copacii padurii, bucurându-se mai mult de rodul lor decât de cinstea domniei, tot asa cei ce vad în ei vreun rod al virtutii si simt folosul lui, chiar daca îi vor sili multi la aceasta domnie, nu primesc, pretuind mai mult folosul lor decât conducerea altora. Iar blestemul, pe care li l-a vestit în parabola maracinele copacilor, vine si asupra oamenilor care fac la fel cu aceea. “Caci sau va iesi, zice Scriptura, foc din maracine si va mistui copacii padurii, sau va iesi din copaci si va mistui maracinele”. Asa si între oameni odata ce s-au facut învoieli nefolositoare, neaparat va urma o primejdie, atât pentru cei se s-au supus unui învatator neîncercat, cât si pentru cei ce au primit stapânirea în urma neatentiei ucenicilor. De fapt neiscusinta învatatorului pierde pe învatacei. Iar negrija învataceilor aduce primejdie învatatorului, mai ales când la nestiinta aceluia se adauga trândavia lor. Caci nici învatatorul nu trebuie sa uite ceva din cele ce ajuta la îndreptarea supusilor, nici învataceii nu trebuie sa treaca cu vederea ceva din poruncile si sfaturile învatatorului. Pentru ca e lucru grav si primejdios atât neascultarea acelora, cât si trecerea greselilor cu vederea din partea acestuia. Sa nu creada învatatorul ca slujba lui este prilej de odihna si de desfatare. Caci dintre toate lucrurile cel mai ostenitor este sa conduci sufletele. Cei ce se stapânesc peste dobitoacele necuvântatoare nu au nici o împotrivire din partea turmelor si de aceea lucrul lor merge de cele mai multe ori bine. Dar celor ce sunt pusi peste oameni multitudinea naravurilor si viclenia gândurilor le face foarte grea conducerea si cei ce o primesc trebuie sa se pregateasca pentru o lupta obositoare. Ei trebuie sa îndure fara suparare scaderile tuturor, iar datoriile neîmplinite din pricina nestiintei sa-i faca sa le cunoasca, cu îndelunga rabdare. De aceea vasul de spalat din templu îl tin boii, iar sfesnicul s-a turnat întreg si a fost batut din ciocan. Sfesnicul arata ca cel ce vrea sa lumineze pe altii trebuie sa fie solid din toate partile si sa nu aiba nimic usor sau gol; si sa fie ciocanite afara toate cele de prisos, care nu pot folosi ca pilda a unei vieti fara prihana celor ce ar privi. Iar boii de sub vasul de spalat arata ca cel ce ia asupra sa o astfel de lucrare, nu trebuie sa lepede nimic din cele ce vin asupra lui, ci sa poarte si poverile si întinaciunile celor mai mici, pâna ce este neprimejdios de a le purta. Caci desigur daca vrea sa faca curate faptele celor ce vin în preajma lui, e de trebuinta sa primeasca si el oarecare întinaciune; de vreme ce si vasul de spalat, curatind mâinile celui ce se spala, primeste însusi întinaciunea aceluia. Cel ce vorbeste despre patimi si curata pe altii de altfel de pete nu poate trece peste el nemurdarit; caci însasi amintirea obisnuieste sa întineze cugetarea celui ce vorbeste despre ele. Pentru ca, chiar daca nu se întiparesc chipurile lucrurilor urâte în semne sapate mai adânc, totusi întineaza suprafata mintii, tulburând-o prin desfasurarile cuvântului ca pe niste culori necurate. Povatuitorul mai trebuie sa aiba si stiinta, ca sa nu-i fie necunoscuta nici una din uneltirile vrajmasilor si sa poata da la lumina laturile ascunse ale razboiului celor încredintati lui. În felul acesta, descriindu-le de mai înainte cursele vrajmasului, le va face biruinta neostenitoare si îi va scoate încununati din lupta. Dar e rar un povatuitor ca acesta si nu se gaseste usor. Marele Pavel marturiseste acelasi lucru, zicând: “Caci gândurile lui nu ne sunt necunoscute”. Iar minunatul Iov se întreba nedumerit: “Cine ne va descoperi fata vesmântului sau? Si cine va patrunde în captuseala armurii lui? Iar portile fetei lui cine le va deschide”? Ceea ce zice este aceasta: Nu este vazuta fata lui, caci îsi ascunde viclenia în multe vesminte, fermecând în chip amagitor prin felul cum se înfatiseaza la aratare, iar în ascuns întocmind cursa pierzaniei. Si ca sa nu se numere si pe sine între cei ce nu cunosc vicleniile aceluia, Iov descrie semnele lui, cunoscând limpede toata urâciunea înfricosata a lui. „Ochii lui, zice, sunt ca ai luceafarului; maruntaiele lui sunt serpi de arama”. Acestea le spune, dând la iveala viclenia lui, ca a unuia ce, prin faptul ca-si ia înfatisarea luceafarului, planuieste sa atraga la el pe cei ce-l privesc, iar prin serpii dinauntru pregateste moartea celor ce se apropie. Dar si proverbul, dându-ne sa întelegem primejdia lucrului, zice: „Cel ce crapa lemne se va primejdui la lucru, de va aluneca securea”. Adica cel ce distinge lucrurile cu ratiunea si pe cele socotite, unite le desparte din împreunare si vrea sa le arate cu totul straine, deosebind adica pe cele cu adevarat bine de cele aparent bune, daca nu va avea judecata întarita din toate partile, nu va putea ocoli primejdia ca, cuvântul lui, lipsit de siguranta înaintea ascultatorilor, sa dea prilej de sminteala ucenicilor sai. (Nil Ascetul)30

·         La fel si acestia, adunându-si cele de trebuinta din danii si îmbracându-se în vesminte cusute din stofe moi, rusineaza prin valurile lor pe cei ce trebuie sa se roage sau sa tâlcuiasca Scriptura cu capul descoperit, feminizând starea barbateasca si pierzând suflete pe care nu trebuia sa le omoare. Ar trebui sa asculte acestia mai ales de Hristos, adevaratul învatator, respingând cu toata puterea slujba de conducere a altora. Caci zice acela catre învataceii Sai: „Iar voi sa nu va numiti Rabi”. Daca lui Petru, lui Ioan si întregii cete a Apostolilor le-a dat sa stea departe de asemenea lucru si sa se socoteasca mici pentru asemenea vrednicie, cine va fi acela care sa se închipuie pe sine mai presus de ei si sa se socoteasca în stare de o vrednicie de la care au fost opriti aceia? Sau poate, zicându-le sa nu se cheme Rabi, nu îi opreste de a fi, ci numai de a se numi? (Nil Ascetul)30

·         Daca, prin urmare, cel ce lupta cu patimile are lipsa de o atât de mare stiinta si experienta, sa se gândeasca cei ce primesc sa conduca pe altii, de câta cunostinta au ei trebuinta, ca sa calauzeasca cu întelepciune si pe cei supusi la cununa chemarii de sus si sa-i învete limpede toate cele ale luptei; ca acestia sa nu închipuiasca numai icoana luptei, lovind cu mâinile în aer, ci si în lupta însasi cu vrajmasul sa-i dea lovituri de moarte, ca sa nu bata cu pumnii aerul în desert, ci sa-l zdrobeasca pe vrajmasul însusi. Caci acest razboi este mai greu decât lupta atletilor. Acolo cad trupuri de-ale atletilor, care pot sa se ridice. Dar aici cad suflete, care odata rasturnate cu greu mai pot fi ridicate. Iar daca cineva, luptând înca cu viata patimasa si fiind stropit cu sânge, s-ar apuca sa zideasca biserica lui Dumnezeu din suflete cugetatoare, ar auzi desigur cuvântul: „Nu tu îmi vei zidi Mie templu, caci esti plin de sânge”. Pentru ca a zidi biserica lui Dumnezeu, e propriu starii de pace. Moise, luând cortul si înfigându-l afara de tabara, arata de asemenea ca învatatorul trebuie sa cât mai departe de zarva razboiului si sa locuiasca departe de locul învalmasit al luptei, stramutat la o viata pasnica si nerazboinica. Dar când s-ar afla astfel de învatatori, ei au lipsa de învatacei, care sa se fi lepadat în asa fel de ei însisi si de voile lor, încât sa nu se mai deosebeasca întru nimic de trupul neînsufletit, sau de materia supusa mesterului; ca precum sufletul lucreaza în trup ceea ce vrea, trupul nefacând nimic împotriva, si precum mesterul îsi arata mestesugul sau în materie, nefiind împiedicat întru nimic de ea de la scopul sau, asa învatatorul sa lucreze în învatacei stiinta virtutii, fiindu-i cu totul ascultatori si neîmpotrivindu-i-se întru nimic. (Nil Ascetul)30

·         Mai marele e dator sa spuna supusului ceea ce e dator sa faca; iar daca nu e ascultat, sa-i vesteasca venirea relelor. (Marcu Ascetul)30

·         Daca ti s-a rânduit sa înveti întru Domnul si nu esti ascultat, întristeaza-te cu mintea, dar nu te tulbura la aratare. Caci întristându-te nu vei fi osândit cu cel neascultator. Dar tulburându-te, vei fi ispitit prin acelasi lucru. (Marcu Ascetul)30

·         În vremea tâlcuirii, sa nu ascunzi cele ce privesc pe cei de fata, povestindu-le lucrurile cuviincioase si vrednice de lauda mai lamurit, iar pe cele greu de auzit, mai acoperit. (Marcu Ascetul)30

·         Celui ce nu se afla în ascultarea ta sa nu-i aduci greseala în fata. Caci aceasta tine mai mult de stapânire, decât de sfatuire. (Marcu Ascetul)30

·         Cele spuse la plural se fac tuturor de folos, aratând fiecaruia în cunostinta cele ale sale. (Marcu Ascetul)30

·         Cel ce vorbeste drept e dator si el sa fie plin de multumire, ca unul ce primeste cuvintele de la Dumnezeu. Caci adevarul nu este al celui ce graieste, ci al lui Dumnezeu, care i-l daruieste. (Marcu Ascetul)30

·         Nu te gâlcevi cu cei care nu ti-au facut marturisire de supunere, când se împotrivesc adevarului, ca sa nu-ti stârnesti ura, cum zice Scriptura. (Marcu Ascetul)30

·         Acela care cedeaza ucenicului când se împotriveste unde nu trebuie, îl rataceste în privinta acelui lucru si-l pregateste sa nesocoteasca rânduielile supunerii. (Marcu Ascetul)30

·         Cel ce sfatuieste sau mustra întru frica lui Dumnezeu pe acela care pacatuieste îsi câstiga sie-si virtutea opusa greselii. Iar cel ce tine minte raul si osândeste cu rautate cade în aceeasi patima, dupa legea duhovniceasca. (Marcu Ascetul)30

·         Când vatamarea ce izvoraste de la unul se întinde la multi, nu trebuie sa ai îndelunga rabdare, nici sa cauti folosul tau, ci al celor multi, ca sa se mântuiasca. Caci e mai folositoare virtutea multora, decât cea a unuia. (Marcu Ascetul)30

·         Nu încerca sa folosesti prin mustrari pe cel ce se lauda cu virtutile, fiindca acela nu poate fi si iubitor de fala si iubitor de adevar. (Marcu Ascetul)30

 

Plânsul

·         Mai întâi roaga-te pentru dobândirea lacrimilor, ca prin plâns sa înmoi salbaticia ce se afla în sufletul tau; si, dupa ce vei fi marturisit astfel împotriva ta faradelegile tale înaintea Domnului, sa primesti iertare de la El. (Evagrie Ponticul)32

·         Foloseste-te de lacrimi pentru a dobândi împlinirea oricarei cereri. Caci foarte mult se bucura Stapânul, când te rogi cu lacrimi. (Evagrie Ponticul)32

·         Daca versi izvoare de lacrimi în rugaciunea ta, sa nu te înalti întru tine, ca si cum ai fi mai presus de multi. Caci rugaciunea ta a primit ajutor ca sa poti rascumpara cu draga inima pacatele tale si sa îmblânzesti pe Stapânul prin lacrimi. Deci sa nu întorci spre patima înlaturarea patimilor, ca sa nu mânii si mai mult pe Cel ce ti-a daruit harul. (Evagrie Ponticul)32

·         Multi plângând pentru pacate uita de scopul lacrimilor; si asa, pierzându-si mintea, au ratacit. (Evagrie Ponticul)32

·         Când socotesti ca nu ai trebuinta de lacrimi în rugaciunea ta pentru pacate, gândeste-te cât de mult te-ai departat de Dumnezeu, având datoria sa fii pururea în El, si vei lacrima cu si mai multa caldura. Astfel, cunoscând masurile tale, vei plânge cu usurinta, dosadindu-te dupa Isaia: “Cum, necurat fiind si petrecând în mijlocul unui astfel de popor, adica între potrivnici, îndraznesti sa te înfatisezi înaintea Domnului Savaot?”32

·         Sa nu te înalti când versi lacrimi în vremea rugaciunii, caci Hristos este Cel ce s-a atins de ochii tai de ai putut vedea cu mintea. (Marcu Ascetul)32

 

Pocainta, metanoia

·         Dupa ce ai pacatuit în ascuns, nu încerca sa uiti. „Caci toate sunt goale si descoperite pentru ochii Domnului, înaintea Caruia avem sa dam socoteala”. Arata-te Stapânului cu cugetul tau. „Caci omul cauta la fata, pe când Dumnezeu priveste în inima”. (Marcu Ascetul)33

·         Cel ce pacatuieste fara sa fie silit, cu greu se pocaieste, pentru ca dreptatea lui Dumnezeu este fara de greseala. (Marcu Ascetul)33

·         Cel ce se pocaieste asa cum se cuvine e luat în râs de nebuni. Dar aceasta sa-i fie semn de buna placere la Dumnezeu. (Marcu Ascetul)33

·         De va cadea cineva în orice fel de pacat si nu se va întrista pe masura greselii, cu usurinta va cadea iarasi în aceeasi cursa. (Marcu Ascetul)33

·         Sunt foarte putini aceia care îsi cunosc cu de-amanuntul toate greselile lor si a caror minte nu e rapita niciodata de la pomenirea lui Dumnezeu. Caci precum ochii nostri cei trupesti, când sunt sanatosi pot vedea toate, pâna si tântarii care zboara în aer, dar când sunt acoperiti cu albeata sau de niscai urdori, chiar daca vine înaintea lor vreun lucru mare nu-l vad decât foarte sters, iar pe cele mici nici nu le prind cu simtul vederii, tot asa si sufletul, de îsi va subtia cu luare aminte coaja care i-a venit din iubirea de lume, va socoti chiar si cele mai mici greseli ale sale ca foarte mari si va varsa neîncetat lacrimi peste lacrimi cu multa multumire. Caci s-a spus: „Dreptii se vor marturisi numelui Tau”. Dar de va starui în dragoste de lume, chiar daca ar savârsi vreo ucidere, sau alta fapta vrednica de mare pedeapsa, o va privi foarte linistit, iar celorlalte greseli nu le va da nici o însemnatate, ci le va socoti adeseori ca ispravi. De aceea nu se va rusina netrebnicul nici chiar sa le apere cu caldura. (Diadoh al Foticeii)33

·         Câti ne facem partasi de sfânta cunostinta vom avea parte fara îndoiala si de împrastierile fara de voie. „Am însemnat, zice dumnezeiescul Iov, si ceea ce am gresit fara voie”. Si a facut asa cu dreptate. Caci daca nu ar înceta cineva de-a pomeni pururi pe Dumnezeu si daca n-ar uita uneori sfintele lui porunci, nu ar cadea în greseala de voie sau fara de voie. Trebuie prin urmare sa aducem îndata Stapânului marturisire întinsa si despre greselile fara de voie, adica sa împlinim cu prisosinta canonul obisnuit (caci nu este om care sa nu faca greseli omenesti), pâna se va încredinta constiinta noastra prin lacrimile dragostei despre iertarea acestora. „Caci de vom marturisi, zice, pacatele noastre, credincios este si drept ca sa ne ierte pacatele noastre si sa ne curateasca de toata nedreptatea”. Trebuie sa luam aminte la simtirea cu care facem marturisirea, ca nu cumva constiinta noastra sa se minta pe sine, cugetând ca s-a marturisit de ajuns lui Dumnezeu. Fiindca judecata lui Dumnezeu este cu mult mai buna decât constiinta noastra, chiar daca ar fi cineva deplin încredintat ca nu mai stie nimic necuratit în sine. Prea Înteleptul Pavel ne învata zicând: „Dar nici pe mine nu ma judec. Caci deja nu stiu nimic întru mine, dar nu ma îndreptez întru aceasta. Iar Cel ce ma judeca pe mine este Domnul”. Daca deci nu ne vom marturisi cum trebuie si pentru greselile fara voie, vom afla în noi în vremea iesirii noastre o oarecare frica nelamurita. Trebuie sa ne rugam si noi cei ce iubim pe Domnul, ca sa ne aflam atunci în afara de orice frica. Caci cel ce va fi atunci în frica nu va trece slobod peste capeteniile iadului. Fiindca are, ca si aceia, în frica sufletului o marturie a pacatului sau. Dar sufletul ce se veseleste în dragostea lui Dumnezeu, în ceasul dezlegarii, se înalta atunci cu îngerii pacii deasupra ostilor întunecate. Caci dragostea duhovniceasca parca îl într-aripeaza, dat fiind ca a împlinit fara lipsuri legea. De aceea cei ce ies cu o astfel de îndraznire din viata vor fi rapiti pâna în prezenta Domnului împreuna cu toti Sfintii. Iar cei ce se tem chiar si numai putin în ceasul mortii vor fi lasati în gramada celorlalti oameni, ca unii ce se afla sub judecata; caci ei vor trebui sa fie cercati prin focul judecatii si asa sa primeasca partea ce li se cuvine dupa faptele lor, de la Bunul nostru Dumnezeu si împaratul Iisus Hristos. Fiindca El este Dumnezeul dreptatii si a Lui este bogatia bunatatii Împaratiei, de care ne va face parte noua celor ce-L iubim pe El, în veac si în toti vecii vecilor. Amin. (Diadoh al Foticeii)33

·         Sa stam deci, fratilor, întru frica lui Dumnezeu, pazind si supraveghind lucrarea virtutilor. Sa nu dam pricina de sminteala cunostintei noastre, ci sa luam aminte la noi însine întru frica lui Dumnezeu, pâna când se va dezrobi si ea dimpreuna cu noi, ca sa se faca între noi ei ea unire deplina. Ea va fi atunci paznica noastra, aratându-ne fiecare lucru de care trebuie sa ne ferim. Daca însa nu o vom asculta, se va departa de la noi si ne va parasi si vom cadea în mâinile vrajmasilor, care nu vor mai avea mila de noi. Caci iata cum ne-a învatat Stapânul nostru, zicând: „Împaca-te cu pârâsul tau, pâna esti înca pe cale cu el”… si cele urmatoare. Pârâsul este constiinta, fiindca se împotriveste omului ce vrea sa faca voia trupului, iar daca acesta nu vrea sa o asculte îl da pe mâna vrajmasilor sai. (Isaia Pustnicul)33

 

Postul, înfrânarea – îmbuibarea, betia

·         Uneori trupul e bolnav si de trebuie sa manânci si de doua, de trei si de mai multe ori, sa nu fie întristat cugetul tau caci ostenelile trupesti nu trebuie sa fie tinute si în timpuri de boala si de slabiciune, ci trebuie lasate atunci mai slobod în anumite privinte, ca sa se întareasca trupul din nou spre aceleasi osteneli ale vietuirii. Iar în privinta înfrânarii de la anumite bucate, nu ne-a oprit dumnezeiescul cuvânt ca sa nu mâncam ceva, ci a zis: “Iata am dat voua toate, ca pe legumele ierburilor”, “mâncati-le nimic cercetând”, si: “Nu cele ce intra în gura spurca pe om”. Deci înfrânarea de la anumite bucate e lucru ce ramâne la alegerea ta, ca o osteneala a sufletului. (Evagrie Ponticul)34

·         Când dracul pântecelui, luptând mult si adeseori nu izbuteste sa strice înfrânarea întiparita, atunci împinge mintea la pofta nevointei celei mai de pe urma, aducându-i înainte si cele privitoare la Daniil, viata lui saraca si semintele, si aminteste si de viata altor oarecari pustnici care au trait totdeauna asa, si sileste pe ascet sa se faca urmatorul acelora. Astfel, urmarind înfrânarea fara masura, va pierde si pe cea masurata, de la o vreme trupul nemaiputând-o pastra din pricina slabiciunii. Si asa va ajunge sa binecuvinteze trupul si sa blesteme inima. Socot deci ca e drept sa nu asculte acestia de acela si sa nu se retina de la pâine, untdelemn si apa. Caci aceasta rânduiala au cercat-o fratii, gasind-o foarte buna. Desigur aceasta sa nu o faca spre saturare si sa o faca numai o data pe zi. M-as mira daca vreunul, saturându-se cu pâine si cu apa, ar mai putea lua cununa nepatimirii. Iar nepatimire numesc nu simpla oprire a pacatului cu fapta, caci aceasta se zice înfrânare, ci aceea care taie din cugetare gândurile patimase, pe care Sfântul Pavel a numit-o si “taiere duhovniceasca împrejur a iudeului ascuns”. Iar daca se descurajeaza cineva auzind acestea, sa-si aduca aminte de vasul alegerii, de Apostol, care a împlinit alergarea în foame si sete. Dar imita si vrajmasul adevarului, dracul descurajarii, pe acest drac, punând în minte celui ce se înfrâneaza, retragerea cea mai de pe urma, îndemnându-l la râvna lui Ioan Botezatorul si a începatorului pustnicilor, Antonie, ca neputând rabda acesta retragerea îndelungata si neomeneasca, sa fuga cu rusine, parasind locul, iar dracul sa se laude zicând: “L-am biruit!”. (Evagrie Ponticul)34

·         Foarte potrivit s-a adaugat apoi la cuvintele: „pe piept si pe pântece”, cuvântul „vei umbla”. Caci placerea nu stapâneste asupra celor ce stau pe loc si sunt linistiti, ci asupra celor ce sunt mereu în miscare si plini de tulburare. Dar mai mult decât din acestea, pornirea spre desfrâu vine din lacomia pântecelui. Din acest motiv si firea, voind sa arate apropierea acestor patimi, a numit organele de împreunare „cele de sub pântece”, aratând înrudirea lor prin vecinatate. Caci daca slabeste aceasta patima, slabeste din saracirea celei de deasupra, iar daca se aprinde si se întarâta, de acolo îsi primeste puterea. Dar lacomia pântecelui nu numai ca o hraneste si o alapteaza pe aceasta, ci si alunga toate virtutile. Caci stapânind si tinând ea puterea, cad si se nimicesc toate virtutile: înfrânarea, cumpatarea, barbatia, rabdarea si toate celelalte. Aceasta a aratat-o Ieremia acoperit, zicând ca mai marele bucatarilor din Babilon a darâmat de jur împrejur zidurile Ierusalimului, numind prin mai marele bucatarilor patima lacomiei. Caci precum mai marele bucatarilor îsi da toata silinta sa slujeasca pântecele si nascoceste nenumarate mestesuguri ca sa produca placeri, tot asa lacomia pântecelui pune în miscare tot mestesugul ca sa serveasca placerii în vremea foamei; iar felurimea mâncarilor darâma si surpa la pamânt întaritura virtutilor. De fapt mâncarile gustoase si mestesugit drese se fac unelte de darâmare ale virtutii bine întarite, clatinând si darâmând statornicia si taria ei. Pe de alta parte, precum belsugul alunga virtutile, tot asa putinatatea surpa întariturile pacatului. Caci asa cum mai marele bucatarilor din Babilon a darâmat zidurile Ierusalimului, adica ale sufletului pasnic, tragându-l cu mestesugul bucatariei spre placerile trupului, tot asa pâinea de orz a israelitilor, rostogolindu-se, a rasturnat corturile madianitilor. Fiindca hrana saracacioasa, rostogolindu-se si înaintând mult, risipeste patimile curvie. Caci madianitii poarta simbolul patimilor curviei, fiindca ei sunt cei ce au dus desfrânarile în Israil si au amagit mare multime dintre tineri. Si foarte potrivit zice Scriptura ca Madianitii aveau corturi, iar Ierusalimul zid, caci toate cele ce înconjoara virtutea sunt întarite si sigure, iar cele ce sustin pacatul sunt forma si cort, nedosebindu-se întru nimic de nalucire. (Nil Ascetul)34

·         Caci vietuirea potrivit cu firea ne-a fost rânduita aceeasi noua si dobitoacelor, de catre Facator. „Iata v-am dat voua, zice Dumnezeu catre oameni, toata iarba câmpului, ca sa fie voua si dobitoacelor spre mâncare”. Primind deci împreuna cu necuvântatoarele o hrana de obste, dar stricând-o prin nascocirile noastre într-una mai desfatatoare, cum nu vom fi socotiti, cu drept cuvânt, mai necuvântatori decât acelea, daca dobitoacele ramân între hotarele firii, neclintind nimic din cele rânduite de Dumnezeu, iar noi, oamenii cinstiti, cu ratiune, am iesit cu totul din vechea rânduiala? Caci care sunt fripturile dobitoacelor, care sunt nenumaratele mestesuguri ale placintarilor si bucatarilor, care stârnesc placerile ticalosului de pântece? Oare nu iubesc acelea vechea simplitate, mâncând iarba si îndestulându-se cu ce se nimereste si folosindu-se de apa râurilor, dar si de aceasta destul de rar? De aceea le sunt putine si placerile de sub pântece, pentru ca nu-si aprind dorintele cu nici o mâncare grasa, încât nici nu stiu totdeauna de deosebirea între barbatus si femeiusca. Caci un singur timp al anului le stârneste aceasta simtire, când legea firii le-a rânduit împreunarea pentru însamântarea aceleiasi specii, spre pastrarea neamului; în cealalta vreme asa de mult se înstraineaza, încât uita cu totul de o astfel de dorinta. Dar oamenilor, pofta nesaturata dupa placerile desfrânate, odraslita din belsugul si felurimea mâncarilor, le-a semanat dorinte furioase, neîngaduindu-le patima sa se linisteasca în nici o vreme. (Nil Ascetul)34

·         Subtiaza-ti deci trupul tânar, o fiule, si îngrasa-ti sufletul nemuritor cu cele spuse înainte, iar mintea înnoieste-ti-o cu virtutile mai înainte însirate, prin conlucrarea Duhului. Caci trupul tânar, îngrasat cu felurite mâncari si cu bautura de vin, e ca un porc gata de junghiere. Sufletul lui e junghiat de aprinderea placerilor trupesti, iar mintea lui e robita de fierberea poftelor rele, neputând sa se împotriveasca placerilor trupului. Caci îngramadirea sângelui pricinuieste împrastierea duhului. Mai ales bautura de vin nici sa n-o miroasa tineretea, ca nu cumva prin focul îndoit, nascut din lucrarea patimii dinauntru si din bautura de vin, turnata din afara, sa i se înfierbânte peste masura placerea trupului si sa alunge de la sine placerea duhovniceasca a durerii nascuta din strapungerile inimii si sa aduca în ea întunecare si împietrire. Ba de dragul poftei duhovnicesti, tineretea nici la saturarea de apa sa nu se gândeasca. Caci putinatatea apei ajuta foarte mult la sporirea cumpatarii. Dupa ce vei proba aceasta cu lucrul, vei lua singur încredintarea prin experienta. Caci acestea nu ti le rânduim si hotarâm fiindca vrem sa-ti punem asupra un jug silnic, ci, îndemnându-te si sfatuindu-te cu dragoste, ti le dam ca pe o socotinta si cale buna de urmat spre sporirea în fecioria adevarata si în cumpatarea deplina, lasând la sloboda ta alegere sa faci ce vrei. (Marcu Ascetul)34

·         Precum trupul îngreunat de multimea mâncarilor face mintea molâie si greoaie, tot asa când e slabit de prea multa înfrânare face partea contemplativa a sufletului, posomorâta si neiubitoare de cunostinta. Deci mâncarile trebuie sa se potriveasca cu starea trupului. Când trupul e sanatos, trebuie sa fie chinuit atât cât trebuie, iar când e slabit, sa fie îngrijit, dar cu masura. Caci cel ce se nevoieste nu trebuie sa-si slabeasca trupul decât atâta cât trebuie ca sa-i înlesneasca lupta, ca prin ostenelile trupului si sufletul sa se curateasca dupa cuviinta. (Diadoh al Foticeii)34

·         Precum pamântul udat cu masura face sa rasara cu cel mai mare spor samânta curata semanata în el, dar înecat de multe ploi aduce numai spini si maracini, asa si pamântul inimii, de vom folosi vinul cu masura, va scoate la iveala, curate, semintele ei firesti, iar pe cele semanate de Duhul Sfânt în ea le va face sa rasara foarte înfloritoare si cu mult rod; dar de o vom scalda în multa bautura, va preface în spini si maracini toate gândurile ei. (Diadoh al Foticeii) 34

·         Când mintea noastra înoata în valurile bauturii, nu numai ca vede în somn cu patima chipurile zugravite de draci, ci îsi plasmuieste si în sine anumite vederi frumoase, îmbratisând cu foc nalucirile sale, ca pe niste amante. Caci înfierbântându-se madularele ce servesc la împreunarea trupeasca de caldura vinului, mintea e silita sa-si înfatiseze vreo umbra placuta a patimii. Se cuvine deci ca, folosindu-ne de dreapta masura, sa ne ferim de vatamarea ce vine din lacomie. Caci daca nu s-a nascut în minte placerea, care sa o împinga spre zugravirea pacatului, ea ramâne întreaga lipsita de naluciri si, ceea ce-i mai mult, neafemeiata. (Diadoh al Foticeii)34

·         Cei ce vor sa-si înfrâneze partile trupului care se umfla, nu trebuie sa umble dupa bauturile drese, pe care mesterii acestei nascociri le numesc aperitive, fiindca deschid drumul spre pântece belsugului de mâncari. Caci nu numai calitatea lor e vatamatoare pentru trupurile celor ce se nevoiesc, ci si însasi amestecarea lor prosteasca raneste foarte tare constiinta tematoare de Dumnezeu. Ce-i lipseste doar vinului, ca sa fie muiata asprimea lui prin amestecarea cu felurite dulcegarii? (Diadoh al Foticeii)34

·         Domnul nostru Iisus Hristos, învatatorul acestei sfintite vietuiri, a fost adapat cu otet în vremea patimilor de catre cei ce slujeau poruncii diavolesti, ca sa ne lase (îmi pare mie) o pilda învederata despre dispozitia ce trebuie sa o avem în timpul sfintitelor nevointe. Caci nu trebuie sa se foloseasca, zice, de mâncari si bauturi dulci cei ce se lupta împotriva pacatului, ci sa rabde mai degraba, fara sovaire, acreala si amaraciunea luptei. Dar s-a mai adaugat si isop în buretele ocarii ca sa ni se arate deplin modul în care ne putem curata. Caci acreala este proprie nevointelor, iar curatirea e proprie desavârsirii. (Diadoh al Foticeii)34

 

Râvna, osteneala – lenevia, indiferenta

·         Daca întrebuintam orice sârguinta si iscusinta ca sa scapam de moartea trupeasca, cu atât mai vârtos suntem datori sa ne straduim ca sa scapam de moartea sufleteasca, pentru ca cel ce voieste sa se mântuiasca nici o piedica nu are, fara numai negrija si lenea. (Antonie cel Mare)38

·         Ma aflam în miez de zi lânga Sfântul Macarie si, topindu-ma de sete, i-am cerut apa sa beau. Iar el îmi zise: ”Îndestuleaza-te cu umbra, caci multi calatoresc acum si umbla cu corabiile pe mare si nici pe aceasta nu o au”. Apoi marturisindu-i gânduri despre înfrânare, mi-a zis: “Îndrazneste, fiule, ca eu în douazeci de ani întregi nu m-am saturat nici de pâine, nici de apa, nici de somn; ci pâinea o mâncam cântarita la cumpana, apa o beam cu masura, si numai rezemându-ma putin de pereti furam oleaca somn”. (Evagrie Ponticul)38

·         Nu socoti ca ai dobândit virtute, daca n-ai luptat mai înainte pâna la sânge pentru ea. Caci trebuie sa te împotrivesti pacatului pâna la moarte, luptându-te cu el si neslabind, dupa dumnezeiescul Apostol. (Evagrie Ponticul)38

·         Privegherea, rugaciunea si rabdarea necazurilor ce vin asupra noastra aduc inimii zdrobirea neprimejdioasa si folositoare, daca nu împrastiem tovarasia lor prin lacomia dupa ceva. Caci cel ce rabda în aceasta, si în celelalte va fi ajutat; iar cel nepasator si împrastiat, la iesirea din trup, cumplit se va chinui. (Marcu Ascetul)38

·         Inima iubitoare de placeri, în vremea iesirii i se face sufletului închisoare si lant; iar cea iubitoare de osteneli îi este poarta deschisa. (Marcu Ascetul)38

·         „Cel ce se lupta, se înfrâneaza de la toate”; si nu se odihneste pâna nu va pierde Domnul samânta din Babilon. (Marcu Ascetul)38

·         Ostenelilor pentru evlavie le urmeaza mângâierea. Iar aceasta o cunoastem prin legea lui Dumnezeu si prin constiinta. (Marcu Ascetul)38

·         Bine este sa folosim prin cuvinte pe cei care întreaba; dar mai bine e sa conlucram cu ei prin rugaciune si virtute. Caci cel ce, prin acestea, se aduce pe sine la Dumnezeu, ajuta si aproapelui. (Marcu Ascetul)38

·         Calea virtutii li se arata celor ce încep sa iubeasca evlavia, aspra si posomorâta. Nu fiindca asa este ea, ci fiindca firea omeneasca îndata ce-a iesit din pântece la larg se da în tovarasia placerilor. Caci obisnuintele rele, fiind supuse celor bune prin împlinirea binelui, s-au pierdut deodata cu amintire placerilor nesocotite. Drept urmare sufletul umbla de aici înainte cu bucurie pe toate cararile virtutilor. Pentru aceasta Domnul. Aducându-ne la începutul caii mântuirii, zice: „Strâmta si anevoioasa este calea care duce la viata si putini umbla pe ea”. Iar catre cei ce vreau sa se apuce cu multa hotarâre de pazirea sfintelor Sale porunci, zice: „Jugul Meu este blând si sarcina mea usoara”. Deci la începutul nevointelor trebuie sa împlinim sfintele porunci ale lui Dumnezeu cu o vointa oarecum silita, ca, vazând Domnul cel bun scopul si osteneala noastra, sa ne trimita voia Lui cea gata de ajutor, ca sa slujim apoi cu multa placere poruncilor Sale slavite. Caci atunci ni se întareste de la Domnul vointa, ca sa facem cu multa bucurie, neîncetat, binele. Atunci vom simti cu adevarat ca Dumnezeu este „Cel ce lucreaza în noi si sa vrem si sa lucram pentru bunavointa”. (Diadoh al Foticeii)38

 

Rabdare, suferinta

·         Necazul pe care îl rabzi cu buna întelegere te va face sa-i afli rodul în vremea rugaciunii. (Evagrie Ponticul)39

·         Daca esti rabdator, pururea te vei ruga cu bucurie. (Evagrie Ponticul)39

·         Daca te îngrijesti de rugaciune, pregateste-te împotriva navalirii dracilor si rabda cu barbatie biciuirile lor. Caci vor veni asupra ta ca fiarele salbatice si tot trupul ti-l vor chinui. (Evagrie Ponticul)39

·         Pregateste-te ca un luptator încercat. De vei vedea fara de veste vreo nalucire, nu te clinti. Chiar daca ai vedea sabie scoasa împotriva ta, sau lumina navalind spre vederea ta, nu te tulbura; sau de vei vedea vreo forma urâcioasa si sângeroasa, sa nu-ti slabeasca sufletul. Ci stai drept, marturisind marturisirea cea buna si mai usor vei privi la vrajmasii tai. (Evagrie Ponticul)39

·         Cel ce rabda necazurile va ajunge si la bucurii. Si cel ce staruie în cele neplacute nu va fi lipsit nici de cele placute. (Evagrie Ponticul)39

·         Cel ce are grija de rugaciune curata, va patimi de la draci: ocari, loviri, strigate si vatamari. Dar nu va cadea, nici nu-si va parasi gândul, zicând catre Dumnezeu: “Nu ma voi teme de rele, caci Tu cu mine esti” si cele asemenea. În vremea unor astfel de ispite, foloseste-te de rugaciunea scurta si staruitoare. (Evagrie Ponticul)39

·         Nu te teme de nalbitori. Caci desi lovesc calcând si usca întinzând, prin acestea se fac vesmântul stralucitor. (Evagrie Ponticul)39

·         Inima învârtosata este poarta de fier zavorâta înaintea cetatii; iar celui ce patimeste raul si este strâmtorat i se deschide de la sine, ca si lui Petru. (Marcu Ascetul)39

·         Cel nedreptatit de oameni scapa de pacat si pe masura mâhnirii sale afla sprijin împotriva lui. (Marcu Ascetul)39

·         Cel ce crede în rasplata lui Hristos pe masura credintii sale rabda bucuros toata nedreptatea. (Marcu Ascetul)39

·         Cel ce se roaga pentru oamenii ce-l nedreptatesc, îi înspaimânta pe draci; iar cei ce lupta cu cei dintâi, e ranit de cei de al doilea. (Marcu Ascetul)39

·         E mai bine sa fim batjocoriti de oameni decât de draci; dar cel placut lui Dumnezeu pe amândoi i-a biruit. (Marcu Ascetul)39

·         Ocara de la oameni aduce întristare inimii, dar se face pricina de curatie celui ce o rabda. (Marcu Ascetul)39

·         Întâmplarea dureroasa face pe întelept sa-si aduca aminte de Dumnezeu si întristeaza pe masura ei pe cel ce a uitat pe Dumnezeu. (Marcu Ascetul)39

·         Orice suferinta fara voie sa te învete sa-ti aduci aminte de Dumnezeu; în acest caz nu-ti va lipsi prilejul spre pocainta. (Marcu Ascetul)39

·         Gândeste-te la sfârsitul oricarui necaz fara voie si vei afla în el pieirea pacatului. (Marcu Ascetul)39

·         Oricâta batjocura va rabda cineva pentru adevarul lui Hristos, va primi însutita slava de la multime. Dar mai bine este a face binele pentru cele viitoare. (Marcu Ascetul)39

·         Precum celor ce s-au hranit fara socoteala le foloseste absintul amar, asa celor cu purtari pacatoase le e de folos sa patimeasca rele. Caci leacurile acestea pe cei dintâi urmeaza îi face sanatosi, iar pe ceilalti îi pregatesc spre pocainta. (Marcu Ascetul)39

·         Precum celor ce s-au hranit fara socoteala le foloseste absintul amar, asa celor cu purtari pacatoase le e de folos sa patimeasca rele. Caci leacurile acestea pe cei dintâi urmeaza îi face sanatosi, iar pe ceilalti îi pregatesc spre pocainta. (Marcu Ascetul)39

·         Necazurile de acum pune-le alaturea cu bunatatile viitoare si nicicând descurajarea nu-ti va molesi nevointa. (Marcu Ascetul)39

·         Primeste împletirea celor bune si a celor rele, cu gând egal; si Dumnezeu va netezi neegalitatile dintre lucruri. Neegalitatea gândurilor aduce schimbarile starilor proprii. Caci Dumnezeu a rânduit în chip potrivit ca sa vie dupa cele de voie cele fara de voie. (Marcu Ascetul)39

·         Roaga-te sa nu-ti vie încercare; iar când vine, primeste-o ca pe a ta, nu ca pe una straina. (Marcu Ascetul)39

·         Nu socoti ca orice necaz vine peste oameni din pricina pacatelor, pentru ca sunt unii bine placuti si totusi încercati. E drept ca s-a scris: „Necuviosii si nelegiuitii vor fi prigoniti”. Dar tot asa s-a scris: „Cei ce voiesc sa traiasca cucernic în Hristos, prigoniti vor fi”. (Marcu Ascetul)39

·         Încercarile care ne vin pe neasteptate ne învata cu bun rost, sa fim iubitori de osteneala si ne atrag, chiar daca nu vrem, la pocainta. (Marcu Ascetul)39

·         Necazurile care vin asupra oamenilor sunt roadele pacatelor proprii. Iar daca le rabdam prin rugaciune, ne vom bucura iarasi de venirea lucrurilor bune. (Marcu Ascetul)39

·         Mare virtute e a rabda cele ce vin asupra noastra si a iubi pe cei ce ne urasc, dupa cuvântul Domnului. (Marcu Ascetul)39

·         Rabdarea necazurilor e semnul cunostintei adevarate; la fel neînvinovatirea oamenilor pentru nenorocirile tale proprii. (Marcu Ascetul)39

·         Daca vei întelege ce zice Scriptura, ca „în tot pamântul stapânesc judecatile lui Dumnezeu”, orice întâmplare ti se va face învatator spre cunostinta de Dumnezeu. (Marcu Ascetul)39

·         Când suferi vreo ocara de la oameni, cugeta îndata la slava ce-ti va veni de la Dumnezeu. Si ocara te va lasa neîntristat si netulburat; iar slava credincios si nesupus osândei, când va veni. (Marcu Ascetul)39

·         Precum cei ce plutesc pe mare rabda cu placere arsura soarelui, la fel cei ce urasc pacatul iubesc mustrarea. Pentru ca cea dintâi se împotriveste vântului, cea de-a doua patimilor. (Marcu Ascetul)39

·         Când sufletul care a pacatuit nu primeste necazurile ce vin asupra-i, atunci îngerii zic despre el: „Am doftorit Babilonul si nu s-a vindecat”. (Marcu Ascetul)39

·         Cel ce este nedreptatit de cineva si nu cere de la cel ce l-a nedreptatit ceea ce i se datoreaza, crede, cu privire la partea aceea, lui Hristos, si va lua însutit în veacul acesta si va mosteni viata vesnica. (Marcu Ascetul)39

·         Nu zice ca cel izbavit de patimi nu mai poate avea necazuri. Caci chiar daca nu pentru el, e dator totusi sa aiba necazuri pentru aproapele. (Marcu Ascetul)39

·         Daca vrei sa-ti amintesti neîncetat de Dumnezeu, nu respinge necazurile ca nedrepte, ci rabda-le ca pe unele ce vin dupa dreptate. Caci rabdarea lor trezeste si învioreaza amintirea prin fiecare întâmplare. Iar respingerea lor micsoreaza durerea si osteneala spirituala a inimii si prin aceasta produce uitarea. (Marcu Ascetul)39

·         Nu te bucura când faci bine cuiva, ci când rabzi dusmania care urmeaza, fara a pune la inima raul. Caci precum urmeaza noptile zilelor, asa urmeaza rautatile binefacerilor. (Marcu Ascetul)39

·         În durerile fara voie se ascunde mila lui Dumnezeu, care atrage la pocainta pe cel ce le rabda si izbaveste de muncile vesnice. (Marcu Ascetul)39

·         Întâmplarile dureroase vin asupra noastra pentru pacatele facute mai-nainte, fiecare greseala aducând dupa sine ceea ce se leaga de firea ei. (Marcu Ascetul)39

·         Cel ce cunoaste si stie adevarul nu se marturiseste lui Dumnezeu prin amintirea celor savârsite, ci prin rabdarea celor ce vin pe urma asupra lui. (Marcu Ascetul)39

·         Când respingi durerea si ocara, nu fagadui ca te vei pocai prin alte virtuti. Caci slava desarta si fuga de dureri obisnuiesc sa slujeasca pacatului chiar si prin cele de-a dreapta (prin virtuti). (Marcu Ascetul)39

·         Cel ce primeste reaua patimire si necinstea pentru adevar umbla pe calea apostolilor, luând crucea si încingându-se cu lanturi. Iar cel ce încearca sa aiba grija de inima sa fara acestea, rataceste cu mintea si cade în ispitele si cursele diavolului. (Marcu Ascetul)39

·         Cel ce voieste sa înlature relele viitoare e dator sa poarte cu placere pe cele de acum. Caci astfel împacându-se întelepteste cu lucrurile, va ocoli prin dureri mici pedepse mari. (Marcu Ascetul)39

·         Cel ce se împotriveste necazurilor se razboieste fara sa stie cu porunca lui Dumnezeu. Iar cel ce le primeste întru cunostinta adevarata, acela rabda pe Domnul, cum zice Scriptura. (Marcu Ascetul)39

·         Dupa ce a venit încercarea, nu întreba de ce, sau prin cine a venit, ci cum sa o porti cu multumire, fara întristare si fara pomenirea raului. (Marcu Ascetul)39

·         Daca Petru n-ar fi ramas fara izbânda în pescuitul de noapte, nu ar fi izbândit în cel de zi. Si daca Pavel nu si-ar fi pierdut vederea ochilor, nu ar fi câstigat-o pe cea a mintii. Iar daca Stefan nu ar fi fost batjocorit ca hulitor, nu ar fi vazut pe Dumnezeu, când i s-au deschis cerurile. (Marcu Ascetul)39

·         Precum lucrarea pentru Dumnezeu e virtute, asa necazul împotriva asteptarii se numeste încercare. (Marcu Ascetul)39

·         Tot necazul vadeste aplecare vointei, dându-i acestuia prilej sa încline fie la dreapta, fie la stânga. De aceea necazul ce se întâmpla sa vina se numeste încercare, dând celui ce se împartaseste de el cunostinta voilor sale ascunse. (Marcu Ascetul)39

·         De vrei sa nu fii muncit de gânduri rele, primeste umilirea sufletului si necazul trupului. Iar aceasta nu numai în parte, ci în toata vremea, locul si lucrul. Cel ce se lasa povatuit de buna voie prin necazuri, nu va fi stapânit de gândurile fara de voie. Iar cel ce nu primeste pe cele dintâi, va deveni, chiar daca nu vrea, robul celor de al doilea. (Marcu Ascetul)27 39

·         Daca esti nedreptatit si ti se înaspreste inima, nu te întrista, caci cu bun rost a fost pus în miscare ceea ce ti s-a întâmplat. Ci bucurându-te, alunga gândurile care rasar, stiind ca, biruindu-le de la primul atac, va fi biruit împreuna cu ele si raul dupa ce a fost pus în miscare; dar daca gândurile continua sa se miste, si raul sporeste. (Marcu Ascetul)39

·         Toata încercarea se aseamana cu un târg: cel ce stie sa faca negustorie câstiga mult; iar cel ce nu stie sufera paguba. (Marcu Ascetul)39

·         Cel ce nu se lasa povatuit de poruncile si de îndemnurile Scripturii va fi mânat înainte de biciul calului si de boldul asinului. Iar de se va împotrivi si acestora, i se vor strânge falcile în zabale si frâu. (Marcu Ascetul)39

·         Definitia rabdarii: staruinta neîncetata de a vedea cu ochii întelegerii pe Cel nevazut, ca vazut. (Diadoh al Foticeii)39

·         Când din pricina unor boli trupesti ce ni se întâmpla, ne scârbim de noi însine, trebuie sa stim ca sufletul nostru este înca rob poftelor trupului. De aceea doreste el fericire pamânteasca si nu vrea sa se desparta de bunatatile vietii, ci socoteste un mare neajuns sa nu se poata folosi, din pricina bolilor, de frumusetile vietii. Dar de va primi cu multumire supararile bolii, va cunoaste ca nu e departe de hotarele neprihanirii. Drept aceea, atunci si moartea o asteapta cu bucurie, ca fiind mai degraba pricina a vietii adevarate. (Diadoh al Foticeii)39

·         Precum ceara, daca nu e încalzita si înmuiata multa vreme, nu poate primi pecetea întiparita în ea, asa si omul nu poate primi pecetea virtutii lui Dumnezeu, daca nu e cercat prin dureri si neputinte. De aceea zice Domnul catre dumnezeiescul Pavel: „Îti este de ajuns harul Meu. Caci puterea Mea în neputinte se desavârseste”. Dar însusi Apostolul se lauda zicând: „Cu mare placere, deci, ma voi lauda întru neputintele mele, ca sa se salasluiasca întru mine puterea lui Hristos”. Dar si în Proverbe s-a scris: „Pe care-l iubeste Domnul, îl cearta, si bate pe tot fiul pe care-l primeste”. Apostolul numeste neputinte napustirile vrajmasilor crucii, care se întâmplau necontenit lui si tuturor Sfintilor, ca sa nu se înalte, cum însusi zice, de bogatia covârsitoare a descoperirii, pazind prin desele umiliri, cu evlavie, darul dumnezeiesc. Iar noi numim neputinte gândurile rele si slabiciunile trupesti. Caci atunci trupurile Sfintilor ce se nevoiau împotriva pacatului, fiind predate batailor aducatoare de moarte si altor felurite chinuri, erau cu mult deasupra patimilor intrate în firea omeneasca prin pacat. Dar acum bisericile având pace multa din mila Domnului, trebuie sa fie cercat trupul celor ce se nevoiesc pentru evlavie cu multe slabiciuni, iar sufletul cu gânduri rele. Aceasta se întâmpla mai ales celor în care cunostinta lucreaza întru multa simtire si încredintare, ca sa fie feriti de toata slava desarta si mândria, si sa poata primi, cum am zis, cu multa smerenie, pecetea frumusetii dumnezeiesti, dupa Sfântul care zice: „ însemnatu-s-a peste noi lumina fetei Tale, Doamne”. Deci trebuie sa rabdam cu multumire voia Domnului. Caci în felul acesta ni se va socoti drept a doua mucenicie necontenita suparare din partea bolilor si lupta cu gândurile dracesti. Caci cel ce zicea atunci sfintilor mucenici prin acele capetenii nelegiuite sa se lepede de Hristos si sa doreasca slava lumeasca spune si acum neîncetat aceleasi lucruri robilor lui Dumnezeu. Cel ce aducea atunci chinuri peste trupurile dreptilor si ocara cumplit pe cinstitii dascali prin cei ce slujeau socotintelor sale diavolesti, aduce si acum felurite patimiri marturisitorilor evlaviei, împreuna cu multe ocari si umiliri, mai ales când acestia ajuta cu multa putere saracilor ce sufera pentru slava Domnului. De aceea trebuie sa ne împlinim mucenicia constiintei noastre cu multa hotarâre si rabdare, înaintea lui Dumnezeu. Caci „rabdând, zice, am asteptat pe Domnul, si a cautat spre mine”. (Diadoh al Foticeii)39

 

Rugaciunea

·         Diavolii ori de câte ori ne vad ca stam la rugaciune, ne stau si ei cu sârguinta împotriva, sadind în mintea noastra cele ce nu trebuie, ca sa ni le aducem aminte sau sa le gândim în vremea rugaciunii. Asa vor ei sa duca mintea în robie, iar rugaciunea noastra sa o faca nelucratoare, desarta si nefolositoare. Caci desarta cu adevarat si nefolositoare este rugaciunea facuta fara frica, fara trezvie si priveghere. (Evagrie Ponticul)40

·         Când te vad dracii râvnind cu adevarat la rugaciune, îti strecoara gândurile unor lucruri asa zise trebuincioase; si dupa putina vreme îti fura amintirea lor, ca miscându-se mintea spre cautarea lor si neaflându-se, sa se descurajeze si sa se întristeze foarte. Apoi, când revine iarasi în rugaciune, îi aduce aminte cele cautate si cele amintite mai-nainte, ca mintea cautând sa le ia la cunostinta, sa piarda rugaciunea, care aduce roade. (Evagrie Ponticul)40

·         Când te va întâmpina o ispita, sau te va atâta o împotrivire, ca sa-ti misti mânia spre cel ce-ti sta împotriva, sau sa spui vreo vorba goala, adu-ti aminte de rugaciune si de porunca dumnezeiasca cu privire la ea, si îndata se va linisti miscarea fara rânduiala din tine.40

·         Toate câte le vei face pentru a te razbuna pe fratele care te-a nedreptatit îti vor fi spre sminteala în vremea rugaciunii. (Evagrie Ponticul)40

·         Necazul pe care îl rabzi cu buna întelegere te va face sa-i afli rodul în vremea rugaciunii. (Evagrie Ponticul)40

·         Dorind sa te rogi cum trebuie, sa nu întristezi vreun suflet; iar de nu, în desert alergi. (Evagrie Ponticul)40

·         Lasa-ti darul tau, zice, înaintea altarului si plecând împaca-te mai întâi cu fratele tau, si apoi venind te vei ruga netulburat. Caci amintirea raului înnegreste cugetul celui ce se roaga si întuneca rugaciunile lui. (Evagrie Ponticul)40

·         Rugându-te tu cum trebuie, ti se vor întâmpla astfel de lucruri încât sa ti se para ca ai dreptate sa te folosesti de mânie. Dar nu este nici o mânie dreapta împotriva aproapelui. Caci de vei cauta vei afla ca este cu putinta sa rânduiesti lucrul bine si fara mânie. Deci foloseste-te de tot mestesugul ca sa nu izbucnesti în mânie. (Evagrie Ponticul)40

·         Uneori stând la rugaciune te vei ruga dintr-odata bine; alteori, chiar ostenindu-te foarte, nu vei ajunge la tinta, ca sa ceri si mai mult, si primind, sa ai un câstig care nu-ti mai poate fi rapit. (Evagrie Ponticul)40

·         Apropiindu-se îngerul, se departeaza gramada toti cei ce ne tulbura, si mintea se afla în multa odihna, rugându-se curat. Alteori, amenintându-se obisnuitul razboi, mintea se lupta si nu poate sa se linisteasca, deoarece s-a amestecat mai-nainte cu felurite patimi. Totusi cerând si mai mult va afla. Caci “celui ce bate i se va deschide”. (Evagrie Ponticul)40

·         De multe ori, rugându-ma, am cerut sa mi se împlineasca ceea ce am socotit eu ca e bine, si am staruit în cerere, silind fara judecata voia lui Dumnezeu; nu i-am lasat Lui ca sa rânduiasca mai bine aceea ce stiu ca este de folos. Iar primind, m-am scârbit pe urma foarte, ca n-am cerut mai bine sa se faca voia lui Dumnezeu. Caci lucrul nu mi-a folosit asa cum credeam. (Evagrie Ponticul)40

·         Rugaciunea neîmprastiata este o întelegere suprema a mintii. (Evagrie Ponticul)40

·         Roaga-te mai întâi sa te curatesti de patimi; al doilea, sa te izbavesti de nestiinta si de uitare; al treilea, de toata ispita si parasirea. (Evagrie Ponticul)40

·         Cere în rugaciune numai dreptatea si împaratia, adica virtutea si cunostinta si toate celelalte se vor adauga tie. (Evagrie Ponticul)40

·         Rugându-te, pazeste-ti cu putere memoria, ca sa nu-ti puna înainte ale sale, ci misca-te pe tine spre gândul înfatisarii tale la judecata. Caci de obicei mintea e foarte rapita de memorie în vremea rugaciunii. (Evagrie Ponticul)40

·         Când diavolul cel preaviclean, facând multe, nu poate împiedica rugaciunea dreptului, o lasa pentru putina vreme mai domol si pe urma îl razboieste iarasi pe cel ce se roaga. Caci fie ca-l aprinde pe acesta spre mânie si asa strica starea lui cea buna dobândita prin rugaciune, fie ca-l atâta la placere patimasa si asa îi pângareste mintea. (Evagrie Ponticul)40

·         Dupa ce te-ai rugat cum trebuie, asteapta cele ce nu trebuie si stai barbateste pazind rodul tau. Caci spre aceasta ai fost rânduit dintru început, ca sa lucrezi si sa pastrezi. Asadar, dupa ce-ai lucrat, nu cumva sa lasi nepazit ceea ce ai facut. Iar de nu, n-ai folosit nimic rugându-te. (Evagrie Ponticul)40

·         Tot razboiul ce se aprinde între noi si dracii necurati nu se poarta pentru altceva decât pentru rugaciunea duhovniceasca. Caci lor le este foarte potrivnica si urâta, iar noua foarte mântuitoare si placuta. (Evagrie Ponticul)40

·         Cultivam virtutile pentru ratiunile fapturilor si pe acestea le cautam pentru Ratiunea care le-a dat fiinta. Iar aceasta obisnuieste sa se descopere în starea de rugaciune. (Evagrie Ponticul)40

·         Starea de rugaciune este o dispozitie nepatimasa, câstigata prin deprindere, care rapeste mintea înteleapta spre înaltimea spirituala, prin dragoste desavârsita. (Evagrie Ponticul)40

·         Cel ce a atins nepatimirea, înca nu se roaga cu adevarat. Caci poate sa urmareasca niscai cugetari simple si sa fie rapit de istoriile lor si sa fie departe de Dumnezeu. (Evagrie Ponticul)40

·         Când mintea zaboveste în ideile simple ale lucrurilor, înca nu a ajuns la locul rugaciunii. Caci poate sa se afle necontenit în contemplatia lucrurilor si sa flecareasca despre întelesurile lor, care, desi sunt idei simple, dar exprimând vederi de-ale lucrurilor, dau mintii forma si chipul lor si o duc departe de Dumnezeu. (Evagrie Ponticul)40

·         Daca vrei sa te rogi, ai trebuinta de Dumnezeu, care da rugaciune celui ce se roaga. Prin urmare cheama-l pe El, zicând: “Sfinteasca-se numele Tau, vie împaratia Ta”, adica Duhul Sfânt si Fiul Tau, Cel Unul nascut. Caci asa ne-a învatat, zicând: “În Duh si în Adevar se cade sa ne închinam Tatalui”. (Evagrie Ponticul)40

·         Cel ce se roaga în Duh si Adevar, nu-L mai preamareste pe Ziditor din fapturi, ci-L preamareste din El însusi. (Evagrie Ponticul)40

·         Daca esti teolog (daca te ocupi cu contemplarea lui Dumnezeu), roaga-te cu adevarat; si daca te rogi cu adevarat, esti teolog. (Evagrie Ponticul)40

·         Când mintea ta, cuprinsa de mult dor catre Dumnezeu, pleaca oarecum câte putin din trup si se departeaza de toate gândurile, care vin din simtire, din amintire, sau din starea umorala, umplându-se de evlavie si de bucurie, atunci socoteste ca te-ai apropiat de hotarele rugaciunii. (Evagrie Ponticul)4nticul)40

·         Duhul Sfânt, patimind împreuna cu noi de slabiciunea noastra, ne cerceteaza si când suntem necurati. Si daca afla numai ca mintea noastra i se roaga cu dragoste de adevar, se salasluieste în ea si alunga toata ceata de gânduri si de întelesuri care o împrejmuiesc, îndemnând-o spre dragostea rugaciunii duhovnicesti. (Evagrie Ponticul)40

·         Rugându-te, sa nu dai vreun chip lui Dumnezeu în tine, nici sa nu îngadui mintii tale sa se modeleaza dupa vreo forma, ci apropie-te în chip nematerial de Cel nematerial si vei întelege. (Evagrie Ponticul)40

·         Nu vei putea sa te rogi cu curatie pâna ce vei fi împletit cu lucruri materiale si tulburat de griji necontenite. Caci rugaciunea este legatura gândurilor. (Evagrie Ponticul)40

·         Nu poate cel legat sa alerge, nici mintea ce slujeste patimilor nu poate vedea locul rugaciunii duhovnicesti. Caci este trasa si purtata de gândul patimas si nu va avea o stare neclintita. (Evagrie Ponticul)40

·         De te rogi cu adevarat vei afla multa întarire si încredintare si îngerii vor veni la tine ca si la Daniil si-ti vor lumina întelesurile celor ce ti se întâmpla. (Evagrie Ponticul)40

·         Cunoaste ca sfintii îngeri ne îndeamna la rugaciune si stau de fata împreuna cu noi, bucurându-se si rugându-se pentru noi. Daca suntem prin urmare cu nepasare si primim gânduri potrivnice, îi amarâm foarte tare, dat fiind ca ei se lupta atâta pentru noi, iar noi nu avem sa ne rugam lui Dumnezeu nici pentru noi însine, ci dispretuind slujba noastra si, parasind pe Stapânul si Dumnezeul acestora, petrecem cu necuratii draci. (Evagrie Ponticul)40

·         Psalmodierea potoleste patimile si face sa se linisteasca neînfrânarea trupului. Iar rugaciunea face mintea sa-si împlineasca propria lucrare. (Evagrie Ponticul)40

·         Rugaciunea este lucrarea demna de vrednicia mintii, sau întrebuintarea cea mai buna si mai curata a ei. (Evagrie Ponticul)40

·         Psalmodierea este un lucru al întelepciunii variate; iar rugaciunea este începutul cunostintei nemateriale si simple. (Evagrie Ponticul)40

·         Daca te îngrijesti de rugaciune, pregateste-te împotriva navalirii dracilor si rabda cu barbatie biciuirile lor. Caci vor veni asupra ta ca fiarele salbatice si tot trupul ti-l vor chinui. (Evagrie Ponticul)40

·         Cel ce are grija de rugaciune curata, va patimi de la draci: ocari, loviri, strigate si vatamari. Dar nu va cadea, nici nu-si va parasi gândul, zicând catre Dumnezeu: “Nu ma voi teme de rele, caci Tu cu mine esti” si cele asemenea. În vremea unor astfel de ispite, foloseste-te de rugaciunea scurta si staruitoare. (Evagrie Ponticul) 40

·         Daca stai în rugaciune înaintea lui Dumnezeu Atotstiutorul, Facatorul si Proniatorul tuturor, de ce I te înfatisezi atât de lipsit de judecata, încât îti uiti de frica Lui cea neîntrecuta si tremuri de niste tântari si gândaci? Sau n-ai auzit pe cel ce zice: “De Domnul Dumnezeul tau sa te temi”, si iarasi: “De El se înfricoseaza si tremura toate, de fata puterii Lui” si cele urmatoare. (Evagrie Ponticul) 40

·         Sa ai în rugaciunea ta ochi neîmprastiat si, lepadându-te de trupul si sufletul tau, traieste prin mintrie Ponticul) 40

·         Altui iubitor de Dumnezeu, care-si ocupa mintea cu rugaciunea, umblând prin pustie, i s-au aratat doi îngeri, calatorind împreuna; dar el nu i-a bagat în seama, ca sa nu se pagubeasca de ceea ce-i mai bun. Caci îsi amintea de cuvântul Apostolului, care zice: “Nici Începatoriile, nici Puterile nu ne vor putea desparti de dragostea lui Hristos”. (Evagrie Ponticul)40

·         Rugaciune savârseste acela care totdeauna primul gând al sau ca rod al lui Dumnezeu.40

·         Ca monah ce doresti sa te rogi, fugi de orice minciuna si orice juramânt. Iar de nu, în zadar îti iei o înfatisare care nu ti se potriveste. (Evagrie Ponticul)40

·         De vrei sa te rogi în duh, nimic sa nu iei de la trup si nu vei avea nour care sa-ti faca umbra în vremea rugaciunii. (Evagrie Ponticul)40

·         Nu cauta sa alungi de la tine saracia si strâmtoarea, materiile rugaciunii neîmpovarate. (Evagrie Ponticul)40

·         Daca te rogi împotriva patimii, sau a dracului care te supara, adu-ti aminte de Cel ce zice: “Voi alunga pe vrajmasii mei si-i voi prinde si nu ma voi întoarce pâna ce nu-i voi nimeri. Asupri-i-voi pe ei si nu vor putea sa stea; cadea-vor sub picioarele mele”, si cele urmatoare. Iar acestea le vei spune cu usurinta, daca te vei înarma cu smerita cugetare împotriva vrajmasilor. (Evagrie Ponticul)40

·         Precum vederea neacoperita si tare a soarelui din miezul zilei, când lumineaza mai viu, nu foloseste ochiului bolnav, asa nu foloseste nici întiparirea rugaciunii suprafiresti si cu adevarat înfricosate, care se face în duh, mintii patimase si necurate. (Evagrie Ponticul)40

·         Atentia mintii cautând rugaciune va afla rugaciune; caci rugaciunea îi urmeaza atentiei mai mult decât orice altceva. De aceea trebuie sa ne sârguim spre ea. (Evagrie Ponticul) 40

·         Lauda rugaciunii nu sta simplu în cantitatea, ci în calitatea ei. Aceasta o arata cei ce s-au suit la templu precum si cuvântul: “Iar voi, rugându-va, nu bolborositi” si urmatoarele. (Evagrie Ponticul)40

·         Multe sunt felurile rugaciunii, care de care mai deosebit. Totusi nici una nu este vatamatoare, decât aceea care nu mai este rugaciune, ci lucrare diavoleasca. (Marcu Ascetul)40

·         Când îti aduci aminte de Dumnezeu înmulteste rugaciunea, ca atunci când Îl vei uita Domnul sa-si aduca aminte de tine. (Marcu Ascetul)40

·         Nu exista rugaciune desavârsita fara o chemare a mintii. Iar cugetul care striga neîmprastiat va fi auzit de Domnul. (Marcu Ascetul)40

·         Mintea care se roaga neîmprastiat strâmtoreaza si frânge inima; iar „inima înfrânta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi”. (Marcu Ascetul)40

·         Daca, în vreme ce te rogi, te copleseste trândavia, sau esti suparat în diferite chipuri de pacat, adu-ti aminte de moarte si de muncile înfricosate. Dar e mai bine sa te lipesti de Dumnezeu prin rugaciune si nadejde, decât sa te gândesti la lucruri dinafara, chiar daca sunt de folos. (Marcu Ascetul)40

·         Roaga-te staruitor la orice lucru, ca unul ce nu poti face nimic fara ajutorul lui Dumnezeu. (Marcu Ascetul)40

·         Rugaciunea neîmprastiata e semn de iubire fata de Dumnezeu la cel ce staruie în ea. Negrija de ea si împrastierea ei e dovada iubirii de placeri. (Marcu Ascetul)40

·         Toate câte le graim sau le savârsim fara rugaciune ni se arata pe urma sau gresite sau vatamatoare, si ne dovedesc lipsiti de cunostinta prin lucrurile care urmeaza. (Marcu Ascetul)40

·         Bine este sa tinem porunca cea mai cuprinzatoare si sa nu ne îngrijim de nimic în parte, ca astfel sa nu trebuiasca nici sa ne rugam pentru ceva aparte, ci sa cerem numai împaratia lui Dumnezeu, dupa cuvântul Domnului. Iar daca ne îngrijim de fiecare trebuinta, suntem datori sa ne si rugam pentru fiecare. Caci cel ce face sau se îngrijeste de ceva fara rugaciune nu se afla pe drumul cel bun care duce spre sfârsitul lucrului. Aceasta e ceea ce a spus Domnul: „Fara mine nu puteti face nimic”. (Marcu Ascetul)40

·         Daca ocupi vreodata pozitia întarita a rugaciunii curate, nu primi în acea vreme cunostinta lucrurilor, ridicata în fata ta de vrajmasul, ca sa nu pierzi ceea ce e mai de pret. Caci mai bine este sa-l sagetam cu sagetile rugaciunii, stând închisi în cetatuia noastra, decât sa stam de vorba cu el, care ne aduce daruri, uneltind sa ne desfaca de rugaciunea împotriva lui. (Marcu Ascetul)40

·         Când îi închidem mintii toate iesirile cu pomenirea lui Dumnezeu, ea cere o ocupatie care sa dea de lucru harniciei ei. Trebuie sa-i dam deci pe: Doamne Iisuse, prin care îsi poate ajunge deplin scopul. „Caci nimeni nu numeste Domn pe Iisus, fara numai în Duhul Sfânt”. Dar asa de strâns si de neîncetat sa priveasca la acest cuvânt în camarile sale, încât sa nu se abata nicidecum spre niscai naluciri. Caci toti aceia care cugeta neîncetat la acest nume sfânt si slavit în adâncul inimii, vor putea vedea odata si lumina mintii. Pentru ca daca e tinut strâns în amintire, el arde toata pata de pe fata sufletului, printr-o simtire puternica. „Caci Dumnezeul nostru este foc mistuitor” ce arde toata rautatea. Ca urmare Domnul atrage sufletul la iubirea puternica a slavei Sale. Caci zabovind numele acela slavit si mult dorit prin pomenirea mintii în caldura inimii, sadeste în noi numaidecât deprinderea de-a iubi bunatatea Lui, nemaifiind nimic care sa ne împiedice. Acesta este margaritarul cel de mult pret, pe care-l poate agonisi cineva vânzând toata averea sa, ca sa aiba o bucurie negraita de aflarea lui. (Diadoh al Foticeii)40

·         Mintea noastra adeseori se simte îngreunata la rugaciune, din pricina marii îngustimi si concentrari a acestei virtuti. Dar îmbratiseaza cu bucurie contemplarea si cuvântarea de Dumnezeu, data fiind largimea si libertatea de miscare ce i-o procura vederile dumnezeiesti. Ca sa nu-i dam asadar mintii putinta sa spuna multe, sau chiar sa zboare peste masura, sa ne îndeletnicim cel mai mult cu rugaciunea, cu cântarea Psalmilor si cu cetirea Scripturilor, netrecând cu vederea nici tâlcurile barbatilor învatati, a caror credinta se cunoaste din cuvinte. Pentru ca, facând aceasta, nu lasam mintea sa amestece cuvintele sale în cuvintele harului, precum nu-i îngaduim sa fie furata e slava desarta si sa fie împrastiata de multa placere a vorbariei, ci o pazim în vremea contemplatiei în afara de orice lucrare a închipuirii i facem prin aceasta ca aproape toate cugetarile ei sa fie întovarasite de lacrimi. Caci odihnindu-se în ceasurile de linistire (isihie) si îndulcindu-se mai ales cu dulceata rugaciunii, nu numai ca se va elibera de neajunsurile mai sus pomenite, ci va prinde si mai multa putere spre a se da cu agerime si fara osteneala contemplatiilor dumnezeiesti, sporind totodata cu multa smerenie în darul deosebirii. Dar trebuie sa stim ca este si o rugaciune mai presus de orice largime. Aceasta însa e proprie numai acelora care sunt plini în toata simtirea si încredintarea lor de darul Duhului Sfânt. (Diadoh al Foticeii)40

·         Când sufletul e plin de belsugul rodurilor sale firesti, îsi face cu glas mai mare si cântarea de psalmi si vrea sa se roage mai mult cu vocea. Dar când se afla sub lucrarea Duhului Sfânt, cânta si se roaga întru toata destinderea si dulceata, numai cu inima. Starii de suflet celei dintâi îi urmeaza o bucurie amestecata cu închipuiri, iar celei din urma, lacrimi duhovnicesti si dupa aceea o multumire iubitoare de liniste. Caci pomenirea, ramânând fierbinte din pricina glasului domol, face inima sa izvorasca anumite cugetari înlacrimate si blânde. Atunci se pot vedea cum se seamana semintele rugaciunii cu lacrimi în pamântul inimii, în nadejdea bucuriei secerisului ce va urma. Totusi, când suntem apasati de multa tristete, trebuie sa facem cântarea rugaciunii cu un glas putin mai mare, lovind sufletul cu sunete, în nadejdea bucuriei, pâna ce nourul acela greu va fi împrastiat de valurile melodiei. (Diadoh al Foticeii)40

·         Când inima primeste cu o oarecare durere fierbinte sagetaturile dracilor – încât îi pare celui razboit ca primeste chiar sagetile însesi,- sufletul uraste cu amar patimile, ca unul ce se afla la începutul curatirii. Caci daca nu s-ar îndurera mult de nerusinarea pacatului, nu ar putea sa se bucure îmbelsugat de bunatatea dreptatii. Cel ce vrea prin urmare sa-si curateasca inima sa o încalzeasca necontenit cu pomenirea Domnului Iisus, neavând decât acest cuget si acest lucru, fara încetare. Caci cei ce vreau sa se lepede de putreziciunea lor nu se cade ca uneori sa se roage, iar alteori nu, ci pururi sa petreaca cu rugaciune în pazirea mintii, chiar daca s-ar afla undeva afara de casa de rugaciune. Caci precum cel ce vrea sa curateasca aurul, daca lasa sa înceteze oricât de scurta vreme focul din cuptor, face sa se aseze iarasi zgura pe aurul curatit, asa si cel ce uneori pomeneste pe Dumnezeu, alteori nu, pierde prin întrerupere ceea ce se socoteste sa câstige prin rugaciune. E propriu barbatului iubitor de virtute sa tina pururi pamântul inimii în focul pomenirii lui Dumnezeu, ca asa, curatindu-se raul putin câte putin sub dogoarea bunei pomeniri, sufletul sa se întoarca cu desavârsire la stralucirea sa fireasca, spre si mai multa slava. (Diadoh al Foticeii)40

 

Saracie, detasare, lepadare – iubirea de argint, avaritia

·         Cei ce socotesc nefericire pierderea banilor, a copiilor, a slugilor, sau a oricarui alt lucru, sa stie întâi ca trebuie sa se multumeasca cu cele date de Dumnezeu; iar când trebuie sa le dea înapoi, sa fie gata a face aceasta cu recunostinta, întru nimic scârbindu-se pentru lipsirea de ele, mai bine zis pentru înapoierea lor. Caci dupa ce s-au folosit de cele ce nu erau ale lor, le-au dat iarasi înapoi. (Antonie cel Mare)41

·         Cei ce nu sunt multumiti cu cele ce le au la îndemna pentru trai, ci poftesc la mai mult, se fac robi patimilor, care apoi tulbura sufletul si îi insufla gânduri si închipuiri ca cele ce le au sunt rele. Si dupa cum hainele mai mari mai mari decât masura împiedica la miscare pe cei ce se lupta, asa si dorinta avutiei peste masura împiedica sufletele sa lupte sau sa se mântuiasca. (Antonie cel Mare)41

·         Starea în care se afla cineva fara sa vrea îi este si paza si osânda. Deci îndestuleaza-te cu cât ai, ca nu cumva purtându-te cu nemultumire, sa te pedepsesti singur fara sa simti. Iar calea spre aceasta este una singura: dispretuirea celor pamântesti. (Antonie cel Mare)41

·          Cât priveste hainele, sa nu poftesti sa ai haine de prisos, ci îngrijeste-te numai de cele care sunt de trebuinta trupului. “Arunca mai bine asupra Domnului grija ta si El va purta grija de tine”. “Caci el se îngrijeste, zice, de noi”. Daca esti lipsit de hrana sau de haine, nu te rusina sa primesti când ti le vor aduce altii, caci rusinea aceasta este un fel de mândrie. Iar daca prisosesti tu în aceasta, da si tu celui lipsit. Asa voieste Dumnezeu sa se chiverniseasca între dânsii copiii Sai. De aceea scrie Apostolul catre Corinteni cu privire la cei lipsiti: “Prisosul vostru sa împlineasca lipsa altora, ca si prisosul acelora sa împlineasca lipsa voastra; ca sa se faca potrivire, precum este scris: Celui ce are mult, nu i-a prisosit si celui ce are putin, nu i-a lipsit”. Deci având pentru timpul de acum cele de trebuinta, nu te griji pentru vremea ce vine, nici pentru o zi, nici pentru o saptamâna si nici pentru o luna. Caci venind de fata ziua de mâine, va aduce El cele de trebuinta. Tu cauta mai bine împaratia cerurilor si dreptatea lui Dumnezeu. “Cautati, zice Domnul, împaratia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate acestea se vor adauga voua”.(Evagrie Ponticul)41

·         Despre faptul ca nu trebuie sa ne îngrijim de îmbracaminte si bucate, socot de prisos a mai scrie, însusi Mântuitorul oprind acest lucru în Evanghelii. “Nu va îngrijiti, zice, în sufletul vostru ce veti mânca, sau ce veti bea, sau cu ce va veti îmbraca”, caci toate acestea le fac pagânii si necredinciosii, care leapada purtarea de grija a Stapânului si tagaduiesc pe Facatorul. De crestinii este cu totul strain acest lucru, de îndata ce cred ca si cele doua vrabii vândute cu un ban stau sub purtarea de grija a Sfintilor îngeri. Au însa dracii si obiceiul acesta: dupa gândurile necurate, aduc în suflet si pe acelea ale grijii, ca sa se departeze Iisus de la noi, umplut fiind locul cugetarii cu multime de gânduri, si sa nu mai poata rodi cuvântul, fiind coplesit de gândurile grijii. Lepadând dar asemenea gânduri, sa lasam toata grija noastra în seama Domnului, îndestulându-se cu cele de fata, cu îmbracaminte si hrana saracacioasa, ca sa slabim în fiecare zi pe parintii slavei desarte. Iar daca cineva socoteste ca nu-i sta bine în haina saracacioasa, sa priveasca la Sfântul Pavel cum asteapta în frig si dezbracat, cununa dreptatii. Daca Apostolul a numit lumea aceasta stadion si teatru, oare cel ce s-a îmbracat cu gândurile grijii, mai poate alerga spre rasplatirea chemarii de sus a lui Dumnezeu, sau mai poate sa lupte cu începatoriile, cu domniile si cu stapânitorii întunericului veacului acestuia? Eu nu stiu daca-i va fi cu putinta; acest lucru l-am învatat de la însesi cazurile vazute. Caci se va împiedica în haina si se va rostogoli la pamânt, ca si mintea de gândurile purtarii de grija, daca e adevarat cuvântul care zice ca mintea ramâne statornic lipita de comoara sa, ca “unde este comoara ta, acolo va fi si inima ta”. (Evagrie Ponticul)41

·         Când vor fugi degraba de la noi vreunele din gândurile necurate, sa cautam pricina pentru care s-a întâmplat aceasta. Oare pentru raritatea lucrului, fiind greu de gasit materia, sau pentru nepatimirea noastra, n-a putut vrajmasul nimic împotriva noastra? De pilda daca unui pustnic i-ar veni în minte gândul ca i s-a încredintat ocârmuirea duhovniceasca a primei cetati, desigur ca nu va zabovi la închipuirea aceasta; si pricina se cunoaste usor din cele spuse mai înainte. Dar daca unuia i-ar veni acest gând în legatura cu oricare cetate s-ar nimeri, si ar cugeta la fel, acela fericit este ca a ajuns nepatimirea. Asemenea si în privinta altor gânduri se va afla pricina cercetându-se în acelasi chip. Acestea trebuie sa le stim pentru râvna si puterea noastra, ca sa vedem daca am trecut Iordanul si ne-am apropiat de verdeata, sau înca petrecem în pustie, loviti de cei de alte neamuri. De pilda foarte multe fete mi se pare ca are dracul iubirii de argint si e foarte dibaci în puterea de-a amagi. Astfel când e strâmtorat de desavârsita lepadare de sine, îndata face pe purtatorul de grija si iubitorul de saraci. Primeste bucuros pe strainii care nu-s înca de fata, celor lipsiti le trimite ajutor, cerceteaza închisorile orasului si rascumpara sclavii; arata alipire femeilor bogate, îi face îndatorati pe cei carora le merge bine, sfatuieste pe altii sa se lepede de punga lor larga. Si astfel amagind sufletul, pe încetul îl învaluie în gândurile iubirii de argint si-l da pe mâna dracului slavei desarte. Iar acesta aduce înainte multimea celor ce slavesc pe Domnul pentru aceste purtari de grija si pune pe unii sa vorbeasca întreolalta câte putin despre preotie, prevestind moartea preotului de acum si iscodind nenumarate chipuri ca sa nu scape. Si asa biata minte, învaluita într-aceste gânduri, se lupta cu înversunare cu aceia dintre oameni care nu l-au primit, iar celor ce l-au primit le face daruri si-i primeste cu recunostinta. Pe cei ce se împotrivesc îi da pe mâna judecatorilor si unelteste ca sa fie scosi din hotarele cetatii. Aflându-se apoi aceste gânduri înlauntrul sau si învârtindu-se în minte, îndata ce înfatiseaza dracul mândriei, nalucind straluciri necontenite si draci înaripati în vazduhul chiliei, ca pâna la urma sa scoata pe om din minti. Noi, însa, dorind pierzarea astor fel de gânduri, sa traim cu multumire în saracie. “Caci e vadit ca nimic n-am adus în lume si nimic nu putem duce din ea. Având hrana si îmbracaminte, sa ne îndestulam cu ele”, aducându-ne aminte de Sfântul Pavel, care zice ca “ radacina tuturor relelor este iubirea de argint”. (Evagrie Ponticul)41

·         Domnul s-a lepadat cu totul de grija celor pamântesti si a poruncit sa cautam numai Împaratia Cerurilor, noi însa, silindu-ne sa umblam tocmai pe o cale potrivnica, am nesocotit poruncile Domnului, si departându-ne de purtarea lui de grija, ne-am pus nadejdile în mâini. El a spus: “Priviti la pasarile cerului, ca nu seamana, nici nu secera, nici nu aduna în jitnite si Tatal vostru cel din ceruri le hraneste pe ele”, si iarasi: “Priviti la crinii câmpului, cum cresc si nu se ostenesc, nici nu torc”. Ba chiar a poruncit Apostolilor sa nu-si ia cu ei nici traista, nici punga, nici toiag, ci sa tina seama de fagaduinta nemincinoasa, pe care le-a dat-o trimitându-i la slujba de ajutorare a celorlalti oameni când le-a spus: “Vrednic este lucratorul de hrana sa”. El stia ca mai mult ne asigura Providenta cele necesare, decât sârguinta noastra. Noi, însa, nu ne oprim de a agonisi pamânt cât se poate de mult. Cumparam turme de oi, boi de munca, râvniti la înfatisare si marime, si magari bine hraniti. Oile vrem sa ne dea din belsug lâna pentru trebuinte; boii sa ne slujeasca la lucrarea pamântului, aducându-ne noua hrana, iar lor si celorlalte dobitoace nutret; în sfârsit vitele de povara sa faca mai aleasa hrana necesara, întregind cele ce lipsesc în tara, cu marfuri din strainatate, pentru a spori placerile vietii noastre. Dar nu ne multumim numai cu atât, ci alegem si mestesugurile cele mai aducatoare de câstig, care nu ne lasa deloc vreme sa ne gândim la Dumnezeu, ci ne întorc toata grija spre ele. Iar mai pe urma învinuim mai de graba slabiciunea purtatorului de grija decât pe noi însine, pentru alegerea ce am facut-o. Dar chiar daca nu marturisim prin cuvânt, suntem vaditi prin lucruri, ca ne bucuram de-o vietuire asemenea mirenilor, când ne îndeletnicim cu aceleasi lucruri ca si ei si mai degraba zabovim în osteneli trupesti. Astfel multi cred ca evlavia ar fi un prilej de agonisire de lucruri, si ca nu alegem viata, odinioara linistita si fericita, pentru altceva, decât ca printr-o mincinoasa cinstire de Dumnezeu sa fugim, pe de o parte de muncile cele ostenitoare, iar pe de alta, câstigând slobozenie spre placeri, sa putem da pornirilor noastre drumul spre cele ce vrem. Mândrindu-ne nu multa nerusinare fata de cei simpli, iar uneori si fata de cei ce ne întrec, socotim viata virtuoasa ca o îndreptatire la asuprire, dar nu ca o pricina de smerenie si de îngaduinta. De aceea suntem socotiti chiar de cei ce trebuie sa ne cinsteasca ca o turma usuratica. Ne calcam în picioare unii pe altii prin târguri, amestecati într-o adunatura de tot soiul, neavând nimic care sa ne deosebeasca de ceilalti oameni, cum ar trebui. Vrând sa fim cunoscuti nu din felul de vietuire, ci din înfatisare si ocolind ostenelile pentru virtute, dorim cu furie slava pe ele, facând teatru din adevarul de odinioara. De acea numele lui Dumnezeu este hulit, iar viata cea preadorita s-a facut urâta; si dobânda celor ce vietuiesc cu adevarat întru virtute a ajuns sa fie socotita amagire. Gem orasele de cei ce ratacesc prin ele degeaba si sunt tulburati cei de prin case, carora le e sila si sa-i mai priveasca, vazându-i ca staruie la usi, cersind tot mai nerusinat; iar multi, dupa ce sunt primiti în case, fatarind pentru putin timp evlavia si acoperind cu masca fatarniciei gândul de viclesug, îi jefuiesc pe aceia, iar pe urma pleaca, încât fac sa se întinda peste toata viata monahala un nume urât. Si asa sunt alungati din orase ca o ciuma cei ce erau odinioara îndreptatorii lor; si sunt izgoniti ca niste spurcati, mai rau decât cei umpluti de lepra. Mai bucuros se hotaraste cineva sa creada tâlharilor si spargatorilor, decât celor ce se îndeletnicesc cu viata monahala, socotind ca e mai usor pot sa se pazeasca de rautatea vadita, decât de prefacuta vrednicie de crezamânt, care unelteste în ascuns. Acestia nici n-au început macar viata de evlavie si nu cunosc folosul linistirii, ci au fost împinsi la viata singuratica fara judecata poate de vreo strâmtoare oarecare. Au socotit lucrul acesta ca o treaba de negustorie, bun pentru câstigarea celor trebuincioase. Si eu socotesc ca ar face lucrul acesta mai cuviincios, daca n-ar umbla pe la toate usile, ci ar socoti ca înfatisarea îi împiedica de la primirea unor daruri mai bogate, ca nu cumva, vrând sa plateasca trupului birul datorat, sa nu-i dea numai pe cel trebuincios, ci si pe cel care l-au nascocit desfatarile celor ce duc un trai molatic, împlinindu-si poftele lor nemasurate. Dar a tamadui pe cei ce sufar de aceste boli nevindecabile este foarte greu.(Nil Ascetul)41

·         Caci cu ce se alege viata noastra din toata osteneala desarta în jurul acestora? Nu toata zdroaba omului merge în gura lui? – cum zice Eclesiastul. Dar hrana si vesmintele sunt destul pentru sustinerea pacatosului acestuia de trup. De ce, asa dar, lucram la nesfârsit si alergam dupa vânt, cum zice Solomon, împiedicând, din pricina sârguintei pentru cele materiale, sufletul sa se bucure de bunurile dumnezeiesti si încalzind trupul mai mult decât se cade? Îl hranim ca sa ne facem un dusman vecin cu noi, ca sa nu fie în lupta lui cu sufletul numai egal, ci, din, pricina marii lui puteri, sa fie mai tare în razboiul lui împotriva sufletului, neîngaduind ca aceasta sa fie cinstit si încununat. Caci în ce costa trebuinta trupului, pe care luând-o ca motiv mincinos, întindem pofta pâna la greutati nebunesti? Ea consta, desigur, în pâine si apa, dar nu ne dau izvoarele apa din belsug? Iar pâinea nu e atât de usor de câstigat de cei ce au mâini? Si ne-o putem agonisi prin astfel de lucrari, prin care trebuinta trupului se împaca fara ca sa fim împrastiati, decât foarte putin, sau deloc. Dar ne da oare mai multa grija îmbracamintea? Nici aceasta, daca nu avem în vedere moliciunea venita din obisnuinta, ci numai trebuinta. Ce haine din pânza de paianjen, ce vizon, sau porfira, sau matase a purtat primul om? Nu i-a întocmit Facatorul o haina din piei si nu i-a poruncit sa se hraneasca cu ierburi? Punând aceste hotare trebuintei trupului, a oprit si osândit de departe urâciunea vietuirii de acum a omului. Nu mai spun ca si acum va hrani pe cei ce bine vietuiesc, Cel ce hraneste pasarile cerului si le îmbraca, Cel ce împodobeste crinii câmpului cu atâta frumusete, fiindca nu e cu putinta sa-i convingem pe cei ce s-au departat asa de mult de la aceasta credinta. Caci cine nu va da cu bucurie cele de trebuinta aceluia care vietuieste întru virtute? Unde este, asadar, si la ce foloseste sârguinta noastra, daca Dumnezeu tine cârma lucrurilor si toate le poarta si le duce precum vrea? Dar la neputinte, se va zice, trupul are lipsa de mângâieri, si cu cât e mai bine sa murim, decât sa facem ceva din cele ce nu se potrivesc cu fagaduinta? Desigur ca daca Dumnezeu vrea ca noi sa mai traim, sau va pune în trupul nostru o putere care sa tina cumpana slabiciunii, încât sa putem purta si durerea venita din neputinta si sa primim înca si cununi pentru barbatie; sau va gasi mijloace pentru hranirea celui ostenit. În orice caz nu-i va lipsi priceperea de-a ne mântui Celui ce este izvorul mântuirii si al întelepciunii. Bine este, asadar, iubitilor, sa ne ridicam iarasi la vechea fericire si sa ne însusim din nou vietuirea celor vechi. Caci cred ca este lucru usor pentru cei ce vreau, si chiar daca ar fi vreo osteneala, nu e fara rod, având destula mângâiere în slava înaintasilor si în îndreptarea celor ce le vor urma pilda. Pentru ca nu mic va fi câstigul celor care au început aceasta vietuire, daca vor lasa celor ce dupa ei chipul unei vietuiri desavârsite, care va fi înaltarea lor. (Nil Ascetul)41

·         Ci, cum se predau pe ei însisi, asa sa predea si toate ale lor, bine stiind ca ceea ce ramâne afara, tragând necontenit cugetul într-acolo, îl va desface adeseori de la cele mai bune, iar pe urma îl va rupe din fratietate. De aceea a poruncit Duhul Sfânt sa se scrie Vietile Sfintilor, ca fiecare dintre cei ce se apuca de unul din felurile acestea de vietuire, sa fie dus printr-o pilda asemanatoare spre adevar. Cum s-a lepadat Elisei de lume, ca sa urmeze învatatorului sau? „Ara, zice, cu boii, si douasprezece perechi de boi înaintea lui; si a taiat boii si i-a fript în vasele boilor”. Aceasta îi arata caldura râvnei. Caci n-a zis: voi vinde perechile de boi si voi economisi pretul dupa cuviinta, nici n-a socotit cum ar putea avea mai mult folos din vânzarea lor. Ci, cuprins cu totul de dorinta care îl tragea sa fie lânga învatator, a dispretuit cele vazute si s-a silit sa se izbaveasca mai repede de ele, ca de unele ce-l puteau împiedica adeseori se face pricina a razgândirii. De ce apoi si Domnul, îmbiind bogatului desavârsirea vietii dupa Dumnezeu, i-a poruncit sa-si vânda averile si sa le dea saracilor si sa nu-si lase siesi nimic? Fiindca stia ca ceea ce ramâne se face, ca si întregul, pricina de împrastiere. Dar socotesc ca si Moise, rânduind celor ce vreau sa se curateasca în rugaciunea cea mare, sa-si rada tot trupul, le-a poruncit prin aceasta sa se lepede cu desavârsire de averi, iar în al doilea rând sa uite de familie si de toti cei apropiati în asa masura, încât sa nu mai fie câtusi de putin tulburati de amintirile lor. (Nil Ascetul)41

·         Nu e de nici un folos a se lepada de lucruri cei ce nu staruiesc în aceasta judecata, ci se lasa târâti si dusi iarasi de gând si de aceea se întorc necontenit spre cele parasite, vadindu-si dragostea fata de ele, ca femeia lui Lot. Caci aceea, întorcându-se, sta pâna azi, prefacuta în stâlp de sare, ca pilda celor ce nu asculta. Tot astfel îi întoarce obisnuinta, al carei simbol este aceea, spre sine, pe cei ce vor sa se desparta fara sa se schimbe. Dar ce vrea sa spuna si legea, care porunceste ca cel ce intra în templu, dupa ce a împlinit cele ale rugaciunii, sa nu se întoarca pe aceeasi poarta pe care a intrat, ci sa iasa pe cea dimpotriva facându-si drumul, neîntors, drept înainte? Nimic altceva decât ca nu trebuie sa-si slabeasca cineva prin îndoieli încordarea pasirii înainte spre virtute. Caci neîncetatele aplecari spre lucrurile din care am iesit ne trag prin obisnuinta cu totul spre cele dindarat si, slabanogind pornirea spre cele dinainte, o întorc spre ele si o fac sa tânjeasca dupa vechile pacate. (Nil Ascetul)41

·         Fiindca obisnuinta trage pe om la sine cu putere si nu-l lasa sa se ridice la cea dintâi deprindere a virtutii. Pentru ca din obisnuinta se naste deprinderea, iar din deprindere se face firea. Si a stramuta firea si a o schimba este lucru anevoios. Chiar daca e clintita putin cu sila, îndata se întoarce la sine. Iar daca a fost scoasa din hotarele ei, nu se mai întoarce la integritatea ei, daca nu se pune multa osteneala spre a o aduce la calea ei, caci vrea mereu sa revina la deprinderea din obisnuinta, pe care a parasit-o. Priveste la sufletul care se tine lipit de obisnuinte, cum sade lânga idoli, lipindu-se de materiile fara forma, si nu vrea sa se ridice si sa se apropie de ratiunea care cauta sa-l calauzeasca spre cele mai înalte. El zice: „Nu pot sa ma ridic înaintea ta, fiindca ma aflu în rânduiala obisnuita a femeilor”. Caci sufletul care se odihneste de multi ani în lucrurile vietii, sade lânga idoli, care pe ei sunt fara forma, dar primesc forme de la mestesugul omenesc. Sau oare nu sunt un lucru fara forma, bogatia si slava si celelalte lucruri ale vietii, care nu au în ele nici un chip statornic si hotarât ci, simulând adevarul printr-o asemanare usor de întocmit, primesc de fiecare data alte si alte schimbari? Forma le dam noi, când prin gânduri omenesti nascocim închipuirea unui folos pe seama lucrurilor, care nu slujesc spre nimic folositor. (Nil Ascetul)27 41

·         Sa râvnim virtutile sfintilor si, desfacându-ne de poruncile slujirii trupului sa urmarim slobozirea. Pe asinul salbatic, lasat slobod de Ziditor în pustie, care nu aude racnetele mânatorului si-si bate joc de zarva oraselor, chiar daca l-am facut pâna acum sa poarte poveri, înjugându-l la patimile pacatului, sa-l dezlegam de legaturi, oricât s-ar împotrivi cei ce îi sunt stapâni nu prin fire, ci si-au câstigat stapânirea prin obisnuinta. Desigur acestia vor auzi si se vor supune, daca vom arata nu numai cu limba si cu glasul simplu, ci cu toata starea dinauntru a sufletului, „ca Domnul are trebuinta de el”. Si îndata îl vor trimite pe el, ca, dupa ce va fi împodobit cu vesmintele apostolesti, sa se faca purtator al Cuvântului; sau, fiind slobozit sa se întoarca în stravechile imasuri ale Cuvântului, sa caute, dincolo de orice verdeata (ceea ce înseamna a ramânea la frunzisul sau la litera dumnezeiestii Scripturi), ca sa fie calauzit la viata cea necuprinsa, care rodeste la un loc hrana si desfatare multa. Dar se iveste întrebarea cum cauta dincolo de orice verdeata asinul salbatec lasat slobod de Dumnezeu în pustie, odata ce are ca loc de petrecere pustia, iar ca salas pamântul sarat, stiut fiind ca pamântul sarat si pustia de cele mai adeseori nu sunt potrivite pentru cresterea verdetei? Întelesul este acesta, ca numai cel pustiu de patimi este în stare sa caute cuprinsul contemplatiei în cuvintele dumnezeiesti, dupa ce s-a uscat din el mustul patimilor. (Nil Ascetul)41

·         Sa parasim lucrurile lumesti si sa tindem spre bunurile sufletului. Pâna când vom ramânea la jocurile copilaresti, neprimind cuget barbatesc? Pâna când vom lucra mai fara judecata ca pruncii, neînvatând nici macar de la aceia cum se înainteaza la lucrurile mai înalte? Caci aceia, schimbându-se cu vârsta, îsi schimba si aplecarea spre jocuri si parasesc cu usurinta placerea pentru cele materiale. Doar stim ca numai materia copilariei e alcatuita din nuci, biciuri si mingi. Copiii sunt împatimiti de ele numai pâna ce au mintea nedesavârsita si le socotesc lucruri de pret. Dar dupa ce a înaintat cineva cu vârsta si a ajuns barbat, le arunca pe acelea si se apuca de lucruri serioase cu multa sârguinta. Noi însa am ramas la pruncie, minunându-se de cele ale copilariei, care sunt vrednice de râs, si nu vrem sa ne apucam de grija celor mai înalte si sa începem a ne gândi la cele cuvenite barbatilor. Ci parasind cugetul barbatesc, ne jucam cu lucrurile pamântesti ca si cu niste nuci, dând prilej de râs celor ce judeca lucrurile urmând rânduiala firii. Caci pe cât este de rusinos sa vezi un barbat întreg sezând în cenusa si desenând în tarâna figuri copilaresti, tot pe atât de rusinos sa vezi pe cei ce umbla dupa agonisirea bunurilor vesnice, tavalindu-se în cenusa celor pamântesti si rusinând desavârsirea fagaduintei, prin îndeletnicirea stângace cu cele ce nu se potrivesc cu ei. Iar pricina acestei stari a noastre, pe cât se vede, sta în faptul ca socotim ca nu exista nimic mai bun decât cele vazute si nu cunoastem, în comparatie cu neînsemnatatea celor de acum, covârsirea bunatatilor viitoare; înconjurati de stralucirea bunatatilor de aici, socotite de pret, ne legam deplin cu pofta de ele. Caci totdeauna în lipsa celor mai bune se cinstesc cele mai rele, care mostenesc dreptul acelora. Fiindca daca am avea o întelegere mai înalta despre cele viitoare, n-am ramânea lipiti de acestea. (Nil Ascetul)41

·         Sa ne dezbracam deci, rogu-va, de toate, caci vrajmasul ne asteapta la lupta gol. Oare atletii lupta îmbracati? Legea de lupta îi aduce în arena dezbracati. Fie ca e cald, fie ca e frig, asa intra ei acolo, lasând afara vesmintele. Iar daca vreunul dintre ei nu vrea sa se dezbrace, nu primeste nici lupta. Noi însa, care am fagaduit sa luptam si înca cu vrajmasi cu mult mai ageri decât cei ce lupta la aratare, nu numai ca nu ne dezbracam, ci încercam sa luptam luând pe umeri înca si nenumarate alte poveri, dând vrajmasilor multe mânere de care sa ne poata prinde. De aceea zice proverbul catre cel ce gateste pe luptator: „Scoate-i haina, caci a trecut la rând”. Pâna ce era afara de locul de lupta, i se potriveau bine hainele celor care nu lupta, acoperindu-i barbatia luptatoare cu învelisul vesmintelor. Dar odata ce a trecut la lupta „scoate-i haina”. Pentru ca trebuie sa se lupte gol, mai bine zis nu numai gol, ci si uns. Caci prin dezbracare luptatorul nu mai are de ce sa fie prind de catre potrivnic; iar prin ungerea cu untdelemn, chiar daca ar fi prins vreodata, i-ar aluneca din mâini. Untdelemnul îl scapa din prinsoare. De aceea potrivnicii cauta sa arunce cu tarâna unul în celalalt, ca, înasprind prin praf alunecusul undelemnului, sa se poata face usor de apucat la prinsoare. Ceea ce este praful acolo, aceea sunt lucrurile pamântesti în lupta noastra; si ceea ce este acolo untdelemnul, aceea este aici lipsa de griji. Si precum acolo cel uns se desface cu usurinta din prinsoare, dar daca ar lua pe el praf, cu anevoie ar scapa din mâna protivnicului, tot asa aici, cel ce nu se îngrijeste de nimic, anevoie poate fi prins de diavolul, daca e plin de griji si îsi înaspreste lunecusul lipsei de griji a mintii prin praful grijilor, cu anevoie va scapa din mâna aceluia. (Nil Ascetul)41

·         Bine este dar sa ramânem între hotarele lucrurilor de trebuinta si sa ne silim cu toata puterea sa nu trecem dincolo de acestea, caci daca suntem dusi de pofta spre cele placute ale vietii, nici un temei nu mai opreste pornirea noastra spre cele dinainte. Fiindca ceea ce este peste trebuinta nu mai are nici un hotar, ci o nazuinta fara sfârsit si o desertaciune fara capat sporeste necontenit osteneala în jurul lor, hranind pofta, ca pe o flacara, prin adaugirea materiei. (Nil Ascetul)41

·         Caci cei ce au trecut odata hotarele trebuintei firesti si încep sa înainteze în viata materiala, voiesc sa adauge la pâine ceva dulce pe deasupra, iar la apa, vinul care se face de aici înainte trebuincios, iar din acesta pe cel mai de pret. Ei nu mai vreau sa se multumeasca cu vesmintele de trebuinta, ci mai întâi îsi cumpara lâna de cea mai frumoasa, alegând însasi floarea lânii, apoi trec de la aceasta la stofele amestecate din in si lâna, pe urma umbla dupa haine de matase, la început dupa cele simple, apoi dupa cele împestritate cu razboaie, cu fiare si cu istorii de tot felul, îsi aduna apoi vase de argint si de aur, care slujesc nu numai la mese, ci si dobitoacelor, si le aseaza pe multe policioare. Ce sa mai spunem despre ambitia lor atât de desarta, pe care o întind pâna la cele mai necinstite trebuinte, neprimind sa li se faca nici macar de necinste din alta materie, ci vrând sa le faca argintul si aceasta slujba? Caci asa este placerea. Se întinde pe sine pâna la cele mai de pe urma si cinsteste lucrurile necinstite prin stralucirea materiei. Dar a cauta acest prisos e un lucru potrivnic firii. (Nil Ascetul)41

·         Caci vietuirea potrivit cu firea ne-a fost rânduita aceeasi noua si dobitoacelor, de catre Facator. „Iata v-am dat voua, zice Dumnezeu catre oameni, toata iarba câmpului, ca sa fie voua si dobitoacelor spre mâncare”. Primind deci împreuna cu necuvântatoarele o hrana de obste, dar stricând-o prin nascocirile noastre într-una mai desfatatoare, cum nu vom fi socotiti, cu drept cuvânt, mai necuvântatori decât acelea, daca dobitoacele ramân între hotarele firii, neclintind nimic din cele rânduite de Dumnezeu, iar noi, oamenii cinstiti, cu ratiune, am iesit cu totul din vechea rânduiala? Caci care sunt fripturile dobitoacelor, care sunt nenumaratele mestesuguri ale placintarilor si bucatarilor, care stârnesc placerile ticalosului de pântece? Oare nu iubesc acelea vechea simplitate, mâncând iarba si îndestulându-se cu ce se nimereste si folosindu-se de apa râurilor, dar si de aceasta destul de rar? De aceea le sunt putine si placerile de sub pântece, pentru ca nu-si aprind dorintele cu nici o mâncare grasa, încât nici nu stiu totdeauna de deosebirea între barbatus si femeiusca. Caci un singur timp al anului le stârneste aceasta simtire, când legea firii le-a rânduit împreunarea pentru însamântarea aceleiasi specii, spre pastrarea neamului; în cealalta vreme asa de mult se înstraineaza, încât uita cu totul de o astfel de dorinta. Dar oamenilor, pofta nesaturata dupa placerile desfrânate, odraslita din belsugul si felurimea mâncarilor, le-a semanat dorinte furioase, neîngaduindu-le patima sa se linisteasca în nici o vreme. (Nil Ascetul)41

·         Daca L-a chemat si pe Domnul însusi, zicându-i: „Toate ti le voi da tie, de vei cadea si Te vei închina mie”, si daca a încercat sa amageasca prin lucruri ce par stralucitoare si pe Cel ce n-are trebuinta de ele, cum nu-si va închipui ca poate sa amageasca pe oamenii usor de prins, care sunt asa de aplecati spre lucrurile sensibile? (Nil Ascetul)41

·         Nimic n-a folosit cel ce s-a lepadat de toate si se îndulceste cu patima. Caci ceea ce facea prin avutie, face si acum neavând nimic. De asemenea cel ce se înfrâneaza, daca agoniseste avere, e frate la cuget cu cel de mai înainte; caci lor este aceeasi pentru placerea din cuget, iar tatal este altul pentru deosebirea patimii. (Marcu Ascetul)41

·         Legea porunceste figurat sa lucram sase zile, iar a saptea sa ne odihnim. Lucrarea sufletului sta în facerea de bine prin bani si lucruri. Iar odihna lui, în a vinde toate si a le da saracilor, dupa cuvântul Domnului. Si cel ce ajuns astfel la odihna prin lepadarea de averi, petrece în nadejdea mintala. La aceasta odihna ne îndeamna si Pavel sa intram cu sârguinta, zicând: „Sa ne silim sa intram la aceasta odihna”. Acestea le-am spus, nu nesocotind cele viitoare, nici hotarând ca aici este rasplata obsteasca, ci fiindca trebuie sa avem întâi harul Duhului Sfânt lucrând în inima si apoi sa intram, pe masura vredniciei noastre, în Împaratia Cerurilor. Acesta descoperind-o si Domnul a zis: „Împaratia Cerurilor este înauntrul vostru!” Dar a spus-o si Apostolul: „Credinta e adeverirea celor nadajduite”; si iarasi: „Alergati asa sa o luati”; si iarasi: „Cercetati-va pe voi însiva de sunteti în credinta. Sau nu cunoasteti ca Iisus Hristos locuieste în voi? Afara numai daca nu sunteti crestini netrebnici.” (Marcu Ascetul)41

·         Definitia neiubirii de argint: a vrea sa nu ia bani, asa cum vrea cineva sa aiba. (Diadoh al Foticeii)41

·         E foarte potrivit si cât se poate de folositor ca odata ce am cunoscut calea evlaviei sa vindem îndata toate avutiile noastre, iar banii de pe ele sa-i împartim dupa porunca Domnului, ca nu cumva, pe motiv ca vrem sa împlinim poruncile totdeauna, sa nesocotim porunca mântuitoare. Caci facând asa vom dobândi întâi negrija cea buna si apoi saracia nepândita care ne tine cugetul mai presus de orice nedreptate si de orice judecata, dat fiindca nu mai avem materia care aprinde focul din cei lacomi. Dar mai mult decât celelalte virtuti ne va încalzi si ne va odihni la sânul ei, pe noi cei ramasi goi, smerita cugetare. Ea ne va fi ca o mama care îsi încalzeste copilul, luându-l în bratele sale, când din simplitate copilareasca acela si-a aruncat departe de el haina de care s-a dezbracat, gasind placere, din pricina nerautatii, mai degraba în goliciune, decât în culoarea pestrita a hainei. Caci zice Scriptura: „Domnul pazeste pe prunci; de aceea m-am smerit, iar El m-a mântuit”. (Diadoh al Foticeii)41

 

Sfaturi generale, pilde

·         Cei ce cunosc pe Dumnezeu sunt plini de toata bunavointa si, dorind cele ceresti, dispretuiesc cele pamântesti. Unii ca acestia nu plac la multi, dar nici lor nu le plac multe de aceea sunt nu numai urâti, ci si luati în râs de multi smintiti. Ei însa rabda toate în saracie, stiind ca cele ce par multora rele pentru ei sunt bune. Caci cel ce întelege cele ceresti crede lui Dumnezeu, stiind ca toate sunt fapturile voi Lui. Cel ce însa nu le întelege nu crede niciodata ca lumea este zidirea lui Dumnezeu si ca a fost facuta pentru mântuirea omului. (Antonie cel Mare)43

·         Numai omul este în stare sa primeasca pe Dumnezeu, caci numai acestui animal îi vorbeste Dumnezeu noaptea prin visuri, iar ziua prin minte. Si prin toate prevesteste oamenilor vrednici de el bunatatile viitoare. (Antonie cel Mare)43

·         Fa bine celui ce te nedreptateste si-ti vei face prieten pe Dumnezeu. Nu grai de rau pe vrajmasul tau catre nimeni. Deprinde-te cu dragostea, cu neprihanirea, cu rabdarea, cu înfrânarea si cu cele asemenea. Caci aceasta este cunostinta de Dumnezeu: sa-i urmezi Lui cu smerita cugetare si printr-unele ca acestea. Iar lucrarea aceasta nu este a celor de rând, ci a sufletului care are minte. (Antonie cel Mare)43

·         Când te întorci cu multumire spre asternutul tau, aducându-ti aminte de binefacerile si de marea purtare de grija a lui Dumnezeu si umplându-te de întelegerea cea buna, te vei veseli si mai mult, iar somnul trupului tau se va face trezvie a sufletului si închiderea ochilor tai, vedere adevarata a lui Dumnezeu. Atunci tacerea ta, umplându-se de bunurile primite, va da din tot sufletul si puterea o adânc simtita slava Dumnezeului a toate. Caci de va lipsi pacatul din om, o singura multumire cumpaneste mai mult decât toata jertfa cea de mare pret înaintea lui Dumnezeu. (Antonie cel Mare)43

·         Este de trebuinta sa aratam si caile monahilor care au calatorit mai înainte de noi si pe acelea sa umblam si noi. Caci multe sunt cele facute si zise de ei bine. Între ele si aceasta o zice careva dintre dânsii: “Mâncarea mai uscata si vietuirea aspra, împreunata cu dragostea, duce pe monah mai repede la limanul nepatimirii”. (Evagrie Ponticul)43

·         Ce este binele, daca nu Dumnezeu? Asadar, sa-l lasam Lui toate cele ce ne privesc si ne va fi bine. Caci Cel ce e bun desigur ca e si datatorul darurilor bune. (Evagrie Ponticul)43

·         Nimic nu duce pe cineva asa de neîndoielnic la munci, ca a face pe multi sa râvneasca la propriile lui rele. Pierzania celor ce-l imita e adaos la pedeapsa celui ce l-a învatat. Dar nu mica este osânda si a celor ce nu au lepadat imitarea ca rusinoasa, fiindca s-au facut învatatori ale celor rele, de a caror lectie blestemata fug, cu buna judecata, cei ce se folosesc de cuget întelept. (Nil Ascetul)43

·         Orice planuire a ta sa o începi cu Cel ce este începutul a tot binele, ca sa fie dupa voia lui Dumnezeu ceea ce ai de gând sa faci. (Marcu Ascetul)43

·         Cel ce, asemenea orbului, si-a lepadat haina si s-a apropiat de Domnul se face ucenicul Lui si propovaduitorul învataturilor celor mai înalte. (Marcu Ascetul)43

·         Pe cel ce a încetat de-a mai pacatui si s-a pocait nu-l mai mustra; iar de zici ca pentru Dumnezeu îl mustri, mai întâi descopera-ti pacatele tale. (Marcu Ascetul)43

·         Primeste necazurile, ca întru nimic nu te pagubeste în cele ce le ai de mai înainte; dar leapada lacomia, caci ai sa dai socoteala. (Marcu Ascetul)43

·         Nu cugeta si nu face nimic, fara un scop placut lui Dumnezeu. Caci cel ce calatoreste fara scop, va osteni în zadar. (Marcu Ascetul)43

·         Cel ce nu poarta grija dupa puterea lui de toate virtutile savârseste un pacat anevoie de iertat; dar rugaciunea si milostenia întorc pe cei ce nu poarta de grija. (Marcu Ascetul)43

·         Când un om foloseste pe altul prin cuvinte sau fapte, sa stie amândoi ca e de fata harul lui Dumnezeu. Iar cel ce nu întelege aceasta va fi stapânit de cel ce întelege. (Marcu Ascetul)43

·         Cel ce lauda pe aproapele în chip fatarnic îl va osândi dupa o vreme si va fi el însusi rusinat. (Marcu Ascetul)43

·         Fata de încercarile care vin, multi s-au împotrivit în multe chipuri. Dar fara rugaciune si pocainta, nimeni n-a scapat de asuprire. (Marcu Ascetul)43

·         Cele rele îsi primesc puterea una de la alta; de asemenea si cele bune cresc una prin alta si pe cel partas de ele îl mâna si mai mult înainte. (Marcu Ascetul)43

·         De vrei sa te mântuiesti, iubeste cuvântul adevarat si nu lepada niciodata, fara judecata, mustrarea. Un cuvânt adevarat a schimbat puii de napârci si le-a aratat sa fuga de mânia ce va sa vie. (Marcu Ascetul)43

·         Slabanogul pogorât prin acoperis este pacatosul mustrat de credinciosi pentru Dumnezeu, si care primeste iertarea pentru credinta acelora. (Marcu Ascetul)43

·         De vrei sa te mântuiesti, iubeste cuvântul adevarat si nu lepada niciodata, fara judecata, mustrarea. Un cuvânt adevarat a schimbat puii de napârci si le-a aratat sa fuga de mânia ce va sa vie. (Marcu Ascetul)43

·         Slabanogul pogorât prin acoperis este pacatosul mustrat de credinciosi pentru Dumnezeu, si care primeste iertarea pentru credinta acelora. (Marcu Ascetul)43

·         Cel ce le cearca toate si retine binele va fugi pe urma de tot raul. (Marcu Ascetul)43

·         Barbatul îndelung rabdator are multa cumintenie; asemenea si cel ce-si apropie urechea de cuvintele întelepciunii. (Marcu Ascetul)43

·         Celui învârtosat la inima nu-i foloseste cuvântul unei cunostinte mai subtiri, pentru ca daca nu e înfricat, nu primeste durerile pocaintei. (Marcu Ascetul)7

·         Pe omul puternic sa nu-l mustri pentru slava desarta, ci arata-i viitoarea necinste. Caci în acest chip cel cuminte poate fi mustrat fara greutate. (Marcu Ascetul)43

·         Cel ce uraste mustrarea, se supune patimii cu voia; iar cel ce o iubeste va lupta si cu obisnuinta. (Marcu Ascetul)43

·         Când, pentru vreo binefacere trupeasca, lauzi pe vreun om ca bun, uitând de Dumnezeu, acelasi om pe urma ti se va arata ca e rau. (Marcu Ascetul)43

·         Întâmplarile sensibile sunt puii celor inteligibile, împlinind cele cuvenite dupa voia lui Dumnezeu. (Marcu Ascetul)43

·         Dumnezeu judeca faptele dupa intentiile lor. Caci zice: „Sa-ti dea tie Domnul dupa inima ta”. (Marcu Ascetul)43

·         Constiinta e o carte naturala. Cel ce o citeste cu fapta face experienta ajutorului dumnezeiesc. (Marcu Ascetul)43

·         Cel ce a cunoscut voia lui Dumnezeu si o împlineste dupa putere prin osteneli mici scapa de cele mari. (Marcu Ascetul)43

·         Domnul e ascuns în poruncile Sale. Si cei ce-L cauta pe El, îl gasesc pe masura împlinirii lor. (Marcu Ascetul)43

·         Fa totdeauna binele dupa putere, iar în vremea lucrului mai mare, nu te întoarce spre cel mai mic caci „cel se întoarce înapoi nu este vrednic de Împaratia Cerurilor”. (Marcu Ascetul)43

·         Hristos a murit, dupa Scripturi, pentru pacatele noastre si celor ce îi slujesc bine le daruieste slobozirea. Caci zice: „Bine, sluga buna si credincioasa, peste putine ai fost credincioasa, peste multe te voi pune; intra întru bucuria Domnului tau”. (Marcu Ascetul)43

·         Cel ce vrea sa faca ceva si nu poate e socotit de catre cunoscatorul de inimi, Dumnezeu, ca si când ar fi facut. Iar aceasta trebuie sa o întelegem atât cu privire la cele bune, cât si la cele rele. (Marcu Ascetul)43

·         Când auzi Scriptura zicând ca Dumnezeu „va rasplati fiecaruia dupa faptele sale”, sa nu întelegi ca e vorba de o vrednicie egala cu Gheena sau cu Împaratia, ci ca Hristos va rasplati faptele necredintei în El sau ale credintei, nu ca un schimbator care cântareste pretul lucrurilor de schimb, ci ca Dumnezeu, Ziditorul si Rascumparatorul nostru. (Marcu Ascetul)43

·         Este o porunca restrânsa si este alta cuprinzatoare. Prin cea dintâi, se porunceste sa dam o parte din ceea ce avem celui ce n-are; printr-a doua, se porunceste lepadarea de toate avutiile. (Marcu Ascetul)43

·         Nici una din virtuti nu deschide singura, prin sine, usa firii noastre, daca nu sunt împletite toate întreolalta. (Marcu Ascetul)43

·         Daca suntem datori sa facem în fiecare zi toate câte le are firea noastra bune, ce vom da lui Dumnezeu în schimb, pentru relele pe care le-am facut mai înainte? Orice prisos de virtute am adauga astazi, el e o dovada a negrijii trecute, nu e un drept de rasplata. (Marcu Ascetul)43

·         Daca fapta rau planuita îi este stricacioasa oricui, cu mult mai mult celor ce nu au grija de amanuntele ei. (Marcu Ascetul)43

·         Cel ce privegheaza, rabda si se roaga nestrâmtorat, se împartaseste în chip vadit de Duhul Sfânt. Iar cel ce e strâmtorat în acestea, dar rabda totusi cu voia, primeste si el îndata ajutor. (Marcu Ascetul)43

·         Atâta adevar se cuprinde în cunostinta fiecaruia, câta siguranta îi dau blândetea, smerenia si dragostea. (Marcu Ascetul)43

·         Daca vrei sa-l folosesti fara vorba multa pe iubitorul de învatatura, îndeamna-l la rugaciune, la credinta dreapta si la rabdarea necazurilor. Caci prin acestea se dobândesc toate celelalte virtuti. (Marcu Ascetul)43

·         Cel blând pentru Dumnezeu e mai întelept decât cei întelepti si cel smerit cu inima e mai puternic decât cei puternici. Caci ei poarta jugul lui Hristos întru cunostinta. (Marcu Ascetul)43

·         Cel ce s-a bucurat de placerile trupesti mai mult decât trebuie, va plati prisosul cu osteneli însutite. (Marcu Ascetul)43

·         De suntem patimasi, trebuie sa ne rugam si sa ne supunem. Caci de abia cu ajutor ne putem razboi cu obisnuintele pacatului. Cel ce-si loveste voia cu supunerea si cu rugaciunea este luptator cu bun mestesug, vadind lupta mintala pe care o poarta, prin retinerea de la cele supuse simturilor. (Marcu Ascetul)43

·         Adeseori cel ce spune adevarul e urât de cei fara de minte, dupa Apostol. Iar cel fatarnic este iubit. Dar nici una dintre aceste rasplati nu tine multa vreme. Caci Domnul va rasplati fiecaruia, la vremea sa, ceea ce trebuie. (Marcu Ascetul)43

·         Când vrei sa descurci un lucru încurcat, cauta în privinta lui ce place lui Dumnezeu, si vei afla dezlegarea folositoare. (Marcu Ascetul)43

·         Fara zdrobirea inimii, e cu neputinta sa ne izbavim cu totul de pacat. Iar inima se zdrobeste prin înfrânarea de la trei lucruri: de la somn, de la hrana si de la lenevirea trupeasca. Caci prisosinta acestora sadeste iubirea de placere; iar iubirea de placere primeste gândurile rele. Pe de alta parte, ea se împotriveste atât rugaciunii, cât si slujirii cuvenite. (Marcu Ascetul)43

·         Când facultatea impulsiva (mânia) a sufletului se porneste împotriva patimilor, trebuie sa stii ca este vreme de tacere, caci este ceas de lupta. Iar când vede cineva ca starea aceasta de neliniste a ajuns la liniste, fie prin rugaciune, fie prin milostenie, sa se lase miscat de dragostea cuvintelor, asigurând însa prin legaturile smeritei cugetari aripile mintii. Caci pâna nu se smereste cineva foarte prin dispretuirea de sine, nu poate grai despre maretia lui Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)43

·         Ranile primite de trup, daca s-au înasprit si s-au umplut de murdarie, nu simt lucrarea leacului: dar dupa ce sunt curatite, simt lucrarea leacului, ajungând prin el la tamaduire desavârsita. Asa si sufletul: câta vreme e neîngrijit si acoperit în întregime de lepra voluptatii, nu poate simti frica lui Dumnezeu, chiar daca i-ar vesti cineva neîncetat judecata înfricosata si aspra a lui Dumnezeu. Dar când începe sa se curateasca cu multa luare aminte, simte frica lui Dumnezeu ca pe un leac adevarat al vietii, care mustrându-l, îl arde ca într-un foc fara durere. Pe urma, curatindu-se treptat, ajunge la curatirea desavârsita, sporind în dragoste pe masura ce se micsoreaza frica din el. În felul acesta ajunge la dragostea desavârsita, în care, cum am zis, nu mai este frica, ci nepatimirea deplina, produsa de slava lui Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)43

·         Ţine de sufletul curat cuvântul fara pizma, râvna fara rautate îi dragostea neîncetata fata de Domnul slavei. Atunci si mintea îsi potriveste cumpenele sale cu exactitate, fiind de fata în cugetarea sa ca în cel mai curat loc de judecata. (Diadoh al Foticeii)43

·         Nimeni nu poate iubi sau crede cu adevarat, daca nu se are pe sine însusi pârâs al sau. Caci când cunostinta noastra se tulbura prin mustrarile ce si le face, nu mai e lasata mintea sa simta mireasma bunurilor supra-lumesti, ci îndata e cuprinsa de îndoiala: pe de o parte doreste acea mireasma cu ardoare pentru experienta lor anticipata prin credinta, pe de alta nu o mai poate prinde cu simtirea inimii prin dragoste, din pricina deselor împunsaturi ale constiintei mustratoare. Dar curatindu-ne pe noi însine printr-o atentie mai fierbinte, vom câstiga ceea ce dorim în Dumnezeu, dobândind o si mai deplina experienta. (Diadoh al Foticeii)43

·         Domnul zice în Evanghelii ca nu poate fi scos cel tare din casa Sa, daca nu-l va scoate unul si mai tare, dupa ce l-a legat si jefuit. Cum poate deci cel scos cu atâta rusine sa intre iarasi si sa petreaca împreuna cu Stapânul adevarat, care se odihneste în casa Sa cum vrea? Caci nici împaratul nu se va gândi sa lase împreuna cu el în curtile împaratesti pe tiranul, care i-a stat cândva împotriva si pe care l-a biruit. Mai de graba îl va omorî îndata, sau îl va lega pentru o lunga pedeapsa si-l va preda ostilor sale spre o moarte de ocara. (Diadoh al Foticeii)43

·         Doua bunuri ne aduce noua harul cel sfânt prin Botezul renasterii, dintre care unul covârseste nemarginit pe celalalt. Cel dintâi ni se daruieste îndata, caci ne înnoieste în apa însasi si lumineaza toate trasaturile sufletului, adica „chipul” nostru, spalând orice zbârcitura a pacatului nostru. Iar celalalt asteapta sa înfaptuiasca împreuna cu noi ceea ce este „asemanarea”. Deci când începe mintea sa guste întru multa simtire din dulceata Preasfântului Duh, suntem datori sa stim ca începe harul sa zugraveasca, asa zicând, peste chip, asemanarea. Caci precum zugravii desemneaza întâi cu o singura culoare figura omului, apoi, înflorind putin câte putin culoarea prin culoare, scot la aratare chipul viu al celui zugravit pâna la firele parului, asa si sfântul har al lui Dumnezeu readuce întâi prin Botez „chipul” omului la forma în care era când a fost facut, iar când ne vede dorind cu toata hotarârea frumusetea „asemanarii” si stând goi si fara frica în atelierul lui, înfloreste o virtute prin alta si înalta chipul sufletului din stralucire în stralucire, daruindu-i pecetea asemanarii. Asa încât simtirea ne arata cum ia forma în noi asemanarea, dar desavârsirea asemanarii o vom cunoaste abia din iluminare. Caci toate virtutile le primeste mintea prin simtire, înaintând dupa o masura si rânduiala negraita. Dar dragostea duhovniceasca nu o poate câstiga cineva pâna ce nu va fi iluminat întru toata încredintarea de Duhul Sfânt. Caci pâna ce nu primeste mintea în chip desavârsit asemanarea prin lumina dumnezeiasca, poate avea aproape toate celelalte virtuti, dar este înca lipsita de dragostea desavârsita. Iar când se va asemana cu virtutea lui Dumnezeu ( vorbesc de asemanare, cât e cu putinta omului), atunci va purta si asemanarea dragostei dumnezeiesti. Caci precum în cazul portretelor pictate, daca se adauga chipului culoarea cea mai vie, se scoate la iveala pâna si asemanarea zâmbetului celui pictat, asa si la cei zugraviti dupa asemanarea dumnezeiasca de catre harul dumnezeiesc, daca se adauga lumina dragostei, „chipul”, e ridicat cu totul la frumusetea „asemanarii”. Nici nepatimirea nu poate darui sufletului alta virtute; fara numai dragostea. Caci dragostea „este plinirea legii”, încât „omul nostru cel dinauntru se înnoieste zi de zi” în gustarea dragostei, dar se împlineste abia întru desavârsirea ei. (Diadoh al Foticeii)43

 

Slava desarta

·         Dintre gânduri singur cel al slavei desarte lucreaza cu multe mijloace. El cuprinde aproape toata lumea si deschide usile tuturor dracilor, facându-se ca un fel de tradator viclean al cetatii. De aceea el umileste foarte tare mintea pustnicului, umplând-o cu multe vorbe si lucruri si întinându-i rugaciunile, prin care acesta se straduieste sa-si tamaduiasca toate ranile sufletului sau. Gândul acesta îl fac sa creasca toti draci dupa ce au fost biruiti, ca printr-însul sa primeasca intrare din nou în suflet, si sa faca astfel cele mai din urma mai rele ca cele dintâi. Din gândul acesta se naste si cel al mândriei, care a facut sa cada ca un sunet din ceruri pe pamânt pecetea asemanarii si cununa frumusetii. Salta-te din el si nu zabovi, ca sa nu vindem altora viata noastra, nici petrecerea noastra, celor fara de mila. Pe acest drac îl alunga rugaciunea staruitoare de a nu face sau zice cu voia nimic din cele ce ajuta blestematei slave desarte. (Evagrie Ponticul)44

·         Când mintea pustnicilor a ajuns la putina nepatimire, si-a agonisit si calul slavei desarte, caruia îndata îi da pinteni prin cetati, purtându-si fara stapânire lauda izvorâta din slava. si întâmpinând-o duhul curviei, printr-o rânduiala nevazuta, o închide într-o cocina de porci, învatând-o sa nu se mai ridice altadata din pat înainte de a se face sanatoasa deplin, nici sa nu faca ceea ce fac bolnavii neascultatori care, purtând înca urmele bolii într-însii, se dau la drumuri si merg la bai înainte de vreme, cazând din nou în boala. De aceea sezând locului, sa luam si mai bine aminte la noi însine, ca înainte de virtute, sa ne facem greu de miscat spre pacat, iar înnoindu-ne întru cunostinta sa dobândim multime de vederi felurite. Si asa înaltându-ne si mai tare, vom vedea si mai bine lumina Mântuitorului nostru. (Evagrie Ponticul)44

·         Începutul ratacirii mintii este slava desarta. Caci mintea fiind miscata de aceasta, încearca sa margineasca dumnezeirea în chipuri si înfatisari. (Evagrie Ponticul)44

·         Când vezi vreun gând ca-ti fagaduieste slava omeneasca, sa stii sigur ca-ti pregateste rusine. (Marcu Ascetul)44

·         Când vezi pe cineva îndurerat de multe ocari, cunoaste ca, dupa ce s-a umplut de gânduri de-ale slavei desarte, secera acum cu scârba spicele semintelor din inima. (Marcu Ascetul)44

·         Cel ce cugeta semet si cel ce iubeste slava desarta se însotesc cu placere unul cu altul. Caci cel dintâi lauda pe iubitorul de slava desarta, care-i cade înainte slugarnic; iar celalalt mareste pe cel cu cuget semet, care-l lauda într-una. (Marcu Ascetul)44

·         Când dracul slavei desarte se aprinde puternic împotriva noastra, luând ca motiv venirea vreunor frati, sau a oricarui alt strain la noi, bine este sa lasam cu acest prilej ceva din asprimea dietei noastre obisnuite. Prin aceasta vom face pe drac sa plece fara isprava, ba mai degraba plângându-si încercarea neizbutita. Totodata vom împlini cu dreapta judecata legea dragostei, pazind în aceeasi vreme taina înfrânarii nedezvaluita, prin pogoramântul ce l-am primit. (Diadoh al Foticeii)44

 

Smerenia, defaimarea de sine – mândria

·         Îngrijeste-te sa agonisesti multa cugetare smerita si barbatie, si “rautatea lor nu se va atinge de sufletul tau si biciul nu se va apropia de cortul tau, ca îngerilor Sai va porunci ca sa te pazeasca pe tine”, iar acestia vor izgoni de la tine toata lucrarea potrivnica. (Evagrie Ponticul) 45

·         Daca te rogi împotriva patimii, sau a dracului care te supara, adu-ti aminte de Cel ce zice: “Voi alunga pe vrajmasii mei si-i voi prinde si nu ma voi întoarce pâna ce nu-i voi nimeri. Asupri-i-voi pe ei si nu vor putea sa stea; cadea-vor sub picioarele mele”, si cele urmatoare. Iar acestea le vei spune cu usurinta, daca te vei înarma cu smerita cugetare împotriva vrajmasilor. (Evagrie Ponticul) 45

·         Cel ce este stapânit de pacate si de mânii si îndrazneste cu nerusinare sa se întinda la cunostinta lucrurilor mai dumnezeiesti, sau sa se ridice chiar la rugaciunea nemateriala, sa primeasca certarea Apostolului, care-i arata ca nu este fara primejdie pentru el sa se roage cu capul gol, neacoperit; “caci un asemenea suflet, zice, trebuie sa aiba pe cap stapânire, pentru îngerii care stau de fata”, învelindu-se în cuvenita rusine si smerita cugetare. (Evagrie Ponticul)45

·         Cel ce e smerit în cugetul sau si împlineste o lucrare dumnezeiasca, când ceteste dumnezeiestile Scripturi pe toate le aduce în legatura cu sine si nu cu altul. (Marcu Ascetul)45

·         Cel ce are vreun dar duhovnicesc si sufera împreuna cu cel ce nu-l are îsi pastreaza darul prin împreuna patimire; iar cel mândru si-l va pierde, scufundându-se în gândurile trufiei. (Marcu Ascetul)45

·         Gura celui smerit în cugetare graieste adevarul; iar cel ce i se împotriveste se aseamana cu sluga aceea care a palmuit peste obraz pe Domnul. (Marcu Ascetul)45

·         Sa nu te înalti întru inima ta pentru ca întelegi cele zise în Scripturi, ca sa nu cazi cu mintea în duhul hulirii. (Marcu Ascetul)45

·         Sa nu te înalti când versi lacrimi în vremea rugaciunii, caci Hristos este Cel ce s-a atins de ochii tai de ai putut vedea cu mintea. (Marcu Ascetul)45

·         Am vazut oameni simpli smerindu-se cu fapta si care s-au facut prin aceasta mai întelepti decât cei ce pareau plini de toata cunoasterea. Alt om simplu, auzindu-i pe aceia ca sunt laudati, nu le-a urmat smerenia, ci, umplându-se de slava desarta pentru simplitatea sa, a cazut în mândrie. (Marcu Ascetul)45

·         Precum nu se îngaduie apa si focul laolalta, asa nu se îngaduie întreolalta apararea si smerenia. (Marcu Ascetul)45

·         Cel care cere iertare de pacate iubeste smerenia cugetului. Iar cel ce osândeste pe altul îsi pecetluieste relele sale. (Marcu Ascetul)45

·         De ai fost înaltat prin laude, asteapta ocara. Caci zice: „Cel ce se înalta pe sine, umili-se-va”. (Marcu Ascetul)45

·         Precum celui ce se pocaieste îi e straina cugetarea semeata, asa celui ce pacatuieste de bunavoie îi e cu neputinta cugetarea smerita. (Marcu Ascetul)45

·         Daca vrei ca Domnul sa-ti acopere pacatele, sa nu-ti arati oamenilor virtutile. Caci ceea ce facem noi cu acestea aceea face Dumnezeu cu acelea. Ascunzându-ti virtutea, nu te mândri, ca si când ai împlini dreptatea. Caci dreptatea nu sta numai în a ascunse cele frumoase, ci si în a nu gândi nimic din cele oprite. (Marcu Ascetul)45

·         Împrejmuieste-ti cuvântul cu întarituri dinspre partea laudei de sine si cugetul dinspre partea înaltei pareri despre tine, ca nu cumva cedând sa faci cele dimpotriva. Caci binele nu se savârseste numai de catre om, ci si de catre Dumnezeu, atotvazatorul. (Marcu Ascetul)45

·         Sa vorbim acum putin si despre patima nerationala a mâniei, care pustieste, zapaceste si întuneca tot sufletul, si-l arata pe om asemenea fiarelor în vremea miscarii si lucrarii ei, mai ales pe cel ce aluneca lesne si repede spre ea. Patima aceasta se sprijina mai ales pe mândrie; prin ea se întareste si se face nebiruita. Caci pâna ce e udat copacul diavolesc al amaraciunii, al supararii si al mâniei, cu apa puturoasa a mândriei, înfloreste si înfrunzeste îmbelsugat si aduce mult rod al faradelegii. Iar cladirea celui rau în suflet nu poate fi doborâta, pâna ce are ca sprijin si întarire temelia mândriei. Daca vrei, asadar, sa se usuce în tine arborele faradelegii (adica patima amaraciunii, a mâniei si a supararii) si sa se faca neroditor, ca venind securea Duhului sa-l taie si sa-l arunce în foc cum zice Evanghelia, si sa-l scoata afara împreuna cu toata rautatea; si daca vrei sa se darâme si sa se surpe casa faradelegii, pe care cel rau o zideste cu viclesug în suflet (si o face aceasta adunând de fiecare data în gând ca pietre felurite pricini întemeiate sau neîntemeiate, provocate de lucruri si de cuvinte referitoare la cele materiale si ridicând în suflet o cladire a rautatii, careia îi pune ca sprijin si întarire gânduri de mândrie), sa ai smerenia Domnului neîncetat în inima. Sa te gândesti cine a fost El si ce s-a facut pentru noi, si din ce înaltimi de lumina a dumnezeirii, - descoperita dupa putinta fiintelor de sus si slavita în ceruri de toata firea rationala a îngerilor, Arhanghelilor, Scaunelor, Domniilor, începatorilor, Stapâniilor, Heruvimilor si Serafimilor si a nenumitelor Puteri spirituale, ale caror nume n-au ajuns pâna la noi, dupa cuvântul tainic al Apostolului, - în ce adânc de smerenie omeneasca s-a coborât, prin negraita Sa bunatate, asemanându-se întru toate noua, celor ce sedeam în întunericul si în umbra mortii si ajunseram robi prin calcarea lui Adam fiind stapâniti de vrajmas prin lucrarea patimilor. Caci aflându-ne noi într-o astfel de robie înfricosata si stapâniti fiind de moartea nevazuta si vicleana, nu s-a rusinat de noi Stapânul întregii firi vazute si nevazute, ci umilindu-Se pe Sine si luând asupra Sa pe omul cazut sub patimile de ocara si sub osânda dumnezeiasca, „s-a facut întru toate asemenea noua, afara de pacat”, adica afara de patimile de ocara. El a luat toate pedepsele trimise asupra omului pentru pacatul neascultarii de catre hotarârea dumnezeiasca: moartea, osteneala, foamea, setea si cele asemenea acestora, facându-Se ceea ce suntem noi, ca noi sa ne facem ceea ce este El; „Cuvântul trup s-a facut”, ca trupul sa se faca Cuvânt; „fiind bogat, s-a facut sarac pentru noi, ca noi sa ne îmbogatim cu saracia Lui”; s-a facut asemenea noua din multa iubire de oameni, ca noi sa ne facem asemenea Lui prin toata virtutea. Caci de unde a venit Hristos, de acolo se înnoieste, prin harul si puterea Duhului; omul zidit cu adevarat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Iar prin aceasta înnoire ajunge la masura dragostei desavârsite, care arunca afara frica, nemaiputând sa cada niciodata. Caci „dragostea niciodata nu cade”, fiindca „dragostea, zice Ioan, este Dumnezeu si cine ramâne în dragoste, în Dumnezeu ramâne”. De aceasta masura s-au învrednicit Apostolii si cei ce s-au nevoit asemenea lor întru virtute si s-au înfatisat pe ei desavârsiti Domnului, urmând lui Hristos cu dragoste desavârsita, în toata viata lor. Gândeste-te, asadar, totdeauna fara uitare la umilirea aceasta atât de mare, pe care a luat-o Domnul asupra Sa, din negraita Sa iubire de oameni; adica la salasluirea în Maica lui Dumnezeu – Cuvântul, la luarea omului asupra Sa, la nasterea din femeie, la cresterea treptata cu trupul, la ocari, la înjuraturi, la batjocuri, la luarea în râs, la bârfiri, la biciuiri, la scuipari, la luarea în bataie de joc, la hlamida rosie, la cununa de spini, la osândirea lui de catre capetenii, la strigatul iudeilor celor faradelege si de acelasi neam cu El, împotriva lui: „Ia-L, ia-L, rastigneste-l!” la cruce, la piroane, la sulita, la adaparea cu otet si fiere, la triumful pagânilor, la râsul celor care treceau si ziceau: „De esti Fiul lui Dumnezeu, pogoara-te de pe cruce si vom crede tie”, si la celelalte patimi, pe care le-a rabdat pentru noi: „la rastignire, la moarte, la asezarea de trei zile în mormânt, la coborârea la iad; la învierea din morti, la scoaterea din iad si din moarte a sufletelor, care s-au împreunat cu Domnul, la înaltarea la ceruri, la sederea de-a-dreapta Tatalui, la cinstea si la slava mai presus de toata începatoria, Stapânirea si de tot numele ce se numeste, la închinarea ce o aduc toti îngerii Celui întâi nascut din morti, din pricina patimilor, dupa cuvântul Apostolului, care zice: „Aceasta sa se cugete în voi, ceea ce si în Hristos Iisus, care în chipul lui Dumnezeu fiind, nu rapire a socotit a fi întocmai cu Dumnezeu, ci s-a umilit pe Sine, chip de rob luând, întru asemanarea omului facându-se si la înfatisare aflându-se ca omul; si s-a smerit pe Sine ascultator facându-Se pâna la moarte, iar moartea a crucii, de aceea si Dumnezeu L-a preaînaltat pe El si i-a daruit Lui nume mai presus de toate numele, ca în numele lui Iisus Hristos tot genunchiul sa se plece, al celor ceresti, al celor pamântesti si al celor de dedesubt”, … si urmatoarele. Iata la ce slava si înaltime L-au ridicat, dupa dreptatea lui Dumnezeu, pe Domnul facut om, pricinile mai înainte spuse. (Marcu Ascetul)45

·         Definitia smeritei cugetari: uitarea atenta a ispravilor tale. (Diadoh al Foticeii)45

·         Stiu pe cineva care iubeste asa de mult pe Dumnezeu, plângând totusi ca nu-l poate iubi cât vrea, încât sufletul lui este necontenit într-o astfel de dorinta fierbinte, ca Dumnezeu se slaveste în el, iar el este ca si când n-ar fi. Despre sine nu stie ce valoare are, iar laudele cuvintelor nu-l îndulcesc. Caci din multa dorire a smereniei nu-si cunoaste vrednicia sa, ci slujeste lui Dumnezeu dupa rânduiala preotilor. Iar din multa iubire de Dumnezeu îsi ascunde amintirea vredniciei, îngropând cu smerenie undeva în adâncul dragostei de Dumnezeu lauda ce i se cuvine din pricina acestei vrednicii, ca sa-si para în cugetarea sa totdeauna o sluga netrebnica, fiind cu totul strain de vrednicia sa, prin dorul dupa smerenie. Acest lucru suntem datori sa-l facem si noi, fugind de orice cinste si slava, pentru covârsitoarea bogatie a dragostei Domnului, care ne-a iubit asa de mult pe noi. (Diadoh al Foticeii)45

·         Smerita cugetare este un lucru greu de câstigat. Cu cât este mai mare, cu atât se cer mai multe stradanii pentru dobândirea ei. Ea se iveste în cei partasi de sfânta cunostinta în doua cazuri si chipuri: când luptatorul pentru evlavie se afla în mijlocul drumului experientelor duhovnicesti, el are un cuget mai smerit din pricina neputintei trupului, sau a celor ce dusmanesc fara temei pe cei ce se îngrijesc de dreptate, sau a gândurilor rele; apoi când mintea e luminata de harul dumnezeiesc întru simtire si siguranta multa, sufletul are smerita cugetare ca pe o însusire fireasca, întrucât, fiind plin de bunatate dumnezeiasca, nu mai poate sa se umple de slava desarta, chiar daca ar împlini neîncetat poruncile Domnului, ci se socoteste pe sine mai smerit decât toti, în urma împartasirii de bunavointa dumnezeiasca. Cea dintâi smerita cugetare cuprinde de multe ori întristare si descurajare. Iar cea din urma cuprinde bucurie împreunata cu o sfiala plina de întelepci}ne. Fiindca cea dintâi se iveste, cum am zis, în cei ce se afla la mijlocul nevointelor, iar cea de-a doua se trimite celor ce s-au apropiat cu desavârsire. Cea dintâi se întristeaza adeseori când e lipsita de fericirile pamântesti. Cea de-a doua, chiar daca i-ar oferi cineva toate împaratiile pamântului, nu se impresioneaza si nu simte sagetile cumplite ale pacatului. Caci fiind cu totul duhovniceasca, nu mai cunoaste de loc slava trupeasca. Dar tot cel ce se nevoieste a trebuit sa treaca prin cea dintâi ca sa ajunga la cea de-a doua. Caci daca nu ne-ar înmuia harul, aducând asupra noastra patimirile povatuitoare, ca sa lamureasca voia noastra cea sloboda, nu ne-ar darui stralucirea smereniei de pe urma. (Diadoh al Foticeii)45

Spovedania, descoperirea gândurilor, sfatuirea

·         De fapt Iacob, spunându-le lor ca a cucerit Sichemul cu sabie si arc, arata ca i-a trebuit lupta si osteneala ca sa puna stapânire pe patimi si sa le ascunda în pamântul Sichemului. S-ar parea însa ca este o oarecare contrazicere între a ascunde zeii în Sichem si a tine un idol în ascunzis. Caci a ascunde zeii în Sichem e lucru de lauda; iar a tine un idol în ascunzis e lucru de ocara. De aceea a pecetluit lucrul din urma cu blestem, zicând: „Blestemat cel ce tine idol în ascunzis!” Si de fapt nu este acelasi lucru a ascunde ceva în pamânt pentru totdeauna si a-l tine în ascunzis. Caci ceea ce a fost ascuns în pamânt si nu se mai arata vederii se sterge cu vremea si din amintire. Dar ceea ce e tinut în ascunzis nu e cunoscut de cei din afara, însa e vazut necontenit de cel ce l-a pus acolo. Acesta îl arm mereu în amintire ca pe un chip cioplit pe care îl poarta în ascuns. Caci tot gândul urât, care ia forma în cugetare, este o sculptura ascunsa. De aceea este rusine a scoate la aratare asemenea gânduri, dar e primejdios si de a tine în ascuns un chip cioplit, precum si mai primejdios este de a cauta formele disparute, cugetarea înclinând cu usurinta spre patima izgonita si împlântând în pamânt bronzul idolului. Caci deprinderea virtutii este de asa fel ca se cumpaneste cu usurinta si într-o parte si într-alta, aplecându-se, daca nu se poarta de grija, spre cele potrivnice. (Nil Ascetul) 46

·         A iscodi plin de curiozitate planurile învatatorului si a vrea sa pui la încercare cele poruncite de el, însemneaza a pune piedica înaintarii tale proprii. Cu siguranta nu ceea ce se pare celui neîncercat întemeiat si potrivit este într-adevar întemeiat. Astfel judeca mesterul si altfel cel fara mestesug lucrurile mestesugului. Cel dintâi are ca regula stiinta; celalalt ca asa s-ar cuveni. Dar socotinta aceasta foarte rar se acopera cu adevarul; de cele mai multe ori se abate de la linia dreapta, fiind înrudita cu ratacirea. Asadar cei ce au predat altora grija mântuirii lor, lasându-si toate socotintele, sa-si supuna gândurile mestesugului celui priceput, judecând stiinta lui mai vrednica de crezare. Mai întâi, lepadându-se de toate, sa nu-si lase nimic afara, nici cel mai mic lucru, temându-se de pilda lui Anania, care crezând ca înseala pe oameni, a primit de la Dumnezeu osânda pentru furt. (Nil Ascetul)46

·         Ci, cum se predau pe ei însisi, asa sa predea si toate ale lor, bine stiind ca ceea ce ramâne afara, tragând necontenit cugetul într-acolo, îl va desface adeseori de la cele mai bune, iar pe urma îl va rupe din fratietate. De aceea a poruncit Duhul Sfânt sa se scrie Vietile Sfintilor, ca fiecare dintre cei ce se apuca de unul din felurile acestea de vietuire, sa fie dus printr-o pilda asemanatoare spre adevar. Cum s-a lepadat Elisei de lume, ca sa urmeze învatatorului sau? „Ara, zice, cu boii, si douasprezece perechi de boi înaintea lui; si a taiat boii si i-a fript în vasele boilor”. Aceasta îi arata caldura râvnei. Caci n-a zis: voi vinde perechile de boi si voi economisi pretul dupa cuviinta, nici n-a socotit cum ar putea avea mai mult folos din vânzarea lor. Ci, cuprins cu totul de dorinta care îl tragea sa fie lânga învatator, a dispretuit cele vazute si s-a silit sa se izbaveasca mai repede de ele, ca de unele ce-l puteau împiedica adeseori se face pricina a razgândirii. De ce apoi si Domnul, îmbiind bogatului desavârsirea vietii dupa Dumnezeu, i-a poruncit sa-si vânda averile si sa le dea saracilor si sa nu-si lase siesi nimic? Fiindca stia ca ceea ce ramâne se face, ca si întregul, pricina de împrastiere. Dar socotesc ca si Moise, rânduind celor ce vreau sa se curateasca în rugaciunea cea mare, sa-si rada tot trupul, le-a poruncit prin aceasta sa se lepede cu desavârsire de averi, iar în al doilea rând sa uite de familie si de toti cei apropiati în asa masura, încât sa nu mai fie câtusi de putin tulburati de amintirile lor. (Nil Ascetul) 46

·         Multe sunt sfaturile aproapelui spre ceea ce este de folos; dar nimanui nu i se potriveste asa de mult ca judecata constiintei sale. (Marcu Ascetul)46

·         Cel ce se osteneste fara sfat e sarac în toate. Iar cel ce alearga cu nadejde e de doua ori bogat. (Marcu Ascetul)46

·         Omul sfatuieste pe aproapele precum stie; iar Dumnezeu lucreaza în cel ce aude, precum acela a crezut. (Marcu Ascetul)46

·         E primejdios lucru a fi cineva singur, fara martori, a se calauzi dupa voia sa si a convietui cu cei neîncercati în razboiul duhovnicesc. Unii ca acestia sunt mestesugirile pacatului si se tin bine ascunse; si felurite curse si-a întins vrajmasul pretutindeni. De aceea, daca e cu putinta, e bine sa te silesti si sa te straduiesti a fi sau a te întâlni neîncetat cu barbati cunoscatori. În felul acesta, desi nu ai tu însuti faclia adevaratei cunostinte, fiind înca nedesavârsit cu vârsta duhovniceasca si prunc, dar însotindu-te cu cel ce o are, nu vei umbla în întuneric, nu te vei primejdui de lanturi si de curse si nu vei cadea între fiarele lumii spirituale, care pândesc în întuneric si rapesc si ucid pe cei ce umbla în el fara faclia spirituala a cuvântului dumnezeiesc. (Marcu Ascetul)46

 

Tacerea – vorba desarta, clevetirea

·         Nestatornicii si nepriceputii sa nu ispiteasca pe cei întelepti. Iar cel întelept este barbatul ce place lui Dumnezeu, care vorbeste putine si pe cele de trebuinta si placute lui Dumnezeu. (Antonie cel Mare)47

·         Când afli pe unul gâlcevindu-se si luptându-se împotriva adevarului si a lucrului vadit, pune capat gâlcevii, parasind pe unul ca acela, fiindca si-a împietrit cu totul mintea. Caci precum apa cea rea strica vinul, cu vrajba strica pe cei virtuosi cu viata si cu socotinta. (Antonie cel Mare)47

·         Nu spune multimii cuvinte despre evlavie si buna vietuire. Nu pentru pizma zic, dar socotesc ca vei fi luat în râs de cei smintiti. Caci cel asemenea se bucura de cele asemenea. Iar astfel de cuvinte putini auzitori gasesc. Mai bine este dar a nu grai, decât ceea ce voieste Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor. (Antonie cel Mare)47

·         Cuvântul este sluga mintii. Caci ce voieste mintea, aceea tâlcuieste cuvântul. (Antonie cel Mare)47

·         Prin trup omul este muritor. Dar prin minte si cuvânt nemuritor. Tacând întelegi si dupa ce ai înteles graiesti. Caci în tacere naste mintea cuvântul. Si rostind cuvânt de multumita lui Dumnezeu, îti lucrezi mântuirea. (Antonie cel Mare)47

·         Cel ce vorbeste fara socoteala nu are minte, caci graieste fara sa înteleaga nimic. Cerceteaza dar ce-ti este de folos sa faci pentru mântuirea sufletului. (Antonie cel Mare)47

·         Nu vorbi cu doua limbi, într-un fel aratându-te cu cuvântul si într-alt fel aflându-te cu constiinta. Caci pe unul ca acesta Scriptura îl pune sub osânda. (Marcu Ascetul)47

·         Precum usile bailor, deschizându-se necontenit, împing caldura dinauntru afara, asa si sufletul când vrea sa vorbeasca multe, chiar daca le-ar spune toate bune, împrastie si slabeste puterea tinerii de minte prin poarta graitoare. Prin aceasta mintea uita sa spuna lucrurile care se cuvin la vreme potrivita si împartaseste de-a-valma oricui se nimereste o amestecatura de gânduri, nemaiavând nici pe Duhul Sfânt, care sa-i pazeasca cugetarea ferita de naluciri. Caci lucrul bun scapa totdeauna vorbariei, fiind strain de orice valmasag si imaginatie. Buna este deci tacerea la vreme, ea nefiind decât mama gândurilor prea întelese. (Diadoh al Foticeii)47