Mania - blandetea

ˇ        Domnul deschide ochii ''orbilor'' celor ascultatori pentru a-i face sa vada virtutile invatatorului, dar ii intuneca pentru a nu-i vedea slabiciunile; vrajmasul binelui face insa contrariul.

ˇ        Cei sarguinciosi sa ia aminte cu atat mai mult la ei insisi ca nu cumva judecandu-i pe cei lenesi sa se pagubeasca mai mult decat ar merita defectul acelora, ba inca sa fie osanditi mai mult decat aceia. De aceea si cred ca a fost placut Lot in fata lui Dumnezeu, deoarece fiind el in mijlocul unora ca acestia, nu s-a aratat niciodata osanditorul lor.

ˇ        Compatimirea este arderea interioara pentru cei ce pacatuiesc, dupa cuvantul: ''Cine se va sminti si eu sa nu ard?'' (II Cor. 11,29) Ea inseamna a-si face cineva proprii greutatile si nenorocirile straine sau de a nu dispretui cu gandul pe cei ce sufera, inaltandu-se impotriva lor.

ˇ        Precum apa adaugandu-se cate putin in foc schimba vapaia cu desavarsire, asa si lacrima plansului cu adevarat va stinge vapaia maniei si a iutimii.

ˇ        Nemanierea este dorinta nesaturata de necinstire, precum in cei iubitori de slava desarta dorinta de lauda este nemarginita. Blandetea este starea nemiscata a sufletului, care ramane aceeasi in necinstiri ca si in laude.

ˇ        Inceputul neminierii este tacerea buzelor in vremea tulburarii inimii; mijlocul este tacerea gandurilor in vremea tulburarii subtiri a sufletelor, iar sfarsitul este seninatatea implantata in suflarea vanturilor necurate.

ˇ        Mania este izbucnirea urii ascunse, o continua reinnoire a amintirii unor ocari indurate mai demult. Mania este dorinta de a face rau celui ce ne-a suparat; este o patima foarte napraznica caci iutime se numeste fierberea si miscarea impotriva celui ce ne-a nedreptatit. Ea salbaticeste sufletul in fiecare zi, rapeste mai ales mintea de la rugaciune facand sa apara chipul celui ce ne-a suparat. Cand este de durata se preface in ura si pricinuieste in timpul noptii tulburari si ingalbenirea trupului, navalirea de ganduri furioase (accese de furie).

ˇ        Unii vazand ca nu sunt cuprinsi de manie in toata vremea (ca nu sunt statornici in manie), nu dau nici o atentie tamaduirii acestei boli; acesti nenorociti insa nu se gandesc la cel ce a zis: ''Pornirea maniei lui e caderea lui.'' (Iov 5,2). Mania este ca miscarea unei mori in plina activitate care intr-o clipa, mai mult decat intr-o zi intreaga, macina si distruge graul precum si rodul sufletului. De aceea se cuvine a fi cu ochii in patru pentru ca mania este ca un incendiu ale carui flacari manate de puterea vantului parjolesc si distrug la repezeala ogorul sufletului, asa cum n-ar putea-o face un foc mocnit.

ˇ        Dupa cum o piatra colturoasa si dura, lovindu-se de alte pietre isi pierde cu totul forma sa initiala devenind rotunda, tot astfel si sufletul rautacios si aspru, amestecandu-se si traind impreuna cu cele dure, va ajunge la aceste doua alternative: sau isi va tamadui rana prin rabdare sau isi va cunoaste slabiciune sa pe care o poate vedea ca intr-o oglinda in retragerea lasa din comunitate.

ˇ        Maniosul (irascibilul) este un epileptic care se sfasie si se loveste singur impins fiind de o pornire launtrica care determina prabusirea lui.

ˇ        Nimic nu este atat de nepotrivit celor ce se nevoiesc decat tulburarea maniei. Pe cand intoarcerea la Dumnezeu are multa trebuinta de smerenie - mania este semnul unei mari mandrii.

ˇ        Daca culmea blandetii este de a pastra linistea inimii fata de cel ce ne intarata, chiar cand este prezent, apoi desigur ca este culmea maniei a ne lupta si a ne salbatici cu vorbele si cu gesturile impotriva celui ce ne-a provocat o suparare, chiar si atunci cand suntem singuri.

ˇ        Pe cand intoarcerea omului la sinea sa adevarata din uitarea de sine care la adus la pacat are nevoie de smerenie, fapta impulsiva este semnul inchipuirii de sine, adica al necunoasterii sinei sale adevarate. Impulsivul sau omul care se lasa stapanit de iutime, e un om care nu s-a obisnuit cu reflexiunea si nici cu smerenia ce vine din cunoasterea reala de sine. Parintii leaga strans mania si iutimea, intrucat izvorul imediat al maniei este iutimea sau impulsivitatea. Aceasta este un semn accentuat al lipsei de putere a spiritului de a stapani pornirile involuntare. Reflexiunea reduce la proportiile adevarate, neimportante raul ce ti l-a facut altul si in general toate cele le vieti de aici.

ˇ        Foarte multa bagare de seama trebuie sa avem fata de acest sarpe caci are si el impreuna lucratoare firea noastra, ca si cel ce ispiteste trupurile.

ˇ        Uneori cantarea cu masura risipeste iutimea in chipul cel mai bun. Alteori, cand e fara masura si la timp necuvenit se insoteste cu iubirea de placere. Sa ne folosim deci de cantare randuind timpurile.

ˇ        Daca voiesti sa-l tamaduiesti pe altul scotandu-i paiul pacatului din ochi, sau mai degraba de crezi ca vrei, ia seama sa nu-l scoti cu barna in loc sa folosesti delicata penseta a chirurgului. Barna este cuvantul aspru, iar penseta - invatatura blanda si mustrarea indelung rabdatoare. ''Mustra, zice, cearta, mangaie'', dar nu si lovi; si chiar de-ar fi nevoie de asa ceva fa-o rar si nu prin tine insuti.

ˇ        Sa privim cu luare aminte si vom vedea pe unii stapaniti de iutime practicand cu ardoare privegherea, postul si petrecerea in liniste; aceasta nu e de mirare caci scopul diavolului este acela de a indemna pe fiecare sa faptuiasca sub pretextul pocaintei lucruri care sporesc mania.

ˇ        Inceputul ravnitei netineri de minte a raului sta in a primi necinstirile cu sufletul amarat si indurerat; mijlocul - in a ramane fata de ele neintristat, iar desavarsirea (daca se poate vorbi de asa ceva), in a le socoti pe acestea ca laude. Bucura-te daca esti intre cei dintai, fii tare daca esti printre cei din a doua categorie, si fii fericit daca esti in cea de a treia, ca unul ce te veselesti in Domnul.

ˇ        Am observat la cei maniosi ceva vrednic de plans care nu se intampla decat dintr-o ascunsa mandrie si anume: se maniau pe ei insisi pentru ca s-au lasat biruiti de manie, si m-am minunat vazand cum o cadere antreneaza alta cadere. Cu strangere de inima priveam cum voiau sa pedepseasca un pacat prin alt pacat. Inspaimantandu-ma deci de viclenia demonilor, putin a lipsit sa nu deznadajduiesc de-a mai obtine mantuirea.

ˇ        Daca s-ar vedea cineva biruit cu usurinta de mandrie, furie, rautate si fatarnicie, sa scoata degraba sa scoata degraba sabia cu doua taisuri a blandetii, rabdarii si a netinerii de minte a raului spre a lupta impotriva acestor patimi. De voieste sa scape complet de ele, unul ca acesta sa caute in a intra intr-o obste de frati din cei mai aspri si necrutatori ca intr-un atelier mantuitor al unui piuar; acolo fiind intins si lovit sufleteste de ocarile, necinstirile si napastele fratilor, sau poate fi tesalat, impuns, calcat si in chip simtit, isi va spala simtirea sufletului de murdaria aflata in ea.

ˇ        Nu ajunge ca omul sa lupte singur impotriva maniei cu sabia blandetii si a netinerii de minte a raului, caci ea poate avea doua taisuri: cu ea se poate taia mania sa, dar se poate taia si pe sine caci blandetea poate fi ingaduitoare cu pacatele sale. Este greu a se curati un suflet pe sine insusi de aceea stiind aceasta sfantul Ioan Scararul alterneaza asprimea cu nuantarea.

ˇ        ''Cauzele care m-au nascut sunt multe caci eu n-am un singur tata. Mamele mele sunt slava desarta, iubirea de argint, lacomia pantecelui, uneori si desfranarea. Cea care m-a nascut pe mine este trufia; fiicele mele sunt pomenirea de rau, ura, vrajba, dezvinovatirea. Vrajmasele mele care ma tin acum legata sunt cele potrivnice acestora: nemanierea si blandetea iar cea care pururea unelteste impotriva-mi este umilinta.

ˇ        Zicand noi rugaciunea: ''si ne iarta noua gresalele noastre precum si noi iertam …'' si neiertind, suntem facuti de rusine din partea noastra insine, adica de constiinta noastra, precum el insusi zice mai departe: ''Rusineze-l pe el rugaciunea lui Iisus.'' Dar in general rugaciunea noastra este facuta de rusine de tinerea de minte a raului, intrucat aproape prin fiecare cerem iertare sau mila lui Dumnezeu. Propriu-zis noi insine suntem facuti de rusine prin rugaciunea noastra prin care cerem lui Dumnezeu mila fara sa o daruim la randul nostru altora. Aducandu-ne aminte, fara indurare, de raul facut noua de cineva, nu mai avem curajul sa cerem noi insine ceva de la Dumnezeu cu toata indrazneala.

ˇ        Cel ce a dobandit iubirea s-a instrainat de nebunia maniei; cel ce insa dusmaneste, isi ingramadeste dureri fara rost.

ˇ        Ţinerea de minte a raului este o vicleana talcuitoare a Scripturii, ca una ce talcuieste dupa propria stiinta cuvintele lui Dumnezeu.

ˇ        Rugaciunea lui Iisus va rusina tinerea de minte a raului, caci nu o putem nicidecum rosti pe aceasta stapaniti fiind de tinerea de minte a raului.

ˇ        Daca te-ai luptat indelung si n-ai reusit totusi sa scoti ghimpele acesta veninos pleaca-te si te caieste marturisindu-ti vina inaintea celui ce-l vrajmasesti chiar si numai cu gura daca nu poti s-o faci din toata inima, ca rusinandu-te de aceasta fatarnicie, cu timpul, impungandu-te constiinta ca si cu foc, sa te duca pana acolo incat sa-l iubesti cu adevarat.

ˇ        Atunci vei cunoaste ca te-ai izbavit de putreziciunea aceasta, nu cand te vei ruga pentru cel ce te-a suparat, nici cand il vei rasplati cu daruri, nici cand il vei aduce la masa, ci cand, afland ca a cazut in vreo nenorocire trupeasca sau sufleteasca vei suferi si vei plange ca pentru tine insuti.

ˇ        Cel ce vietuieste in liniste si tine minte raul, este ca aspida care, in gaura poarta intru sine venin ucigator.

ˇ        Aducerea aminte de Patimile lui Iisus vor tamadui sufletul ce tine minte raul rusinandu-l foarte prin acest exemplu de indelunga rabdare.

ˇ        Daca te tii rigid si nu te pleci sa-i spui dusmanului macar niste cuvinte bune indulcind astfel catusi de putin relatia, adaugi la patima tinerii de minte a raului si patima mandriei.

ˇ        In lemnul putred se prasesc viermii cariului si purtarile prea blande si in chip mincinos linistite au lipite de ele ura nebuna. Cel ce o leapada pe aceasta a aflat iertare, dar cel ce se lipeste de dansa se lipseste de orice indurare.

ˇ        Unii s-au dat pe ei insisi ostenelilor si sudorilor pentru a dobandi iertare, dar cel ce nu tine minte raul a luat-o inaintea acestora, daca adevarat este cuvantul: ''Iertati degraba si vi se va ierta din belsug.'' (Luca 6,37) Netinerea de minte a raului este semnul neindoielnic al adevaratei pocainte; cel ce tine insa minte raul, si-si inchipuie ca se pocaieste, este asemenea celui caruia i se pare ca alerga in vis.

ˇ        I-am vazut pe unii ce tineau minte raul, indemnandu-i pe altii sa nu faca aceasta, si rusinandu-se intr-un timp de propriile lor cuvinte, au pus si ei capat patimii acesteia. (Uneori si cei ce nu fac, dar invata sunt folositi de cuvintele lor, care nu acopera faptele, caci de multe ori cuvintele omului nu sunt ale lui, ci ale lui Dumnezeu Care-l sileste sa vorbeasca prin constiinta lui. In acest caz, prin cuvintele ce le rostesc unii isi predica, sau li se predica si lor; sau din vointa de a incalzi pe altii pentru un lucrul bun, se incalzesc si pe ei insisi. Caldura cu care primesc altii cuvintele rostite se intinde si la ei.

ˇ        Nimeni sa nu-si inchipuie cumva aceasta intunecime ca o patima usoara, trecatoare sau putin primejdioasa, caci una ca aceasta de multe ori cuprinde pana si inimile barbatilor duhovnicesti. (Nimeni sa nu-si inchipuie ca aceasta patima e simpla, caci ea da nastere multor complicatii)

ˇ        Clevetirea este frica urii, este o boala subtire, dar o lipitoare grasa - ascunsa si greu de observat - care suge si prapadeste sangele iubirii. Este fatarnicia dragostei, intinarea inimii, sarcina care impovareaza constiinta, pierderea curatiei.

ˇ        I-am auzit pe unii care cleveteau si am ramas uimit, caci acesti lucratori ai rautatii se aparau spunand ca fac aceasta din dragoste si purtare de grija, iar eu le-am zis sa inceteze cu o astfel de dragoste caci nu minte Cel ce a zis: ''Pe cel ce cleveteste in ascuns pe aproapele lui, alunga-l.'' (Psalmi 100,5) Daca spui ca-l iubesti, roaga-te in taina pentru el si nu-l lua in bataie de joc, caci acesta este felul iubirii primit de Domnul. (Neosandirea aproapelui tine un zid de respect intre mine si el, sau o comunicare cu el in iubire, cu voia lui. Prin clevetire pornesc asupra lui cu sila, fara iubire, voind sa-l tavalesc in noroi ca pe un obiect, dar de fapt prin aceasta nu reusesc sa intru in ceea ce e mai intim si mai adevarat in el.)

ˇ        Sa nu-ti ramana ascuns lucrul acesta si te vei trezi incetand sa mai judeci pe cel ce greseste: Iuda era in ceata ucenicilor, iar talharul in ceata ucigasilor, si intr-o clipa s-a facut o schimbare minunata intre ei.

ˇ        De voieste cineva sa biruiasca duhul clevetirii, sa nu-l invinovateasca pe cel ce a gresit, ci pe dracul care l-a ispitit, caci chiar daca se intampla sa nu fim siliti de nimeni atunci cand cadem, noi nu voim totusi sa pacatuim inaintea lui Dumnezeu.

ˇ        Precum focul este potrivnic apei, tot la fel de potrivnic este a judeca celui ce voieste sa se pocaiasca.

ˇ        Ascultati-ma pe mine toti cei care osanditi faptele altora, daca este adevarat, cum de fapt chiar este, ca: ''Cu ce judecata veti judeca, cu aceea veti fi judecati'', negresit, in cele in care-l vom judeca pe aproapele, in acelea vom cadea, fie sufletesti, fie trupesti si altfel nu va fi. Contabilii nemilosi si amanuntiti ai greselilor aproapelui sufera de aceasta patima pentru ca nu si-au adus niciodata aminte in chip nemincinos si deplin de greselile lor. Caci daca ar privi cineva amanuntit la pacatele sale, inlaturand valul iubirii de sine, nu s-ar mai ingriji de nimic din cele dinafara ,ci ar socoti ca nu-i ajunge timpul nici macar pentru a se plange pe sine, chiar daca ar trai o suta de ani si de-ar vedea lacrimile ce-i curg din ochi devenind un adevarat Iordan. (Daca mintea n-ar parasi luarea aminte de sine, lasand pe cele ale sale si razand de ale altora, n-ar ajunge sa judece, caci judecarea si cercetarea altora este de fapt uitare de sine.)

ˇ        Am cercetat cu grija plansul si n-am gasit in el nici o urma de clevetire.

ˇ        Firile curioase voiesc sa vada fapta aproapelui si privesc cu ochi atenti scaderea lui. Si de o afla, o rapesc si o analizeaza, iar de nu o afla, voiesc mai bine sa o inchipuie plasmuind-o decat sa plece cu curiozitatea nesatisfacuta.

ˇ        Vorbeste cu grija inaintea celui mandru si bolnav de pizma, caci cand tu vorbesti, el da in mania lui cuvintelor tale talcul care voieste. Deci din cele bune ale tale ia pricini vatamatoare, cuvintele tale schimbandu-se in cugetarea sa dupa felul bolii lui.

ˇ        Am vazut pe unii facand in ascuns tot felul de pacate, si amagiti de presupusa lor curatie, ii osandea aspru pe cei ce savarseau greseli mici la aratare.

ˇ        Lucratorul priceput mananca numai boabele de struguri coapte, neculegindu-le pe cele verzi; tot astfel si mintea inteleapta va lua aminte cu sarguinta la virtutile pe care le vad la unii. Cel nepriceput insa va cerceta cu lumanarea lipsurile si defectele fratelui sau. Despre aceasta sa zis: ''Iscodit-au faradelegi, istovitu-s-au nascocind iscodiri.'' (Psalmi 63,6)

ˇ        Sa nu osandesti chiar de-ai vedea cu ochii tai, caci nu arareori acestia te inseala.

ˇ        Cel ce judeca va fi judecat, deci osandit de propria lui limba.

ˇ        Blandetea consta in a ne ruga in chip netulburat si sincer pentru cel ce ne tulbura in vremea tulburarilor ce ni le pricinuieste. Sufletul blande tronul simplitatii, iar mintea manioasa e pricinuitoarea rautatii. Sufletele celor blanzi se vor imbogati intru cunostinte, iar mintea stapanita de iutime locuieste impreuna cu intunericul si nestiinta. (Cunostinta adevarata e legata de blandete , caci blandetea e si o contemplare linistita a semenilor care i se deschid si a tainelor existentei, a tainei lui Dumnezeu Cel bland.)

ˇ        Simplitatea este deprinderea sufletului lipsit de cugetari felurite care s-a facut neclintit spre o gandire nerautacioasa. Nerautatea este o stare senina a sufletului, izbavita de orice cugetare vicleana.

ˇ        Vicleanul nu este niciodata in pace ci totdeauna-i hartuit de manie, viclesug si de iutime. Totdeauna carteste, totdeauna e aspru, cand i se porunceste - graieste impotriva, se razvrateste; cand e sfatuit la bine - face rau; cand e dojenit - batjocoreste. El ia in ras pe cei ce vietuiesc bine, ii pizmuieste pe cei ce sporesc, se scarbeste de sfaturile bune, ii defaima si dispretuieste pe frati, ii dezbina, razvrateste, ii face rai, ii zeflemiseste pe cei indelung-rabdatori, se fatarniceste fata de straini, cleveteste, se asociaza cu fiecare impotriva celuilalt, atata la sfada, intarata pe unul contra altuia, e gata la ocari, defaimari si in a face numai rau. Precum se vede mania, intuneca mintea si il tine pe om intr-o agitatie continua si accentuata ducandu-l pana la nebunie. Intre functiile sufletesti este o stransa legatura, ele inraurindu-se reciproc.

ˇ        Legea ca nedesavarsita, zice: ''Ia aminte la tine insuti'' (Deuteronom 4,9), iar Domnul, cel mai presus de desavarsire a poruncit sa-l indreptam pe aproapele nostru zicand: ''De-ti va gresi fratele tau…..'' (Matei 18,15). Daca mustrarea ta, mai bine zis, aducerea aminte indreptata spre el e curata si smerita, sa nu ocolesti sa implinesti porunca Domnului, iar de n-ai ajuns inca la aceasta masura, implineste macar masura legii. (Evanghelia lui Hristos e legea iubirii aproapelui, e legea depasirii de sine. Ea cere numai sa nu se faca rau celorlalti, ci sa li se faca bine. Ea a patruns la ultima cunoastere a omului aratandu-ne ca el nu se poate mantui decat punandu-si viata sa pentru mantuirea aproapelui. Legea Evangheliei talmaceste legea cea mai adanca a insasi fiintei omenesti, talcuind ceea ce omul insusi experiaza ca aspiratia cea mai adanca a lui si ca singura care il face fericit. Ea corespunde unei etape mai avansate a omenescului. Fericirea nu e decat prelungirea eterna a acestei fericiri reale la care poate ajunge omul de aici. Fericirea nu este de fapt in noi, ci in altii si in ultima analiza in Cel Care i-a facut si ii sustine pe toti ca sa se scufunde, unificandu-se fara confundare, unii in altii. Dar aproapele nu poate fi mantuit de noi fara vointa lui, de aceea trebuie trezit la constiinta pacatoseniei lui cand greseste. Noi il ajutam trezindu-l la responsabilitatea lui personala, dar trebuie sa o facem cu iubire necoborindu-l iarasi la starea de obiect si necultivind iarasi inchiderea noastra in noi prin mandria unei mustrari aspre si dispretuitoare. Fericirea comuniunii vesnice va fi o comuniune intre persoane ce se iubesc si se respecta ca egale. Ne scufundam unii in altii ca persoane in persoane, fara sa ne contopim.

ˇ        Cand voiesti sa-l indemni pe cineva la bine, odihneste-l mai intai trupeste si cinsteste-l pe el cu un cuvant de iubire, ca nimic nu-l face pe om sa se rusineze si sa se schimbe de la rautatea lui spre cele bune ca bunatatile trupesti si ca cinstirea pe care o primeste de la tine.

ˇ        De te vei imbraca in toata blandetea si nemanierea, nu te vei obosi mult ca sa slobozesti mintea ta din robie.