Index > Scriitori filocalici

 
   Akedia 
   Ascultarea 
   Credinta 
   Cunoastere - Ignoranta 
   Curaj - Frica 
   Curvia - Curatia 
   Deznadejde 
   Discernamant - Trezvia 
   Dragoste - Bunatate - Mila 
   Frica de Dumnezeu - Evlavia 
   Iadul 
   Imbuibarea - Infranarea 
   Imparatia Cerurilor 
   Infricosata Judecata 
   Mania - Blandetea 
   Meditatia 
   Moartea 
   Naluciri 
   Osteneala - Lenevia 
   Parintele spiritual 
   Patimi - Ispite 
   Paza Simturilor 
   Pilde 
   Plansul 
   Pocainta 
   Rabdare - Suferinta 
   Rasul 
   Retragerea 
   Rugaciune 
   Saracia - Avaritia 
   Slava desarta 
   Smerenia - Mandria 
   Spovedania 
   Suferinta - Rabdare 
   Trandavia - Osteneala 
   Trezvia - Imprastierea 
   Vorba desarta - Tacerea 

 

versiune cu diacritice - aici

Smerenia, defaimarea de sine – mândria

·         Îngrijeste-te sa agonisesti multa cugetare smerita si barbatie, si “rautatea lor nu se va atinge de sufletul tau si biciul nu se va apropia de cortul tau, ca îngerilor Sai va porunci ca sa te pazeasca pe tine”, iar acestia vor izgoni de la tine toata lucrarea potrivnica. (Evagrie Ponticul) 45

·         Daca te rogi împotriva patimii, sau a dracului care te supara, adu-ti aminte de Cel ce zice: “Voi alunga pe vrajmasii mei si-i voi prinde si nu ma voi întoarce pâna ce nu-i voi nimeri. Asupri-i-voi pe ei si nu vor putea sa stea; cadea-vor sub picioarele mele”, si cele urmatoare. Iar acestea le vei spune cu usurinta, daca te vei înarma cu smerita cugetare împotriva vrajmasilor. (Evagrie Ponticul) 45

·         Cel ce este stapânit de pacate si de mânii si îndrazneste cu nerusinare sa se întinda la cunostinta lucrurilor mai dumnezeiesti, sau sa se ridice chiar la rugaciunea nemateriala, sa primeasca certarea Apostolului, care-i arata ca nu este fara primejdie pentru el sa se roage cu capul gol, neacoperit; “caci un asemenea suflet, zice, trebuie sa aiba pe cap stapânire, pentru îngerii care stau de fata”, învelindu-se în cuvenita rusine si smerita cugetare. (Evagrie Ponticul)45

·         Cel ce e smerit în cugetul sau si împlineste o lucrare dumnezeiasca, când ceteste dumnezeiestile Scripturi pe toate le aduce în legatura cu sine si nu cu altul. (Marcu Ascetul)45

·         Cel ce are vreun dar duhovnicesc si sufera împreuna cu cel ce nu-l are îsi pastreaza darul prin împreuna patimire; iar cel mândru si-l va pierde, scufundându-se în gândurile trufiei. (Marcu Ascetul)45

·         Gura celui smerit în cugetare graieste adevarul; iar cel ce i se împotriveste se aseamana cu sluga aceea care a palmuit peste obraz pe Domnul. (Marcu Ascetul)45

·         Sa nu te înalti întru inima ta pentru ca întelegi cele zise în Scripturi, ca sa nu cazi cu mintea în duhul hulirii. (Marcu Ascetul)45

·         Sa nu te înalti când versi lacrimi în vremea rugaciunii, caci Hristos este Cel ce s-a atins de ochii tai de ai putut vedea cu mintea. (Marcu Ascetul)45

·         Am vazut oameni simpli smerindu-se cu fapta si care s-au facut prin aceasta mai întelepti decât cei ce pareau plini de toata cunoasterea. Alt om simplu, auzindu-i pe aceia ca sunt laudati, nu le-a urmat smerenia, ci, umplându-se de slava desarta pentru simplitatea sa, a cazut în mândrie. (Marcu Ascetul)45

·         Precum nu se îngaduie apa si focul laolalta, asa nu se îngaduie întreolalta apararea si smerenia. (Marcu Ascetul)45

·         Cel care cere iertare de pacate iubeste smerenia cugetului. Iar cel ce osândeste pe altul îsi pecetluieste relele sale. (Marcu Ascetul)45

·         De ai fost înaltat prin laude, asteapta ocara. Caci zice: „Cel ce se înalta pe sine, umili-se-va”. (Marcu Ascetul)45

·         Precum celui ce se pocaieste îi e straina cugetarea semeata, asa celui ce pacatuieste de bunavoie îi e cu neputinta cugetarea smerita. (Marcu Ascetul)45

·         Daca vrei ca Domnul sa-ti acopere pacatele, sa nu-ti arati oamenilor virtutile. Caci ceea ce facem noi cu acestea aceea face Dumnezeu cu acelea. Ascunzându-ti virtutea, nu te mândri, ca si când ai împlini dreptatea. Caci dreptatea nu sta numai în a ascunse cele frumoase, ci si în a nu gândi nimic din cele oprite. (Marcu Ascetul)45

·         Împrejmuieste-ti cuvântul cu întarituri dinspre partea laudei de sine si cugetul dinspre partea înaltei pareri despre tine, ca nu cumva cedând sa faci cele dimpotriva. Caci binele nu se savârseste numai de catre om, ci si de catre Dumnezeu, atotvazatorul. (Marcu Ascetul)45

·         Sa vorbim acum putin si despre patima nerationala a mâniei, care pustieste, zapaceste si întuneca tot sufletul, si-l arata pe om asemenea fiarelor în vremea miscarii si lucrarii ei, mai ales pe cel ce aluneca lesne si repede spre ea. Patima aceasta se sprijina mai ales pe mândrie; prin ea se întareste si se face nebiruita. Caci pâna ce e udat copacul diavolesc al amaraciunii, al supararii si al mâniei, cu apa puturoasa a mândriei, înfloreste si înfrunzeste îmbelsugat si aduce mult rod al faradelegii. Iar cladirea celui rau în suflet nu poate fi doborâta, pâna ce are ca sprijin si întarire temelia mândriei. Daca vrei, asadar, sa se usuce în tine arborele faradelegii (adica patima amaraciunii, a mâniei si a supararii) si sa se faca neroditor, ca venind securea Duhului sa-l taie si sa-l arunce în foc cum zice Evanghelia, si sa-l scoata afara împreuna cu toata rautatea; si daca vrei sa se darâme si sa se surpe casa faradelegii, pe care cel rau o zideste cu viclesug în suflet (si o face aceasta adunând de fiecare data în gând ca pietre felurite pricini întemeiate sau neîntemeiate, provocate de lucruri si de cuvinte referitoare la cele materiale si ridicând în suflet o cladire a rautatii, careia îi pune ca sprijin si întarire gânduri de mândrie), sa ai smerenia Domnului neîncetat în inima. Sa te gândesti cine a fost El si ce s-a facut pentru noi, si din ce înaltimi de lumina a dumnezeirii, - descoperita dupa putinta fiintelor de sus si slavita în ceruri de toata firea rationala a îngerilor, Arhanghelilor, Scaunelor, Domniilor, începatorilor, Stapâniilor, Heruvimilor si Serafimilor si a nenumitelor Puteri spirituale, ale caror nume n-au ajuns pâna la noi, dupa cuvântul tainic al Apostolului, - în ce adânc de smerenie omeneasca s-a coborât, prin negraita Sa bunatate, asemanându-se întru toate noua, celor ce sedeam în întunericul si în umbra mortii si ajunseram robi prin calcarea lui Adam fiind stapâniti de vrajmas prin lucrarea patimilor. Caci aflându-ne noi într-o astfel de robie înfricosata si stapâniti fiind de moartea nevazuta si vicleana, nu s-a rusinat de noi Stapânul întregii firi vazute si nevazute, ci umilindu-Se pe Sine si luând asupra Sa pe omul cazut sub patimile de ocara si sub osânda dumnezeiasca, „s-a facut întru toate asemenea noua, afara de pacat”, adica afara de patimile de ocara. El a luat toate pedepsele trimise asupra omului pentru pacatul neascultarii de catre hotarârea dumnezeiasca: moartea, osteneala, foamea, setea si cele asemenea acestora, facându-Se ceea ce suntem noi, ca noi sa ne facem ceea ce este El; „Cuvântul trup s-a facut”, ca trupul sa se faca Cuvânt; „fiind bogat, s-a facut sarac pentru noi, ca noi sa ne îmbogatim cu saracia Lui”; s-a facut asemenea noua din multa iubire de oameni, ca noi sa ne facem asemenea Lui prin toata virtutea. Caci de unde a venit Hristos, de acolo se înnoieste, prin harul si puterea Duhului; omul zidit cu adevarat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Iar prin aceasta înnoire ajunge la masura dragostei desavârsite, care arunca afara frica, nemaiputând sa cada niciodata. Caci „dragostea niciodata nu cade”, fiindca „dragostea, zice Ioan, este Dumnezeu si cine ramâne în dragoste, în Dumnezeu ramâne”. De aceasta masura s-au învrednicit Apostolii si cei ce s-au nevoit asemenea lor întru virtute si s-au înfatisat pe ei desavârsiti Domnului, urmând lui Hristos cu dragoste desavârsita, în toata viata lor. Gândeste-te, asadar, totdeauna fara uitare la umilirea aceasta atât de mare, pe care a luat-o Domnul asupra Sa, din negraita Sa iubire de oameni; adica la salasluirea în Maica lui Dumnezeu – Cuvântul, la luarea omului asupra Sa, la nasterea din femeie, la cresterea treptata cu trupul, la ocari, la înjuraturi, la batjocuri, la luarea în râs, la bârfiri, la biciuiri, la scuipari, la luarea în bataie de joc, la hlamida rosie, la cununa de spini, la osândirea lui de catre capetenii, la strigatul iudeilor celor faradelege si de acelasi neam cu El, împotriva lui: „Ia-L, ia-L, rastigneste-l!” la cruce, la piroane, la sulita, la adaparea cu otet si fiere, la triumful pagânilor, la râsul celor care treceau si ziceau: „De esti Fiul lui Dumnezeu, pogoara-te de pe cruce si vom crede tie”, si la celelalte patimi, pe care le-a rabdat pentru noi: „la rastignire, la moarte, la asezarea de trei zile în mormânt, la coborârea la iad; la învierea din morti, la scoaterea din iad si din moarte a sufletelor, care s-au împreunat cu Domnul, la înaltarea la ceruri, la sederea de-a-dreapta Tatalui, la cinstea si la slava mai presus de toata începatoria, Stapânirea si de tot numele ce se numeste, la închinarea ce o aduc toti îngerii Celui întâi nascut din morti, din pricina patimilor, dupa cuvântul Apostolului, care zice: „Aceasta sa se cugete în voi, ceea ce si în Hristos Iisus, care în chipul lui Dumnezeu fiind, nu rapire a socotit a fi întocmai cu Dumnezeu, ci s-a umilit pe Sine, chip de rob luând, întru asemanarea omului facându-se si la înfatisare aflându-se ca omul; si s-a smerit pe Sine ascultator facându-Se pâna la moarte, iar moartea a crucii, de aceea si Dumnezeu L-a preaînaltat pe El si i-a daruit Lui nume mai presus de toate numele, ca în numele lui Iisus Hristos tot genunchiul sa se plece, al celor ceresti, al celor pamântesti si al celor de dedesubt”, … si urmatoarele. Iata la ce slava si înaltime L-au ridicat, dupa dreptatea lui Dumnezeu, pe Domnul facut om, pricinile mai înainte spuse. (Marcu Ascetul)45

·         Definitia smeritei cugetari: uitarea atenta a ispravilor tale. (Diadoh al Foticeii)45

·         Stiu pe cineva care iubeste asa de mult pe Dumnezeu, plângând totusi ca nu-l poate iubi cât vrea, încât sufletul lui este necontenit într-o astfel de dorinta fierbinte, ca Dumnezeu se slaveste în el, iar el este ca si când n-ar fi. Despre sine nu stie ce valoare are, iar laudele cuvintelor nu-l îndulcesc. Caci din multa dorire a smereniei nu-si cunoaste vrednicia sa, ci slujeste lui Dumnezeu dupa rânduiala preotilor. Iar din multa iubire de Dumnezeu îsi ascunde amintirea vredniciei, îngropând cu smerenie undeva în adâncul dragostei de Dumnezeu lauda ce i se cuvine din pricina acestei vrednicii, ca sa-si para în cugetarea sa totdeauna o sluga netrebnica, fiind cu totul strain de vrednicia sa, prin dorul dupa smerenie. Acest lucru suntem datori sa-l facem si noi, fugind de orice cinste si slava, pentru covârsitoarea bogatie a dragostei Domnului, care ne-a iubit asa de mult pe noi. (Diadoh al Foticeii)45

·         Smerita cugetare este un lucru greu de câstigat. Cu cât este mai mare, cu atât se cer mai multe stradanii pentru dobândirea ei. Ea se iveste în cei partasi de sfânta cunostinta în doua cazuri si chipuri: când luptatorul pentru evlavie se afla în mijlocul drumului experientelor duhovnicesti, el are un cuget mai smerit din pricina neputintei trupului, sau a celor ce dusmanesc fara temei pe cei ce se îngrijesc de dreptate, sau a gândurilor rele; apoi când mintea e luminata de harul dumnezeiesc întru simtire si siguranta multa, sufletul are smerita cugetare ca pe o însusire fireasca, întrucât, fiind plin de bunatate dumnezeiasca, nu mai poate sa se umple de slava desarta, chiar daca ar împlini neîncetat poruncile Domnului, ci se socoteste pe sine mai smerit decât toti, în urma împartasirii de bunavointa dumnezeiasca. Cea dintâi smerita cugetare cuprinde de multe ori întristare si descurajare. Iar cea din urma cuprinde bucurie împreunata cu o sfiala plina de întelepci}ne. Fiindca cea dintâi se iveste, cum am zis, în cei ce se afla la mijlocul nevointelor, iar cea de-a doua se trimite celor ce s-au apropiat cu desavârsire. Cea dintâi se întristeaza adeseori când e lipsita de fericirile pamântesti. Cea de-a doua, chiar daca i-ar oferi cineva toate împaratiile pamântului, nu se impresioneaza si nu simte sagetile cumplite ale pacatului. Caci fiind cu totul duhovniceasca, nu mai cunoaste de loc slava trupeasca. Dar tot cel ce se nevoieste a trebuit sa treaca prin cea dintâi ca sa ajunga la cea de-a doua. Caci daca nu ne-ar înmuia harul, aducând asupra noastra patimirile povatuitoare, ca sa lamureasca voia noastra cea sloboda, nu ne-ar darui stralucirea smereniei de pe urma. (Diadoh al Foticeii)45