ˇ Cei ce socotesc nefericire pierderea banilor, a copiilor, a slugilor, sau a oricarui alt lucru, sa stie intai ca trebuie sa se multumeasca cu cele date de Dumnezeu; iar cand trebuie sa le dea inapoi, sa fie gata a face aceasta cu recunostinta, intru nimic scarbindu-se pentru lipsirea de ele, mai bine zis pentru inapoierea lor. Caci dupa ce s-au folosit de cele ce nu erau ale lor, le-au dat iarasi inapoi. (Antonie cel Mare)41

ˇ Cei ce nu sunt multumiti cu cele ce le au la indemna pentru trai, ci poftesc la mai mult, se fac robi patimilor, care apoi tulbura sufletul si ii insufla ganduri si inchipuiri ca cele ce le au sunt rele. Si dupa cum hainele mai mari mai mari decat masura impiedica la miscare pe cei ce se lupta, asa si dorinta avutiei peste masura impiedica sufletele sa lupte sau sa se mantuiasca. (Antonie cel Mare)41

ˇ Starea in care se afla cineva fara sa vrea ii este si paza si osanda. Deci indestuleaza-te cu cat ai, ca nu cumva purtandu-te cu nemultumire, sa te pedepsesti singur fara sa simti. Iar calea spre aceasta este una singura: dispretuirea celor pamantesti. (Antonie cel Mare)41

ˇ Cat priveste hainele, sa nu poftesti sa ai haine de prisos, ci ingrijeste-te numai de cele care sunt de trebuinta trupului. ''Arunca mai bine asupra Domnului grija ta si El va purta grija de tine''. ''Caci el se ingrijeste, zice, de noi''. Daca esti lipsit de hrana sau de haine, nu te rusina sa primesti cand ti le vor aduce altii, caci rusinea aceasta este un fel de mandrie. Iar daca prisosesti tu in aceasta, da si tu celui lipsit. Asa voieste Dumnezeu sa se chiverniseasca intre dansii copiii Sai. De aceea scrie Apostolul catre Corinteni cu privire la cei lipsiti: ''Prisosul vostru sa implineasca lipsa altora, ca si prisosul acelora sa implineasca lipsa voastra; ca sa se faca potrivire, precum este scris: Celui ce are mult, nu i-a prisosit si celui ce are putin, nu i-a lipsit''. Deci avand pentru timpul de acum cele de trebuinta, nu te griji pentru vremea ce vine, nici pentru o zi, nici pentru o saptamana si nici pentru o luna. Caci venind de fata ziua de maine, va aduce El cele de trebuinta. Tu cauta mai bine imparatia cerurilor si dreptatea lui Dumnezeu. ''Cautati, zice Domnul, imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate acestea se vor adauga voua''.(Evagrie Ponticul)41

ˇ Despre faptul ca nu trebuie sa ne ingrijim de imbracaminte si bucate, socot de prisos a mai scrie, insusi Mantuitorul oprind acest lucru in Evanghelii. ''Nu va ingrijiti, zice, in sufletul vostru ce veti manca, sau ce veti bea, sau cu ce va veti imbraca'', caci toate acestea le fac paganii si necredinciosii, care leapada purtarea de grija a Stapanului si tagaduiesc pe Facatorul. De crestinii este cu totul strain acest lucru, de indata ce cred ca si cele doua vrabii vandute cu un ban stau sub purtarea de grija a Sfintilor ingeri. Au insa dracii si obiceiul acesta: dupa gandurile necurate, aduc in suflet si pe acelea ale grijii, ca sa se departeze Iisus de la noi, umplut fiind locul cugetarii cu multime de ganduri, si sa nu mai poata rodi cuvantul, fiind coplesit de gandurile grijii. Lepadand dar asemenea ganduri, sa lasam toata grija noastra in seama Domnului, indestulandu-se cu cele de fata, cu imbracaminte si hrana saracacioasa, ca sa slabim in fiecare zi pe parintii slavei desarte. Iar daca cineva socoteste ca nu-i sta bine in haina saracacioasa, sa priveasca la Sfantul Pavel cum asteapta in frig si dezbracat, cununa dreptatii. Daca Apostolul a numit lumea aceasta stadion si teatru, oare cel ce s-a imbracat cu gandurile grijii, mai poate alerga spre rasplatirea chemarii de sus a lui Dumnezeu, sau mai poate sa lupte cu incepatoriile, cu domniile si cu stapanitorii intunericului veacului acestuia? Eu nu stiu daca-i va fi cu putinta; acest lucru l-am invatat de la insesi cazurile vazute. Caci se va impiedica in haina si se va rostogoli la pamant, ca si mintea de gandurile purtarii de grija, daca e adevarat cuvantul care zice ca mintea ramane statornic lipita de comoara sa, ca ''unde este comoara ta, acolo va fi si inima ta''. (Evagrie Ponticul)41

ˇ Cand vor fugi degraba de la noi vreunele din gandurile necurate, sa cautam pricina pentru care s-a intamplat aceasta. Oare pentru raritatea lucrului, fiind greu de gasit materia, sau pentru nepatimirea noastra, n-a putut vrajmasul nimic impotriva noastra? De pilda daca unui pustnic i-ar veni in minte gandul ca i s-a incredintat ocarmuirea duhovniceasca a primei cetati, desigur ca nu va zabovi la inchipuirea aceasta; si pricina se cunoaste usor din cele spuse mai inainte. Dar daca unuia i-ar veni acest gand in legatura cu oricare cetate s-ar nimeri, si ar cugeta la fel, acela fericit este ca a ajuns nepatimirea. Asemenea si in privinta altor ganduri se va afla pricina cercetandu-se in acelasi chip. Acestea trebuie sa le stim pentru ravna si puterea noastra, ca sa vedem daca am trecut Iordanul si ne-am apropiat de verdeata, sau inca petrecem in pustie, loviti de cei de alte neamuri. De pilda foarte multe fete mi se pare ca are dracul iubirii de argint si e foarte dibaci in puterea de-a amagi. Astfel cand e stramtorat de desavarsita lepadare de sine, indata face pe purtatorul de grija si iubitorul de saraci. Primeste bucuros pe strainii care nu-s inca de fata, celor lipsiti le trimite ajutor, cerceteaza inchisorile orasului si rascumpara sclavii; arata alipire femeilor bogate, ii face indatorati pe cei carora le merge bine, sfatuieste pe altii sa se lepede de punga lor larga. Si astfel amagind sufletul, pe incetul il invaluie in gandurile iubirii de argint si-l da pe mana dracului slavei desarte. Iar acesta aduce inainte multimea celor ce slavesc pe Domnul pentru aceste purtari de grija si pune pe unii sa vorbeasca intreolalta cate putin despre preotie, prevestind moartea preotului de acum si iscodind nenumarate chipuri ca sa nu scape. Si asa biata minte, invaluita intr-aceste ganduri, se lupta cu inversunare cu aceia dintre oameni care nu l-au primit, iar celor ce l-au primit le face daruri si-i primeste cu recunostinta. Pe cei ce se impotrivesc ii da pe mana judecatorilor si unelteste ca sa fie scosi din hotarele cetatii. Aflandu-se apoi aceste ganduri inlauntrul sau si invartindu-se in minte, indata ce infatiseaza dracul mandriei, nalucind straluciri necontenite si draci inaripati in vazduhul chiliei, ca pana la urma sa scoata pe om din minti. Noi, insa, dorind pierzarea astor fel de ganduri, sa traim cu multumire in saracie. ''Caci e vadit ca nimic n-am adus in lume si nimic nu putem duce din ea. Avand hrana si imbracaminte, sa ne indestulam cu ele'', aducandu-ne aminte de Sfantul Pavel, care zice ca '' radacina tuturor relelor este iubirea de argint''. (Evagrie Ponticul)41

ˇ Domnul s-a lepadat cu totul de grija celor pamantesti si a poruncit sa cautam numai Imparatia Cerurilor, noi insa, silindu-ne sa umblam tocmai pe o cale potrivnica, am nesocotit poruncile Domnului, si departandu-ne de purtarea lui de grija, ne-am pus nadejdile in maini. El a spus: ''Priviti la pasarile cerului, ca nu seamana, nici nu secera, nici nu aduna in jitnite si Tatal vostru cel din ceruri le hraneste pe ele'', si iarasi: ''Priviti la crinii campului, cum cresc si nu se ostenesc, nici nu torc''. Ba chiar a poruncit Apostolilor sa nu-si ia cu ei nici traista, nici punga, nici toiag, ci sa tina seama de fagaduinta nemincinoasa, pe care le-a dat-o trimitandu-i la slujba de ajutorare a celorlalti oameni cand le-a spus: ''Vrednic este lucratorul de hrana sa''. El stia ca mai mult ne asigura Providenta cele necesare, decat sarguinta noastra. Noi, insa, nu ne oprim de a agonisi pamant cat se poate de mult. Cumparam turme de oi, boi de munca, ravniti la infatisare si marime, si magari bine hraniti. Oile vrem sa ne dea din belsug lana pentru trebuinte; boii sa ne slujeasca la lucrarea pamantului, aducandu-ne noua hrana, iar lor si celorlalte dobitoace nutret; in sfarsit vitele de povara sa faca mai aleasa hrana necesara, intregind cele ce lipsesc in tara, cu marfuri din strainatate, pentru a spori placerile vietii noastre. Dar nu ne multumim numai cu atat, ci alegem si mestesugurile cele mai aducatoare de castig, care nu ne lasa deloc vreme sa ne gandim la Dumnezeu, ci ne intorc toata grija spre ele. Iar mai pe urma invinuim mai de graba slabiciunea purtatorului de grija decat pe noi insine, pentru alegerea ce am facut-o. Dar chiar daca nu marturisim prin cuvant, suntem vaditi prin lucruri, ca ne bucuram de-o vietuire asemenea mirenilor, cand ne indeletnicim cu aceleasi lucruri ca si ei si mai degraba zabovim in osteneli trupesti. Astfel multi cred ca evlavia ar fi un prilej de agonisire de lucruri, si ca nu alegem viata, odinioara linistita si fericita, pentru altceva, decat ca printr-o mincinoasa cinstire de Dumnezeu sa fugim, pe de o parte de muncile cele ostenitoare, iar pe de alta, castigand slobozenie spre placeri, sa putem da pornirilor noastre drumul spre cele ce vrem. Mandrindu-ne nu multa nerusinare fata de cei simpli, iar uneori si fata de cei ce ne intrec, socotim viata virtuoasa ca o indreptatire la asuprire, dar nu ca o pricina de smerenie si de ingaduinta. De aceea suntem socotiti chiar de cei ce trebuie sa ne cinsteasca ca o turma usuratica. Ne calcam in picioare unii pe altii prin targuri, amestecati intr-o adunatura de tot soiul, neavand nimic care sa ne deosebeasca de ceilalti oameni, cum ar trebui. Vrand sa fim cunoscuti nu din felul de vietuire, ci din infatisare si ocolind ostenelile pentru virtute, dorim cu furie slava pe ele, facand teatru din adevarul de odinioara. De acea numele lui Dumnezeu este hulit, iar viata cea preadorita s-a facut urata; si dobanda celor ce vietuiesc cu adevarat intru virtute a ajuns sa fie socotita amagire. Gem orasele de cei ce ratacesc prin ele degeaba si sunt tulburati cei de prin case, carora le e sila si sa-i mai priveasca, vazandu-i ca staruie la usi, cersind tot mai nerusinat; iar multi, dupa ce sunt primiti in case, fatarind pentru putin timp evlavia si acoperind cu masca fatarniciei gandul de viclesug, ii jefuiesc pe aceia, iar pe urma pleaca, incat fac sa se intinda peste toata viata monahala un nume urat. Si asa sunt alungati din orase ca o ciuma cei ce erau odinioara indreptatorii lor; si sunt izgoniti ca niste spurcati, mai rau decat cei umpluti de lepra. Mai bucuros se hotaraste cineva sa creada talharilor si spargatorilor, decat celor ce se indeletnicesc cu viata monahala, socotind ca e mai usor pot sa se pazeasca de rautatea vadita, decat de prefacuta vrednicie de crezamant, care unelteste in ascuns. Acestia nici n-au inceput macar viata de evlavie si nu cunosc folosul linistirii, ci au fost impinsi la viata singuratica fara judecata poate de vreo stramtoare oarecare. Au socotit lucrul acesta ca o treaba de negustorie, bun pentru castigarea celor trebuincioase. Si eu socotesc ca ar face lucrul acesta mai cuviincios, daca n-ar umbla pe la toate usile, ci ar socoti ca infatisarea ii impiedica de la primirea unor daruri mai bogate, ca nu cumva, vrand sa plateasca trupului birul datorat, sa nu-i dea numai pe cel trebuincios, ci si pe cel care l-au nascocit desfatarile celor ce duc un trai molatic, implinindu-si poftele lor nemasurate. Dar a tamadui pe cei ce sufar de aceste boli nevindecabile este foarte greu.(Nil Ascetul)41

ˇ Caci cu ce se alege viata noastra din toata osteneala desarta in jurul acestora? Nu toata zdroaba omului merge in gura lui? - cum zice Eclesiastul. Dar hrana si vesmintele sunt destul pentru sustinerea pacatosului acestuia de trup. De ce, asa dar, lucram la nesfarsit si alergam dupa vant, cum zice Solomon, impiedicand, din pricina sarguintei pentru cele materiale, sufletul sa se bucure de bunurile dumnezeiesti si incalzind trupul mai mult decat se cade? Il hranim ca sa ne facem un dusman vecin cu noi, ca sa nu fie in lupta lui cu sufletul numai egal, ci, din, pricina marii lui puteri, sa fie mai tare in razboiul lui impotriva sufletului, neingaduind ca aceasta sa fie cinstit si incununat. Caci in ce costa trebuinta trupului, pe care luand-o ca motiv mincinos, intindem pofta pana la greutati nebunesti? Ea consta, desigur, in paine si apa, dar nu ne dau izvoarele apa din belsug? Iar painea nu e atat de usor de castigat de cei ce au maini? Si ne-o putem agonisi prin astfel de lucrari, prin care trebuinta trupului se impaca fara ca sa fim imprastiati, decat foarte putin, sau deloc. Dar ne da oare mai multa grija imbracamintea? Nici aceasta, daca nu avem in vedere moliciunea venita din obisnuinta, ci numai trebuinta. Ce haine din panza de paianjen, ce vizon, sau porfira, sau matase a purtat primul om? Nu i-a intocmit Facatorul o haina din piei si nu i-a poruncit sa se hraneasca cu ierburi? Punand aceste hotare trebuintei trupului, a oprit si osandit de departe uraciunea vietuirii de acum a omului. Nu mai spun ca si acum va hrani pe cei ce bine vietuiesc, Cel ce hraneste pasarile cerului si le imbraca, Cel ce impodobeste crinii campului cu atata frumusete, fiindca nu e cu putinta sa-i convingem pe cei ce s-au departat asa de mult de la aceasta credinta. Caci cine nu va da cu bucurie cele de trebuinta aceluia care vietuieste intru virtute? Unde este, asadar, si la ce foloseste sarguinta noastra, daca Dumnezeu tine carma lucrurilor si toate le poarta si le duce precum vrea? Dar la neputinte, se va zice, trupul are lipsa de mangaieri, si cu cat e mai bine sa murim, decat sa facem ceva din cele ce nu se potrivesc cu fagaduinta? Desigur ca daca Dumnezeu vrea ca noi sa mai traim, sau va pune in trupul nostru o putere care sa tina cumpana slabiciunii, incat sa putem purta si durerea venita din neputinta si sa primim inca si cununi pentru barbatie; sau va gasi mijloace pentru hranirea celui ostenit. In orice caz nu-i va lipsi priceperea de-a ne mantui Celui ce este izvorul mantuirii si al intelepciunii. Bine este, asadar, iubitilor, sa ne ridicam iarasi la vechea fericire si sa ne insusim din nou vietuirea celor vechi. Caci cred ca este lucru usor pentru cei ce vreau, si chiar daca ar fi vreo osteneala, nu e fara rod, avand destula mangaiere in slava inaintasilor si in indreptarea celor ce le vor urma pilda. Pentru ca nu mic va fi castigul celor care au inceput aceasta vietuire, daca vor lasa celor ce dupa ei chipul unei vietuiri desavarsite, care va fi inaltarea lor. (Nil Ascetul)41

ˇ Ci, cum se predau pe ei insisi, asa sa predea si toate ale lor, bine stiind ca ceea ce ramane afara, tragand necontenit cugetul intr-acolo, il va desface adeseori de la cele mai bune, iar pe urma il va rupe din fratietate. De aceea a poruncit Duhul Sfant sa se scrie Vietile Sfintilor, ca fiecare dintre cei ce se apuca de unul din felurile acestea de vietuire, sa fie dus printr-o pilda asemanatoare spre adevar. Cum s-a lepadat Elisei de lume, ca sa urmeze invatatorului sau? ''Ara, zice, cu boii, si douasprezece perechi de boi inaintea lui; si a taiat boii si i-a fript in vasele boilor''. Aceasta ii arata caldura ravnei. Caci n-a zis: voi vinde perechile de boi si voi economisi pretul dupa cuviinta, nici n-a socotit cum ar putea avea mai mult folos din vanzarea lor. Ci, cuprins cu totul de dorinta care il tragea sa fie langa invatator, a dispretuit cele vazute si s-a silit sa se izbaveasca mai repede de ele, ca de unele ce-l puteau impiedica adeseori se face pricina a razgandirii. De ce apoi si Domnul, imbiind bogatului desavarsirea vietii dupa Dumnezeu, i-a poruncit sa-si vanda averile si sa le dea saracilor si sa nu-si lase siesi nimic? Fiindca stia ca ceea ce ramane se face, ca si intregul, pricina de imprastiere. Dar socotesc ca si Moise, randuind celor ce vreau sa se curateasca in rugaciunea cea mare, sa-si rada tot trupul, le-a poruncit prin aceasta sa se lepede cu desavarsire de averi, iar in al doilea rand sa uite de familie si de toti cei apropiati in asa masura, incat sa nu mai fie catusi de putin tulburati de amintirile lor. (Nil Ascetul)41

ˇ Nu e de nici un folos a se lepada de lucruri cei ce nu staruiesc in aceasta judecata, ci se lasa tarati si dusi iarasi de gand si de aceea se intorc necontenit spre cele parasite, vadindu-si dragostea fata de ele, ca femeia lui Lot. Caci aceea, intorcandu-se, sta pana azi, prefacuta in stalp de sare, ca pilda celor ce nu asculta. Tot astfel ii intoarce obisnuinta, al carei simbol este aceea, spre sine, pe cei ce vor sa se desparta fara sa se schimbe. Dar ce vrea sa spuna si legea, care porunceste ca cel ce intra in templu, dupa ce a implinit cele ale rugaciunii, sa nu se intoarca pe aceeasi poarta pe care a intrat, ci sa iasa pe cea dimpotriva facandu-si drumul, neintors, drept inainte? Nimic altceva decat ca nu trebuie sa-si slabeasca cineva prin indoieli incordarea pasirii inainte spre virtute. Caci neincetatele aplecari spre lucrurile din care am iesit ne trag prin obisnuinta cu totul spre cele dindarat si, slabanogind pornirea spre cele dinainte, o intorc spre ele si o fac sa tanjeasca dupa vechile pacate. (Nil Ascetul)41

ˇ Fiindca obisnuinta trage pe om la sine cu putere si nu-l lasa sa se ridice la cea dintai deprindere a virtutii. Pentru ca din obisnuinta se naste deprinderea, iar din deprindere se face firea. Si a stramuta firea si a o schimba este lucru anevoios. Chiar daca e clintita putin cu sila, indata se intoarce la sine. Iar daca a fost scoasa din hotarele ei, nu se mai intoarce la integritatea ei, daca nu se pune multa osteneala spre a o aduce la calea ei, caci vrea mereu sa revina la deprinderea din obisnuinta, pe care a parasit-o. Priveste la sufletul care se tine lipit de obisnuinte, cum sade langa idoli, lipindu-se de materiile fara forma, si nu vrea sa se ridice si sa se apropie de ratiunea care cauta sa-l calauzeasca spre cele mai inalte. El zice: ''Nu pot sa ma ridic inaintea ta, fiindca ma aflu in randuiala obisnuita a femeilor''. Caci sufletul care se odihneste de multi ani in lucrurile vietii, sade langa idoli, care pe ei sunt fara forma, dar primesc forme de la mestesugul omenesc. Sau oare nu sunt un lucru fara forma, bogatia si slava si celelalte lucruri ale vietii, care nu au in ele nici un chip statornic si hotarat ci, simuland adevarul printr-o asemanare usor de intocmit, primesc de fiecare data alte si alte schimbari? Forma le dam noi, cand prin ganduri omenesti nascocim inchipuirea unui folos pe seama lucrurilor, care nu slujesc spre nimic folositor. (Nil Ascetul)27 41

ˇ Sa ravnim virtutile sfintilor si, desfacandu-ne de poruncile slujirii trupului sa urmarim slobozirea. Pe asinul salbatic, lasat slobod de Ziditor in pustie, care nu aude racnetele manatorului si-si bate joc de zarva oraselor, chiar daca l-am facut pana acum sa poarte poveri, injugandu-l la patimile pacatului, sa-l dezlegam de legaturi, oricat s-ar impotrivi cei ce ii sunt stapani nu prin fire, ci si-au castigat stapanirea prin obisnuinta. Desigur acestia vor auzi si se vor supune, daca vom arata nu numai cu limba si cu glasul simplu, ci cu toata starea dinauntru a sufletului, ''ca Domnul are trebuinta de el''. Si indata il vor trimite pe el, ca, dupa ce va fi impodobit cu vesmintele apostolesti, sa se faca purtator al Cuvantului; sau, fiind slobozit sa se intoarca in stravechile imasuri ale Cuvantului, sa caute, dincolo de orice verdeata (ceea ce inseamna a ramanea la frunzisul sau la litera dumnezeiestii Scripturi), ca sa fie calauzit la viata cea necuprinsa, care rodeste la un loc hrana si desfatare multa. Dar se iveste intrebarea cum cauta dincolo de orice verdeata asinul salbatec lasat slobod de Dumnezeu in pustie, odata ce are ca loc de petrecere pustia, iar ca salas pamantul sarat, stiut fiind ca pamantul sarat si pustia de cele mai adeseori nu sunt potrivite pentru cresterea verdetei? Intelesul este acesta, ca numai cel pustiu de patimi este in stare sa caute cuprinsul contemplatiei in cuvintele dumnezeiesti, dupa ce s-a uscat din el mustul patimilor. (Nil Ascetul)41

ˇ Sa parasim lucrurile lumesti si sa tindem spre bunurile sufletului. Pana cand vom ramanea la jocurile copilaresti, neprimind cuget barbatesc? Pana cand vom lucra mai fara judecata ca pruncii, neinvatand nici macar de la aceia cum se inainteaza la lucrurile mai inalte? Caci aceia, schimbandu-se cu varsta, isi schimba si aplecarea spre jocuri si parasesc cu usurinta placerea pentru cele materiale. Doar stim ca numai materia copilariei e alcatuita din nuci, biciuri si mingi. Copiii sunt impatimiti de ele numai pana ce au mintea nedesavarsita si le socotesc lucruri de pret. Dar dupa ce a inaintat cineva cu varsta si a ajuns barbat, le arunca pe acelea si se apuca de lucruri serioase cu multa sarguinta. Noi insa am ramas la pruncie, minunandu-se de cele ale copilariei, care sunt vrednice de ras, si nu vrem sa ne apucam de grija celor mai inalte si sa incepem a ne gandi la cele cuvenite barbatilor. Ci parasind cugetul barbatesc, ne jucam cu lucrurile pamantesti ca si cu niste nuci, dand prilej de ras celor ce judeca lucrurile urmand randuiala firii. Caci pe cat este de rusinos sa vezi un barbat intreg sezand in cenusa si desenand in tarana figuri copilaresti, tot pe atat de rusinos sa vezi pe cei ce umbla dupa agonisirea bunurilor vesnice, tavalindu-se in cenusa celor pamantesti si rusinand desavarsirea fagaduintei, prin indeletnicirea stangace cu cele ce nu se potrivesc cu ei. Iar pricina acestei stari a noastre, pe cat se vede, sta in faptul ca socotim ca nu exista nimic mai bun decat cele vazute si nu cunoastem, in comparatie cu neinsemnatatea celor de acum, covarsirea bunatatilor viitoare; inconjurati de stralucirea bunatatilor de aici, socotite de pret, ne legam deplin cu pofta de ele. Caci totdeauna in lipsa celor mai bune se cinstesc cele mai rele, care mostenesc dreptul acelora. Fiindca daca am avea o intelegere mai inalta despre cele viitoare, n-am ramanea lipiti de acestea. (Nil Ascetul)41

ˇ Sa ne dezbracam deci, rogu-va, de toate, caci vrajmasul ne asteapta la lupta gol. Oare atletii lupta imbracati? Legea de lupta ii aduce in arena dezbracati. Fie ca e cald, fie ca e frig, asa intra ei acolo, lasand afara vesmintele. Iar daca vreunul dintre ei nu vrea sa se dezbrace, nu primeste nici lupta. Noi insa, care am fagaduit sa luptam si inca cu vrajmasi cu mult mai ageri decat cei ce lupta la aratare, nu numai ca nu ne dezbracam, ci incercam sa luptam luand pe umeri inca si nenumarate alte poveri, dand vrajmasilor multe manere de care sa ne poata prinde. De aceea zice proverbul catre cel ce gateste pe luptator: ''Scoate-i haina, caci a trecut la rand''. Pana ce era afara de locul de lupta, i se potriveau bine hainele celor care nu lupta, acoperindu-i barbatia luptatoare cu invelisul vesmintelor. Dar odata ce a trecut la lupta ''scoate-i haina''. Pentru ca trebuie sa se lupte gol, mai bine zis nu numai gol, ci si uns. Caci prin dezbracare luptatorul nu mai are de ce sa fie prind de catre potrivnic; iar prin ungerea cu untdelemn, chiar daca ar fi prins vreodata, i-ar aluneca din maini. Untdelemnul il scapa din prinsoare. De aceea potrivnicii cauta sa arunce cu tarana unul in celalalt, ca, inasprind prin praf alunecusul undelemnului, sa se poata face usor de apucat la prinsoare. Ceea ce este praful acolo, aceea sunt lucrurile pamantesti in lupta noastra; si ceea ce este acolo untdelemnul, aceea este aici lipsa de griji. Si precum acolo cel uns se desface cu usurinta din prinsoare, dar daca ar lua pe el praf, cu anevoie ar scapa din mana protivnicului, tot asa aici, cel ce nu se ingrijeste de nimic, anevoie poate fi prins de diavolul, daca e plin de griji si isi inaspreste lunecusul lipsei de griji a mintii prin praful grijilor, cu anevoie va scapa din mana aceluia. (Nil Ascetul)41

ˇ Bine este dar sa ramanem intre hotarele lucrurilor de trebuinta si sa ne silim cu toata puterea sa nu trecem dincolo de acestea, caci daca suntem dusi de pofta spre cele placute ale vietii, nici un temei nu mai opreste pornirea noastra spre cele dinainte. Fiindca ceea ce este peste trebuinta nu mai are nici un hotar, ci o nazuinta fara sfarsit si o desertaciune fara capat sporeste necontenit osteneala in jurul lor, hranind pofta, ca pe o flacara, prin adaugirea materiei. (Nil Ascetul)41

ˇ Caci cei ce au trecut odata hotarele trebuintei firesti si incep sa inainteze in viata materiala, voiesc sa adauge la paine ceva dulce pe deasupra, iar la apa, vinul care se face de aici inainte trebuincios, iar din acesta pe cel mai de pret. Ei nu mai vreau sa se multumeasca cu vesmintele de trebuinta, ci mai intai isi cumpara lana de cea mai frumoasa, alegand insasi floarea lanii, apoi trec de la aceasta la stofele amestecate din in si lana, pe urma umbla dupa haine de matase, la inceput dupa cele simple, apoi dupa cele impestritate cu razboaie, cu fiare si cu istorii de tot felul, isi aduna apoi vase de argint si de aur, care slujesc nu numai la mese, ci si dobitoacelor, si le aseaza pe multe policioare. Ce sa mai spunem despre ambitia lor atat de desarta, pe care o intind pana la cele mai necinstite trebuinte, neprimind sa li se faca nici macar de necinste din alta materie, ci vrand sa le faca argintul si aceasta slujba? Caci asa este placerea. Se intinde pe sine pana la cele mai de pe urma si cinsteste lucrurile necinstite prin stralucirea materiei. Dar a cauta acest prisos e un lucru potrivnic firii. (Nil Ascetul)41

ˇ Caci vietuirea potrivit cu firea ne-a fost randuita aceeasi noua si dobitoacelor, de catre Facator. ''Iata v-am dat voua, zice Dumnezeu catre oameni, toata iarba campului, ca sa fie voua si dobitoacelor spre mancare''. Primind deci impreuna cu necuvantatoarele o hrana de obste, dar stricand-o prin nascocirile noastre intr-una mai desfatatoare, cum nu vom fi socotiti, cu drept cuvant, mai necuvantatori decat acelea, daca dobitoacele raman intre hotarele firii, neclintind nimic din cele randuite de Dumnezeu, iar noi, oamenii cinstiti, cu ratiune, am iesit cu totul din vechea randuiala? Caci care sunt fripturile dobitoacelor, care sunt nenumaratele mestesuguri ale placintarilor si bucatarilor, care starnesc placerile ticalosului de pantece? Oare nu iubesc acelea vechea simplitate, mancand iarba si indestulandu-se cu ce se nimereste si folosindu-se de apa raurilor, dar si de aceasta destul de rar? De aceea le sunt putine si placerile de sub pantece, pentru ca nu-si aprind dorintele cu nici o mancare grasa, incat nici nu stiu totdeauna de deosebirea intre barbatus si femeiusca. Caci un singur timp al anului le starneste aceasta simtire, cand legea firii le-a randuit impreunarea pentru insamantarea aceleiasi specii, spre pastrarea neamului; in cealalta vreme asa de mult se instraineaza, incat uita cu totul de o astfel de dorinta. Dar oamenilor, pofta nesaturata dupa placerile desfranate, odraslita din belsugul si felurimea mancarilor, le-a semanat dorinte furioase, neingaduindu-le patima sa se linisteasca in nici o vreme. (Nil Ascetul)41

ˇ Daca L-a chemat si pe Domnul insusi, zicandu-i: ''Toate ti le voi da tie, de vei cadea si Te vei inchina mie'', si daca a incercat sa amageasca prin lucruri ce par stralucitoare si pe Cel ce n-are trebuinta de ele, cum nu-si va inchipui ca poate sa amageasca pe oamenii usor de prins, care sunt asa de aplecati spre lucrurile sensibile? (Nil Ascetul)41

ˇ Nimic n-a folosit cel ce s-a lepadat de toate si se indulceste cu patima. Caci ceea ce facea prin avutie, face si acum neavand nimic. De asemenea cel ce se infraneaza, daca agoniseste avere, e frate la cuget cu cel de mai inainte; caci lor este aceeasi pentru placerea din cuget, iar tatal este altul pentru deosebirea patimii. (Marcu Ascetul)41

ˇ Legea porunceste figurat sa lucram sase zile, iar a saptea sa ne odihnim. Lucrarea sufletului sta in facerea de bine prin bani si lucruri. Iar odihna lui, in a vinde toate si a le da saracilor, dupa cuvantul Domnului. Si cel ce ajuns astfel la odihna prin lepadarea de averi, petrece in nadejdea mintala. La aceasta odihna ne indeamna si Pavel sa intram cu sarguinta, zicand: ''Sa ne silim sa intram la aceasta odihna''. Acestea le-am spus, nu nesocotind cele viitoare, nici hotarand ca aici este rasplata obsteasca, ci fiindca trebuie sa avem intai harul Duhului Sfant lucrand in inima si apoi sa intram, pe masura vredniciei noastre, in Imparatia Cerurilor. Acesta descoperind-o si Domnul a zis: ''Imparatia Cerurilor este inauntrul vostru!'' Dar a spus-o si Apostolul: ''Credinta e adeverirea celor nadajduite''; si iarasi: ''Alergati asa sa o luati''; si iarasi: ''Cercetati-va pe voi insiva de sunteti in credinta. Sau nu cunoasteti ca Iisus Hristos locuieste in voi? Afara numai daca nu sunteti crestini netrebnici.'' (Marcu Ascetul)41

ˇ Definitia neiubirii de argint: a vrea sa nu ia bani, asa cum vrea cineva sa aiba. (Diadoh al Foticeii)41

ˇ E foarte potrivit si cat se poate de folositor ca odata ce am cunoscut calea evlaviei sa vindem indata toate avutiile noastre, iar banii de pe ele sa-i impartim dupa porunca Domnului, ca nu cumva, pe motiv ca vrem sa implinim poruncile totdeauna, sa nesocotim porunca mantuitoare. Caci facand asa vom dobandi intai negrija cea buna si apoi saracia nepandita care ne tine cugetul mai presus de orice nedreptate si de orice judecata, dat fiindca nu mai avem materia care aprinde focul din cei lacomi. Dar mai mult decat celelalte virtuti ne va incalzi si ne va odihni la sanul ei, pe noi cei ramasi goi, smerita cugetare. Ea ne va fi ca o mama care isi incalzeste copilul, luandu-l in bratele sale, cand din simplitate copilareasca acela si-a aruncat departe de el haina de care s-a dezbracat, gasind placere, din pricina nerautatii, mai degraba in goliciune, decat in culoarea pestrita a hainei. Caci zice Scriptura: ''Domnul pazeste pe prunci; de aceea m-am smerit, iar El m-a mantuit''. (Diadoh al Foticeii)41