Patimi, ispite, necazuri, demonii

ˇ         Iata semnele dupa care se cunoaste un suflet rational si virtuos: privirea, mersul, glasul, rasul, ocupatiile si intalnirile cu oamenii. Caci toate acestea se indrepta spre tot mai multa cuviinta. Mintea lor cea iubitoare de Dumnezeu li se face strajer treaz si inchide intrarea patimilor si a rusinoaselor aduceri aminte. (Antonie cel Mare) 27

ˇ         Cei ce socotesc nefericire pierderea banilor, a copiilor, a slugilor, sau a oricarui alt lucru, sa stie intai ca trebuie sa se multumeasca cu cele date de Dumnezeu; iar cand trebuie sa le dea inapoi, sa fie gata a face aceasta cu recunostinta, intru nimic scarbindu-se pentru lipsirea de ele, mai bine zis pentru inapoierea lor. Caci dupa ce s-au folosit de cele ce nu erau ale lor, le-au dat iarasi inapoi. (Antonie cel Mare)27

ˇ         Nu cele ce se fac dupa fire sunt pacate, ci cele rele dupa alegerea cu voia. Nu e pacat a manca, ci a manca nemultumind, fara cuviinta si fara infranare. Caci esti dator sa tii trupul in viata, insa fara nici un gand rau. Nu e pacat a privi curat, ci a privi cu pizma, cu mandrie. Nu e pacat neinfranarea limbii la multumire si rugaciune, dar e pacat la vorbire de rau. E pacat sa nu lucreze mainile milostenie, ci ucideri si rapiri. Si asa fiecare din madularele noastre pacatuieste, cand din sloboda alegere lucreaza cele rele in loc de cele bune, impotriva voii lui Dumnezeu. (Antonie cel Mare)27

ˇ         Numai daca am fost incercati de suparari, simtim placerile si bucuria. Caci nu bea cu placere cel ce n-a insetat si nu mananca cu placere cel ce n-a flamanzit; de asemenea nu doarme cu placere cel ce n-a privegheat indelung si nu simte bucuria cel ce mai intai nu s-a intristat. Tot asa nu ne vom bucura de bunurile vesnice, daca nu le vom dispretui pe cele vremelnice. (Antonie cel Mare)27

ˇ         Cei ce sunt siliti de niscai trebuinte sau imprejurari sa treaca inot rauri foarte mari, de vor fi treji la minte, scapa de primejdie chiar de-ar fi valuri potrivnice; si de se scufunda putin, prinzandu-se de ceva de la tarm, scapa. Dar cei ce vor fi beti, chiar daca de zeci de mii de ori vor lupta sa ajunga la tinta, nu vor putea, ci biruiti de vin se vor scufunda in valuri si isi vor afla moartea. Tot asa si sufletul, cazand in involburarea valurilor vietii, de nu se va trezi din pacatul materiei ca sa se cunoasca pe sine ca e dumnezeiesc si nemuritor si ca numai pentru scurta vreme a fost legat cu trupul cel muritor si plin de patimi, va fi atras de placerile trupesti spre pierzare; si dispretuindu-se pe sine si imbatandu-se de nestiinta, se va pierde si se va afla in afara de cei mantuiti. Caci trupul ne trage adeseori ca un rau spre placerile necuvenite. (Antonie cel Mare)27

ˇ         Cei ce si-au innoroiat vesmantul, intineaza si haina celor ce se apropie de ei. Asa si cei rai cu voia si nedrepti la purtare, petrecand cu cei simpli si vorbind cele ce nu se cuvin, le intineaza sufletul prin auz. (Antonie cel Mare)27

ˇ          Dintre dracii care se impotrivesc lucrarii noastre, cei dintai, care se ridica cu lupta, sunt cei incredintati cu poftele lacomiei pantecelui, cei ce ne furiseaza in suflet iubirea de argint si cei ce ne momesc cu slava de la oameni. Toti ceilalti vin dupa acestia sa ia in primire pe cei raniti de ei. Caci este cu neputinta sa cada cineva in mainile duhului curviei, daca n-a fost doborat intai de lacomia pantecelui. Precum nu poate tulbura mania pe cel ce lupta pentru mancaruri, sau bani, sau slava. Si este cu neputinta sa scape de dracul intristarii cel ce nu s-a lepadat de toate acestea. Nici de mandrie, cel dintai pui al diavolului, nu va scapa cineva, daca n-a smuls din sine iubirea de argint, radacina tuturor rautatilor, daca si saracia smereste pe om, dupa inteleptul Solomon. Scurt vorbind, este cu neputinta sa cada omul in puterea vreunui drac, daca n-a fost ranit mai intai de acele capetenii ale lor. De aceea si diavolul aceste trei ganduri i le-a infatisat Mantuitorului: intai indemnandu-l sa faca pietrele paini, al doilea fagaduindu-i toata lumea daca i se va inchina, si al treilea spunandu-i ca va fi acoperit cu slava daca va asculta, intrucat nu va pati nimic dintr-o asa de mare cadere. Dar Domnul, dovedindu-se mai presus de acestea, i-a poruncit diavolului sa mearga inapoia Lui. Prin acestea ne-a invatat ca nu este cu putinta sa alunge cineva de la sine pe diavolul, daca n-a dispretuit aceste trei ganduri. (Evagrie Ponticul)27

ˇ         Toate gandurile diavolesti furiseaza in suflet chipurile lucrurilor sensibile, cari, punandu-si intiparirea in minte, o fac sa poarte in ea formele acelor lucruri. Deci de la insusi lucrul care se deapana in minte poti cunoaste care drac s-a apropiat de tine. De pilda, daca in cugetul mea se infatiseaza chipul omului care m-a pagubit, sau m-a necinstit, el da pe fata gandul tinerii de minte a raului, furisat in minte. Daca iarasi se invarteste in minte gandul la bani sau la slava, dintr-acestea se va cunoaste duhul care ne necajeste. Asemenea si la alte ganduri, din lucru afli pe dracul ce e de fata si iti furiseaza naluciri. Cu aceasta nu zic ca toate amintirile acestor fel de lucruri vin de la draci, deoarece si mintea insasi, starnita de om, aduce inchipuiri de lucruri si fapte; ci numai acelea dintre amintiri, care aprind mania si pofta impotriva firii. Caci, prin tulburarea acestor puteri, mintea preacurveste in cuget si este razboita, neputand primi aratarea lui Dumnezeu, Cel ce i-a dat legea, dar stralucirea luminii dumnezeiesti se arata puterii cugetatoare a sufletului in vremea rugaciunii, dupa inlaturarea gandurilor lucrurilor. (Evagrie Ponticul)27

ˇ          Nu va putea sa alunge de la sine amintirile patimase, omul care n-a avut grija de pofta si manie, pe una stingand-o cu posturi, cu privegheri si cu culcatul pe jos; iar pe cealalta imblanzind-o cu indelunga rabdare, cu suferirea raului, cu nepomenirea de rau si cu milostenii. Caci dintr-aceste doua patimi se tes mai toate gandurile dracilor, care duc mintea la primejdie si pierzanie. Dar este cu neputinta sa biruim patimile acestea, daca nu dispretuim mancarurile, banii si slava, ba inca si propriul nostru trup, pentru cei ce cauta adeseori sa-l atate. Pilda fara zabava sa luam de la cei ce se primejduiesc pe mare, care sar si din corabie de furia vanturilor si a valurilor rasculate. Aici insa trebuie sa fim cu luare aminte ca sa nu sarim din corabie spre a fi vazuti de oameni. Caci vom pierde plata noastra si ne va lua in primire un alt naufragiu si mai cumplit, sufland impotriva-ne vantul dracului slavei desarte. (Evagrie Ponticul)27

ˇ         Dintre necuratii draci, unii il ispitesc ca om, iar altii il tulbura pe om ca pe un dobitoc necuvantator. Cei dintai apropiindu-se ne furiseaza ganduri de slava desarta, sau de mandrie, sau de pizma, sau de invinuire, care nu se ating de nici unul din dobitoace. Cei de-al doilea insa, aprind in trup manie si pofta de fire. Acestea le avem indeobste cu dobitoacele, fiind ascunse insa sub firea cea cuvantatoare. De aceea zice Duhul Sfant catre cei ce cad in ganduri omenesti: ''Eu am zis: dumnezei sunteti si fii ai Celui Preainalt, toti; iar voi ca niste oameni muriti si ca orisicare dintre capetenii cadeti''. Iar catre cei starniti dobitoceste zice: ''Nu fiti cum e calul sau catarul, la care nu este intelepciune, ci trebuie sa strangi cu zabala si cu frau falcile lor, caci nu se apropie de tine''. Dar sufletul care pacatuieste va muri. Si invederat este ca oamenii, daca mor ca oameni, se ingroapa de oameni, iar cand sunt omorati ca dobitoacele, sau cad jos, vor fi mancati de vulturi. Iar dintre puii acestora unii vor chema pe Domnul, altii se tavalesc in sange. Cel ce are urechi de auzit sa auda. (Evagrie Ponticul)27

ˇ         De trei feluri sunt capeteniile dracilor care se impotrivesc lucrarii noastre. Lor le urmeaza toata tabara celor de alt neam. Acestia stau cei dintai la razboi si cheama sufletele la pacat prin gandurile cele necurate. Unii din ei aduc poftele lacomiei pantecelui, altii strecoara in suflet iubirea de argint, si in sfarsit altii ne momesc cu slava de la oameni. Daca ravnesti asadar rugaciunea curata, pazeste mania; daca iubesti neprihanirea, stapaneste pantecele, nu-i da paine sa se sature si necajeste-l cu apa. Privegheaza in rugaciune si alunga de la tine amintirea raului. Cuvintele Duhului Sfant sa nu te paraseasca ci bate in portile Scripturilor cu mainile virtutilor. Atunci iti va rasari nepatimirea inimii si vei vedea in rugaciune mintea in chipul stelei. (Evagrie Ponticul)27

ˇ         Cand dracul pantecelui, luptand mult si adeseori nu izbuteste sa strice infranarea intiparita, atunci impinge mintea la pofta nevointei celei mai de pe urma, aducandu-i inainte si cele privitoare la Daniil, viata lui saraca si semintele, si aminteste si de viata altor oarecari pustnici care au trait totdeauna asa, si sileste pe ascet sa se faca urmatorul acelora. Astfel, urmarind infranarea fara masura, va pierde si pe cea masurata, de la o vreme trupul nemaiputand-o pastra din pricina slabiciunii. Si asa va ajunge sa binecuvinteze trupul si sa blesteme inima. Socot deci ca e drept sa nu asculte acestia de acela si sa nu se retina de la paine, untdelemn si apa. Caci aceasta randuiala au cercat-o fratii, gasind-o foarte buna. Desigur aceasta sa nu o faca spre saturare si sa o faca numai o data pe zi. M-as mira daca vreunul, saturandu-se cu paine si cu apa, ar mai putea lua cununa nepatimirii. Iar nepatimire numesc nu simpla oprire a pacatului cu fapta, caci aceasta se zice infranare, ci aceea care taie din cugetare gandurile patimase, pe care Sfantul Pavel a numit-o si ''taiere duhovniceasca imprejur a iudeului ascuns''. Iar daca se descurajeaza cineva auzind acestea, sa-si aduca aminte de vasul alegerii, de Apostol, care a implinit alergarea in foame si sete. Dar imita si vrajmasul adevarului, dracul descurajarii, pe acest drac, punand in minte celui ce se infraneaza, retragerea cea mai de pe urma, indemnandu-l la ravna lui Ioan Botezatorul si a incepatorului pustnicilor, Antonie, ca neputand rabda acesta retragerea indelungata si neomeneasca, sa fuga cu rusine, parasind locul, iar dracul sa se laude zicand: ''L-am biruit!''. (Evagrie Ponticul)27

ˇ         Gandurile necurate primesc multe materii pentru cresterea lor si se intind dupa multe lucruri. De fapt ele trec oceane cu inchipuirea si nu se dau indarat sa umble drumuri lungi pentru marea caldura a patimii. Dar cele ce sunt cat de cat curatite, sunt mai inguste decat acelea, neputandu-se intinde impreuna cu lucrurile, pentru faptul ca patima e slabita. De aceea se misca mai degraba impotriva firii si, dupa inteleptul Solomon, hoinarind catva vreme pe afara, aduc trestie la arderea nelegiuita a caramizii, ca sa se izbaveasca asemenea unor capre din lanturi si a unor pasari din curse. Caci e mai usor a curati un suflet necurat, decat a readuce din nou la sanatate pe unul curatit si iarasi ranit, dracul intristarii neingaduind, ci aducand pururea inaintea ochilor, in vremea rugaciunii, idolul pacatului. (Evagrie Ponticul)27

ˇ         Dracii nu cunosc inimile noastre, cum socot unii dintre oameni. Caci singurul cunoscator al inimii este Cel ce stie mintea oamenilor si a zidit inimile lor pe fiecare deosebit. Dar ei cunosc multe din miscarile inimii, pe baza cuvantului rostit si a miscarilor vazute ale trupului. Vrand eu sa le arat acestea lamurit, m-a oprit Sfantul Preot, spunand ca e nevrednic lucru sa se raspandeasca acestea si sa le aduc la urechile celor intinati. Caci, zice, si cel ce ajuta pe uneltitor este vinovat dupa lege. Dar ca din astfel de simboluri cunosc cele ascunse in inima noastra, si din acestea iau prilejuri impotriva noastra, am aratat-o adeseori, respingand pe unii care graiau cele ce nu trebuie, nepurtandu-ne cu dragoste fata de ei. De aceea am si cazut in puterea dracului tinerii de minte a raului si indata am primit ganduri rele impotriva lor, pe care le cunoscusem mai inainte ca au venit asupra noastra. Pentru aceea pe drept ne mustra Duhul Sfant: ''Sezand ai vorbit impotriva fratelui, si impotriva fiului maicii tale ai adus sminteala''; si ai deschis usa gandurilor care tin minte raul si ti-ai tulburat mintea in vremea rugaciunii, nalucindu-ti pururea fata vrajmasului tau si avand-o pe ea drept Dumnezeu. Caci ceea ce vede mintea rugandu-se aceea e si potrivit de a spune ca ii este Dumnezeu. Deci sa fugim, iubitilor, de boala defaimarii, neamintindu-ne de nimeni cu gand rau; si sa nu ne intunecam privirea la amintirea aproapelui, caci toate infatisarile pe care le luam le iscodesc dracii si nimic nu lasa necercetat din ale noastre, nici culcarea, nici sederea, nici starea in picioare, nici cuvantul, nici mersul, nici privirea. Toate le iscodesc, toate le misca, toata ziua uneltesc viclesuguri impotriva noastra, ca sa insele ćn vremea rugaciunii mintea smerita si sa stinga lumina ei fericita. Vezi ce zice si Sfantul Pavel catre Tit: ''Dovedeste in invatatura cuvant sanatos, nestricat si fara vina, pentru ca impotrivitorul sa se rusineze, neavand de zis nimic rau despre noi''. Iar fericitul David se roaga zicand: ''Mantuieste-ma pe mine de clevetirea oamenilor'', numind si pe draci ''oameni'' pentru firea lor rationala. Dar si Mantuitorul in Evanghelii a numit pe cel ce seamana in noi neghina pacatului ''om vrajmas''. Fie ca sa ne izbavim de el, cu harul lui Hristos si al Dumnezeului nostru, Caruia I se cuvine cinstea si slava in vecii vecilor. Amin. (Evagrie Ponticul)27

ˇ         Mintea care hoinareste o statorniceste citirea, privegherea si rugaciunea; pofta aprinsa o stinge foamea, osteneala si singuratatea; iar mania o domoleste desavarsit cantarea de psalmi, indelunga rabdare si mila. (Evagrie Ponticul)27

ˇ         Ce vor dracii sa lucreze in noi? Lacomia pantecelui, curvia, iubirea de argint, mania, tinerea minte a raului si celelalte patimi, ca ingrosandu-se mintea prin ele sa nu se poata ruga cum trebuie. Caci starnindu-se patimile partii nerationale nu o lasa sa se miste cu buna judecata. (Evagrie Ponticul)27

ˇ         Pazeste-te de cursele celor potrivnici. Caci se intampla ca, in vreme ce te rogi curat si netulburat, sa ti se infatiseze deodata inainte vreun chip strain si ciudat, ca sa te duca la parerea ca Dumnezeu este acolo si sa te induplece sa crezi ca dumnezeirea este catimea ce ti s-a descoperit tie deodata. Dar dumnezeirea nu este catime si nu are chip. (Evagrie Ponticul)27

ˇ         Cand pizmasul diavol nu poate misca memoria in vremea rugaciunii, atunci sileste starea umorala a trupului sa aduca vreo nalucire ciudata inaintea mintii si sa o faca pe aceasta sa primeasca o anumita forma. Iar mintea, avand obiceiul sa petreaca in cugetari, usor se incovoaie. Si astfel cel ce sileste spre cunostinta nemateriala si fara forma e amagit, apucand fum in loc de lumina. (Evagrie Ponticul)27

ˇ         Cand, in sfarsit, mintea se roaga cu curatie si fara patima, nu mai vin asupra ei dracii din partea stanga, ci din cea dreapta. Caci ii vorbesc de slava lui Dumnezeu si ii aduc inainte vreo forma din cele placute simtirii, incat sa-i para ca a ajuns desavarsit la scopul rugaciunii. Iar aceasta a spus-o un barbat cunoscator ca se infaptuieste prin patima slavei desarte si prin dracul care s-a atins de creier. (Evagrie Ponticul)27

ˇ         Socotesc ca dracul, atingandu-se de creier, schimba lumina mintii, precum voieste. In felul acesta este starnita patima slavei desarte spre gandul de a face mintea sa se pronunte cu usuratate, prin pareri proprii, despre cunostinta dumnezeiasca fiintiala. Unul ca acesta nefiind suparat de patimi trupesti si necurate, ci infatisandu-se - zice-se - cu curatie, socoteste ca nu se mai petrece in el nici o lucrare potrivnica. De aceea socoteste aratare dumnezeiasca lucrarea savarsita in el de diavolul, care se foloseste de multa patrundere si, prin creier schimba lumina impreunata cu el si ii da, precum am spus, forma care vrea. (Evagrie Ponticul)27

ˇ         Cu dreptate este sa nu-ti ramana necunoscut nici viclesugul acesta, ca pentru o vreme se despart dracii intre ei insisi. Si daca vrei sa ceri ajutor impotriva unora, vin ceilalti in chipuri ingeresti si alunga pe cei dintai, ca tu sa fii inselat de ei, parandu-ti ca sunt ingeri. (Evagrie Ponticul)27

ˇ         Uneori dracii iti strecoara si apoi te atata ca sa te rogi, chipurile, impotriva lor, sau sa le stai impotriva. Si atunci se departeaza de bunavoie, ca sa te inseli, inchipuindu-ti despre tine ca ai inceput sa birui gandurile si sa infricosezi pe draci. (Evagrie Ponticul)27

ˇ         Dracii cei vicleni asteapta noaptea ca sa tulbure pe invatatorul duhovnicesc, prin ei insisi; iar ziua, il invaluiesc prin oameni in stramtorari, defaimari si primejdii. (Evagrie Ponticul)27

ˇ         Pentru ca si in lucrurile evlaviei este o randuiala si o insiruire, ca si in oricare altul, si trebuie pornit si in aceasta vietuire de la inceput. Cei ce trec cu vederea cele de la inceput si sunt atrasi de lucrurile mai placute sunt facuti de sila sa tina seama de sirul randuielii, asa cum Iacov, atras de frumusetea Rachelei, nu s-a uitat la slabiciunea ochilor Liei, dar cu toate acestea nu a putut ocoli osteneala dobandirii unei asemenea virtuti, ci a implinit si saptamana ei de ani. Cel ce vrea sa tina seama de ordinea vietuirii trebuie asadar sa nu mearga de la sfarsit spre inceput, ci sa inainteze de la inceput spre desavarsire. (Nil Ascetul)27

ˇ         Stiind marele Iacob, ca acestea, atunci cand sunt cugetate si contemplate neincetat, vatama si mai mult cugetarea, intiparind chipurile cele mai limpezi si mai vadite ale nalucirilor urate, ascunde pe zeii straini in Sichem. Caci osteneala impotriva patimilor le ascunde si le pierde pe acestea, nu pentru o vreme scurta, ci ''pana in ziua de azi'', adica pentru tot timpul, intrucat ''azi'' se prelungeste cu tot timpul, insemnand totdeauna timpul de fata. Iar Sichem insemneaza lupta, ceea ce arata osteneala impotriva patimilor. De aceea Iacob ii da Sichemul lui Iosif, ca celui care dintre fratii sai lupta cu cea mai mare osteneala impotriva patimilor. (Nil Ascetul)27

ˇ         Fiindca obisnuinta trage pe om la sine cu putere si nu-l lasa sa se ridice la cea dintai deprindere a virtutii. Pentru ca din obisnuinta se naste deprinderea, iar din deprindere se face firea. Si a stramuta firea si a o schimba este lucru anevoios. Chiar daca e clintita putin cu sila, indata se intoarce la sine. Iar daca a fost scoasa din hotarele ei, nu se mai intoarce la integritatea ei, daca nu se pune multa osteneala spre a o aduce la calea ei, caci vrea mereu sa revina la deprinderea din obisnuinta, pe care a parasit-o. Priveste la sufletul care se tine lipit de obisnuinte, cum sade langa idoli, lipindu-se de materiile fara forma, si nu vrea sa se ridice si sa se apropie de ratiunea care cauta sa-l calauzeasca spre cele mai inalte. El zice: ''Nu pot sa ma ridic inaintea ta, fiindca ma aflu in randuiala obisnuita a femeilor''. Caci sufletul care se odihneste de multi ani in lucrurile vietii, sade langa idoli, care pe ei sunt fara forma, dar primesc forme de la mestesugul omenesc. Sau oare nu sunt un lucru fara forma, bogatia si slava si celelalte lucruri ale vietii, care nu au in ele nici un chip statornic si hotarat ci, simuland adevarul printr-o asemanare usor de intocmit, primesc de fiecare data alte si alte schimbari? Forma le dam noi, cand prin ganduri omenesti nascocim inchipuirea unui folos pe seama lucrurilor, care nu slujesc spre nimic folositor. (Nil Ascetul)27

ˇ         Caci cand largim trebuinta neaparata a trupului intr-un lux fara rost, pregatind mancarea cu nenumarate bunatati, iar hainele felurindu-se spre moleseala si desfatare, pe urma invinuiti de aceasta desertaciune, ca unii ce am urcat in desert la consumuri desfatatoare o trebuinta ce putea fi implinita cu putine, faurim aparari ca pentru niste lucruri ce eram datori sa le savarsim, ce facem altceva decat ne silim sa dam forma materiilor fara forma? Bine s-a spus apoi despre un astfel de suflet ca ''sade'', caci sufletul care s-a invartosat in asemenea judecati despre cele spuse, s-a lipit de lucrurile de aici, ca de niste idoli, si slujeste de aici inainte obiceiului si nu mai slujeste adevarului; ba nici nu mai poate sa se mai ridice la adevar, ci prin obisnuinte intineaza firea lucrurilor, ca prin necuratia de fiecare luna. Iar prin sedere, Scriptura arata aici lenevirea de la cele bune si iubirea de placeri. Lenevirea, cand vorbeste despre: ''Cei ce sedeau in intuneric si in umbra mortii, ferecati in saracie si fier''. Caci atat intunericul, cat si lanturile sunt piedica a lucrarii. Iar iubirea de placere, cand zice despre cei ce se intorceau cu inima in Egipt si graiau intreolalta: ''Ne-am adus aminte de cand sedeam langa caldarile cu carne si mancam carne pana ne saturam''. Cu adevarat langa caldarile cu carne sed cei ce-si aprind dorintele cu o caldura mustoasa si necontenita. Iar maica iubirii de placeri este lacomia pantecelui, caci aceasta naste iubirea de placeri, dar si multe din celelalte patimi. Pentru ca din aceasta, ca dintr-o radacina, puiesc celelalte patimi, cari, inaltandu-se pe incetul, ca niste arbori, peste aceea care le-a nascut, isi imping rautatile pana la cer. Iubirea de bani, mania si intristarea sunt puii si mladitele lacomiei pantecelui. Caci lacomul are mai intai lipsa de bani, pentru a-si satura pofta care arde pururi si care totusi nu poate fi saturata niciodata. Iar fata de cei ce il impiedica de la agonisirea banilor, trebuie sa-si aprinda mania. Cand insa mania nu poate ajunge la tinta, din pricina slabiciunii, e urmata neaparat de intristare. De fapt cel ce se taraste pe piept si pe pantece, cand are mijloacele care ii implinesc placerile se taraste pe pantece, iar cand e lipsit de acestea se taraste pe piept, unde este mania. Caci iubitorii de placeri, cand sunt lipsiti de ele, se infurie si se amarasc. (Nil Ascetul)27

ˇ         Din iubirea de placere vine negrija si din negrija uitarea; caci Dumnezeu a daruit tuturor cunostinta celor de folos. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Vrajmasul cunoaste dreptatea legii duhovnicesti si de aceea cauta numai sa castige consimtirea cugetului. Caci asa fie ca-l va face pe cel cazut in puterea lui sa se supuna ostenelilor pocaintei, fie ca, nepocaindu-se, il va impovara cu necazuri fara voie. Ba se intampla uneori ca il face sa lupte si impotriva necazurilor, ca in viata aceasta sa-i inmulteasca durerile, iar la iesirea sufletului sa-l dovedeasca necredincios din pricina lipsei de rabdare.27

ˇ         Diavolul nu dispretuieste pacatele cele mici, caci altfel nu poate conduce spre cele mai mari. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Pricina a tot pacatul este slava desarta si placerea. Cel ce nu le uraste pe acestea nu va dezradacina patima. ''Radacina tuturor relelor s-a zis ca este ca este iubirea de argint'', dar si aceasta e vadit ca se sustine prin acelea. Mintea devine oarba prin aceste trei patimi: prin iubirea de argint, prin slava desarta si prin placere. Catestreile sunt, dupa Scriptura, fiicele lipitoarei, fiind iubite de necumpatare cu iubire de maica. Cunostinta si credinta, tovarasele firii noastre, nu sunt tocite prin nimic altceva ca prin acelea. Mania, furia, razboaiele, uciderile si tot pomelnicul relelor din pricina lor au prins atata putere intre oameni. Iubirea de argint, slava desarta si placerea trebuie urate ca niste mame ale relelor si ca niste mame vitrege ale virtutilor. (Marcu Ascetul)27

ˇ         De nu vrei sa patimesti raul sa nu vrei nici sa-l faci, pentru ca lucrul dintai urmeaza neaparat celui de al doilea. ''Caci ce seamana fiecare, aceea va si secera''. Semanand de buna voie cele rele si secerandu-le fara de voie, trebuie sa ne minunam de dreptatea lui Dumnezeu. Dar fiindca s-a randuit o vreme oarecare intre semanat si seceris, nu credem in rasplata. (Marcu Ascetul)27

ˇ         E mai rau cel ce savarseste raul intr-ascuns decat cei ce savarsesc nedreptate pe fata. Pentru aceasta, acela se va si munci mai rau. Cel ce impleteste viclenii si face raul intr-ascuns este, dupa Scriptura, ''sarpe ce sade in cale in cale si musca copita calului''. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Gandeste-te ca patimile de ocara sunt douasprezece. Daca iubesti cu voia pe una din ele, aceea va umplea locul celor unsprezece. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Pacatul este foc ce arde. Cu cat inlaturi materia, cu atat se stinge, si cu cat adaugi, va arde mai mult. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Gandeste-te ca patimile de ocara sunt douasprezece. Daca iubesti cu voia pe una din ele, aceea va umplea locul celor unsprezece. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Pacatul este foc ce arde. Cu cat inlaturi materia, cu atat se stinge, si cu cat adaugi, va arde mai mult. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Nu zi: ''Nu vreau si vine'', caci cu siguranta daca nu iubesti lucrul insusi, iubesti pricinile lui. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Obisnuinta, care o ia inaintea voii si a cunostintei, este amintirea fara de voie a pacatelor de mai-nainte. La cel ce se nevoieste, ea e impiedicata sa inainteze pana la patima; iar la cel biruitor e rapusa pana la momeala. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Cel ce cauta lauda e supus patimii si cel ce se plange de necaz iubeste placerea. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Gandul celui impatimit de placere oscileaza ca o cumpana. Aici plange si se tanguieste pentru pacate, aici se lupta cu aproapele si i se impotriveste aparandu-si placerile. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Daca cineva se nimereste intre oamenii care graiesc desertaciuni, sa se socoteasca pe sine insusi vinovat de asemenea cuvinte; chiar daca nu are vreo vina proaspata, are vreuna mai veche. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Ia-ti gandul de la orice lacomie si atunci vei putea sa vezi uneltirile diavolului. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Din inima impatimita de placere, rasar ganduri si cuvinte spurcate. Iar din fum cunoastem materia, care mocneste inauntru. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Cand mintea iese din grijile trupesti, vede, in masura in care iese, lucraturile vrajmasilor. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Prinzandu-te inceputul vreunui pacat, nu zice: ''nu ma va birui pe mine''. Caci intrucat ai fost prins, ai si fost biruit. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Precum sunt serpi ce se intalnesc in paduri si altii care umbla prin case, asa sunt patimi ce se inchipuiesc de catre cuget, si altele care se lucreaza cu fapta, macar ca se preschimba unele intr-altele. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Idolii constienti (chipurile) din fata mintii sunt mai rai si mai puternici. Dar cei ganditi sunt pricinuitorii si premergatorii celorlalti. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Este un pacat care stapaneste inima din pricina obisnuintei indelungate; si este un alt pacat care ne razboieste cugetarea prin lucrurile de fiecare zi. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Cel ce vrea sa biruiasca ispitele fara rugaciune si rabdare, nu le va departa de la sine, ci mai tare se va incalci in ele. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Pacat spre moarte este tot pacatul nepocait. Chiar de s-ar ruga un Sfant pentru un asemenea pacat al altuia, nu e auzit. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Cand inima e miscata de vreo placere de la locul ostenelilor de bunavoie devine anevoie de retinut, asemenea unui bolovan foarte greu, ce se rostogoleste la vale. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Precum fuga in timpul iernii sau Sambata aduce durere trupului si intinare sufletului, la fel rascoala patimilor in trupul imbatranit si in sufletul sfintit. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Parerea de sine si ingamfarea sunt pricini ale hulirii; iar iubirea de argint si slava desarta sunt pricini ale neindurarii si ale fatarniciei. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Cand diavolul vede ca mintea s-a rugat din inima, aduce ispite mari si rautacios uneltite. Caci nu vrea sa stinga virtuti mici prin ispite mari. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Ceea ce e casa vazuta pentru aerul obisnuit, aceea este mintea rationala pentru harul dumnezeiesc. Cu cat scoti mai mult materia afara, cu atat mai mult navaleste acela inauntru; si cu cat o mani pe aceasta, mai mult inauntru, cu atat mai mult se retrage acela. Materia casei sunt vasele si mancarile; iar materia mintii slava desarta si placerea. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Fugi de ispita prin rabdare si prin rugaciune. Caci daca i te impotrivesti fara acestea, vine asupra-ti si mai navalnic. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Cel ce uraste patimile smulge pricinile lor. Iar cel ce se supune pricinilor e razboit de patimi, chiar daca nu vrea. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Cand vrajmasul are in stapanire multe zapisuri de ale pacatelor uitate, il sileste pe datornic sa le savarseasca si prin aducerea aminte, folosindu-se cu viclean mestesug de legea pacatului. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Sa nu zici: cum se va deda saracul placerii, neavand cele ce o pricinuiesc? Caci cineva poate sa se dedea placerii prin ganduri, in chip si mai ticalos. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Cine intelege ceea ce a spus in chip tainic sfantul Pavel, ca lupta noastra e impotriva duhurilor rautatii, va intelege si parabola Domnului, prin care a aratat ca trebuie sa ne rugam neincetat si sa nu ne lenevim. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Orice placere trupeasca vine dintr-o lenevire de mai-nainte. Iar lenevia se naste din necredinta. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Cel ce zace sub pacat nu poate birui singur cugetul trupesc. Caci atatarea se misca fara odihna in madularele sale. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Cand afla diavolul pe un om, prins fara trebuinta de cele trupesti, mai intai ii rapeste trofeele cunostintei, pe urma ii taie nadejdea in Dumnezeu cum i-ar taia capul. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Tot cuvantul lui Hristos descopera mila si dreptatea si intelepciunea lui Dumnezeu si toarna prin auz puterea lor in cei ce asculta cu placere. Dar cei nemilostivi si nedrepti, ascultand fara placere, nu au putut cunoaste intelepciunea lui Dumnezeu, ba L-au si rastignit pe Cel ce o graia. Deci sa bagam si noi de seama de ascultam cu placere de El. Caci chiar El a zis: ''Cel ce ma iubeste pe Mine va pazi poruncile Mele si va fi iubit de Tatal Meu si Eu il voi iubi pe el si Ma voi arata lui''. Vezi cum a ascuns aratarea Sa in porunci? Dar dintre toate poruncile, cea mai cuprinzatoare este dragostea catre Dumnezeu si catre aproapele. Iar aceasta ia fiinta din infranarea de la cele materiale si din linistirea gandurilor. Domnul, stiind aceasta, ne porunceste zicand: ''Sa nu va ingrijiti de ziua de maine''. Si cu dreptate. Pentru ca cel ce nu s-a izbavit de cele materiale si de grija lor, cum se va izbavi de gandurile rele? Iar cel invaluit de ganduri, cum va vedea pacatul, care este acoperit de ele? Caci pacatul e un intuneric si o ceata a sufletului, ce se lasa din ganduri, din cuvinte si din fapte rele. Si pacatul se naste asa ca diavolul ispiteste pe om printr-o momeala care nu-l forteaza si ii arata inceputul pacatului, iar omul intra in vorba cu el din pricina iubirii de placere si a slavei desarte. Caci desi prin judecata nu voieste, dar cu lucrarea se indulceste si il primeste. Iar cel ce nu-si vede acest pacat cuprinzator, cum se va ruga pentru el ca sa se curateasca? Si cel ce nu s-a curatit, cum va afla locul fiintei curate? Iar de nu-l va afla, cum va vedea casa cea mai dinlauntru a lui Hristos, daca suntem casa lui Dumnezeu, dupa cuvantul proorocesc, evanghelicesc si apostolesc? Trebuie, asadar, ca urmare a celor spuse mai-nainte, sa cautam casa aceasta si sa staruim a bate la usa ei prin rugaciune, ca, fie acum, fie in ceasul mortii, sa ne deschida stapanul si sa nu ne spuna ca unora, care n-am avut grija: ''Nu va stiu pe voi de unde sunteti''. Ba suntem datori nu numai sa cerem si sa luam, ci sa si pastram ceea ce ni s-a dat. Caci sunt unii care si dupa ce au primit, au pierdut. De aceea, poate, cunostinta simpla, sau chiar si o experienta intamplatoare a lucrurilor spuse mai-nainte o au si cei mai tineri si mai tarzii la invatatura. Dar trairea staruitoare, cu rabdare, n-o au decat cei evlaviosi si mult incercati dintre batrani, care, pierzand-o adeseori din neatentie, au cautat-o iarasi cu osteneli de buna voie si au aflat-o. Sa nu incetam sa facem si noi la fel, pana cand o vom dobandi intr-o astfel de masura, incat sa nu o mai putem pierde, intocmai ca aceia. De aceea, cati inca n-am implinit poruncile libertatii inca n-am ajuns la Ierusalimul cel liber (caci Ierusalimul de sus este liber si el e maica noastra, care ne reuneste prin baia nasterii celei de-a doua), ci suntem inca pe drumul lui Cain si ratacim, umbland razna. Caci cel se cearta intru nestiinta si se impotriveste adevarului arata ca nu merge pe drumul drept, ci s-a abatut de la drum. De aceea fericitul Pavel, vazandu-ne ca suntem zabavnici in urcusul spre desavarsire, zice: ''Asa sa alergati ca sa o luati''. Iar daca n-am ajuns inca la cetate, cand vom vedea templul si cand vom intra in el, ca sa ne invrednicim sa aducem jertfa la altar? Dar ce poftesc despre credinta, despre templu si despre altar, cand n-am lasat in urma nici macar fiarele din trestie, pe care Proorocul roaga pe Dumnezeu sa le certe, ca sa nu-i rapeasca animalele cele dintai nascute care au fost randuite sa fie aduse ca jertfa de Iudeul cel din ascuns. Caci in aceasta parte ne aflam daca, dupa tine, Iudeul din ascuns exista, potrivit cu cuvantul lui Pavel, dar templul inca n-a fost zidit de Fiul lui David, nici altarul n-a fost inca pregatit de El. Pentru ca aceasta o sustine fatis cel ce zice ca sterge pacatul lui Adam prin nevointe si nu prin harul lui Dumnezeu. Dar harul acesta se afla in noi in chip ascuns de la Botez, insa nu ni se va face vazut decat atunci cand, dupa ce vom fi strabatut bine drumul poruncilor, vom aduce ca jertfa Arhiereului Hristos gandurile cele sanatoase ale firii noastre, nu pe cele muscate de fiare. Caci cele mai multe din ele sunt luate de fiare cand se abat de la calea poruncilor, adica de la rabdarea necazurilor. Sarind din calea cea dreapta, ele o iau atunci razna, invinuind de aceasta mai de graba pe altii, decat pe stapanul lor. Abia putine din ele umbla pe calea cea dreapta si aceasta fiindca sunt pazite de rugaciune, legate de nadejde si imboldite de incercari. Si numai acestea ajung la cetate si la templu, unde sunt aduse jertfa. Cetatea este dreapta socoteala intru Hristos, care e plina de lumina. Cand aceasta chiverniseste cu evlavie si dupa lege lucrurile, vietuieste in pace si dreptate. Dar cand greseste, se preda dusmanilor spre daramare. Iar templul este locasul sfant al sufletului si al trupului, care e zidit de Dumnezeu, in sfarsit altarul este masa nadejdii asezata in acest templu. Pe ea se aduce de catre minte si se jertfeste gandul intai nascut al fiecarei intamplari, ca un animal intai nascut adus ca jertfa de ispasire pentru cel ce-l aduce, daca il aduce neintinat. Dar si acest templu are un loc in partea dinauntru a catapetesmei. Acolo a intrat Iisus pentru noi ca inaintemergator, locuind de la Botez in noi, ''afara numai daca nu suntem crestini netrebnici''. Acest loc este incaperea cea mai dinauntru, mai ascunsa si mai sincera a inimii, incapere care daca nu se deschide, prin Dumnezeu si prin nadejdea rationala si intelegatoare, nu putem, cunoaste in chip sigur pe Cel ce locuieste in ea si nu putem sti de-au fost primite jertfele de ganduri, sau nu. Caci precum la inceput, in vremea lui Israil, focul mistuia jertfele, tot asa se intampla si acum. Deschizandu-se inima credincioasa prin nadejdea mai sus pomenita, Arhiereul ceresc primeste gandurile intai nascute ale mintii si le mistuie in focul dumnezeiesc, de care a spus: ''Foc am venit sa arunc in lume si cat as vrea sa fie inca de pe acum aprins''! Iar ganduri intai nascute a numit pe cele care nu apar intr-a doua cugetare a inimii, ci sunt aduse indata de la prima aruncare si rasarire in inima, lui Hristos. Caci cele ce i se aduc din valmasagul cugetarii le-a numit Scriptura schioape, oarbe si pocite, si de aceea ele nu sunt primite ca zeciuieli de catre Arhiereul ceresc si Stapanul Hristos. Odata ce te-ai imbracat in Hristos prin Botez, ai putere si arme sa le surpi. ''Iar armele ostasiei noastre nu sunt trupesti, ci puternice inaintea lui Dumnezeu, ca sa darame intariturile; noi surpam gandurile mintii si orice inaltare care se ridica impotriva cunoasterii lui Dumnezeu''. Dar daca, avand putere impotriva lor, nu le alungi de la primul lor atac, e vadit ca iubesti placerea din pricina necredintei si consimti cu ele, si atunci tu esti pricina acestei lucrari a lor, nu Adam. Cum poate iubi placerea din pricina necredintei, sau cum poate consimti cu gandurile cel ce s-a inchis in chilie si posteste in fiecare zi, cel ce petrece in infranare, in saracie, in instrainare de toate, in rugaciune si in purtarea altor multe suparari (necazuri) de felul acesta? Bine ai zis ca cel ce va face unele ca acestea suporta multe suparari. Caci daca am implini fara suparare si cu bucurie virtutile mai sus pomenite, nu am iubi placerea cu mintea. Dar, fiindca ne lasam patrunsi de suparare, e cu neputinta ca, simtind durerea ostenelilor trupesti, sa nu stam de vorba cu gandurile care rasar ca niste momeli si sa nu ne mangaiem cu ele amaraciunea de pe urma ostenelilor. Daca n-am cauta asemenea mangaieri am dovedi ca nu suntem suparati de osteneli. Iar aceasta ni se intampla deoarece nu primim aceste osteneli de dorul bunurilor viitoare, ci de frica ispitelor ce vin in viata de aici asupra noastra. Din pricina aceasta socotim in chip gresit ca numai fapta rea este pacatul nostru, pe cand gandul dinainte de ea zicem ca e o lucrare straina. Dar e cu neputinta sa alunge lucrarea gandului aceia care socotesc ca nu e a lor, ci ca e straina. Exista desigur si fara consimtamantul nostru cate un gand neplacut si urat care, patrunzand pe furis, rapeste cu sila mintea la sine. Totusi, sa stii sigur ca si acesta isi are pricinile in noi. Caci sau ne-am predat dupa Botez vreunui gand rau, ajungand pana la fapta, si de aceea ne-am facut vinovati chiar fara sa ni se para, sau tinem in noi de bunavoie niscai seminte ale rautatii, si de aceea se intareste cel rau. Si acela, stapanindu-ne prin seminte, nu pleaca pana ce nu le aruncam pe acestea. Iar daca ne stapaneste prin fapta noastra rea, va fi fugarit de abia atunci cand vom aduce lui Dumnezeu osteneli vrednice de El. De aceea eu nici acest pacat nu-l numesc pacat al lui Adam, ci mai degraba al celui ce a facut raul si are semintele. Chiar daca in amandoua aceste cazuri pricina este un gand care a patruns ca un hot caci amandoura le premerg gandurile eu iti voi spune ca pricina adevarata este cel ce avea putere sa-l faca curat de la prima rasarire si nu l-a curatit, ci a stat de vorba cu el pana a ajuns la fapta. Daca totusi poti face aceasta dupa fapta, trebuie sa intelegi ca si inainte de fapta iti ajuta Dumnezeu daca voiai. Si cand vezi ca ti-a venit ajutorul prin inima, intelege ca nu ti-a venit harul de afara printr-o mutare din alta parte, ci ca harul, dat tie prin Botez in chip ascuns, a lucrat acum asa de tare, incat ai urat gandul si l-ai alungat. De aceea Hristos, slobozindu-ne de orice sila, n-a impiedicat aruncarea gandurilor in inima. Aceasta, pentru ca unele din ele, fiind iubite, in masura in care sunt iubite sa si ramana; si astfel sa se arate si harul lui Dumnezeu si voia omului, ce anume iubeste: ostenelile din pricina harului, sau gandurile din pricina placerii. Si sa nu ne miram ca suntem luati in stapanire cu sila numai de cele pe care le iubim, deoarece este intre ele o inrudire pacatoasa, cum este si intre pofte, ca si intre diferitele noastre pofte intre ele, astfel incat fiecare pofta preda gandul, care a prins-o pe ea, dupa ce a zabovit mai mult, poftei apropiate, sau acel gand este atras de pofta a doua fara sa vrem, impins fiind cu sila si de obisnuinta cu cea dintai. Caci cine, plin fiind de slava desarta, va putea fugi de mandrie? Sau, desfatandu-se cu hrana imbelsugata, nu va fi luat in stapanire de curvie? Sau cine, dandu-se prada zgarceniei, nu va fi inabusit de lipsa de mila? Si cum, cei lipsiti de toate astea, nu se vor intarata fara voie si nu vor improsca cu furie? De aceea trebuie sa intelegem ca din pricina noastra suntem luati in stapanire de pacat, dar dupa Duhul suntem sloboziti de robia cu sila. ''Caci legea Duhului vietii, zice, m-a slobozit pe mine de legea pacatului si a mortii''. Deci atarna de noi, care am auzit si am aflat poruncile Duhului, ca sa umblam sau dupa trup, sau dupa duh. De acea noi, care am fost amagiti asa de mult, suntem datori sa uram de aici inainte lauda oamenilor si odihna trupului, prin care odraslesc gandurile rele chiar daca nu vrem noi; si sa spunem din inima Domnului cuvantul Proorocului: ''Oare n-am urat, Doamne, pe cei ce te urasc pe Tine, si nu m-am topit impotriva dusmanilor Tai? Cu ura desavarsita i-am urat pe ei, si dusmani mi s-au facut mie''. Si cu adevarat dusmani ai lui Dumnezeu sunt gandurile rele, care impiedica sa se faca voia Lui, in vreme ce Acela ''vrea ca toti oamenii sa se mantuiasca si sa vina la cunostinta adevarului'' acestea ne amagesc prin patimi si ne inchid calea spre mantuire. Deci sa uram slava desarta si sa credem Lui in privinta tuturor, implantand in El, ca in pamant, orice gand al inimii si al nadejdii fara imagini. Caci facand asa, precum la inceputul credintei venite prin Botez, Trupul lui Hristos s-a facut mancare credinciosului, tot asa cum mintea, devenita tare in credinta si curata, prin lepadarea gandurilor si prin nadejdea intelegatoare, se va face mancare a lui Iisus. Pentru ca El a zis: ''Mancarea mea este sa fac voia Tatalui meu''. Iar aceasta este ''ca toti oamenii sa se mantuiasca si sa vina la cunostinta adevarului'', dupa cuvantul lui Pavel. Mancarea lui Iisus este deci adevarul cuprins in credinta intelegatoare, impreunata cu nadejdea, credinta care nu mai e din auz, ci din lucrarea Preasfantului Duh si despre care spune Scriptura ca e adeverirea lucrurilor nadajduite; caci este o credinta din auz si credinta aceasta care e adeverirea lucrurilor nadajduite. Ci prin ele aratam ca chiar de la Botez, dupa darul lui Hristos ni s-a daruit harul desavarsit al lui Dumnezeu spre implinirea tuturor poruncilor, dar ca pe urma tot cel ce l-a primit in chip tainic, dar nu implineste poruncile, pe masura neimplinirii e luat in stapanire de pacat, care nu e al lui Adam, ci al celui care a nesocotit poruncile, intrucat luand puterea lucrarii nu savarseste lucrul. Caci neimplinirea poruncilor vine din necredinta. Iar necredinta nu este un pacat strain, ci al celui care nu crede, facandu-se pe urma maica si incepatura a oricarui pacat. Deci fie ca vrem sa ne desavarsim repede, fie incet, suntem datori sa credem in chip desavarsit lui Hristos si sa lucram toate poruncile lui, odata ce am luat de la El puterea unei astfel de lucrari; dar nu implinindu-le una cate una si pe fiecare in parte, ci imbratisand deodata pe cele singulare si astfel implinindu-le pe toate in acelasi timp. Caci sunt porunci mai generale, care cuprind in ele o mare multime din celelalte. Prin urmare n-avem alta bucurie decat sa purtam aceasta lupta impotriva necredintei noastre si sa nu nesocotim poruncile cuprinzatoare, prin care ni se descopera in chip limpede harul dat noua. De acest lucru se roaga si Sfantul Pavel sa avem parte, zicand: ''Pentru aceasta imi plac genunchii inaintea Tatalui Domnului nostru Iisus Hristos, sa va dea voua Domnul putere ca sa va intariti prin Duhul sau in omul dinauntru si ca sa locuiasca Hristos intru toata incredintarea si simtirea in inimile voastre prin credinta''. Drept aceea, o, omule, care ai fost botezat in Hristos, da numai lucrarea, pentru care ai luat puterea si te pregateste ca sa primesti aratarea celui ce locuieste intru tine. Si astfel ti se va arata tie Domnul, potrivit fagaduintei, in chip duhovnicesc, precum insusi stie: ''Iar Domnul este Duhul; si unde este Duhul Domnului, acolo este libertate''. Atunci vei intelege ceea ce s-a spus ca: ''Imparatia Cerurilor inlauntrul vostru este''. Dar mai trebuie stiut si aceea ca poruncile partiale, fiind din numarul celor partiale, se intregesc prin acelea care se numesc si singulare. Si cei ce au implinit poruncile partial, pe masura aceasta vor intra in Imparatie. Dar cei ce voiesc sa ajunga la desavarsire sunt datori sa implineasca toate poruncile in mod cuprinzator. Iar cea care le cuprinde pe toate este lepadarea sufletului propriu, care e moartea. Si precum pana cand cineva mai traieste in trup e in lipsa cu implinirea acesteia, tot asa pana la iesirea din trup nu poate fi ferit de atacul gandului, pentru lipsa mai sus pomenita. Caci omul bun, zice Cuvantul, nu de la sine, ci ''din vistieria cea buna a inimii scoate cele bune''. Iar prin vistierie intelege pe Duhul cel Sfant ascuns in inima credinciosilor. ''Caci asemenea este Imparatia Cerurilor unei comori ascunse in tarina, pe care afland-o omul a ascuns-o si ducandu-se a vandut toate si a cumparat tarina aceea''. Acest cuvant talcuieste foarte potrivit cele spuse. Caci cel ce a inteles limpede ca de la Botez are pe Hristos ascuns in sine, dupa cuvantul Apostolului, arunca toata lucrurile lumii si staruie numai in inima sa, pazind-o cu toata strajuirea si privind tinta la sfarsitul vietii, cum zice proverbul. De aceea el nu trebuie sa-si inchipuie ca alunga pacatul lui Adam prin nevointe; dar nici pacatele care se nasc in el dupa Botez nu trebuie sa-si inchipuie ca le scoate afara astfel, decat prin Hristos. Caci ''El este cel ce lucreaza in voi si sa voiti si sa lucrati dupa bunavointa''. Adaugand Apostolul ''dupa bunavointa'', a aratat ca a binevoi sa lucram virtutile atarna de noi. Dar si cuvintele Domnului: ''Fara de Mine nu puteti face nimic'', sau: ''Nu voi m-ati ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi'', au acelasi inteles. Poate asa trebuie inteles si versetul: ''Toate printr-insul s-au facut si fara de El nimic nu s-a facut din tot ce s-au facut'', daca in ''toate'' se cuprind si faptele noastre; la fel cuvintele: ''Nimeni nu vine la Tatal, decat prin Mine''. De aceea si Proorocul n-a zis: ''Din Ierusalim iti vor aduce tie imparatii daruri in templul Tau'' ( cum se cuvenea si cum se facea), ci: ''Din templul Tau iti vor aduce tie imparatii daruri in Ierusalim''. Aceasta pentru ca mintea, care e imparatul fiecaruia, ia intai din templul cel ascuns al inimii indemnuri bune si frumoase de la Hristos, care locuieste acolo, si le duce pana la vietuirea virtuoasa, pe care Proorocul a numit-o Ierusalim; si apoi iarasi le aduce prin intentiunea cea buna lui Hristos, care i le-a daruit mai inainte. Cum zice Scriptura ca Ierusalimul este ceresc, iar tu ai zis ca este in inima? Nu numai Ierusalimul, ci si celelalte bunuri cate vor avea sa le primeasca dreptii la inviere stim ca sunt sus. Dar arvunile si parga lor lucreaza duhovniceste in inimile celor cu credinta tare inca de pe acum. Aceasta pentru ca, dobandind siguranta despre cele viitoare, sa dispretuim toate cele de aici si sa iubim pe Dumnezeu pana la moarte. De aceea n-a zis: ''Aveti sa va apropiati'', ci: ''V-ati apropiat de muntele Sionului si de cetatea Dumnezeului celui viu, de Ierusalimul cel ceresc''. Caci capabili de ele ne-am facut inca de la Botez. Dar numai cei tari in credinta se invrednicesc sa ajunga la ele, cei care mor in fiecare zi pentru dragostea lui Hristos, adica se ridica mai presus de toata preocuparea vietii de aici si nu mai cugeta la nimic altceva decat la un singur lucru: sa ajunga la dragostea desavarsita a lui Hristos, care este deschizatura cea mai dinauntru a inimii, unde a intrat ca inaintemergator Iisus. Aceasta a cautat-o mai presus de toate si Sfantul Pavel. De aceea a zis: ''Alerg dupa ea, doar voi prinde-o, intrucat prins am fost si eu de Hristos''. (Adica ma straduiesc sa-L iubesc, intrucat si eu am fost iubit). Iar dupa ce a prins aceasta iubire, n-a mai vrut sa se gandeasca la nimic altceva, nici la necazurile trupului acestuia, nici la minciunile creatiunii, ci a lepadat aproape orice gand nemairabdand nici macar o clipa sa fie lipsit de lucrarea Duhului. Deci aratand toate cate le-a dispretuit pentru aceasta dragoste duhovniceasca, zice: ''Cine ne va desparti pe noi de iubirea lui Hristos? Oare necazul, ori stramtoarea, ori prigoana, ori foamea, ori foametea, ori golatatea, ori primejdia, ori sabia?'', ca sa continue mai incolo: ''Sunt incredintat ca nici moartea, nici viata'' si nici una din cele ce urmeaza; si iarasi: ''Nici o alta faptura nu va putea sa ne desparta pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea intru Hristos Iisus Domnul nostru''. Aceasta pentru ca n-a primit sa se gandeasca la nici una dintre acestea, ci numai cum sa staruie in aceea. Dar fiindca voi socotiti ca gandurile rele nu sunt ale noastre, ci vin din alte izvoare, spunand odata ca sunt pacatul lui Adam, altadata ca sunt insusi Satana si iarasi altadata ca sunt momeala aruncata de Satana, noi vom spune ca altceva este pacatul lui Adam, altceva Satana, altceva momeala Satanei si altceva gandurile noastre rele, chiar daca isi au punctul de plecare in momeala. Satana este insusi ipostasul diavolului, care a incercat sa-l ispiteasca chiar si pe Domnul. Pacatul lui Adam este calcarea poruncii de catre primul om. Momeala aruncata de Satana, este aratarea unui lucru rau in forma exclusiva a unui gand. Ea foloseste putinatatea credintei noastre ca prilej sa se apropie de mintea noastra. Caci daca am primit porunca sa nu ne ingrijim de nimic, ci sa pazim cu toata strajuirea inima noastra si sa cautam Imparatia Cerurilor, aflatoare inlauntrul nostru, indata ce se departeaza mintea de inima si de cautarea amintita, da loc momelii diavolului si se face in stare sa primeasca soapta lui cea rea. Dar nici atunci nu are diavolul puterea sa starneasca gandurile noastre cu forta, pentru ca daca ar fi asa nu ne-ar cruta si ne-ar aduce cu sila orice gand si nu ne-ar ingadui sa cugetam la nimic bun. El are numai puterea sa ne arate in forma exclusiva a unui gand la prima lui rasarire intelesuri pacatoase, spre a ispiti launtrul nostru, dandu-i prilej sa incline fie spre ceea ce vrea el, fie spre porunca lui Dumnezeu, intrucat aceasta se impotrivesc intreolalta. Astfel daca-l iubim, ne miscam indata gandurile spre lucrul aratat si cugetarea noastra incepe sa se ocupe in chip patimas cu el; daca insa il uram, nu putem zabovi, ci uram si momeala insasi. Iar daca momeala staruie chiar cand e urata (caci se intampla si acest lucru), aceasta nu e din pricina unei alipiri proaspete, ci pentru ca s-a intarit printr-o veche obisnuinta. De aceea ramane neclintita pe loc, ca gand simplu, fiind impiedicata de neplacerea inimii sa progreseze la o cugetare dezvoltata si la patima. Caci aratarea aceasta izolata, fiind urata de cel ce e atent la sine insusi, nu are puterea sa traga cu sila mintea in valmasagul patimas de ganduri, decat numai prin impatimirea inimii dupa placeri. Asadar de vom lepada cu totul impatimirea dupa placeri, nu vom mai putea fi vatamati nici de aparitia gandului simplu al vechilor obisnuinte, iar constiinta nu va mai avea indoieli in ce priveste siguranta celor viitoare. Caci cunoscand mintea impotrivirea trandava a acestei obisnuinte si marturisind lui Dumnezeu vechea pricina, indata e inlaturata si aceasta ispita. Si iarasi va avea mintea putere sa vegheze asupra inimii si sa o pazeasca cu toata strajuirea, incercand sa patrunda in cele mai dinauntru si mai netulburate camari ale ei, unde nu sunt vanturi de-ale gandurilor rele, care imping cu sila si sufletul si trupul in prapastiile voluptatii si le arunca in fantanile de smoala de asemenea nici vreo cale larga si incapatoare, pardosita cu cuvinte si cu chipuri de-ale intelepciunii lumesti, care sa vrajeasca pe cei ce pornesc pe ea, oricat de intelepti ar fi. Camarile acestea care sunt cele mai de dinlauntrul sufletului si casa lui Hristos nu primesc nimic din lucrurile goale ale veacului acesta, fie ca sunt rationale fie ca sunt nerationale, fara numai acestea trei, pe care le-a numit apostolul: credinta, nadejdea si dragostea. Deci cel ce este iubitor de adevar si primeste osteneala inimii poate sa nu fie atras in afara nici de obisnuintele vechi in felul in care am aratat, ci sa vegheze asupra inimii si sa strabata tot mai inauntru si sa se apropie numai de Dumnezeu, fara sa se scarbeasca de ostenelile atentiei si ale staruintei. Caci nu poate sa nu se osteneasca cu inima cel ce ia aminte la imprastierile gandului si la placerile trupesti, avand sa stea mereu inchis intre anumite hotare (sa se circumscrie), nu numai in cele din afara, ci si in cele dinauntru. Mai ales ca acele imprastieri si placeri adeseori abat si cugetul si fapta. Prin urmare e drept ca momeala ca gand simplu exercita o putere silnica atunci cand staruieste, chiar daca e urata. Dar convorbirea gandurilor ce se adauga atarna de voia noastra libera. Aceasta au aratat-o si cei ce n-au pacatuit intru asemanarea calcarii lui Adam, intrucat momeala n-au putut-o impiedica, dar convorbirea prietenoasa cu ea au lepadat-o cu totul. Sa zicem ca Adam a savarsit greseala prin vointa si pentru aceasta, fiind de aceeasi natura cu el, si noi cadem prin vointa. Dar atunci n-a avut el si momeala tot prin vointa? E sigur ca momeala a avut-o in chip necesar. Dar momeala nu e nici pacat, nici dreptate, ci dovada libertatii voii. De aceea s-a si ingaduit sa se arunce momeala in noi, ca pe cei ce inclina spre implinirea poruncii sa-i incununeze ca pe unii ca sunt credinciosi, iar pe cei ce inclina spre placere sa-i osandeasca ca pe unii ce sunt necredinciosi. Dar si aceasta trebuie sa o stim ca nu suntem judecati indata dupa fiecare hotarare, ca cercati sau netrebnici, ci dupa ce vom fi fost probati toata viata noastra pamanteasca, prin momeli, aratandu-se aici biruitori, aici biruiti, aici cazand, aici ridicandu-ne, aici ratacind, aici umbland bine. Abia atunci, in ziua iesirii din trup, socotindu-se toate, vom fi judecati potriviti cu ele. Prin urmare momeala nu este pacat. Sa nu fie! Caci desi ea arata in chip necesar lucrurile in forma simpla a unui gand, dar noi am, primit in Domnul puterea lucrarii duhovnicesti si sta in puterea noastra sa le judecam de la prima rasarire de cuget, spre a sti daca e vorba de ceva vatamator sau de ceva folositor, si astfel sa lepadam sau sa primim gandurile care vin; deci aceasta nu se inmultesc din necesitate, ci din buna placere. Ar trebui ca noi, care suntem rationali, sa stim ce auzim. Dar fiindca sufletul, intunecat de iubire de placere si de slava desarta, a cazut in adancul nestiintei, nu mai aude nici porunca Scripturii si nu mai asculta nici de randuiala firii, nici de povatuirea celor incercati, ci urmeaza numai socotintelor proprii. Caci cine crezand dumnezeiestii Scripturi si implinind poruncile Domnului, nu vede cum pe masura ce sporeste in acestea, se departeaza gandurile si se incredinteaza ca acelea nu ne stapanesc prin puterea lor, ci prin putinatatea credintei si neimplinirea poruncilor? Aceasta e cauza pentru care nu ne aflam toti in aceeasi stare si nu suntem purtati de aceleasi cugetari: fiindca pricinile gandurilor stau in voia noastra sloboda. Cine nu stie ca ne ingramadim patimile mai sus pomenite in fiecare zi cu lucrul, cu cuvantul si cu cugetarea? Si cine nu stie ca pe cei ce ne ajuta la aceasta ii iubim ca pe niste binefacatori, iar pe cei ce ne impiedica ii ocolim ca pe niste dusmani? Dar daca iubim patimile amintite asa de mult incat le si aparam pe fata, cum vom uri momeala lor in forma de gand simplu si prim? Iar daca a fost primita prima rasarire de cuget, cum nu ii vor urma acesteia gandurile atarnatoare de ea? Cunoaste deci, o omule, ca Domnul priveste la inimile tuturor si celor ce urasc prima rasarire de gand rau indata le vine in ajutor ( le face dreptate), precum a fagaduit, si nu lasa roiul valmasagului de ganduri sa navaleasca si sa intineze mintea si cunostinta lor; iar pe cei ce nu starpesc primele inmuguriri, prin credinta si nadejde, ci se lipesc cu dulceata de ele pe motivul ca vor sa le cunoasca bine si sa le probeze, ii lasa, ca pe unii ce sunt lipsiti de credinta si vreau sa se ajutoreze singuri, sa fie izbiti si de gandurile ce urmeaza, pe care de aceea nu le surpa fiindca vede ca momeala lor este iubita de aceia si nu este urata de la prima mijire. De ce a venit atunci Domnul in trup, daca nu ca sa moara pentru toti, potrivit Scripturilor, si sa surpe pe cel ce are stapanirea mortii, adica pe diavolul? Iar daca socotesti ca moartea cea din Adam mai stapaneste pana acum din alta pricina decat pentru necredinta noastra, e vadit ca bagatelizezi venirea lui Hristos si tii Botezul de nedesavarsit, odata ce si cei botezati sunt tinuti inca sub moartea protoparintelui, fara o vina proprie. Dar atunci, o, omule, cum se mai poate spune ca te-ai facut un nou Adam cu harul lui Hristos si nu mai porti nimic din cel vechi in chip necesar, decat ceea ce se naste din credinta ta stricta si din neascultarea ta? Doar stim ca Domnul a venit pentru noi, a murit pentru noi, ne curateste pe noi prin Botez, ne aseaza in raiul Bisericii, ne ingaduie sa mancam din tot pomul din rai, adica sa iubim pe tot cel botezat in Biserica si sa-l rabdam in infrangerile ce le sufera si sa nu-l urmarim pe fiecare in toate zigzagurile lui si pentru lucrurile care ni se par bune sa-l iubim, iar pentru cele care ni se par rele sa-l uram. Caci aceasta inseamna a manca din pomul cunostintei binelui si al raului, din care, gustand mintea, indata se poticneste in propriile ei pacate si isi descopera, prin iscodirea rautacioasa a aproapelui, goliciunea ei, de care mai inainte nu stia, fiind acoperita de valul intelegerii si al milei. De aceea li s-a poruncit celor asezati in raiul Bisericii: ''Nu judecati, ca sa nu fiti judecati'', ''Iertati si vi se va ierta voua''. Pe scurt li s-a spus: ''Cate vreti sa va faca voua oamenii, faceti si voi lor asemenea. Caci aceasta este legea si proorocii''. Precum ai facut iti va fi tie. Dar de cate ori n-am calcat aceste porunci! De cate ori n-am osandit pe aproapele fara mila! De cate ori nu l-am urat, sau nu l-am nedreptatit, fara sa fim nedreptatiti! Iar daca asa este, ce mai batjocorim pe Adam si-l mai invinui si pentru rele straine? Caci daca am cazut in aceeasi moarte, am calcat si porunca cu voia, ca si acela. Asadar trei lucruri i s-au intamplat lui Adam, si nu cum socotesti tu. Acestea sunt: atacul (momeala) prin oranduire mai inalta, calcarea poruncii prin necredinta si moartea prin dreapta judecata a lui Dumnezeu, ca urmare nu atat a atacului prin iconomie, cat a calcarii din necredinta. Noi am mostenit numai moartea lui Adam, pentru motivul ca nu puteam sa ne facem din morti vii, pana ce nu a venit Domnul si ne-a facut pe toti vii. Iar prima inmugurire de gand o avem prin oranduire ca si acela; tot asemenea puterea de-a asculta sau nu de ea, dupa cum ne e voia. Dar pacatuirea cu gandul o avem din voia libera. Despre aceasta ne incredinteaza ''cei ce n-au pacatuit intru asemanarea greselii lui Adam'', cum zice Apostolul. Caci daca aceia, fiind din Adam, au putut sa nu pacatuiasca intru asemanarea greselii lui Adam, e vadit ca si noi putem. De ce mai aducem atunci scuze pentru pacate si spunem lucruri nedrepte impotriva lui Dumnezeu, ca adica ar ingadui sa fim razboiti de rele straine? Suntem datori sa stim exact ca toata vina ce izvoraste din Adam fiind desfiintata de Domnul, oricine mai patimeste de vreun pacat i se intampla aceasta pentru ca a dispretuit prin necredinta sa, sau prin iubirea de placere, desavarsirea pe care a primit-o in chip tainic la Botez. Caci chiar daca omul inca n-a cunoscut ce-a primit, fiind nedesavarsit in credinta si cu lipsuri in lucrarea poruncilor, dar Dumnezeu i-a daruit desavarsirea. Fiindca zice: ''Tot darul desavarsit de sus este, pogorandu-se de la Parintele luminilor''. Iar acest dar desavarsit nu-l afla cineva oricum, chiar daca ar folosi toata istetimea lumeasca, ci numai din lucrarea poruncilor lui Dumnezeu, in analogie cu ceea ce implineste din ele. Caci dupa cum e deosebita implinirea lor, asa e deosebita si descoperirea darului. Deci nimeni sa nu se bizuie in cuvinte si in forme, daca nu are intelegerea aceasta. Caci zice: ''Nu cel ce se lauda pe sine este cercat, ci cel pe care il lauda Domnul''. Dar chiar si acela care primeste laude de la Domnul e dator sa se foloseasca de cuget drept si sa stie exact ca oricat ar fi luptat cineva impotriva necredintei sale si oricat ar fi inaintat in credinta si orice bun ar fi dobandit, nu numai prin cunostinta simpla, ci prin lucrare, n-a aflat sau nu va putea afla nimic mai mult, decat ceea ce primise in chip tainic prin botez. Iar aceasta este Hristos. Pentru ca zice: ''Cati in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati si imbracat''. Dar Hristos, fiind Dumnezeu desavarsit, a daruit celor ce s-au botezat harul desavarsit al Duhului, care nu primeste nici un adaos de la noi, ci ni se descopera si ni se arata potrivit cu lucrarea poruncilor, sporindu-ne credinta ''pana cand toti vom fi ajuns la barbatul desavarsit, la masura varstei plinirii lui Hristos''. Asadar orice i-am aduce Lui dupa ce-am fost nascuti din nou a fost ascuns de mai inainte de El in noi, potrivit cu ceea ce s-a scris: ''Cine a cunoscut gandul lui Hristos, sau cine I-a dat Lui ceva mai inainte ca sa i se intoarca dupa aceea ca rasplata? Pentru ca de la El si pentru El si intru El sunt toate. Lui i se cuvine slava in vecii vecilor. Amin''. Ele ne indeamna sa-i rasplatim lui Dumnezeu cu purtarile noastre bune si cu toata virtutea, intrucat ne fac sa cugetam pururi cu buna constiinta la cuvantul proorocesc: ''Ce voi da in schimb Domnului pentru toate cate mi le-a dat mie?'' Sa cugete deci sufletul la toate binefacerile de care i-a facut parte iubitorul de oameni Dumnezeu incepand de la nastere; sau de cate primejdii a fost izbavit adeseori; sau in cate rele a cazut si in cate greseli s-a rostogolit fara sa fie predat, dupa dreptate, duhurilor care l-au amagit ca sa-l prinda si sa-l duca la moarte, ci, cu indelunga rabdare. Stapanul iubitor de oameni, trecand cu vedere greselile, l-a pastrat, asteptand intoarcerea lui; sa cugete iarasi ca, slujind de buna voie duhurilor rele prin patimi. El il hranea, acoperindu-l si ocrotindu-l in tot chipul, iar la urma l-a calauzit prin Duhul cel bun pe drumul mantuirii si i-a pus in inima dragostea de viata ascetica si l-a imputernicit sa paraseasca cu bucurie lumea si toata amagirea placerilor trupesti, impodobindu-l cu schima ingereasca a randuielii ascetice si pregatind lucrurile in asa fel, ca sa fie primit cu usurinta de sfintii barbati, in obstea fratiei. Iar cugetand la acestea cu buna constiinta, cine nu va petrece totdeauna intru zdrobirea inimii? Cine nu se va umple de nadejde tare, avand atatea dovezi de binefacere, fara ca el sa fi facut vreun bine mai inainte? Caci oricine va cugeta asa: Daca fara sa fi facut eu nici un bine, ba chiar pacatuind mult inaintea Lui si in necuratiile trupului si in alte multe rautati, totusi nu mi-a facut dupa pacatele mele, nici nu mi-a intors dupa faradelegile mele, ci mi-a randuit atatea daruri si haruri spre mantuire, daca ma voi hotari cu totul sa-l slujesc de aici inainte numai Lui prin vietuire curata si prin implinirea virtutilor, de cate bunatati si daruri duhovnicesti nu ma va invrednici, intarindu-ma, indreptandu-ma si calauzindu-ma spre tot lucrul bun? De aceea, cel ce se gandeste totdeauna la aceasta si nu uita de binefacerile lui Dumnezeu se rusineaza si se indreapta si se nevoieste spre toata virtutea buna si spre toata lucrarea dreptatii, gata totdeauna sa faca cu ravna voia lui Dumnezeu. Panċ cand ne mai rezemam inca pe dreptatea paruta a omului din afara, in lipsa adevaratei cunostinte, si ne amagim pe noi insine cu indeletnicirile din afara, vrand sa placem oamenilor si vrand slavi, cinstiri si laude de la ei. Caci va veni desigur Cel ce descopera cele ascunse ale intunericului si da la iveala sfaturile inimilor. Judecatorul care nu greseste si care nu se lasa rusinat de bogat, nici nu se milostiveste de sarac, care da la o parte infatisarea de din afara si scoate la aratare adevarul ascuns inauntru. Acela va incununa pe luptatorii adevarati, care au vietuit potrivit cu cunostinta, in fata ingerilor si inaintea Tatalui Sau, iar pe cei ce au imbracat chipul cucerniciei cu prefacatorie si au aratat numai oamenilor o paruta buna vietuire si s-au bizuit pe aceasta in desert, amagindu-se nebuneste pe ei insisi, ii va da pe fata inaintea Bisericii Sfintilor si a toata oastea cereasca, ca apoi sa-i trimita rusinati cumplit in intunericul cel mai din afara, fecioarelor nebune, pentru ca si acestea si-au pazit fecioria din afara a trupului, dat fiind ca intru nimic n-au fost invinovatite in privinta aceasta, ba au avut in parte si untdelemn in candelele lor, adica au fost partase si de oarecare virtuti si ispravi din afara si de oarecare dureri. De aceea candelele lor au si ars pana la o vreme. Dar din pricina negrijii, nestiintei si a trandaviei, n-au fost cu prevedere si n-au cunoscut cu de-amanuntul roiul patimilor ascunse inauntru si puse in lucrare de duhurile rele. Din aceasta pricina cugetarea lor a fost stricata de inrauririle vrajmase, incat s-au invoit cu ele prin gandurile lor. Si asa au fost amagite intr-ascuns si biruite de pizma cea a tot rea, de ciuda care uraste binele, ce vrajba, de galceava, de ura, de manie, de amaraciune, de pomenirea raului, de fatarnicie, de furie, de mandrie, de slava desarta, de dorinta de-a placea oamenilor, de bunul plac, de iubirea de argint, de trandavire, de pofta trupeasca ce trezeste in ganduri voluptatea, de necredinta, de lipsa de temere, de lasitate, de intristare, de impotrivire, de molesire, de somn, de inalta parere de sine, de vointa de-a se scuza, de ingamfare, de laudarosenie, de nesaturate, de risipa, de zgarcenie, de deznadejdea care-i mai cumplita decat toate, si de celelalte miscari subtiri ale pacatului. Ele socoteau ca si lucrarea faptelor bune sau vietuirea cuvioasa se infaptuieste cu puteri omenesti si de aceea cautau sa culeaga laude de la oameni. Din aceasta pricina chiar daca au fost partase de unele daruri, le-au vandut duhurilor rele pentru slava desarta si placerea de la oameni. Impartasindu-se si de alte patimi, ele au amestecat in purtarile bune cugetele rele si trupesti. De aceea le-au facut necurate si neprimite asemenea jertfei lui Cain, lipsindu-te de bucuria Mirelui si fiind lasate afara de nunta cereasca. Caci cel ce calatoreste dupa socoteala sa, fara cunostinta evanghelica si fara calauzirea cuiva, de multe se impiedica si cade in multe gropi si curse ale celui rau, mult rataceste si prin multe primejdii trece si nu stie la ce tinta va ajunge. Pentru ca sunt destui care au trecut prin multe osteneli si nevointe si au rabdat pentru Dumnezeu rele patimiri si scarbe multe. Dar prin faptul ca au umblat dupa socoteala lor si n-au putut deosebi lucrurile, nici n-au cerut sfatul aproapelui, aceste osteneli ale lor au ramas desarte si fara rost. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Ţinta cuvantului nostru este sa atraga atentia asupra celor trei uriasi puternici si tari ai celor de alt neam, pe care se reazema toata puterea protivnica a lui Holofern cel spiritual. Daca acestia vor fi rapusi si ucisi, toata puterea duhurilor necurate va slabi cu usurinta, pana se va topi cu totul. Cei trei uriasi ai celui rau, care sunt socotiti ca cei mai tari, sunt cele trei rele amintite mai-nainte: nestiinta, maica tuturor relelor; uitarea, sora impreuna lucratoare si slujitoarea ei; si nepasarea trandava, care tese vesmantul si acoperamantul norului negru asezat peste suflet si care le sprijina pe amandoua, le intareste, le sustine si sadeste in sufletul cel fara grija raul inradacinat si statornic. Prin nepasarea trandava, prin uitare si prin nestiinta se intaresc si se maresc proptelele celorlalte patimi. Caci ajutandu-se intreolalta si neputand sa fiinteze fara sa se sustina una pe alta, ele se dovedesc puteri tari ale vrajmasului si capetenii puternice ale celui rau. Prin ele se intareste si pe ele se reazema toata oastea duhurilor rautatii, ca sa-si poata duce la implinire planurile. Fara ele nu se pot sustine nici cele mai-nainte spuse. De vrei, asadar, sa dobandesti biruinta impotriva patimilor mai-nainte pomenite si sa pui pe fuga usor multimea vrajmasilor spirituali de alt neam, aduna-le in tine insuti prin rugaciune si prin ajutorul lui Dumnezeu. Patrunzand astfel in adancurile inimii, cauta urma acestor trei uriasi puternici ai diavolului, adica a uitarii, nepasarii trandave si a nestiintei care sunt propteaua dusmanilor spirituali de alt neam si pe sub care, furisandu-se celelalte patimi ale rautatii, lucreaza, vietuiesc si prind putere in inimile celor iubitori de placere si in sufletele neinvatate. Si prin multa atentie si supraveghere a mintii, folosindu-te si de ajutorul de sus, vei afla relele necunoscute celorlalti si socotite ca nici n-ar fi rele, dar care sunt mai stricacioase decat celelalte. Iar prin armele dreptatii, care sunt contrare lor, adica prin amintirea cea buna, care-i pricina tuturor bunatatilor, prin cunostinta luminata, prin care sufletul, priveghind, alunga de la sine intunericul nestiintei, si prin ravna cea buna, care indruma si zoreste sufletul spre mantuire, vei birui intru puterea Duhului Sfant, prin rugaciune si cerere, vitejeste si barbateste pe cei trei uriasi mai sus pomeniti ai vrajmasilor spirituali. Prin amintirea cea prea buna, cea dupa Dumnezeu, socotim totdeauna ''cate sunt adevarate, cate sunt de cinste, cate sunt de drepte, cate sunt curate, cate sunt cu nume bun, fie ca e virtute, fie ca e lauda'', vei alunga de la tine uitarea atotpacatoasa; prin cunostinta luminata si cereasca vei nimici nestiinta pierzatoare a intunericului; iar prin ravna atotvirtuoasa si prea buna, vei scoate afara nepasarea trandava, care lucreaza in suflet pacatul necredintei in Dumnezeu, inradacinata acolo. De vei castiga virtuti, nu prin simpla vointa a ta, ci cu puterea lui Dumnezeu si cu conlucrarea Duhului Sfant, prin multa atentie si rugaciune, vei putea sa te izbavesti de cei trei uriasi mai-nainte pomeniti ai celui viclean. Caci armonia cunostintei adevarate cu amintirea cuvintelor lui Dumnezeu si cu ravna cea buna, cand va fi silita sa staruie in suflet, prin harul lucrator si va fi pazita cu grija, va sterge din el urmele uitarii, ale nestiintei si ale nepasarii trandave si le va reduce la nefiinta, iar pe urma va imparati in suflet harul, intru Domnul nostru Iisus Hristos. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Mangaierea cea buna vine sau in vreme de veghe a trupului sau ca o aratare in somn a vreunui bun viitor; insa numai cand cineva, staruind in pomenirea fierbinte a lui Dumnezeu, s-a lipit de dragostea Lui. Iar mangaierea amagitoare vine, cum am spus, totdeauna cand cel ce se nevoieste e furat de o toropeala usoara, amestecata cu o jumatate de pomenire a lui Dumnezeu. Cea dintai, ca una ce e de la Dumnezeu, indeamna in chip vadit sufletele nevoitorilor spre dragoste, umplandu-se de multa bucurie. Cea de a dgua, obisnuind sa invaluie sufletul intr-o adiere amagitoare, incearca sa fure prin somnul trupului simtirea mintii sanatoase, care pastreaza pomenirea lui Dumnezeu. Deci daca mintea se va afla, cum am spus, staruind cu luare aminte in pomenirea Domnului Iisus, va risipi adierea dulce la parere a vrajmasului si se va porni cu bucurie la razboiul impotriva lui, avand la indemana ca arma, pe langa har, experienta dobandita. (Diadoh al Foticeii)27

ˇ         Se intampla uneori ca sufletul se aprinde spre dragostea lui Dumnezeu, fiind luat de o miscare nesovaielnica si lipsita de naluciri; el atrage atunci oarecum si trupul in adancul dragostei aceleia negraite, fie ca aceasta se intampla in vremea de veghe, fie, cum am zis, cand cel care e stapanit de lucrarea sfantului har ajunge in stare de somn. Atunci el nu mai cugeta la nimic, decat la aceea spre ceea ce a miscat. Cand i se intampla asa ceva, trebuie sa stie ca aceasta este lucrarea Duhului Sfant. Caci indulcindu-se atunci intreg de acea dulceata negraita, nu mai poate cugeta la nimic altceva, fiind coplesit de o bucurie adanca. Dar daca mintea, aflandu-se sub o astfel de lucrare, zamisleste vreo indoiala sub vreun inteles intinat, si se foloseste de sfantul nume spre a se apara de cel rau, si nu numai pentru a primi dragostea lui Dumnezeu, trebuie sa inteleaga ca aceea mangaiere cu infatisare de bucurie este de la inselatorul. Bucuria aceasta este lipsita de calitate si de intimitate, fiind produsa de vrajmasul care vrea ca sufletul sa preacurveasca. Caci atunci cand vede mintea laudandu-se cu experienta simtirii sale, el imbie sufletului anumite mangaieri bune la aparenta, ca aceasta, distrat de dulceata aceea moale si umeda, sa nu poata cunoaste amestecul celui viclean. Din aceasta sa cunoastem, prin urmare, Duhul adevarudui si duhul inselaciunii. Caci este cu neputinta sa guste cineva cu simtirea din dulceata dumnezeiasca, sau sa experimenteze prin simtire amaraciunea dracilor, daca nu s-a umplut de incredintarea ca harul s-a salasluit in adancul mintii, iar duhurile rele petrec imprejurul madularelor inimii, lucru care dracii nu vreau sa fie niciodata crezut de oameni, ca nu cumva, stiind aceasta sigur, sa se inarmeze impotriva lor cu pomenirea lui Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)27

ˇ         Sufletul nu va dori sa se desparta de trup pana nu-si va pierde orice placere pentru lumea de aici. Caci toate simturile trupului se impotrivesc credintei, fiindca ele sunt numai pentru lucrurile de acum, iar aceea vesteste maretia bunurilor viitoare. Se cuvine deci ca cel ce se nevoieste sa nu se gandeasca niciodata la pomi cu ramuri bogate si umbroase, la izvoare cu ape curgatoare, la gradini felurite si inflorite, la case impodobite si la petreceri cu rudeniile; de asemenea sa nu-si aminteasca de ospetele care s-ar intampla la praznice, ci sa se foloseasca numai de cele strict trebuincioase cu toata multumirea, iar incolo sa socoteasca viata ca pe o cale straina, pustie de orice placere trupeasca. Caci numai stramtorand astfel cugetarea noastra, o vom indrepta intreaga pe urmele vietii vesnice. (Diadoh al Foticeii)27

ˇ         Ca vederea, gustul si celelalte simturi slabesc tinerea de minte a inimii, cand ne folosim de ele peste masura, ne-o spune cea dintai, Eva. Caci pana ce n-a privit la pomul oprit cu placere isi amintea cu grija de porunca dumnezeiasca. De aceea era acoperita de aripile dragostei dumnezeiesti, nedandu-si seama din aceasta pricina de goliciunea ei. Dar cand a privit la pom cu placere si s-a atins de el cu multa pofta si in sfarsit a gustat din rodul lui cu o voluptate puternica, indata s-a patruns de dorinta dupa impreunarea trupeasca, aprinzandu-se de patima prin faptul ca era goala. Si astfel toata pofta ei si-a intors-o spre gustarea lucrurilor de aici, amestecand, din pricina fructului placut la vedere, in greseala ei si greseala lui Adam. De atunci, cu anevoie isi mai poate aduce omul aminte de Dumnezeu, sau de poruncile Lui. Deci noi, privind pururi in adancul inimii noastre cu necontenita pomenire a lui Dumnezeu, sa petrecem in aceasta viata inselatoare, ca niste lipsiti de vedere. Caci e propriu intelepciunii duhovnicesti sa pazeasca pururi neinaripat dorul privirilor. La aceasta ne indeamna si mult incercatul Iov, ricand: ''Inima mea nu s-a luat dupa ochii mei''. Lucrul acesta este cu adevarat semnul celei mai de pe urma infranari. (Diadoh al Foticeii)27

ˇ         Insusi cuvantul cunostintei ne invata ca multe patimi sufera la inceput sufletul contemplativ (vazator) si cuvantator de Dumnezeu. Dar mai mult decat toate, mania si ura. Iar aceasta o patimeste nu atat pentru dracii care le starnesc pe acestea, cat din pricina inaintarii sale. Pentru ca pana ce sufletul e dus de cugetul lumii, chiar daca vede ca ceea ce e drept e calcat in picioare de unii sau de altii, ramane nemiscat si netulburat, caci ingrijindu-se de poftele sale, nu-l intereseaza ceea ce e drept in ochii lui Dumnezeu. Dar cand incepe sa se ridice deasupra patimilor, dispretul lucrurilor de aici si dragostea lui Dumnezeu nu-l mai lasa sa sufere a vedea nesocotit ceea ce este drept, nici in sine nici in altul, ci se manie si se turbura impotriva facatorilor de rele, pana ce nu vede pe batjocoritorii dreptatii ca se fac aparatorii ei cu cuget cuvios. De aceea pe cei nedrepti ii uraste, iar pe cei drepti ii iubeste peste masura. Caci ochiul sufletului nu mai poate fi inselat cand acoperamantul lui, adica trupul, a devenit prin infranare o tesatura foarte subtire. Totusi este cu mult mai bun lucru a plange nesimtirea celor nedrepti, decat a-i uri. Caci desi aceia sunt vrednici de ura, dar ratiunea nu vrea ca sufletul iubitor de Dumnezeu sa fie tulburat de ura. Fiindca pana ce se afla ura in suflet, nu lucreaza in el cunostinta. (Diadoh al Foticeii)27

ˇ         Precum am zis, Satana prin Sfantul Botez e scos afara din suflet. Dar i se ingaduie, pentru pricinile mai-nainte pomenite, sa lucreze in el prin trup. Caci harul lui Dumnezeu se salasluieste in insusi adancul sufletului, adica in minte. Pentru ca ''toata slava fiicei imparatului, zice, e dinauntru'', nearatata dracilor. De aceea din adancul inimii insusi simtim oarecum izvorand dragostea dumnezeiasca, cand ne gandim fierbinte la Dumnezeu. Iar duhurile rele de aici inainte se muta si se incuibeaza in simturile trupului, lucrand prin natura usor de influentat a trupului asupra celor ce sunt inca prunci cu sufletul. Astfel mintea noastra se bucura pururi, cum zice dumnezeiescul Apostol, de legea Duhului, iar simturile trupului sunt atrase de lunecusul placerilor. De aceea harul, lucrand prin simtirea mintii, inveleste trupul celor ce sporesc in cunostinta cu bucurie negraita, iar dracii, lucrand prin simturile trupului, robesc sufletul, imbiindu-l, ucigasii, cu sila spre cele ce nu vrea, mai ales cand ne afla umbland fara grija si cu nepasare pe calea credintei. (Diadoh al Foticeii)27

ˇ         Cuvantul cunostintei ne invata ca sunt doua feluri de duhuri rele. Unele dintre ele sunt oarecum mai subtiri, iar altele mai materiale. Cele mai subtiri razboiesc sufletul. Celelalte obisnuiesc sa duca trupul in robie prin anumite imboldiri staruitoare. De aceea dracii care razboiesc sufletul si cei care razboiesc trupul isi sunt mereu potrivnici, cu toate ca au acelasi scop de-a vatama pe oameni. Cand deci harul nu locuieste in om, acestia foiesc ca niste serpi in adancurile inimii, neingaduind catusi de putin sufletului sa caute spre dorinta binelui. Dar cand harul e ascuns in minte, se strecoara ca niste nouri intunecosi prin partile inimii, spre patimile pacatului, sau iau chipul feluritelor imprastieri ca, furand mintea de la pomenirea lui Dumnezeu, sa o desfaca de convorbirea cu harul. Cand deci dracii, care supara sufletul nostru, ne aprind spre patimile sufletesti si mai ales spre inalta parere de sine, care este maica tuturor relelor, sa ne gandim la moartea trupului nostru si vom rusina umflarea iubirii de slava. Dar acelasi lucru trebuie sa-l facem si cand dracii, care ne razboiesc trupul, ne imping inima sa se aprinda spre pofte de rusine. Caci singur acest gand, insotit cu pomenirea de Dumnezeu, poate opri feluritele lucrari ale duhurilor rele. Dar daca dracii, care razboiesc sufletul, vor sa se foloseasca si de acest gand, punandu-ne in minte nimicnicia nemarginita a firii omenesti, ca neavand nici un pret din pricina trupului (caci aceasta iubesc sa o faca, dar vrea cineva sa-l chinuiasca cu acest gand), sa ne amintim de cinstea si de slava Imparatiei Ceresti, netrecand cu vederea nici amaraciunea si intunecimea osandei vesnice, ca printr-una sa ne mangaiem tristetea, iar prin cealalta sa intristam usuratatea inimii noastre. (Diadoh al Foticeii)27

ˇ         Deci Satana, fiindca nu se poate incuiba in mintea celor ce se nevoiesc, ca mai-nainte, data fiind prezenta harului, calareste pe mustul carnii, ca unul ce a cuibarit in trup, ca prin firea usor de manuit a acestuia sa amageasca sufletul. De aceea trebuie sa uscam trupul cu masura, ca nu cumva prin mustul lui sa se rostogoleasca mintea pe lunecusul placerilor. Deci se cuvine ca din insusi cuvantul Apostolului sa ne incredintam ca mintea celor ce se nevoiesc sta sub lucrarea luminii dumnezeiesti; de aceea si slujeste legii dumnezeiesti si se veseleste cu ea. Iar trupul primeste cu placere, pentru firea lui usor de manuit, duhurile rele; de aceea si alege sa slujeasca rautatilor. De aici se vede si mai mult ca mintea nu este un salas comun al lui Dumnezeu si al diavolului. Caci cum ar zice atunci Pavel: ''Slujesc cu mintea legii lui Dumnezeu, iar cu trupul legii pacatului''? De aici iarasi se vede ca mintea mea sta intru toata libertatea in lupta cu dracii, slujind cu bucurie bunatatii harului, iar trupul primeste aburul dulce al placerilor nerationale, pentru faptul ca ingaduie, cum am zis, duhurilor rele sa stea cuibarite in el. ''Caci stiu, zice, ca nu locuieste in mine, adica in trupul meu, binele''. E vorba de cei ce se impotrivesc pacatului, dar se afla pe la mijlocul nevointelor. Caci nu spune despre sine aceasta. Deci cu mintea se razboiesc dracii, iar trupul incearca sa-l povarneasca spre lunecusul placerilor prin imboldiri staruitoare. Caci li se ingaduie, dupa o dreapta judecata, sa petreaca in adancurile trupului, chiar si ale celor ce lupta intins impotriva pacatului, pentru faptul ca voia sloboda a cugetului omenesc este pururi sub cercare. Iar daca cineva poate sa moara prin osteneli inca pe cand traieste, ajunge in intregime locasul Duhului Sfant. Caci unul ca acesta a inviat, inca inainte de a muri. Asa a fost cu fericitul Pavel si cu toti cei ce s-au luptat sau se lupta in chip desavarsit impotriva pacatului. (Diadoh al Foticeii)27

ˇ         E drept ca inima izvoraste si din sine ganduri bune si rele. Dar nu rodeste prin fire cugetarile rele, ci amintirea raului i s-a facut ca un fel de deprindere din pricina ratacirii dintai. Insa cele mai multe si mai rele dintre ganduri le zamisleste din rautatea dracilor. Dar noi le simtim pe toate ca iesind din inima. Si de aceea au banuit unii ca in minte se afla impreuna cu harul si pacatul. De aceea socotesc ei ca a zis si Domnul ''ca cele ce ies din gura purced din inima si acelea spurca pe om. Caci din inima purced ganduri rele, curvii'' si cele urmatoare. Ei nu stiu insa ca mintea noastra, avand o simtire foarte fina, isi insuseste lucrarea gandurilor soptite ei de duhurile rele, oarecum prin trup, dat fiind ca firea lunecoasa a acestuia duce prin starea lui umorala si mai mult sufletul la aceasta stare, intr-un chip in care nu stim. Numai fiindca trupul iubeste pare ca si gandurile semanate de draci in suflet purced din inima. Fapt e ca noi ni le insusim atunci cand vrem sa ne indulcim cu ele. Acest lucru l-a osandit Domnul cand a spus cuvantul de mai inainte. Caci cel ce se indulceste cu gandurile suflate lui de rautatea Satanei si inscrie oarecum amintirea lor in inima sa, e vadit ca de aici inainte le rodeste din cugetul sau. (Diadoh al Foticeii)27

ˇ         Cei ce iubesc placerile vietii de aici trec de la ganduri la greseli. Caci fiind purtati de o judecata nesocotita, doresc sa prefaca aproape toate gandurile lor patimase in cuvinte nelegiuite si in fapte necuviincioase. Iar cei ce incearca sa duca o viata de nevointe, scapand de greseli, trec usor la ganduri rele, sau la cuvinte rele si vatamatoare. Caci daca dracii vad pe acestia tinandu-se cu placere de ocari, sau graind lucruri desarte si nelalocul lor, sau razand cum nu trebuie, sau maniindu-se fara masura, sau poftind slava goala si desarta, se inarmeaza cu gramada impotriva lor. Pentru ca luand mai ales iubirea de slava ca prilej pentru rautatea lor si sarind prin ea inauntru, ca printr-o oarecare portita intunecoasa, ei izbutesc sa rapeasca sufletele. Deci cei ce vreau sa vietuiasca la un loc cu multimea virtutilor sunt datori sa nu doreasca nici slava, nici intalniri multe, nici sa faca iesiri dese, sau sa defaime pe cineva, chiar daca ar fi vrednic de defaimare, nici sa vorbeasca multe, chiar daca ar putea sa le spuna toate bune; caci vorba multa imprastiind fara masura mintea, nu numai ca o opreste de la lucrarea duhovniceasca, ci o si preda dracului trandaviei, care, slabind-o peste masura, o preda apoi dracului intristarii si pe urma celui al maniei. Deci se cuvine ca mintea sa se ocupe pururi cu pazirea sfintelor porunci si cu pomenirea adanca a Domnului slavei. ''Caci cel ce pazeste, zice, porunca, nu va cunoaste cuvant rau'', adica nu se va abate la ganduri sau la cuvinte rele. (Diadoh al Foticeii)27

ˇ         Cand va birui omul lui Dumnezeu aproape toate patimile, raman sa-l mai razboiasca doi draci. Dintre acestia, unul supara sufletul, ducandu-l de la multa iubire de Dumnezeu la o ravna nelalocul ei, incat acesta nu mai vrea sa placa si altul lui Dumnezeu, afara de el. Iar celalalt supara trupul, starnindu-l printr-o anumita aprindere spre pofta impreunarii. Aceasta se intampla trupului din pricina ca o atare placere e proprie firii in scopul nasterii de prunci si de aceea e usor de biruit; dar si din pricina ingaduintei (parasirii) din partea lui Dumnezeu. Caci cand vede Domnul pe vreun nevoitor inflorind bogat in multimea virtutilor, il lasa sa fie intinat de acest drac, ca sa se socoteasca pe sine mai nevrednic decat toti oamenii din viata. Supararea din partea acestei patimi sau urmeaza ispravilor de vrednicie, sau chiar le premerge uneori, ca fie intr-un fel, fie intr-altul, sa dea sufletului parerea ca e netrebnic, oricat de mari ar fi ispravile lui. Cu primul drac ne vom lupta folosind multa smerenie si dragoste, iar cu al doilea, prin infranare, nemaniere si gandire adanca la moarte. Simtind astfel neincetat lucrarea Duhului Sfant, ne vom ridica si deasupra acestor patimi, intru Domnul. (Diadoh al Foticeii)27

ˇ         Cand, impotrivindu-te, vei birui oastea vrajmasilor si o vei vedea ca fuge de la tine slabita, sa nu ti se bucure inima. Caci rautatea duhurilor este in urma lor. Ei pregatesc un razboi si mai rau decat cel dintai si aduna forte inapoia cetatii, poruncindu-le sa nu se miste din loc. Daca te vei impotrivi lor mai departe, luptandu-te, vor fugi de la fata ta intru slabiciune. Dar daca te vei inalta intru inima ta, pe motiv ca i-ai izgonit si vei parasi cetatea, se vor ridica unii de la spate, altii din fata si bietul suflet se va pomeni impresurat de ei fara scapare. Cetatea este rugaciunea; lupta este impotrivirea prin Iisus Hristos; iar baza de unde pornim lupta noastra este mania. (Isaia Pustnicul)27

ˇ         Dracii se invaluie si se acopera pentru o vreme in viclesugul lor, ca doar isi va lasa omul sloboda inima, socotind ca s-a izbavit de lupta. Iar daca se intampla aceasta, sar dintr-o data asupra bietului suflet si il rapesc ca pe o vrabie. Si daca se afla mai puternici decat bietul suflet, il pravalesc fara mila in pacate mai grele ca cele de la inceput, pentru care s-a rugat sa fie iertat. Sa stam deci cu frica lui Dumnezeu si sa strajuim inima, desavarsind lucrarea noastra. Caci pazind virtutile, impiedicam rautatea vrajmasilor. Iisus Hristos, invatatorul nostru, stiind vrajmasa lor neindurare si milostivindu-se de neamul omenesc, ne-a poruncit sa pazim inima cu strictete, zicand: ''Fiti gata in tot ceasul, ca nu stiti in care ceas vine furul; deci nu cumva venind sa va gaseasca dormind''; si iarasi: ''Vedeti sa nu se ingreuieze inima voastra intru desfranare, betie si griji lumesti si sa vie peste voi fara de veste ceasul acela''. Deci ia seama la inima ta, fiind cu luare aminte la simturile tale. Si daca se va intovarasi cu tine pomenirea lui Dumnezeu, vei prinde pe talharii care te prada de ea. Caci cel ce se deprinde sa deosebeasca precis gandurile recunoaste pe cele ce vor sa intre si sa-l spurce, fiindca acestea tulbura mintea ca sa se faca mandra si trandava. Dar cei ce cunosc rautatea lor raman netulburati, rugandu-se Domnului. (Isaia Pustnicul)27