|
versiune cu diacritice - aici
·
Întreaga pofta a cinstitorului
de Dumnezeu trebuie sa se îndrepte spre ceea ce doreste, încât
sa nu se mai gaseasca vreme ca patimile sale sa
faureasca gânduri de ura fata de oameni. Pentru
ca daca fiecare patima, când se misca spre ceea ce o
stapâneste tine gândul înlantuit, de ce n-ar
tinea si râvna virtutii cugetarea sloboda de celelalte
patimi. Caci sa ne gândim cu ce sentiment priveste cel ce se
mânie la lucrurile dinafara, luptându-se în minte cu fata celui ce
l-a întristat? Si cu ce sentiment le priveste iubitorul de bani, când,
rapit de naluciri, se uita la avutiile materiale? Iar
desfrânatul adeseori, chiar aflându-se între mai multi, îsi închide
simturile si, luând în el fata dorita, vorbeste cu ea,
uitând de cei de fata si sade ca un stâlp fara de
glas, nestiind nimic de cele ce se petrec înaintea ochilor, sau se graiesc
în jurul lui ci, întors spre cele dinauntru, este predat întreg
nalucirii sale. Pe un astfel de suflet îl numeste poate Scriptura
femeie ce sade din pricina rânduielii, caci sezând departe de
simturi, îsi aduna în sine lucrarea lui, nemaiprimind nimic din
cele de afara, pentru nalucirea rusinoasa care-l
stapâneste. Daca acestea stapânesc astfel gândul din
pricina patimii, facând simturile sa-si înceteze lucrarea,
cu cât mai vârtos nu va face dragostea de întelepciunea mintea sa se
lepede de lucrurile sensibile si de lucrarea simturilor,
rapind-o în vazduh si ocupând-o cu vederea celor inteligibile!
Caci precum în cele ce s-a taiat sau s-a ars nu poate intra alt gând
afara de cel al suferintei care îl stapâneste din pricina
durerii, tot asa nici cel ce se gândeste la ceva cu patima nu
poate sa se cugete la altceva, decât la patima care-i stapâneste
mintea si care îi patrunde tot gândul cu licoarea ei. Fiindca
placerea nu primeste alaturi de ea durere, nici bucuria
întristare, si nici veselia suparare. Patimile protivnice nu se
împletesc întreolalta si nu se împreuna niciodata, nici nu
se învoiesc la o întovarasire prieteneasca, din pricina
înstrainarii si vrajmasiei lor neîmpacate le
la fire. Drept aceea, sa nu se tulbure curatenia virtutii
cu gândurile lucrurilor lumesti, nici limpezimea contemplatiei
sa nu se întunece cu grijile trupesti, cu chipul filozofiei
adevarate, aratându-si luminata sa frumusete, sa nu
mai fie hulit de gurile îndraznete, nici sa se mai faca
lucru de râs din pricina neiscusintei celor ce-l desemneaza. (Nil
Ascetul)23
·
Raul nu este în fire, nici nu
este cineva rau prin fire. Caci Dumnezeu nu a facut ceva
rau. Când însa cineva, din pofta inimii, aduce la o forma ceea
ce nu are fiinta, atunci aceea începe sa fie ceea ce vrea cel ce
face aceasta. Se cuvine deci ca prin cultivarea necontenita a amintirii
lui Dumnezeu sa ne ferim de a ne deprinde cu raul. Caci e mai
puternica firea binelui, decât deprinderea raului. Fiindca cel
dintâi este, pe când cel de al doilea, nu este, decât numai în faptul ca
se face. (Diadoh al Foticeii)23
·
Trebuie sa alungam din
inima momeala gândului, prin împotrivire cucernica în vremea
rugaciunii, ca sa nu ne aflam cu buzele vorbind cu Dumnezeu, iar
cu inima cugetând cele necuvenite. Caci nu primeste Dumnezeu rugaciune
tulbure dispretuitoare de la cel ce se îndeletniceste cu
linistea. Scriptura ne îndeamna pretutindeni sa pazim
simturile sufletului. De se va supune voia monahului legii lui Dumnezeu
si dupa legea Lui va ocârmui mintea cele supuse ei (înteleg toate
miscarile sufletului, dar mai ales mânia si pofta, caci
acestea sunt supuse puterii ratiunii), am savârsit virtutea
si am împlinit dreptatea, îndreptând pofta spre Dumnezeu si voia spre
voile Lui, iar mânia împotriva diavolului si a pacatului. Spre ce lucrare
nazuim prin urmare? Spre meditatia cea ascunsa. (Isaia
Pustnicul)23
·
De se va semana vreun gând urât
în inima ta, sezând în chilia ta priveste si
împotriveste-te pacatului, ca nu cumva sa te biruie.
Sârguieste-te sa-ti aduci aminte de Dumnezeu, gândind ca
îti poarta de grija si ca cele ce le
graiesti întru inima ta sunt descoperite înaintea Lui. Zi deci
sufletului tau: Daca te temi ca pacatosii, cari-s ca
si tine, sa nu vada pacatele tale, cu cât mai mult trebuie
sa te temi de Dumnezeu, care ia aminte la toate? Iar din sfatuirea
aceasta cu tine însuti vine în sufletul tau frica lui Dumnezeu.
Si daca ramâi în ea, ramâi neclintit de patimi, precum este
scris: „Cei ce nadajduiesc spre Domnul sunt ca muntele Sionului; nu
se va clati în veac cel ce locuieste în Ierusalim”. Si la tot
lucrul pe care-l faci, sa ai pe Dumnezeu înainte si sa
cugeti ca vede orice gând al tau, si nu vei
pacatui niciodata. (Isaia Pustnicul)23
|