Index > Scriitori filocalici

 
   Akedia 
   Ascultarea 
   Credinta 
   Cunoastere - Ignoranta 
   Curaj - Frica 
   Curvia - Curatia 
   Deznadejde 
   Discernamant - Trezvia 
   Dragoste - Bunatate - Mila 
   Frica de Dumnezeu - Evlavia 
   Iadul 
   Imbuibarea - Infranarea 
   Imparatia Cerurilor 
   Infricosata Judecata 
   Mania - Blandetea 
   Meditatia 
   Moartea 
   Naluciri 
   Osteneala - Lenevia 
   Parintele spiritual 
   Patimi - Ispite 
   Paza Simturilor 
   Pilde 
   Plansul 
   Pocainta 
   Rabdare - Suferinta 
   Rasul 
   Retragerea 
   Rugaciune 
   Saracia - Avaritia 
   Slava desarta 
   Smerenia - Mandria 
   Spovedania 
   Suferinta - Rabdare 
   Trandavia - Osteneala 
   Trezvia - Imprastierea 
   Vorba desarta - Tacerea 

 

versiune cu diacritice - aici

Linistea, izolarea, retragerea, fuga de oameni

·          Sa nu-ti iei tânar slujitor, ca nu cumva vrajmasul sa stârneasca prin el vreo sminteala si sa-ti tulbure cugetul, ca sa te îngrijesti de mâncari alese, caci nu vei mai putea sa te îngrijesti numai de tine. Sa nu faci aceasta gândindu-te la odihna trupeasca, ci cugeta la ce e mai bine, la odihna duhovniceasca, caci cu adevarat e mai buna odihna duhovniceasca decât cea trupeasca. Iar daca te gândesti la folosul tânarului, sa nu te învoiesti nici atunci, caci nu este a noastra datoria aceasta, ci a altora, a sfintilor parinti din chinovie. Grijeste-te numai si numai de folosul tau, pazind chipul linistii. Cu oameni cu multe griji si iubitori de materie sa nu-ti placa sa locuiesti, ci locuieste sau singur, sau cu frati neiubitori de materie si de acelasi cuget cu tine. Ca cel ce locuieste cu oamenii iubitori de materie si cu multe griji, vrând-nevrând va face si el tovarasie cu ei si va sluji poruncilor omenesti. Nu te lasa atras în vorbire desarta, nici în oricare alta napasta, ca mânia, întristarea, nebunia dupa lucruri pamântesti, frica de sminteala, grija de nasteri, sau de rudenii, ba mai mult, ocoleste întâlnirile dese cu acestea, ca nu cumva sa te scoata din linistea din chilie si sa te traga în grijile lor. «Lasa, zice Domnul, pe cei morti sa-si îngroape mortii lor, iar tu vino de urmeaza Mie». Iar daca si chilia, în care locuiesti, e încarcata cu multe, fugi, nu o cruta, ca nu cumva sa te topesti de dragul ei. Toate sa le faci, toate sa le împlinesti, ca sa te poti linisti!  Încalzeste-ti inima, sârguind sa te afli în voia lui Dumnezeu si în razboiul nevazut. (Evagrie Ponticul)22

·         Daca nu te poti linisti usor în partile tale, grabeste spre înstrainarea cu voia si întareste-ti gândul spre ea. Fa-te ca un negutator priceput, care le cearca pe toate cele folositoare linistii si pe toate caile pune stapânire pe cele linistitoare si de folos acestui scop. Te sfatuiesc iarasi: iubeste înstrainarea, caci te izbaveste de împrejurarile tinutului tau si te lasa sa te bucuri numai de folosul linistii. Fugi de zabovirile în cetate si rabda cu barbatie pe cele din pustie: “ca iata, zice Sfântul, m-am departat fugind si m-am salasluit în pustie”. De este cu putinta, în nici un chip sa nu te arati prin cetate. Caci nu vei vedea acolo nimic de folos si nimic bun pentru petrecerea ta. “Am vazut, zice iarasi Sfântul, faradelege si pricini în cetate». Asadar cauta locurile netulburate si singuratice si sa nu te înfricosezi de ecoul lor. Chiar naluciri de la draci de vei vedea acolo, sa nu te înspaimânti, nici sa fugi, lepadând alergarea ce îti e spre folosul tau. Sa stai pe loc fara frica si vei vedea maririle lui Dumnezeu: ajutorul, purtarea de grija si toata cunostinta spre mântuire. ”Caci am primit, zice fericitul barbat, pe Cel ce ma mântuieste de împutinarea sufletului si de furtuna”. “Pofta vagabondarii sa nu biruie inima ta, caci vagabondarea împreunata cu pofta strica mintea cea fara de rautate”. Multe ispite sunt cu acest scop. De aceea teme-te de greseala si stai cu asezamânt în chilia ta. (Evagrie Ponticul)22

·         Daca ai prieteni, fugi de întâlnirile dese cu ei, caci numai întâlnindu-te rar cu dânsii le vei fi de folos. Iar, daca vezi ca îti vine prin ei vreo vatamare, cu nici un chip nu te mai apropia de dânsii. Trebuie sa ai ca prieteni pe cei ce pot fi de folos si de ajutor vietuirii tale. Fugi si de întâlnirile cu barbatii rai si razboinici, si cu nici unul din acestia sa nu locuiesti împreuna; ba si de sfaturile lor cele de nimica sa te lepezi. Caci nu locuiesc lânga Dumnezeu si nici statornicie n-au. Prietenii tai sa fie barbatii pasnici, fratii duhovnicesti si parintii sfinti; caci pe acestia si Domnul îi numeste asa zicând: “Mama mea, fratii si parintii mei acestia sunt, care fac voia Tatalui Meu cel din Ceruri”. Cu cei împrastiati de griji multe sa nu te aduni, nici ospatare cu dânsii sa nu primesti, ca nu cumva sa te traga în împrastierea lor si sa te departeze de la stiinta linistii. Caci au într-însii patima aceasta. Nu pleca urechea ta la cuvintele lor si nu primi socotintele inimii lor, caci sunt cu adevarat pagubitoare. Spre credinciosii pamântului sa fie osteneala si dorinta inimii tale si spre râvna lor de-a plânge. “Caci ochii mei, zice, spre credinciosii pamântului, ca sa sada ei împreuna cu mine». Iar daca cineva dintre cei ce vietuiesc potrivit cu dragostea de Dumnezeu vine sa te pofteasca la masa si vrei sa te duci, du-te, însa de graba sa te întorci la chilia ta. De este cu putinta, afara de chilie sa nu dormi niciodata, ca de-a-pururi sa ramâna cu tine harul linistii si vei avea într-însa neîmpiedicata slujirea jertfei tale. (Evagrie Ponticul)22

·         Asezându-te în chilia ta, aduna-ti mintea si gândeste-te la ceasul mortii. Priveste atunci la moartea trupului, întelege întâmplarea, ia-ti osteneala si dispretuieste desertaciunea din lumea aceasta, atât a placerii cât si a straduintei, ca sa poti sa ramâi nestramutat în aceeasi hotarâre a linistii si sa nu slabesti. Muta-ti gândul si la starea cea din iad, gândeste-te cum se chinuiesc sufletele acolo, în ce tacere prea amara? Sau în ce cumplita suspinare? În ce mare spaima si framântare? Sau în ce asteptare? Gândeste-te la durerea sufletului cea neîncetata, la lacrimile sufletesti fara sfârsit. Muta-ti apoi gândul la ziua învierii si la înfatisarea înaintea lui Dumnezeu. Închipuieste-ti scaunul acela înfricosat si cutremurator. Adu la mijloc cele ce asteapta pe pacatosi: Rusinea înaintea lui Dumnezeu, a lui Hristos însusi, a îngerilor, a Arhanghelilor, a Stapânilor si a tuturor oamenilor, toate muncile, focul cel vesnic, viermele cel neadormit, sarpele cel mare, întunericul si peste toate acestea plângerea si scrâsnirea dintilor, spaimele, chinurile. Gândeste-te apoi si la bunatatile ce îi asteapta pe drepti: îndraznirea cea catre Dumnezeu Tatal si catre Iisus Hristos, catre îngeri, Arhangheli, Stapânii, împreuna cu tot poporul Împaratiei si cu darurile ei: bucuria si fericirea. Adu în tine amintirea acestora amândoua si plânge si suspina pentru soarta pacatosilor, îmbraca vederea ta cu lacrimi de frica sa nu fii si tu printre dânsii. Iar de bunatatile ce asteapta pe drepti bucura-te si te veseleste. Sârguieste-te sa te învrednicesti de partea acestora si sa te izbavesti de osânda acelora. Sa nu uiti de acestea, fie ca te afli în chilie, fie afara s nicidecum sa nu lepezi pomenirea aceasta dinaintea ta, ca cel putin printr-aceasta sa scapi de gândurile spurcate si pagubitoare. (Evagrie Ponticul)22

·         Sa fugim de vietuirea în orase si sate, ca cei din orase si sate sa alerge la noi; sa cautam singuratatea, ca sa atragem pe cei ce fug acum de noi, daca peste tot place aceasta vreunora. Caci s-a scris despre unii cu lauda, ca au parasit orasele si au locuit între pietrei si s-au facut ca niste porumbite singuratice. Iar Ioan Botezatorul a petrecut în pustie si toate orasele au venit la el cu toti locuitorii; si s-au grabit sa-i vada cingatoarea de piele cei îmbracati în haine de matase, si au ales sa petreaca în aer liber cei ce aveau case împodobite cu aur, si sa doarma pe rogojina cei ce se odihneau pe paturi batute în nestemate; si toate le primeau, desi erau potrivnice obiceiului lor. Caci dorul dupa viata virtuoasa a barbatului taia simtirea celor dureroase si minunea vederii lui departa osteneala petrecerii în strâmtoare. (Nil Ascetul)22

·         Ci, cum se predau pe ei însisi, asa sa predea si toate ale lor, bine stiind ca ceea ce ramâne afara, tragând necontenit cugetul într-acolo, îl va desface adeseori de la cele mai bune, iar pe urma îl va rupe din fratietate. De aceea a poruncit Duhul Sfânt sa se scrie Vietile Sfintilor, ca fiecare dintre cei ce se apuca de unul din felurile acestea de vietuire, sa fie dus printr-o pilda asemanatoare spre adevar. Cum s-a lepadat Elisei de lume, ca sa urmeze învatatorului sau? „Ara, zice, cu boii, si douasprezece perechi de boi înaintea lui; si a taiat boii si i-a fript în vasele boilor”. Aceasta îi arata caldura râvnei. Caci n-a zis: voi vinde perechile de boi si voi economisi pretul dupa cuviinta, nici n-a socotit cum ar putea avea mai mult folos din vânzarea lor. Ci, cuprins cu totul de dorinta care îl tragea sa fie lânga învatator, a dispretuit cele vazute si s-a silit sa se izbaveasca mai repede de ele, ca de unele ce-l puteau împiedica adeseori se face pricina a razgândirii. De ce apoi si Domnul, îmbiind bogatului desavârsirea vietii dupa Dumnezeu, i-a poruncit sa-si vânda averile si sa le dea saracilor si sa nu-si lase siesi nimic? Fiindca stia ca ceea ce ramâne se face, ca si întregul, pricina de împrastiere. Dar socotesc ca si Moise, rânduind celor ce vreau sa se curateasca în rugaciunea cea mare, sa-si rada tot trupul, le-a poruncit prin aceasta sa se lepede cu desavârsire de averi, iar în al doilea rând sa uite de familie si de toti cei apropiati în asa masura, încât sa nu mai fie câtusi de putin tulburati de amintirile lor. (Nil Ascetul)22

·         Iar dupa ce au facut aceasta, trebuie sfatuiti, daca au iesit de curând din tulburari, sa se îndeletniceasca cu linistirea si sa nu împrospateze, prin drumuri dese, ranile produse cugetarii prin simturi, nici sa aduca alte forme vechilor chipuri ale pacatelor, ci sa ocoleasca furisarea celor noua si toata sârguinta sa le fie spre a sterge vechile închipuiri. Desigur linistirea le este un lucru foarte ostenitor celor ce s-au lepadat de curând, caci amintirea, luându-si acum ragaz, misca toata necuratia care zace în ei, ceea ce n-a apucat sa faca mai înainte pentru multimea lucrurilor care prisoseau. Dar pe lânga osteneala, linistirea are si folos, izbavind mintea cu vreme de tulburarea gândurilor necurate. Caci daca vreau acestia sa-si spele sufletul si sa-l curateasca de toate petele care îl necuratesc, sunt datori sa se retraga din toate lucrurile prin care creste întinaciunea si sa dea cugetarii multa liniste; de asemenea sa se duca departe de toti cei care îi întarâta si sa fuga de împreuna petrecere cu cei mai apropiati ai lor, îmbratisând singuratatea, maica întelepciunii. Pentru ca este usor sa cada acestia iarasi în mrejile din care socotesc ca au scapat, când se grabesc sa petreaca în lucruri si griji de tot felul. Si nu e de nici un folos, celor ce s-au stramutat la virtute, sa se bucure de aceleasi lucruri, de care s-au despartit, dispretuindu-le. Caci obisnuinta fiind o greutate care atrage la ea, este de temut ca nu cumva aceasta sa le tulbure iarasi linistea câstigata cu multa sârguinta, prin îndeletniciri urâte si sa le împrospateze amintirile relelor savârsite. Pentru ca mintea celor ce s-au desfacut de curând de pacat se aseamana cu trupul care a început sa se reculeaga dintr-o lunga boala, caruia orice prilej întâmplator i se face pricina de-a recadea în boala, nefiind înca destul de întremat în putere. Caci nervii mintali ai acestora slabi si tremuratori, încât e temere sa nu navaleasca din nou patima, care de obicei este atâtata de împrastierea în tot felul de lucruri. Prin urmare sa nu se amestece monahul, înainte de ce a dobândit deprinderea desavârsita a virtutii, în tulburarile lumii, ci sa fuga cât mai departe, asezându-si cugetarea la marea departare de zgomotele ce rasuna jur împrejur. Caci nu e de nici un folos celor ce s-au desfacut de lucruri ca sa fie ciocaniti din toate partile de vestile despre ele si, dupa ce au parasit cetatea faptelor lumesti, sa se aseze în poarta ca Lot, ramânând plini de zgomotul de acolo. Trebuie sa iasa afara ca marele Moise, ca sa înceteze nu numai faptele, ci si vestile lor, precum zice: „Când voi iesi din cetate si voi întinde mâinile mele, vor înceta vocile”. Caci atunci vine desavârsita linistire, când nu numai faptele, ci si amintirile lor înceteaza, dând sufletului timp sa poata vedea chipurile întiparite si sa lupte cu fiecare dintre ele si sa le scoata din cugetare. De vor intra alte si alte forme, nu va putea sterge nici întiparirile de mai înainte, cugetarea fiind ocupata cu cele care vin. Prin aceasta osteneala de-a taia patimile se face în chip necesar mai grea, acestea câstigând tarie din cresterea pe-ncetul si acoperind puterea de stravedere a sufletului cu nalucirile care se adauga mereu asemenea unui râu în curgere necontenita. Cei ce vreau sa vada uscata albia râului, mai pastrând în ea doar câteva lucruri vrednice de cunoscut, nu folosesc nimic scotând apa din locul în care cred ca se afla ceea ce cauta, caci apa care curge umple îndata locul golit. Dar de vor opri cursul apei de mai sus, li se va arata pamântul fara osteneala, apa ramasa ducându-le la vale de la sine si lasându-le pamântul uscat, pentru a afla cele dorite. Tot asa este usor a goli formele care dau nastere patimilor, când simturile nu mai aduc pe cele dinafara. Dar când acestea trimit înauntru, ca pe un torent, formele supuse simturilor, nu este numai greu, ci si cu neputinta a curata peste tot mintea de o asemenea inundatie. Caci desi nu-l tulbura pe unul ca acela patimile, negasind prilej de a se stârni, din lipsa întâlnirilor dese, dar strecurându-se pe nebagate de seama se întaresc si mai mult, primind putere cu trecerea vremii. (Nil Ascetul)22

·         De asemenea pamântul calcat necontenit, chiar daca are maracini, nu-i scoate la iveala, caci batatorirea picioarelor îi opreste sa rasara. Dar în sânul lui se întind radacinile tot mai adânci, mai puternice si mai mustoase, si acestea vor odrasli îndata, atunci când le va îngadui timpul sa rasara. Tot asa patimile, împiedicate de lipsa întâlnirilor necontenite sa iasa la aratare, se fac mai tari si, crescând în liniste, navalesc mai pe urma cu multa putere, facându-le razboiul greu si primejdios celor care la început n-au avut grija de lupta împotriva lor. (Nil Ascetul)22

·         De aceea sfintii au fugit din cetati si au ocolit împreuna vietuire cu cei multi, cunoscând ca împreuna petrecere cu oamenii stricati aduce mai multa paguba decât ciuma. De aceea, neluând nimic, au parasit avutiile desarte, fugind de împrastierea adusa de ele. De aceea Ilie, parasind Iudeea, locuia în muntele pustiu al Carmelului, care era plin de fiare, neavând pentru astâmpararea foamei nimic afara de copaci, caci se multumea cu ghindele copacilor, împlinindu-si trebuinta cu acestea. Elisei de asemenea ducea aceiasi vietuire, primind de la învatatorul sau, pe lânga alte virtuti, si pe aceea de a petrece prin pustiuri. Iar Ioan, locuind în pustia Iordanului, mânca agurida si miere salbatica, aratând celor multi ca nu e greu sa împlineasca trebuinta trupului si osândindu-i pentru desfatarile încarcate. Poate si Moise, poruncind israelitenilor ca sa adune mana de la zi la zi, a pus aceasta lege în chip general, rânduind ca omul sa îngrijeasca de viata numai pentru ziua de azi si sa nu se asigure de mai înainte. El a socotit ca asa se cuvine fiintei rationale sa faca: sa se multumeasca cu cele ce se nimeresc, caci îngrijitorul celorlalte este Hristos; sa nu aiba grija de cele dinainte, ca sa para ca nu crede în harul lui Dumnezeu, care nu ar revarsa totdeauna darurile Sale necontenite. (Nil Ascetul)22

·         Si scurt vorbind, toti sfintii, de care n-a fost vrednica lumea, au parasit-o, ratacind prin pustiuri, prin munti, prin pesteri si prin crapaturile pamântului si umblau în piei de oi si de capre, lipsiti, strâmtorati, necajiti, fugind de naravurile rele ale oamenilor si de faptele smintite care covârsesc orasele, ca nu cumva sa fie dusi de valmasagul tuturor ca de puterea unui puhoi. Se bucurau de petrecerea cu fiarele si socoteau vatamarea de la acestea mai mica decât cea de la oameni. Mai bine zis, au fugit de oameni, ca de niste uneltitori si s-au încrezut în fiare, ca în niste prieteni. Caci acelea nu învata pacatul, iar de virtute se minuneaza si o cinstesc. Asa de pilda oamenii au dat pierzarii pe Daniil, dar l-au scapat leii, pazind ei pe cel osândit în chip nedrept din pizma, ca si dreptatea batjocorita de oameni; în felul acesta au rostit ei judecata cea dreapta cu privire la cel osândit pe nedrept. Astfel virtutea barbatului s-a facut oamenilor pricina de pizma si de dusmanie, iar fiarelor prilej de sfiala si de cinste. În câte fiinte a fost semanata dorinta dupa mai bine! (Nil Ascetul)22

·         Sa râvnim virtutile sfintilor si, desfacându-ne de poruncile slujirii trupului sa urmarim slobozirea. Pe asinul salbatic, lasat slobod de Ziditor în pustie, care nu aude racnetele mânatorului si-si bate joc de zarva oraselor, chiar daca l-am facut pâna acum sa poarte poveri, înjugându-l la patimile pacatului, sa-l dezlegam de legaturi, oricât s-ar împotrivi cei ce îi sunt stapâni nu prin fire, ci si-au câstigat stapânirea prin obisnuinta. Desigur acestia vor auzi si se vor supune, daca vom arata nu numai cu limba si cu glasul simplu, ci cu toata starea dinauntru a sufletului, „ca Domnul are trebuinta de el”. Si îndata îl vor trimite pe el, ca, dupa ce va fi împodobit cu vesmintele apostolesti, sa se faca purtator al Cuvântului; sau, fiind slobozit sa se întoarca în stravechile imasuri ale Cuvântului, sa caute, dincolo de orice verdeata (ceea ce înseamna a ramânea la frunzisul sau la litera dumnezeiestii Scripturi), ca sa fie calauzit la viata cea necuprinsa, care rodeste la un loc hrana si desfatare multa. Dar se iveste întrebarea cum cauta dincolo de orice verdeata asinul salbatec lasat slobod de Dumnezeu în pustie, odata ce are ca loc de petrecere pustia, iar ca salas pamântul sarat, stiut fiind ca pamântul sarat si pustia de cele mai adeseori nu sunt potrivite pentru cresterea verdetei? Întelesul este acesta, ca numai cel pustiu de patimi este în stare sa caute cuprinsul contemplatiei în cuvintele dumnezeiesti, dupa ce s-a uscat din el mustul patimilor. (Nil Ascetul)22

·         Ţine de sufletul desavârsit sa fie lipsit de griji, si de cel necredincios sa se chinuiasca cu ele. Caci despre sufletul desavârsit s-a spus ca este „un crin în mijlocul maracinilor”. Aceasta îl arata vietuind fara griji între cei apasati de multe griji. Caci crinul si în Evanghelie este icoana sufletului fara griji. El nu se osteneste, zice, nici nu toarce, si e îmbracat într-o slava mai mare ca a lui Solomon. Iar despre cei ce au multa grija pentru cele trupesti se zice: „Toata viata necredinciosului e înecata în grija”. Si de fapt e cu adevarat neevlavios lucru sa întindem cât tine viata grija pentru cele trupesti si sa nu aratam nici o sârguinta pentru cele viitoare; sa cheltuim toata vremea pentru trup, desi nu are trebuinta de multa osteneala, iar sufletului, care are atâta putinta de crestere încât nu-i ajunge toata viata pentru desavârsirea lui, sau sa nu-i închinam nici macar o vreme cât de scurta sau, daca ni se pare ca-i închinam putina, sa o facem aceasta fara vlaga si cu nepasare, amagiti de suprafata lucrurilor vazute. În felul acesta noi patimim ceea ce patimesc cei prinsi, ca printr-o undita, de cele mai urâte dintre femeile stricate care, în lipsa frumusetii adevarate, nascocesc una mincinoasa, ca o momeala pentru privitori, îndreptând prin tot felul de fainuri urâtenia lor. Caci odata ce am fost biruiti de desertaciunea lucrurilor de aici, nu mai putem vedea urâciunea materiei, fiind înselati de patima. (Nil Ascetul)22

·         Bine este dar sa ramânem între hotarele lucrurilor de trebuinta si sa ne silim cu toata puterea sa nu trecem dincolo de acestea, caci daca suntem dusi de pofta spre cele placute ale vietii, nici un temei nu mai opreste pornirea noastra spre cele dinainte. Fiindca ceea ce este peste trebuinta nu mai are nici un hotar, ci o nazuinta fara sfârsit si o desertaciune fara capat sporeste necontenit osteneala în jurul lor, hranind pofta, ca pe o flacara, prin adaugirea materiei. (Nil Ascetul)22

·         Cel ce vrea sa strabata marea spirituala rabda îndelung, cugeta smerit, vegheaza si se înfrâneaza. De se va sili sa treaca fara acestea patru, se va tulbura cu inima. Linistirea e retinerea de la rele, iar de-si va lua cineva cu sine si cele patru virtuti, pe lânga rugaciune, nu va avea alt ajutor mai sigur spre starea de nepatimire. Nu se poate linisti mintea fara trup, precum nu poate fi surpat zidul dintre ele, fara linistire si rugaciune. (Marcu Ascetul)22

·         Sufletul care nu s-a izbavit de grijile lumesti nu iubeste nici pe Dumnezeu cu adevarat si nu dispretuieste nici pe diavolul cum trebuie. Caci grija vietii îi este îi este ca un acoperamânt, care îl împovareaza. Din aceasta pricina mintea nu-si poate cunoaste dreptul de judecata asupra acestor feluri de lucruri, ca sa dea fara greseala hotarârile judecatii sale. Deci în toate chipurile retragerea din lume e folositoare. (Diadoh al Foticeii)22

·         Cei ce se nevoiesc trebuie sa-si pastreze cugetarea netulburata, ca mintea deosebind gândurile ce trec prin ea, pe cele bune si trimise de Dumnezeu sa le aseze în camarile amintirii, iar pe cele întunecoase si dracesti sa le arunce afara din jitnitele firii. Caci atunci când marea e linistita, pescarii vad pâna în adâncuri, încât nu le scapa aproape nici unul din pestii care misuna acolo. Dar când e tulburata de vânturi, ascunde în negura tulburarii ceea ce se lasa cu prisosinta sa fie vazut când e linistita si limpede. Mestesugul celor ce pun la cale viclesugurile pescaresti nu mai atunci nici o putere. Aceasta se întâmpla sa o pateasca si mintea contemplativa, mai ales atunci când dintr-o mânie nedreapta se tulbura adâncul sufletului. (Diadoh al Foticeii)22

·         Cea dintâi virtute este nepurtarea de grija, adica moartea fata de orice om si de orice lucru. Din aceasta se naste dorul de Dumnezeu. Iar aceasta naste mânia cea dupa fire, care se împotriveste oricarui atac încercat de vrajmasul. Atunci gaseste salas în om frica lui Dumnezeu, iar prin frica se face aratata dragostea. (Isaia Pustnicul)22