ˇ Oamenii se socotesc rationali insa pe nedrept, caci nu sunt rationali. Unii au invatat cuvintele si cartile vechilor intelepti. Dar rationali sunt numai aceia care au sufletul rational, pot sa deosebeasca ce este binele si ce este raul, se feresc de cele rele si vatamatoare sufletului si toata grija o au spre cele bune si folositoare sufletului; iar acestea le savarsesc cu multa multumire catre Dumnezeu. Numai acestia trebuie sa se numeasca rationali.(Antonie cel Mare)7

ˇ Omul cu adevarat rational are o singura grija: sa asculte de Dumnezeul tuturor si sa-L placa; si numai la aceasta isi deprinde sufletul sau: cum sa-i placa lui Dumnezeu, multumindu-i pentru o asa de mare purtare de grija si pentru carmuirea tuturor, orice soarta ar avea el in viata. Pentru ca este nepotrivit sa multumim pentru sanatatea trupului, doctorilor, care ne dau leacuri amare si neplacute, iar lui Dumnezeu sa nu-I multumim pentru cele ce ni se intampla cum trebuie, spre folosul nostru si dupa purtarea Lui de grija. Caci in cunostinta si credinta cea catre Dumnezeu sta mantuirea si desavarsirea sufletului. (Antonie cel Mare)7

ˇ Cel ce poate imblanzi pe cei neinvatati, ca sa iubeasca invatatura si indreptarea, facator de om trebuie sa se numeasca. Asemenea si aceia care indreapta pe cei desfranati catre petrecerea virtuoasa si placuta lui Dumnezeu, ca unii ce schimba alcatuirea oamenilor. Caci blandetea si infranarea este fericire si nadejde buna pentru sufletul oamenilor. (Antonie cel Mare)7

ˇ Om se numeste sau cel rational, sau cel ce ingaduie sa fie indreptat. Cel ce nu poate fi indreptat este neom, caci aceasta se afla la neoameni. Iar de unii ca acestia trebuie sa fugim, caci celor ce traiesc laolalta cu pacatul nu li se ingaduie sa se afle niciodata printre cei nemuritori. (Antonie cel Mare)7

ˇ Cel ce urmareste vietuirea virtuoasa si placuta lui Dumnezeu grijeste de virtutile sufletului, caci acestea sunt bogatia si hrana sa vesnica. De cele vremelnice se impartaseste numai pe cat se poate, dupa cum da si voieste Dumnezeu, folosindu-se cu multumire si bucurie de ele oricat de smerite ar fi. Mancarea scumpa hraneste numai trupul; cunostinta lui Dumnezeu insa, infranarea, bunatatea, facerea de bine, buna cinstire si blandetea, acestea indumnezeiesc sufletul. (Antonie cel Mare)7

ˇ Sufletul este in trup, iar in suflet este mintea si in minte cuvantul. Prin ele Dumnezeu fiind inteles si preamarit face sufletul nemuritor, dandu-i nestricaciunea si fericirea vesnica. Caci Dumnezeu le-a daruit tuturor fapturilor existenta numai pentru bunatatea Sa. (Antonie cel Mare)7

ˇ Mintea vede toate, chiar si cele din Ceruri. Si nimic nu o intuneca fara numai pacatul. Prin urmare celui curat nimic nu-i este neinteles, iar cuvantului sau nimic nu-i este cu neputinta de exprimat. (Antonie cel Mare)7

ˇ Cuvantul care are inteles si este folositor sufletului este dar al lui Dumnezeu. Iar vorba cea desarta, care cauta sa masoare cerul si pamantul, marimea soarelui si departarea stelelor, este o nascocire a omului care se osteneste in desert. Caci cautand cele ce nu folosesc nimic, osteneste in zadar, ca si cum ar vrea sa scoata apa cu ciurul. Deoarece este cu neputinta oamenilor a afla acestea. (Antonie cel Mare)7

ˇ Necunostinta lui Dumnezeu este o nesimtire si nebunie a sufletului, caci raul se naste din nestiinta, iar binele, care mantuieste sufletul, din cunostinta lui Dumnezeu. Prin urmare daca te vei sargui sa nu faci voile tale, petrecand cu trezvie si cunoscand pe Dumnezeu, mintea ta va fi cu grija la virtuti. Daca insa te vei sili sa faci voile tale pentru placere, ametit de necunostinta lui Dumnezeu, te vei pierde ca dobitoacele, necugetand la relele ce ti se vor intampla dupa moarte. (Antonie cel Mare)7

ˇ Ochiul priveste cele vazute, iar mintea intelege cele nevazute caci mintea care iubeste pe Dumnezeu este faclie care lumineaza sufletul. Cel ce are minte iubitoare de Dumnezeu si-a luminat inima sa si vede pe Dumnezeu prin mintea sa. (Antonie cel Mare)7

ˇ Cel care are minte se stie pe sine ca este om stricacios iar cel ce se stie pe sine pe toate le stie ca sunt fapturile lui Dumnezeu si s-au facut pentru mantuirea omului. Caci sta in puterea omului sa inteleaga toate si sa creada drept. Iar un asemenea barbat cunoaste sigur ca cei ce nu pun pret pe cele lumesti au osteneala foarte putina, iar dupa moarte dobandesc de la Dumnezeu odihna vesnica. (Antonie cel Mare)7

ˇ Precum trupul fara suflet este mort, asa si sufletul fara puterea mintii este nelucrator si nu poate mosteni pe Dumnezeu. (Antonie cel Mare)7

ˇ Sufletul se afla in lume fiind nascut. Mintea este mai presus de lume fiind nenascuta. Sufletul care intelege lumea si vrea sa se mantuiasca in fiecare ceas are o lege pe care nu o calca. El cugeta intru sine ca acum e vreme lunga si de cercetare si nu asteapta sa o faca aceasta judecatorul. El stie ca-si poate pierde mantuirea primind cea mai mica placere urata. (Antonie cel Mare)7

ˇ Sufletul cu adevarat rational vazand fericirea celor rai si bunatatea celor nevrednici nu se sminteste, dorindu-si fericirea lor in viata aceasta, cum fac oamenii nesocotiti. El cunoaste lamurit nestatornicia lucrurilor, ascunsurile vietii cu vremelnicia ei si judecata care nu poate fi mituita. Un suflet ca acela crede ca Dumnezeu nu-l va trece cu vederea nici despre partea hranei trebuitoare. (Antonie cel Mare)7

ˇ Omului credincios si celui ce vrea sa inteleaga pe Dumnezeu nimic nu-i este anevoie. Iar daca vrei sa-L si vezi, priveste podoaba si pronia tuturor celor ce au fost facute si a celor ce se fac cu cuvantul Lui. Si toate sunt pentru om. (Antonie cel Mare)7

ˇ Dintre cele ce le cugetam, unele isi pun tiparul pe minte si dau o forma, altele ii dau numai o cunostinta si nu-si pun tiparul pe ea si nici nu-i dau o forma. De pilda: ''La inceput era Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu'' lasa un inteles in inima, dar nu dau o forma mintii, nici nu-si pun tiparul pe ea. Cuvintele: ''luand paine'' dau o forma mintii, iar: ''a frant-o'' iarasi isi pun tiparul pe ea. Versetul: ''Am vazut pe Domnul sezand pe un scaun inalt si ridicat'', isi pune tiparul pe minte, afara de ''am vazut pe Domnul''. Aceste cuvinte, dupa litera par sa-si puna tipar}l pe minte, dar intelesul lor nu si-l pune. Proorocul a vazut cu un ochi profetic firea rationala, inaltata prin fapte bune, primind in sine cunostinta lui Dumnezeu. Caci se zice ca Dumnezeu sade acolo unde se cunoaste, fiindca mintea curata se zice si scaun al lui Dumnezeu. Dar se zice si de femeie, ca e scaun al necinstei, intelegandu-se prin femeie sufletul care uraste cele drepte; iar necinstea sufletului este pacatul si nestiinta. Asadar notiunea de Dumnezeu nu este dintre cele ce-si pun tiparul pe minte, ci dintre cele ce nu-si pun tiparul pe minte. De aceea cel ce se roaga trebuie sa se desparta cu totul de cele ce-si pun tiparul pe minte. Aceasta te face sa te intrebi daca, precum este in privinta trupurilor si a sensurilor lor, asa este si in privinta celor trupesti si a ratiunilor lor; si daca altfel se modeleaza mintea privind o minte, si altfel va fi starea ei cugetand intelesul aceleia? Desigur stim ca cunostinta duhovniceasca departeaza mintea de sensurile care isi pun tiparul pe ea si o infatiseaza fara nici un tipar, lui Dumnezeu, fiindca notiunea lui Dumnezeu nu este dintre cele ce-si pun tiparul. Caci Dumnezeu nu este trup, ci mai degraba din cele ce nu-si pun tiparul. Si iarasi stim ca, dintre vederile care nu-si pun tiparul pe minte, unele insemneaza fiinta celor netrupesti, altele ratiunile lor. Dar nu se intampla la fel ca in cazul trupurilor si al celor netrupesti. Caci in cazul celor trupesti unele isi pun tiparul pe minte, altele nu, pe cand dincolo, nimic nu-si pune tiparul pe minte. (Evagrie Ponticul)7

ˇ Cel ce a dobandit cunostinta si culege din ea rodul placerii nu mai crede dracului slavei desarte, care ii infatiseaza toate placerile lumii. Caci nu i-ar putea fagadui un mai mare lucru ca vederea duhovniceasca. Cata vreme insa n-am gustat din cunostinta sa ne supunem voiosi ostenelilor cu fapta, aratand lui Dumnezeu tinta noastra: ca toate le facem pentru cunostinta lui. (Evagrie Ponticul)7

ˇ Pana ce mintea nu s-a ridicat mai presus de contemplarea firii trupesti, inca n-a privit locul lui Dumnezeu. Caci poate sa se afle in cunostinta celor inteligibile si sa se faca felurita ca ele. (Evagrie Ponticul)7

ˇ Cunostinta este tot ce poate fi mai bun, caci este impreuna lucratoare a rugaciunii, trezind din somn puterea de intelegere a mintii, pentru contemplarea cunostintei dumnezeiesti. (Evagrie Ponticul)7

ˇ Sa parasim lucrurile lumesti si sa tindem spre bunurile sufletului. Pana cand vom ramanea la jocurile copilaresti, neprimind cuget barbatesc? Pana cand vom lucra mai fara judecata ca pruncii, neinvatand nici macar de la aceia cum se inainteaza la lucrurile mai inalte? Caci aceia, schimbandu-se cu varsta, isi schimba si aplecarea spre jocuri si parasesc cu usurinta placerea pentru cele materiale. Doar stim ca numai materia copilariei e alcatuita din nuci, biciuri si mingi. Copiii sunt impatimiti de ele numai pana ce au mintea nedesavarsita si le socotesc lucruri de pret. Dar dupa ce a inaintat cineva cu varsta si a ajuns barbat, le arunca pe acelea si se apuca de lucruri serioase cu multa sarguinta. Noi insa am ramas la pruncie, minunandu-se de cele ale copilariei, care sunt vrednice de ras, si nu vrem sa ne apucam de grija celor mai inalte si sa incepem a ne gandi la cele cuvenite barbatilor. Ci parasind cugetul barbatesc, ne jucam cu lucrurile pamantesti ca si cu niste nuci, dand prilej de ras celor ce judeca lucrurile urmand randuiala firii. Caci pe cat este de rusinos sa vezi un barbat intreg sezand in cenusa si desenand in tarana figuri copilaresti, tot pe atat de rusinos sa vezi pe cei ce umbla dupa agonisirea bunurilor vesnice, tavalindu-se in cenusa celor pamantesti si rusinand desavarsirea fagaduintei, prin indeletnicirea stangace cu cele ce nu se potrivesc cu ei. Iar pricina acestei stari a noastre, pe cat se vede, sta in faptul ca socotim ca nu exista nimic mai bun decat cele vazute si nu cunoastem, in comparatie cu neinsemnatatea celor de acum, covarsirea bunatatilor viitoare; inconjurati de stralucirea bunatatilor de aici, socotite de pret, ne legam deplin cu pofta de ele. Caci totdeauna in lipsa celor mai bune se cinstesc cele mai rele, care mostenesc dreptul acelora. Fiindca daca am avea o intelegere mai inalta despre cele viitoare, n-am ramanea lipiti de acestea. (Nil Ascetul)7

ˇ Citind dumnezeiestile Scripturi cugeta la cele ascunse intr-insele; ''caci cate mai-nainte s-au scris, toate-zice- spre a noastra invatatura s-au scris''. (Marcu Ascetul)7

ˇ Nestiinta indeamna la impotrivire fata de cele ce sunt de folos si nerusinandu-se sporeste numarul pacatelor. (Marcu Ascetul)7

ˇ Cel ce nu cunoaste cursele vrajmasului va fi ucis cu usurinta; si cel ce nu stie pricinile patimilor va cadea. (Marcu Ascetul)7

ˇ Cel ce dispretuieste cunostinta si se lauda cu lipsa de invatatura nu e simplu numai in cuvant, ci si in cunostinta. (Marcu Ascetul)7

ˇ Precum altceva e maiestria cuvantului si altceva priceperea, tot asa altceva este simplitatea in cuvant si altceva priceperea. (Marcu Ascetul)7

ˇ Simplitatea cuvintelor nu vatama pe cel preacuvios, precum nici maiestria cuvintelor pe cel smerit la cuget. (Marcu Ascetul)7

ˇ Nu zice: ''Nu stiu ce se cuvine si deci sunt nevinovat daca nu fac aceea.'' Daca le-ai face pe toate cate le stii ca sunt bune, ti s-ar descoperi pe urma si celelalte, cunoscandu-se una din cealalta. De aceea nu-ti foloseste sa cunosti cele de al doilea, inainte de implinirea celor dintai. Caci ''cunostinta ingamfa'', indemnand la nelucrare, iar ''dragostea zideste'', indemnand la rabdarea tuturor. (Marcu Ascetul)7

ˇ Cuvintele dumnezeiestii Scripturi citeste-le prin fapte si nu le intinde in vorbe multe, ingamfandu-te in desert cu simpla lor intelegere. (Marcu Ascetul)7

ˇ Cel ce a lasat fapta si se reazema pe cunostinta simpla tine in loc de sabie cu doua taisuri bat de trestie, care in vreme de razboi, cum zice Scriptura, gaureste mana si strecoara in ea otrava firii inainte de cea a vrajmasilor. (Marcu Ascetul)7

ˇ Cel ce nu cunoaste adevarul nu poate nici crede cu adevarat. Caci cunostinta naturala premerge credintei. (Marcu Ascetul)7

ˇ Cel ce primeste cuvintele adevarului primeste pe Dumnezeu Cuvantul. Caci zice: ''Cel ce va primeste pe voi pe Mine ma primeste''. (Marcu Ascetul)7

ˇ Cel ce zice ca cunoaste toate mestesugurile diavolului, se da pe sine ca desavarsit fara sa stie nimic. (Marcu Ascetul)7

ˇ Unii numesc intelepti pe cei ce deosebesc lucrurile sensibile, dar intelepti sunt cei ce stapanesc voile lor. (Marcu Ascetul)7

ˇ Daca esti iubitor de invatatura, fa-te iubitor si de osteneala. Caci simpla cunostinta ingamfa pe om. (Marcu Ascetul)7

ˇ Adeseori, din negrija pentru fapte, se intuneca si cunostinta. Caci lucrurile, a caror implinire a fost nesocotita, s-au sters in parte si din amintire. (Marcu Ascetul)7

ˇ Scriptura de aceea ne indeamna sa dobandim cunostinta lui Dumnezeu, ca sa-L slujim Lui cum se cuvine prin fapte. (Marcu Ascetul)7

ˇ Nu pot fi iertate din inima greselile cuiva, fara cunostinta adevarata. Caci aceasta ii arata fiecaruia toate greselile cate le face. (Marcu Ascetul)7

ˇ Mintea, care a uitat de cunostinta adevarata, se lupta pentru cele protivnice, ca pentru unele ce-i sunt de folos. (Marcu Ascetul)7

ˇ Tuturor relelor le premerge nestiinta; iar a doua dupa nestiinta e necredinta.7

ˇ Cunostinta lucrurilor creste in proportie cu implinirea poruncilor; iar cunoasterea adevarului, pe masura nadejdii in Hristos. (Marcu Ascetul)7

ˇ Cunostinta lucrurilor foloseste omului in vreme de ispita si de trandavie. Dar in vreme de rugaciune il pagubeste. (Marcu Ascetul)7

ˇ Cel ce a invatat bine legea se teme de legiuitor; iar temandu-se de El se fereste de tot raul. (Marcu Ascetul)7

ˇ Cel ce nu cunoaste judecatile lui Dumnezeu merge cu mintea pe un drum inconjurat de amandoua partile de prapastii si usor de rasturnat de orice vant. Cand e laudat, se umfla de mandrie; cand e dojenit, se otareste; cand ii merge bine, isi pierde cuviinta; cand ajunge in suferinte, se tanguieste; de intelege ceva cauta numaidecat sa arate; cand nu intelege, se face ca intelege; daca e bogat, se ingamfa; daca e sarac, se face ca nu e; cand se satura, e plin de indrazneala; cand posteste, se umple de slava desarta; cu cei ce-l mustra se ia la cearta; iar pe cei ce-l iarta ii socoteste prosti. Daca, prin urmare, cineva n-a dobandit, prin harul lui Hristos, cunostinta adevarului si frica de Dumnezeu, se raneste cumplit nu numai de patimi, ci si de alte intamplari. (Marcu Ascetul)7

ˇ Intelepciunea nu sta numai in a cunoaste adevarul din inaltimea naturala, ci si in a rabda rautatea celor ce ne fac nedreptate, ca pe a noastra proprie. Caci cei ce raman la cea dintai se umfla de mandrie; iar cei ce au ajuns la a doua au dobandit smerenie in cugetare. (Marcu Ascetul)7

ˇ Definitia cunostintei: a te uita pe tine cand te gandesti la Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)7

ˇ Cuvantul duhovnicesc umple de siguranta simtirea mintii, caci e purtat de lucrarea dragostei ce izvoraste din Dumnezeu. De aceea mintea noastra se indeletniceste, fara sa fie silita, cu grairea despre Dumnezeu. Caci nu simte atunci vreo lipsa care provoaca grija. Fiindca atat de mult se largeste prin vederi, cat vrea lucrarea dragostei. Bine este deci sa asteptam totdeauna cu credinta, ca sa primim prin dragoste iluminarea pentru a cuvanta. Caci nimic nu e mai sarac decat cugetarea care, stand afara de Dumnezeu, filozofeaza despre Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)7

ˇ Nici cel ce este inca luminat nu se cade sa se apropie de vederile duhovnicesti; nici cel invaluit din belsug de lumina bunatatii Preasfantului Duh sa nu inceapa a cuvanta, pentru ca lipsa luminii aduce nestiinta; iar belsugul nu ingaduie sa vorbeasca. Caci sufletul fiind atunci beat de dragoste catre Dumnezeu, vrea sa se desfateze cu glas tacut de slava Domnului. Prin urmare numai cel ce tine mijlocia iluminarii, trebuie sa purceada a grai despre Dumnezeu. Caci aceasta masura daruieste sufletului cuvinte pline de stralucire. Iar stralucirea iluminarii hraneste credinta celui ce graieste intru credinta. Caci randuiala este ca cel ce invata pe altii sa guste, prin dragoste, el mai intai din rodul cunostintei, asa cum plugarul care se osteneste trebuie sa se impartaseasca el mai intai din roade. (Diadoh al Foticeii)7

ˇ Atat intelepciunea, cat si cunostinta, cat si celelalte daruri dumnezeiesti sunt ale unuia si aceluiasi Duh Sfant. Dar fiecare din ele isi are lucrarea sa deosebita. De aceea unuia i s-a dat intelepciune, altuia cunostinta intru acelasi Duh, marturiseste Apostolul. Cunostinta leaga pe om de Dumnezeu prin experienta, dar nu indeamna sufletul sa cuvanteze despre lucruri. De aceea unii dintre cei ce petrec in viata monahala sunt luminati de ea in simtirea lor, dar la cuvinte dumnezeiesti nu vin. Daca insa se da cuiva pe langa cunostinta si intelepciune, in duh de frica, lucru ce rar se intampla, aceasta descopera insasi lucrarea cunostintei, prin dragoste. Fiindca cea dintai obisnuieste sa lumineze prin traire, a doua prin cuvant. Dar cunostinta o aduce rugaciunea si linistea multa, cand lipsesc cu desavarsire grijile; iar intelepciunea o aduce meditarea fara slava desarta a cuvintelor Duhului, si mai ales harul lui Dumnezeu pe care o da. (Diadoh al Foticeii)7

ˇ Cuvantul duhovnicesc pastreaza sufletul celui ce-l graieste pururi neiubitor de slava desarta. Caci mangaind toate partile sufletului prin simtirea inimii, il face sa nu mai aiba trebuinta de slava de la oameni. De aceea ii pazeste pururi cugetarea fara naluciri, prefacand-o intreaga in dragostea de Dumnezeu. Dar cuvantul intelepciunii lumesti il indeamna pe om pururi spre iubirea de slava. Caci neputand mangaia si satisface pe cei ce-l graiesc, prin experienta simtirii, le daruieste placerea laudelor, fiind el insusi o plasmuire a oamenilor iubitori de slava. Vom cunoaste deci fara ratacire aceasta inraurire a cuvantului lui Dumnezeu, daca vom cheltui ceasurile cand nu graim, in tacere lipsita de griji si in pomenirea fierbinte a lui Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)7

ˇ Cand cercetam adancul credintei, se tulbura, dar cand il privim cu dispozitia simpla a inimii, se insenineaza. Caci adancul credintei, fiind apa uitarii relelor, nu rabda sa fie cercetat de cugetari iscoditoare. Sa plutim deci pe aceste ape cu simplitatea intelegerii, ca sa ajungem la limanul voii lui Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)7

ˇ Cel ce s-a impartasit de sfanta cunostinta si a gustat din dulceata lui Dumnezeu, nu mai trebuie sa judece pe nimeni niciodata. Fiindca dreptatea capeteniilor lumii acesteia e coplesita cu totul de dreptatea lui Dumnezeu. Caci care ar fi deosebirea intre fiii lui Dumnezeu si oamenii veacului acestuia, daca dreptul acestora n-ar aparea ca nedesavarsit fata de dreptatea acelora? De aceea cel dintai se numeste drept omenesc, iar cea de-a doua dreptate dumnezeiasca. Astfel Mantuitorul nostru fiind ocarat nu raspundea cu ocara, dat la chinuri nu ameninta, ci rabda in tacere sa fie dezbracat si de haine si pentru mantuirea noastra a suferit durere; ba, ceea ce e mai mult, se ruga Tatalui pentru cei care il chinuiau. Dar oamenii lumii nu inceteaza sa se judece pana ce nu-si iau cu adaos inapoi lucrurile de la cei cu care se judeca, mai ales cand isi primesc dobanzile inainte de a li se plati datoria. Asa incat dreptul lor se face adeseori inceput de mare nedreptate. (Diadoh al Foticeii)7

ˇ Toate darurile (harismele) Dumnezeului nostru sunt bune foarte si datatoare de toata bunatatea. Dar nici unul nu ne aprinde si nu ne misca inima asa de mult spre iubirea bunatatii Lui, cum o face harisma cuvantarii de Dumnezeu (teologia). Caci aceasta fiind un rod timpuriu al bunatatii lui Dumnezeu, daruieste sufletului cele dintai daruri. Ea ne face mai intai sa dispretuim cu bucurie toata dragostea de viata, ca unii ce avem, in locul poftelor stricacioase, ca bogatie negraita, cuvintele lui Dumnezeu. Apoi lumineaza mintea noastra cu focul care o preschimba, incat o face sa fie in comuniune cu duhurile slujitoare. Sa pasim deci, iubitilor, cu toata inima spre aceasta virtute, cei ce ne-am pregatit pentru ea. Caci ea este frumoasa, atotvazatoare si departeaza toata grija, hranind mintea cu cuvintele lui Dumnezeu in fulgerarile luminii negraite; ca sa nu spun multe, ea pregateste sufletul rational pentru comuniunea nedespartita cu Dumnezeu, prin Sfintii Prooroci, ca si intre oameni (o minune!) sa se cante limpede stapanirea lui Dumnezeu, in sunete dumnezeiesti, armonizate de aceasta dumnezeiasca aducatoare a miresei la mirele ei. (Diadoh al Foticeii)7

ˇ Mintea cuvantatoare de Dumnezeu (teologica), indulcindu-si si incalzindu-si sufletul cu insesi cuvintele lui Dumnezeu, dobandeste nepatimirea in masura potrivita. Caci ''cuvintele Domnului, zice, sunt cuvinte curate, argint lamurit in foc pe seama pamantului''. Iar mintea cunoscatoare (gnostica), intarita prin experienta cu lucrul, se ridica mai presus de patimi. Dar si mintea cuvantatoare de Dumnezeu gusta din experienta celei cunoscatoare, daca se face pe sine mai smerita, precum si mintea cunoscatoare gusta din virtutea contemplativa (vazatoare), daca isi pastreaza neratacita puterea discriminatoare a sufletului. Caci nu se intampla ca sa se dea amandoua darurile in intregime fiecarei minti. Iar pricina este ca amandoua sa se minuneze de ceea ce are mai mult cealalta decat ea si asa sa sporeasca in ele smerita cugetare, impreuna cu ravna dreptatii. De aceea zice Apostolul: ''Unuia prin Duhul i s-a dat cuvant de intelepciune, altuia cuvant de cunostinta in acelasi Duh''. (Diadoh al Foticeii)7