Index > Scriitori filocalici

 
   Akedia 
   Ascultarea 
   Credinta 
   Cunoastere - Ignoranta 
   Curaj - Frica 
   Curvia - Curatia 
   Deznadejde 
   Discernamant - Trezvia 
   Dragoste - Bunatate - Mila 
   Frica de Dumnezeu - Evlavia 
   Iadul 
   Imbuibarea - Infranarea 
   Imparatia Cerurilor 
   Infricosata Judecata 
   Mania - Blandetea 
   Meditatia 
   Moartea 
   Naluciri 
   Osteneala - Lenevia 
   Parintele spiritual 
   Patimi - Ispite 
   Paza Simturilor 
   Pilde 
   Plansul 
   Pocainta 
   Rabdare - Suferinta 
   Rasul 
   Retragerea 
   Rugaciune 
   Saracia - Avaritia 
   Slava desarta 
   Smerenia - Mandria 
   Spovedania 
   Suferinta - Rabdare 
   Trandavia - Osteneala 
   Trezvia - Imprastierea 
   Vorba desarta - Tacerea 

 

versiune cu diacritice - aici

Cunoastere, gnoza – ignoranta

·         Oamenii se socotesc rationali însa pe nedrept, caci nu sunt rationali. Unii au învatat cuvintele si cartile vechilor întelepti. Dar rationali sunt numai aceia care au sufletul rational, pot sa deosebeasca ce este binele si ce este raul, se feresc de cele rele si vatamatoare sufletului si toata grija o au spre cele bune si folositoare sufletului; iar acestea le savârsesc cu multa multumire catre Dumnezeu. Numai acestia trebuie sa se numeasca rationali.(Antonie cel Mare)7

·         Omul cu adevarat rational are o singura grija: sa asculte de Dumnezeul tuturor si sa-L placa; si numai la aceasta îsi deprinde sufletul sau: cum sa-i placa lui Dumnezeu, multumindu-i pentru o asa de mare purtare de grija si pentru cârmuirea tuturor, orice soarta ar avea el în viata. Pentru ca este nepotrivit sa multumim pentru sanatatea trupului, doctorilor, care ne dau leacuri amare si neplacute, iar lui Dumnezeu sa nu-I multumim pentru cele ce ni se întâmpla cum trebuie, spre folosul nostru si dupa purtarea Lui de grija. Caci în cunostinta si credinta cea catre Dumnezeu sta mântuirea si desavârsirea sufletului. (Antonie cel Mare)7

·         Cel ce poate îmblânzi pe cei neînvatati, ca sa iubeasca învatatura si îndreptarea, facator de om trebuie sa se numeasca. Asemenea si aceia care îndreapta pe cei desfrânati catre petrecerea virtuoasa si placuta lui Dumnezeu, ca unii ce schimba alcatuirea oamenilor. Caci blândetea si înfrânarea este fericire si nadejde buna pentru sufletul oamenilor. (Antonie cel Mare)7

·         Om se numeste sau cel rational, sau cel ce îngaduie sa fie îndreptat. Cel ce nu poate fi îndreptat este neom, caci aceasta se afla la neoameni. Iar de unii ca acestia trebuie sa fugim, caci celor ce traiesc laolalta cu pacatul nu li se îngaduie sa se afle niciodata printre cei nemuritori. (Antonie cel Mare)7

·         Cel ce urmareste vietuirea virtuoasa si placuta lui Dumnezeu grijeste de virtutile sufletului, caci acestea sunt bogatia si hrana sa vesnica. De cele vremelnice se împartaseste numai pe cât se poate, dupa cum da si voieste Dumnezeu, folosindu-se cu multumire si bucurie de ele oricât de smerite ar fi. Mâncarea scumpa hraneste numai trupul; cunostinta lui Dumnezeu însa, înfrânarea, bunatatea, facerea de bine, buna cinstire si blândetea, acestea îndumnezeiesc sufletul. (Antonie cel Mare)7

·         Sufletul este în trup, iar în suflet este mintea si în minte cuvântul. Prin ele Dumnezeu fiind înteles si preamarit face sufletul nemuritor, dându-i nestricaciunea si fericirea vesnica. Caci Dumnezeu le-a daruit tuturor fapturilor existenta numai pentru bunatatea Sa. (Antonie cel Mare)7

·         Mintea vede toate, chiar si cele din Ceruri. Si nimic nu o întuneca fara numai pacatul. Prin urmare celui curat nimic nu-i este neînteles, iar cuvântului sau nimic nu-i este cu neputinta de exprimat. (Antonie cel Mare)7

·         Cuvântul care are înteles si este folositor sufletului este dar al lui Dumnezeu. Iar vorba cea desarta, care cauta sa masoare cerul si pamântul, marimea soarelui si departarea stelelor, este o nascocire a omului care se osteneste în desert. Caci cautând cele ce nu folosesc nimic, osteneste în zadar, ca si cum ar vrea sa scoata apa cu ciurul. Deoarece este cu neputinta oamenilor a afla acestea. (Antonie cel Mare)7

·         Necunostinta lui Dumnezeu este o nesimtire si nebunie a sufletului, caci raul se naste din nestiinta, iar binele, care mântuieste sufletul, din cunostinta lui Dumnezeu. Prin urmare daca te vei sârgui sa nu faci voile tale, petrecând cu trezvie si cunoscând pe Dumnezeu, mintea ta va fi cu grija la virtuti. Daca însa te vei sili sa faci voile tale pentru placere, ametit de necunostinta lui Dumnezeu, te vei pierde ca dobitoacele, necugetând la relele ce ti se vor întâmpla dupa moarte. (Antonie cel Mare)7

·         Ochiul priveste cele vazute, iar mintea întelege cele nevazute caci mintea care iubeste pe Dumnezeu este faclie care lumineaza sufletul. Cel ce are minte iubitoare de Dumnezeu si-a luminat inima sa si vede pe Dumnezeu prin mintea sa. (Antonie cel Mare)7

·         Cel care are minte se stie pe sine ca este om stricacios iar cel ce se stie pe sine pe toate le stie ca sunt fapturile lui Dumnezeu si s-au facut pentru mântuirea omului. Caci sta în puterea omului sa înteleaga toate si sa creada drept. Iar un asemenea barbat cunoaste sigur ca cei ce nu pun pret pe cele lumesti au osteneala foarte putina, iar dupa moarte dobândesc de la Dumnezeu odihna vesnica. (Antonie cel Mare)7

·         Precum trupul fara suflet este mort, asa si sufletul fara puterea mintii este nelucrator si nu poate mosteni pe Dumnezeu. (Antonie cel Mare)7

·         Sufletul se afla în lume fiind nascut. Mintea este mai presus de lume fiind nenascuta. Sufletul care întelege lumea si vrea sa se mântuiasca în fiecare ceas are o lege pe care nu o calca. El cugeta întru sine ca acum e vreme lunga si de cercetare si nu asteapta sa o faca aceasta judecatorul. El stie ca-si poate pierde mântuirea primind cea mai mica placere urâta. (Antonie cel Mare)7

·         Sufletul cu adevarat rational vazând fericirea celor rai si bunatatea celor nevrednici nu se sminteste, dorindu-si fericirea lor în viata aceasta, cum fac oamenii nesocotiti. El cunoaste lamurit nestatornicia lucrurilor, ascunsurile vietii cu vremelnicia ei si judecata care nu poate fi mituita. Un suflet ca acela crede ca Dumnezeu nu-l va trece cu vederea nici despre partea hranei trebuitoare. (Antonie cel Mare)7

·         Omului credincios si celui ce vrea sa înteleaga pe Dumnezeu nimic nu-i este anevoie. Iar daca vrei sa-L si vezi, priveste podoaba si pronia tuturor celor ce au fost facute si a celor ce se fac cu cuvântul Lui. Si toate sunt pentru om. (Antonie cel Mare)7

·         Dintre cele ce le cugetam, unele îsi pun tiparul pe minte si dau o forma, altele îi dau numai o cunostinta si nu-si pun tiparul pe ea si nici nu-i dau o forma. De pilda: “La început era Cuvântul si Cuvântul era la Dumnezeu” lasa un înteles în inima, dar nu dau o forma mintii, nici nu-si pun tiparul pe ea. Cuvintele: “luând pâine” dau o forma mintii, iar: “a frânt-o” iarasi îsi pun tiparul pe ea. Versetul: “Am vazut pe Domnul sezând pe un scaun înalt si ridicat”, îsi pune tiparul pe minte, afara de “am vazut pe Domnul”. Aceste cuvinte, dupa litera par sa-si puna tipar}l pe minte, dar întelesul lor nu si-l pune. Proorocul a vazut cu un ochi profetic firea rationala, înaltata prin fapte bune, primind în sine cunostinta lui Dumnezeu. Caci se zice ca Dumnezeu sade acolo unde se cunoaste, fiindca mintea curata se zice si scaun al lui Dumnezeu. Dar se zice si de femeie, ca e scaun al necinstei, întelegându-se prin femeie sufletul care uraste cele drepte; iar necinstea sufletului este pacatul si nestiinta. Asadar notiunea de Dumnezeu nu este dintre cele ce-si pun tiparul pe minte, ci dintre cele ce nu-si pun tiparul pe minte. De aceea cel ce se roaga trebuie sa se desparta cu totul de cele ce-si pun tiparul pe minte. Aceasta te face sa te întrebi daca, precum este în privinta trupurilor si a sensurilor lor, asa este si în privinta celor trupesti si a ratiunilor lor; si daca altfel se modeleaza mintea privind o minte, si altfel va fi starea ei cugetând întelesul aceleia? Desigur stim ca cunostinta duhovniceasca departeaza mintea de sensurile care îsi pun tiparul pe ea si o înfatiseaza fara nici un tipar, lui Dumnezeu, fiindca notiunea lui Dumnezeu nu este dintre cele ce-si pun tiparul. Caci Dumnezeu nu este trup, ci mai degraba din cele ce nu-si pun tiparul. Si iarasi stim ca, dintre vederile care nu-si pun tiparul pe minte, unele însemneaza fiinta celor netrupesti, altele ratiunile lor. Dar nu se întâmpla la fel ca în cazul trupurilor si al celor netrupesti. Caci în cazul celor trupesti unele îsi pun tiparul pe minte, altele nu, pe când dincolo, nimic nu-si pune tiparul pe minte. (Evagrie Ponticul)7

·         Cel ce a dobândit cunostinta si culege din ea rodul placerii nu mai crede dracului slavei desarte, care îi înfatiseaza toate placerile lumii. Caci nu i-ar putea fagadui un mai mare lucru ca vederea duhovniceasca. Câta vreme însa n-am gustat din cunostinta sa ne supunem voiosi ostenelilor cu fapta, aratând lui Dumnezeu tinta noastra: ca toate le facem pentru cunostinta lui. (Evagrie Ponticul)7

·         Pâna ce mintea nu s-a ridicat mai presus de contemplarea firii trupesti, înca n-a privit locul lui Dumnezeu. Caci poate sa se afle în cunostinta celor inteligibile si sa se faca felurita ca ele. (Evagrie Ponticul)7

·         Cunostinta este tot ce poate fi mai bun, caci este împreuna lucratoare a rugaciunii, trezind din somn puterea de întelegere a mintii, pentru contemplarea cunostintei dumnezeiesti. (Evagrie Ponticul)7

·         Sa parasim lucrurile lumesti si sa tindem spre bunurile sufletului. Pâna când vom ramânea la jocurile copilaresti, neprimind cuget barbatesc? Pâna când vom lucra mai fara judecata ca pruncii, neînvatând nici macar de la aceia cum se înainteaza la lucrurile mai înalte? Caci aceia, schimbându-se cu vârsta, îsi schimba si aplecarea spre jocuri si parasesc cu usurinta placerea pentru cele materiale. Doar stim ca numai materia copilariei e alcatuita din nuci, biciuri si mingi. Copiii sunt împatimiti de ele numai pâna ce au mintea nedesavârsita si le socotesc lucruri de pret. Dar dupa ce a înaintat cineva cu vârsta si a ajuns barbat, le arunca pe acelea si se apuca de lucruri serioase cu multa sârguinta. Noi însa am ramas la pruncie, minunându-se de cele ale copilariei, care sunt vrednice de râs, si nu vrem sa ne apucam de grija celor mai înalte si sa începem a ne gândi la cele cuvenite barbatilor. Ci parasind cugetul barbatesc, ne jucam cu lucrurile pamântesti ca si cu niste nuci, dând prilej de râs celor ce judeca lucrurile urmând rânduiala firii. Caci pe cât este de rusinos sa vezi un barbat întreg sezând în cenusa si desenând în tarâna figuri copilaresti, tot pe atât de rusinos sa vezi pe cei ce umbla dupa agonisirea bunurilor vesnice, tavalindu-se în cenusa celor pamântesti si rusinând desavârsirea fagaduintei, prin îndeletnicirea stângace cu cele ce nu se potrivesc cu ei. Iar pricina acestei stari a noastre, pe cât se vede, sta în faptul ca socotim ca nu exista nimic mai bun decât cele vazute si nu cunoastem, în comparatie cu neînsemnatatea celor de acum, covârsirea bunatatilor viitoare; înconjurati de stralucirea bunatatilor de aici, socotite de pret, ne legam deplin cu pofta de ele. Caci totdeauna în lipsa celor mai bune se cinstesc cele mai rele, care mostenesc dreptul acelora. Fiindca daca am avea o întelegere mai înalta despre cele viitoare, n-am ramânea lipiti de acestea. (Nil Ascetul)7

·         Citind dumnezeiestile Scripturi cugeta la cele ascunse într-însele; „caci câte mai-nainte s-au scris, toate-zice- spre a noastra învatatura s-au scris”. (Marcu Ascetul)7

·         Nestiinta îndeamna la împotrivire fata de cele ce sunt de folos si nerusinându-se sporeste numarul pacatelor. (Marcu Ascetul)7

·         Cel ce nu cunoaste cursele vrajmasului va fi ucis cu usurinta; si cel ce nu stie pricinile patimilor va cadea. (Marcu Ascetul)7

·         Cel ce dispretuieste cunostinta si se lauda cu lipsa de învatatura nu e simplu numai în cuvânt, ci si în cunostinta. (Marcu Ascetul)7

·         Precum altceva e maiestria cuvântului si altceva priceperea, tot asa altceva este simplitatea în cuvânt si altceva priceperea. (Marcu Ascetul)7

·         Simplitatea cuvintelor nu vatama pe cel preacuvios, precum nici maiestria cuvintelor pe cel smerit la cuget. (Marcu Ascetul)7

·         Nu zice: „Nu stiu ce se cuvine si deci sunt nevinovat daca nu fac aceea.” Daca le-ai face pe toate câte le stii ca sunt bune, ti s-ar descoperi pe urma si celelalte, cunoscându-se una din cealalta. De aceea nu-ti foloseste sa cunosti cele de al doilea, înainte de împlinirea celor dintâi. Caci „cunostinta îngâmfa”, îndemnând la nelucrare, iar „dragostea zideste”, îndemnând la rabdarea tuturor. (Marcu Ascetul)7

·         Cuvintele dumnezeiestii Scripturi citeste-le prin fapte si nu le întinde în vorbe multe, îngâmfându-te în desert cu simpla lor întelegere. (Marcu Ascetul)7

·         Cel ce a lasat fapta si se reazema pe cunostinta simpla tine în loc de sabie cu doua taisuri bat de trestie, care în vreme de razboi, cum zice Scriptura, gaureste mâna si strecoara în ea otrava firii înainte de cea a vrajmasilor. (Marcu Ascetul)7

·         Cel ce nu cunoaste adevarul nu poate nici crede cu adevarat. Caci cunostinta naturala premerge credintei. (Marcu Ascetul)7

·         Cel ce primeste cuvintele adevarului primeste pe Dumnezeu Cuvântul. Caci zice: „Cel ce va primeste pe voi pe Mine ma primeste”. (Marcu Ascetul)7

·         Cel ce zice ca cunoaste toate mestesugurile diavolului, se da pe sine ca desavârsit fara sa stie nimic. (Marcu Ascetul)7

·         Unii numesc întelepti pe cei ce deosebesc lucrurile sensibile, dar întelepti sunt cei ce stapânesc voile lor. (Marcu Ascetul)7

·         Daca esti iubitor de învatatura, fa-te iubitor si de osteneala. Caci simpla cunostinta îngâmfa pe om. (Marcu Ascetul)7

·         Adeseori, din negrija pentru fapte, se întuneca si cunostinta. Caci lucrurile, a caror împlinire a fost nesocotita, s-au sters în parte si din amintire. (Marcu Ascetul)7

·         Scriptura de aceea ne îndeamna sa dobândim cunostinta lui Dumnezeu, ca sa-L slujim Lui cum se cuvine prin fapte. (Marcu Ascetul)7

·         Nu pot fi iertate din inima greselile cuiva, fara cunostinta adevarata. Caci aceasta îi arata fiecaruia toate greselile câte le face. (Marcu Ascetul)7

·         Mintea, care a uitat de cunostinta adevarata, se lupta pentru cele protivnice, ca pentru unele ce-i sunt de folos. (Marcu Ascetul)7

·         Tuturor relelor le premerge nestiinta; iar a doua dupa nestiinta e necredinta.7

·         Cunostinta lucrurilor creste în proportie cu împlinirea poruncilor; iar cunoasterea adevarului, pe masura nadejdii în Hristos. (Marcu Ascetul)7

·         Cunostinta lucrurilor foloseste omului în vreme de ispita si de trândavie. Dar în vreme de rugaciune îl pagubeste. (Marcu Ascetul)7

·         Cel ce a învatat bine legea se teme de legiuitor; iar temându-se de El se fereste de tot raul. (Marcu Ascetul)7

·         Cel ce nu cunoaste judecatile lui Dumnezeu merge cu mintea pe un drum înconjurat de amândoua partile de prapastii si usor de rasturnat de orice vânt. Când e laudat, se umfla de mândrie; când e dojenit, se otareste; când îi merge bine, îsi pierde cuviinta; când ajunge în suferinte, se tânguieste; de întelege ceva cauta numaidecât sa arate; când nu întelege, se face ca întelege; daca e bogat, se îngâmfa; daca e sarac, se face ca nu e; când se satura, e plin de îndrazneala; când posteste, se umple de slava desarta; cu cei ce-l mustra se ia la cearta; iar pe cei ce-l iarta îi socoteste prosti. Daca, prin urmare, cineva n-a dobândit, prin harul lui Hristos, cunostinta adevarului si frica de Dumnezeu, se raneste cumplit nu numai de patimi, ci si de alte întâmplari. (Marcu Ascetul)7

·         Întelepciunea nu sta numai în a cunoaste adevarul din înaltimea naturala, ci si în a rabda rautatea celor ce ne fac nedreptate, ca pe a noastra proprie. Caci cei ce ramân la cea dintâi se umfla de mândrie; iar cei ce au ajuns la a doua au dobândit smerenie în cugetare. (Marcu Ascetul)7

·         Definitia cunostintei: a te uita pe tine când te gândesti la Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)7

·         Cuvântul duhovnicesc umple de siguranta simtirea mintii, caci e purtat de lucrarea dragostei ce izvoraste din Dumnezeu. De aceea mintea noastra se îndeletniceste, fara sa fie silita, cu grairea despre Dumnezeu. Caci nu simte atunci vreo lipsa care provoaca grija. Fiindca atât de mult se largeste prin vederi, cât vrea lucrarea dragostei. Bine este deci sa asteptam totdeauna cu credinta, ca sa primim prin dragoste iluminarea pentru a cuvânta. Caci nimic nu e mai sarac decât cugetarea care, stând afara de Dumnezeu, filozofeaza despre Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)7

·         Nici cel ce este înca luminat nu se cade sa se apropie de vederile duhovnicesti; nici cel învaluit din belsug de lumina bunatatii Preasfântului Duh sa nu înceapa a cuvânta, pentru ca lipsa luminii aduce nestiinta; iar belsugul nu îngaduie sa vorbeasca. Caci sufletul fiind atunci beat de dragoste catre Dumnezeu, vrea sa se desfateze cu glas tacut de slava Domnului. Prin urmare numai cel ce tine mijlocia iluminarii, trebuie sa purceada a grai despre Dumnezeu. Caci aceasta masura daruieste sufletului cuvinte pline de stralucire. Iar stralucirea iluminarii hraneste credinta celui ce graieste întru credinta. Caci rânduiala este ca cel ce învata pe altii sa guste, prin dragoste, el mai întâi din rodul cunostintei, asa cum plugarul care se osteneste trebuie sa se împartaseasca el mai întâi din roade. (Diadoh al Foticeii)7

·         Atât întelepciunea, cât si cunostinta, cât si celelalte daruri dumnezeiesti sunt ale unuia si aceluiasi Duh Sfânt. Dar fiecare din ele îsi are lucrarea sa deosebita. De aceea unuia i s-a dat întelepciune, altuia cunostinta întru acelasi Duh, marturiseste Apostolul. Cunostinta leaga pe om de Dumnezeu prin experienta, dar nu îndeamna sufletul sa cuvânteze despre lucruri. De aceea unii dintre cei ce petrec în viata monahala sunt luminati de ea în simtirea lor, dar la cuvinte dumnezeiesti nu vin. Daca însa se da cuiva pe lânga cunostinta si întelepciune, în duh de frica, lucru ce rar se întâmpla, aceasta descopera însasi lucrarea cunostintei, prin dragoste. Fiindca cea dintâi obisnuieste sa lumineze prin traire, a doua prin cuvânt. Dar cunostinta o aduce rugaciunea si linistea multa, când lipsesc cu desavârsire grijile; iar întelepciunea o aduce meditarea fara slava desarta a cuvintelor Duhului, si mai ales harul lui Dumnezeu pe care o da. (Diadoh al Foticeii)7

·         Cuvântul duhovnicesc pastreaza sufletul celui ce-l graieste pururi neiubitor de slava desarta. Caci mângâind toate partile sufletului prin simtirea inimii, îl face sa nu mai aiba trebuinta de slava de la oameni. De aceea îi pazeste pururi cugetarea fara naluciri, prefacând-o întreaga în dragostea de Dumnezeu. Dar cuvântul întelepciunii lumesti îl îndeamna pe om pururi spre iubirea de slava. Caci neputând mângâia si satisface pe cei ce-l graiesc, prin experienta simtirii, le daruieste placerea laudelor, fiind el însusi o plasmuire a oamenilor iubitori de slava. Vom cunoaste deci fara ratacire aceasta înrâurire a cuvântului lui Dumnezeu, daca vom cheltui ceasurile când nu graim, în tacere lipsita de griji si în pomenirea fierbinte a lui Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)7

·         Când cercetam adâncul credintei, se tulbura, dar când îl privim cu dispozitia simpla a inimii, se însenineaza. Caci adâncul credintei, fiind apa uitarii relelor, nu rabda sa fie cercetat de cugetari iscoditoare. Sa plutim deci pe aceste ape cu simplitatea întelegerii, ca sa ajungem la limanul voii lui Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)7

·         Cel ce s-a împartasit de sfânta cunostinta si a gustat din dulceata lui Dumnezeu, nu mai trebuie sa judece pe nimeni niciodata. Fiindca dreptatea capeteniilor lumii acesteia e coplesita cu totul de dreptatea lui Dumnezeu. Caci care ar fi deosebirea între fiii lui Dumnezeu si oamenii veacului acestuia, daca dreptul acestora n-ar aparea ca nedesavârsit fata de dreptatea acelora? De aceea cel dintâi se numeste drept omenesc, iar cea de-a doua dreptate dumnezeiasca. Astfel Mântuitorul nostru fiind ocarât nu raspundea cu ocara, dat la chinuri nu ameninta, ci rabda în tacere sa fie dezbracat si de haine si pentru mântuirea noastra a suferit durere; ba, ceea ce e mai mult, se ruga Tatalui pentru cei care îl chinuiau. Dar oamenii lumii nu înceteaza sa se judece pâna ce nu-si iau cu adaos înapoi lucrurile de la cei cu care se judeca, mai ales când îsi primesc dobânzile înainte de a li se plati datoria. Asa încât dreptul lor se face adeseori început de mare nedreptate. (Diadoh al Foticeii)7

·         Toate darurile (harismele) Dumnezeului nostru sunt bune foarte si datatoare de toata bunatatea. Dar nici unul nu ne aprinde si nu ne misca inima asa de mult spre iubirea bunatatii Lui, cum o face harisma cuvântarii de Dumnezeu (teologia). Caci aceasta fiind un rod timpuriu al bunatatii lui Dumnezeu, daruieste sufletului cele dintâi daruri. Ea ne face mai întâi sa dispretuim cu bucurie toata dragostea de viata, ca unii ce avem, în locul poftelor stricacioase, ca bogatie negraita, cuvintele lui Dumnezeu. Apoi lumineaza mintea noastra cu focul care o preschimba, încât o face sa fie în comuniune cu duhurile slujitoare. Sa pasim deci, iubitilor, cu toata inima spre aceasta virtute, cei ce ne-am pregatit pentru ea. Caci ea este frumoasa, atotvazatoare si departeaza toata grija, hranind mintea cu cuvintele lui Dumnezeu în fulgerarile luminii negraite; ca sa nu spun multe, ea pregateste sufletul rational pentru comuniunea nedespartita cu Dumnezeu, prin Sfintii Prooroci, ca si între oameni (o minune!) sa se cânte limpede stapânirea lui Dumnezeu, în sunete dumnezeiesti, armonizate de aceasta dumnezeiasca aducatoare a miresei la mirele ei. (Diadoh al Foticeii)7

·         Mintea cuvântatoare de Dumnezeu (teologica), îndulcindu-si si încalzindu-si sufletul cu însesi cuvintele lui Dumnezeu, dobândeste nepatimirea în masura potrivita. Caci „cuvintele Domnului, zice, sunt cuvinte curate, argint lamurit în foc pe seama pamântului”. Iar mintea cunoscatoare (gnostica), întarita prin experienta cu lucrul, se ridica mai presus de patimi. Dar si mintea cuvântatoare de Dumnezeu gusta din experienta celei cunoscatoare, daca se face pe sine mai smerita, precum si mintea cunoscatoare gusta din virtutea contemplativa (vazatoare), daca îsi pastreaza neratacita puterea discriminatoare a sufletului. Caci nu se întâmpla ca sa se dea amândoua darurile în întregime fiecarei minti. Iar pricina este ca amândoua sa se minuneze de ceea ce are mai mult cealalta decât ea si asa sa sporeasca în ele smerita cugetare, împreuna cu râvna dreptatii. De aceea zice Apostolul: „Unuia prin Duhul i s-a dat cuvânt de întelepciune, altuia cuvânt de cunostinta în acelasi Duh”. (Diadoh al Foticeii)7