Index > Scriitori filocalici

 
   Akedia 
   Ascultarea 
   Credinta 
   Cunoastere - Ignoranta 
   Curaj - Frica 
   Curvia - Curatia 
   Deznadejde 
   Discernamant - Trezvia 
   Dragoste - Bunatate - Mila 
   Frica de Dumnezeu - Evlavia 
   Iadul 
   Imbuibarea - Infranarea 
   Imparatia Cerurilor 
   Infricosata Judecata 
   Mania - Blandetea 
   Meditatia 
   Moartea 
   Naluciri 
   Osteneala - Lenevia 
   Parintele spiritual 
   Patimi - Ispite 
   Paza Simturilor 
   Pilde 
   Plansul 
   Pocainta 
   Rabdare - Suferinta 
   Rasul 
   Retragerea 
   Rugaciune 
   Saracia - Avaritia 
   Slava desarta 
   Smerenia - Mandria 
   Spovedania 
   Suferinta - Rabdare 
   Trandavia - Osteneala 
   Trezvia - Imprastierea 
   Vorba desarta - Tacerea 

 

versiune cu diacritice - aici

Credinta, pronia

·         Despre faptul ca nu trebuie sa ne îngrijim de îmbracaminte si bucate, socot de prisos a mai scrie, însusi Mântuitorul oprind acest lucru în Evanghelii. “Nu va îngrijiti, zice, în sufletul vostru ce veti mânca, sau ce veti bea, sau cu ce va veti îmbraca”, caci toate acestea le fac pagânii si necredinciosii, care leapada purtarea de grija a Stapânului si tagaduiesc pe Facatorul. De crestinii este cu totul strain acest lucru, de îndata ce cred ca si cele doua vrabii vândute cu un ban stau sub purtarea de grija a Sfintilor îngeri. Au însa dracii si obiceiul acesta: dupa gândurile necurate, aduc în suflet si pe acelea ale grijii, ca sa se departeze Iisus de la noi, umplut fiind locul cugetarii cu multime de gânduri, si sa nu mai poata rodi cuvântul, fiind coplesit de gândurile grijii. Lepadând dar asemenea gânduri, sa lasam toata grija noastra în seama Domnului, îndestulându-se cu cele de fata, cu îmbracaminte si hrana saracacioasa, ca sa slabim în fiecare zi pe parintii slavei desarte. Iar daca cineva socoteste ca nu-i sta bine în haina saracacioasa, sa priveasca la Sfântul Pavel cum asteapta în frig si dezbracat, cununa dreptatii. Daca Apostolul a numit lumea aceasta stadion si teatru, oare cel ce s-a îmbracat cu gândurile grijii, mai poate alerga spre rasplatirea chemarii de sus a lui Dumnezeu, sau mai poate sa lupte cu începatoriile, cu domniile si cu stapânitorii întunericului veacului acestuia? Eu nu stiu daca-i va fi cu putinta; acest lucru l-am învatat de la însesi cazurile vazute. Caci se va împiedica în haina si se va rostogoli la pamânt, ca si mintea de gândurile purtarii de grija, daca e adevarat cuvântul care zice ca mintea ramâne statornic lipita de comoara sa, ca “unde este comoara ta, acolo va fi si inima ta”. (Evagrie Ponticul)6

·         Pregateste-te ca un luptator încercat. De vei vedea fara de veste vreo nalucire, nu te clinti. Chiar daca ai vedea sabie scoasa împotriva ta, sau lumina navalind spre vederea ta, nu te tulbura; sau de vei vedea vreo forma urâcioasa si sângeroasa, sa nu-ti slabeasca sufletul. Ci stai drept, marturisind marturisirea cea buna si mai usor vei privi la vrajmasii tai. (Evagrie Ponticul)6

·         Despre frate duhovnicesc am cetit ca, rugându-se el, a venit o napârca si s-a lipit de piciorul lui. Dar el nu a coborât mâinile, mai-nainte de ce nu si-a împlinit rugaciunea obisnuita. Si întru nimic nu s-a vatamat cel ce iubea pe Dumnezeu mai mult decât pe sine însusi. (Evagrie Ponticul)6

·         Încredinteaza lui Dumnezeu trebuinta trupului si vei întelege ca o poti încredinta si pe a duhului.(Evagrie Ponticul)6

·         Oare noi suntem cei ce avem sa ne îngrijim de cele ale vietii noastre? Oare nu Dumnezeu este Cel ce poarta grija de ea? Straduinta omeneasca, daca nu primeste ajutorul lui Dumnezeu, nu poate ajunge la tinta. Dar purtarea de grija a lui Dumnezeu daruieste bunuri desavârsite, chiar fara conlucrarea omeneasca. Ce le-a folosit straduinta proprie acelora catre care a zis Dumnezeu: “Ati semanat mult si ati luat putin, si am suflat aceasta din mâinile voastre?” Si ce le-a lipsit din cele trebuincioase, celor ce au vietuit pentru virtute, fara sa se îngrijeasca de ele? N-a fost hranit Israel în pustie patruzeci de ani, nebucurându-se de nici una din roadele pamântului? Au fost ei lipsiti de mâncare? Nu le împrospata marea necontenit o hrana neobisnuita, trimitându-le prepelite si nu le trimetea cerul mana, printr-o ploaie neobisnuita si straina? Iar piatra lipsita de umezeala nu le dadea, când era lovita, suvoi îmbelsugat de apa? În sfârsit, vesmintele si încaltamintea nu le-au slujit tot timpul fara sa se învecheasca? Dar prin ce lucrare a pamântului si-a câstigat Ilie hrana în vagauna? Nu-i aduceau lui corbii hrana? Iar venind în Sarepta, nu i-a dat vaduva, lipsita si de cele mai trebuincioase lucruri, pâine, luând-o de la gura copiilor ei, ca sa se arate ca virtutea trebuie pusa mai presus si de fire? Toate acestea, desigur, sunt întâmplari minunate, dar totusi au si o ratiune. Caci e cu putinta ca cineva sa traiasca si fara sa manânce, atunci când vrea Dumnezeu. Dar cum a ispravit Ilie calea de patruzeci de zile, în puterea unei singure mâncari? Si cum a petrecut Moise optzeci de zile pe munte, vorbind cu Dumnezeu, fara sa guste mâncare omeneasca? Caci pogorându-se dupa patruzeci de zile si mâniindu-se pentru turnarea vitelului, îndata a sfarâmat tablele si s-a suit pe munte, petrecând alte patruzeci de zile acolo, de unde primind al doilea rând de table s-a coborât la popor. Ce rationament omenesc ar putea explica multumitor aceasta minune?(Cum a putut natura trupului sa se cheltuiasca atâta vreme, fara sa se întregeasca ceea ce se împrastie din puterea lui în fiecare zi? Aceasta nedumerire o dezleaga cuvântul lui Dumnezeu, care zice: “Nu numai cu pâine va trai omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”. De ce, asadar, tragem la pamânt vietuirea cea cereasca, afundând-o în mizeriile materiale? De ce ne îngramadim de jur împrejur gunoaie, noi “cei ce ne hraneam odinioara cu mâncari alese”, cum a zis Ieremia despre unii plângându-i? Caci când ne odihnim în cugetari stralucite si arzatoare, ne nutrim cu mâncaruri alese. Iar când parasim aceasta stare si suntem trasi în lucrurile pamântesti, ne adunam în jurul nostru gunoaie. De ce ne întoarcem nadejdea de la Dumnezeu si ne-o sprijinim pe carnea bratului, punând purtarea de grija a Stapânului pe seama mâinilor noastre, lucru pe care Iov si l-a socotit ca pe cel mai eare pacat? Nu ne-am sfiit sa facem ca cel ce-si duce mâna la gura ca sa si-o sarute. Caci multi au obiceiul sa-si sarute mâinile, zicând ca de la ele le vine toata bunastarea. Pe acestia aratându-i “Legea” printr-un simbol, zice: “Cel ce umbla pe mâini e necurat, si cel ce umbla pururea pe patru picioare e necurat”. Pe mâini umbla cel ce se întemeiaza pe mâini si toata nadejdea si-o are în ele. Iar pe patru picioare umbla cel ce se încrede în lucrurile supuse simturilor si-si coboara mintea, partea conducatoare a fiintei sale, la îndeletnicirea necontenita cu ele. În sfârsit cu multime de picioare umbla cel învaluit cu totul de cele trupesti. De aceea, înteleptul scriitor al “Proverbelor” vrea ca cel întelept sa nu aiba nici doua picioare, ci numai unul, si acesta rar sa se miste catre cele trupesti: “Du-ti piciorul rar spre prietenul tau, ca nu cumva, saturându-se de tine, sa te urasca”. Prin urmare daca unul tulbura rar pe Hristos pentru trebuintele trupului este prieten adevarat al Lui, cum zice Mântuitorul catre ucenicii Sai: “Voi sunteti prietenii Mei”; dar daca va face aceasta mai des, va ajunge sa fie urât. (Nil Ascetul)6

·         Caci cu ce se alege viata noastra din toata osteneala desarta în jurul acestora? Nu toata zdroaba omului merge în gura lui? – cum zice Eclesiastul. Dar hrana si vesmintele sunt destul pentru sustinerea pacatosului acestuia de trup. De ce, asa dar, lucram la nesfârsit si alergam dupa vânt, cum zice Solomon, împiedicând, din pricina sârguintei pentru cele materiale, sufletul sa se bucure de bunurile dumnezeiesti si încalzind trupul mai mult decât se cade? Îl hranim ca sa ne facem un dusman vecin cu noi, ca sa nu fie în lupta lui cu sufletul numai egal, ci, din, pricina marii lui puteri, sa fie mai tare îf razboiul lui împotriva sufletului, neîngaduind ca aceasta sa fie cinstit si încununat. Caci în ce costa trebuinta trupului, pe care luând-o ca motiv mincinos, întindem pofta pâna la greutati nebunesti? Ea consta, desigur, în pâine si apa, dar nu ne dau izvoarele apa din belsug? Iar pâinea nu e atât de usor de câstigat de cei ce au mâini? Si ne-o putem agonisi prin astfel de lucrari, prin care trebuinta trupului se împaca fara ca sa fim împrastiati, decât foarte putin, sau deloc. Dar ne da oare mai multa grija îmbracamintea? Nici aceasta, daca nu avem în vedere moliciunea venita din obisnuinta, ci numai trebuinta. Ce haine din pânza de paianjen, ce vizon, sau porfira, sau matase a purtat primul om? Nu i-a întocmit Facatorul o haina din piei si nu i-a poruncit sa se hraneasca cu ierburi? Punând aceste hotare trebuintei trupului, a oprit si osândit de departe urâciunea vietuirii de acum a omului. Nu mai spun ca si acum va hrani pe cei ce bine vietuiesc, Cel ce hraneste pasarile cerului si le îmbraca, Cel ce împodobeste crinii câmpului cu atâta frumusete, fiindca nu e cu putinta sa-i convingem pe cei ce s-au departat asa de mult de la aceasta credinta. Caci cine nu va da cu bucurie cele de trebuinta aceluia care vietuieste întru virtute? Unde este, asadar, si la ce foloseste sârguinta noastra, daca Dumnezeu tine cârma lucrurilor si toate le poarta si le duce precum vrea? Dar la neputinte, se va zice, trupul are lixsa de mângâieri, si cu cât e mai bine sa murim, decât sa facem ceva din cele ce nu se potrivesc cu fagaduinta? Desigur ca daca Dumnezeu vrea ca noi sa mai traim, sau va pune în trupul nostru o putere care sa tina cumpana slabiciunii, încât sa putem purta si durerea venita din neputinta si sa primim înca si cununi pentru barbatie; sau va gasi mijloace pentru hranirea celui ostenit. În orice caz nu-i va lipsi priceperea de-a ne mântui Celui ce este izvorul mântuirii si al întelepciunii. Bine este, asadar, iubitilor, sa ne ridicam iarasi la vechea fericire si sa ne însusim din nou vietuirea celor vechi. Caci cred ca este lucru usor pentru cei ce vreau, si chiar daca ar fi vreo osteneala, nu e fara rod, având destula mângâiere în slava înaintasilor si în îndreptarea celor ce le vor urma pilda. Pentru ca nu mic va fi câstigul celor care au început aceasta vietuire, daca vor lasa celor ce dupa ei chipul unei vietuiri desavârsite, care va fi înaltarea lor. (Nil Ascetul)6

·         De aceea sfintii au fugit din cetati si au ocolit împreuna vietuire cu cei multi, cunoscând ca împreuna petrecere cu oamenii stricati aduce mai multa paguba decât ciuma. De aceea, neluând nimic, au parasit avutiile desarte, fugind de împrastierea adusa de ele. De aceea Ilie, parasind Iudeea, locuia în muntele pustiu al Carmelului, care era plin de fiare, neavând pentru astâmpararea foamei nimic afara de copaci, caci se multumea cu ghindele copacilor, împlinindu-si trebuinta cu acestea. Elisei de asemenea ducea aceiasi vietuire, primind de la învatatorul sau, pe lânga alte virtuti, si pe aceea de a petrece prin pustiuri. Iar Ioan, locuind în pustia Iordanului, mânca agurida si miere salbatica, aratând celor multi ca nu e greu sa împlineasca trebuinta trupului si osândindu-i pentru desfatarile încarcate. Poate si Moise, poruncind israelitenilor ca sa adune mana de la zi la zi, a pus aceasta lege în chip general, rânduind ca omul sa îngrijeasca de viata numai pentru ziua de azi si sa nu se asigure de mai înainte. El a socotit ca asa se cuvine fiintei rationale sa faca: sa se multumeasca cu cele ce se nimeresc, caci îngrijitorul celorlalte este Hristos; sa nu aiba grija de cele dinainte, ca sa para ca nu crede în harul lui Dumnezeu, care nu ar revarsa totdeauna darurile Sale necontenite. (Nil Ascetul)6

·         Credinta neclintita este turn întarit. Iar Hristos se face toate celui ce crede.(Marcu Ascetul)6

·         Un om voind sa faca rau, s-a rugat, dupa obicei, mai întâi în cuget, si prin purtarea de grija a lui Dumnezeu fiind împiedicat, mai pe urma mult i-a multumit. (Marcu Ascetul)6

·         David vrând sa ucida pe Nabal din Carmel, dupa ce a luat înstiintare despre dumnezeiasca rasplatire, taindu-si gândul acesta, mult a multumit. Stim iarasi ce a facut când a uitat de Dumnezeu, neoprindu-se pâna ce Natan proorocul nu i-a adus aminte de Dumnezeu. (Marcu Ascetul)6

·         Scriptura numeste credinta „temelie a celor nadajduite”; iar pe cei ce nu cunosc salasluirea lui Hristos, i-a numit neîncercati. (Marcu Ascetul) 6

·         Legea libertatii învata tot adevarul. Multi o stiu aceasta prin cunostinta; însa putini o înteleg, pentru ca întelegerea e totdeauna în proportie cu împlinirea poruncilor ei. (Marcu Ascetul)6

·         Legea slobozeniei se cunoaste prin cunostinta adevarata; se întelege prin lucrarea poruncilor; si se împlineste desavârsit prin mila lui Hristos. (Marcu Ascetul)6

·         Când ne vom sili sa împlinim în cunostinta toate poruncile lui Dumnezeu, vom întelege ca legea Domnului este fara prihana; ca se cultiva prin faptele noastre cele bune, dar fara mila lui Dumnezeu nu este cu putinta sa se desavârseasca între oameni. (Marcu Ascetul)6

·         Cel ce crede în rasplata lui Hristos pe masura credintii sale rabda bucuros toata nedreptatea. (Marcu Ascetul)6

·         Nu respinge învatatura, chiar daca esti foarte cuminte. Caci iconomia lui Dumnezeu e mai folositoare ca întelepciunea noastra. (Marcu Ascetul)6

·         Celui ce flamânzeste pentru Hristos harul i se face hrana; celui ce înseteaza bautura preadulce; celui ce tremura de frig haina; celui ostenit odihna; celui ce se roaga deplina încredintare; celui ce plânge mângâiere. (Marcu Ascetul)6

·         Când Dumnezeu binevoieste sa se faca un lucru, toata zidirea ajuta sa se împlineasca. Dar când El nu binevoieste, se împotriveste si zidirea. (Marcu Ascetul)6

·         Definitia credintei: cugetare nepatimasa despre Dumnezeu.(Diadoh al Foticeii)6

·         Nimic nu te împiedica sa chemi doctorul la vreme de boala. Caci trebuia ca experienta omeneasca sa dea odata nastere acestui mestesug. De aceea au si existat leacurile, mai înainte de a fi aflat. Dar nu trebuie sa ne punem nadejdea vindecarii în ei, ci în Iisus Hristos, Mântuitorul si Doctorul nostru cel adevarat. Iar aceasta o spun celor ce urmaresc tinta înfrânarii în chinovii si în cetati, pentru faptul ca nu pot sa aiba neîncetat credinta lucratoare prin dragoste, datorita împrejurarilor ce li se întâmpla; dar si pentru ca sa nu cada în slava desarta si în ispita diavolului, din care pricini unii dintre ei se lauda adeseori ca nu au trebuinta de doctori. Daca însa cineva îsi duce viata retrasa în locuri mai pustii, numai între doi sau trei frati de acelasi fel, sa se lase pe sine cu credinta numai în grija Domnului, care ne tamaduieste toata boala si toata neputinta, în orice patimire ar cadea. Caci dupa Domnul, îi ajunge pustia ca sa-l mângâie în boala lui. Fiindca unul ca acesta nu e lipsit niciodata de lucrarea credintei, nici nu are prilej sa se faleasca cu virtutea rabdarii, ci se foloseste de pustie ca de o buna acoperitoare. De aceea „salasluieste Domnul în casa pe cei ce vietuiesc în singuratate”. (Diadoh al Foticeii)6