|
versiune cu diacritice - aici
·
Ia aminte la tine cu
amanuntime si sileste-te sa te deprinzi cu
tacerea ca sa-ti dea Dumnezeu puterea sa lupti si
sa te deprinzi cu ea. De ti se iveste trebuinta sa
graiesti, sa faci întâi proba în tine însuti ca este o
trebuinta binecuvântata si voita de Dumnezeu, ca mai
degraba decât sa taci; deschide gura cu frica de Dumnezeu
si cu cutremur având fata în jos, cuvântul cinstitor si supus.
Astfel, de te întâlnesti cu cineva, sa vorbesti putin, din
motive de iubire si sa taci repede, iar de esti întrebat despre
ceva, asculta apoi spune cât e nevoie si nu grai nimic mai mult.
(Foarte mult recomanda avva Isaia tacerea deoarece aceasta
înseamna reflexie la tainele lui Dumnezeu si la taina propriei
persoane. Persoana umana se comunica si prin vorbire, dar
si prin tacere. Prin amândoua traieste si face
sa fie traita lumina si taina ei. Ajunge sa o vad
reflectând ca sa-mi dau seama nu numai de taina ei, ci si în lumina
ei si a lui Dumnezeu. Cine vorbeste tot timpul neîntrerupînd vorbirea
de reflexie, cade într-o vorbarie superficiala facând niste
conexiuni întâmplatoare – care gând îi vine primul, acela îl spune. În
tacere se arata simtirea prezentei lui Dumnezeu ca
lumina si taina inepuizabila. Unde nu e Dumnezeu nu e nici
taina, nici lumina inepuizabila. Se are impresia ca totul
se poate întelege, ca totul se poate margini la mintea proprae.)
(Filocalia XII)
|