Index > Scriitori filocalici

 
   Akedia 
   Ascultarea 
   Credinta 
   Cunoastere - Ignoranta 
   Curaj - Frica 
   Curvia - Curatia 
   Deznadejde 
   Discernamant - Trezvia 
   Dragoste - Bunatate - Mila 
   Frica de Dumnezeu - Evlavia 
   Iadul 
   Imbuibarea - Infranarea 
   Imparatia Cerurilor 
   Infricosata Judecata 
   Mania - Blandetea 
   Meditatia 
   Moartea 
   Naluciri 
   Osteneala - Lenevia 
   Parintele spiritual 
   Patimi - Ispite 
   Paza Simturilor 
   Pilde 
   Plansul 
   Pocainta 
   Rabdare - Suferinta 
   Rasul 
   Retragerea 
   Rugaciune 
   Saracia - Avaritia 
   Slava desarta 
   Smerenia - Mandria 
   Spovedania 
   Suferinta - Rabdare 
   Trandavia - Osteneala 
   Trezvia - Imprastierea 
   Vorba desarta - Tacerea 

 

versiune cu diacritice - aici

Patimi – ispite

·        Când calatoresti nu cauta nici la dreapta nici la stânga, ci repeta psalmii, roaga-te lui Dumnezeu în tot locul unde te afli si nu te amesteca nicidecum cu încredere cu locuitorii lui. În locul sau în casa în care te opresti nu fii cu îndrazneala, ci fii cu sfiala în toate. La ceea ce ti se pune pe masa întinde-ti mâna când esti îndemnat sa manânci. Când manânci sa nu-ti ridici fata spre aproapele nici sa graiesti cuvânt desert; sa nu-ti întinzi mâna spre ceva spre a lua fara sa spui: “Binecuvinteaza!” Bând apa sa nu lasi gâtlejul sa gâlgâie asemenea oamenilor din lume; sezând împreuna cu fratii, de-ti va veni cumva flegma sa nu scuipi cumva înaintea lor, ci ridica-te si o arunca departe. Sa nu-ti întinzi trupul în vazul oamenilor. De te încearca vreun gând necuvios sa nu-ti deschizi gura si va pleca degrab acesta de la tine. Sa nu-ti deschizi gura la râs caci aceasta înseamna lipsa de sfiala.

·        Sa nu poftesti cu gândul sau cu privirea: fie haina, brâu sau culion si sa nu-ti împlinesti capriciul tau facându-ti ceva asemanator. De-ti procuri o carte sa nu o înfrumusetezi cu vreo podoaba caci aceasta este patima.

·        De gresesti în ceva nu minti din rusine, ci fa metanie zicând: “Iarta-ma!” si greseala trece. De-ti spune cineva cuvânt aspru, sa nu-ti înalti inima caci mânia lui Dumnezeu nu întârzie. De esti mustrat de cineva pentru vreun lucru nu te aprinde, ci pune metanie zicând: “Iarta-ma, ca nu voi mai face.” fie ca stii ca ai facut acel lucru, fie ca nu esti vinovat, caci toate acestea sunt adevarata propasire pentru cel tânar.

·        De afli cuvinte din afara, nu le spune pe acestea cuiva caci de le vei pazi în tine, nu va gresi limba ta. De voiesti sa împlinesti un lucru iar cel ce locuieste împreuna cu tine nu voieste aceasta, renunta la voia ta ca sa nu se nasca certuri si sa se mâhneasca. Când voiesti sa locuiesti cu un frate în chip trecator nu-i porunci în vreun lucru oarecare si sa nu voiesti a fi capul lui. De locuiesti cu fratii sa nu te compari cu ei , iar de-ti vor porunci tie vreun lucru pe care nu-l voiesti, lupta cu voia ta pâna ce îl vei face ca sa nu-i superi si sa-i pierzi prin descurajare si ca sa ai locuirea pasnica cu ei. De locuiesti cu un frate si-i spui ca voiesti ceva, adauga: “dar voi face cum voiesti” si daca spunându-i ce voiai sa faci îi ceri o hotarâre, fa ceea ce gaseste el de bine, cu frica lui Dumnezeu. De locuiti împreuna si lucru ce ti-l cere este trecator, fa-l. De sunteti mai multi faceti-l împreuna si nu cruta trupul tau tinând seama de constiinta tuturor.

·         Sa nu lauzi cele ce nu le-ai cunoscut, iar de cele cunoscute sa nu vorbesti ca si când le-ai vazut. Sa nu osândesti pe cineva pentru chipul lui. De dai apa sau ceva de trebuinta sa nu te arati nepasator, ci gândeste-te la Dumnezeu ca a avut grija de tine.

·        Cel mai tânar sa se lase lipsit de toata frumusetea trupeasca caci aceasta este spre folosul lui (pentru a nu ispiti si mai mult adaugând la frumusetea specifica tineretii, eleganta hainelor, pentru a nu se umple el însusi de îngâmfare, parere de sine si de curvie). Cel tânar sa nu se poarte niciodata haina frumoasa pâna ce nu va ajunge în vârsta caci aceasta-i spre vindecare.

·        Sa se foloseasca de vin pâna la trei pahare, însa doar în caz de mare trebuinta; sa nu-si descopere dintii când râde, iar fata sa caute în jos cu rusine. În vremea somnului încinge-ti trupul si fii cu grija ca sa nu-ti duci mâinile înauntru caci trupul are multe patimi hranite din nestiinta.

·        De trebuie sa pornesti la drum poarta sandale si umblând, mâinile sa-ti stea apropiate de brâu si sa nu te afli deloc înaintea altora. De mergi la drum cu niscaiva frati si se va afla printre ei vreunul pe care-l iubesti pentru Dumnezeu, sa nu îndraznesti sa i-o arati în vazul celorlalti ca nu cumva sa fie printre ei vreunul slab si sa-i vatami constiinta facându-l invidios. Mergând la unii frati sa nu te astepti sa se bucure de tine foarte, ci de e vor primi, sa multumesti lui Dumnezeu.

·        Aflându-se unul mai mare si vorbind cu cineva sa nu fii nepasator si sa sezi, ci stai pâna ce ti se va arata ce sa faci. De vei pleca în oras, ochii tai sa caute numai în jos ca sa nu-ti stârnesti patimile când vei fi în chilia ta. Sa nu dormi la drum în casa cuiva unde se teme inima ta sa nu pacatuiasca.

·        De voiesti sa manânci într-un loc si afli ca o femeie trebuie sa manânce si ea acolo sa nu sezi deloc caci mai de folos îti este sa se supere gazda decât sa curveasca inima ta în ascuns. Pleaca de poti pâna înca n-ai luat seama la haina ei. Mergând pe drum, de-ti va spune o femeie: “Pace tie!”, raspunde-i în inima ta cautând cu ochii în jos.

·        De te va sili un frate sa graiesti împotriva fratelui tau, sa nu te lasi convins de el pacatuind astfel înaintea lui Dumnezeu, ci spune-i cu smerenie: “Iarta-ma frate caci sunt ticalos iar acestea pe care mi le spui le fac si eu, deci nu pot sa-i zic acestea altuia.” De auzi ca a spus cineva împotriva ta un cuvânt si te întâlnesti cu acela în vreun loc oarecare sau se apropie de tine, arata-i o fata vesela si binevoitoare dupa puterea ta; nu-i spune cele auzite întrebând: “De ce ai spus asta?” caci s-a scris în Pilde: “Cel ce tine minte raul savârseste faradelege.” (Pilde 24,24)

·        De vor locui cu tine niste frati îngrijeste-te ca ei sa auda de la tine lucruri serioase caci vei da seama pentru ei înaintea lui Dumnezeu. De-ti iei o chilie sa nu-ti iei multi frati cu tine ca-ti ajunge unul pentru slabiciune si nu profita de calitatea de gazda.

·        De pleci la drum si voiesti sa mergi la un frate si nu va voi acesta sa te primeasca si-l vei vedea apoi la drum, sau va veni la tine uitând de purtarea lui, fa cu el un bine prisositor.

·        De te odihnesti în chilia ta si-ti aduci aminte de cineva care ti-a facut un rau, scoala-te si roaga-te lui Dumnezeu din toata inima ca sa-l ierte si gândul rasplatirii raului facut de el alunga-l de la tine.

·        De esti ispitit noaptea prin închipuire de împreunare, pazeste-ti inima sa nu cugete ziua la trupurile din închipuire ca sa nu te întinezi din aceasta placere si sa-ti pricinuiesti o grea cadere, ci arunca-te înaintea lui Dumnezeu cu toata inima ta si te va ajuta caci este îndurator cu slabiciunea oamenilor.

·        De faci nevointa sa nu se încreada inima ta în aceasta ca ea te pazeste, ci spune cugetului tau ca pentru neputinta trupului “Dumnezeu ia seama la slabiciunea mea.” De te ocaraste cineva nu-i raspunde ci ramâi tacut si daca cercetându-te vei afla în tine cele ce le-ai auzit de la el, caieste-te ca unul ce-ai pacatuit iar bunatatea lui Dumnezeu te va primi iarasi.

·        De te cuprinde în timp ce te linistesti în chilie vreo slabiciune sa nu te descurajezi, ci multumeste-i lui Dumnezeu. De vezi sufletul tau tulburat, spune-i: “Nu-ti mai aduce nici un folos aceasta decât gheena în care vei pleca” si te vei linisti în tine. Linistindu-te în chilia ta, primeste sa manânci dând ceea ce este de trebuinta trupului tau, ca sa te sustina în împlinirea slujirii tale ca sa nu voiesti sa o parasesti, dar nu mânca nimic cu placere sau pofta în gust fie ca este mâncare buna sau rea. De se iveste trebuinta unei vizite fie la un frate, fie la o obste si se gateste ceva cu totul dulce, nu lasa trupul sa se sature, ci sa voiesti sa revii repede la chilie ca sa nu ti se faca trupul tradator.

·        De te îndeamna demonii la o nevointa peste puterile tale, sa nu-i asculti caci ei îl înfierbânta pe om spre tot lucrul pe care nu-l poate pâna cade în mâinile lor.

·        Manânca o data pe zi si da trupului numai ceea ce este de trebuinta sculându-te înca mai voind sa manânci, iar veghea ta fa-o cu masura nelipsind trupul de ceea ce-i este de trebuinta.

·        Fa slujbele tale cu masura si cunostinta ca nu cumva din multa priveghere sa ti se întunece sufletul de prea multa încordare. Îti ajunge o jumatate de noapte pentru priveghere lasând-o pe cealalta pentru odihna trupului. Foloseste doua ore înainte de a te culca rugându-te si cântând, apoi odihneste-te. Când Domnul te scoala, fa-ti slujirea cu râvna iar de vezi ca trupul îti este povârnit spre somn spune-i: “Voiesti acum putina odihna pentru ca apoi sa fii aruncat în întunericul cel mai din afara?” si daca te silesti putin, degrab îti vine si puterea.

·        Sa nu ai prietenie cu oamenii de care constiinta ta stie ca sunt familiari si altora, ca sa nu le provoci acelora sminteala cu stiinta.

·        De te afli într-o vietuire grea a trupului pentru Dumnezeu si oamenii voiesc sa-ti urmeze pilda cinstindu-te pentru aceasta, paraseste-o si treci la alta, ca osteneala ta sa nu se schimbe în lenevie, iar de simti ispita slavei desarte nu da atentie oamenilor stiind ca ceea ce faci este un îndemn de la Dumnezeu.

·        Daca te lepezi de lume sa nu-ti lasi tie nimic si de te crezi pe tine voind sa ai ceva, oboseste-ti si mai mult trupul cu rucodelia ca sa te linistesti în chilia ta mâncându-ti cu umilinta pâinea.

·        De pleci în cetate, vinde lucrul tau de mâna netârguindu-te pentru pretul lui ca cei din lume, ci da-l cuiva pe orice ca sa nu pierzi puterea câstigata în chilia ta. De vinzi ceva de care ai trebuinta nu te târgui spunând: “De nu-mi dai atât nu ti-l dau”, iar de voiesti aceasta, sileste-te putin si de nu primesti pretul lui, accepta fara multa vorba. De te tulbura gândurile oriunde te afli, spune-i: “Ma aflu ca toti sfintii care au fost încercati de Dumnezeu în starea de saracie pâna ce a vazut ca hotarârea lor este credincioasa si atunci i-a dus la largime.

·        De-ti îmbie un frate un lucru si ai trebuinta de el, nu te atinge de el fara sa ti-l ofere acela sau sa-i spui lui. Daca un frate îti spune tie când pleci de acasa: “Cumpara-mi un lucru”, de poti aceasta, fa-o, iar de esti cu altii, sa nu faci aceasta fara parerea lor caci astfel îi superi pe cei ce locuiesc împreuna cu tine.

·        De apare nevoia sa mergi în localitatea ta pentru vreun lucru pazeste-te de rudeniile dupa trup, sa nu petreci cu ei, nici sa-ti însusesti spusele lor.

·        De primesti spre o trebuinta a ta ceva de la un frate, sa nu uiti ci îngrijeste-te sa i-l întorci degraba, iar daca lucrul este o unealta, întoarce-i-o îndata dupa ce ti-ai savârsit lucrul tau. De se va strica la tine, repar-o si nu neglija aceasta. De-i dai ceva unui frate mai sarac si vezi ca nu poate sa ti-l întoarca, nu-l necaji sau strâmtora în vreun fel si de-i dai vreo haina, lasa-i-o lui.

·        Pazeste-te sa nu te împartasesti de Jertfa având vreun gând rau fata de fratele tau caci altfel te amagesti pe tine.

·        Pazeste-te de convorbirile cu ereticii voind sa sustii credinta cea dreapta ca nu cumva veninul cuvintelor rele ale lor sa te otraveasca. De afli vreo carte cunoscuta ca eretica sa nu voiesti sa o citesti ca nu cumva sa se umple inima ta de veninul mortii, ci ramâi în ceea ce ai fost luminat neadaugând si nescotând nimic din aceea. Pazeste-te de constiinta mincinoasa care se împotriveste învataturii sanatoase cum a spus Apostolul (I Tim. 1,10).

·        Daca esti tânar si înca n-ai ajuns sa-ti robesti trupul si auzi de virtutile înalte ale parintilor, nu te grabi la ele voind sa le traiesti în odihna, caci nu-ti vin daca nu le practici lucrarea lor, dar de le practici, îti vin de la ele însusi.

·        De iesiti împreuna pentru un lucru trecator, fiecare din voi sa ia aminte la sine si nu la fratele sau si sa nu caute sa-l dascaleasca pe acela. De faceti un lucru trecator la chilie, orice, lasati-l pe cel ce lucreaza cu voi sa lucreze cum voieste, iar de zice: “Faceti iubire de ma învatati, caci nu ma pricep!” si de este unul care stie, sa nu-i spuna din invidie: “Nu stiu”.

·        De coace fratele tau pâine sau altceva si nu este bine, nu cumva sa sa-i zici: “L-ai copt rau!”, caci aceasta-i moartea sufletului tau, ci gândeste-te ca daca ai fi auzit tu aceasta de la altul te-ai fi suparat. Gândind în felul acesta te vei linisti.

·        De cântati împreuna si unul va gresi un cuvânt, nu-i spuneti repede aceasta caci îl veti tulbura. De a trecut cuvântul, sa fie trecut, iar de spune: “Faceti iubire si spuneti-mi”, spuneti-i.

·        De mâncati la ceva la trapeza si este vreunul între voi care nu vrea acea mâncare, sa nu spuna ca nu poate mânca aceea, ci sa se sileasca pentru Dumnezeu pâna la moarte si Dumnezeu îl va linisti pe el.

·        De faceti un lucru împreuna si unul dintre voi îl strica din slabiciune, sa nu-l certati, ci mai degraba bucurati-va cu el.

·        De va aduc niscai frati ceva vesti sa nu-i întrebati ceva care sa-i vatame si de va va lasa acea veste la chilie si unul dintre cei veniti neputându-se înfrâna, spune unuia dintre voi ceva vatamator, sa nu spuna cel ce a auzit acestea vreunuia dintre frati, ci sa taca pâna ce va trece ceea ce au lasat aceia de la ei ca sa nu se umple inima lor de veninul mortii.

·        De pleci la niscai straini pentru vreo trebuinta sa nu întrebi pe vreunul de ceva ce nu te intereseaza ca sa poti reveni nevatamat la chilia ta. Iar de auzi ceva din cele ce nu le voiesti, revenind la tine sa nu le spui fratilor tai. De va aflati la straini sa nu îndrazniti sa rostiti vreo judecata despre nici un lucru în locul unde ati intrat, ca sa se foloseasca si altii de pilda voastra, mai ales de tacerea voastra ascunsa si aratata.

·        Toate patimile se afla în cel slab cu inima si în lenea lui fiindca nu vede pacatele lui, iar ajutorul lui Dumnezeu, nadejdea, blândetea, constiinta si parasirea voii proprii, silirea în toate cele bune sunt cuprinse în smerita cugetate.

·        Mândria, sfada, gândul de a te socoti mai presus de fratii tai, dispretuirea constiintei, necugetarea la tine când fratele tau te supara si întrebarea: “Ce am eu din toate cele auzite ce mi se aduc?” tin inima învârtosata.

·        De lucrezi cu un frate slab, nu-l judeca în ascuns voind sa faci ceva mai presus de el. Daca fratele lucreaza la un lucru si îl strica, nu-i spune nimic de nu-ti va zice: “Fa iubire frate si ma învata.” De stii însa sa-l înveti dar taci, moarte-ti este tie aceasta.

·        De faceti lucrul vostru precum trebuie dupa puterea voastra sa nu spui ce ai facut tu sau fratele tau caci aceasta arata lipsa de întelepciune.

·        De nu poti spune fratelui tau un cuvânt de bucurie pentru ca socotesti ca a facut ceva rau, cugeta ca fratele îti este stapân fiindu-ti frica sa gresesti în fata lui de frica pedepsei ce-o vei primi.

·        De voiesti sa te înfrânezi mai mult ia-ti o chilie aparte si nu-l necaji pe fratele tau care poate este mai slab.

·        Daca un frate strain vine la voi si ati auzit dinainte despre el ca este iubitor de vreo pricina rea, nu cercetati aceasta prin cuvinte pâna nu se va arata voua scaderea lui. Paziti-va sa nu faceti ceva ce stiti ca de va întelege fratele se va necaji.

·        De voiesti sa iei ceva si ai nevoie de acel lucru, sa nu murmuri împotriva fratelui tau spunând: “De ce n-a înteles de la sine sa-mi dea lucrul?”, ci spune cu simplitate: “Fa iubire si da-mi acest lucru de care am trebuinta” caci aceasta este sfânta curatie în inima ta. Fiindca de nu spui, ci susotesti judecându-l vadit este ca te afli în robia patimii.

·        De se iveste între voi întrebare despre un cuvânt al Scripturii, cel ce cunoaste cuvântul si-i stie întelesul dupa puterea lui, sa lase voia lui în urma fratelui si sa-l odihneasca pe acesta în bucurie caci cuvântul care i se cere este sa se smereasca în fata fratelui sau. (Daca cunosti întelesul unui cuvânt din Scriptura de care se vorbeste dar îl cunoaste si altul, lasa-l pe el sa-l spuna caci cuvântul cel mai bun pe care-l poate spune în aceasta ocazie este smerenia. Din smerenie se arata cel mai clar ca ai înteles mesajul Scripturii.)

·        Cel ce cugeta la judecata dinaintea scaunului dumnezeiesc în fata caruia va avea sa se înfatiseze, sa faca tot ce se poate ca sa nu greseasca cu gura lui caci altfel nu va afla nici o mângâiere în acel ceas înfricosator.

·        Exista o “întelepciune draceasca” – ea este aceea care cauta toate argumentele ca sa demonstreze inexistenta lui Dumnezeu sau sa-si justifice mândria si patimile egoiste, dar aceasta “întelepciune” care se numeste mai precis falsa cunoastere sau gnoza panteista mai degraba întuneca pe cel ce o adopta lipsindu-l pe unul ca acesta si pe toate de sens.

·        De voiti sa iesiti la un mic lucru trecator, sa nu dispretuiasca unul pe celalalt si sa iasa singur lasându-l pe fratele sau ca sa-i sufere constiinta, ci sa-i spuna cu iubire: “Vrei sa mergem împreuna?” si de va vedea pe fratele sau obosit în acel ceas sau cu trupul slabit, sa nu staruie zicând : “Trebuie sa mergem acum”, ci sa lase pâna altadata si sa plece la chilia sa cu iubire compatimitoare. Paziti-va sa nu va împotriviti fratelui în ceva ca sa nu-l necajiti.

·        Daca locuieste cineva cu parintele sau cu fratele sau, sa nu-i fie constiinta preocupata de cineva din cei dinafara, ci toate de cel cu care locuiesti caci aceasta este pacea si supunerea. De locuiesti cu unul mai mare ca tine sa nu voiesti sa faci o binefacere unui sarac, daca nu-l întrebi mai întâi pe acela; deci sa n-o faci pe ascuns.

·        De întrebi pentru gândurile tale, nu întreba dupa ce-ai facut ceea ce ti se pare ca a fost conform cu ele, ci întreaba-te despre ceea ce te razboieste acum, fie ca e vorba de o strâmtorare, fie de vreun lucru de mâna.

·        De voiesti sa schimbi lucrul de mâna sau sa locuiesti cu un alt frate, sau ca sa iesi de la vreunii întreaba cu libertate înainte de a fi facut aceea (Nu întreba dupa ce ai facut un lucru, despre gândul care te-a îndemnat sa faci acel lucru, ci întreaba-te despre acel gând înainte de a face lucrul respectiv, aceasta ca sa nu suferi de parerea de rau ca ai facut un lucru înainte de a fi cugetat mai serios, daca e bine sa-l faci sau nu).

·        Sa nu te întrebi înainte de a fi facut, fie despre slabiciunea sufletului, fie despre patimile care te duc la acestea dar sa nu te întrebi ca si când nu le-ai facut înca. Deci întreaba-te despre rana, zicând: “Iata, am fost ranit.” aceasta, ca sa te vindeci de ceea ce te mâna spre rana. (Sa nu te întrebi despre gândul de-a face un lucru, de e bun sau rau înainte de-a fi facut acel lucru, dar cugetându-te în situatia celui ce le-a facut ca sa simti toata bucuria sau respectul ce-ti va veni dupa împlinirea lui). Iar de vorbesti despre gândurile tale, nu fi fatarnic si nu spune unul fata de altul, sau ca si când ai de facut altceva, ci spune adevarul si pregateste-te ca sa faci ceea ce ti se spune, fiindca altfel râzi de tine însuti si de batrâni.

·        De întrebi pe batrâni despre vreun razboi sa nu asculti de cele ce-ti vorbesc înauntru mai mult decât pe batrâni, ci roaga-te mai întâi lui Dumnezeu zicând: “Fa mila cu mine si ceea ce voiesti, da parintilor mei sa-mi spuna”. Si astfel ceea ce-ti vor spune parintii, fa cu credinta si te va odihni Dumnezeu. (Rugaciunea oricui e primita de Dumnezeu, deci desi esti mai mic duhovniceste, roaga-te sa-ti spuna cei mai mari ceea ce este bun. În felul acesta primesti ceea ce ti se spune cu credinta ca vine de la Dumnezeu. Prin aceasta nu-l umilesti pe cel mai mare caci admiti ca lui îi spune Dumnezeu ceea ce nu esti sigur ca trebuie sa faci.)

·        Te va odihni Dumnezeu de locuiesti cu fratii si nu esti multumit pentru niscai motive, de pilda: pentru lucrul de mâna, sau pentru legatura ce ti-o impui sau pentru odihna pe care nu o doresti; pentru neputinta de a rabda, pentru lenevie, sau pentru ca voiesti sa te daruiesti mai mult patimirii folositoare, pentru ca vrei sa te linistesti, sau pentru ca nu poti purta jugul prezentei lor, sau pentru ca nu poti face voia ta, pentru ca nu-ti împlinesti trebuinta ta, sau pentru ca esti slab si nu poti purta osteneala comuna, sau pentru orice motiv ce-ti îndeamna inima sa iesi cu întristare pentru ei, sau sa fugi pe ascuns, din necaz sau în vreme ce se iveste între voi vreo lipsa de pretuire si nu-ti aduce aminte de fratietate, pune piedica ce ti-o pune vreo rautate. Te va scapa de aceste înduri facându-te sa cauti mai degraba pacea, ca sa fie odihnita inima ta oriunde vei pleca. Deci arunca dispretul asupra ta nevorbind împotriva fratilor cu care te-ai ostenit si sa nu asculti de vrajmasii ce te îndeamna sa preschimbi binefacerile lor în fapte rele.

·        Ocoleste osândirea si nu voi osânda fratelui tau sa acopere osânda ta si sa nu cazi sub vrajmasii unde vei avea sa locuiesti.

·        De pleci sa locuiesti într-un loc, sa nu voiesti sa-ti ridici degraba chilie pâna ce nu afli felul de vietuire al locului ca nu cumva sa ai acolo vreo pricina de sminteala, fie pentru grija ce ti-o da, fie pentru ca vei vedea pe vreunii care nu-ti plac, fie pentru slava, fie pentru odihna, fie pentru sminteala prietenilor. Caci de esti întelept, vei cunoaste în putine zile tot ce-ti va fi spre moartea sau spre viata ta.

·        De predai chilia fratelui tau, ca sa nu ramâna în putine zile, sa nu ai pe fratele tau ca sa ramâna sub stapânirea ta.

·        De ti se da o chilie ca sa ramâi în ea câteva zile sa nu strici ceva, nici sa zidesti de nu întrebi înainte pe cel ce ti-a predat-o fie spre odihna, sau nu, fiindca aceasta este împotriva constiintei.

·        De locuiesti cu cineva, sau lânga el si primesti porunca de la el, pazeste-o pentru Dumnezeu si nu dispretui porunca, nici în ascuns, nici la aratare, calcând-o.

·        De te linistesti în chilia ta si te-ai legat pe tine pentru ora mâncarii, fie ca nu manânci ceva fiert, fie orice altceva si iesi între straini, pazeste-te sa nu spui cuiva sezând la masa, zicând: “Iarta-ma, nu manânc aceasta!” altfel toata osteneala a ajuns desarta în mâinile vrajmasilor, caci Stapânul si Mântuitorul a spus: “Fa în ascuns, ca Tatal tau sa-ti rasplateasca la aratare.” Cel ce iubeste ostenelile lui, le va pazi ca sa nu se piarda.

·        De locuiti împreuna, de te va chema fratele tau la orice lucru de mâna, fie înauntru, fie în afara, sa nu spui: “Mai ai rabdare ca sa-l mai ocolesc putin”, ci asculta-l repede.

·        De faceti un lucru împreuna, orice scadere vezi la altii, sa nu o lasi sa se afle în gura ta pentru a o spune fratilor caci este moarte pentru sufletul tau; deci fa aceasta daca esti întelept.

·        De locuiesc cu tine niscai frati si se ostenesc cu tine o zi, odihneste-i înainte de ora mâncarii.

·        Nu lua aminte la tine, ci mai vârtos la judecata lui Dumnezeu si sa-L ai pe Dumnezeu înaintea ochilor în tot lucru pe care-l faci.

·        De pleci sa locuiesti în vreun loc si vezi acolo vreo mestesugire care fie ca aduce paguba lucrurilor, fie vreo vatamare, sau se fac lucruri necalugaresti, sa nu-ti deschizi nicidecum gura pentru a critica; iar de nu te poti linisti, pleaca în alt loc numai de criticat sa nu critici caci aceasta este moarte.

·        De esti slab si patimas pazeste-te sa nu lasi pe cineva sa-ti spuna patimile gândurile lui, caci acest lucru este pierzator pentru sufletul tau.

·        De se iveste între voi cuvânt pricinuitor de râs paziti-va sa nu lasati glasul sa vi se faca auzit caci este semn al necunostintei, al netemerii de Dumnezeu si-al lipsei de paza în voi.

·        Deoarece mânia a intrat în toata lumea în zilele noastre nimic din ce auziti sa nu va tulbure, ci ziceti în inima voastra: “Ce sunt acestea fata de locul în care vom intra pentru pacatele noastre?”

·        Faceti iubire pentru Dumnezeu ca sa stiti sa va paziti pentru ca nu putin lucru este credinciosului sa aiba macar un lucru cât de mic.

·        Iubirea cuiva sa cerceteze Scriptura din curiozitate naste dusmanie si cearta iar plânsul pentru pacate aduce pace, caci nebunie este pentru monahul care sade în chilia lui sa-si paraseasca aducerea aminte de pacate si sa cerceteze Scripturile din curiozitate! Cel ce-si ocupa mintea cu întrebari prostesti: cum a spus Scriptura – asa si asa, înainte de-a se fi dobândit pe sine vadeste o inima curioasa, usuratica si foarte robita, însa cel ce vegheaza cu toata puterea sa nu fie robit iubeste sa se arunce pe sine pururea înaintea lui Dumnezeu. (Se cere sa nu cercetam Scriptura uitând de Dumnezeu, ci având în primul rând în constiinta pe Dumnezeu. Abia atunci am câstigat stapânirea asupra noastra scapând de robia pacatului. Cine cerceteaza Scriptura uitând de Dumnezeu este stapânit de mândria de-a cunoaste din Scriptura mai mult decât altii nu pentru a-l cunoaste pe Dumnezeu din trairea Cuvîntului Sau.)

·        Cel ce cauta vreo asemanare a lui Dumnezeu huleste pe Dumnezeu, iar cel ce cauta sa-l cinsteasca iubeste curatia în frica lui Dumnezeu.

·        Cel ce respecta si pazeste cuvintele lui Dumnezeu l-a cunoscut pe Dumnezeu si le împlineste ca unul ce se foloseste. (Trairea lui Dumnezeu ne da puterea sa împlinim cuvintele lui Dumnezeu din scriptura. Cel ce-L cauta pe Dumnezeu arata ca-L iubeste, iar iubirea lui Dumnezeu îl tine curat de pacate pe cel ce o are.)

·        Sa nu cauti cele înalte, ci roaga-te Lui pentru ajutor ca sa te curete de pacat caci cele ale lui Dumnezeu vin de la sine daca locul s-a facut curat.

·        Cel ce se sprjina pe sine, pe cunostinta sa si tine la voia sa câstiga dusmania si nu poate scapa de duhul întristarii.

·        Cel ce împlineste cu fapta cuvintele Scripturii dupa parerea sa sprijinindu-se pe întelegerea lui, nu cunoaste slava lui Dumnezeu, iar cel ce zice: “Nu stiu, sunt om”, da slava lui Dumnezeu. (Cel constient de nestiinta lui privitor la lucrurile spirituale, acela primeste în sine bogatia cunoasterii de Dumnezeu caci tocmai sentimentul de a nu sti este produs de bogatia coplesitoare a lui Dumnezeu. Aceasta traire întru smerenie a bogatiei lui Dumnezeu este ea însasi o cunostinta a lui Dumnezeu potrivita cu puterea lui de creatura infinit mai prejos de Dumnezeu.)

·        Sa nu voiesti sa-ti dezvalui gândurile în fata tuturor, ci numai în fata parintilor, ca sa nu-ti atragi întristare în inima ta.

·        Pazeste cu mare atentie gura ta, ca aproapele tau sa fie cinstit lânga tine. Învata limba ta în cuvintele lui Dumnezeu întru cunostinta si minciuna va fugi de la tine.

·        Iubirea slavei de la oameni naste minciuna. (Iubitorul de slava pe lânga faptul ca prin minciuna îsi atrage lauda, îi face si pe cei ce-l lauda sa minta atribuindu-i laude nemeritate.)

·        De vorbeste cineva de rau pe fratele sau coborându-l si descoperindu-i pacatul, sa nu voiesti sa înclini spre aceasta ca sa nu te ia în stapânire cele ce nu le voiesti.

·        Simplitatea si vointa de a nu te masura pe tine însuti curateste inima de toate relele.

·        Cel ce graieste ceva si are în inima lui prin viclenie altceva îsi face toata slujirea catre Dumnezeu desarta. Sa nu te lipesti de unul ca acesta ca sa nu te spurci de otrava lui întinata. Umbla deci cu cei lipsiti de rautate ca sa te faci partas de curatia lor.

·        Curateste-ti inima fata de toti ca sa se salasluiasca pacea lui Dumnezeu în tine caci precum de va fi muscat cineva de un scorpion, veninul acestuia va patrunde tot trupul lui, asa este rautatea din inima fata de aproapele.

·        Prin patru lucruri sporeste curvia în trup: prin dormitarea la tânar, prin saturare de mâncare, prin purtarea usuratica, neserioasa si prin împodobire.

·        Prin patru lucruri se face sufletul pustiu: “Prin umblarea din loc în loc, prin iubirea împrastierii (umblarea din loc în loc, împrastierea înseamna neaprofundarea în ceea ce se afla în orice; înseamna a ramâne mereu a ramâne la suprafata lucrurilor), prin iubirea materiei si prin superficialitate.

·        Prin patru lucruri sporeste mânia: prin darea si luarea usoara, prin impunerea voii tale, prin vointa de-a învata pe altii si prin a se socoti pe sine întelept.

·        A nu vedea cineva valoarea altuia înseamna a-si îngusta vederea, a se întuneca, a nu primi ceea ce este în el lumina. Egoismul este starea care întuneca pe om reducându-l la el însusi în chip mincinos – este necomunicare.

·        Uitarea îl razboieste pe om pâna la ultima suflare cerându-i lupta grea pâna la agonie; ea este mai tare decât toate gândurile si naste toate relele surpând în fiecare clipa cele zidite cu truda de catre om (remarcabila caracterizare a uitarii, ea nu ne lasa sa continuam binele pe care l-am început facându-ne sa cadem din el, nu ne lasa sa crestem spiritual, este tot ce e mai contrar vointei noastre de bine – ne invadeaza fara sa vrem. Acesteia îi trebuie opusa trezvia care cere o vointa si o constiinta mereu vigilenta).

·        Împreuna cu Mântuitorul au fost atârnati pe cruce doi tâlhari; cel din dreapta L-a slavit si L-a rugat: “Pomeneste-ma Doamne când vei veni întru Împaratia Ta”, iar cel de-a stânga L-a hulit. Aceasta înseamna ca înainte ca mintea sa se trezeasca din nepasare este cu vrajmasul, dar când Domnul o va trezi din nepasarea ei dându-i sa vada si sa distinga toate, va putea sa se urce pe cruce. Dar vrajmasia hulitoare ramâne la cuvinte grele si mintea slabita de mândrie refuza osteneala si se întoarce iar la nepasare. (Mintea trezita din nepasarea ei se poate urca pe crucea mântuitoare, altfel oricum tot va patimi chinuri, dar chinurile unei cruci care n-o va duce la viata vesnica caci nu va vedea în ea acceptarea jertfei de sine aduse lui Dumnezeu pentru nepasarea anterioara, ci se va încapatâna sa-l ignore pe Dumnezeu si sa nu ceara mila Lui.) Acestia sunt cei doi tâlhari pe care Domnul Iisus Hristos i-a desfacut de prietenia întreolalta, unul prin hula despartiu-se de nadejde, iar celalalt a staruit rugîndu-L pâna ce L-a auzit zicând: “Astazi vei fi cu Mine în rai”. Acesta este cel ce-a ajuns dupa ce-a practicat tâlharia sa manânce în rai din pomul vietii.

·        Cel ce voieste sa vina la odihna Domnului si sa nu fie biruit de vrajmasi se desparte de oameni în orice privinta spre a nu critica pe vreunul, a lauda, a îndrepta, a ferici pe cineva, a supara în vreo privinta pe aproapele, a observa scaderile lui, a nu lasa vreun ac de dusmanie în inima lui si a supune voia sa neînteleptului. De vei face asa, te vei cunoaste pe tine si vei întelege ceea ce te vatama. Însa cel convins de dreptatea lui si tine mortis la parerile si la voia lui nu poate scapa de dusmanie, nici nu se poate odihni si nici nu vede ceva din cele ce-i lipsesc.

·        Sa nu înveti pe cineva de nu ti-o cere, iar de ti-o cere, spune-i adevarul dupa Dumnezeu chiar cu pretul de a suferi moartea pentru aceasta caci asa se arata omul liber pentru Dumnezeu.

·        Spunea avva Isaia despre dorinta de a-l învata pe aproapele: “De unde stiu eu ca am primit porunca de la Dumnezeu sa spun altuia – Fa aceasta sau aceea? Cât eu ma aflu în pocainta pentru pacatele mele?” De-ti cere totusi cineva învatatura spune-i adevarul chiar de-ar fi sa suferi si moartea pentru aceasta. De se va întoarce iarasi la tine, întrebându-te acelasi lucru deoarece nu pune toata râvna pentru a învata serios, taie-l de la tine, caci unul ca acesta omoara sufletul tau. Caci este mare lucru pentru om sa-si lase voia si îndreptatirea sa, pe care o socoteste dupa Dumnezeu, si sa pazeasca cuvântul celui ce-l învata dupa voia lui Dumnezeu.

·        De-ti spune cineva cuvinte nefolositoare sa nu le asculti nici o clipa ca sa nu-ti vatami sufletul tau. Sa nu te împiedice motivul cum ca s-ar supara acela ca nu asculti cele spuse de el si sa-ti zici ca vei asculta dar n-ai sa le primesti în inima, caci nu esti mai presus de primul om zidit pe care L-a facut Dumnezeu cu mâna Lui si pe care nu l-a folosit negrija. Fugi deci degraba si sa nu voiesti nicidecum sa-l asculti, dar ia seama ca nu cumva fugind cu trupul sa voiesti sa cunosti cele spuse, caci de auzi cât de putin dracii nu se vor multumi numai cu atât, ci te va pravali în groapa pierzarii.

·        Din cele ce le vad, câstigul, cinstea si odihna, îl razboiesc pe om pâna la moarte.

·        A-l învata pe aproapele este o cadere a sufletului si a voi sa-l readuci la firea cea buna arata o boala grea a sufletului (pentru ca se manifesta o mare încredere în sine a celui ce întreprinde sa-l învete pe altul).

·        A judeca un membru al Bisericii înseamna a dispretui un madular al lui Hristos sau a lupta un madular al trupului Lui împoriva altuia. Fiecare madular însa trebuie sa ajute alte madulare. Fiecare madular însa trebuie sa ajute alte madulare.

·        Toti suntem ca într-un spital: unul este bolnav de ochi, altul are o buba si câte alte slabicini mai sunt. Unele din ele sunt vindecate dar când omul manânca ceva din cele ce-l vatama, iarasi apare boala. Asa este si cu cel ce aflându-se în pocainta, judeca sau dispretuieste pe careva. Oare cei din spital, suferind de diferite neputinte, nu vor gândi fiecare la boala sa, caci zacând toti în spital se pazeste fiecare precum i-a spus doctorul.

·        De te-ai predat lui Hristos, pentru ce mai voiesti sa umbli iarasi în lume? Nu te atinge, nu gusta, nu te folosi de ceea ce te-ai lasat, odata ce-ai pornit pe aceasta cale, caci de ai averi si vii, de ce nu ti-ai luat si femeie? Daca ai murit cu Hristos prin Botez si ai înviat cu El prin credinta, cauta cele de sus unde este Hristos, nu cele de pe pamânt. De voiesti sa împaratesti cu Hristos pazeste poruncile Lui. Pazeste-te pe tine pâna la moarte sa nu ai prietenie cu cei tineri.

·        Sa-ti pazesti ochii când îti îmbraci hainele si sa nu bagi mâna în sânul tau caci multe patimi ascunse are trupul!

·        De esti îmbiat cu vin , ia doar trei pahare si sa nu calci cumva porunca din prietenie (unii batrâni sunt de parere ca trei pahare deja este prea mult).

·        Sa nu locuiesti într-un loc unde inima ta se teme ca vei pacatui fata de Dumnezeu.

·        Sa nu-ti neglijezi rânduiala pravilei pentru ca sa nu cazi în mâinile vrajmasilor tai.

·        Sileste-te la meditarea Psalmilor pentru ca aceasta sa te pazeasca de robia întinaciunii.

·        Iubeste toata patimirea neplacuta si patimile vor fi umilite.

·        Nu cauta sa vezi cât de mare te-a facut vreo fapta, sau cât ai crescut prin ea; deci nu pune pret pe ea.

·        Sa nu descoperi înaintea tuturor gândurile tale ca sa nu pricinuiesti sminteala fratelui tau. Descopera gândurile tale parintilor tai ca harul lui Dumnezeu sa te acopere.

·        Nu descoperi oricui gândurile tale, ci numai celor pe care i-ai probat ca sunt duhovnicesti.

·        De vezi vreo sminteala, dar nu de moarte, la fratele tau, nu-l dispretui ca sa nu cazi în mâinile vrajmasilor tai!

·         Fereste-te sa nu te lasi robit de cele în care ai pacatuit, ca sa nu se împrospateze în tine!

·        Nu fi iubitor de cearta ca sa nu se salasluiasca în tine tot raul!

·        Preda inima ta spre ascultarea parintilor tai si harul lui Dumnezeu va locui în tine.

·        Nu te face întelept de la tine ca sa nu cazi în mâinile vrajmasilor tai!

·        Obisnuieste-ti limba sa spuna: “Iertati-ma” si smerenia va veni pe nesimtite le tine.

·        Nu fugi de osteneli si ti se va da repede linistea. Cu cât te ostenesti mai mult în cele bune, cu atât îti vine mai repede si mai sigur odihna si linistea de la Dumnezeu. Te faci prin cele bune liber de grija de tine, te faci indiferent la necazuri si apoi mai ai si multumirea binelui facut.

·        “Orbii vad”, înseamna ca cel ce priveste lumea aceasta cu nadejde este orb; dar daca paraseste aceasta nadejde desarta si priveste la cea adevarata, a vazut. (De fapt cel ce priveste lumea aceasta cu nadejde este orb. Daca nu cunoaste decât realitatea terestra nu întelege ca aceasta înseamna a nu avea de la ea decât moartea definitiva si neîntelegînd aceasta este orb. Cel ce însa are nadejde într-o viata deosebita de lume, vede realitatea.) La fel “schiopii umbla” înseamna ca cel ce voieste pe Dumnezeu si iubeste cugetarile trupesti ale inimii este schiop, iar daca le paraseste pe acestea pe acestea si iubeste pe Dumnezeu din toata inima, umbla. (Cel ce ramâne la lumea aceasta este schiop adica nu se poate misca din lumea aceasta, dar cel ce iubeste pe Dumnezeu poate umbla nemairamînînd paralizat în ea, se misca din ea.) “Surzii aud”, înseamna ca fiind cineva în împrastiere este surd prin robie si uitare dar de se aduna în cunostinta, aude. (Cel împrastiat cu mintea nu aude glasul lui Dumnezeu, care-i arata drumul spre El si trebuinta de a-L urma. Nu aude ceea ce este esential pentru viata lui – toate se confunda în auzul acestuia.)

·        Fierea pe care a baut-o Mântuitorul pentru noi este pentru a nimici toata pofta cea rea din noi ca sa ne închidem gurile noastre, sa nu îngaduim poftelor sa iasa din trupul nostru si sa se împlineasca. Otetul baut este pentru a stinge toata îndrazneala si toata tulburarea desarta. Scuipatul primit pentru noi este pentru a stinge toata vointa de-a place oamenilor si iubirii slavei de la oameni. Ceasul al saselea când s-a rastignit întru acreala inimii împotriva pacatului pentru mântuirea noastra, este chin pentru noi spre a ne întari împotriva a toata lenevia si lipsa de curaj pâna ce va muri în noi pacatul dupa cum s-a scris: “prin cruce a omorî pacatul si vrajmasia în El” (Efeseni 2,16) (A suporta pacatul pe care si l-a însusit în sensul ca a luat vina pentru pacatul nostru, deci si acreala fata de el, ca vrajmasie împotriva altora. Toate acestea le-a omorî. Traia aceste simtiri ale noastre fara sa fie autorul lor personal ca sa le omoare, sau sa-si produca simtirea ca le-a omorî, ca sa ne transmita si noua aceasta simtire.)

·        Cel ce plânge, de aude cuvinte, nu zice de ele bine sau rau, de sunt bune sau rele caci auzirea lor nu este primita. Nu ia aminte la cei multi de sunt buni sau rai, de sunt altii legati împreuna cu el, nu ia aminte la ei nici nu cugeta împreuna cu ei la ce au facut “caci fiecare poarta povara lui” (Gal. 6,5). Atras sa-si ascunda fata întunecata, nici un om nu pune vreun cuvânt pentru ea (celui cu fata întunecata, necomunicativa nu-i cere sa si-o arate). De frica chinurilor marturiseste cele ce le-a facut socotindu-se vrednic sa fie judecat pentru cele ce le-a savârsit.

·        Fara efortul de a face fapte bune, inima se împrastie în tot felul de înduri, iar împrastierea aceasta aduce uitarea datoriei de-a face binele. Uitarea poate apoi înainta pâna la întunecarea totala a cugetarii, omul nemaifiind preocupat de un sens al vietii sale si al lumii. La starea aceasta ajunge cel ce-si plânge simplu, într-un oarecare interval de timp pacatele, netrecând la faptele bune contrare pacatelor. Iar aceasta împrastiere, uitare si întunecare este însotita si de o uscaciune sporita a inimii.

·        Pâna ce n-am trecut de la plânsul pentru pacate, la faptele care sa le împutineze, nu pot transmite nici eu altora o influenta buna, adica darul meu în acest sens, chiar daca-i rog sa-l primeasca. Pentru ca nu ma vad înca pe mine însumi odihnit prin ele, deci în stare sa-l comunic. N-am ajuns la aceasta descoperire a mea pentru mine si pentru altii, nici printr-o durere extrema pentru pacatele mele, sau printr-un vierme care îmi musca neîncetat inima pentru ele – sunt într-o stare ambigua.

·        Când manânc ma caiesc, dar cainta mea nu este adevarata – e aceiasi stare de ambiguitate a celui ce începe sa traiasca nemultumirea starii sale pacatoase, dar n-are înca curajul s-o paraseasca. Mâncarea produce celui ce se afla înca în pacate placere dar începutul nemultumirii cu ele îl face sa se caiasca de placerea mâncarii, dar nu sa se ridice deasupra ei.

·        Cugeta la tine însuti în fiecare zi ce patima ai biruit înainte de a-I arata cele ce le ceri. Precum pamântul nu poate da rod fara samânta si apa, asa nu poate omul sa se pocaiasca fara smerita cugetare si osteneala trupului.

·        Prin amestecarea undelor vazduhului înfloreste samânta, iar omul înfloreste prin porunci iar mintea lui prin pazirea poruncilor lui Dumnezeu.

·        Credinta în Dumnezeu si frica de el se arata în neîntristarea constiintei.

·        De se seamana în tine placerea curviei când sezi în chilia ta, ia seama si opune-te gândului spurcat ca sa nu te rapeasca. Sileste-te sa-ti aduci aminte de Dumnezeu ca el ia aminte la tine si ca de cugeti ceva în inima ta, toate sunt descoperite înaintea lui.

·        Nu te grabi în rugaciunile tale ca sa nu te manânce fiarele.

·        Iubeste-i pe cei credinciosi, ca sa fii miluit prin ei; doreste-i pe sfinti, ca râvna lor sa te manânce.

·        Adu-ti aminte de Împaratia cerurilor ca dobândirea ei sa te atraga încet spre ea. Gândeste-te la gheena ca sa urasti faptele care duc la ea.

·        Sculându-te dimineata, în fiecare zi, gândeste-te ca vei da raspuns lui Dumnezeu despre toata fapta si nu vei pacatui fata de El iar frica lui Dumnezeu va locui în tine. Pregateste-te sa-L întâlnesti si vei face voia lui.

·        Cerceteaza-te pe tine aici în fiecare zi în ce-ai ramas în urma si nu te vei înfricosa în ceasul de nevoie al mortii.

·        Nu te crede pe tine credincios si statornic pâna la rasuflarea din urma. Sa nu te înalti cu cugetul ca esti bun caci te vei încredinta vrajmasilor tai (cine se încrede în sine, se încrede în sugestiile diavolului caci acesta îl face pe om sa se mândreasca cu faptele sale, sau ca a învins vreo patima.

·        Nu te încrede în tine cât timp esti în viata pâna ce n-ai trecut peste toate stapâniile întunericului. (Daca ai trecut peste toate stapâniile sau ispitele întunericului, nu te mai încrezi în tine care esti o dovada ca esti rob al unei stapânii a întunericului, al neobservarii ca nu esti prin tine liber de tot pacatul, ca esti înca supus egoismului si nepredat deplin lui Dumnezeu.)

·        Priveste frate cu trezvie la duhul care aduce întristare omului caci multe vânari le îndreapta spre tine pâna ce te face neputincios. Caci întristarea dupa Dumnezeu este bucuria de a te vedea pe tine în voia Lui. Ea este supararea vrajmasilor, caci cel ce-ti spune: “Unde ai sa fugi caci nu este pocainta?” este vrajmasul care spune aceasta omului pentru a-l face sa lepede înfrânarea. Dar întristarea dupa Dumnezeu nu i se opune omului, ci-i spune: “Nu te teme, vino iarasi (la mine)!” caci vazând ca omul este neputincios îl întareste iarasi spunându-i: “Ai inima cuminte fata de gândurile tale si acestea ti se vor usura”, câta vreme pe cel ce se teme de ele îl face sa se topeasca sub greutatea lor. Fiindca cel ce se teme de lucrarile lor, se arata ca e necredincios în Dumnezeu. Dar a nu se masura pe sine (a nu cauta sa constate la ce masura a ajuns) si a se avea pe sine necunoscut arata pe om ca nu e împins de patimile lui spre a-si împlini voile sale, ci ale lui Dumnezeu. Dar cel ce voieste sa-si spuna cuvântul lui în multe, arata ca frica lui Dumnezeu nu este în el. Caci frica lui Dumnezeu este pazitoare si ajutor al sufletului, întarire a voii launtrice de-a pierde pe toti dusmanii ei. (Întristarea dupa Dumnezeu are loc când se traieste la îndemnul vrajmasului faptul de-a nu avea pocainta si de-a parasi si de-a nu avea înfrânarea. Dar daca aceasta stare e o întristare dupa Dumnezeu, ea nu i se impune, ci simte pe Dumnezeu ca-l cheama la El si-i întareste inima împotriva gândurilor amintite ce-i vin de la vrajmasul. Numai cel ce se încrede în sine, masurându-si progresul nu se afla de fapt într-o legatura cu Dumnezeu, adica nu simte o întristare la ispita descurajatoare a vrajmasului de-a parasi înfrânarea. Deci e mai bine ca omul sa aiba o întristare la asemenea ispite si a socoti ca nu se cunoaste, decât a se masura pe sine cu încredere. Avem aici niste analize foarte subtile ale starilor paradoxale ale sufletului. Inima e constiinta plina de simtire a omului care-si poate vedea gândurile ca opuse ei.)

·        Exista patimi dar exista si virtuti, însa de suntem lenesi ne facem vaditi ca tradatori. (Pentru noi exista si virtuti si patimi pentru ca nu avem calitatea neschimbarii în bine. Numai Dumnezeu o are pe aceasta, dar ne este normala persistarea în virtuti. Însusindu-ne patimile ne facem tradatori ai lui Dumnezeu si a firii noastre iar acestea ni se întâmpla din lene – deci lenea nu ne este proprie firii.)

·        Barbatia inimii este un ajutor dat sufletului de-a fi dupa Dumnezeu, precum lenea este un ajutor al raului spre rau. Puterea celor ce voiesc sa dobândeasca virtutea sta în aceea ca de vor cadea nu-si pierd curajul ci se îngrijesc iarasi sa se ridice.

·        Uneltele virtutilor sunt ostenelile trupesti întru cunostinta; patimile se nasc din lenevie (nepasare).

·        Nejudecarea aproapelui este un zid ridicat întru cunostinta fata de cei ce ne razboiesc, iar judecarea lui darâma zidul întru necunostinta (Nejudecarea altuia este un zid care ma apara prin cunostinta adevarata de cei ce ma razboiesc caci nejudecarea altora este cunostinta adevarata a nevredniciei mele, iar judecarea altora darâma zidul meu de aparare prin necunostinta. A judeca pe altul înseamna a nu ma cunoaste pe mine ca nu sunt mai bun si deci n-am nici un drept sa-l judec).

·        Pazire limbii îl vadeste pe om ca este faptuitor, iar needucarea limbii îl arata departe de orice fapta buna. (Cine are grija de limba arata ca se sileste sa faca fapte bune, serioase, iar cel ce n-are grija de limba arata ca n-are virtutea care sa o stapâneasca. Omul care a întarit binele în sine nu vorbeste fara rost, vorbaretul, flecarul arata ca nu este întarit în cele bune, nici nu este preocupat de ele.)

·        Mila naste trecerea cu vederea prin cunostinta a greselilor altora si conduce la iubire, iar lipsa de mila vadeste împietrirea inimii. (Mila ne face sa trecem cu vederea greselile altora cunoscându-ne pe noi însine supusi pacatelor. Ea ne conduce la iubire; iar lipsa milei înseamna lipsa virtutii.)

·        Nevointa sufletului consta în a urî împrastierea, iar a trupului consta în saracie. Caderea sufletului se arata în iubirea împrastierii, iar îndreptarea lui în linistea unita cu cunostinta.

·        Somnul pe saturate este tulburarea trupului, iar privegherea cu masura este mântuirea inimii. Somnul mult îngroasa inima, iar privegherea cu masura o subtie, dar mai bine este sa dormi în tacere si întru cunostinta decât a priveghea întru desertaciune. (În mod paradoxal somnul pe saturate aduce tulburare si zapaceala în trup si apoi prea multa odihna trupeasca naste pofte si patimi. Somnul mult îngroasa inima, îl face pe om lipsit de sensibilitate, însa privegherea cu masura îl sensibilizeaza în lupta cu patimile.)

·        Plânsul fara tulburare alunga relele.

·        Nejignirea constiintei aproapelui naste smerita cugetare. (Când nu ranesc constiinta altuia arat ca nu ma socotesc a fi mare lucru si practicând continuu aceasta comportare sporesc în smerita cugetare.)

·        Slava de la oameni naste si întareste mândria.

·        Cautarea mâncarurilor placute trezeste cu usurinta patimile, împodobirea trupului este o catastrofa a sufletului iar îngrijirea lui cu frica lui Dumnezeu este buna.

·        Pazirea gurii trezeste întelegerea celor duhovnicesti: când gura ta tace întru cunostinta, iar poliloghia naste teama si prostia.

·        A renunta la voia ta în favoarea aproapelui înseamna ca mintea ta vede virtutile lui, iar a tine la voia ta fata de cea a aproapelui arata necunostinta. (A afirma voia ta mai mult decât a altuia este semn clar ca esti stapânit de ignoranta. A afirma voia ta, înseamna ca nu-ti cunosti patimile, limitarile si slabiciunea.)

·        A spune gândurile tale lumesti altora înseamna ca vrei sa te impui ca sa câstigi slava lumii. Când le spui însa parintilor duhovnicesti, le spui aratând ca le dezaprobi si vrei sa fii întarit în dezaprobarea lor si atunci scapi de ele.

·        Înaintea tuturor virtutilor este smerita cugetare, înaintea tuturor patimilor este lacomia pântecelui.

·        Sfârsitul virtutilor este dragostea, iar sfârsitul patimilor este îndreptatirea de sine. (A se îndreptati cineva pe sine, înseamna a îndreptati tot ceea ce face, deci si orice rau.)

·        Cel ce nu se critica pe sine nu poate suporta mânia altora. (Cel în stare sa se critice pe sine suporta fara greutate mânia altora.)

·        A iubi lumea ca trebuitoare face sufletul sa se întunece, iar a nu vedea nici o trebuinta de ea aduce cunostinta.. (Cel ce socoteste lumea trebuitoare nu vede ca totul vine de la Dumnezeu, deci n-are cunoastere adevarata.)

·        Împaca-te cu toti ca sa ai îndrazneala la rugaciune.

·        Iubirea ostenelii este ura fata de patimi, iar lenea le aduce pe nesimtite. (Osteneala alunga patimile, lenea le atrage. Lenea te face sa uiti datoria de a face binele, sau uitarea aduce lenea de a face binele.)

·        Cel ce are moartea aproape în asteptarea lui nu pacatuieste mult, dar cel ce o vede departata în timp se va împleti cu multe pacate. Cel ce zice: “Mai am pâna voi ajunge la sfârsit”, s-a înfratit cu dulcea patimire.

·        Primeste sfatul Parintilor si vei trai tot timpul în odihna.

·        Ia seama la tine, si daca gândul îti spune ca fratele tau este suparat pe tine sa nu-l dispretuiesti ci pune-i metanie cu glas întristat pâna-i vei risipi amaraciunea. Ia seama sa nu fii cu inima uscata fata de frati, caci toti traim sub sila vrajmasului.

·        De locuiesti cu fratii sa nu poruncesti nimic, ci osteneste-te împreuna cu ei.

·        De te tulbura dracii în privinta hranei, a acoperamântului ori pentru saracie, ispitindu-te cu vreo osândire, sa nu te învoiesti, ci preda-te lui Dumnezeu cu toata inima si Acesta te va odihni.

·        De te necajeste pizma, adu-ti aminte ca suntem madulare ale lui Hristos si ca cinstirea si osândirea aproapelui sunt ale noastre ale tuturor si te vei odihni. (Daca ma gândesc ca toti suntem madulare a aceluiasi trup al lui Hristos, nu-l voi mai pizmui pe cel pe care-l vad mai cinstit decât mine, caci toata cinstirea adusa unui madular are efect asupra trupului întreg, deci si asupra sa. Nici nu-l voi osândi pe altul, ca sa nu sufar si eu de osânda ce i-o aduc, fiind madular al aceluiasi trup.)

·        De te necajeste vorbirea de rau a fratelui tau si auzind unele ca acestea te vei întrista, ocoleste sa-i raspunzi si te vei odihni.

·        Daca dispretuirea din partea aproapelui razboieste inima ta împotriva lui, gândeste-te ca Dumnezeu te lasa în mâinile vrajmasilor pentru a te face destoinic în lupte si te vei linisti. (Dumnezeu te lasa prin dispretuirea din partea aproapelui supus ispitei vrajmasului, ca sa-ti dea prilej sa rabzi fara suparare aceasta încercare.)

·        Daca placerea femeilor îti este foarte dulce, gândeste-te la cele ce-au murit de la început si pâna acum, unde s-au dus, si astfel te vei odihni.

·        De toate ispitele ne scapa discernamântul, comparând si deosebind, dar este cu neputinta sa dobândim discernamântul daca nu ne straduim mai întâi în urmatoarele: întâi linistea, linistea naste nevointa, nevointa naste plânsul, plânsul naste frica de Dumnezeu, aceasta naste smerenia, smerenia naste prevederea, prevederea naste iubirea, iubirea naste sufletul sanatos si nepatimitor. Din toate acestea omul cunoaste ca nu e departe de Dumnezeu. Deci, cel ce voieste sa ajunga la aceste cinstite virtuti sa fie fara de grija fata de orice om si sa se pregateasca de moarte. Si de câte ori se roaga, sa înteleaga ceea ce-l desparte pe el de Dumnezeu si o va înlatura si va dispretui toata lumea.

·        Cere cu toata puterea ta de la Dumnezeu sa trimita frica de El ca prin dorirea lui Dumnezeu sa piara toate patimile ce razboiesc bietul suflet voind sa-l desparta de Dumnezeu ca sa-l stapâneasca pe el.

·        Sa nu cauti sa te odihnesti cât esti cu trupul în razboi cu patimile, nici sa te încrezi în tine daca te vezi odihnit în vreo vreme de patimi. Deoarece le opresc pe ele cu viclenie pentru o vreme, gândind ca poate omul socotind ca si-a desfacut inima de ele si ca se odihneste, pot sa sara deodata asupra bietului suflet si sa-l rapeasca ca pe o vrabie. O fac aceasta gândind ca de-l vor face pe om sa se vada mai tare ca el în orice pacat, îl vor umili fara mila, facându-i mai grea iertarea ca pentru cele de la început pentru care s-a rugat sa fie iertat.

·        Negrija de om este absenta vointei de-a fi laudati de oameni. Vreau sa dau omului toata atentia, dar nu vreau sa a nici o atentie de la el. La aceasta dispozitie pot ajunge daca ma gândesc ca moartea apropiata face toate cele pe care le ofera lumea fara importanta.

·        Domnul nostru Iisus Hristos cunoscând marea lor cruzime si îndurându-se de neamul omenesc a poruncit: “Privegheati în orice clipa ca nu stiti în care ceas va veni furul.” Sa priveghem ca nu cumva sa vina si sa ne gaseasca pe noi dormind! Învatându-i pe ai Sai, le-a spus: “Luati seama, sa nu se îngreuneze inimile voastre de mâncare, de bautura si de grijile vietii acesteia si sa vina peste voi fara de veste ceasul acela.” (Luca 21,34) Stiind ca cei rai sunt mai tari ca noi si aratându-le celor ce-L urmeaza ca puterea este a Lui, deci sa nu se teama, le-a spus: “Iata, Eu va trimit ca pe niste oi în mijlocul lupilor.” Dar le-a poruncit sa nu ia nimic pe drum, caci deoarece nu aveau ceva de-a lupilor, acestia nu puteau sa-i manânce pe ei. Iar întorcându-se ei sanatosi dupa ce-au pazit porunca, s-a bucurat împreuna cu ei multumind lui Dumnezeu Tatal pentru ei. Apoi le-a întarit zicându-le: “Am vazut pe Satana ca un fulger din cer. Iata, v-am dat voua putere sa calcati peste serpi si scorpii si peste toata puterea vrajmasului si nimic nu va va vatama.” Deci apostolilor Lui le-a dat stapânirea si puterea sa pazeasca si sa împlineasca poruncile lui cu teama. Dar aceste cuvinte nu sunt date numai acelora, ci tuturor care vor sa-L urmeze, caci iubindu-i pe ei, le-a spus cu iubire desavârsita: “Nu te teme turma mica! Caci a binevoit Tatal vostru sa va dea voua Împaratia” si “Vindeti averile voastre si dati milostenie, si veti avea pungi neînvechite si comori neîmputinate în ceruri.” Dupa ce au pazit ei si acest cuvânt le-a spus: “Pacea Mea va dau voua, pacea Mea las voua”…….Cel ce voieste sa manânce si sa bea la masa Lui, sa se suie cu El pe cruce, iar crucea lui Iisus este înfrânarea de la orice patima pâna ce le desfiinteaza.

·        Sa ne ferim de întristare unita cu vointa de-a ne masura pe noi ca sa vedem cât de mari suntem, ca si de cea adusa noua de ocara altora sau de faptul de-a ne vedea legat numele de evenimentele deosebite ale lumii caci acelea nasc întristarea.

·        Nu-si cunoaste cineva pacatele pâna ce nu se desparte de ele, caci pâna ce le savârseste omul cu placere nu cunoaste pe Dumnezeu fata de care anumite fapte sunt condamnate. În panteism nu exista pacate, de aceea nici smerenie, rugaciune sau plâns pentru ele. Tâlharul de-a dreapta a ajuns la toate acestea, cel de-a stânga ramâne în întuneric, nepasare si mândrie.

·        Trebuie razboite cu mintea în chip barbatesc si urâte toate cele vazute contrare fiecarui om si combatute cu ura cea mai amara pâna la capat. Si acestea sunt relele ce stapânesc pe toti fiii lui Adam: câstigul, cinstirea, odihna, lauda cu cele pe care le vom parasi, înfrumusetarea trupului ca sa fie curat si frumos, cautarea vesmintelor elegante. Acestea hranesc placerea pe care sarpele a aruncat-o în inima Evei. Din ele cunoastem ca suntem fiii lui Adam: din gândurile rele care ne-au facut pe noi dusmani ai lui Dumnezeu.

·        Daca te-ai facut copil dupa cuvântul Mântuitorului care zice: “Lasati copiii sa vina la Mine, ca a lor este Împaratia Cerurilor”, te-ai facut cu adevarat mireasa a lui si Duhul cel Sfânt al Lui te-a mostenit pe tine înca fiind în trup. Iar de nu, asteapta întristare si suspinare amara pentru ca rusinea si osânda te însotesc pe tine înaintea sfintilor. Cunoaste ca, precum fecioara sculându-se în fiecare zi de dimineata, nu e atinsa de alta grija decât de a se înfrumuseta pe sine pentru a place mirelui ei, pentru aceasta uitându-se de multe ori în oglinda, ca nu cumva sa afle ceva urât care sa-i strice aspectul, la fel sfintii au mare grija noaptea si ziua sa-si cerceteze faptele si gândurile si sa vada de sunt sub jugul lui Dumnezeu sau nu.

·        A se linisti omul în chilie este a se arunca înaintea lui Dumnezeu si a-si pune toata puterea împotrivindu-se oricarui gând rau al vrajmasului.

·        Lumea este împrastierea pacatului. (Pacatuieste împrastierea, sau împrastierea este pacat. Împrastierea este produsa de atentia exclusiva la lume, la cele ce ni le ofera lumea facându-ne sa uitam de Dumnezeu.) Lumea înseamna cele contrare firii sau a împlini cineva voile sale dupa trup. (Lumea în sens rau este întelegerea ei ca simplu mijloc de satisfacere a voii proprii privitoare la trup. Este independenta de Dumnezeu si reducerea trebuintelor doar la cele trupesti.) Lumea consta în a se socoti pe sine traind numai în veacul acesta. Lumea consta în a se îngriji cineva mai mult de trup decât de suflet; în a te lauda cu cele pe care în curând le vei parasi. “Lumea zace sub cel rau” (Ioan 5,19) si a mai zis Mântuitorul despre ai Sai ca i-a luat din lume. Din care lume i-a luat daca nu din toata împrastierea pacatului, deci cel ce voieste sa se faca ucenic al lui Iisus, sa fuga de patimi caci de nu le va desfiinta, nu poate sa se faca locas al lui Dumnezeu, nici nu vede dulceata dumnezeirii Lui daca nu se desparte de ele.

·        Lumea în sens îngust înseamna a cunoaste cineva pe Tatal, ci a pretui numai pofta trupului, a ochilor si trufia acestei vieti iar a nu cunoaste pe Tatal, înseamna a nu cunoaste pe Dumnezeu ca iubire deci a nu se putea împartasi nici el de iubirea lui Dumnezeu. Înseamna a reduce totul la niste placeri trupesti trecatoare, deci a nu cunoaste propriu zis un sens al existentei. Omul care nu-L cunoaste pe Dumnezeu îngusteaza lumea la dimensiunile în care se percepe pe sine, sau la relatiile sale ca fiinta redusa la ceea ce este trupesc si trecator în ea. Lumea ne îndeamna la pacat când o socotim ca pe o realitate în sine, deci opusa lui Dumnezeu. asa a folosit-o diavolul pentru a atrage pe Adam si Eva la pacat.

·        Numai pe cei ce nu sunt din lume îi pazeste Tatal de cel rau caci numai pentru ei se roaga Iisus Tatalui sa-i pazeasca; pentru cei ce sunt din lume nu se roaga tatalui sa-i pazeasca de cel rau, cum nu se roaga nici pentru lume în general. Prin aceasta arata ca lumea este a celui rau si de aceea si cei din lume sunt ai aceluia. Prin lume întelege aici Iisus lumea asa cum este cugetata de cel rau si de cei ce fac voia lui: o lume despartita de Dumnezeu si folosita exclusiv pentru pofte contrar voii lui Dumnezeu. De fapt Dumnezeu a dat omului prin libertate nu numai putinta de a-si însusi prin voia lor voia lui Dumnezeu, ci si putinta de a-si însusi voia celui rau. Aceasta pentru ca atât cel rau cât si omul pot sa cugete lumea nu numai ca opera a lui Dumnezeu si ca drum spre Dumnezeu, ci si ca existând prin ea însasi si închizând pe om în ea însasi ca pierind definitiv ca toate obiectele din ea. Cei ce nu cugeta astfel, ci vad în lume un drum spre Dumnezeu, cum este fiul Lui facut om. Acestia pot ajunge unde este Iisus, Fiul Lui.

·        În lumea vazuta ca despartita de Dumnezeu domneste moartea; de lumea astfel vazuta si traita trebuie sa ne despartim. Iar moartea domneste în lumea astfel vazuta, pentru ca nu traim în ea iubirea semenilor nostri. Despartirea egoista între noi ne slabeste spiritual si aceasta slabire a duhului nostru aduce inevitabil moartea trupului pentru ca aceasta slabire se datoreaza despartirii de Dumnezeu. De aceea spune Sfântul Ioan: “Cine nu iubeste pe fratele sau, ramâne în moarte.” Deci iata trei lucruri legate de lumea aceasta: despartirea de Dumnezeu, moartea definitiva, lipsa iubirii sau lumea unita cu Dumnezeu, biruirea mortii, iubirea.

·        Vorbeste si diavolul necontenit încercând sa ne convinga sa folosim lumea contrar voii lui Dumnezeu pentru egoismul nostru trupesc. Strâmba ratiunile lucrurilor prezentându-le ca mijloace de satisfacere a placerilor noastre trupesti, trecatoare. Dar se foloseste si Dumnezeu Cuvântul si apoi întrupat de cuvintele si de ratiunile cele drepte ale lucrurilor spre a-L vedea prin ele pe El, ca Creator, ca sa-l iubim pe el si sa întarim duhul nostru ca sa înaintam în unirea cu el. Atât cuvintele diavolului, cât si ale lui Hristos au în ele intentia si forta de a ne duce la fapte, nu au un scop teoretic.

·        Dar iata care sunt si cele ce nasc sfada si strica fara mila sufletul: flecareala, vorbirea sucita, schimbarea cuvintelor dupa placerea fiecaruia, îndrazneala, vorbirea ćn doi peri si oprirea cuvântului celuilalt. Sufletul care le are pe acestea este sterp de virtuti, deci nu fiti fara grija de viata voastra fratilor si nu dati mintii motiv pentru nici o lenevire în fapte caci aceasta va va lipsi de timpul trebuincios de a ajunge la odihna Fiului lui Dumnezeu care este smerenia în toate si renuntarea la rautate, la ura fata de orice om si neîncrederea în nici o fapta care nu este a lui Dumnezeu si pastrarea pacatului în fata ta si moartea fata de orice fapta a rautatii. Astfel Dumnezeu care nu este mincinos, va veni în ajutorul nostru prin îndurarile lui.

·        Vrajmasii nostri nu înceteaza niciodata sa ne surpe, deci nu neglija, nici nu-ti dispretui constiinta. Nu te încrede deloc în tine cum ca ai ajuns vrednic de Dumnezeu, ci vezi-te în tinutul vrajmasilor tai. (Vrajmasii îti vorbesc prin ispite soptind în sinea ta îndemnul la rele.)

·        Rabdarea raului întru cunostinta întelege nepasarile tale dinainte de ea, iar plânsul simturilor vindeca ranile produse de vrajmasii launtrici. (Suferirea raului cu constiinta ca acesta îsi are cauza în nepasarile anterioare te face sa întelegi gravitatea acelora. Tâlharul de-a dreapta întelege ca sufera pentru nepasarea de mai înainte fata de bine.) (Vrajmasii ne ispitesc prin înduri dar nu fara contributia simturilor care se afla în atingere cu cele din afara, de aceea lupta împotriva ispitelor launtrice este însotita de retinerea neplacuta si dureroasa a simturilor de a se bucura de placerea atingerii celei dinafara.)

·        Cunostinta sau constiinta luptând împotriva ispitelor launtrice naste virtutile si în acelasi timp le pazeste. Nu exista lupta împotriva patimilor care întuneca si pentru virtutile care lumineaza sensul vietii fara cunostinta si constiinta acestui sens. Aceasta cunostinta naste virtutile si le pazeste.

·        A afla multumirea în vremea ispitei întoarce ispitele ce vin spre cele dinapoi si a nu crede ca osteneala ta place lui Dumnezeu îti pregateste ajutorul Lui ca sa te pazesti. Caci cel ce-si da inima sa ca sa ceara ajutorul Lui cu adevarat nu poate sti de a placut lui Dumnezeu fiindca pâna ce constiinta îl mustra pentru unele fapte contrare firii, este strain de libertate. Pâna ce este cel ce-l mustra, este si Cel Ce-l judeca si pâna ce se simte cineva osândit nu se poate vorbi de libertate pentru el. Daca rugându-te, deci, te vezi pe tine neosîndindu-te pentru nimic, esti cu adevarat liber si ai intrat în odihna lui Dumnezeu dupa voia Lui. (Sa nu fii multumit ca ai rezistat ispitei care te-a luptat caci aceasta te face sa te încrezi si sa slabesti lupta, ceea ce-ti aduce din nou ispita pe care crezi ca ai biruit-o. Numai când ajungi sa nu te mai încrezi în tine faci un efort mai mare si ceri cu mai multa staruinta ajutorul lui Dumnezeu, iar El îti da acest ajutor. Sa nu crezi ca cererea ajutorului lui Dumnezeu de catre tine a placut Lui si El ti-a dat acest ajutor cu adevarat, caci nu poti fi sigur ca este asa. De crezi ca este asa, te încrezi în tine si încetezi a-L mai ruga fierbinte pentru ajutorul Lui. Pâna ce te mustra constiinta pentru ceva contrar firii, ea te si judeca. Esti sub judecata ei, nu esti nicidecum liber sau nesupus osândei. Însa n-avem voie sa ne închipuim ca am fi liberi de osânda înainte de judecata din urma a lui Dumnezeu; numai atunci ni se va da libertatea adevarata pentru ca vom trai deplin iubirea lui Dumnezeu.)

·        A judeca cineva pe aproapele, a-l nesocoti, a-l dispretui în inima sa , a-l bârfi, a-l certa cu mânie si a-l defaima, îl face pe unul ca acesta strain de mila de care se fac partasi sfintii, odata cu virtutile vrednice de cinste. Unele ca acestea desfiinteaza ostenelile pe care le face omul si pierde roadele cele bune ale lor, caci de zice cineva: “Îmi plâng pacatele mele” dar face din acestea, se amageste pe sine si este fara de minte.

·        Cel ce cauta linistea si nu se îngrijeste sa taie în ea patimile, este orb în ceea ce priveste cele duhovnicesti.

·        Cel ce lasa pacatele sale si se îngrijeste sa îndrepteze pe altul se leneveste în cererea din toata inima si este lipsit de rugaciunea catre Dumnezeu întru cunostinta.

·        Aceasta este barbatia omului: sa se lupte cu pacatele lui de mai înainte de care se roaga sa fie iertat cerând sa nu mai fie câstigat iarasi de ele, fie cu inima , fie în simturi, fie în faptele sale.

·        Daca nu domneste amintirea pacatelor neîncetat în inima lui si aceasta nu-l întoarce de la toate cele din lume, ca sa nu-l stapâneasca, nu se poate înfrâna de la pacatele lui si nu se poate simti satul de ele. Apoi, peste toate acestea nici nu se va putea retine sa nu judece faptura lui Dumnezeu caci fapta celor ce plâng cu adevarat, cu mintea si cu simturile lor prin aceste fapte vazute, este sa nu-l judece pe aproapele si a raspunde cu rau, înseamna a fi departe de plâns.

·        A te face robul a ceva din lume producându-ti închipuiri importante despre ceea ce te leaga de ea înseamna a nu întelege lumea în adevaratul ei sens ca opera supusa lui Dumnezeu, sau despre ceea ce este ea cu adevarat în mizeriile ei care sfârsesc cu moartea fiecarui om. Este a nu vedea ca ea nu este deloc singura si ultima realitate. A da importanta prea mare vreunui element al creatiei este orice judecata gresita care o are cineva despre ceva din lume, sau despre oameni. Aceasta este o amagire care conduce la greseli pentru ca nu esti în stare sa cunosti exact realitatea înconjuratoare si esti prin aceasta si lipsit de smerenie.

·        A voi sa cunosti un lucru care nu este al tau este o rusine si o lipsa de învatatura, o robie grea care nu-ti îngaduie sa cunosti pacatul tau.

·        Când îmi spui de altul ca este rau sau mai rau ca tine, judecându-l, te faci pe tine mai rau ca el.

·        De te osândeste cineva si suferi, nu este în tine plânsul adevarat. (Plânsul adevarat este cel pentru pacatele tale, pentru insuficienta ta. Dar de plângi pentru ca te simti ofensat, nu suferi cu adevarat de slabiciunea ta, de pacatul tau si acest plâns nu te îndrepteaza.)

·        De se întâmpla cu tine o fapta de dare si luare si te vor lipsi unii de ceva si te vei supara, nu este în aceasta frica lui Dumnezeu. De vor spune vreunii cuvânt împotriva ta si te tulburi nu este acea frica nici în aceasta. De te înjura vreunii si te doare nu este nici aici. De alergi la cei slaviti ai lumii dorind prietenia lor, nu este nici aici. De vor vorbi vreunii cu tine si vei voi sa le opui cuvântul tau, si aici gresesti, iar de se vor trece cu vederea cuvintele tale si te va durea esti departe de sanatate caci toate acestea îl arata pe omul cel vechi ca traieste si stapâneste, ca nu sunt aici cele ce-l razboiesc pe el, nici plânsul adevarat al celui în care lucreaza Dumnezeu.

·        Întristarea pentru pacate face mintea sa câstige simturile trupesti si le stapâneste, dar ea pazeste simturile spirituale ale mintii prin care aceasta intuieste întelesurile lucrurilor.

·        De orice purtator de venin pe care-l vede cineva, fuge cu frica, dar sufletul nerusinat si netrebnic ramâne în toate cele ce-l omoara si nu se fereste, nici nu se desparte de ele, ci se îndulceste si se încrede cu inima în ele, de aceea îsi cheltuieste vremea în zadar, ramânând sterp.

·        Pe calea virtutilor sunt si caderi, este si vrajmasie, prefacere si schimbare, sunt masuri, este micsorare, descurajare, bucurie, durere a inimii, propasire si sila. Este o calatorie care nu are oprire, iar nepatimirea este departe de toate acestea si nu are nevoie de ceva caci este în Dumnezeu si Dumnezeu în ea. (Este o remarcabila definitie a nepatimirii: ea este în Dumnezeu si Dumnezeu este în ea – deci are totul, nu este lipsita de nimic. În patimi doresti cu ardoare ceva, esti supus lor, n-ai liniste; în nepatimire ea este iubirea desavârsita caci iubirea are în ea toata libertatea. Dumnezeu este fara nici o patima caci nu este supus la nimic si nu este marginit.) Teama de vreo patima este departe de nepatimire si pâna ce se urca în cineva vreo învinovatire, este departe de nepatimire. Multi oameni necercati au crezut ca au ajuns la ea aflându-se înca patimile în sufletul si trupul lor nefiind înca deplin curatit, de aceea s-au abatut de la calea cea buna.

·        Hristos ne cere toate calitatile amintite ale poruncilor ca sa intram în Împaratia cerurilor, dar sa le câstigam pe acestea prin constiinta si straduinta. Ne cere “sa ne facem ca pruncii”, sa redevenim ca ei dupa ce ne-am departat de calitatile lor prin ispitele vietii. Trebuie sa redevenim ca pruncii dar prin lupta constienta cu vicleniile lumii si aducând copilariei constiinta despre bunatatile ce le au copiii, ca simplu dar. Prin constiinta si printr-o vointa slaba se actualizeaza potentele pacatoase ale omului, dar prin constiinta si printr-o sporita cunoastere si printr-o vointa întarita sunt învinse pacatele cu actualizari ale acelor potente. Cuvântul lui Iisus prin care ne cere sa ne facem ca pruncii trebuie sa ne umple de teama si teama aceasta trebuie sa fie o forta pentru a-l împdini caci zicând : “Amin”, Iisus a spus ca acesta este adevarul, iar adevarul este El însusi. Fiti convinsi despre necesitatea a ceea ce va cer pentru ca adevarul acestui fapt este întemeiat de Mine Care sunt Adevarul prin excelenta. Nerespectând ceea ce va spun, nu Ma respectati pe Mine.

·        Sufletul se aseamana cu fierul care când este neîngrijit se acopera de rugina, dar când se pune în foc, focul îl curata si cât timp este în flacara nimic nu se poate atinge de el pentru ca este arzator. Asa este si sufletul: cât timp ramâne cu Dumnezeu si se ocupa de El, se face foc si ard toti vrajmasii lui care îl fac sa rugineasca în timpul cât este neîngrijit dar Dumnezeu îl curata si-l face nou ca pe fier încât nu se mai îndulceste cu ceva din cele ale lumii, ci se odihneste în firea lui de care s-a învrednicit si în care se afla mai înainte. Iar de paraseste firea lui, moare caci asa mor si animalele care din fire traiesc în apa când sunt scoase pe uscat, asemenea si pasarile cât timp zboara sunt neprimejduite, dar când coboara pe pamânt se tem sa nu fie vânate. Asa este si sufletul: când paraseste firea lui moare îndata, deci cei ce s-au facut vrednici si si-au însusit darurile dumnezeiesti vad lumea ca o închisoare si nu voiesc sa ramâna în întunericul ei ca sa nu moara. Nu poate sufletul acela sa mai iubeasca lumea chiar de-ar voi, caci îsi aminteste de începutul lui pe care l-a avut înainte de a se hotarî el însusi sa ramâna în Dumnezeu. Si stie ce i-a facut lumea si cum l-a facut pustiu. (Lumea a facut sufletul pustiu caci l-a coborât sub nivelul lui firesc care este viata în Dumnezeu, de aceea a ramâne sufletul exclusiv în lume., înseamna a muri caci lumea îi da o viata finita, însa sufletul este facut cu aspiratia dupa viata infinita si vesnica.)

·        Pazeste-ti inima si sa nu te lenevesti zicând: Cum pot sa pazesc poruncile si virtutea fiind pacatos si slab? Caci când paraseste omul pacatele sale si se întoarce la Dumnezeu , pocainta sa îl renaste. Este ceea ce spune Apostolul: “Precum am purtat chipul celui pamântesc, sa purtam si chipul celui ceresc.” (I Cor. 15,49) Vezi ca s-a dat omului sa se schime prin pocainta si sa devina prin ea întreg nou? (Eu-l sau subiectul ramâne acelasi, ca o anumita permanenta a acelei constiinte dar chipul sau îmbracamintea sau pecetea se schimba. Aceasta înseamna o anumita dualitate a omului. Pe de alta parte omul poate deveni din vechi nou, dar pe de alta ramâne într-o entitate ca subiect. Se schimba, dar cel neschimbat are o continuitate cu cel dinainte. Schimbarea unita cu identitatea subiectului înseamna pocainta.) Câta vreme pruncul se afla la sânul mamei, aceasta îl pazeste de tot raul, iar când plânge îi îmbie sânul ei si-l loveste usor peste fata potrivit cu puterea lui ca sa-l faca sa primeasca laptele ei cu frica si sa nu-si tina inima încapatînata. Apoi, fiindca plânge i se face mila de el fiindca îl iubeste si-l mângâie cu dragalasenie pâna ce primeste sânul ei. De i se arata pruncului aur, argint, margaritare sau orice lucru al lumii, el ia aminte la ele, dar aflându-se la sânul mamei, le trece cu vederea pe toate ca sa se împartaseasca de laptele ei. Apoi nici tatal nu-l bate pentru ca nu munceste sau pentru ca nu pleaca la razboi cu dusmanii lui fiindca este mic si nu poate, are picioare dar nu poate sta pe ele, are mâini dar nu poate tine arma în ele. Astfel îi arata îndelunga rabdare pâna ce creste, iar când a crescut putin si vrea sa lupte cu altul si acela îl rastoarna jos, tatal lui nu se mânie stiind ca este copil, dar dupa ce ajunge barbat si îsi arata râvna lui dusmanind pe vrajmasii tatalui sau, acesta îi încredinteaza cele ale sale fiindca este fiul sau. Dar daca dupa toate ostenelile pe care parintii le-au depus pentru el, acesta înaintând în vârsta îsi uraste parintii si nu vede binefacerile lor ci se împrieteneste cu dusmanii lor, ei îsi retrag iubirea de la el si prin aceasta îl scot din casa lor si nu-i mai dau mostenirea.

·        Omul are nevoie de un mare discernamânt si de taiere a toata voia trupeasca, sa fie treaz si cu luare aminte în toate caile lui ca sa nu rataceasca si sa cada în mâinile vrajmasilor pocaintei caci afirmarea dreptatii proprii o sfâsie pe aceasta. Judecarea celor pacatosi o alunga, dispretuirea celor lenesi îi împiedica aparitia caci s-a scris în Pilde: “Toate cararile ei sunt strâmte si cea lenesa n-a mâncat bucate. A facut barbatului ei câte doua haine de vison si purpura. Este ca o corabie ce face negustorie, aduna bogatie de departe.”

·        Aducerea femeii la existenta din coasta lui Adam este un chip al faptului ca omul cel nou primeste existenta din umanitatea Fiului lui Dumnezeu. Caci din trupul Lui cel fara de pacat ne nastem si noi din nou. Precum fiecare soi se naste din soiul propriu, asa se naste si omul îndumnezeit din umanitatea îndumnezeita a lui Hristos în care umanitatea este cel mai unita cu îndumnezeirea fiind a aceleiasi Persoane a Cuvîntului lui Dumnezeu. Nu poate fi omul faptura noua decât din Fiul lui Dumnezeu facut om.

·        Sa nu voiesti sa-ti ceara sfat sau cuvânt pentru timpul acesta, nici sa te încrezi în cel ce te întreaba. (Placerea de a-ti cere sfat ascunde în ea mândrie si vanitate; nu te încrede în cel ce-ti cere sfat caci poate o face ca sa te linguseasca ori sa te încerce sa vada ce stii sau ce raspuns i-ai putea da, sau e pericol sa te lasi furat de slava desarta.) Sa ai neîncetat auzul atent si mintea treaza la cei ce graiesc catre tine si roaga pe Dumnezeu sa-ti dea sa cunosti pe care dintre ei trebuie sa-l asculti. Pune toata puterea ta în a nu grai având unele în gura ta si altele în inima.

·        Cel ce asculta în liniste trebuie sa aiba frica de a se întâlni cu Dumnezeu pâna la rasuflarea lui cea din urma caci cât timp pacatul mai îndupleca inima lui, înca nu s-a ivit în el frica de Dumnezeu si este înca departe de mila Lui.

·        Cel ce zice: “Nu-mi pasa de cele ce aud, vad si vorbesc” se aseamana orbului caruia îi este ascunsa lumina. Întelegeti aceasta de la soare când un mic nor aparând în dreptul lui îi acopera lumina si-i opreste caldura. Dar acestea nu sunt vadite tuturor ci numai celor ce au cunostinta. (Nu poti fi indiferent la ceea ce vezi sau graiesti; aceasta este una cu orbirea, caci esti în întuneric iar acest lucru nu poate veni decât din pacatul care se aseaza ca un nor pe lumina soarelui. Raul aflat în aceasta nepasare nu este vadit decât celor ce, depasind pacatul au ajuns la cunostinta a ceea ce bun si a ceea ce este rau.)

·        Omul care îsi vede totdeauna pacatele sale, nu are limba sa vorbeasca cu vreun om.

·        Foloseste puterea ta ca sa scapi de aceste trei patimi care omoara sufletul: câstigul, cinstirea si odihna.

·        Cine nu se lupta sa se curete de patimile egoismului nu se roaga lui Dumnezeu sa-i faca parte de mila lui socotind ca-si câstiga el însusi cele necesare.

·        Vai mie ca manânc cele de care se scârbeste Dumnezeul meu si de aceea nu ma vindeca pe mine!

·        Taie de la tine orice pofta si placere trupeasca pâna la cea mai neînsemnata. La fel si vointa de a cunoaste vreun om fara a fi de trebuinta, de-a te atinge de un alt trup sau de-a mânca putin sau foarte putin când nu este vremea, ca pastrându-te si asigurându-te prin cele mici, sa nu cazi în cele mari, sau dispretuindu-le pe cele mici sa cazi pe nesimtite.

·        Ia aminte la tine cu amanuntime ca precum te îndepartezi în fapte de viclenie, asa sa te înfrânezi si de la pofta ochilor si a auzului, a gurii si a pipaitului ca sa ai ochii totdeauna privind atenti la tine si la lucrul tau de mâna si sa nu cauti la vreun om daca nu vezi ca este vreo trebuinta binecuvântata pentru aceasta. Iar la vreo femeie sau la vreun barbat frumos sa nu privesti în general fara vreo trebuinta. Nu le îngadui urechilor sa auda cuvinte nefolositoare, iar gura sa taca si sa nu vorbeasca de nu este neaparata nevoie. De cunosti acestea, pune-ti toata puterea în a te îngriji de ele ca sa te acopere Domnul în ceasul ispitei.

·        Patima îl desparte pe om pentru ca îl închide în egoismul lui. Patimile sunt rani ale sufletului: despartirea de Dumnezeu ce-o aduc sufletului nu-l lasa pe acesta într-o simpla neutralitate, ci-l îmbolnaveste prin ranile ce i le pricinuiesc. Omul supus patimilor nu raneste numai pe altii, ci se raneste si pe sine; el este sub starea normala – cea conforma firii, se afla în diferite neputinte dureroase. Pocainta este forta care-l vindeca pentru ca ea este puterea lui Dumnezeu si prin ea omul se ridica deasupra patimilor si se îmbraca în haina virtutilor ceea ce arata iarasi ca omul nu poate fi într-o stare neutra, ci este îmbracat ori în patimi ori în virtuti. Nici unele nici altele nu sunt simple acoperaminte exterioare, ci forme urâte sau frumoase întiparite în el. Cei ce vor fi aflati la judecata finala neîntipariti de formele stralucitoare ale virtutilor, ci de cugetarile întinate ale patimilor vor fi aruncati în întunericul egoismului, potrivit întunecimii proprii lor caci cine nu întelege realitatea comuniunii iubitoare cu Dumnezeu si cu semenii se afla într-un întuneric interior care se prelungeste în afara lui ca iad. Ziua Judecatii de Apoi este numita “ceasul nevoii” pentru ca nimic nu-l poate scapa pe om de osânda ce-i vine atunci – a pierdut toata libertatea.

·        Cunoasterea mincinoasa nu este o cunoastere reala si totusi da impresia ca este cunoastere. Patimile cuceresc prin impresia ca sustin viata omului când de fapt nu fac aceasta, ci o slabesc, deci nu nimicesc existenta total. Dumnezeu nu îi pierde total pe îngerii si pe oamenii pe care i-a facut, ci îi lasa într-o existenta chinuita. Cunostinta mincinoasa continua sa dea impresia ca este o cunoastere a realitatii, de fapt ea nu o scoate cu totul din realitate, dar o strâmba în asa fel ca nu mai este realitatea adevarata, ci o realitate strâmbata, o realitate devenita întuneric dar chiar întunericul acesta are un fel de realitate, este cum se spune, mai jos, o realitate minora, ciuntita, dar este luata drept realitatea suprema întreaga.

·        Patimile ne leaga sufleteste cum legau fâsiile trupul mort al lui Lazar. Ele au originea în demoni si nu sunt prezente decât unde sunt prezenti ei. Numai Hristos le-a asumat cu voia Lui si erau tinute în el ca patimi ireprosabile, de aceea au putut fi desfiintate prin moartea Lui.

·        Vai noua, ca facîndu-Se Fiul Omului, Cel ce este deofiinta cu Tatal, “n-a avut unde sa-si plece capul” în noi desi s-a înomenit pentru noi iar vulpile sau duhurile rele si viclene si-au facut în noi vizuini. (Era potrivit firii date noua de Dumnezeu sa ne facem biserici vesnice ale fiului lui Dumnezeu Care S-a întrupat în acest scop. Dar în loc de aceasta ne-am facut vizuini si locasuri ale duhurilor rele, robi si unelte ale ispitelor lor urâte. Dar ceea ce-i mai mult – socotim ca aceasta este o însusire proprie noua: socotim murdaria curatie si întunericul lumina, însa în aceasta se arata ca suntem facuti pentru curatie si lumina.)

·        Vai noua ca atâtându-ne demonii cu amintiri si înduri de desfrânare ne aflam bucurându-ne de ele. Vai noua ca parasind gândul la rugaciune si la Dumnezeu cheltuim zilele noastre în împrastieri si flecareli. Vai noua ca având trupul usor lunecos spre pacat îl atâtam si noi prin saturare, moleseala, înduri necurate, primirea prin ochi si urechi a desertaciunilor, iar prin atingerea trupurilor ne facem cai înfierbântati de iepe si nu ne gândim nici la cinstea noastra cuvântatoare, nici la chinurile vesnice.

·        Pacatul ca fapta si stare opusa lui Dumnezeu si nefireasca întretine de obicei o dezbinare în om caci sufletul nu se lasa cu totul linistit, supus trupului care-si împlineste placerile. Unitatea omului o aduce numai împlinirea celor bune care multumesc sufletul si pornesc de la el mai ales când se gândeste la Dumnezeu. Aceasta arata ca omul este facut de Dumnezeu pentru a sta în legatura cu El; aceasta este starea lui fireasca.

·        Pacatul recurge la tot felul de subtilitati contradictorii; omul îsi apara pacatele acoperindu-le cu pretentia ca nu le-a facut, dar pacatuieste si prin aceasta caci acoperindu-le le recunoaste, dar totodata nu le recunoaste.

·        Necredinta în Dumnezeu aduce omului toate amagirile facându-l sa prefere placerile trecatoare urmate de descurajarea deplina. Înaltimea în bine se arata în unitatea între componentele persoanei umane. Coborârea în cele rele înseamna si o dezbinare launtrica a omului caci sufletul lui nu se învoieste deplin cu placerile trupesti si cu cât sporeste satisfacerea acestora cu atât creste o anumita dezaprobare a sufletului caci omul nu poate iesi cu totul din firea lui creata pentru sporirea în bine.

·        Pofta nu o poate taia cineva dar poate sa nu se faca robul ei caci nu putem dezradacina gândurile, dar putem lupta împotriva patimilor. Fiindca cel ce se îndulceste de gândurile sale si face voia sa, nu va vedea slava lui Dumnezeu nici nu biruieste orice patima, ci se aseamana omului încins care umbla toata ziua si nu înainteaza duhovniceste prin osteneala sa. (Gândurile mâna la activitatile exterioare, nu te lasa sa starui în rugaciune ca unica gândire la Dumnezeu. Vrei sa-ti arati voia de asemenea prin fapte exterioare, pe când în rugaciune nu mai tii sa-ti arati voia proprie.)

·        Daca Dumnezeu ne vrea liberi, caci vrea sa-L iubim, iar iubirea nu este fara libertate, demonii ne robesc prin patimi dându-ne impresia ca suntem liberi dar de fapt nu suntem caci nu iesim de sub stapânirea lor ca forme ale egoismului, contrare lui Dumnezeu. Atât ele, cât si demonii ne încânta cu parerea ca facem voia noastra ca sa ne desparta de Dumnezeu. Demonii vor prin aceasta sa fim ca ei.

·        Orice patima vine din necunoasterea lui Dumnezeu Care este mai presus decât noi însine si care ne fereste de a ne socoti în stare sa dobândim prin noi însine mântuirea sau viata de veci, deci sa vedem realizând prin noi un sens al existentei.

·        Gândurile rele sau viclene nu-l lasa pe om sa vada existenta asa cum este având izvor si culme a ei pe Dumnezeu Care vrea sa fim buni, sa recunoastem valoarea tuturor oamenilor, sa credem în viata viitoare. Gândurile din care lipseste Dumnezeu îngusteaza existenta si o închide în timp si pe om în socotinta ca nu are decât o scurta viata pamânteasca. Îl face orb fata de existenta infinita, vesnica si plina de sens.