·
Staruie în inima ta luând seama
la simturile tale si daca vei împaca cu tine amintirile
lor, ai prins tâlharii care o fura, caci cel ce patrunde în
toata amanuntimea gândurile sale cunoaste pe cei ce voiesc
sa intre în el si sa-l întineze. (Nu ajunge eliberarea de patimi
adusa de necazuri, ci ne este necesara grija de omul interior si
renuntarea la voile proprii pentru a dobândi virtutile. Numai
renuntând la propria voie câstigam virtutile care sunt
rezultatul unui mare efort, dar de fapt cel mai mare efort este sa
renuntam la împlinirea voilor proprii împlinind-o pe cea a lui Dumnezeu.)
de te îngrijesti de porunci cu inima fierbinte, vei întelege ce te
tulbura si din ce motive, îndemnându-te sa-ti schimbi din lene,
fara nici un motiv serios locul si razgândindu-te, vei
ramâne acolo unde te afli. Caci tulbura mintea ca sa se
miste între multe, dar si sa se leneveasca, însa cei
ce cunosc viclenia lor ramân neclintiti multumind Domnului
pentru locul în care li s-a dat sa rabde toate cele ce le sunt aduse
asupra lor. Caci îndelunga rabdare unita cu dragostea
multumesc pentru osteneli si greutati, dar lenevia si
plictiseala unite cu iubirea de odihna cauta locul în care omul este
slavit, însa slava celor multi slabesc simturile, iar
robia adusa în mod necesar de patimi îl ia în stapânire si ca
urmare paraseste înfrânarea cea ascunsa prin împrastiere
si saturare. (Când simturile slabesc, se amesteca în
cele percepute raul – este luat în stapânire de patimi. Mai
multa putere manifesta în simturi cel ce rabda si se
înfrâneaza, cel cu mintea concentrata si
neîmprastiata. O minte dispersata lasa simturile
slabite sa fie invadate de cele ce aduc si o slabire
mintii. Simturile care au o tarie morala
sustinuta de o minte tare, curata cele percepute de ispite.)
·
Cel ce voieste sa intre în
Împaratie, sa pazeasca faptele ei. Caci
Împaratia este oprirea a tot pacatul. Vrajmasii
îsi seamana în acela gândurile lor, dar ele nu odraslesc
fiindca daca mintea ajunge sa priveasca dulceata
dumnezeirii, sagetile lor nu mai patrund în ea ci este
îmbracata cu toate armele virtutilor care o pazesc si
se îngrijesc de ea si nu îngaduie sa fie tulburata, ci o
fac sa ramâna cu vederea ei în cunostinta de unde
sa fuga si în deosebirea celor doua cai si de una
sa fuga, iar pe cealalta sa o iubeasca.
·
Numai când ai ajuns sa
cunosti cele bune, cunosti cu adevarat cele rele opuse lor, în
care te-ai complacut, caci pâna n-ai ajuns sa
recunosti cele bune prin osteneala pentru ele nu cunosti
urâtenia celor rele în care ai trait ci ai crezut ca ele sunt bune.
În zadar îti spuneau altii ca sunt rele – nu-i credeai, despre
ele tu aveai parerea ta si nu erau multi care îndrazneau
sa-ti spuna ca gresesti si ca ele sunt
rele. Traiai deci în întuneric; desi vedeai raul ce-l
faceai prin faptele tale altora, nu-ti pasa, caci îi
dispretuiai pe aceia. Socoteai ca numai tu si parerile tale
au importanta. Privirea ti se largeste si vezi
valoarea altora când ai parasit faptele egoiste. Numai când ai ajuns
sa cunosti dulceata si largimea celor bune ti se
descopera urâtenia si îngustimea celor rele în care traiai.
O reala comparatie între cele doua moduri de viata nu
poate face decât cel ridicat la modul cel bun, de aceea cel ce s-a ridicat la
cele bune, lupta în mod hotarât sa nu recada în cele rele,
dar sunt unii care nu fac aceasta.
·
Pacatul sau raul este
asezat ca un zid întunecos în fata mintii, de nu-L mai vede pe
Dumnezeu si largimea tuturor în El. S-a asezat ca un zid
despartitor de Dumnezeu, din care se raspândeste lumina
explicativa peste toate. În acest caz, sufletul se goleste de un
continut real; lumea însasi devine inexplicabila, strâmbata.
·
De remarcat unirea între lumina
dumnezeiasca si sfesnicul omenesc al mintii. Mintea nu
poate lumina daca nu are în ea pe Dumnezeu ca lumina, sau daca
nu vine în ea lumina dumnezeirii; lumina dumnezeirii se face lumina
mintii. Mintea închisa lui Dumnezeu nu mai are în ea lumina
reala, sau redusa la lumina ei nu mai vede decât pe omul care are
si lumea în sine, deci o lumina îngusta care nu explica
nici pe om, nici lumea. Dar daca mintea este facuta ca sfesnic
al luminii dumnezeiesti, numai unita cu ea realizeaza ceea ce
este propriu firi ei. Împlinirea poruncilor aduce omului lumina lui Dumnezeu;
împlinirea lor îi pun în lumina celui ce le împlineste
importanta fiecarui om chiar de este dusman. Îi arata pe
Dumnezeu care-l tine în existenta pe fiecare om, chiar daca
nu face voia Lui. Împlinirea acestor porunci largeste lumina
cunoasterii celui ce le împlineste sau lumina largita a
cunoasterii îl ajuta sa le împlineasca. De aceea le-a
împlinit pilduitor Iisus Hristos. Lumina este una cu binele caci binele
fiind totdeauna facut altora largeste orizontul celor cunoscute
si valoarea lor.
·
Cel ce voieste sa
cunoasca de s-a salasluit Hristos în el, va cunoaste
din gândurile lui caci câta vreme pacatul convinge inima lui,
Dumnezeu nu s-a salasluit înca în el, nici Duhul Lui n-a
aflat odihna în el. (Se da relatia dintre barbat si
femeie ca chip al relatiei dintre Hristos si inima omului. Cât timp
inima se simte atrasa de gândurile pacatoase, Hristos nu este în
om, ca în femeia lui si cât timp Hristos nu este în om, nici duhul omului
nu este odihnit caci pacatul îl tine în agitatie, iar
Hristos îi aduce odihna precum îi aduce femeii prezenta
barbatului. Deci trebuie ca Dumnezeu sa se
salasluiasca în om, ca omul sa
savârseasca faptele în Dumnezeu, ca sufletul sa se elibereze
de pacat caci “Cel ce se lipeste de desfrânata, este un
singur trup cu ea, iar cel ce se lipeste de domnul, este un singur duh cu
El.” Astfel, toata starea contrara firii se numeste
desfrânata. (E contrar firii omului sa nu fie cu Dumnezeu, mai precis
cu Hristos. Ea traieste în acel caz nu cu barbatul ei firesc, ci
cu satana, care e vrajmas lui Dumnezeu. Traieste contrar
starii care o face pe veci fericita, aratându-i sensul
adevarat al vietii.) Dar de se elibereaza sufletul si trece
peste cele ce cauta sa-l împiedice în vazduh, ramâne în
Dumnezeu si primeste Duhul Lui, dupa spusa: “Cel ce se
lipeste de Domnul este un duh cu El.” Hristos învata sufletul
cum sa se roage, ca unul ce i se închina lui neîncetat si este
lipsit de El, iar El ramâne în suflet daruindu-i neîncetat
odihna, descoperindu-i cinstirile si darurile Lui negraite.
·
Cerceteaza-te deci pe tine,
frate ce lucru este al tau si mintea va afla care dintre ele rodeste
lui Dumnezeu si care dintre ele se încrede în pacat, când ochii sunt
rapiti spre placere, sau limba este biruita de vreo
graba, sau inima ta se îndulceste cu cinstirea omeneasca, sau
urechile tale se bucura de vorbirea împotriva cuiva. Caci toate
acestea sunt pagubitoare mintii, fiindca s-a scris în Levitic:
“Asa sa spui lui Aaron: Sa nu aduci pe altarul Meu din animale
vreunul ce are vreo pata ca sa nu mori.” (Lev. 22,18-20).
Aaron este chip al mintii fiindca dusmania amesteca
rautatea ei cu pretentia dreptatii, a poruncit ca sa
se cerceteze înainte de a se aduce ceva lui Dumnezeu, ca sa nu moara.
Iar a muri înseamna a coborî de la contemplare si a se nevoi cu cei
ce voiesc sa întineze simturile ei. (Adam dupa cadere n-a
mai putut mânca din pomul vietii sau din curatie caci din
acesta nu se poate hrani cineva decât ramânând unit cu Dumnezeu,
izvorul vietii fara început si fara sfârsit.
Dumnezeu, curatia, viata sunt una. Hristos a reintrodus firea
omeneasca asumata de El “în raiul ascuns”, în raiul nevazut, nu
în natura vazuta, ci în planul trait spiritual. Întâi a introdus
firea asumata de El în raiul trait spiritual apoi va introduce
si pe cei ce s-au unit cu El. Dar curatia la care a introdus
firea sumata de El si apoi pe cei uniti cu El prin
credinta, nu ce poate dobândi fara cunostinta Lui
si a poruncile Lui si fara pazirea acestora. Caci
în poruncile Lui una cu cuvintele Lui, este modul de viata al Lui ca
om, conforma întru totul cu voia Lui dumnezeiasca.)
·
Cel lucrator si iubitor de
Dumnezeu trebuie sa fie atent la orice gând al sau si sa se
sfatuiasca cu ele si sa le deosebeasca. Trebuie
sa distinga de vin de la trup sau de la altceva caci pâna
ce domneste în vreunul din madularele lui cele contrare ale firii,
înca nu e socotit “fecioara”.
·
Monahul trebuie sa stie
ca sufletul are puteri îndoite: parerea, închipuirea si
simtirea. (Parerea, închipuirea au si ele o pretentie de
cunoastere chiar daca nu cunosc realitatea adevarata.
Simtirea este si ea într-o legatura cu realitatea
deosebita de subiectul ei.) Cele în care se manifesta viata sunt
vointa si alegerea. Prin simtire se iveste în suflet patima
care se uimeste în închipuire (fantezia), iar din închipuire se naste
parerea. Apoi cugetarea cercetând parerea de este adevarata
sau mincinoasa stabileste adevarul si prin acesta devine
discernamânt. De aceea si întelegerea vine de la a întelege
si a deosebi adevarul. Iar ceea ce e distins si stabilit ca
adevar, se numeste ratiune. În alt mod se cunoaste ca
întâia miscare a mintii se numeste cugetare, iar cugetarea
despre ceva ce aduce întelegerea si aceasta are drept continut
întelesul care exprima legatura sufletului cu ceea ce
întelege, care e viata lui – iar aceasta se numeste reflexiune.
Reflexiunea largita produce gândul care este cuvântul launtric,
pe care definindu-l zicem ca este miscarea nedeplina a
sufletului ca dialog interior nerostit, din care provine cuvântul rostit.
·
De cunoastem care sunt patimile
sufletului si care ale trupului, ale inimii si ale mintii,
biruim usor gândurile rele. Mândria este o boala a sufletului, slava
desarta la fel precum si închipuirea, deci toate cele
asemanatoare sunt ale inimii iar ale mintii sunt parerea,
nalucirea, prostia, umflarea – ale mintii conducatoare.
Suflarile tulburi ale duhurilor rautatii vin asupra
întelegerii si constiintei fie spre a le pricinui cununi,
fie rusine, iar gândurile urâte care fac mintea usor de robit si
le atrag în prinsoare facându-l pe om sa se închipuie când
împarat când capetenie ori arhiereu peste cetati si
tari, stapân peste tabere si averi, ziditor de biserici
si manastiri, case de oaspeti si spitale, sunt cele pe
care le naluceste si le preschimba desertaciunea
mintii în monahii iubitori de slava desarta si
doritori de-a placea oamenilor si în cei ce se cugeta oameni
mari. Ele sunt gânduri ce-si fac cuiburi în ei din lipsa de
frica, din nepasare si lenevie caci de nesocotim poruncile
lui Dumnezeu, revin în noi pacatele iertate mai înainte si se
raceste inima prin retragerea harului si îndata se trimit
în ea mustele pacatului, gânduri viclene si patimase
care murdaresc mintea conducatoare, tulbura inima si întuneca
cunostinta.
·
Este nevoie de lupta si de
trezvie multa ca sa consimta mintea cu inima si cu buzele
la ora rugaciunii ca sa nu mâniem pe Dumnezeu, în loc sa-I
slujim Lui sa amestecam în tamâia rugaciunilor noastre
mirosul iute al gândurilor rele si sa afle jertfa rugaciunilor
întinata ca a lui Cain. (Rugaciunile în care ne daruim întregi
lui Dumnezeu, uitând de noi sunt o jertfa a arderii de tot daca nu
amestecam gândul capacitatii noastre în care ne afirmam cu
mândrie în fata lui Dumnezeu, sau o socotim ca o isprava a voii
noastre. Taierea voii noastre e ca o moarte spirituala a
noastra, ca o varsare a sângelui nostru.) Caci e cumplita
si pierzatoare încrederea ascunsa în gândurile necurate.
Fiindca din gânduri se iveste pe încetul înstrainarea de Dumnezeu.
Caci când omul consimte cu ele ca autor al lor, sunt socotite pacat.
(Încântându-ne de gânduri, ne încântam pe noi însine de capacitatea
noastra de a le produce, deci ne mândrim în fata lui Dumnezeu. Ele se
amesteca ca un miros urât în buna mireasma a rugaciunii care trebuie
sa fie jertfa totala a noastra adusa lui Dumnezeu.)
·
Deci i se cuvine monahului sa
patrunda în sufletul sau ca sa afle sa judece, sa
examineze, sa biciuiasca, sa alunge din mintea lui gândurile
urâte care sunt: jucause, fermecatoare, vânatoare,
comunicative, ucigatoare. Caci sunt si în suflet tulburari
si zgomote produse de gânduri rele si cetati ale relelor
si ale puterilor vrajmase.
·
De nu vom curati
omeneste caile, tulburarile si zapacelile produse
de gândurile rele degeaba ne vom osteni. Deci când vom pleca genunchiul spre
cerere si rugaciune, la Dumnezeu, sa luam aminte de nu
cumva cel rau a rapit vasele noastre bune prin care slujim lui
Dumnezeu. Iar vasele sufletului prin care slujim lui Dumnezeu sunt gândurile
noastre. Daca acestea sunt rapite de vrajmasii nostri,
prin ce vom sluji lui Dumnezeu? Nu are trebuinta Dumnezeu ca trupul
si limba sa se roage, iar gândurile sa fie rapite si
sa rataceasca risipite în afara. Voia lui Dumnezeu
este ca gândurile, mintea si cugetarea sa fie îndreptate catre
El în chip neîmpartit si în acest caz Dumnezeu nu se va
desparti deloc de noi caci este în chip nevazut cu noi
privind mintea, întelegerea si gândurile noastre, vazând cu câta
ardoare îl cautam, cum ne straduim sa luptam cu
gândurile urâte si rele si cum ne razboim cu întelesurile
viclene; de cântam si ne rugam din tot sufletul. Caci stând
în chip neobosit, cu hotarâre, în chip cuminte si treaz la
rugaciune îndata sunt alungati demonii si ne încununeaza
pe noi. Caci de ne vede îndreptati prin gândurile noastre spre
cautarea cu dinadinsul a lui Dumnezeu ni se arata si ne
întareste, ne lumineaza sufletul, îmbracându-l cu frumusete
negraita. Si astfel ne daruieste ajutorul Lui si
toata biruinta, scapându-ne de vrajmasii nostri
nevazuti. Dar de ne vede lenesi, molatici, zabavnici
si nepasatori, stând la rugaciune cu mintea adormita,
îsi retrage ajutorul de la noi si ne facem vas ce se misca
pe mare fara cârma, batut neîncetat de valurile ispitelor,
clatinati ca o trestie de orice vânt.
·
De voiesti sa scapi de
visurile necurate si de nalucirile si înrâuririle urâte ale demonilor,
nu te da pe tine somnului oprit de canonul privegherii. Caci în modul
acesta ti se lumineaza mintea si-ti va straluci lumina
cugetata în inima ta, iar demonii vor fugi de al tine plângând si
tipând, iar sfântul înger te va împuternici împotriva patimilor
pacatoase. (Dumnezeu, îngerii si demonii stau în jurul nostru
si lucreaza diferit asupra noastra în sufletul nostru.)
·
Agricultorul semanându-si
samânta asteapta înmultirea ei, dar daca va lucra
împotriva vântului, întristarea îi va stapâni inima pururea pentru
pagubirea de seminte si pentru zadarnicia ostenelilor
pe care le-a depus cu pamântul.
·
Cel ce petrece pururea în inima lui,
iese numaidecât din cele ale vietii trupesti caci umblând în
duh, nu poate cunoaste poftele trupului deoarece acesta îsi face
calatoria în cetatea virtutilor. El are virtutile
strajere la poarta vietii curate de aceea si uneltirile demonilor
ramân nelucratoare asupra lui. Sagetile dragostei lumesti
ajung cel mult pâna la ferestruicile firii.
·
Gândurile mintii si
miscarile inimii sunt cele ce încununeaza sau osândesc pe om.
(Anima nu este goala, ea arata viata în gândurile bune sau rele
exprimând intentiile si legaturile ei cu cele ce le cunoaste:
cu lumea, cu Dumnezeu si gândurile ei aduc încununarea sau osânda chiar
daca nu apuca sa le prelungeasca în fapte. Prin inima
sau prin cugetarea sau simtirea ei se arata ca omul nu este
singur, aceste gânduri de ramân numai în legatura cu lumea sunt
de la draci, iar de nu o vad pe aceasta ca ultima realitate, sunt de la Dumnezeu.
Deci omul este prin inima lui în legatura cu ultimele izvoare ale
binelui si raului. Dar pentru ca omul este cel ce primeste
cu voia pe unele sau pe altele, el este încununat când primeste gândurile
bune de la Dumnezeu, sau este dus la chinuri când primeste gândurile
placerii egoiste, de la diavol.
·
Monahul trebuie sa fie atent
numai la sine si nu la lucrurile lumii, dar când este atent numai la sine
si nu la cele ale lumi, vrând nevrînd da de Dumnezeu caci cu
totul singur nu poate fi; iar de este atent numai la sine în legatura
cu Dumnezeu, se va bucura de liniste, nu va fi atras când de o pofta
când de alta si afectat de vreun necaz sau de altul, de o frica
lumeasca sau de alta. Va avea în sine numai frica de Dumnezeu si
aceasta îi va da liniste.
·
Din fiecare virtute este pericol
sa se nasca o patima îndata ce omul slabeste
gândul la Dumnezeu si se gândeste mai degraba la sine cu
multumire pentru virtutea în care socoteste ca a înaintat sau
când o virtute a fost dusa din încredere de sine prea departe: de
pilda, din prea mult post se poate naste lacomia pântecelui, din
prea multa osteneala – lenevia. Smerita cugetare si masura
în toate sunt doua mijloace care feresc virtutile de a deveni pricini
ale unor patimi contrare.
·
Lupta cea dupa Dumnezeu este
întru osteneala si în sudoarea ascunsa a inimii fata
de gândul care te apasa ca sa nu lase sageata lui sa
raneasca inima ta.
·
Cel ce se linisteste
trebuie sa se cerceteze în toata clipa, de a trecut peste cei ce-l
tin în vazduh si de s-a eliberat de ei avându-i înca în
jur. Caci câta vreme este supus robiei lor, înca nu s-a
eliberat. De aceea osteneala trebuie sa dureze pâna ce se arata
mila.
·
Ia aminte la tine cu
amanuntime ca sa te probezi în tot ce voiesti,
graiesti, te întâlnesti cu cineva, manânci, bei sau dormi,
de este dupa Dumnezeu si abia atunci sa te
hotarasti sa faci. Deci sa faptuiesti totul
cum se cuvine înaintea lui Dumnezeu si astfel marturiseste-te în
toate lucrurile tale înaintea lui Dumnezeu ca sa ai multa
legatura cu El si îndrazneala în rugaciune.
(Înainte de a face orice lucru, sa ne gândim de este dupa voia lui
Dumnezeu si care este adevarata pricina sau motiv care ne
îndeamna sa-l facem. Sa marturisim aceasta deschis în
fata lui Dumnezeu despre orice vorba sau fapta, întâlnire,
mâncare sau odihna, la ce-ti vine în gând spre împlinire. Sa nu
pornesti la nimic fara a te gândi înainte de este sau nu cu voia
lui Dumnezeu ca sa nu-ti para rau dupa ce ai
savârsit fapta. Aceasta înseamna sa fii în dialog cu
Dumnezeu privitor la orice lucru, nu numai dupa ce l-ai facut, ci
înca înainte de-al face. Sa nu te lasi condus numai de gândul
personal ce-ti rasare în minte, sa nu te simti singur nici
o clipa. Daca Dumnezeu vede înainte ce ai sa faci,
întreaba-L pentru orice lucru pe care te gândesti sa-l faci
si facând asa esti în permanenta relatie cu El
si vei fi cu îndrazneala în tot raspunsul ce i-l vei da pentru
faptele savârsite.
·
Viclenii draci se silesc asupra
noastra neîncetat si ca niste strajeri iau aminte la
lucrarea noastra iscodind ce gândim noi, ce iubim si la ce ne silim,
si astfel cunoscând ei spre ce înclinam, la aceea ne si silesc
pe noi. Ca mai întâi ne lupta gândurile patimilor facându-ne
vinovati întâi de gânduri si pentru aceste gânduri cauta dracii
pricina la noi. De aceea mai mult din vointa noastra cadem
în pacat. Dracii nu ne pot sili la ceea ce noi nu voim si nu primim,
iar ei cunosc ca nu-i vom asculta, ci mai întâi ne încearca
putin sa vada cu ce patima ne împacam, apoi
mestesugeste asupra vointei si a poftei noastre, iar
învoirea la patima se face din voia noastra. Cursele sunt bântuiala
cea din pofte si gânduri spurcate; acestea sunt usile dracilor
si ale patimilor prin care intra în noi robindu-ne. Pricinile
intrarii dracilor mai sunt: somnul cel mult, îmbuibarea si multa
bautura. Mai întâi bat la usa inimii punând gânduri pe ascuns ca
niste tâlhari, fie ca este strajer fie ca nu, adica
fie ca le primim, fie ca nu. Daca le primim încep a tocmi patima
si a ne sili spre ea, iar de vom goni pofta si gândurile spurcate
având mintea surda si muta catre acestea, atunci nu ne mai
pot dracii vatama. Multe feluri de curse ne întinde
vrajmasul: uitarea, iutimea, ignoranta, iubirea de sine,
iubirea de îndulcire, îmbuibarea, curvia, neîndurarea, vorbaria,
trândavia, împutinarea cu sufletul, pizma, ura,
fatarnicia, viclenia, cârtirea necredinta, iubirea de
agoniseala caliceasca (strângerea de cârpe, petece, hârburi, etc.),
îndoiala, iubirea de stapânire peste altii, a place oamenilor, râsul,
nepasarea si uitarea. Dupa ce seamana pârga
rautatii, ne tulbura cu viforul cel mare, adica cu
gândurile curviei, hulei, etc. neîncetat ca sa-i înfricoseze pe cei
ce se nevoiesc si astfel sa arunce monahul în deznadejde ca
sa nu se mai roage si sa se nevoiasca. De nu reusesc
aceasta atunci nascocesc alt mestesug cautând ca facerea
binelui sa ne fie prilej de slava desarta. Ne îndeamna
apoi a întocmi întrebari duhovnicesti cu fratii, a face
îndulciri cu mâncaruri si bauturi, la odihna si la
altele sub cuvânt ca facem bine. Deci putin câte putin,
fara ca noi sa bagam de seama, ne întuneca
mintea aruncându-ne astfel în bratele curviei, iar daca nici aceasta
nu ne doboara, ne fac naluciri noaptea, pornesc oameni împotriva
noastra si chiar ei însisi se ridica cu mare înfricosare
asupra noastra. Dar ostasul lui Hristos nu baga în seama
aceste ispite, ci le rabda socotindu-le trecatoare. Înca si
altfel ne lupta si anume, cu înaltarea mintii
facându-ne sa credem ca suntem ceva, fiindca dracii sunt ca
vânatorii alergând de colo unde vad ca este vânat. Se reped unde
vad partea slaba a sufletului si nu se departeaza nici
nu slabesc pâna nu ne arunca în groapa.
·
Din împrastierea gândurilor
se face întunecarea mintii, iar din aceasta caderea în pacat
apoi deznadejdea, moartea si chinul vesnic.
·
Zburdarea sufletului se face din
umblarea printre smintelile lumesti, deci ni se cade a fugi ca de foc de
acestea si a ne cerceta gândurile ca prin pazire sa
scapam de faptele cele rele. De vom lasa mintea sloboda la
desertaciuni, atunci se trezesc si patimile una câte una. Drept
aceea, trezeste-te cu mintea si cauta un loc care sa fie de
plângere, netrebnic oamenilor si departat de lume. Viata ta este
pentru plâns, asemanatoare dobitoacelor, caci în pustie chiar de
vei si pofti vreun lucru din cele ale lumii, nu-l vei afla si vei fi
astfel fara de cadere din pricina departarii caci
numai prin departare de cele ale lumii – în pustie se sting patimile.