Index > Scriitori filocalici

 
   Akedia 
   Ascultarea 
   Credinta 
   Cunoastere - Ignoranta 
   Curaj - Frica 
   Curvia - Curatia 
   Deznadejde 
   Discernamant - Trezvia 
   Dragoste - Bunatate - Mila 
   Frica de Dumnezeu - Evlavia 
   Iadul 
   Imbuibarea - Infranarea 
   Imparatia Cerurilor 
   Infricosata Judecata 
   Mania - Blandetea 
   Meditatia 
   Moartea 
   Naluciri 
   Osteneala - Lenevia 
   Parintele spiritual 
   Patimi - Ispite 
   Paza Simturilor 
   Pilde 
   Plansul 
   Pocainta 
   Rabdare - Suferinta 
   Rasul 
   Retragerea 
   Rugaciune 
   Saracia - Avaritia 
   Slava desarta 
   Smerenia - Mandria 
   Spovedania 
   Suferinta - Rabdare 
   Trandavia - Osteneala 
   Trezvia - Imprastierea 
   Vorba desarta - Tacerea 

 

versiune cu diacritice - aici

Discernamânt – trezvie

·        Staruie în inima ta luând seama la simturile tale si daca vei împaca cu tine amintirile lor, ai prins tâlharii care o fura, caci cel ce patrunde în toata amanuntimea gândurile sale cunoaste pe cei ce voiesc sa intre în el si sa-l întineze. (Nu ajunge eliberarea de patimi adusa de necazuri, ci ne este necesara grija de omul interior si renuntarea la voile proprii pentru a dobândi virtutile. Numai renuntând la propria voie câstigam virtutile care sunt rezultatul unui mare efort, dar de fapt cel mai mare efort este sa renuntam la împlinirea voilor proprii împlinind-o pe cea a lui Dumnezeu.) de te îngrijesti de porunci cu inima fierbinte, vei întelege ce te tulbura si din ce motive, îndemnându-te sa-ti schimbi din lene, fara nici un motiv serios locul si razgândindu-te, vei ramâne acolo unde te afli. Caci tulbura mintea ca sa se miste între multe, dar si sa se leneveasca, însa cei ce cunosc viclenia lor ramân neclintiti multumind Domnului pentru locul în care li s-a dat sa rabde toate cele ce le sunt aduse asupra lor. Caci îndelunga rabdare unita cu dragostea multumesc pentru osteneli si greutati, dar lenevia si plictiseala unite cu iubirea de odihna cauta locul în care omul este slavit, însa slava celor multi slabesc simturile, iar robia adusa în mod necesar de patimi îl ia în stapânire si ca urmare paraseste înfrânarea cea ascunsa prin împrastiere si saturare. (Când simturile slabesc, se amesteca în cele percepute raul – este luat în stapânire de patimi. Mai multa putere manifesta în simturi cel ce rabda si se înfrâneaza, cel cu mintea concentrata si neîmprastiata. O minte dispersata lasa simturile slabite sa fie invadate de cele ce aduc si o slabire mintii. Simturile care au o tarie morala sustinuta de o minte tare, curata cele percepute de ispite.)

·        Cel ce voieste sa intre în Împaratie, sa pazeasca faptele ei. Caci Împaratia este oprirea a tot pacatul. Vrajmasii îsi seamana în acela gândurile lor, dar ele nu odraslesc fiindca daca mintea ajunge sa priveasca dulceata dumnezeirii, sagetile lor nu mai patrund în ea ci este îmbracata cu toate armele virtutilor care o pazesc si se îngrijesc de ea si nu îngaduie sa fie tulburata, ci o fac sa ramâna cu vederea ei în cunostinta de unde sa fuga si în deosebirea celor doua cai si de una sa fuga, iar pe cealalta sa o iubeasca.

·        Numai când ai ajuns sa cunosti cele bune, cunosti cu adevarat cele rele opuse lor, în care te-ai complacut, caci pâna n-ai ajuns sa recunosti cele bune prin osteneala pentru ele nu cunosti urâtenia celor rele în care ai trait ci ai crezut ca ele sunt bune. În zadar îti spuneau altii ca sunt rele – nu-i credeai, despre ele tu aveai parerea ta si nu erau multi care îndrazneau sa-ti spuna ca gresesti si ca ele sunt rele. Traiai deci în întuneric; desi vedeai raul ce-l faceai prin faptele tale altora, nu-ti pasa, caci îi dispretuiai pe aceia. Socoteai ca numai tu si parerile tale au importanta. Privirea ti se largeste si vezi valoarea altora când ai parasit faptele egoiste. Numai când ai ajuns sa cunosti dulceata si largimea celor bune ti se descopera urâtenia si îngustimea celor rele în care traiai. O reala comparatie între cele doua moduri de viata nu poate face decât cel ridicat la modul cel bun, de aceea cel ce s-a ridicat la cele bune, lupta în mod hotarât sa nu recada în cele rele, dar sunt unii care nu fac aceasta.

·        Pacatul sau raul este asezat ca un zid întunecos în fata mintii, de nu-L mai vede pe Dumnezeu si largimea tuturor în El. S-a asezat ca un zid despartitor de Dumnezeu, din care se raspândeste lumina explicativa peste toate. În acest caz, sufletul se goleste de un continut real; lumea însasi devine inexplicabila, strâmbata.

·        De remarcat unirea între lumina dumnezeiasca si sfesnicul omenesc al mintii. Mintea nu poate lumina daca nu are în ea pe Dumnezeu ca lumina, sau daca nu vine în ea lumina dumnezeirii; lumina dumnezeirii se face lumina mintii. Mintea închisa lui Dumnezeu nu mai are în ea lumina reala, sau redusa la lumina ei nu mai vede decât pe omul care are si lumea în sine, deci o lumina îngusta care nu explica nici pe om, nici lumea. Dar daca mintea este facuta ca sfesnic al luminii dumnezeiesti, numai unita cu ea realizeaza ceea ce este propriu firi ei. Împlinirea poruncilor aduce omului lumina lui Dumnezeu; împlinirea lor îi pun în lumina celui ce le împlineste importanta fiecarui om chiar de este dusman. Îi arata pe Dumnezeu care-l tine în existenta pe fiecare om, chiar daca nu face voia Lui. Împlinirea acestor porunci largeste lumina cunoasterii celui ce le împlineste sau lumina largita a cunoasterii îl ajuta sa le împlineasca. De aceea le-a împlinit pilduitor Iisus Hristos. Lumina este una cu binele caci binele fiind totdeauna facut altora largeste orizontul celor cunoscute si valoarea lor.

·        Cel ce voieste sa cunoasca de s-a salasluit Hristos în el, va cunoaste din gândurile lui caci câta vreme pacatul convinge inima lui, Dumnezeu nu s-a salasluit înca în el, nici Duhul Lui n-a aflat odihna în el. (Se da relatia dintre barbat si femeie ca chip al relatiei dintre Hristos si inima omului. Cât timp inima se simte atrasa de gândurile pacatoase, Hristos nu este în om, ca în femeia lui si cât timp Hristos nu este în om, nici duhul omului nu este odihnit caci pacatul îl tine în agitatie, iar Hristos îi aduce odihna precum îi aduce femeii prezenta barbatului. Deci trebuie ca Dumnezeu sa se salasluiasca în om, ca omul sa savârseasca faptele în Dumnezeu, ca sufletul sa se elibereze de pacat caci “Cel ce se lipeste de desfrânata, este un singur trup cu ea, iar cel ce se lipeste de domnul, este un singur duh cu El.” Astfel, toata starea contrara firii se numeste desfrânata. (E contrar firii omului sa nu fie cu Dumnezeu, mai precis cu Hristos. Ea traieste în acel caz nu cu barbatul ei firesc, ci cu satana, care e vrajmas lui Dumnezeu. Traieste contrar starii care o face pe veci fericita, aratându-i sensul adevarat al vietii.) Dar de se elibereaza sufletul si trece peste cele ce cauta sa-l împiedice în vazduh, ramâne în Dumnezeu si primeste Duhul Lui, dupa spusa: “Cel ce se lipeste de Domnul este un duh cu El.” Hristos învata sufletul cum sa se roage, ca unul ce i se închina lui neîncetat si este lipsit de El, iar El ramâne în suflet daruindu-i neîncetat odihna, descoperindu-i cinstirile si darurile Lui negraite.

·        Cerceteaza-te deci pe tine, frate ce lucru este al tau si mintea va afla care dintre ele rodeste lui Dumnezeu si care dintre ele se încrede în pacat, când ochii sunt rapiti spre placere, sau limba este biruita de vreo graba, sau inima ta se îndulceste cu cinstirea omeneasca, sau urechile tale se bucura de vorbirea împotriva cuiva. Caci toate acestea sunt pagubitoare mintii, fiindca s-a scris în Levitic: “Asa sa spui lui Aaron: Sa nu aduci pe altarul Meu din animale vreunul ce are vreo pata ca sa nu mori.” (Lev. 22,18-20). Aaron este chip al mintii fiindca dusmania amesteca rautatea ei cu pretentia dreptatii, a poruncit ca sa se cerceteze înainte de a se aduce ceva lui Dumnezeu, ca sa nu moara. Iar a muri înseamna a coborî de la contemplare si a se nevoi cu cei ce voiesc sa întineze simturile ei. (Adam dupa cadere n-a mai putut mânca din pomul vietii sau din curatie caci din acesta nu se poate hrani cineva decât ramânând unit cu Dumnezeu, izvorul vietii fara început si fara sfârsit. Dumnezeu, curatia, viata sunt una. Hristos a reintrodus firea omeneasca asumata de El “în raiul ascuns”, în raiul nevazut, nu în natura vazuta, ci în planul trait spiritual. Întâi a introdus firea asumata de El în raiul trait spiritual apoi va introduce si pe cei ce s-au unit cu El. Dar curatia la care a introdus firea sumata de El si apoi pe cei uniti cu El prin credinta, nu ce poate dobândi fara cunostinta Lui si a poruncile Lui si fara pazirea acestora. Caci în poruncile Lui una cu cuvintele Lui, este modul de viata al Lui ca om, conforma întru totul cu voia Lui dumnezeiasca.)

·        Cel lucrator si iubitor de Dumnezeu trebuie sa fie atent la orice gând al sau si sa se sfatuiasca cu ele si sa le deosebeasca. Trebuie sa distinga de vin de la trup sau de la altceva caci pâna ce domneste în vreunul din madularele lui cele contrare ale firii, înca nu e socotit “fecioara”.

·        Monahul trebuie sa stie ca sufletul are puteri îndoite: parerea, închipuirea si simtirea. (Parerea, închipuirea au si ele o pretentie de cunoastere chiar daca nu cunosc realitatea adevarata. Simtirea este si ea într-o legatura cu realitatea deosebita de subiectul ei.) Cele în care se manifesta viata sunt vointa si alegerea. Prin simtire se iveste în suflet patima care se uimeste în închipuire (fantezia), iar din închipuire se naste parerea. Apoi cugetarea cercetând parerea de este adevarata sau mincinoasa stabileste adevarul si prin acesta devine discernamânt. De aceea si întelegerea vine de la a întelege si a deosebi adevarul. Iar ceea ce e distins si stabilit ca adevar, se numeste ratiune. În alt mod se cunoaste ca întâia miscare a mintii se numeste cugetare, iar cugetarea despre ceva ce aduce întelegerea si aceasta are drept continut întelesul care exprima legatura sufletului cu ceea ce întelege, care e viata lui – iar aceasta se numeste reflexiune. Reflexiunea largita produce gândul care este cuvântul launtric, pe care definindu-l zicem ca este miscarea nedeplina a sufletului ca dialog interior nerostit, din care provine cuvântul rostit.

·        De cunoastem care sunt patimile sufletului si care ale trupului, ale inimii si ale mintii, biruim usor gândurile rele. Mândria este o boala a sufletului, slava desarta la fel precum si închipuirea, deci toate cele asemanatoare sunt ale inimii iar ale mintii sunt parerea, nalucirea, prostia, umflarea – ale mintii conducatoare. Suflarile tulburi ale duhurilor rautatii vin asupra întelegerii si constiintei fie spre a le pricinui cununi, fie rusine, iar gândurile urâte care fac mintea usor de robit si le atrag în prinsoare facându-l pe om sa se închipuie când împarat când capetenie ori arhiereu peste cetati si tari, stapân peste tabere si averi, ziditor de biserici si manastiri, case de oaspeti si spitale, sunt cele pe care le naluceste si le preschimba desertaciunea mintii în monahii iubitori de slava desarta si doritori de-a placea oamenilor si în cei ce se cugeta oameni mari. Ele sunt gânduri ce-si fac cuiburi în ei din lipsa de frica, din nepasare si lenevie caci de nesocotim poruncile lui Dumnezeu, revin în noi pacatele iertate mai înainte si se raceste inima prin retragerea harului si îndata se trimit în ea mustele pacatului, gânduri viclene si patimase care murdaresc mintea conducatoare, tulbura inima si întuneca cunostinta.

·        Este nevoie de lupta si de trezvie multa ca sa consimta mintea cu inima si cu buzele la ora rugaciunii ca sa nu mâniem pe Dumnezeu, în loc sa-I slujim Lui sa amestecam în tamâia rugaciunilor noastre mirosul iute al gândurilor rele si sa afle jertfa rugaciunilor întinata ca a lui Cain. (Rugaciunile în care ne daruim întregi lui Dumnezeu, uitând de noi sunt o jertfa a arderii de tot daca nu amestecam gândul capacitatii noastre în care ne afirmam cu mândrie în fata lui Dumnezeu, sau o socotim ca o isprava a voii noastre. Taierea voii noastre e ca o moarte spirituala a noastra, ca o varsare a sângelui nostru.) Caci e cumplita si pierzatoare încrederea ascunsa în gândurile necurate. Fiindca din gânduri se iveste pe încetul înstrainarea de Dumnezeu. Caci când omul consimte cu ele ca autor al lor, sunt socotite pacat. (Încântându-ne de gânduri, ne încântam pe noi însine de capacitatea noastra de a le produce, deci ne mândrim în fata lui Dumnezeu. Ele se amesteca ca un miros urât în buna mireasma a rugaciunii care trebuie sa fie jertfa totala a noastra adusa lui Dumnezeu.)

·        Deci i se cuvine monahului sa patrunda în sufletul sau ca sa afle sa judece, sa examineze, sa biciuiasca, sa alunge din mintea lui gândurile urâte care sunt: jucause, fermecatoare, vânatoare, comunicative, ucigatoare. Caci sunt si în suflet tulburari si zgomote produse de gânduri rele si cetati ale relelor si ale puterilor vrajmase.

·        De nu vom curati omeneste caile, tulburarile si zapacelile produse de gândurile rele degeaba ne vom osteni. Deci când vom pleca genunchiul spre cerere si rugaciune, la Dumnezeu, sa luam aminte de nu cumva cel rau a rapit vasele noastre bune prin care slujim lui Dumnezeu. Iar vasele sufletului prin care slujim lui Dumnezeu sunt gândurile noastre. Daca acestea sunt rapite de vrajmasii nostri, prin ce vom sluji lui Dumnezeu? Nu are trebuinta Dumnezeu ca trupul si limba sa se roage, iar gândurile sa fie rapite si sa rataceasca risipite în afara. Voia lui Dumnezeu este ca gândurile, mintea si cugetarea sa fie îndreptate catre El în chip neîmpartit si în acest caz Dumnezeu nu se va desparti deloc de noi caci este în chip nevazut cu noi privind mintea, întelegerea si gândurile noastre, vazând cu câta ardoare îl cautam, cum ne straduim sa luptam cu gândurile urâte si rele si cum ne razboim cu întelesurile viclene; de cântam si ne rugam din tot sufletul. Caci stând în chip neobosit, cu hotarâre, în chip cuminte si treaz la rugaciune îndata sunt alungati demonii si ne încununeaza pe noi. Caci de ne vede îndreptati prin gândurile noastre spre cautarea cu dinadinsul a lui Dumnezeu ni se arata si ne întareste, ne lumineaza sufletul, îmbracându-l cu frumusete negraita. Si astfel ne daruieste ajutorul Lui si toata biruinta, scapându-ne de vrajmasii nostri nevazuti. Dar de ne vede lenesi, molatici, zabavnici si nepasatori, stând la rugaciune cu mintea adormita, îsi retrage ajutorul de la noi si ne facem vas ce se misca pe mare fara cârma, batut neîncetat de valurile ispitelor, clatinati ca o trestie de orice vânt.

·        De voiesti sa scapi de visurile necurate si de nalucirile si înrâuririle urâte ale demonilor, nu te da pe tine somnului oprit de canonul privegherii. Caci în modul acesta ti se lumineaza mintea si-ti va straluci lumina cugetata în inima ta, iar demonii vor fugi de al tine plângând si tipând, iar sfântul înger te va împuternici împotriva patimilor pacatoase. (Dumnezeu, îngerii si demonii stau în jurul nostru si lucreaza diferit asupra noastra în sufletul nostru.)

·        Agricultorul semanându-si samânta asteapta înmultirea ei, dar daca va lucra împotriva vântului, întristarea îi va stapâni inima pururea pentru pagubirea de seminte si pentru zadarnicia ostenelilor pe care le-a depus cu pamântul.

·        Cel ce petrece pururea în inima lui, iese numaidecât din cele ale vietii trupesti caci umblând în duh, nu poate cunoaste poftele trupului deoarece acesta îsi face calatoria în cetatea virtutilor. El are virtutile strajere la poarta vietii curate de aceea si uneltirile demonilor ramân nelucratoare asupra lui. Sagetile dragostei lumesti ajung cel mult pâna la ferestruicile firii.

·        Gândurile mintii si miscarile inimii sunt cele ce încununeaza sau osândesc pe om. (Anima nu este goala, ea arata viata în gândurile bune sau rele exprimând intentiile si legaturile ei cu cele ce le cunoaste: cu lumea, cu Dumnezeu si gândurile ei aduc încununarea sau osânda chiar daca nu apuca sa le prelungeasca în fapte. Prin inima sau prin cugetarea sau simtirea ei se arata ca omul nu este singur, aceste gânduri de ramân numai în legatura cu lumea sunt de la draci, iar de nu o vad pe aceasta ca ultima realitate, sunt de la Dumnezeu. Deci omul este prin inima lui în legatura cu ultimele izvoare ale binelui si raului. Dar pentru ca omul este cel ce primeste cu voia pe unele sau pe altele, el este încununat când primeste gândurile bune de la Dumnezeu, sau este dus la chinuri când primeste gândurile placerii egoiste, de la diavol.

·        Monahul trebuie sa fie atent numai la sine si nu la lucrurile lumii, dar când este atent numai la sine si nu la cele ale lumi, vrând nevrînd da de Dumnezeu caci cu totul singur nu poate fi; iar de este atent numai la sine în legatura cu Dumnezeu, se va bucura de liniste, nu va fi atras când de o pofta când de alta si afectat de vreun necaz sau de altul, de o frica lumeasca sau de alta. Va avea în sine numai frica de Dumnezeu si aceasta îi va da liniste.

·        Din fiecare virtute este pericol sa se nasca o patima îndata ce omul slabeste gândul la Dumnezeu si se gândeste mai degraba la sine cu multumire pentru virtutea în care socoteste ca a înaintat sau când o virtute a fost dusa din încredere de sine prea departe: de pilda, din prea mult post se poate naste lacomia pântecelui, din prea multa osteneala – lenevia. Smerita cugetare si masura în toate sunt doua mijloace care feresc virtutile de a deveni pricini ale unor patimi contrare.

·        Lupta cea dupa Dumnezeu este întru osteneala si în sudoarea ascunsa a inimii fata de gândul care te apasa ca sa nu lase sageata lui sa raneasca inima ta.

·        Cel ce se linisteste trebuie sa se cerceteze în toata clipa, de a trecut peste cei ce-l tin în vazduh si de s-a eliberat de ei avându-i înca în jur. Caci câta vreme este supus robiei lor, înca nu s-a eliberat. De aceea osteneala trebuie sa dureze pâna ce se arata mila.

·        Ia aminte la tine cu amanuntime ca sa te probezi în tot ce voiesti, graiesti, te întâlnesti cu cineva, manânci, bei sau dormi, de este dupa Dumnezeu si abia atunci sa te hotarasti sa faci. Deci sa faptuiesti totul cum se cuvine înaintea lui Dumnezeu si astfel marturiseste-te în toate lucrurile tale înaintea lui Dumnezeu ca sa ai multa legatura cu El si îndrazneala în rugaciune. (Înainte de a face orice lucru, sa ne gândim de este dupa voia lui Dumnezeu si care este adevarata pricina sau motiv care ne îndeamna sa-l facem. Sa marturisim aceasta deschis în fata lui Dumnezeu despre orice vorba sau fapta, întâlnire, mâncare sau odihna, la ce-ti vine în gând spre împlinire. Sa nu pornesti la nimic fara a te gândi înainte de este sau nu cu voia lui Dumnezeu ca sa nu-ti para rau dupa ce ai savârsit fapta. Aceasta înseamna sa fii în dialog cu Dumnezeu privitor la orice lucru, nu numai dupa ce l-ai facut, ci înca înainte de-al face. Sa nu te lasi condus numai de gândul personal ce-ti rasare în minte, sa nu te simti singur nici o clipa. Daca Dumnezeu vede înainte ce ai sa faci, întreaba-L pentru orice lucru pe care te gândesti sa-l faci si facând asa esti în permanenta relatie cu El si vei fi cu îndrazneala în tot raspunsul ce i-l vei da pentru faptele savârsite.

·        Viclenii draci se silesc asupra noastra neîncetat si ca niste strajeri iau aminte la lucrarea noastra iscodind ce gândim noi, ce iubim si la ce ne silim, si astfel cunoscând ei spre ce înclinam, la aceea ne si silesc pe noi. Ca mai întâi ne lupta gândurile patimilor facându-ne vinovati întâi de gânduri si pentru aceste gânduri cauta dracii pricina la noi. De aceea mai mult din vointa noastra cadem în pacat. Dracii nu ne pot sili la ceea ce noi nu voim si nu primim, iar ei cunosc ca nu-i vom asculta, ci mai întâi ne încearca putin sa vada cu ce patima ne împacam, apoi mestesugeste asupra vointei si a poftei noastre, iar învoirea la patima se face din voia noastra. Cursele sunt bântuiala cea din pofte si gânduri spurcate; acestea sunt usile dracilor si ale patimilor prin care intra în noi robindu-ne. Pricinile intrarii dracilor mai sunt: somnul cel mult, îmbuibarea si multa bautura. Mai întâi bat la usa inimii punând gânduri pe ascuns ca niste tâlhari, fie ca este strajer fie ca nu, adica fie ca le primim, fie ca nu. Daca le primim încep a tocmi patima si a ne sili spre ea, iar de vom goni pofta si gândurile spurcate având mintea surda si muta catre acestea, atunci nu ne mai pot dracii vatama. Multe feluri de curse ne întinde vrajmasul: uitarea, iutimea, ignoranta, iubirea de sine, iubirea de îndulcire, îmbuibarea, curvia, neîndurarea, vorbaria, trândavia, împutinarea cu sufletul, pizma, ura, fatarnicia, viclenia, cârtirea necredinta, iubirea de agoniseala caliceasca (strângerea de cârpe, petece, hârburi, etc.), îndoiala, iubirea de stapânire peste altii, a place oamenilor, râsul, nepasarea si uitarea. Dupa ce seamana pârga rautatii, ne tulbura cu viforul cel mare, adica cu gândurile curviei, hulei, etc. neîncetat ca sa-i înfricoseze pe cei ce se nevoiesc si astfel sa arunce monahul în deznadejde ca sa nu se mai roage si sa se nevoiasca. De nu reusesc aceasta atunci nascocesc alt mestesug cautând ca facerea binelui sa ne fie prilej de slava desarta. Ne îndeamna apoi a întocmi întrebari duhovnicesti cu fratii, a face îndulciri cu mâncaruri si bauturi, la odihna si la altele sub cuvânt ca facem bine. Deci putin câte putin, fara ca noi sa bagam de seama, ne întuneca mintea aruncându-ne astfel în bratele curviei, iar daca nici aceasta nu ne doboara, ne fac naluciri noaptea, pornesc oameni împotriva noastra si chiar ei însisi se ridica cu mare înfricosare asupra noastra. Dar ostasul lui Hristos nu baga în seama aceste ispite, ci le rabda socotindu-le trecatoare. Înca si altfel ne lupta si anume, cu înaltarea mintii facându-ne sa credem ca suntem ceva, fiindca dracii sunt ca vânatorii alergând de colo unde vad ca este vânat. Se reped unde vad partea slaba a sufletului si nu se departeaza nici nu slabesc pâna nu ne arunca în groapa.

·        Din împrastierea gândurilor se face întunecarea mintii, iar din aceasta caderea în pacat apoi deznadejdea, moartea si chinul vesnic.

·        Zburdarea sufletului se face din umblarea printre smintelile lumesti, deci ni se cade a fugi ca de foc de acestea si a ne cerceta gândurile ca prin pazire sa scapam de faptele cele rele. De vom lasa mintea sloboda la desertaciuni, atunci se trezesc si patimile una câte una. Drept aceea, trezeste-te cu mintea si cauta un loc care sa fie de plângere, netrebnic oamenilor si departat de lume. Viata ta este pentru plâns, asemanatoare dobitoacelor, caci în pustie chiar de vei si pofti vreun lucru din cele ale lumii, nu-l vei afla si vei fi astfel fara de cadere din pricina departarii caci numai prin departare de cele ale lumii – în pustie se sting patimile.