Index > Scriitori filocalici

 
   Akedia 
   Ascultarea 
   Credinta 
   Cunoastere - Ignoranta 
   Curaj - Frica 
   Curvia - Curatia 
   Deznadejde 
   Discernamant - Trezvia 
   Dragoste - Bunatate - Mila 
   Frica de Dumnezeu - Evlavia 
   Iadul 
   Imbuibarea - Infranarea 
   Imparatia Cerurilor 
   Infricosata Judecata 
   Mania - Blandetea 
   Meditatia 
   Moartea 
   Naluciri 
   Osteneala - Lenevia 
   Parintele spiritual 
   Patimi - Ispite 
   Paza Simturilor 
   Pilde 
   Plansul 
   Pocainta 
   Rabdare - Suferinta 
   Rasul 
   Retragerea 
   Rugaciune 
   Saracia - Avaritia 
   Slava desarta 
   Smerenia - Mandria 
   Spovedania 
   Suferinta - Rabdare 
   Trandavia - Osteneala 
   Trezvia - Imprastierea 
   Vorba desarta - Tacerea 

 

versiune cu diacritice - aici

Vorba desarta – tacerea

·        A-l cerceta pe frate, bine este, dar a flecari este un lucru murdar si aceasta fapta te pune la proba. Cerceteaza-i pe toti dar pazeste-te de vorbarie si zi de pilda ca si în întâlnirile Sfintilor Parinti: “Cum te afli avva? Apoi: “Spune-ne noua un cuvânt al vietii, cum aflam calea lui Dumnezeu? Roaga-te pentru mine ca multe pacate am.” si cele asemenea acestora. La sfârsit faceti o rugaciune si pleaca de la el cu pace.

·        Ce sa fac Parinte ca ma tem de rusine si de dispret caci când cad în vreo convorbire cu unii sunt atras si robit de ea încât uit de mine iar de-mi aduc aminte de mine, mi-e rusine sa-i parasesc pe cei cu care vorbesc? – Ca sa nu cada cel slab în acestea si în iubirea de slava, trebuie sa fuga deîndata de vorba multa si sa taie convorbirea dând ca motiv ca avva i-a poruncit ceva si ca se grabeste. Iar nesuportarea dispretuirii vine din necredinta. Iisus s-a facut om si a fost dispretuit; frate, esti tu oare mai presus decât El? Aceasta este necredinta si amagire a dracilor. Cel ce doreste smerenia poate oricât sa zica “o vreau”, de nu sufera necinstiri nu poate nicidecum sa o dobândeasca. Sa nu nesocotesti ceea ce ai auzit caci altfel vei fi dispretuit prin însasi fapta ta.

·        Frica de Dumnezeu este în afara de orice fel de tulburare, neorânduiala si zapaceala, drept aceea de ne înarmam înainte de orice întâlnire cu frica de Dumnezeu si luam aminte la noi însine cu multa atentie, cum e vom mai tulbura si pentru ce vom mai râde, caci frica de Dumnezeu nu este râs. De aceea se spune de cei nebuni ca “îsi înalta glasul lor”. apoi cuvântul celor nebuni este far’ de rânduiala si fara har, iar despre cel drept se spune ca de abia zâmbeste. Daca deci purtam în noi pomenirea lui Dumnezeu si gândul ca trebuie sa pastram în întâlnirile cu fratii smerenia si cugetarea linistita si ne place sa staruim în acestea având în fata ochilor înfricosatoarea judecata a lui Dumnezeu, starea aceasta alunga din inima noastra toate gândurile viclene. Acolo unde este liniste, blândete si smerenie locuieste Dumnezeu. Sa ne amintim de Sfântul Apostol Pavel care zice: “Cuvântul vostru sa fie totdeauna cu har si cu sare dres” si daca vom starui în acestea, Atottiitorul Dumnezeu ne va da cu mila lui o stare desavârsita prin frica Lui.

·        De îndrazneala nu putem scapa de nu ne vom sili sa scurtam vorbirea caci multa vorbire nu foloseste chiar de ar parea ca se ocupa cu lucruri duhovnicesti. Cât despre râs lucrurile stau la fel caci e rodul îndraznelii, fiindca de are cineva îndrazneala veseliei, prin aceasta se naste în el râsul si precum s-a zis de îndrazneala ca nu-l foloseste pe om, asa nu trebuie sa zaboveasca sau sa se reverse cineva nici în râsul ei, ci sa-si strânga cugetarea ca sa rosteasca cu cuviinta. Sa stii ca cei ce se revarsa în ea, toti vor cadea în curvie!

·        Cel ce sta de vorba cu vreunii trebuie sa-si arate fata si cuvântul vesele dar cugetarea launtrica sa suspine caci despre aceasta s-a scris: “suspinul inimii mele înaintea Ta este pururea” (Psalmi 37,10)

·        Starea launtrica înainte si în timpul convorbirilor cu ceilalti. – Precum mestesugarul nepriceput daca sta de vorba în vreme ce lucreaza îsi primejduieste lucrul, asa si cel ce se foloseste de veselie. El trebuie sa se asigure cu grija luând aminte la cuvinte, la veselie si la privire ca nu cumva sa se abata cu totul de la plânsul launtric. Deci unul ca acesta având sa intre în vorba cu cineva trebuie sa-si întrebe gândul sau ce trebuie sa faca si asa sa se pregateasca pe sine caci s-a scris: “M-am pregatit si n-am fost tulburat.” (Psalmi 118,60) Iar a se pregati înseamna a deosebi persoanele pentru a sti din ce pricina voiesc sa vorbeasca cu noi si a-si pregati gândirea în frica lui Dumnezeu potrivit cu scopul celui ce vine. De vine cineva din prietenie sa se foloseasca cuvinte placute potrivite cu ea; daca e sa primesti Parinti, fa-o cu bucurie ca Avraam care a spalat picioarele Stapânului si ale îngerilor primindu-i cu bucurie. În fiecare caz împrejurarea ne va spune ce dispozitie sa adoptam. Când vom pofti pe cei ce vin la noi sa ia ceva: fie de mâncare, fie de bautura sa o facem cu buna dispozitie dar si aceasta sa fie tinuta sub paza ca sa nu ni se tulbure cugetarea.

·        Fiindca de multe ori lucrurile indiferente ma duc la vorbarie în care nu pot ocoli pacatul, ce sa fac? – Sa tinem masura în felul acesta: de stim ca am vorbit o data biruiti de un gând sa ne oprim a doua oara pe cât e cu putinta. De suntem biruiti si a doua oara, sa ne pregatim sa dam lupta si a treia oara. În felul acesta ne vom pregati pentru taierea tuturor convorbirilor urmatoare caci de va ajunge numarul lor la zece si cineva a fost biruit doar în noua si s-a oprit de la una, iata ca a ajuns mai bun decât cel ce a fost biruit în toate zece.

·        Daca în lucrurile bune este de folos tacerea, cu cât mai mult în cele de mijloc? Dar daca nu putem tacea, ci suntem biruiti de dorinta de a vorbi, sa nu zabovim în aceasta ca sa nu cadem din multa vorbire în cursa dusmanului. (De câte ori n-am experiat ca convorbirile ne-au facut robi nu numai demonilor prin pacatele savârsite în cursul lor, ci ne-au produs si dusmani vazuti pentru ca am spus vreun lucru ce n-a placut celor de fata, sau celor absenti carora li s-a comunicat.)

·        Daca dai impresia oamenilor ca taci cu voia, aceia te pot socoti mândru si ca îi jignesti. De smerenie tine sa-ti faci smerenia si virtutile neobservate.

·        Tulburarea ce-ti vine în cursul convorbirii este pricinuita pentru ca nu ai pomenirea lui Iisus în inima, din a nu fi adunat în tine în timp ce vorbesti, sau sa ai gândul la pacatele tale si la datoria de a ne smeri. De aici vine pasiunea pusa în convorbire – prea dam multa importanta celor ce le spunem, si noua ca si când de noi ar depinde ca sa se cunoasca adevarul.

·        Cuvântul desert iese din omul desert si întretine desertaciunea din el iar omul desert e cel ce si-a îngropat bogatia adâncurilor sale sau si-a uscat. O raspândind moartea desertaciunii în jurul sau.

·        Când cuvintele nu slujesc scopului de a-i îmbunatati si a-i umaniza pe oameni, de a produce o apropiere între ei, ele mai mult încurca viata lor. ele încurca astfel logosul relatiilor dintre oameni, le umple de întunericul neîncrederii, le arunca într-o naclaiala murdara, acopera totul de non-sens.

·        Daca aud ca cineva ma vorbeste de rau pe mine, ce sa fac? – Ridica-te si fa o rugaciune mai întâi pentru el, apoi pentru tine zicând: “Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-l pe acest frate si pe mine, sluga nevrednica si ne acopera de cel rau cu rugaciunile sfintilor.”

·         De începe careva sa-l bârfeasca pe altul si observ, ce trebuie sa fac? – Trebuie sa tai repede ori sa muti cuvântul la o convorbire folositoare. Dar nici în ea sa nu zabovesti ca nu cumva din multa vorbarie sa se ajunga la clevetire.

·        Daca începi sa vorbesti înaintea lui Dumnezeu si a oamenilor, aceasta e ca si cum ai învata pe ceilalti, dar daca învata cineva neavînd însa putere, cuvântul lui nu este convingator, ci neroditor. Deci daca nu aduci nici un folos, ce trebuinta e sa mai vorbesti? (Orice discutie despre Dumnezeu catre altul e ca si cum i-ai preda, dar de n-ai putere sa-i înveti pe altii convingându-i, nu te baga în vorba.)

·        De sunt cu prieteni de-ai mei si încep acestia sa spuna cele nefolositoare, poruncesti sa mut convorbirea la cele bune? – De stii ca primesc cu placere cuvântul lui Dumnezeu, vorbeste-le din “Vietile Parintilor” îndreptând convorbirea spre mântuirea sufletului.

·        Cel ce întreaba plin de preocupare de Dumnezeu trezeste raspunderea si în cel întrebat astfel trece vibrati constiintei prezentei lui Dumnezeu de la cel ce întreaba la cel întrebat, sau acesta însusi se va simti miscat de raspunderea trezita în el, sa se roage lui Dumnezeu sa-i dea cuvântul adevarat. Un interlocutor serios îl face si pe celalalt serios.

·        Iar pentru ca vorbesti de sfinti, urmeaza-le ascultarea si credinta aratata prin fapte si fiindca vorbesti de ascultare, sa stii ca nu e una mai buna decât cea aratata în supunere, caci în aceasta sta ascultarea. Si a zis cineva: “Fiul ascultator va trai.”

·        Când ti se cere vreun lucru sa-l faci sau îi ceri tu cuiva ceva, raspunde-i pâna la a treia oara: “Iarta-ma” si daca staruie si dupa a treia oara, atunci fa-o cu smerenie. Iar tu la fel, cere-i de trei ori si de nu vrea, lasa-l în pace caci cearta nu e buna. Si pentru orice lucru, fie ca e vorba sa suporti ceva de la cineva, fie ca-i întinzi mâna, roaga-te pâna la a treia oara si de nu vrea înceteaza cu pace. Si nu-l necaji. Aceasta este adevarata cale a lui Dumnezeu în care ia aminte la tine ca sa lucrezi fara fâtâie, cu inima curata caci în acest caz Dumnezeu îti da mâna si te ajuta prin harul Lui.

·        Cât despre placerea de care vorbesc Parintii, nu stii ce este – cum nu stiu multi – caci tacerea aceasta nu înseamna doar a tace cu gura. Pentru ca exista un om care graieste zece mii de cuvinte folositoare si i se socoteste ca tacere si este altul care graieste o singura data un cuvânt desert si i se socoteste ca si când ar fi calcat în picioare toate învataturile Mântuitorului.

·        Nu este bine sa vorbesti neîntrebat.

·        Oamenii comunica în lucruri superficiale, materiale, din interese trecatoare si adeseori ignobile, pe când adevarata comunicare este cea în care se aduc la mijloc problemele existentiale, capitale si grave ce determina omul la efortul de autodepasire, la deschidere, sinceritate si iubire altruista. Comunicând pe pamânt lucruri superficiale si desarte, cu atât mai putin vom fi într-o comuniune strânsa între noi si Dumnezeu dincolo.

·        Întelepciunea lumii prin faptul ca defineste, închide ceea ce cunoaste în margini despartitoare ramânând departe de realitatea în care toate sunt unite în chip tainic, indefinibil. Unitatea aceasta a lor o vedem cel mai clar în Dumnezeu, daca ne deschidem lui.