·
Fa-te ca Iov “bând batjocura ca
apa”.
·
Lucrarea vadita, cu
ostentatie sau chiar neacoperita din negrija a poruncilor deseori
stârneste pizma si resentimentul celorlalti, fiind
catalogata de ei (precum si este de fapt) contrara smereniei; de
aceea pentru ocolirea acestor neajunsuri trebuie sa faci acest lucru cât
mai disimulat si mai acoperit.
·
Cel ce rabda aceste arderi cu
fierul înrosit se va mântui iar cel ce are în nari raul miros al
sau, nu simte alt miros, chiar de-ar sta deasupra tuturor
mortaciunilor. Si cel jefuit de tâlhari n-are ce da altora. Ia seama
iubitule ca toti suntem stapâniti de lene si nu putem
fi cu totul fara griji, ci sa ne socotim drept ceea ce suntem: pamânt
si cenusa. Si am îmbatrânit hranind slava desarta.
·
Taierea vointei se
arata în acelasi timp în “taierea voii fata de
aproapele”, desigur nu pentru a-i îndeplini capriciile si îndemnurile lui
la rau, ci pentru a nu-l domina. Aceasta o facem pentru a-l ajuta, renuntând
la voia de a lua ceea ce ne place noua pentru a face ceea ce este de folos
aproapelui. Cel mai greu însa este sa fii stapân pe voia ta.
·
Când ti-ai taiat voia,
ai câstigat netulburarea caci nu mai voiesti nimic pentru tine.
O tai în folosul aproapelui ascultând pe Dumnezeu; acesta îti face stravezie
prezenta fetei bucuroase a Domnului, pe El îl vezi de câte ori
îti tai voia, de câte ori te-ai depasit prin aceasta. Vezi
privirea Lui în acelasi timp iubitoare si stapânitoare, o vezi
stapânindu-te prin iubire. Când simti ca nu mai esti prin
voia ta, simti ca esti prin Dumnezeu te simti asigurat în
El. Toate aceste virtuti fiind moduri ale comuniunii. Nici un bine nu e
facut de unul singur sau în izolare, binele este un produs al comuniunii,
aceasta ca sa nu se laude nimeni în mod egoist. De fapt însasi
existenta ne vine de la ceilalti, ne vine si e
sustinuta de toti si de cosmosul întreg, iar acesta e
sustinut de Dumnezeu.
·
Plângi, jeleste-te, nu
cauta sa fii luat în seama si nu te pretui în nici o
privinta. (Când te socotesti a fi nimic, esti mult mai
mult decât cel ce n-are aceasta convingere caci acela fiind nimic, nu
are nici macar constiinta ca e nimic; el este nimic în grad
sporit. A avea constiinta ca esti nimic înseamna a
avea constiinta, si prin aceasta
constiinta cunosti nu numai nimicul tau ci si
maretia lui Dumnezeu. Si într-un fel omul prin constiinta
participa mai mult la Cel de la care este fiindca stie de
maretia Creatorului sau. El poate da prin smerenie în veci ce va
da si altora.)
·
Cât despre gândul de a pleca în
pustie, parintii au spus ca sunt trei lucruri de pret
si daca le pazeste monahul pe ele poate vietui si
în mijlocul oamenilor si în pustie si oriunde s-ar întâmpla, iar
acestea sunt: sa se defaime pururea pe sine însusi, sa-si
arunce vointa la spate si sa se astearna sub picioarele
a toata faptura. (Daca te socotesti cel mai de jos, nu
poti cadea în mândrie, daca te socotesti cel mai de jos,
nu-ti mai place sa te înalti, nu te mai ispiteste mândria
si nu mai poti socoti pe altul mai jos decât tine; nu mai vrei
sa te afirmi, sa iesi în evidenta. Nu te mai temi
ca parerea cuiva te coboara mai jos.)
·
Dumnezeu ar putea sa dea
ajutorul Sau si omului în izolarea sa dar El face clara lucrarea
Lui când da fiecaruia prin celalalt. Prin aceasta leaga pe
fiecare nu numai de Sine ci si prin celalalt astfel ca impune
fiecaruia o raspundere pentru aproapele sau si sustine
iubirea între ei. Îl fereste pe om de mândria de a socoti ca n-are nevoie
decât de ajutorul lui Dumnezeu, deci de a-i dispretui pe ceilalti.
Cât de mult îmi încalzeste viata interesul celuilalt pentru
mine! Este si celalalt capabil sa ma întareasca
cum sunt si eu capabil sa-l ajut; omul nu este anulat dar iubirea
reciproca ce-i înnobileaza îi face mai capabili sa se înalte
la simtirea lui Dumnezeu, însa nu numai aceasta noblete
produsa în ei de iubire îi ridica la simtirea lui Dumnezeu, ci
si experienta pe care o fac cunoscându-si puterea lor
limitata de a se ajuta în unele situatii fara un ajutor ce
le vine amândurora de la Cineva mai presus de ei – de la Dumnezeu, ultimul izvor
al puterii.
·
Frate, s-a împlinit cu mine prin tine
Scriptura care zice: “Poporul Meu, cei ce va fericesc pe voi, va
amagesc.” (Isaia 9,16) O astfel de fericire (lauda) nu ne
lasa sa vedem rusinea faptelor noastre, ea îi vatama
precum socotesc, chiar pe cei ajunsi la o masura mai înalta
si-i desparte de credinta în Dumnezeu, caci zice Domnul: “Cum
puteti crede în Mine primind lauda unii de la altii?”
·
Firea se slabeste în cei
ce cauta laudele de la altii sau se dovedeste slaba
caci ce va face când nu va mai fi laudat? Cu siguranta
ca laudele ce i se aduc pentru ca s-a simtit ca le
doreste si are putere sa le impuna, nu sunt sincere si
nu vor tine mult, mai ales dupa ce nu va mai avea puterea sa le
impuna. Chiar cei ce-l lauda pe cineva de nevoie îl osândesc în sinea
lor în vreme ce la aratare îl lauda iar când nu vor mai arata
interesul sa-l laude, îl vor osândi pe fata. Laudele le
cauta de obicei cel ce se arata cunoscator al poruncilor
însa nu si împlinitor al lor, ca om duhovnicesc. Cel ce
împlineste personal poruncile se va face tuturor slujitor, deci se va
smeri; prin aceasta el este duhovnicesc si nu cauta lauda, el nu vrea
sa arate ca cunoaste poruncile, caci cine cauta
aceasta de fapt nu le lucreaza ci vrea sa se laude cu
stiinta sa, dar aceasta ramâne de fapt o cunoastere la
suprafata, nicidecum una existentiala. Aplicarea în
practica a cunostintelor se imprima în fiinta proprie,
acela vesteste împlinirea poruncilor cu viata sa.
·
Iertati-ma ca m-am
lasat atras de întrebari copilaresti parasind
grija desavârsirii. (Purtatorul de Dumnezeu parinte
arata limpede ca cel ce se straduieste la mântuirea
sufletului nu trebuie nicidecum sa caute darul stiintei,
caci “stiinta îngâmfa” cum zice Apostolul).
·
Se cuvine sa întrebi despre
patimi si cum sa-ti conduci viata caci aceasta este în
primul rând necesar si duce la smerenie, iar smerenia este mântuirea
prescurtata: “M-am smerit si m-a mântuit Domnul” spune oarecare
dintre sfinti. “Monahul smerit nu va iscodi cele înalte, însa cel mândru
ca cerceta judecatile.” (Sfântul Ioan Scararul) (Spunând
batrânul “iertati-ma ca m-am lasat atras de
întrebari copilaresti” da de înteles ca astfel de
întrebari sunt pline de cuget copilaresc si de multa
nestiinta, ba pe lânga acestea, arunca omul în
cumplita mândrie).
·
A te supune cuiva pentru Dumnezeu
înseamna a te supune lui Dumnezeu Care cere aceasta. Dumnezeu de fapt ne
cere sa ne supunem unul altuia, aceasta fiind contrariul mândriei care
dezbina. A asculta fiecare cuvântul celuilalt înseamna a se supune
fiecare celuilalt si prin el lui Dumnezeu. Înseamna a se supune
amândoi lui Dumnezeu Care a dat fiecaruia cuvântul pentru celalalt
si e ascultat de celalalt.
·
Vorbirea este pentru a
întretine si pentru a încalzi fratia între noi, ceea
ce nu se îndeplineste acolo unde nu ne întelegem unul pe altul prin
cuvinte. Rostul acesta al vorbirii este cuprins în termenul “cuvânt” – coventus
(venire la un loc în întelegere). Nu ne este dat cuvântul ca sa ne
mândrim unul fata de altul caci aceasta ne desparte. Ca sa
venim la buna întelegere trebuie sa ne vorbim unul altuia
fara mândrie, cu smerenie, atentie si delicatete unul
altuia. De cuvânt tine smerenia si respectul reciproc, omul trebuind
ca prin cuvânt sa înfaptuiasca “venirea laolalta” –
convenientia. Fiul lui Dumnezeu Însusi ni s-a facut pilda de smerenie
însusindu-si cuvântul omenesc, dar acesta pentru ca El
Însusi este sânul potential al cuvintelor, de El atârnam ca
cuvinte întrupate, în El suntem chemati sa ne unim prin cuvinte, El
ne cere sa ne vorbim si sa ne raspundem unii altora pentru
a ne uni cu El.
·
Dumnezeu cerându-mi prin
celalalt sa tin seama de acela si de El, ma
trezeste la realitate din somnul mândriei care ma face sa
ma socotesc o existenta autonoma, stapân peste tot
si peste toate, întins cu saracia mea într-un pacat infinit
asemenea celui beat care nu mai stie de nimeni si de nimic, nici
chiar de sine. Prin cuvintele altuia sunt trezit la realitatea de netrecut dar
si bucuroasa a datoriilor mele, a granitei mele dar si a
unei realitati cu adevarat mai bogate decât a mea si a lui,
de care prin împlinirea datoriilor si prin iubire ma pot
împartasi.
·
Da mâna fratelui tau care
este în tulburare si vei avea si tu pe cineva care-ti va întinde
mâna în vremea încercarii. (E cu neputinta sa nu te fi
vazut vreunii când i-ai ajutat pe altii si aceasta va face
si pe vreunul din ei sa-ti ajute la nevoie, dar prin acela te
ajuta Dumnezeu.
·
Dezgustul, plictiseala te
apasa când nu-ti gasesti rostul având grija de altul,
dar nu numai grija pentru viata lui trecatoare, ci mai ales pentru
cea vesnica. Aceasta înseamna sa-ti vezi rostul
lucrând pentru vesnicia ta si a altora în Dumnezeu caci
fara Dumnezeu nu ti se deschide vederea spre vesnicie
si grija pentru viata trecatoare sfârseste într-o
plictiseala de moarte.
·
A-ti taia voia când
sezi în chilie înseamna a dispretui placerea trupeasca
în toate, iar voia trupului sta în a-l multumi pe el în orice lucru.
Ca sa nu-l multumesti deci pe el, taie-ti voia ta când
sezi în chilie. A-ti taia voia când esti cu oamenii
sta în a muri fata de ei si a fi cu ei ca si când n-ai
fi. Voia cea de la draci este pornirea de a-ti apara “dreptatea”
si de a te încrede în tine – atunci sa stii ca ai
cazut în cursa.
·
Voia ce-ti vine de la draci sau
pe care ei te fac sa ti-o socotesti drept vointa ta, este
de a te justifica în tot ceea ce faci si în a socoti ca nu poti
gresi. Este lauda cu propriile pacate; în felul acesta ti-ai
închinat eu-l demonului; este dovada mândriei egoiste ce-si
apara iubirea de sine.
·
Frate, ai spus: “Sunt bolnav cu
sufletul si cu trupul”, pentru ce nu te marturisesti ca sa
te faci sanatos în voia ta? Nu stii ce este de folos sufletului
si trupului, dar ce este de folos voii tale, zeci de mii de
specialisti nu stiu ca tine. Nu vezi ca eu te musc mereu ,
una dupa alta? De poti rabda, rabda caci eu vorbesc ca
un lipsit de minte si de aceea vorbesti si tu la fel. Iar
vorbindu-ti, arat ca nu stiu ce-i este de folos. (Cea mai
buna metoda de a vindeca o vointa egoista e
rabdarea în care e o alta vointa; este o
experienta pe care nu o poare trai nimeni asa de mult ca
cel ce practica rabdarea – numai el traieste acest efort.
Sfântul Varsanufie socoteste îndemnurile ce le da prin scrisorile lui
ca tot atâtea muscaturi ale celui ce primindu-le cu rabdare
îsi vindeca vointa de a raspunde cum nu se cuvine.
Vointa care nu primeste sfat, este o vointa slaba care
nu lucreaza spre întarirea omului si spre pace între oameni.
Sfântul însa ia asupra sa vina fratelui care nu primeste cu
rabdare sfaturile date. Pentru ca el îl provoaca pe acela prin
vointa sa de a-l învata, sa reactioneze în apararea
voii sale; sunt impasurile ce apar adeseori în raporturile cu oamenii. Vreau
sa-l învat pe altul sa renunte la voia sa pentru
binele lui, dar poate ca el vede în aceasta, nu fara dreptate
pornirea de a-i impune voia mea din cine stie ce interes. Cel care da
altuia sfat, numai daca ajunge la o smerenie care face cu totul evident
faptul ca nu da sfat decât când este cerut cu
staruinta, si-l da numai spre binele celui ce-l cere,
poate sa evite efectul rau pentru acela si pentru sine. Dar ca
sa ceara cineva cu staruinta un sfat si apoi
sa-l urmeze, i se cere si lui sa fi ajuns la o culme a
smereniei. Este un drum ce trebuie sa-l faca amândoi pentru a se
putea folosi fara nici o primejdie unul pe altul, ca sa evite
frictiunile între oameni în practica sfatuirii unuia prin celalalt.
·
În constiinta
neputintei noastre de a fi si de a ne mântui prin puterea
noastra e constiinta ca Dumnezeu este Cel ce ne-a creat, ne
sustine si ne mântuieste. Prin aceasta ne deschidem puterii Lui;
în smerenia noastra sta putinta deschiderii noastre lui Dumnezeu
ca sa ne umple de putere.
·
Cel ce este laudat trebuie
sa-si spuna: “Ei au despre mine aceasta parere pentru
ca nu stiu cu adevarat cele ascunse ale mele.”
·
Îti spun adevarul ca
nu sunt nimic, dar din ascultare îti spun ceea ce am în inima mea. Nu te
asigur ca e numaidecât asa, dar spun ceea ce pot. (Un paradox:
daca raspund cererii tale de a-ti da un sfat este primejdia
sa ma mândresc, pe de alta parte n-am dreptul sa nu fac
ascultare, deci prefer riscul sa fiu ispitit de mândrie împlinind cererea
ta decât sa o resping. Si voi lupta împlinind-o sa nu fiu
totusi biruit de mândrie. De aceea iata, îti spun de la început,
înainte de a-ti da sfatul cerut ca nu sunt nimic si nu stiu
nimic, deci nu te asigur ca ceea ce-ti spun este bun, dar spun ceea
ce am în minte.)
·
Domnul vrea sa ai pe tot omul
mai presus de tine! Deci arata ascultare în toate, fie în privinta
mâncarii, a bauturii sau a oricarui lucru. De vei fi bârfit,
bucura-te ca îti este de mare folos si daca te va
necaji careva, rabda caci cel ce va rabda pâna la
sfârsit se va mântui.” În toate multumeste lui Dumnezeu
caci multumirea mijloceste la Dumnezeu pentru orice
neputinta. (Multumirea catre Dumnezeu te justifica
pentru neputinta de a face fapte mai însemnate cerute de Dumnezeu.
Ramâi legat de Dumnezeu macar prin multumirea pe care o aduci.)
·
În toate osândeste-te pe tine ca
cel ce ai pacatuit si ai gresit si nu te va judeca
Dumnezeu. De vei face asa îti va ajuta Dumnezeu sa afli putere.
·
Iar despre patimi nu e nevoie
sa-ti scriu despre fiecare din ele, caci printr-un singur cuvânt
ti-am aratat leacul lor. Fiindca zice Domnul: “Voi locui în cei
smeriti.” (II Cor. 6,16). Oare socotesti ca poate locui
peste tot ceva din rautatea vrajmasului acolo unde îl vede
locuind pe Domnul? Întelege dar ca nu se poate arata
raufacatorul în palatele dregatorilor.
·
Daca-ti place cea
ce-ti spun – împlineste, daca nu, iarta-ma pentru
toate. (Este o ultima încercare de a înmuia sufletul adresatului în
cazul ca n-ar vrea sa împlineasca ceea ce i se cere, deci ar
ramâne învârtosat. Dar cerându-i sfântul si pentru acest caz
iertare, mai încearca odata sa-l înmoaie si din scrisoarea
urmatoare se vede ca a reusit facându-l si pe acela
sa ceara iertare. Chiar daca nu i-a gresit aceluia cu
nimic, îi da o pilda de smerenie care poate sa înmoaie mândria
lui, iar rugându-se celui ce eventual se încapatâneaza în
mândrie, sporeste el însusi în smerenie).
·
Pofta de a fi mai mult îi
zugraveste cuiva un chip maret al sau care-l
stapâneste ca o vraja si-l face sa se mânie când nu i
se arata cinstea la care se asteapta pe masura acestui
chip. Vraja îl face sa se închipuie mai presus de realitatea sa.
·
Îmi aduc aminte ca
Parintii spun sa stam în chilie si sa ne amintim
de pacatele noastre, dar când mi le amintesc nu sufar durere pentru
ele. De multe ori doresc sa ma pocaiesc dar nu izbutesc –
spune-mi ce împiedica pocainta de nu vine? – Frate,
glumesti când spui ca voiesti, caci nu voiesti cu
adevarat. A intra în chilie înseamna a intra în suflet si a-l
cerceta pe el, a aduna gândul nostru de la orice împrastiere si
abia atunci ne îndureram si ne pocaim. (Gândul la alt om te
face sa uiti de tine, nu te mai gândesti la tine în mod atent,
ci la el surprinzându-i o multitudine de asa zise defecte.) Deci, ceea
ce împiedica pocainta sa vina la noi este voia
noastra si de nu-si taie omul voia sa, inima lui nu se
îndurereaza. Dar ceea ce opreste pe om sa-si taie voia sa
este necredinta, iar necredinta se naste din vointa omului
de a se bucura de slava oamenilor. Domnul a zis: “Cum puteti crede când
primiti slava de la oameni si nu cautati slava de la
unicul Dumnezeu.” De nu te vei osteni cu durere sa-ti tai voia ta
chiar daca inima ta nu o vrea, ce folos vei avea din întrebarea ta? De
vrei sa plângi cu adevarat pentru pacatele tale ia aminte la
tine însuti si fii mort fata de orice om. Taie acestea
patru: voia, dorinta de a-ti arata dreptatea si cea de-a
place oamenilor – atunci abia vei vedea ca-ti va veni cu
adevarat pocainta si te va acoperi Dumnezeu de orice rau.
Frate, adevarat îti zic: Ia aminte la tine, bucura-te când
esti lovit, ocarât, înjurat, certat; departeaza de la tine
viclenia sarpelui si nu întelepciunea. Iata calea
mântuirii; de-ti place – pazeste-o si Dumnezeu îti va
da mâna, iar de nu o voiesti, tu vei vedea!
·
Când importanta slavei
desarte de la oameni începe sa ia pentru cineva proportii mari,
el nu mai vede importanta lui Dumnezeu în viata lui. Ea poate scade
atât de mult, încât însasi existenta lui Dumnezeu nu mai
conteaza pentru el.
·
Uneori ocolesti prilejurile
de a-ti astâmpara setea de lauda în mod direct dar cauti
sa te pui în aratare macar pe o cale ocolita a
justificarii pacatelor sale sau a laudei faptelor bune.
·
Taie voia ta prin care vrei
sa te afirmi fata de altii sau în fata lor, cea de
a-ti satisface placerile prin ei, setea de a arata ca ai
avut dreptate în cuvânt sau fapta, sau vointa de a place oamenilor ca
sa obtii cu orice pret lauda sau stima lor. Uneori o iei înainte
de fapta cu afirmarea ta, alteori te lauzi dupa ce ai facut-o de
este buna, iar de vezi ca este criticata o aperi. Apoi se întâmpla
sa tii sa dai impresia ca nu vrei sa te afirmi ci
sa slujesti altora, dar de fapt o faci cu scopul de a te afirma pe
aceasta cale ocolita si mai subtila. În toate te
multumesti cu tine, cu oamenii si în parte cu lucrurile, deci nu
ai trebuinta de Dumnezeu, si facând astfel, desigur ca
nu te poti pocai. Pocainta ca nemultumire de sine este
contrara acestei multumiri. Pâna ti se pare ca-ti
astâmperi setea cu apa statuta a baltoacei din tine sau din oameni,
nu cauti izvorul pururea curat si curgator care e Dumnezeu.
Pâna esti închis în preocuparea de tine si de parerea
oamenilor despre tine nu ti-a devenit Dumnezeu transparent.
·
Ascultarea si taierea
voii tale de suprafata printr-o alta voie mai adânca e
taierea voii patimase a egoismului prin voia de a-ti
stapâni egoismul placerilor care te tin în îngustimea orizontului
biologic individualist si de a te ridica în lungul orizontului dumnezeiesc
si altruist. Este mai multa încordare a voii în a asculta decât în a
te opune. Voia egoista este un capriciu usuratic, un
rasfat, de aceea se spune ca nu se poate taia voia
neascultatoare fara osteneala inimii si a trupului. Se
numeste voie ce se cuvine taiata “voie proprie” pentru ca
prin ea omul se slujeste numai pe sine în mod egoist, deci în primul rând
pe sine. Dar si voia prin care taie cineva aceasta “voie proprie”, e
voie care-l are pe om ca subiect dar ca subiect care-si pune voia în
slujba lui Dumnezeu si a semenilor si prin aceasta în slujba eu-lui
sau destinat la o viata înalta si netrecatoare.
El face oarecum voia altora, dar nu voia egoista a lui, ci voia care slujeste
binele lor identic cu binele propriu. În acelasi timp face voia lui
Dumnezeu Care urmareste binele sau si al semenilor.
·
A-ti taia voia
înseamna a înceta sa traiesti pentru tine, înseamna
sa te jertfesti, dar eu-l prin care traiesc patimile egoiste
este un “eu” de suprafata, un eu prin care nu traiesti în
adâncul, plinatatea si autenticitatea ta. Acest eu de
suprafata trebuie omorât pentru ca sa iasa la iveala
adevaratul tau subiect în comuniune cu Dumnezeu si cu oamenii.
·
A se lepada cineva de sine
si a-si lua crucea înseamna a-si taia în toate voia sa
si a primi nesocotirea din partea altora.
·
Daca tii sa
arati faptele tale bune, îi umilesti pe altii si nu
dovedesti ca Cel ce ti-a dat puterea sa le faci este
Dumnezeu. De aceea Mântuitorul a spus: “Când veti fi facut toate
acestea spuneti: Slugi netrebnice suntem caci ceea ce eram datori
sa facem am facut.”
·
Daca vrei sa te
izbavesti de patimile de ocara, taie de la tine îndrazneala
fata de orice om si mai ales fata de cei spre care
vezi ca înclina inima ta prin patima poftei; prin aceasta te
eliberezi de slava desarta caci slava
desarta e soata dorintei de a place oamenilor, iar
aceasta e soata îndraznelii – cum stim, îndrazneala
e pecetea tuturor patimilor.
·
Ce înseamna parinte
nepretuirea de sine? – Frate, nepretuirea
de sine înseamna a nu se socoti cineva pe sine înseamna a nu se
socoti cineva pe sine deopotriva cu altul si a nu spune despre un
lucru bun – “eu l-am facut”. (Nepretuirea de sine este o
detasare de sine, o nepreocupare de valoarea sa si o împacare cu
aceasta atitudine fata de tine si din partea altora. Ea nu
are sens decât în constiinta curata a relatiei tale cu
Dumnezeu caci numai în relatie cu El socotesti ca tot ce
este si tot ce faci datorezi lui Dumnezeu si ca Dumnezeu
stie ce face El pentru tine si câta silinta ai pus
pentru a înmulti darul ce ti l-a dat. Aceasta-ti da o
liniste continua, o netulburare de pe urma faptului ca nu
esti recunoscut de ceilalti în valoarea ta. Esti liber de tine
si de parerea celorlalti si îl socotesti numai pe
Dumnezeu ca judecator drept. Când te închipui lucru mare nu mai vezi
realitatea cu adevarat mare si bogata care este Dumnezeu deci nu
mai esti în comunicare cu ea, te-ai îngustat în limitele tale).
·
O osteneala fara
smerenie îl face pe om sa-si atribuie lui ca izvor ultim puterea de a
împlini faptele lui, deci de a nega provenienta puterii de la Dumnezeu. În
smerenie este constiinta omului de a avea totul, deci si puterea
aratata în osteneala de la Dumnezeu. Daca n-ar fi
aceasta constiinta, n-ar fi nici smerenia sau smerenia ar
fi fara rost; pentru ce sa ma smeresc în fata unei
lumi cu care sunt una în sens panteist? Nu ma pot smeri decât în fata
unei constiinte înzestrata cu puterea de a crea toate, deci pe
mine si de care depind întru toate. Unde este delicatetea smereniei,
este constiinta de Dumnezeu, altfel este justificata orice
aroganta grosolana cu toate conflictele nascute din ea.
·
Sporirea sta în a primi sa
ti se porunceasca fara sa te împotrivesti, iar
dispretuirile sunt de doua feluri: una din inima ta, alta din
osândirile si ocara ce ti se aduce din afara. Dar este mai mare
cea care-ti vine din afara, caci cea din inima ta nu cere atâta
osteneala pentru a o suporta ca cea de la oameni care pricinuieste o
mai mare durere în inima. Iar zdrobirea inimii sta în pazirea
inimii tale!
·
Nu trebuie sa caute omul cu
dinadinsul o graire smerita ci ajunge sa zica
“Iarta-ma!” sau “Roaga-te pentru mine!” (Când spui altuia
“Iarta-ma” nu te mai poate domina caci sau raspunde
iertându-te, deci nemaisocotindu-te dator cu ceva, sau refuza sa te
ierte si în acest caz este un patimas care ramâne inferior
ca unul ce e robit de patima. Dar în acest caz nu-l dispretuiesti,
ci-l compatimesti nu din superioritate ci din durere pentru
suferinta lui; la fel se întâmpla când spui “Roaga-te pentru
mine”)
·
Nu trebuie sa alerge de la sine
dupa fapte de smerenie caci aceasta si a urmari sa
vorbesti smerit pricinuiesc slava desarta nelasându-l
pe om sa sporeasca. Adevarata sporire sta în a primi
sa ti se porunceasca fara sa te
împotrivesti.
·
De este laudat cineva de
altul, este bine sa nu raspunda ca sa-si arate
modestia? – Mai mult foloseste tacerea,
caci daca raspunde se afla pe sine primind lauda iar
aceasta nu este altceva decât slava desarta. Asemenea si ceea ce
se arata ca modestie în raspuns este de fapt slava desarta,
caci cele pe care le spune el în acest caz despre sine, daca le-ar
spune altul, nu le-ar suporta. (Raspunzând cu modestie voiesti de
asemenea sa-ti atragi admiratia pentru modestia pe care o
afisezi. Când raspunzând la o lauda cu cuvintele: “nu sunt chiar
asa” sau “n-am facut cine stie ce lucru mare”, daca ai auzi
ca le spune altcineva n-ai putea suporta, dar spunându-le tu, le poti
suporta iar asta vadeste ca nu le spui crezându-le cu
adevarat, ci le spui doar ca sa auzi dezmintirea lor. numai
atunci refuzi cu modestie reala laudele când esti în stare sa nu
te superi nici daca ai auzi pe altul spunând despre tine bine sau
rau. În acest caz ai fi într-o perfecta obiectivitate fata
de tine, dar vazându-te cum te vede altul e mai usor sa fii
obiectiv cu tine decât cu altul. Numai obiectivitatea cu tine te-ar arata
perfect liber, chiar fata de tine.
·
Iarta-ma frate ca nu
vad la mine nici un bine si de aceea n-am gasit ce
sa-ti raspund.
·
Frate, cel ce voieste sa
fie monah nu trebuie sa aiba nici un fel voia sa în vreun lucru;
aceasta ne-a învatat Domnul zicând: “Am venit în lume nu ca sa
fac voia Mea” (Ioan 6,38) caci cel ce voieste sa o
faca pe aceasta iar pe aceea sa nu o faca, se arata pe sine
în stare de mai multa deosebire a lucrurilor decât cel ce porunceste
si astfel e batjocorit de draci. Deci trebuie sa asculti în
toate, chiar de ti-ar parea ca ceea ce ti s-a poruncit e un
pacat, iar daca ti se pare ceea ce ti se cere greu,
întreaba-l si lasa lucru pe seama hotarârii lui caci
daca vrei sa faci tu deosebire între lucruri, îti atragi necazuri.
Alege dar odihna crezând ca orice ti s-ar spune e dupa Dumnezeu
iar ceea ce e dupa tine aduce întristare caci “tot pomul bun face
roade bune”.
·
Ce înseamna a vorbi cu
smerenie? – A spune ceva cu smerenie înseamna a
spune ca unul care nu învata, ci ca unul care l-a auzit de la avva
sau de la parinti. Cearta slava desarta si dispretuieste-o,
iar dupa ce ai vorbit pocaieste-te înaintea lui Dumnezeu zicând:
“Iarta-ma ca am vorbit din slava desarta”.
·
Daca vreunul din cei mai presus
decât mine ma întreaba un lucru, trebuie ca eu sa-i spun ceea ce
socotesc ca este de folos? – Tu n-ai nimic de spus caci nu
cunosti voia lui Dumnezeu ca sa stii ce foloseste; deci
daca te întreaba careva dintre ei, spune-i cu smerenie:
“Iarta-ma ca nu stiu”.
·
Fereste-te de mândrie si de
vointa de a te îndreptati (justifica) caci aceasta împiedica
pocainta. (Smerenia e sustinuta de frica de Dumnezeu; ea se
opune mândriei slavei desarte si vointei omului de a se
justifica care tocesc sensibilitatea lui. Cel ce se justifica nu
recunoaste ca a pacatuit, el nu vrea sa se
pocaiasca, deci nu foloseste putinta de a se îndrepta, de
a-si schimba cursul vietii. Aceasta este o alta forma de
mândrie si a tocirii responsabilitatii; acestea îl închid pe om
în îngustimea sa din care nu se vede lumina mai presus si de toate a lui
Dumnezeu. Plecare în fata altuia cu recunoasterea greselii
savârsite trebuie sa se faca nu numai cu smerenia
sustinuta de frica lui Dumnezeu ci si cu discernamânt ca nu
cumva sa-l faca pe cel caruia i se adreseaza sa
creada ca cel care i-o face a gresit fara sa fie
adevarat. Aceasta plecare în fata altuia este si
iesirea din sinea sa superficiala, e situarea în taina
recunoscuta si respectata a altuia, dar si în taina
deschisa în infinit a lui Dumnezeu.)
·
Daca vezi ca îl judeci pe
cineva ca a facut sau a zis ceva rau, da repede anatemei
acest gând si spune-i: “E mai bun fratele decât mine”, si va înceta
gândul acela.
·
Trebuie sa socotim ca toate
cele ce ies din gura sfintilor sunt spre folosul celor ce le aud, tot
asa trebuie sa socotesti si când neîntrebînd tu, îti
spune un Parinte de la sine, miscat de un gând dupa Dumnezeu cum
s-a întâmplat si în trecut de multe ori. Caci oarecare dintre
Batrâni voia sa intre într-o cetate si un alt Batrân i-a
spus de la sine: “De vei intra, vei cadea în curvie.” Acela n-a ascultat
si intrând, a cazut.
·
Îmi sopteste gândul sa
nu-i întreb pe sfinti ca nu cumva primind raspuns si
nesocotindu-l, pentru slabiciunea mea sa gresesc. – Acest
gând este înspaimântator, sa nu-l suferi nicidecum! De
pacatuieste cineva cu stiinta se osândeste pe
sine însusi, iar de greseste din nestiinta nu se
osândeste niciodata, dar patimile lui ramân nevindecate. Deci,
tu întreaba asa: “Spune-mi Parinte ce-mi este de folos caci
stiu ca daca-i spui nu pot sa pazesc, dar totusi
întreb chiar si numai ca sa ma dispretuiesc pe mine ca
am trecut cu vederea ceea ce-mi este de folos”.
·
“Dreptul de la întâiul sau
cuvânt se face pârâsul sau” (Pilde 18,16) Cel ce pare sa
voiasca dupa Dumnezeu dar e împiedicat de cineva iar din aceasta
privire îl osândeste si-l bârfeste, arata prin aceasta
ca gândul lui înca de la început nu era dupa Dumnezeu caci
s-a spus: “Din roadele lor îi veti cunoaste pe ei.” Fiindca cel
ce si-a pus în gând ceva dupa Dumnezeu si a fost împiedicat
sa-l împlineasca, mai degraba se smereste si se socoteste
pe sine nevrednic, iar pe cel ce l-a împiedicat îl considera prooroc.
·
Smerenia sta în a taia în
toate voia proprie si a fi fara de grija în toate. (Voia
manifestata în patimi este o voie slaba, o voie robita, aceasta
trebuie taiata de o voie mai înalta, de voia adevarata
prin care devenim cu adevarat stapâni pe noi însine. De aceea
numai prin ea ne eliberam de robia patimilor.)
·
A nu lua sfatul Parintilor
pentru o lucrare care pare buna conduce în cele din urma la rau.
Nicaieri nu vei afla Scriptura poruncind cuiva sa faca ceva de la
sine, caci a nu cere sfat este mândrie, iar “celor mândri, Dumnezeu le
sta împotriva si celor smeriti le da har”. Cine deci
altul este smerit decât cel ce-si pleaca grumazul înaintea
batrânilor si cere sfatul lor în frica de Dumnezeu?
·
Adevarata smerenie sta
în “a-ti taia voia” pe care Dumnezeu ti-o lasa si în a
ti-o taia nu cu parerea ca ti-o tai în fata lui
Dumnezeu Cel nevazut fara sa fii sigur de aceasta, ci în
fata celui ce-ti da un sfat în numele Domnului. Numai atunci o
tai în mod real si o tai din constiinta ca o faci în
fata lui Dumnezeu de a carui prezenta îti sta
marturie un altul ajutându-te sa arati în mod obiectiv
taierea voii tale. Dumnezeu nu vrea sa se lase evaporata
prezenta Sa în subiectivitatea noastra, ci vrea sa-si
faca simtita în mod obiectiv prezenta si voia Sa prin
altul care are constiinta întarita de comunitatea bisericii
începuta de Apostoli ca-ti vorbeste în numele lui Dumnezeu.
·
Unii s-au împotrivit staretului
care voia sa-i alunge dintr-un loc pentru oarece motiv. – Peste tot vedem
ca împotrivirea pe multi i-a pierdut, de pilda pe cei din jurul
lui Datan si Aviron care s-au rasculat împotriva lui Moise. Si
ce s-a întâmplat acum e semn rau caci daca nu s-au întors de la
hotarârea lor la cererea avvei, cine îi va întoarce? Iar a nu ne lasa
convinsi de caneva e semn de rascoala a gândului si
rascoala este din îndemnul diavolului caci diavolul s-a
razvratit de la început iar cei ce fac acelasi lucru se fac fiii
lui, deci ce li se va întâmpla acestora? Acestia s-au scos pe ei din smerenie
astupându-si urechile ca sa nu-l auda pe Cel ce zice: “De
va vor alunga pe voi din cetatea aceasta plecati în alta” si
“Celui ce voieste sa-ti ia haina da-i si camasa”.
Acestia s-au supus însa raului, iar raul nu naste nici
un bine caci este scris: “nu poate pomul rau sa faca roade
bune”. Au calcat prin aceasta rânduiala Parintilor prin
neascultarea lor caci Parintii zic ca de pleci sa
locuiesti în oarecare loc, întreaba mai întâi daca nu superi pe
cineva pentru aceasta si faci tulburare. Iar daca aceasta a fost
poruncita de ei când e vorba de supararea altora, cu cât mai mult
când acest lucru pricinuieste întristare staretului? Acest lucru
numaidecât trebuie sa se sfârseasca astfel: cei care au
gresit sa ia si pe altii si sa-l roage pe avva
lor sa-i ierte nerasplatind raul cu rau caci este
scris: “noi cei tari trebuie sa purtam slabiciunile celor
neputinciosi”. Dar si Domnul zice: “De nu veti ierta oamenilor
gresalele lor nici Tatal vostru Cel din ceruri nu va ierta
gresalele voastre.” Astfel se va slavi Dumnezeu întrucât aceasta va
fi spre zidirea multora. (A ramâne în smerenie este a ramâne în acord
cu voia lui Dumnezeu si deci în comunicare cu el. Opozitia dintre noi
întrerupe comunicarea, dar voia noastra e facuta sa
ramâna în acord cu voia Celui care ne-a creat caci nu noi l-am
creat pe El. Iar Dumnezeu creându-ne a voit ceea ce este bun pentru firea
noastra, a voit ceea ce are sa aleaga si voia noastra
cea adevarata. Acordul cu voia Lui ne sustine în comunicare cu
Cel din care ne-a venit si ni se sustine viata. Voia care
sustine vointa noastra e cea care ramâne în acord cu voia
lui Dumnezeu, aceasta e voia conforma fiintei noastre. Voia
contrara lui Dumnezeu e o voie contrara fiintei noastre, ea
roade fiinta noastra, o tine în saracie si chin.
·
Cine este ucenic adevarat
asculta în toate de avva sau pâna la moarte si prin toate
câte le face avva se zideste neîndraznind sa faca deosebiri
în cele spuse de el, nici sa întrebe “pentru ce aceasta?”, “cu ce scop
cealalta?” caci de face asa nu mai este ucenic al avvei ci
judecator si toate acestea nu vin decât din cea mai rea voie a
omului. Daca deci avva cuiva spune sa faca un lucru iar ucenicul
se împotriveste, e vadit ca acesta vine sa împiedice acel
lucru si sa goleasca de putere cuvântul avvei. Unul ca acesta
trebuie sa cugete cine este parintele sau: acela al carui
cuvânt a fost zadarnicit sau al carui cuvânt s-a împlinit? De
voieste deci sa faca voia sa este fiul diavolului si
oricine face voia acestuia – face voia diavolului. Însa chiar de-si
împlineste acesta voia sa nu ajunge nicidecum la odihna caci ce
afla între ele decât neascultarea care este pieirea sufletului? Daca
se vede cineva deci pe sine smintindu-se de parintele sau trebuie
sa plece de la el ca sa nu-si piarda sufletul purtând
astfel vina osândirii celorlalti carora le-a sucit mintea
nestiind de a facut bine sau rau avva, ci smintindu-se
fara rost de dragul parerii sale. Iar daca a facut
voia sa, nu s-a facut mai drept ca avva, si apoi de stie mai
bine ce e de folos decât parintele sau, pentru ce sa mai
ramâna ucenic la el? Sa plece mai bine ca sa-i învete
pe altii! Fiilor, nu va lasati înselati de diavol
ca sa ramâneti pastrându-va voia spre vatamarea
voastra; de altfel niciodata nu se va împlini voia voastra
caci raul nu se desfiinteaza nicicum cu alt rau –
raul se nimiceste numai când predati voia voastra lui
Dumnezeu ca sa faca El ce voieste. Eu, fratilor v-am scris
ca sa va crut, lucrul pe care-l stie Dumnezeu; de primeste
cineva acestea, îi vor fi spre mântuire, iar de nu sa scuipe daca vrea
pe cele scrise – aceasta sta în puterea lui. E ceea ce au si
facut unii în inima lor, iar altii ne-au bârfit cu buzele.
Iertati-ma! (Cel ce vrea sa-si faca voia sa
contrara avvei nu are odihna nici când începe sa se împotriveasca
nici când îsi vede împlinita voia sa, caci în cazul din
urma a dus la capat dezbinarea între sine si parintele
sau, aceasta neaducându-i nici pe departe liniste. Dar si
pâna la împlinirea voii sale se afla în tensiune agitata si
chinuitoare provocata de neascultare, se afla într-o tulburare a
nefirescului care nu-i confera linistea propice cugetarii la Dumnezeu,
linistea rugaciunii. Ca atare ea înseamna vatamarea
sufletului caci sufletul fara comuniunea cu Dumnezeu este mort,
de aceea cel ce nu-si pune voia sa de acord cu voia avvei, mai bine
sa plece decât sa-si împlineasca voia sa ducând pâna
la capat (deci la pieire) împotrivirea sa atragând poate si pe
altii la razvratire, deci la pieire pentru care negresit va
da socoteala în ziua judecatii).
·
Fiindca avva vrea sa
ma crute, oare trebuie sa întreb eu: “Porunceste sa
fac acel lucru.”? – Ca sa nu pui vointa ta
câtusi de putin în acel lucru, zi: “Ce poruncesti sa fac?”
caci cel ce voieste un lucru si întreaba despre el, chiar
de i se porunceste de altul sa-l faca, poarta el
însusi raspunderea pentru primejdie pentru ca-si face voia
proprie.
·
Daca aud ca cineva
vorbeste rau de mine, ce sa fac? –
Ridica-te îndata si fa rugaciune mai întâi pentru el,
apoi pentru tine zicând: “Doamne Iisuse Hristoase miluieste-l pe acest
frate si pe mine sluga nevrednica si ne acopera de cel
rau cu rugaciunile sfintilor.”
·
Cine-si ascunde gândurile
ocroteste, cloceste raul si minciuna în sine. El se închide
în sine uneltind mai departe împotriva altora. Astfel pierde comuniunea cu ceilalti
care da bucurie, care îi aduce încurajarea si viata.
Închizându-te fata de altii nu te poti deschide nici lui
Dumnezeu precum nici invers. Spunându-ti gândurile rele duhovnicului, îi
spui lui Dumnezeu dezlipindu-te de ele caci lepezi egoismul si intri
în comuniune cu Dumnezeu si cu semenii.
·
Vai frate în ce nenorocire a
cazut neamul nostru! Unde am ajuns si cu ce ne pierdem timpul! Cu ce
ne straduim si ce nesocotim? Am parasit cele simple si
de trebuinta mare cautând cele înalte si pierzatoare
împlinindu-se cu noi cuvântul: “Vai celor ce parasesc caile
drepte si umbla pe cele întortocheate.” (Sirah 2,16) Cu
adevarat frate am lasat plânsul pentru mine si plâng pentru tine
unde ai cazut. Am parasit plânsul pentru pacatele mele
si te plâng pe tine copilul meu; tremura cerul vazând iscodirile
oamenilor, se clatina pamântul vazând cum voiesc oamenii sa
cerceteze cele de necuprins. Acestea sunt flecarerile desarte ale
oamenilor care-si închipuie ca e ceva în ele, cuvinte ale oamenilor
lenesi care spunând ca sunt întelepti au înnebunit. (Romani
1,22) Si daca vrei sa înveti, ia aminte ce spune Domnul
nostru Iisus Hristos lumina noastra, Împaratul nostru: “Din roadele
lor îi veti cunoaste pe ei”. Deci ce roade au ei: îngâmfarea,
dispretul, gaunosenia, nepasarea, sminteala,
înstrainarea de lege sau mai bine zis de Datatorul legii,
salas al diavolilor. Acestea nu îndeamna la frica de Dumnezeu,
ci mai degraba la sporirea cea potrivita diavolului; ele nu scot ci
mai vârtos afunda în mocirla; ele usuca lacrimile si
învârtoseaza inima.
·
Frate, de voiesti sa te
mântuiesti nu te arunca în acestea altfel îti marturisesc
înaintea lui Dumnezeu ca vei cadea. Desparte-te de acestea si
paseste pe urmele Parintilor – câstiga-ti
smerenia, ascultarea, plânsul si nevointa, saracia,
nebagarea în seama de catre ceilalti si toate câte
sunt si vei afla în “Cuvintele si Vietile Parintilor”.
Fa roade vrednice de pocainta si nu te uita la mine
ca vorbesc si nu fac.
·
Nu ne este noua îngaduit
sa cercetam acestea caci timpul care ni s-a dat e pentru a ne
cerceta patimile noastre, a ne plânge si a ne tângui.
·
Fratilor, e timpul potrivit a
spune ca Apostolul: “M-am facut nebun dar voi m-ati silit”. De fapt
ma silesc pentru voi sa cercetez si sa graiesc cele
peste masura mea care nu folosesc sufletului, ci mai vârtos îl vatama.
L-am uitat pa Pavel Apostolul care zice: “Sa se departeze de la voi
toata mânia, iutimea, hula împreuna cu toata
rautatea”. Iar eu adaug: “împreuna cu lacomia pântecelui,
desfrânarea, iubirea de arginti si celelalte patimi pentru care
trebuie sa ne tânguim si sa plângem neîncetat ca prin
multimea lacrimilor sa se spele toata întinaciunea lor;
sa ne putem face din întinati – curati, din
pacatosi – drepti, din morti – vii si sa ne
gândim ca si pentru un cuvânt vom da socoteala caci s-a
spus: “Vei rasplati fiecaruia dupa faptele lui” si
iarasi “Va trebui sa ne înfatisam înaintea
scaunului de judecata al lui Hristos, aducând fiecare cele facute
prin trup, fie bune fie rele”. Cu acestea trebuie sa ne straduim cu
care s-au straduit si Parintii nostri cei din jurul
avei Pimen si cei dupa aceia. Sa ne straduim sa nu fim
bagati în seama, a nu ne lauda pe noi însine, sa
ne socotim pamânt si cenusa. Opusa starii
acesteia este straduinta de a ne socoti cunoscatori,
eruditi (gnostici), a spori în mândrie, a ne pretui pe noi
însine si a ne lauda în orice lucru.. iertati-ma, oare
nu pentru ca sunteti nelucratori ati ajuns la acestea? De e
asa, coborâti-va în piata unde va veni Stapânul
si va va lua la via Lui. De-ar fi fost în inima voastra ghimpele
cu privire la acel raspuns înfricosat nu v-ati mai fi gândit la
acestea. A uitat proorocul “sa-si manânce pâinea sa” iar
nefericitii de noi petrecem fara de grija si în
adânca nepasare pentru aceasta si cadem în atâtea
rautati. Fratilor, nu cere Dumnezeu acestea de la noi, ci
sfintenia, curatia, tacerea si smerenia. (Sfântul
Varsanufie considera ca nu trebuie sa se ocupe cu asemenea
probleme teoretice si speculatii, ci sa-si vada de
felul cum poate sa-si curete cât mai repede patimile. Chiar a
cere lui Dumnezeu sa-l lumineze în asemenea probleme, socoteste
ca e un chin pentru el, caci prin aceasta îl supara oarecum
pe Dumnezeu deoarece arata ca este preocupat mai mult de teorie decât
de pocainta sa.)
·
Iata mi-ati auzit
toata prostia. Linistiti-va acum si
ocupati-va cu frica de Dumnezeu încetând cu desavârsire
grairea desarta; luati aminte la patimile voastre de care
vi se va cere socoteala în ziua judecatii, în vreme ce despre
acestea nu vi se va cere pentru ca n-ati stiut sau n-asi
aflat. Plângeti si va tânguiti deci, umblati pe urmele
Parintilor vostri si “alergati ca sa
apucati”.
·
Am citit unele lucruri într-o carte
de dogmatica si îmi vad inima tulburata si ma
feresc sa vorbesc despre acestea, dar nici a tacea nu pot din pricina
gândurilor. Ce poruncesti sa fac Sfinte Parinte? – Fiule,
diavolul vrea sa te arunce într-o ocupatie nefolositoare; a
semanat în tine o îndeletnicire neceruta de trup caci trupul
ce-l ai îti cere sa plângi si sa te tânguiesti pentru
pacate. Vorbeste numai pentru a nu spori raul!
·
Fii treaz fratele meu, vegheaza,
desteapta-te din somnul adânc si din betia care te
stapâneste. Unde este smerenia, unde ascultarea, unde taierea
voii în toate? Caci daca-ti tai voia în una iar în alta nu
ti-o tai, e vadit ca si în ceea ce ai taiat-o ai
aratat o alta voie: cel ce se supune, se supune în toate. (Când
odata îti tai voia, iar alta data nu, arati
ca tu însuti hotarasti când sa asculti
si când nu. Nu te lasi condus cu adevarat de hotarârea
parintelui duhovnicesc sau de voia lui. Arati în felul acesta
si când “îti tai voia” ca o faci pentru ca vrei tu, pentru
ca-ti afirmi astfel voia ta. Daca nu tai voia ta nu realizezi
comuniunea deplina cu altul, ci tii voia ta ca un zid între tine
si acela; astfel obisnuit a te tine închis prin acest zid
fata de cel caruia îi esti dator cu ascultarea în numele
lui Dumnezeu, te tii închis fata de Dumnezeu.)
·
Ce sa fac daca sunt
ostenit de calatorie si unii nu ma gazduiesc? – Gândeste-te, cine este Cel ce are grija de toti
dându-le toate cele de trebuinta? Daca deci Acesta ar fi voit
sa te hraneasca i-ar fi îndemnat sa te primeasca, dar
daca nu te-au primit e vadit ca Dumnezeu nu a voit, deci nu ei
sunt de vina caci toate se fac spre cercarea si mântuirea omului
ca sa rabde si sa se osândeasca pe sine însusi ca nevrednic.
·
Când vorbesti despre “Viata
Parintilor” si despre “Cuvintele” lor trebuie sa te
osândesti zicând: “Vai mie ca vorbesc despre virtutilor
Parintilor si eu n-am câstigat nimic din ele. N-am ajuns la
nici o sporire si stau pe scaun vorbind altora ca sa-i folosesc; oare
nu se va plini prin aceasta cuvântul Apostolului: “Tu cel ce înveti pe
altul, pe tine nu te înveti?” Dar trebuie sa iei aminte cui
vorbesti si daca stii ca se va folosi vorbeste,
de nu e nevoie sa cheltui vorba caci s-a scris: “Fericit cel ce
graieste la urechile celor ce asculta”. E mai bine sa nu te
afli dând “cele sfinte câinilor si aruncând margaritare
porcilor”.
·
Oare nu trebuie sa cercetez
cele stabilite (dogmele) ca sa le cunosc când aud vreo împotrivire? – Nu studia nimic din cel ce nu le cere Dumnezeu de la tine, nici nu
rosti cuvinte primejdioase, ci multumeste-te cu marturisirea
dreptei credinte necautând nimic mai mult.
·
De socoteste cineva de la sine
ca un lucru este bun si nu prin întrebarea Parintilor e în
afara învataturii si n-a lucrat potrivit legii; iar de face
ceva prin întrebare, împlineste legea si proorocii, caci a
întreba este semnul smereniei. Omul fara sfatuitor îsi este
el însusi pricina de razboi, deci e mai de folos sa întrebe
pe cineva cu smerenie decât sa umble dupa voia lui, caci de fapt
Dumnezeu e cel ce pune în gura celui întrebat ce sa spuna pentru
smerenia inimii si pentru dreptatea celui ce întreaba.
(Însasi experienta ne adevereste ca atunci când cineva
se smereste cerând un sfat, se trezeste în noi raspunderea de a
ne sili sa cugetam la gasirea unui raspuns bun. Deschiderea
inimii aceluia ne face si pe noi sa ne deschidem inima, iar
aceasta întâlnire reala între cei doi prin deschiderea inimii se face
simtita si transparenta prezenta lui Dumnezeu
caci ne-am depasit pe noi însine si unul pe altul în
fata unui for superior noua.
·
Nu te lasa niciodata atras
în disputele despre credinta caci nu-ti cere tie
Dumnezeu aceasta, ci crezi drept precum ai primit de la Sfânta Biserica la
Botez si împlineste toate fagaduintele si
poruncile Lui. Pe acestea sa le pazesti si te vei mântui.
Nu trebuie nicidecum sa vorbesti despre dogme caci acestea sunt
mai presus decât tine, ci roaga-te lui Dumnezeu pentru pacatele tale.
Cu acestea sa se ocupe mintea ta iar de vei fi întrebat despre unele ca
acestea, spune: “Acestea întrec puterile mele, iertati-ma sfinti
Parinti.”
·
Oare nu trebuie sa cercetez
macar cele stabilite ca sa le cunosc când aud vreo împotrivire? – Nu
studia nimic din cele ce nu le cere Dumnezeu de la tine, nici nu rosti cuvinte
primejdioase, ci multumeste-te cu marturisirea dreptei
credinte necautînd nimic mai mult. În privinta Scripturilor
daca nu cunosti ceea ce esti întrebat sau despre ceea ce se
discuta, nu spune nimic din cugetarea ta caci aceasta este nebunie.
·
Cel ce raspunde la
învatatura primita arata prin aceasta ca este mai
destept tradându-si astfel orgoliul si lipsa de smerenie,
iar cel ce cauta sa-si impuna sfatul sau
învatatura cu orice pret este asemenea celui dintâi.
·
Mai usor înmoi inima cuiva
fata de tine recunoscându-te vinovat chiar daca se întâmpla
sa nu fii – tu vei spori facând aceasta constient fiind ca
nu esti vinovat, apoi vei adauga la aceasta si multumirea
de a-l vedea pe acela împacat si cu inima înmuiata.
Bunatatea biruie pâna la urma rautatea sau comuniunea –
raceala singuratatii egoiste.
·
Daca nu-mi vad limpede
pacatul si nu mi se pare drept sa ma
învinovatesc, ce sa fac? – Spune
asa: “Ca am pacatuit este clar, dar pacatul meu s-a
ascuns acum de la mine.” Aceasta este înca o învinovatire de
sine. (Memoria nu retine toate faptele si gândurile mele dar ele se
întiparesc în felul meu de a fi si a ma purta. Astfel
câteodata revin în amintire dintr-un inconstient pe care-l port cu mine.)
·
Nu este nimeni care sa nu
aiba nevoie de sfat decât singur Dumnezeu, Care a facut întelepciunea.
·
Pazeste-te de
supararea împotriva celui ce te ocaraste.
·
Cele ce se fac dintr-un gând propriu,
chiar de-ar parea bune nu plac lui Dumnezeu.
·
Când faci voia lui Dumnezeu, Dumnezeu
îsi face voia Lui prin tine sau El lucreaza prin tine.
·
“Stiinta cu nume mincinos”
sta în a te încrede în gândul tau ca asa e un lucru.
·
Nu te grabi sa dai pe
cineva (eretic) anatemei, oricine-ar fi caci cel ce se socoteste pe
sine pacatos trebuie sa-si plânga pacatele
si nimic mai mult, caci fiecare trebuie sa se cerceteze pe sine
însusi.
·
Nu urma judecatii tale ca
sa nu te primejduiesti din pricina nestiintei.
·
Cel smerit cu inima are odihna
în sufletul sau necautînd sa impuna altora prin tot felul
de mijloace ca sa-si mentina o paruta
superioritate. El nu e chinuit de teama de a nu fi bagat în seama de
ceilalti.
·
Spune cu smerenie care este
adevarul celor ce te întreaba ceva: “Iertati-ma ca
ratacesc”.
·
Ceea ce-ti întrece puterea nu
cauta sa auzi, caci deocamdata ai învataturi
care te folosesc pe masura ta.
·
Frate, nu te repezi la fapta
deosebirii gândurilor ce-ti vin caci aceasta nu tine de
masura ta. De aceea te vor tulbura cum vor ca pe unul ce nu cunoaste
mestesugirile lor. când însa te tulbura zi-le lor: “Nu
stiu cine sunteti, Dumnezeu care va stie nu va va
lasa sa ma amagiti.” Si arunca
neputinta ta înaintea lui Dumnezeu zicând: “Doamne, sunt în mâinile Tale,
ajuta-ma si ma scoate din mâinile lor!” Iar gândul care
zaboveste în tine si te razboieste, spune-l batrânului
tau si acela te va lecui pe tine prin Dumnezeu.
·
Întrebarile arata
si ele o nemultumire a omului cu starea în care se afla, deci o
vointa de trecere peste ea, de iesire din ea. Este o
framântare spre viata nu o împacare cu nesimtirea
pacatoasa.
·
Este o îndrazneala
obraznica si nesimtita care toceste sufletul facându-l
sa ia în râs si sa dispretuiasca toate sentimentele
delicate, tot respectul pentru valorile superioare. Smerenia sustine o
sensibilitate delicata în om chiar fata de fiinta lui
proprie, chiar fata de trup stiind ca chiar acest complex
organic plin de taine este dat omului de Dumnezeu pentru a-i fi un mediu de
manifestare a sentimentelor curate si faptelor bune ale sufletului.
Smerenia este opusul obrazniciei grosolane care pe toate le
murdareste, care n-are respect pentru nimic pentru ca nu
întelege nimic din realitate, pentru ca nu vede nimic din
prezenta lui Dumnezeu.
·
De ce ceri pâine de la cel ce
manânca râscove?
·
Fiul lui Dumnezeu, facându-se
Fratele nostru cel mare a confirmat vointa lui Dumnezeu de a fi ajutat
fiecare din noi printr-un alt om, printr-un frate al nostru întru umanitate. A
aratat prin aceasta marea importanta a fratelui în
existenta noastra si importanta mea ca frate în
existenta altora iar prin aceasta raspunderea noastra, a unuia
fata de altul, ca frati. Când ne-a facut Dumnezeu asa,
a pus o temelie vointei de a-l face pe Fiul Sau, Frate al nostru prin
care sa ne mântuim sau sa ne asiguram viata de veci. Iisus
a asezat în sine ca frate al nostru toate posibilitatile
comunicarii de putere de la un frate la altul, nesfârsitele resurse
de mila. El a trait în mod culminant responsabilitatea fratelui
pentru frati, valoarea ce o au fratii Sai umani pentru El;
continutul emotional ce-l da vietii proprii interesul meu
pentru fratele, interesul fratelui pentru mine, caldura si sensul
ce-l da vietii omenesti relatia dintre frate si frate.
În Iisus însa responsabilitatea nelimitata pentru frate nu e
împreunata cu durerea de a nu-i putea asigura viata vesnica
asa cum voiesc dar nu i-o pot oferi, de a asigura de fapt valoarea
eterna a fratelui simtita de mine, caci în El aceasta
responsabilitate de frate poate si realiza pe seama fratilor ceea ce
doreste el: eternizarea lor. Coborând Fiul lui Dumnezeu din cer ca sa
se faca Frate al nostru a coborât suprema noblete care-i poate
mobiliza pe oameni prin iubirea reciproca reala.
·
Este o îndrazneala
buna si una rea: cea buna e cea care are încredere în mila lui
Dumnezeu; cea rea este obraznicia de a sfida poruncile lui Dumnezeu, de a
nu se smeri, de a nu face ascultare de cei rânduiti si de a trece
peste regulile bunei cuviinte între oameni. Ea este unita cu
nerusinarea si cu obraznicia. Aceasta pare un act de libertate
dar nu e deloc asa caci adevarata libertate se afla în
smerenie, aceasta hranindu-se din iubirea lui Dumnezeu si
fata de Dumnezeu. Între cel smerit si Dumnezeu este o
relatie de iubire în libertate. Obraznicul, îndraznetul si
nerusinatul, dimpotriva este împins la îndrazneala sa de desfrâu
sau de mândrie.
·
Nu te molesi ci lucreaza
cât se întinde timpul înaintea ta; fii ascultator, supune-te si-ti
va veni într-ajutor Dumnezeu, Cel care “celor smeriti le da har, iar
celor mândri le sta împotriva”. Zi neîncetat: “Iisuse,
ajuta-ma” si-ti va ajuta.
·
Nepretuirea de sine tine
locul ostenelii! Cel ce voieste sa tina smerenia
adevarata sa nu se pretuiasca în ceva – si
aceasta este adevarata smerenie.
·
Când esti mereu cu cineva,
ajungi cu el la o familiaritate îndrazneata care te
lipseste de seriozitate.
·
Un frate l-a întrebat pe marele
Batrân daca este de folos sa vietuiasca în retragere.
– Cel ce voieste sa paseasca pe calea lui Dumnezeu
sa nu-si ceara lui cinste caci calea lui Dumnezeu ce este
oare daca nu sa-si arunce în toate voia înapoia sa si
sa se socoteasca pe sine nemernic si cel din urma dintre
toti? Numai unul ca acesta poate pasi pe calea aceasta caci
cel ce nu-si taie voia si nu-si pune nadejdea în Domnul, nu
poate. Aceasta este viata si mântuirea pe care trebuie sa o
râvneasca si sa o dobândeasca, caci alta cale
afara de aceasta nu este. Frate nu te lasa batjocorit!
·
Vreau sa iau pe cineva
sa-mi slujeasca dar stau pe gânduri daca îmi va folosi cu
adevarat. – Sa stii ca avem si noi Stapân si
daca ne vom supune si noi Stapânului nostru, va face si pe
slujitorii nostri sa ni se supuna. (Când te vede slujitorul
tau supunându-te lui Dumnezeu, se va supune si el tie pentru
Domnul, sau Domnului împreuna cu tine.)
·
Când voiesc sa-l mustru pe cel
ce greseste, îmi spune gândul: “Mai rau
pacatuiesti, cum deci îl mustri pe el neîndreptându-te întâi pe
tine?” si aceasta îmi opreste mustrarea. – aceste gând este de la
diavol, ca acela sa ramâna neîndreptat iar tu sa dai
socoteala pentru el în ziua de apoi. Spune deci gândului: “Ca mai
mult gresesc eu, este vadit si o recunosc, dar nu vreau sa
dau socoteala pe lânga asta si pentru fratele meu, caci
Dumnezeu îmi cere îndreptarea lui.” Deci dupa ce l-ai mustrat cu
crutare si cu frica lui Dumnezeu, spune-ti cuvântul Apostolului:
“Tu cel ce înveti pe altul, pe tine nu te înveti?” Astfel te vei afla
îndreptându-l pe acela cu smerita cugetare. (De-l voi mustra, voi da socoteala
numai pentru mine dar nu si pentru el. Mai bine este deci sa dau
socoteala numai pentru greselile mele decât pentru ale altuia din
pricina ca n-am facut totul ca sa-l îndrept. Mustrarea
trebuie facuta “cu frica de Dumnezeu” pentru pacatul propriu
si ca acela sa vada ca n-o fac cu mândrie, ci vazând
ca o fac “cu frica de Dumnezeu” sa simta mustrarea ca
facuta din ascultarea mea de porunca lui Dumnezeu si aceasta
sa aiba efect si asupra lui, simtind si el frica
de aceasta porunca.)