Smerenia – mândria

ˇ        Fa-te ca Iov “bând batjocura ca apa”.

ˇ        Lucrarea vadita, cu ostentatie sau chiar neacoperita din negrija a poruncilor deseori stârneste pizma si resentimentul celorlalti, fiind catalogata de ei (precum si este de fapt) contrara smereniei; de aceea pentru ocolirea acestor neajunsuri trebuie sa faci acest lucru cât mai disimulat si mai acoperit.

ˇ        Cel ce rabda aceste arderi cu fierul înrosit se va mântui iar cel ce are în nari raul miros al sau, nu simte alt miros, chiar de-ar sta deasupra tuturor mortaciunilor. Si cel jefuit de tâlhari n-are ce da altora. Ia seama iubitule ca toti suntem stapâniti de lene si nu putem fi cu totul fara griji, ci sa ne socotim drept ceea ce suntem: pamânt si cenusa. Si am îmbatrânit hranind slava desarta.

ˇ        Taierea vointei se arata în acelasi timp în “taierea voii fata de aproapele”, desigur nu pentru a-i îndeplini capriciile si îndemnurile lui la rau, ci pentru a nu-l domina. Aceasta o facem pentru a-l ajuta, renuntând la voia de a lua ceea ce ne place noua pentru a face ceea ce este de folos aproapelui. Cel mai greu însa este sa fii stapân pe voia ta.

ˇ        Când ti-ai taiat voia, ai câstigat netulburarea caci nu mai voiesti nimic pentru tine. O tai în folosul aproapelui ascultând pe Dumnezeu; acesta îti face stravezie prezenta fetei bucuroase a Domnului, pe El îl vezi de câte ori îti tai voia, de câte ori te-ai depasit prin aceasta. Vezi privirea Lui în acelasi timp iubitoare si stapânitoare, o vezi stapânindu-te prin iubire. Când simti ca nu mai esti prin voia ta, simti ca esti prin Dumnezeu te simti asigurat în El. Toate aceste virtuti fiind moduri ale comuniunii. Nici un bine nu e facut de unul singur sau în izolare, binele este un produs al comuniunii, aceasta ca sa nu se laude nimeni în mod egoist. De fapt însasi existenta ne vine de la ceilalti, ne vine si e sustinuta de toti si de cosmosul întreg, iar acesta e sustinut de Dumnezeu.

ˇ        Plângi, jeleste-te, nu cauta sa fii luat în seama si nu te pretui în nici o privinta. (Când te socotesti a fi nimic, esti mult mai mult decât cel ce n-are aceasta convingere caci acela fiind nimic, nu are nici macar constiinta ca e nimic; el este nimic în grad sporit. A avea constiinta ca esti nimic înseamna a avea constiinta, si prin aceasta constiinta cunosti nu numai nimicul tau ci si maretia lui Dumnezeu. Si într-un fel omul prin constiinta participa mai mult la Cel de la care este fiindca stie de maretia Creatorului sau. El poate da prin smerenie în veci ce va da si altora.)

ˇ        Cât despre gândul de a pleca în pustie, parintii au spus ca sunt trei lucruri de pret si daca le pazeste monahul pe ele poate vietui si în mijlocul oamenilor si în pustie si oriunde s-ar întâmpla, iar acestea sunt: sa se defaime pururea pe sine însusi, sa-si arunce vointa la spate si sa se astearna sub picioarele a toata faptura. (Daca te socotesti cel mai de jos, nu poti cadea în mândrie, daca te socotesti cel mai de jos, nu-ti mai place sa te înalti, nu te mai ispiteste mândria si nu mai poti socoti pe altul mai jos decât tine; nu mai vrei sa te afirmi, sa iesi în evidenta. Nu te mai temi ca parerea cuiva te coboara mai jos.)

ˇ        Dumnezeu ar putea sa dea ajutorul Sau si omului în izolarea sa dar El face clara lucrarea Lui când da fiecaruia prin celalalt. Prin aceasta leaga pe fiecare nu numai de Sine ci si prin celalalt astfel ca impune fiecaruia o raspundere pentru aproapele sau si sustine iubirea între ei. Îl fereste pe om de mândria de a socoti ca n-are nevoie decât de ajutorul lui Dumnezeu, deci de a-i dispretui pe ceilalti. Cât de mult îmi încalzeste viata interesul celuilalt pentru mine! Este si celalalt capabil sa ma întareasca cum sunt si eu capabil sa-l ajut; omul nu este anulat dar iubirea reciproca ce-i înnobileaza îi face mai capabili sa se înalte la simtirea lui Dumnezeu, însa nu numai aceasta noblete produsa în ei de iubire îi ridica la simtirea lui Dumnezeu, ci si experienta pe care o fac cunoscându-si puterea lor limitata de a se ajuta în unele situatii fara un ajutor ce le vine amândurora de la Cineva mai presus de ei – de la Dumnezeu, ultimul izvor al puterii.

ˇ        Frate, s-a împlinit cu mine prin tine Scriptura care zice: “Poporul Meu, cei ce va fericesc pe voi, va amagesc.” (Isaia 9,16) O astfel de fericire (lauda) nu ne lasa sa vedem rusinea faptelor noastre, ea îi vatama precum socotesc, chiar pe cei ajunsi la o masura mai înalta si-i desparte de credinta în Dumnezeu, caci zice Domnul: “Cum puteti crede în Mine primind lauda unii de la altii?”

ˇ        Firea se slabeste în cei ce cauta laudele de la altii sau se dovedeste slaba caci ce va face când nu va mai fi laudat? Cu siguranta ca laudele ce i se aduc pentru ca s-a simtit ca le doreste si are putere sa le impuna, nu sunt sincere si nu vor tine mult, mai ales dupa ce nu va mai avea puterea sa le impuna. Chiar cei ce-l lauda pe cineva de nevoie îl osândesc în sinea lor în vreme ce la aratare îl lauda iar când nu vor mai arata interesul sa-l laude, îl vor osândi pe fata. Laudele le cauta de obicei cel ce se arata cunoscator al poruncilor însa nu si împlinitor al lor, ca om duhovnicesc. Cel ce împlineste personal poruncile se va face tuturor slujitor, deci se va smeri; prin aceasta el este duhovnicesc si nu cauta lauda, el nu vrea sa arate ca cunoaste poruncile, caci cine cauta aceasta de fapt nu le lucreaza ci vrea sa se laude cu stiinta sa, dar aceasta ramâne de fapt o cunoastere la suprafata, nicidecum una existentiala. Aplicarea în practica a cunostintelor se imprima în fiinta proprie, acela vesteste împlinirea poruncilor cu viata sa.

ˇ        Iertati-ma ca m-am lasat atras de întrebari copilaresti parasind grija desavârsirii. (Purtatorul de Dumnezeu parinte arata limpede ca cel ce se straduieste la mântuirea sufletului nu trebuie nicidecum sa caute darul stiintei, caci “stiinta îngâmfa” cum zice Apostolul).

ˇ        Se cuvine sa întrebi despre patimi si cum sa-ti conduci viata caci aceasta este în primul rând necesar si duce la smerenie, iar smerenia este mântuirea prescurtata: “M-am smerit si m-a mântuit Domnul” spune oarecare dintre sfinti. “Monahul smerit nu va iscodi cele înalte, însa cel mândru ca cerceta judecatile.” (Sfântul Ioan Scararul) (Spunând batrânul “iertati-ma ca m-am lasat atras de întrebari copilaresti” da de înteles ca astfel de întrebari sunt pline de cuget copilaresc si de multa nestiinta, ba pe lânga acestea, arunca omul în cumplita mândrie).

ˇ        A te supune cuiva pentru Dumnezeu înseamna a te supune lui Dumnezeu Care cere aceasta. Dumnezeu de fapt ne cere sa ne supunem unul altuia, aceasta fiind contrariul mândriei care dezbina. A asculta fiecare cuvântul celuilalt înseamna a se supune fiecare celuilalt si prin el lui Dumnezeu. Înseamna a se supune amândoi lui Dumnezeu Care a dat fiecaruia cuvântul pentru celalalt si e ascultat de celalalt.

ˇ        Vorbirea este pentru a întretine si pentru a încalzi fratia între noi, ceea ce nu se îndeplineste acolo unde nu ne întelegem unul pe altul prin cuvinte. Rostul acesta al vorbirii este cuprins în termenul “cuvânt” – coventus (venire la un loc în întelegere). Nu ne este dat cuvântul ca sa ne mândrim unul fata de altul caci aceasta ne desparte. Ca sa venim la buna întelegere trebuie sa ne vorbim unul altuia fara mândrie, cu smerenie, atentie si delicatete unul altuia. De cuvânt tine smerenia si respectul reciproc, omul trebuind ca prin cuvânt sa înfaptuiasca “venirea laolalta” – convenientia. Fiul lui Dumnezeu Însusi ni s-a facut pilda de smerenie însusindu-si cuvântul omenesc, dar acesta pentru ca El Însusi este sânul potential al cuvintelor, de El atârnam ca cuvinte întrupate, în El suntem chemati sa ne unim prin cuvinte, El ne cere sa ne vorbim si sa ne raspundem unii altora pentru a ne uni cu El.

ˇ        Dumnezeu cerându-mi prin celalalt sa tin seama de acela si de El, ma trezeste la realitate din somnul mândriei care ma face sa ma socotesc o existenta autonoma, stapân peste tot si peste toate, întins cu saracia mea într-un pacat infinit asemenea celui beat care nu mai stie de nimeni si de nimic, nici chiar de sine. Prin cuvintele altuia sunt trezit la realitatea de netrecut dar si bucuroasa a datoriilor mele, a granitei mele dar si a unei realitati cu adevarat mai bogate decât a mea si a lui, de care prin împlinirea datoriilor si prin iubire ma pot împartasi.

ˇ        Da mâna fratelui tau care este în tulburare si vei avea si tu pe cineva care-ti va întinde mâna în vremea încercarii. (E cu neputinta sa nu te fi vazut vreunii când i-ai ajutat pe altii si aceasta va face si pe vreunul din ei sa-ti ajute la nevoie, dar prin acela te ajuta Dumnezeu.

ˇ        Dezgustul, plictiseala te apasa când nu-ti gasesti rostul având grija de altul, dar nu numai grija pentru viata lui trecatoare, ci mai ales pentru cea vesnica. Aceasta înseamna sa-ti vezi rostul lucrând pentru vesnicia ta si a altora în Dumnezeu caci fara Dumnezeu nu ti se deschide vederea spre vesnicie si grija pentru viata trecatoare sfârseste într-o plictiseala de moarte.

ˇ        A-ti taia voia când sezi în chilie înseamna a dispretui placerea trupeasca în toate, iar voia trupului sta în a-l multumi pe el în orice lucru. Ca sa nu-l multumesti deci pe el, taie-ti voia ta când sezi în chilie. A-ti taia voia când esti cu oamenii sta în a muri fata de ei si a fi cu ei ca si când n-ai fi. Voia cea de la draci este pornirea de a-ti apara “dreptatea” si de a te încrede în tine – atunci sa stii ca ai cazut în cursa.

ˇ        Voia ce-ti vine de la draci sau pe care ei te fac sa ti-o socotesti drept vointa ta, este de a te justifica în tot ceea ce faci si în a socoti ca nu poti gresi. Este lauda cu propriile pacate; în felul acesta ti-ai închinat eu-l demonului; este dovada mândriei egoiste ce-si apara iubirea de sine.

ˇ        Frate, ai spus: “Sunt bolnav cu sufletul si cu trupul”, pentru ce nu te marturisesti ca sa te faci sanatos în voia ta? Nu stii ce este de folos sufletului si trupului, dar ce este de folos voii tale, zeci de mii de specialisti nu stiu ca tine. Nu vezi ca eu te musc mereu , una dupa alta? De poti rabda, rabda caci eu vorbesc ca un lipsit de minte si de aceea vorbesti si tu la fel. Iar vorbindu-ti, arat ca nu stiu ce-i este de folos. (Cea mai buna metoda de a vindeca o vointa egoista e rabdarea în care e o alta vointa; este o experienta pe care nu o poare trai nimeni asa de mult ca cel ce practica rabdarea – numai el traieste acest efort. Sfântul Varsanufie socoteste îndemnurile ce le da prin scrisorile lui ca tot atâtea muscaturi ale celui ce primindu-le cu rabdare îsi vindeca vointa de a raspunde cum nu se cuvine. Vointa care nu primeste sfat, este o vointa slaba care nu lucreaza spre întarirea omului si spre pace între oameni. Sfântul însa ia asupra sa vina fratelui care nu primeste cu rabdare sfaturile date. Pentru ca el îl provoaca pe acela prin vointa sa de a-l învata, sa reactioneze în apararea voii sale; sunt impasurile ce apar adeseori în raporturile cu oamenii. Vreau sa-l învat pe altul sa renunte la voia sa pentru binele lui, dar poate ca el vede în aceasta, nu fara dreptate pornirea de a-i impune voia mea din cine stie ce interes. Cel care da altuia sfat, numai daca ajunge la o smerenie care face cu totul evident faptul ca nu da sfat decât când este cerut cu staruinta, si-l da numai spre binele celui ce-l cere, poate sa evite efectul rau pentru acela si pentru sine. Dar ca sa ceara cineva cu staruinta un sfat si apoi sa-l urmeze, i se cere si lui sa fi ajuns la o culme a smereniei. Este un drum ce trebuie sa-l faca amândoi pentru a se putea folosi fara nici o primejdie unul pe altul, ca sa evite frictiunile între oameni în practica sfatuirii unuia prin celalalt.

ˇ        În constiinta neputintei noastre de a fi si de a ne mântui prin puterea noastra e constiinta ca Dumnezeu este Cel ce ne-a creat, ne sustine si ne mântuieste. Prin aceasta ne deschidem puterii Lui; în smerenia noastra sta putinta deschiderii noastre lui Dumnezeu ca sa ne umple de putere.

ˇ        Cel ce este laudat trebuie sa-si spuna: “Ei au despre mine aceasta parere pentru ca nu stiu cu adevarat cele ascunse ale mele.”

ˇ        Îti spun adevarul ca nu sunt nimic, dar din ascultare îti spun ceea ce am în inima mea. Nu te asigur ca e numaidecât asa, dar spun ceea ce pot. (Un paradox: daca raspund cererii tale de a-ti da un sfat este primejdia sa ma mândresc, pe de alta parte n-am dreptul sa nu fac ascultare, deci prefer riscul sa fiu ispitit de mândrie împlinind cererea ta decât sa o resping. Si voi lupta împlinind-o sa nu fiu totusi biruit de mândrie. De aceea iata, îti spun de la început, înainte de a-ti da sfatul cerut ca nu sunt nimic si nu stiu nimic, deci nu te asigur ca ceea ce-ti spun este bun, dar spun ceea ce am în minte.)

ˇ        Domnul vrea sa ai pe tot omul mai presus de tine! Deci arata ascultare în toate, fie în privinta mâncarii, a bauturii sau a oricarui lucru. De vei fi bârfit, bucura-te ca îti este de mare folos si daca te va necaji careva, rabda caci cel ce va rabda pâna la sfârsit se va mântui.” În toate multumeste lui Dumnezeu caci multumirea mijloceste la Dumnezeu pentru orice neputinta. (Multumirea catre Dumnezeu te justifica pentru neputinta de a face fapte mai însemnate cerute de Dumnezeu. Ramâi legat de Dumnezeu macar prin multumirea pe care o aduci.)

ˇ        În toate osândeste-te pe tine ca cel ce ai pacatuit si ai gresit si nu te va judeca Dumnezeu. De vei face asa îti va ajuta Dumnezeu sa afli putere.

ˇ        Iar despre patimi nu e nevoie sa-ti scriu despre fiecare din ele, caci printr-un singur cuvânt ti-am aratat leacul lor. Fiindca zice Domnul: “Voi locui în cei smeriti.” (II Cor. 6,16). Oare socotesti ca poate locui peste tot ceva din rautatea vrajmasului acolo unde îl vede locuind pe Domnul? Întelege dar ca nu se poate arata raufacatorul în palatele dregatorilor.

ˇ        Daca-ti place cea ce-ti spun – împlineste, daca nu, iarta-ma pentru toate. (Este o ultima încercare de a înmuia sufletul adresatului în cazul ca n-ar vrea sa împlineasca ceea ce i se cere, deci ar ramâne învârtosat. Dar cerându-i sfântul si pentru acest caz iertare, mai încearca odata sa-l înmoaie si din scrisoarea urmatoare se vede ca a reusit facându-l si pe acela sa ceara iertare. Chiar daca nu i-a gresit aceluia cu nimic, îi da o pilda de smerenie care poate sa înmoaie mândria lui, iar rugându-se celui ce eventual se încapatâneaza în mândrie, sporeste el însusi în smerenie).

ˇ        Pofta de a fi mai mult îi zugraveste cuiva un chip maret al sau care-l stapâneste ca o vraja si-l face sa se mânie când nu i se arata cinstea la care se asteapta pe masura acestui chip. Vraja îl face sa se închipuie mai presus de realitatea sa.

ˇ        Îmi aduc aminte ca Parintii spun sa stam în chilie si sa ne amintim de pacatele noastre, dar când mi le amintesc nu sufar durere pentru ele. De multe ori doresc sa ma pocaiesc dar nu izbutesc – spune-mi ce împiedica pocainta de nu vine? – Frate, glumesti când spui ca voiesti, caci nu voiesti cu adevarat. A intra în chilie înseamna a intra în suflet si a-l cerceta pe el, a aduna gândul nostru de la orice împrastiere si abia atunci ne îndureram si ne pocaim. (Gândul la alt om te face sa uiti de tine, nu te mai gândesti la tine în mod atent, ci la el surprinzându-i o multitudine de asa zise defecte.) Deci, ceea ce împiedica pocainta sa vina la noi este voia noastra si de nu-si taie omul voia sa, inima lui nu se îndurereaza. Dar ceea ce opreste pe om sa-si taie voia sa este necredinta, iar necredinta se naste din vointa omului de a se bucura de slava oamenilor. Domnul a zis: “Cum puteti crede când primiti slava de la oameni si nu cautati slava de la unicul Dumnezeu.” De nu te vei osteni cu durere sa-ti tai voia ta chiar daca inima ta nu o vrea, ce folos vei avea din întrebarea ta? De vrei sa plângi cu adevarat pentru pacatele tale ia aminte la tine însuti si fii mort fata de orice om. Taie acestea patru: voia, dorinta de a-ti arata dreptatea si cea de-a place oamenilor – atunci abia vei vedea ca-ti va veni cu adevarat pocainta si te va acoperi Dumnezeu de orice rau. Frate, adevarat îti zic: Ia aminte la tine, bucura-te când esti lovit, ocarât, înjurat, certat; departeaza de la tine viclenia sarpelui si nu întelepciunea. Iata calea mântuirii; de-ti place – pazeste-o si Dumnezeu îti va da mâna, iar de nu o voiesti, tu vei vedea!

ˇ        Când importanta slavei desarte de la oameni începe sa ia pentru cineva proportii mari, el nu mai vede importanta lui Dumnezeu în viata lui. Ea poate scade atât de mult, încât însasi existenta lui Dumnezeu nu mai conteaza pentru el.

ˇ        Uneori ocolesti prilejurile de a-ti astâmpara setea de lauda în mod direct dar cauti sa te pui în aratare macar pe o cale ocolita a justificarii pacatelor sale sau a laudei faptelor bune.

ˇ        Taie voia ta prin care vrei sa te afirmi fata de altii sau în fata lor, cea de a-ti satisface placerile prin ei, setea de a arata ca ai avut dreptate în cuvânt sau fapta, sau vointa de a place oamenilor ca sa obtii cu orice pret lauda sau stima lor. Uneori o iei înainte de fapta cu afirmarea ta, alteori te lauzi dupa ce ai facut-o de este buna, iar de vezi ca este criticata o aperi. Apoi se întâmpla sa tii sa dai impresia ca nu vrei sa te afirmi ci sa slujesti altora, dar de fapt o faci cu scopul de a te afirma pe aceasta cale ocolita si mai subtila. În toate te multumesti cu tine, cu oamenii si în parte cu lucrurile, deci nu ai trebuinta de Dumnezeu, si facând astfel, desigur ca nu te poti pocai. Pocainta ca nemultumire de sine este contrara acestei multumiri. Pâna ti se pare ca-ti astâmperi setea cu apa statuta a baltoacei din tine sau din oameni, nu cauti izvorul pururea curat si curgator care e Dumnezeu. Pâna esti închis în preocuparea de tine si de parerea oamenilor despre tine nu ti-a devenit Dumnezeu transparent.

ˇ        Ascultarea si taierea voii tale de suprafata printr-o alta voie mai adânca e taierea voii patimase a egoismului prin voia de a-ti stapâni egoismul placerilor care te tin în îngustimea orizontului biologic individualist si de a te ridica în lungul orizontului dumnezeiesc si altruist. Este mai multa încordare a voii în a asculta decât în a te opune. Voia egoista este un capriciu usuratic, un rasfat, de aceea se spune ca nu se poate taia voia neascultatoare fara osteneala inimii si a trupului. Se numeste voie ce se cuvine taiata “voie proprie” pentru ca prin ea omul se slujeste numai pe sine în mod egoist, deci în primul rând pe sine. Dar si voia prin care taie cineva aceasta “voie proprie”, e voie care-l are pe om ca subiect dar ca subiect care-si pune voia în slujba lui Dumnezeu si a semenilor si prin aceasta în slujba eu-lui sau destinat la o viata înalta si netrecatoare. El face oarecum voia altora, dar nu voia egoista a lui, ci voia care slujeste binele lor identic cu binele propriu. În acelasi timp face voia lui Dumnezeu Care urmareste binele sau si al semenilor.

ˇ        A-ti taia voia înseamna a înceta sa traiesti pentru tine, înseamna sa te jertfesti, dar eu-l prin care traiesc patimile egoiste este un “eu” de suprafata, un eu prin care nu traiesti în adâncul, plinatatea si autenticitatea ta. Acest eu de suprafata trebuie omorât pentru ca sa iasa la iveala adevaratul tau subiect în comuniune cu Dumnezeu si cu oamenii.

ˇ        A se lepada cineva de sine si a-si lua crucea înseamna a-si taia în toate voia sa si a primi nesocotirea din partea altora.

ˇ        Daca tii sa arati faptele tale bune, îi umilesti pe altii si nu dovedesti ca Cel ce ti-a dat puterea sa le faci este Dumnezeu. De aceea Mântuitorul a spus: “Când veti fi facut toate acestea spuneti: Slugi netrebnice suntem caci ceea ce eram datori sa facem am facut.”

ˇ        Daca vrei sa te izbavesti de patimile de ocara, taie de la tine îndrazneala fata de orice om si mai ales fata de cei spre care vezi ca înclina inima ta prin patima poftei; prin aceasta te eliberezi de slava desarta caci slava desarta e soata dorintei de a place oamenilor, iar aceasta e soata îndraznelii – cum stim, îndrazneala e pecetea tuturor patimilor.

ˇ        Ce înseamna parinte nepretuirea de sine? – Frate, nepretuirea de sine înseamna a nu se socoti cineva pe sine înseamna a nu se socoti cineva pe sine deopotriva cu altul si a nu spune despre un lucru bun – “eu l-am facut”. (Nepretuirea de sine este o detasare de sine, o nepreocupare de valoarea sa si o împacare cu aceasta atitudine fata de tine si din partea altora. Ea nu are sens decât în constiinta curata a relatiei tale cu Dumnezeu caci numai în relatie cu El socotesti ca tot ce este si tot ce faci datorezi lui Dumnezeu si ca Dumnezeu stie ce face El pentru tine si câta silinta ai pus pentru a înmulti darul ce ti l-a dat. Aceasta-ti da o liniste continua, o netulburare de pe urma faptului ca nu esti recunoscut de ceilalti în valoarea ta. Esti liber de tine si de parerea celorlalti si îl socotesti numai pe Dumnezeu ca judecator drept. Când te închipui lucru mare nu mai vezi realitatea cu adevarat mare si bogata care este Dumnezeu deci nu mai esti în comunicare cu ea, te-ai îngustat în limitele tale).

ˇ        O osteneala fara smerenie îl face pe om sa-si atribuie lui ca izvor ultim puterea de a împlini faptele lui, deci de a nega provenienta puterii de la Dumnezeu. În smerenie este constiinta omului de a avea totul, deci si puterea aratata în osteneala de la Dumnezeu. Daca n-ar fi aceasta constiinta, n-ar fi nici smerenia sau smerenia ar fi fara rost; pentru ce sa ma smeresc în fata unei lumi cu care sunt una în sens panteist? Nu ma pot smeri decât în fata unei constiinte înzestrata cu puterea de a crea toate, deci pe mine si de care depind întru toate. Unde este delicatetea smereniei, este constiinta de Dumnezeu, altfel este justificata orice aroganta grosolana cu toate conflictele nascute din ea.

ˇ        Sporirea sta în a primi sa ti se porunceasca fara sa te împotrivesti, iar dispretuirile sunt de doua feluri: una din inima ta, alta din osândirile si ocara ce ti se aduce din afara. Dar este mai mare cea care-ti vine din afara, caci cea din inima ta nu cere atâta osteneala pentru a o suporta ca cea de la oameni care pricinuieste o mai mare durere în inima. Iar zdrobirea inimii sta în pazirea inimii tale!

ˇ        Nu trebuie sa caute omul cu dinadinsul o graire smerita ci ajunge sa zica “Iarta-ma!” sau “Roaga-te pentru mine!” (Când spui altuia “Iarta-ma” nu te mai poate domina caci sau raspunde iertându-te, deci nemaisocotindu-te dator cu ceva, sau refuza sa te ierte si în acest caz este un patimas care ramâne inferior ca unul ce e robit de patima. Dar în acest caz nu-l dispretuiesti, ci-l compatimesti nu din superioritate ci din durere pentru suferinta lui; la fel se întâmpla când spui “Roaga-te pentru mine”)

ˇ        Nu trebuie sa alerge de la sine dupa fapte de smerenie caci aceasta si a urmari sa vorbesti smerit pricinuiesc slava desarta nelasându-l pe om sa sporeasca. Adevarata sporire sta în a primi sa ti se porunceasca fara sa te împotrivesti.

ˇ        De este laudat cineva de altul, este bine sa nu raspunda ca sa-si arate modestia? – Mai mult foloseste tacerea, caci daca raspunde se afla pe sine primind lauda iar aceasta nu este altceva decât slava desarta. Asemenea si ceea ce se arata ca modestie în raspuns este de fapt slava desarta, caci cele pe care le spune el în acest caz despre sine, daca le-ar spune altul, nu le-ar suporta. (Raspunzând cu modestie voiesti de asemenea sa-ti atragi admiratia pentru modestia pe care o afisezi. Când raspunzând la o lauda cu cuvintele: “nu sunt chiar asa” sau “n-am facut cine stie ce lucru mare”, daca ai auzi ca le spune altcineva n-ai putea suporta, dar spunându-le tu, le poti suporta iar asta vadeste ca nu le spui crezându-le cu adevarat, ci le spui doar ca sa auzi dezmintirea lor. numai atunci refuzi cu modestie reala laudele când esti în stare sa nu te superi nici daca ai auzi pe altul spunând despre tine bine sau rau. În acest caz ai fi într-o perfecta obiectivitate fata de tine, dar vazându-te cum te vede altul e mai usor sa fii obiectiv cu tine decât cu altul. Numai obiectivitatea cu tine te-ar arata perfect liber, chiar fata de tine.

ˇ        Iarta-ma frate ca nu vad la mine nici un bine si de aceea n-am gasit ce sa-ti raspund.

ˇ        Frate, cel ce voieste sa fie monah nu trebuie sa aiba nici un fel voia sa în vreun lucru; aceasta ne-a învatat Domnul zicând: “Am venit în lume nu ca sa fac voia Mea” (Ioan 6,38) caci cel ce voieste sa o faca pe aceasta iar pe aceea sa nu o faca, se arata pe sine în stare de mai multa deosebire a lucrurilor decât cel ce porunceste si astfel e batjocorit de draci. Deci trebuie sa asculti în toate, chiar de ti-ar parea ca ceea ce ti s-a poruncit e un pacat, iar daca ti se pare ceea ce ti se cere greu, întreaba-l si lasa lucru pe seama hotarârii lui caci daca vrei sa faci tu deosebire între lucruri, îti atragi necazuri. Alege dar odihna crezând ca orice ti s-ar spune e dupa Dumnezeu iar ceea ce e dupa tine aduce întristare caci “tot pomul bun face roade bune”.

ˇ        Ce înseamna a vorbi cu smerenie? – A spune ceva cu smerenie înseamna a spune ca unul care nu învata, ci ca unul care l-a auzit de la avva sau de la parinti. Cearta slava desarta si dispretuieste-o, iar dupa ce ai vorbit pocaieste-te înaintea lui Dumnezeu zicând: “Iarta-ma ca am vorbit din slava desarta”.

ˇ        Daca vreunul din cei mai presus decât mine ma întreaba un lucru, trebuie ca eu sa-i spun ceea ce socotesc ca este de folos? – Tu n-ai nimic de spus caci nu cunosti voia lui Dumnezeu ca sa stii ce foloseste; deci daca te întreaba careva dintre ei, spune-i cu smerenie: “Iarta-ma ca nu stiu”.

ˇ        Fereste-te de mândrie si de vointa de a te îndreptati (justifica) caci aceasta împiedica pocainta. (Smerenia e sustinuta de frica de Dumnezeu; ea se opune mândriei slavei desarte si vointei omului de a se justifica care tocesc sensibilitatea lui. Cel ce se justifica nu recunoaste ca a pacatuit, el nu vrea sa se pocaiasca, deci nu foloseste putinta de a se îndrepta, de a-si schimba cursul vietii. Aceasta este o alta forma de mândrie si a tocirii responsabilitatii; acestea îl închid pe om în îngustimea sa din care nu se vede lumina mai presus si de toate a lui Dumnezeu. Plecare în fata altuia cu recunoasterea greselii savârsite trebuie sa se faca nu numai cu smerenia sustinuta de frica lui Dumnezeu ci si cu discernamânt ca nu cumva sa-l faca pe cel caruia i se adreseaza sa creada ca cel care i-o face a gresit fara sa fie adevarat. Aceasta plecare în fata altuia este si iesirea din sinea sa superficiala, e situarea în taina recunoscuta si respectata a altuia, dar si în taina deschisa în infinit a lui Dumnezeu.)

ˇ        Daca vezi ca îl judeci pe cineva ca a facut sau a zis ceva rau, da repede anatemei acest gând si spune-i: “E mai bun fratele decât mine”, si va înceta gândul acela.

ˇ        Trebuie sa socotim ca toate cele ce ies din gura sfintilor sunt spre folosul celor ce le aud, tot asa trebuie sa socotesti si când neîntrebînd tu, îti spune un Parinte de la sine, miscat de un gând dupa Dumnezeu cum s-a întâmplat si în trecut de multe ori. Caci oarecare dintre Batrâni voia sa intre într-o cetate si un alt Batrân i-a spus de la sine: “De vei intra, vei cadea în curvie.” Acela n-a ascultat si intrând, a cazut.

ˇ        Îmi sopteste gândul sa nu-i întreb pe sfinti ca nu cumva primind raspuns si nesocotindu-l, pentru slabiciunea mea sa gresesc. – Acest gând este înspaimântator, sa nu-l suferi nicidecum! De pacatuieste cineva cu stiinta se osândeste pe sine însusi, iar de greseste din nestiinta nu se osândeste niciodata, dar patimile lui ramân nevindecate. Deci, tu întreaba asa: “Spune-mi Parinte ce-mi este de folos caci stiu ca daca-i spui nu pot sa pazesc, dar totusi întreb chiar si numai ca sa ma dispretuiesc pe mine ca am trecut cu vederea ceea ce-mi este de folos”.

ˇ        “Dreptul de la întâiul sau cuvânt se face pârâsul sau” (Pilde 18,16) Cel ce pare sa voiasca dupa Dumnezeu dar e împiedicat de cineva iar din aceasta privire îl osândeste si-l bârfeste, arata prin aceasta ca gândul lui înca de la început nu era dupa Dumnezeu caci s-a spus: “Din roadele lor îi veti cunoaste pe ei.” Fiindca cel ce si-a pus în gând ceva dupa Dumnezeu si a fost împiedicat sa-l împlineasca, mai degraba se smereste si se socoteste pe sine nevrednic, iar pe cel ce l-a împiedicat îl considera prooroc.

ˇ        Smerenia sta în a taia în toate voia proprie si a fi fara de grija în toate. (Voia manifestata în patimi este o voie slaba, o voie robita, aceasta trebuie taiata de o voie mai înalta, de voia adevarata prin care devenim cu adevarat stapâni pe noi însine. De aceea numai prin ea ne eliberam de robia patimilor.)

ˇ        A nu lua sfatul Parintilor pentru o lucrare care pare buna conduce în cele din urma la rau. Nicaieri nu vei afla Scriptura poruncind cuiva sa faca ceva de la sine, caci a nu cere sfat este mândrie, iar “celor mândri, Dumnezeu le sta împotriva si celor smeriti le da har”. Cine deci altul este smerit decât cel ce-si pleaca grumazul înaintea batrânilor si cere sfatul lor în frica de Dumnezeu?

ˇ        Adevarata smerenie sta în “a-ti taia voia” pe care Dumnezeu ti-o lasa si în a ti-o taia nu cu parerea ca ti-o tai în fata lui Dumnezeu Cel nevazut fara sa fii sigur de aceasta, ci în fata celui ce-ti da un sfat în numele Domnului. Numai atunci o tai în mod real si o tai din constiinta ca o faci în fata lui Dumnezeu de a carui prezenta îti sta marturie un altul ajutându-te sa arati în mod obiectiv taierea voii tale. Dumnezeu nu vrea sa se lase evaporata prezenta Sa în subiectivitatea noastra, ci vrea sa-si faca simtita în mod obiectiv prezenta si voia Sa prin altul care are constiinta întarita de comunitatea bisericii începuta de Apostoli ca-ti vorbeste în numele lui Dumnezeu.

ˇ        Unii s-au împotrivit staretului care voia sa-i alunge dintr-un loc pentru oarece motiv. – Peste tot vedem ca împotrivirea pe multi i-a pierdut, de pilda pe cei din jurul lui Datan si Aviron care s-au rasculat împotriva lui Moise. Si ce s-a întâmplat acum e semn rau caci daca nu s-au întors de la hotarârea lor la cererea avvei, cine îi va întoarce? Iar a nu ne lasa convinsi de caneva e semn de rascoala a gândului si rascoala este din îndemnul diavolului caci diavolul s-a razvratit de la început iar cei ce fac acelasi lucru se fac fiii lui, deci ce li se va întâmpla acestora? Acestia s-au scos pe ei din smerenie astupându-si urechile ca sa nu-l auda pe Cel ce zice: “De va vor alunga pe voi din cetatea aceasta plecati în alta” si “Celui ce voieste sa-ti ia haina da-i si camasa”. Acestia s-au supus însa raului, iar raul nu naste nici un bine caci este scris: “nu poate pomul rau sa faca roade bune”. Au calcat prin aceasta rânduiala Parintilor prin neascultarea lor caci Parintii zic ca de pleci sa locuiesti în oarecare loc, întreaba mai întâi daca nu superi pe cineva pentru aceasta si faci tulburare. Iar daca aceasta a fost poruncita de ei când e vorba de supararea altora, cu cât mai mult când acest lucru pricinuieste întristare staretului? Acest lucru numaidecât trebuie sa se sfârseasca astfel: cei care au gresit sa ia si pe altii si sa-l roage pe avva lor sa-i ierte nerasplatind raul cu rau caci este scris: “noi cei tari trebuie sa purtam slabiciunile celor neputinciosi”. Dar si Domnul zice: “De nu veti ierta oamenilor gresalele lor nici Tatal vostru Cel din ceruri nu va ierta gresalele voastre.” Astfel se va slavi Dumnezeu întrucât aceasta va fi spre zidirea multora. (A ramâne în smerenie este a ramâne în acord cu voia lui Dumnezeu si deci în comunicare cu el. Opozitia dintre noi întrerupe comunicarea, dar voia noastra e facuta sa ramâna în acord cu voia Celui care ne-a creat caci nu noi l-am creat pe El. Iar Dumnezeu creându-ne a voit ceea ce este bun pentru firea noastra, a voit ceea ce are sa aleaga si voia noastra cea adevarata. Acordul cu voia Lui ne sustine în comunicare cu Cel din care ne-a venit si ni se sustine viata. Voia care sustine vointa noastra e cea care ramâne în acord cu voia lui Dumnezeu, aceasta e voia conforma fiintei noastre. Voia contrara lui Dumnezeu e o voie contrara fiintei noastre, ea roade fiinta noastra, o tine în saracie si chin.

ˇ        Cine este ucenic adevarat asculta în toate de avva sau pâna la moarte si prin toate câte le face avva se zideste neîndraznind sa faca deosebiri în cele spuse de el, nici sa întrebe “pentru ce aceasta?”, “cu ce scop cealalta?” caci de face asa nu mai este ucenic al avvei ci judecator si toate acestea nu vin decât din cea mai rea voie a omului. Daca deci avva cuiva spune sa faca un lucru iar ucenicul se împotriveste, e vadit ca acesta vine sa împiedice acel lucru si sa goleasca de putere cuvântul avvei. Unul ca acesta trebuie sa cugete cine este parintele sau: acela al carui cuvânt a fost zadarnicit sau al carui cuvânt s-a împlinit? De voieste deci sa faca voia sa este fiul diavolului si oricine face voia acestuia – face voia diavolului. Însa chiar de-si împlineste acesta voia sa nu ajunge nicidecum la odihna caci ce afla între ele decât neascultarea care este pieirea sufletului? Daca se vede cineva deci pe sine smintindu-se de parintele sau trebuie sa plece de la el ca sa nu-si piarda sufletul purtând astfel vina osândirii celorlalti carora le-a sucit mintea nestiind de a facut bine sau rau avva, ci smintindu-se fara rost de dragul parerii sale. Iar daca a facut voia sa, nu s-a facut mai drept ca avva, si apoi de stie mai bine ce e de folos decât parintele sau, pentru ce sa mai ramâna ucenic la el? Sa plece mai bine ca sa-i învete pe altii! Fiilor, nu va lasati înselati de diavol ca sa ramâneti pastrându-va voia spre vatamarea voastra; de altfel niciodata nu se va împlini voia voastra caci raul nu se desfiinteaza nicicum cu alt rau – raul se nimiceste numai când predati voia voastra lui Dumnezeu ca sa faca El ce voieste. Eu, fratilor v-am scris ca sa va crut, lucrul pe care-l stie Dumnezeu; de primeste cineva acestea, îi vor fi spre mântuire, iar de nu sa scuipe daca vrea pe cele scrise – aceasta sta în puterea lui. E ceea ce au si facut unii în inima lor, iar altii ne-au bârfit cu buzele. Iertati-ma! (Cel ce vrea sa-si faca voia sa contrara avvei nu are odihna nici când începe sa se împotriveasca nici când îsi vede împlinita voia sa, caci în cazul din urma a dus la capat dezbinarea între sine si parintele sau, aceasta neaducându-i nici pe departe liniste. Dar si pâna la împlinirea voii sale se afla în tensiune agitata si chinuitoare provocata de neascultare, se afla într-o tulburare a nefirescului care nu-i confera linistea propice cugetarii la Dumnezeu, linistea rugaciunii. Ca atare ea înseamna vatamarea sufletului caci sufletul fara comuniunea cu Dumnezeu este mort, de aceea cel ce nu-si pune voia sa de acord cu voia avvei, mai bine sa plece decât sa-si împlineasca voia sa ducând pâna la capat (deci la pieire) împotrivirea sa atragând poate si pe altii la razvratire, deci la pieire pentru care negresit va da socoteala în ziua judecatii).

ˇ        Fiindca avva vrea sa ma crute, oare trebuie sa întreb eu: “Porunceste sa fac acel lucru.”? – Ca sa nu pui vointa ta câtusi de putin în acel lucru, zi: “Ce poruncesti sa fac?” caci cel ce voieste un lucru si întreaba despre el, chiar de i se porunceste de altul sa-l faca, poarta el însusi raspunderea pentru primejdie pentru ca-si face voia proprie.

ˇ        Daca aud ca cineva vorbeste rau de mine, ce sa fac? – Ridica-te îndata si fa rugaciune mai întâi pentru el, apoi pentru tine zicând: “Doamne Iisuse Hristoase miluieste-l pe acest frate si pe mine sluga nevrednica si ne acopera de cel rau cu rugaciunile sfintilor.”

ˇ        Cine-si ascunde gândurile ocroteste, cloceste raul si minciuna în sine. El se închide în sine uneltind mai departe împotriva altora. Astfel pierde comuniunea cu ceilalti care da bucurie, care îi aduce încurajarea si viata. Închizându-te fata de altii nu te poti deschide nici lui Dumnezeu precum nici invers. Spunându-ti gândurile rele duhovnicului, îi spui lui Dumnezeu dezlipindu-te de ele caci lepezi egoismul si intri în comuniune cu Dumnezeu si cu semenii.

ˇ        Vai frate în ce nenorocire a cazut neamul nostru! Unde am ajuns si cu ce ne pierdem timpul! Cu ce ne straduim si ce nesocotim? Am parasit cele simple si de trebuinta mare cautând cele înalte si pierzatoare împlinindu-se cu noi cuvântul: “Vai celor ce parasesc caile drepte si umbla pe cele întortocheate.” (Sirah 2,16) Cu adevarat frate am lasat plânsul pentru mine si plâng pentru tine unde ai cazut. Am parasit plânsul pentru pacatele mele si te plâng pe tine copilul meu; tremura cerul vazând iscodirile oamenilor, se clatina pamântul vazând cum voiesc oamenii sa cerceteze cele de necuprins. Acestea sunt flecarerile desarte ale oamenilor care-si închipuie ca e ceva în ele, cuvinte ale oamenilor lenesi care spunând ca sunt întelepti au înnebunit. (Romani 1,22) Si daca vrei sa înveti, ia aminte ce spune Domnul nostru Iisus Hristos lumina noastra, Împaratul nostru: “Din roadele lor îi veti cunoaste pe ei”. Deci ce roade au ei: îngâmfarea, dispretul, gaunosenia, nepasarea, sminteala, înstrainarea de lege sau mai bine zis de Datatorul legii, salas al diavolilor. Acestea nu îndeamna la frica de Dumnezeu, ci mai degraba la sporirea cea potrivita diavolului; ele nu scot ci mai vârtos afunda în mocirla; ele usuca lacrimile si învârtoseaza inima.

ˇ        Frate, de voiesti sa te mântuiesti nu te arunca în acestea altfel îti marturisesc înaintea lui Dumnezeu ca vei cadea. Desparte-te de acestea si paseste pe urmele Parintilor – câstiga-ti smerenia, ascultarea, plânsul si nevointa, saracia, nebagarea în seama de catre ceilalti si toate câte sunt si vei afla în “Cuvintele si Vietile Parintilor”. Fa roade vrednice de pocainta si nu te uita la mine ca vorbesc si nu fac.

ˇ        Nu ne este noua îngaduit sa cercetam acestea caci timpul care ni s-a dat e pentru a ne cerceta patimile noastre, a ne plânge si a ne tângui.

ˇ        Fratilor, e timpul potrivit a spune ca Apostolul: “M-am facut nebun dar voi m-ati silit”. De fapt ma silesc pentru voi sa cercetez si sa graiesc cele peste masura mea care nu folosesc sufletului, ci mai vârtos îl vatama. L-am uitat pa Pavel Apostolul care zice: “Sa se departeze de la voi toata mânia, iutimea, hula împreuna cu toata rautatea”. Iar eu adaug: “împreuna cu lacomia pântecelui, desfrânarea, iubirea de arginti si celelalte patimi pentru care trebuie sa ne tânguim si sa plângem neîncetat ca prin multimea lacrimilor sa se spele toata întinaciunea lor; sa ne putem face din întinati – curati, din pacatosi – drepti, din morti – vii si sa ne gândim ca si pentru un cuvânt vom da socoteala caci s-a spus: “Vei rasplati fiecaruia dupa faptele lui” si iarasi “Va trebui sa ne înfatisam înaintea scaunului de judecata al lui Hristos, aducând fiecare cele facute prin trup, fie bune fie rele”. Cu acestea trebuie sa ne straduim cu care s-au straduit si Parintii nostri cei din jurul avei Pimen si cei dupa aceia. Sa ne straduim sa nu fim bagati în seama, a nu ne lauda pe noi însine, sa ne socotim pamânt si cenusa. Opusa starii acesteia este straduinta de a ne socoti cunoscatori, eruditi (gnostici), a spori în mândrie, a ne pretui pe noi însine si a ne lauda în orice lucru.. iertati-ma, oare nu pentru ca sunteti nelucratori ati ajuns la acestea? De e asa, coborâti-va în piata unde va veni Stapânul si va va lua la via Lui. De-ar fi fost în inima voastra ghimpele cu privire la acel raspuns înfricosat nu v-ati mai fi gândit la acestea. A uitat proorocul “sa-si manânce pâinea sa” iar nefericitii de noi petrecem fara de grija si în adânca nepasare pentru aceasta si cadem în atâtea rautati. Fratilor, nu cere Dumnezeu acestea de la noi, ci sfintenia, curatia, tacerea si smerenia. (Sfântul Varsanufie considera ca nu trebuie sa se ocupe cu asemenea probleme teoretice si speculatii, ci sa-si vada de felul cum poate sa-si curete cât mai repede patimile. Chiar a cere lui Dumnezeu sa-l lumineze în asemenea probleme, socoteste ca e un chin pentru el, caci prin aceasta îl supara oarecum pe Dumnezeu deoarece arata ca este preocupat mai mult de teorie decât de pocainta sa.)

ˇ        Iata mi-ati auzit toata prostia. Linistiti-va acum si ocupati-va cu frica de Dumnezeu încetând cu desavârsire grairea desarta; luati aminte la patimile voastre de care vi se va cere socoteala în ziua judecatii, în vreme ce despre acestea nu vi se va cere pentru ca n-ati stiut sau n-asi aflat. Plângeti si va tânguiti deci, umblati pe urmele Parintilor vostri si “alergati ca sa apucati”.

ˇ        Am citit unele lucruri într-o carte de dogmatica si îmi vad inima tulburata si ma feresc sa vorbesc despre acestea, dar nici a tacea nu pot din pricina gândurilor. Ce poruncesti sa fac Sfinte Parinte? – Fiule, diavolul vrea sa te arunce într-o ocupatie nefolositoare; a semanat în tine o îndeletnicire neceruta de trup caci trupul ce-l ai îti cere sa plângi si sa te tânguiesti pentru pacate. Vorbeste numai pentru a nu spori raul!

ˇ        Fii treaz fratele meu, vegheaza, desteapta-te din somnul adânc si din betia care te stapâneste. Unde este smerenia, unde ascultarea, unde taierea voii în toate? Caci daca-ti tai voia în una iar în alta nu ti-o tai, e vadit ca si în ceea ce ai taiat-o ai aratat o alta voie: cel ce se supune, se supune în toate. (Când odata îti tai voia, iar alta data nu, arati ca tu însuti hotarasti când sa asculti si când nu. Nu te lasi condus cu adevarat de hotarârea parintelui duhovnicesc sau de voia lui. Arati în felul acesta si când “îti tai voia” ca o faci pentru ca vrei tu, pentru ca-ti afirmi astfel voia ta. Daca nu tai voia ta nu realizezi comuniunea deplina cu altul, ci tii voia ta ca un zid între tine si acela; astfel obisnuit a te tine închis prin acest zid fata de cel caruia îi esti dator cu ascultarea în numele lui Dumnezeu, te tii închis fata de Dumnezeu.)

ˇ        Ce sa fac daca sunt ostenit de calatorie si unii nu ma gazduiesc? – Gândeste-te, cine este Cel ce are grija de toti dându-le toate cele de trebuinta? Daca deci Acesta ar fi voit sa te hraneasca i-ar fi îndemnat sa te primeasca, dar daca nu te-au primit e vadit ca Dumnezeu nu a voit, deci nu ei sunt de vina caci toate se fac spre cercarea si mântuirea omului ca sa rabde si sa se osândeasca pe sine însusi ca nevrednic.

ˇ        Când vorbesti despre “Viata Parintilor” si despre “Cuvintele” lor trebuie sa te osândesti zicând: “Vai mie ca vorbesc despre virtutilor Parintilor si eu n-am câstigat nimic din ele. N-am ajuns la nici o sporire si stau pe scaun vorbind altora ca sa-i folosesc; oare nu se va plini prin aceasta cuvântul Apostolului: “Tu cel ce înveti pe altul, pe tine nu te înveti?” Dar trebuie sa iei aminte cui vorbesti si daca stii ca se va folosi vorbeste, de nu e nevoie sa cheltui vorba caci s-a scris: “Fericit cel ce graieste la urechile celor ce asculta”. E mai bine sa nu te afli dând “cele sfinte câinilor si aruncând margaritare porcilor”.

ˇ        Oare nu trebuie sa cercetez cele stabilite (dogmele) ca sa le cunosc când aud vreo împotrivire? – Nu studia nimic din cel ce nu le cere Dumnezeu de la tine, nici nu rosti cuvinte primejdioase, ci multumeste-te cu marturisirea dreptei credinte necautând nimic mai mult.

ˇ        De socoteste cineva de la sine ca un lucru este bun si nu prin întrebarea Parintilor e în afara învataturii si n-a lucrat potrivit legii; iar de face ceva prin întrebare, împlineste legea si proorocii, caci a întreba este semnul smereniei. Omul fara sfatuitor îsi este el însusi pricina de razboi, deci e mai de folos sa întrebe pe cineva cu smerenie decât sa umble dupa voia lui, caci de fapt Dumnezeu e cel ce pune în gura celui întrebat ce sa spuna pentru smerenia inimii si pentru dreptatea celui ce întreaba. (Însasi experienta ne adevereste ca atunci când cineva se smereste cerând un sfat, se trezeste în noi raspunderea de a ne sili sa cugetam la gasirea unui raspuns bun. Deschiderea inimii aceluia ne face si pe noi sa ne deschidem inima, iar aceasta întâlnire reala între cei doi prin deschiderea inimii se face simtita si transparenta prezenta lui Dumnezeu caci ne-am depasit pe noi însine si unul pe altul în fata unui for superior noua.

ˇ        Nu te lasa niciodata atras în disputele despre credinta caci nu-ti cere tie Dumnezeu aceasta, ci crezi drept precum ai primit de la Sfânta Biserica la Botez si împlineste toate fagaduintele si poruncile Lui. Pe acestea sa le pazesti si te vei mântui. Nu trebuie nicidecum sa vorbesti despre dogme caci acestea sunt mai presus decât tine, ci roaga-te lui Dumnezeu pentru pacatele tale. Cu acestea sa se ocupe mintea ta iar de vei fi întrebat despre unele ca acestea, spune: “Acestea întrec puterile mele, iertati-ma sfinti Parinti.”

ˇ        Oare nu trebuie sa cercetez macar cele stabilite ca sa le cunosc când aud vreo împotrivire? – Nu studia nimic din cele ce nu le cere Dumnezeu de la tine, nici nu rosti cuvinte primejdioase, ci multumeste-te cu marturisirea dreptei credinte necautînd nimic mai mult. În privinta Scripturilor daca nu cunosti ceea ce esti întrebat sau despre ceea ce se discuta, nu spune nimic din cugetarea ta caci aceasta este nebunie.

ˇ        Cel ce raspunde la învatatura primita arata prin aceasta ca este mai destept tradându-si astfel orgoliul si lipsa de smerenie, iar cel ce cauta sa-si impuna sfatul sau învatatura cu orice pret este asemenea celui dintâi.

ˇ        Mai usor înmoi inima cuiva fata de tine recunoscându-te vinovat chiar daca se întâmpla sa nu fii – tu vei spori facând aceasta constient fiind ca nu esti vinovat, apoi vei adauga la aceasta si multumirea de a-l vedea pe acela împacat si cu inima înmuiata. Bunatatea biruie pâna la urma rautatea sau comuniunea – raceala singuratatii egoiste.

ˇ        Daca nu-mi vad limpede pacatul si nu mi se pare drept sa ma învinovatesc, ce sa fac? – Spune asa: “Ca am pacatuit este clar, dar pacatul meu s-a ascuns acum de la mine.” Aceasta este înca o învinovatire de sine. (Memoria nu retine toate faptele si gândurile mele dar ele se întiparesc în felul meu de a fi si a ma purta. Astfel câteodata revin în amintire dintr-un inconstient pe care-l port cu mine.)

ˇ        Nu este nimeni care sa nu aiba nevoie de sfat decât singur Dumnezeu, Care a facut întelepciunea.

ˇ        Pazeste-te de supararea împotriva celui ce te ocaraste.

ˇ        Cele ce se fac dintr-un gând propriu, chiar de-ar parea bune nu plac lui Dumnezeu.

ˇ        Când faci voia lui Dumnezeu, Dumnezeu îsi face voia Lui prin tine sau El lucreaza prin tine.

ˇ        “Stiinta cu nume mincinos” sta în a te încrede în gândul tau ca asa e un lucru.

ˇ        Nu te grabi sa dai pe cineva (eretic) anatemei, oricine-ar fi caci cel ce se socoteste pe sine pacatos trebuie sa-si plânga pacatele si nimic mai mult, caci fiecare trebuie sa se cerceteze pe sine însusi.

ˇ        Nu urma judecatii tale ca sa nu te primejduiesti din pricina nestiintei.

ˇ        Cel smerit cu inima are odihna în sufletul sau necautînd sa impuna altora prin tot felul de mijloace ca sa-si mentina o paruta superioritate. El nu e chinuit de teama de a nu fi bagat în seama de ceilalti.

ˇ        Spune cu smerenie care este adevarul celor ce te întreaba ceva: “Iertati-ma ca ratacesc”.

ˇ        Ceea ce-ti întrece puterea nu cauta sa auzi, caci deocamdata ai învataturi care te folosesc pe masura ta.

ˇ        Frate, nu te repezi la fapta deosebirii gândurilor ce-ti vin caci aceasta nu tine de masura ta. De aceea te vor tulbura cum vor ca pe unul ce nu cunoaste mestesugirile lor. când însa te tulbura zi-le lor: “Nu stiu cine sunteti, Dumnezeu care va stie nu va va lasa sa ma amagiti.” Si arunca neputinta ta înaintea lui Dumnezeu zicând: “Doamne, sunt în mâinile Tale, ajuta-ma si ma scoate din mâinile lor!” Iar gândul care zaboveste în tine si te razboieste, spune-l batrânului tau si acela te va lecui pe tine prin Dumnezeu.

ˇ        Întrebarile arata si ele o nemultumire a omului cu starea în care se afla, deci o vointa de trecere peste ea, de iesire din ea. Este o framântare spre viata nu o împacare cu nesimtirea pacatoasa.

ˇ        Este o îndrazneala obraznica si nesimtita care toceste sufletul facându-l sa ia în râs si sa dispretuiasca toate sentimentele delicate, tot respectul pentru valorile superioare. Smerenia sustine o sensibilitate delicata în om chiar fata de fiinta lui proprie, chiar fata de trup stiind ca chiar acest complex organic plin de taine este dat omului de Dumnezeu pentru a-i fi un mediu de manifestare a sentimentelor curate si faptelor bune ale sufletului. Smerenia este opusul obrazniciei grosolane care pe toate le murdareste, care n-are respect pentru nimic pentru ca nu întelege nimic din realitate, pentru ca nu vede nimic din prezenta lui Dumnezeu.

ˇ        De ce ceri pâine de la cel ce manânca râscove?

ˇ        Fiul lui Dumnezeu, facându-se Fratele nostru cel mare a confirmat vointa lui Dumnezeu de a fi ajutat fiecare din noi printr-un alt om, printr-un frate al nostru întru umanitate. A aratat prin aceasta marea importanta a fratelui în existenta noastra si importanta mea ca frate în existenta altora iar prin aceasta raspunderea noastra, a unuia fata de altul, ca frati. Când ne-a facut Dumnezeu asa, a pus o temelie vointei de a-l face pe Fiul Sau, Frate al nostru prin care sa ne mântuim sau sa ne asiguram viata de veci. Iisus a asezat în sine ca frate al nostru toate posibilitatile comunicarii de putere de la un frate la altul, nesfârsitele resurse de mila. El a trait în mod culminant responsabilitatea fratelui pentru frati, valoarea ce o au fratii Sai umani pentru El; continutul emotional ce-l da vietii proprii interesul meu pentru fratele, interesul fratelui pentru mine, caldura si sensul ce-l da vietii omenesti relatia dintre frate si frate. În Iisus însa responsabilitatea nelimitata pentru frate nu e împreunata cu durerea de a nu-i putea asigura viata vesnica asa cum voiesc dar nu i-o pot oferi, de a asigura de fapt valoarea eterna a fratelui simtita de mine, caci în El aceasta responsabilitate de frate poate si realiza pe seama fratilor ceea ce doreste el: eternizarea lor. Coborând Fiul lui Dumnezeu din cer ca sa se faca Frate al nostru a coborât suprema noblete care-i poate mobiliza pe oameni prin iubirea reciproca reala.

ˇ        Este o îndrazneala buna si una rea: cea buna e cea care are încredere în mila lui Dumnezeu; cea rea este obraznicia de a sfida poruncile lui Dumnezeu, de a nu se smeri, de a nu face ascultare de cei rânduiti si de a trece peste regulile bunei cuviinte între oameni. Ea este unita cu nerusinarea si cu obraznicia. Aceasta pare un act de libertate dar nu e deloc asa caci adevarata libertate se afla în smerenie, aceasta hranindu-se din iubirea lui Dumnezeu si fata de Dumnezeu. Între cel smerit si Dumnezeu este o relatie de iubire în libertate. Obraznicul, îndraznetul si nerusinatul, dimpotriva este împins la îndrazneala sa de desfrâu sau de mândrie.

ˇ        Nu te molesi ci lucreaza cât se întinde timpul înaintea ta; fii ascultator, supune-te si-ti va veni într-ajutor Dumnezeu, Cel care “celor smeriti le da har, iar celor mândri le sta împotriva”. Zi neîncetat: “Iisuse, ajuta-ma” si-ti va ajuta.

ˇ        Nepretuirea de sine tine locul ostenelii! Cel ce voieste sa tina smerenia adevarata sa nu se pretuiasca în ceva – si aceasta este adevarata smerenie.

ˇ        Când esti mereu cu cineva, ajungi cu el la o familiaritate îndrazneata care te lipseste de seriozitate.

ˇ        Un frate l-a întrebat pe marele Batrân daca este de folos sa vietuiasca în retragere. – Cel ce voieste sa paseasca pe calea lui Dumnezeu sa nu-si ceara lui cinste caci calea lui Dumnezeu ce este oare daca nu sa-si arunce în toate voia înapoia sa si sa se socoteasca pe sine nemernic si cel din urma dintre toti? Numai unul ca acesta poate pasi pe calea aceasta caci cel ce nu-si taie voia si nu-si pune nadejdea în Domnul, nu poate. Aceasta este viata si mântuirea pe care trebuie sa o râvneasca si sa o dobândeasca, caci alta cale afara de aceasta nu este. Frate nu te lasa batjocorit!

ˇ        Vreau sa iau pe cineva sa-mi slujeasca dar stau pe gânduri daca îmi va folosi cu adevarat. – Sa stii ca avem si noi Stapân si daca ne vom supune si noi Stapânului nostru, va face si pe slujitorii nostri sa ni se supuna. (Când te vede slujitorul tau supunându-te lui Dumnezeu, se va supune si el tie pentru Domnul, sau Domnului împreuna cu tine.)

ˇ        Când voiesc sa-l mustru pe cel ce greseste, îmi spune gândul: “Mai rau pacatuiesti, cum deci îl mustri pe el neîndreptându-te întâi pe tine?” si aceasta îmi opreste mustrarea. – aceste gând este de la diavol, ca acela sa ramâna neîndreptat iar tu sa dai socoteala pentru el în ziua de apoi. Spune deci gândului: “Ca mai mult gresesc eu, este vadit si o recunosc, dar nu vreau sa dau socoteala pe lânga asta si pentru fratele meu, caci Dumnezeu îmi cere îndreptarea lui.” Deci dupa ce l-ai mustrat cu crutare si cu frica lui Dumnezeu, spune-ti cuvântul Apostolului: “Tu cel ce înveti pe altul, pe tine nu te înveti?” Astfel te vei afla îndreptându-l pe acela cu smerita cugetare. (De-l voi mustra, voi da socoteala numai pentru mine dar nu si pentru el. Mai bine este deci sa dau socoteala numai pentru greselile mele decât pentru ale altuia din pricina ca n-am facut totul ca sa-l îndrept. Mustrarea trebuie facuta “cu frica de Dumnezeu” pentru pacatul propriu si ca acela sa vada ca n-o fac cu mândrie, ci vazând ca o fac “cu frica de Dumnezeu” sa simta mustrarea ca facuta din ascultarea mea de porunca lui Dumnezeu si aceasta sa aiba efect si asupra lui, simtind si el frica de aceasta porunca.)